Psaltirea, Acatistierul, Cartea de rugăciuni și Viețile Sfinților pe telefoane și tablete Android

Psaltirea este de acum disponibilă pe telefoane și tablete Android. Puteți descărca gratuit aplicația de la adresa: https://play.google.com/store/apps/details?id=ro.bocan.psaltireaprooroculuidavid

Aplicația a fost realizată cu sprijinul Ierom. Ștefan Nuțescu și al obștii sale de la Chilia Buna Vestire, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos.

Câteva dintre avantajele acestei aplicații:

• Conține textul psalmilor din Biblia Ortodoxă, iar textele sunt disponibile offline (nu necesită conexiune la Internet pentru vizualizare),
• Adăugare psalmi favoriți pentru a putea accesa ușor acei psalmi care vă interesează în mod special,
• La pornire se afișează automat ultimul psalm lecturat la sesiunea anterioară,
• Zoom-in și zoom-out facil,
• Conținut adaptabil la orice dimensiune de ecran (face reflow automat, cu text justificat stânga-dreapta),
• Citire în modul „full screen”,
• Design modern după ultimele recomandări Android (Material Design).

Acatistierul este de acum disponibil pe telefoane și tablete Android. Puteți descărca gratuit aplicația de la adresa: https://play.google.com/store/apps/details?id=ro.bocan.acatistier

Aplicația a fost creată cu binecuvântarea și sprijinul Ieroschim. Ștefan Nuțescu de la Chilia Buna Vestire, Schitul Lacu, Sf. Munte Athos.

În ultima vreme au apărut o mulțime de acatiste care conțin greșeli dogmatice. Deși izvorâte din evlavie, aceste acatiste nu cuprind în general informațiile aflate în Minei pentru sfântul respectiv. Decizia noastră a fost de a include aici doar acatistele verificate din punct de vedere dogmatic și ne exprimăm rezerva cu privire la site-urile și aplicațiile care conțin sute de acatiste.

Câteva dintre avantajele acestei aplicații:

• Textele sunt disponibile offline (nu necesită conexiune la Internet pentru vizualizare),
• Funcție de căutare rapidă după cuvinte din titlu,
• Adăugare acatiste favorite,
• La pornire se afișează automat ultimul acatist lecturat în sesiunea anterioară,
• Zoom-in și zoom-out facil,
• Conținut adaptabil la orice dimensiune de ecran (face reflow automat, cu text justificat stânga-dreapta),
• Citire în modul „full screen”,
• Design modern după ultimele recomandări Android (Material Design)

Cartea de rugăciuni este de acum disponibilă pe telefoane și tablete Android. Puteți descărca gratuit aplicația de la adresa: https://play.google.com/store/apps/details?id=ro.bocan.cartederugaciuni

În era tehnologiei moderne este necesar să existe cartea de rugăciuni sub forma unei aplicații mobile. În acest fel, creștinul preocupat de mântuirea sufletului său o are neîncetat asupra sa, acasă, la servici sau pe drum.

Aplicația a fost creată cu binecuvântarea și sprijinul Ieroschim. Ștefan Nuțescu de la Chilia Buna Vestire, Schitul Lacu, Sf. Munte Athos.

Câteva dintre avantajele acestei aplicații:

• Textele sunt disponibile offline (nu necesită conexiune la Internet pentru vizualizare),
• Căutare după cuvinte din titlu,
• Adăugare rugăciuni favorite,
• La pornire se afișează automat ultima rugăciune lecturată în sesiunea anterioară,
• Zoom-in și zoom-out facil,
• Conținut adaptabil la orice dimensiune de ecran (face reflow automat, cu text justificat stânga-dreapta),
• Citire în modul „full screen”,
• Design modern după ultimele recomandări Android (Material Design)

Viețile Sfinților este de acum disponibilă pe telefoane și tablete Android. Puteți descărca gratuit aplicația de la adresa: https://play.google.com/store/apps/details?id=ro.bocan.vietilesfintilor

Viețile Sfinților din această aplicație au ca sursă cele 12 volume „Viețile Sfinților” apărute între anii 1991 și 1998 la Editura Episcopiei Romanului și Hușilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) și apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august).

Textul a fost adus la grafia curentă și corectat cu spellchecker-ul de limba română pentru a elimina artefactele provenite din scanarea textului original pe hârtie. Este posibil ca unele secțiuni să necesite încă modificări. Timpul de citire s-a estimat folosind o viteză medie de citire (de pe ecran LCD) de 180 de cuvinte / minut.

Aplicația a fost creată cu binecuvântarea părinților athoniți de la Chilia Buna Vestire, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos.

Câteva dintre avantajele acestei aplicații:

• Textele sunt disponibile offline (nu necesită conexiune la Internet pentru vizualizare),
• Afișare rapidă a textului corespunzător Sfântului zilei curente,
• Funcție de căutare rapidă după cuvinte din titlu,
• Adăugare texte favorite,
• La pornire se afișează automat ultimul text lecturat în sesiunea anterioară,
• Zoom-in și zoom-out facil,
• Mod zi/noapte,
• Conținut adaptabil la orice dimensiune de ecran (face reflow automat, cu text justificat stânga-dreapta), Citire în modul „full screen”,
• Design modern după ultimele recomandări Android (Material Design)

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!

De ce mie, Doamne?, ÎPS Nicolae, Mitropolitul Mesoghiei şi Lavreoticii

Binecuvântarea durerii

Binecuvântate întrebări „De ce?”…! Însuși Hristos le-a sfințit pe Cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit?”. Dumnezeul meu, de ce Mi-ai făcut asta? Ce Ți-am făcut? Nu sunt Fiul Tău? Exact aceeași întrebare o punem și noi la rândul nostru. Dar și aceasta rămâne fără răspuns. Rămâne fără răspuns numai în aparență, căci evenimentele dezvăluiesc răspunsul. 

Multe întrebări de felul acesta au ieșit și din gura mult-pătimitorul Iov și din condeiul îndureratului David, doi oameni a căror moarte tragică a fiilor lor le-a pecetluit trecerea prin istorie și care adeseori ne sunt prezentați drept pilde unice de credință și de îndelungă-răbdare.

Întrebarea aceasta o adresăm lui Dumnezeu, ne-o punem și nouă și o repetăm și oamenilor pe care îi simțim că ne iubesc în mod deosebit. O spunem mai ales ca să ne exprimăm starea noastră lăuntrică, însă o spunem și așteptând mângâierea unui răspuns. Dar cine poate să ne dea un răspuns? Și chiar dacă îl știe, cine poate să ni-l spună?

Sfântul Vasile cel Mare spune către tatăl îndurerat că durerea îl face pe om atât de sensibil, încât seamănă cu ochiul care nu suferă nici un fulg. Chiar și cea mai delicată mișcare mărește durerea celui îndurerat. Și cea mai discretă comparație devine nesuferită. Cuvântul care este rostit ca un argument rațional devine o povară de nesuportat. Numai lacrima, tăcerea, rugăciunea lăuntrică vor putea ușura durerea, lumina întunericul sau naște o mică nădejde.

Durerea naște adevăr, compătimire, comuniune

Durerea nu ne deșteaptă numai pe noi, ci naște și dragostea celor din jurul nostru. Căci astfel încearcă să se pună în situația noastră și se nevoiesc ca în vremea când sunt în siguranță să împartă simțămintele noastre cele mai nedorite pentru ei. Și o fac. Durerea naște răbdarea noastră, dar în același timp naște și legătura cu frații noștri izvorâtă din dragoste. Durerea naște adevăr. Compătimirea celorlalți îl răsădește în inima noastră. Acolo, cu discreție, se ascunde și răspunsul. Astfel în inimă se naște mângâierea, a cărei dulceață și alinare sunt foarte intense, ca niște experiențe pricinuite de greutatea durerii.

Răspunsul se naște înlăuntrul nostru

Doi părinți, ne spun oamenii de știință, pot da naștere la nenumărați copii diferiți. Pe cât diferă fizionomiile noastre, tot atâta, și chiar mai mult, diferă expresiile lumii noastre lăuntrice. La fel și cu răspunsurile la aceste mari întrebări. Dacă un al treilea ne dă un răspuns chipurile „corect”, va distruge diversitatea și personalitatea răspunsurilor noastre – a sfințitelor răspunsuri pe care, pentru fiecare dintre noi, ni le păstrează Dumnezeu. Presupusa înțelepciune a unui înțelept va zdrobi înlăuntrul nostru adevărul și libertatea lui Dumnezeu.

Cea mai mare greșeală a noastră este să așteptăm răspunsul din afara noastră, de la ceilalți. Care înțelept, care filozof, care om sigur pe justețea argumentelor preotului, poate cunoaște răspunsul întrebărilor noastre „de ce” atât de intime? Răspunsul se poate căuta numai înlăuntrul nostru. Nu în cazurile asemănătoare, nici în cărțile renumite, nici în rețetele de mângâiere și înțelepciune. Răspunsul nu există undeva și nici nu-l știe cineva, ci răspunsul se naște înlăuntrul nostru. Propriul nostru răspuns este un dar al lui Dumnezeu.

Durerea ne scoate din măsurile omenești

În sfârșit, aceste de ce-uri nu au răspunsurile pe care sărăcia și neputința noastră le așteaptă. Din acest punct de vedere, de obicei ele rămân fără răspuns. De aceea și Hristos n-a spus despre moarte decât foarte puțin. El Însuși a ales-o. Și a suferit ca nimeni altul. Iar când a înviat, gura Lui scotea mai mult duh și mai puține cuvinte. Nu a spus nimic despre viață și moarte, ci numai a proorocit mucenicia lui Petru. Durerea nu se poate explica prin argumente. Nici nedreptatea și moartea nu se înfruntă cu rațiunea. Aceste probleme se rezolvă prin insuflarea pe care numai Dumnezeu o dă. Se rezolvă prin Duhul Sfânt. Se depășesc prin acceptarea smerită a voii lui Dumnezeu, care este atât de adevărată, dar, de obicei, atât de greu de înțeles.

În trecerea ei, încercarea este însoțită de loviturile dureroase ale întrebărilor fără răspuns. Iar noi, agățați de „nu cumva”, „de ce”, „dacă”, ne păstrăm nădejdile și suportăm supraviețuirea în această lume, așteptând ceva sigur sau ceva statornic.

De obicei, aceasta nu se localizează în rezolvarea presupusă de noi, ci se concentrează în neașteptata și mai presus de minte mângâiere dumnezeiască. Orice străduință de a o înlocui cu ceva omenesc ne nedreptățește pe noi înșine. Orice limitare la lațul sufocant al răspunsurilor raționaliste ne afundă și mai adânc în drama noastră. În dialogul cu durerea, cu nedreptatea și cu moartea, suntem obligați să ieșim din măsurile omenești. Aceasta este nu numai ieșirea din încercare, ci și binefacerea ei.

Unicul prilej

Așadar, întrebarea o putem pune, însă răspunsul trebuie să-l așteptăm. Ori Dumnezeu nu există, ori El îngăduie o încercare ca să ne dea un unic prilej. Dacă nu ar fi fost Răstignirea, nu ar fi existat Învierea. Hristos ar fi fost un dascăl bun, nu însă Dumnezeu. Dumnezeu dă prilejul. Nouă ne rămâne să-l vedem și să-l punem în valoare. Bucuria și conținutul acestei ocazii sunt mult mai mari decât intensitatea și durerea încercării.

Moartea, durerea, nedreptatea constituie taina al cărei răspuns o tulbură. În cazurile acestea, adevărul nu se exprimă ca punct de vedere sau argument, ci se oferă ca smerenie și durere de obște. Călătoria spre granița dintre viață și moarte, a smintelii și a doxologiei, a minunii și a nedreptății, prezintă cotituri și unghiuri ascunse, unde este asigurat adevărul vieții. Dacă scapă cineva de ispita de a ceda, atunci distinge adevărul sub o astfel de înfățișare, pe care niciodată nu și-ar fi putut-o închipui. Durerea, dacă cineva izbutește s-o îmbrățișeze, naște sensibilități nemaicunoscute și dublează realități, care în alt chip nu pot fi văzute. Provocarea nu este să se întâmple evenimente și descoperiri; acestea există. Ci provocarea este să deschidă cineva ochii, pentru a le putea distinge. Din nefericire, adevărul este neîndoielnic. De obicei, numai pierzându-le pe cele mai dorite, le cunoaștem și le dobândim pe cele mai mari.

Cu siguranță durerea și nedreptatea nu pot anula dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu există. Și El este și dragoste și viață. Dragostea desăvârșită și plinătatea vieții. Iar cea mai mare minune a existenței Lui este coexistența Sa cu durerea, cu nedreptatea și cu moartea. Poate cea mai mare provocare pentru fiecare dintre noi este coexistența cu propria sa durere personală, strânsa îmbrățișare dătătoare de nădejde cu cele mai profunde „de ce” ale noastre, smerita perihoreză lăuntrică în așteptarea lui Dumnezeu din mijlocul „nedreptăților”, pe care credem că El ni le face.

Cu câteva zile în urmă, a venit la mine o tânără, a cărei candelă a vieții se vedea că era gata să se stingă. În insuportabila ei durere am distins o nădejde. În ochii ei înlăcrimați am distins bucuria, puterea și înțelepciunea.

– Vreau să trăiesc, mi-a spus ea. Însă nu am venit să-mi confirmați asta, ci am venit să mă ajutați să plec pregătită din această lume.

– Eu sunt preot al vieții, iar nu al morții, i-am spus. De aceea vreau ca să trăiești. Îngăduie-mi să te întreb ceva: În această încercare a ta, ai întrebat vreodată: „De ce la mine, Dumnezeul Meu?”?

– Nu vă înțeleg, Părinte, mi-a spus aceea. Eu întreb: „De ce nu la mine, Dumnezeul meu?”. Și nu aștept moartea, ci luminarea mea.

Din Cartea: Omul la răscruce, ÎPS Nicolae, Mitropolitul Mesoghiei şi Lavreoticii via marturieathonita.ro

Textul apare pe blogul Sfântului Munte Athos cu încuviințarea Părintelui Stareț Ștefan Nuțescu, căruia îî mulțumim pentru îngăduință și dragoste.

Mitropolitul Nicolae este unul din personalitatile marcante ale Bisericii Greciei. Dupa ce initial a studiat la Facultatea de Fizica a Universitatii din Salonic, Astrofizica la Harvard si Inginerie Mecanica la MIT, a urmat apoi Teologia la Colegiul Sfanta Cruce din Boston si la Facultatea de Teologie din Salonic. Devenit monah in 2003, a slujit la metocul manastirii Simonos Petras timp de 15 ani. Devenit mitropolit al diocezei de Mesogheea, este membru al Comisiei de Bioetica de pe langa Sfantul Sinod al Bisericii din Grecia.

Acatistul Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului (11 / 24 August)

Sf. Ierarh Nifon, Patriarhul
Constantinopolului
(11 August)

După începutul obișnuit, se zic:

CONDACELE ŞI ICOASELE:

Condacul 1

Pe vrednicul păstor, Sfântul Nifon al Constantinopolului, Ierarhul cel minunat la Bisericii lui Hristos, cel ce, ca un luceafăr prea luminos a strălucit cu înţelepciunea şi cu smerenia pe toate laturile Ortodoxiei, să-l lăudăm după cuviinţă, ca pe un mărgăritar de mult preţ al Bisericii neamului românesc, zicându-i cu evlavie din adâncul inimii: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nifon, lauda creştinilor!

Icosul 1

Din tinereţile tale, Harul Duhului Sfânt te-a călăuzit să-ţi înfrumuseţezi viaţa şi lucrarea rugăciunii după poruncile Evangheliei lui Hristos. Drept aceea, cu multă dragoste şi râvnă, luând crucea pe umeri, ai urmat Stăpânului Mântuitor, pentru care faptă te lăudăm, zicând:

Bucură-te, alesul lui Dumnezeu;
Bucură-te, floare duhovnicească a ţinutului Dalmaţiei;
Bucură-te, mângâierea evlavioşilor tăi părinţi;
Bucură-te, purtătorul numelui Sfântului Nicolae, ocrotitorul tău;
Bucură-te, cel ce ai crescut în dreapta credinţă;
Bucură-te, că din pruncie sufletul tău s-a făcut sălaş al Duhului;
Bucură-te, mlădiţă bună altoită în Hristos;
Bucură-te, că din tinereţe ai iubit frumuseţile ortodoxiei;
Bucură-te, că luând Crucea ai urmat lui Hristos;
Bucură-te, că dragostea de Dumnezeu a cuprins inima ta;
Bucură-te, minte luminată şi înţelepţită de Duhul Sfânt;
Bucură-te, următor al predaniilor Sfinţilor Părinţi;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nifon, lauda creştinilor!

Condacul al 2-lea

Pătruns fiind de iubirea lui Hristos, încă din fragedă vârstă ai părăsit grija cea lumească şi îmbrăţişând viaţa smerită a monahilor, ai fost îmbrăcat în chip îngeresc. Pentru aceasta, ai mulţumit totdeauna lui Dumnezeu, cântându-I: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Ca o floare, care se deschide rodului, Sfinte Părinte Nifon, alegând să mergi pe calea virtuţilor, ţi-ai deschis sufletul spre lumina învierii, făcându-l să crească întru roadele Duhului Sfânt. De aceea, ca un purtător de Dumnezeu, îţi cântăm unele ca acestea:

Bucură-te, mugur al sfinţeniei udat de apa vieţii;
Bucură-te, cămară care ţine roadele Duhului Sfânt;
Bucură-te, iconom al tainelor dumnezeieşti;
Bucură-te, râvnitor pentru casa Domnului;
Bucură-te, îndreptător al credinţei şi chip al blândeţelor;
Bucură-te, omule al lui Dumnezeu şi slugă credincioasă;
Bucură-te, smerit ascultător în mănăstirile Athosului;
Bucură-te, ucenic al pustnicului Antonie;
Bucură-te, următor şi împlinitor al pravilelor călugăreşti;
Bucură-te, cel ce ţi-ai hrănit sufletul cu înţelepciunea;
Bucură-te, candelă aprinsă din lumina învierii lui Hristos;
Bucură-te, lucrătorul virtuţilor mântuitoare;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nifon, lauda creştinilor!

Condacul al 3-lea

Cunoscând mai marii cetăţii Tesalonicului înţelepciunea şi viaţa ta îmbunătăţită, după trecerea la cele veşnice a mitropolitului lor, te-au chemat să fii întâistătător, păstor şi învăţător. Drept aceea, întru smerenie, ai primit această înaltă chemare, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Îndreptător credinţei şi pildă de înţelepciune te-ai arătat păstoriţilor tăi, în cetatea Sfântului Dimitrie izvărâtorul de mir, Sfinte Ierarhe Nifon, vrednicule de laudă, căci învăţătura şi faptele tale au uimit chiar şi pe cei necredincioşi, numele tău făcându-se cunoscut în toate părţile Ortodoxiei. Pentru aceasta îţi cântăm:

Bucură-te, vas ales al Duhului Sfânt,
Bucură-te, sârguincios slujitor al tainelor dumnezeieşti;
Bucură-te, înţelept luminător al credincioşilor ortodocşi;
Bucură-te, blândeţe şi tărie duhovnicească drept călăuzitoare;
Bucură-te, păstorul cel bun al Bisericii lui Hristos;
Bucură-te, învăţător şi tâlcuitor iscusit al Sfintelor Scripturi;
Bucură-te, luptător neînfricat împotriva nedreptăţilor;
Bucură-te, povăţuitorul monahilor şi sfătuitorul pustnicilor;
Bucură-te, stâncă neclătinată de zbuciumul lumesc;
Bucură-te, reazemul celor osteniţi şi ajutorul sărmanilor;
Bucură-te, bun chivernisitor al lucrurilor bisericeşti;
Bucură-te, iubitorule de pace şi dreptate pe pământ;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nifon, lauda creştinilor!

Condacul al 4-lea

Ca o făclie purtătoare de lumină din lumina Prea Sfintei Treimi s-a arătat slujirea ta arhierească în întunericului necunoştinţei, căci ca nimeni altul, între ierarhii timpului tău, te-ai ostenit a conduce neamurile către lumina învăţăturii Mântuitorului Hristos. Drept aceea, învăţând şi sfinţind pe cei binecredincioşi, mulţumeai pururea lui Dumnezeu pentru darurile pe care le-ai primit, cântându-I: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Fericite Ierarhe Nifon, numele tău şi faptele tale sfinte fiind cunoscute în toată Ortodoxia, Bunul Dumnezeu a binevoit ca să fii chemat la înalta slujire de patriarh al Constantinopolului, drept aceea, ca păstor al păstorilor şi vrednic şezător pe scaunul apostolesc te lăudăm zicând:

Bucură-te, următorul Sfinţilor Apostoli;
Bucură-te, fericit luminător al sfintei Ortodoxii;
Bucură-te, trimis al lui Hristos să păstoreşti Biserica Sa;
Bucură-te, propovăduitor şi cinstitor evlavios al Prea Sfintei Treimi;
Bucură-te, văpaie de rugăciune care arde spinii eresurilor;
Bucură-te, slujitor al adevărului şi om al dreptăţii;
Bucură-te, semănătorul cuvântului Evangheliei;
Bucură-te, glasul duhului vieţii în Biserica sfintei Înţelepciuni;
Bucură-te, unsul lui Hristos şi purtător de har dumnezeiesc;
Bucură-te, potir în care s-a turnat înţelepciunea cerească;
Bucură-te, învăţător, conducător al sfinţilor credincioşi;
Bucură-te, patriarh prea înţelept al Constantinopolului;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nifon, lauda creştinilor!

Condacul al 5-lea

Uneltirile şi vrăjmăşiile oamenilor răuvoitori te-au făcut să părăseşti scaunul apostolesc, suferind prigoană şi necazuri pe nedrept. Dar toate acestea le-ai răbdat şi le-ai biruit cu puterea rugăciunii către Hristos, cel ce a suferit împreună cu tine şi care niciodată nu te-a părăsit, cântându-I: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Cunoscută fiind viaţa ta curată şi plină de virtuţi, voievodul Radu cel Mare te-a chemat să fii povăţuitor al credincioşilor din Ţara Românească. Pentru aceasta înţelegând chemarea lui Dumnezeu pentru Grădina Maicii Domnului, Sfinte Părinte Nifon, ai primit să fii păstor strămoşilor noştri, care bucurându-se ţi-au cântat unele ca acestea:

Bucură-te, Sfinte Ierarhe binevenit în Ţara Românească;
Bucură-te, slujitor smerit în Biserica poporului român;
Bucură-te, învăţător statornic al dogmelor ortodoxe;
Bucură-te, organizator iscusit al vieţii bisericeşti;
Bucură-te, îţi aduc mulţumire credincioşii din episcopiile Buzăului şi Râmnicului, înfiinţate de tine;
Bucură-te, povăţuitor blând al poporului binecredincios;
Bucură-te, podoabă de mult preţ a Ortodoxiei româneşti;
Bucură-te, prieten al voievozilor şi al domnitorilor credincioşi;
Bucură-te, părinte duhovnicesc al monahilor români;
Bucură-te, fericit rugător al plaiurilor străbune;
Bucură-te, apostol între apostolii neamului românesc;
Bucură-te, fericit povăţuitor al preoţilor şi călugărilor evlavioşi;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nifon, lauda creştinilor!

Condacul al 6-lea

Alergat-au la tine, ca la un păstor şi învăţător preaînţelept, clerul şi poporul cel iubitor de Hristos. Iar tu, Părinte, pe toţi i-ai povăţuit să aibă credinţă în Dumnezeu şi să ţină neschimbate dogmele şi Sfintele Tradiţii ale Bisericii drept măritoare, ca împreună cu îngerii să cânte cu vrednicie lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Nu te-ai cruţat, Părinte, să mustri cu asprime pe cei fără de lege care se îndepărtaseră de la poruncile lui Dumnezeu, pentru care ai suferit izgonire de la slujirea sfântă a Bisericii. Însă cu credinţă în Dumnezeu, retrăgându-te în singurătatea Muntelui Athos, te-ai rugat pentru cei ce te-au prigonit pe nedrept, drept aceia noi, minunându-ne de răbdarea ta, îţi cântăm unele ca acestea:

Bucură-te, Sfinte Ierarhe plin de răbdare şi iubire;
Bucură-te, că n-ai suferit călcarea poruncilor dumnezeieşti;
Bucură-te, descoperitorul minciunii şi surpătorul intrigilor;
Bucură-te, luptător vrednic împotriva uneltirilor diavoleşti;
Bucură-te, Ierarhe mai puternic decât ameninţările omeneşti;
Bucură-te, că nimic nu te-a despărţit de adevărul dumnezeiesc;
Bucură-te, că pe Hristos L-ai avut povăţuitor întru toate;
Bucură-te, străjer credincios şi statornic al Bisericii lui Hristos;
Bucură-te, sabie care taie înşelăcinea şi viclenia oamenilor;
Bucură-te, scut de apărare pentru cei nedreptăţiţi;
Bucură-te, liman celor aflaţi în primejdii şi necazuri;
Bucură-te, luceafăr răsărit în vremea prigonirilor;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nifon, lauda creştinilor!

Condacul al 7-lea

Mustrat fiind de cuget şi temându-se să nu vină peste el mânia lui Dumnezeu pentru fapta sa, Radu cel Mare a voit să te readucă, Sfinte Nifon, în Ţara Românească; însă tu, Părinte, mistuit fiind de dorul rugăciunii neîncetate şi al liniştei, ai rămas în viaţa pustnicească mulţumind lui Dumnezeu şi cântându-I: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Ierarh plăcut lui Dumnezeu şi făclie duhovnicească, exemplu al rugăciunii curate şi vistierie neîmpuţinată de sfaturi ziditoare te-ai arătat, Sfinte Părinte, călugărilor şi pustnicilor Muntelui Athos, la care cu toţii alergau şi te cinsteau ca pe un călăuzitor duhovnicesc care revarsă roadele dragostei lui Hristos, zicând:

Bucură-te, ancoră tare şi nemişcată a dreptei credinţe;
Bucură-te, înger în trup, plin de lumină cerească;
Bucură-te, suflet înmiresmat de mireasma Duhului Sfânt;
Bucură-te, cel ce ai fost învrednicit de darul rugăciunii inimii;
Bucură-te, mângâietorul şi povăţuitorul monahilor ascultători;
Bucură-te, cămară în care locuieşte Hristos;
Bucură-te, lauda vieţuitorilor Muntelui Athos;
Bucură-te, purtător de lumină necreată;
Bucură-te, cel prin ale cărui rugăciuni ispitele diavoleşti se risipesc;
Bucură-te, curăţitorul patimilor şi al răutăţilor omeneşti;
Bucură-te, defăimătorul lenevirii şi al vicleşugului;
Bucură-te, nădejdea celor greu ispitiţi;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nifon, lauda creştinilor!

Condacul al 8-lea

Credinţa cea dreaptă păzind şi calea vieţii pământeşti săvârşind, Sfinte, Dumnezeu te-a mutat de la cele vremelnice la cele nepieritoare. Drept aceea, Împăratul slavei, Hristos Mântuirorul nostru, te-a încununat şi te-a aşezat în ceata marilor dascăli ai lumii şi ierarhi, împreună cu care cânţi neîncetat în ceruri Prea Sfintei Treimi: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Dobândind Împărăţia cerurilor, Sfinte Ierarhe Nifon, te bucuri de răsplata veşnicelor bunătăţi ale Stăpânului tuturor, Hristos Dumnezeu, Cel ce te-a întărit în toate ostenelile tale din Biserica Sa. Iar noi în Biserica slavei Sale cu bucurie îţi aducem unele ca acestea:

Bucură-te, prietene al Mântuitorului şi casnic al lui Dumnezeu;
Bucură-te, împreună vorbitorule cu sfinţii şi locuitorule cu îngerii;
Bucură-te, Patriarh al Bisericii aşezat de Hristos în ceata ierarhilor;
Bucură-te, văzătorule al feţei celei nevăzute a lui Dumnezeu;
Bucură-te, lauda cuvioşilor şi bucuria mucenilor;
Bucură-te, lumina aprinsă din focul dumnezeirii;
Bucură-te, chip ajuns la măsura asemănării cu Dumnezeu;
Bucură-te, piatra tăiată din piatra Hristos;
Bucură-te, candelă veşnic aprinsă în Împărăţia cerurilor;
Bucură-te, luceafăr strălucitor în lumina cea negrăită;
Bucură-te, cel ce urci din slavă în slavă în Dumnezeu;
Bucură-te, că Hristos Se oglindeşte în chipul tău;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nifon, lauda creştinilor!

Condacul al 9-lea

După mutarea ta la cele veşnice, nu după multă vreme, monahii mănăstirii Dionisiu, unde te-ai săvârşit întru Domnul, Sfinte Părinte, au scos sfintele tale moaşte care s-au arătat pline de putere dumnezeiască şi izvorâtoare de tămăduiri, pe care le-au aşezat cu evlavie spre închinare, mulţumind lui Dumnezeu şi cântând: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Fericitul Voievod Neagoe Basarab, ucenicul tău, auzind că sfintele tale moaşte au fost preamărite de Dumnezeu, cu osârdie a trimis solie să le aducă în Ţara Românească pentru a ridica blestemul înaintaşilor săi. Drept aceea, sfintele tale moaşte, fiind aşezate pe mormântul voievodului Radu cel Mare şi, după multe rugăciuni şi privegheri, toţi au cunoscut că ai iertat de cel ce te-a prigonit. Iar noi minunându-ne de o rânduială ca aceasta, zicem:

Bucură-te, următorul în iertare al Mântuitorului Hristos;
Bucură-te, blândeţe şi tărie duhovnicească drept călăuzitoare;
Bucură-te, semn al dragostei trimis de Dumnezeu credincioşilor;
Bucură-te, casa împăcării şi pacea oamenilor;
Bucură-te, bun îndrumător şi povăţuitor al fericitului Voievod Neagoe Basarab;
Bucură-te, că prin sfintele tale moaşte aduci pace şi linişte în sufletele noastre;
Bucură-te, că te rogi lui Hristos pentru neamul românesc;
Bucură-te, tămăduitorul bolilor nevindecate;
Bucură-te, împodobitorul duhovnicesc al catedralei Craiovei cu creştetul tău;
Bucură-te, că Biserica Olteniei se bucură de grija şi ajutorul tău;
Bucură-te, îţi aduc credincioşii şi monahii care poartă numele tău;
Bucură-te, lumină pentru neamuri şi bucurie pentru popoarele ortodoxe;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nifon, lauda creştinilor!

Condacul al 10-lea

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii săi, zicea oarecând în glas de rugăciune proorocul David, că pe tine, Sfinte Ierarhe, cel ales dintre fiii oamenilor, te-a chemat să fii Ierarh cinstit şi preţuit de preoţi, monahi şi credincioşi, pentru care cu toţii veselindu-ne duhovniceşte ne uimim de strălucirea ta pe care ai primit-o de la Dumnezeu, unde, împreună cu îngerii cânţi Prea Sfintei Treimi: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Fiind aşezat de Dumnezeu în ceruri în ceata ierarhilor şi odihnindu-te de ostenelile tale în lumina cea negrăită a Prea Sfintei Treimi nu uita, Părinte Sfinte, pe cei ce cinstesc cu evlavie, aici pe pământ, sfântă pomenirea ta şi întru bucuria inimii îţi cântă:

Bucură-te, rugătorule neîncetat la Dumnezeu pentru noi păcătoşii;
Bucură-te, Sfinte, cinstit între sfinţii neamului românesc;
Bucură-te, foc al Ortodoxiei şi stâlp al Bisericii strămoşeşti;
Bucură-te, icoana ierahilor şi a preoţilor cucernici;
Bucură-te, pacea călugărilor şi liniştea sihaştrilor;
Bucură-te, sfetnic de lumină pentru toţi credincioşii;
Bucură-te, călăuza celor ce vor să se mântuiască;
Bucură-te, uşă deschisă către sfânta spovedanie;
Bucură-te, povăţuitor către Sfânta Împărtăşanie;
Bucură-te, izvor duhovnicesc care adăpi spre viaţa veşnică;
Bucură-te, liman duhovnicesc în care se odihnesc cei asupriţi pentru dreptate;
Bucură-te, îndulcirea celor ce-ţi cer ajutorul în necazuri şi întristări;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nifon, lauda creştinilor!

Condacul al 11-lea

Cu ce cuvinte te vom lăuda pe tine, Sfinte Ierarhe Nifon, cel ce te-ai asemănat pe pământ cu îngerii, vieţuind mai presus de om; propovăduitorul Evangheliei Mântuitorului Hristos, cinstitorul adevărat al Maicii lui Dumnezeu, cel ce ai fost întâi şezător pe scaunul apostolilor, frumuseţea mucenilor şi cuvioşilor, slujitor îndumnezeit de Duhul Sfânt, care cânţi neîncetat: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Gura ta ce grabnică spre învăţătură, răsunând în urechile înţelenite de patimi, deşteaptă sufletele învârtoşate de păcate şi le face sârguincioase să înţeleagă tainele lui Dumnezeu. Pentru aceasta, Sfinte Ierarhe Nifon, de Hristos cuvântătorule nu înceta să te rogi lui Hristos Dumnezeu să ne trezească şi pe noi la lucrarea faptelor bune, ca să te lăudăm zicând:

Bucură-te, rugătorule fierbinte pentru cei ce se ostenesc în aspră nevoinţă;
Bucură-te, izbăvitorul de întristare şi dătătorul bucuriei;
Bucură-te, părinte pentru cei orfani şi oropsiţi;
Bucură-te, sprijinul bătrânilor şi reazemul săracilor;
Bucură-te, risipitorul furtunilor şi aducătorul de roadă pământului;
Bucură-te, înţelept povăţuitor al tinerilor;
Bucură-te, dezlegătorul blestemelor şi al farmecelor;
Bucură-te, călăuzitorul conducătorilor noştri pe calea adevărului;
Bucură-te, întruchiparea faptelor bune şi al virtuţilor;
Bucură-te, turnul din care se vede lumina lui Hristos;
Bucură-te, arhipăstor cinstit în toată Ortodoxia;
Bucură-te, apărător statornic al canoanelor şi dogmelor credinţei;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nifon, lauda creştinilor!

Condacul al 12-lea

Cel ce în ceruri străluceşti în ceata ierarhilor, iar pe pământ eşti podoaba poporului celui bine credincios, Sfinte de Dumnezeu înţelepţite Nifon, roagă pe Dumnezeu să ne dăruiască harul său pentru a ajunge şi noi la împlinirea virtuţilor ca împreună cu tine să-I cântăm cântarea sfântă: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Harul Duhului Sfânt cere nouă de la Tatăl ceresc, Sfinte, ca să se reverse peste noi pentru a putea lupta împotriva vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Întinde mâna ta spre ajutorul nostru, împacă viaţa noastră, Părinte Ierarhe, ca să nu pierim în vâltoarea ispitelor ce ne împresoară, ci, bucurându-ne să-ţi zicem:

Bucură-te, râule al lui Dumnezeu cel plin de apele harului;
Bucură-te, vasului Duhului şi minte veghetoare;
Bucură-te, cunoscătorul teologiei şi al înaltei cugetări;
Bucură-te, icoană luminată de razele dumnezeirii;
Bucură-te, minte înţeleaptă şi gură de mireasmă duhovnicească;
Bucură-te, fulger care luminezi toate laturile Ortodoxiei;
Bucură-te, rugătorule înaintea Prea Sfintei Treimi;
Bucură-te, lauda şi darul Bisericii Ortodoxe Române;
Bucură-te, ocrotitorul Târgoviştei şi al Argeşului;
Bucură-te, bucuria poporului românesc ortodox;
Bucură-te, ajutorul nostru în ziua judecăţii;
Bucură-te, mijlocitorule pentru sufletele noastre;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nifon, lauda creştinilor!

Condacul al 13-lea

O, întru tot fericite, Sfinte Ierarhe Nifon, primeşte această puţină rugăciune ce ţi-o aducem din inimă curată; izbăveşte-ne de boli, de primejdii, de moarte năpraznică şi de toate ispitele diavoleşti. Roagă, Sfinte, pe Înduratul Dumnezeu să ne izbăvească de focul cel veşnic, iertându-ne păcatele noastre, iar la sfârşitul vieţii noastre, să ne primească în Împărăţia Sa cerească unde toţi sfinţii se veselesc, ca împreună cu tine să cântăm: Aliluia! (acest condac se zice de trei ori)

Apoi se zic din nou
Icosul 1: „Din tinereţile tale…” şi
Condacul 1: „Pe vrednicul păstor…”
şi otpustul

Sursa: Viaţa şi Acatistul Sfântului Ierarh Nifon al II-lea, Patriarhul Constantinopolului şi Mitropolit al Ţării Româneşti, Arhiepiscopia Târgoviştei, 2008, pp. 31-46.
Textul acestui Acatist a fost alcătuit de Comisia Liturgică şi Teologică a Arhiepiscopiei Târgoviştei, sub conducerea Înalt Prea Sfinţitului Părinte dr. Nifon, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Târgoviştei, revizuit de Prea Sfinţitul Ioachim Băcăoanul, Arhiereu vicar al Episcopiei Romanului, corectat şi îndreptat de Prea Sfinţitul Irineu Slătineanul, secretarul comisiei speciale pentru canonizarea Sfinţilor Români.

Sursa online:  Acatistul Sfântului Ierarh Nifon al II-lea, Patriarhul Constantinopolului şi Mitropolit al Ţării Româneşti.

Vezi și: Viaţa şi nevoinţele Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului (11 August), cel ce a trăit ultimii ani de viaţă în ascunsă şi smerită ascultare la Dionisiu, asemenea monahilor de rând

Nu ştiu nimic. Jurnalul athonit al lui Mihnea Măruță

Nu știu nimic.
Jurnal de la Athos (11-17 august 2008)

Luni, 11 august 2008

scris marţi

“Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Cred că ăsta e motivul pentru care am venit aici: să înţeleg diferenţa uriaşă între cum trăim noi şi cum ar trebui să o facem. Nu să ajungem precum călugării, că ne-ar fi imposibil, dar măcar o boabă de viaţă, o fărâmă de timp dac-am acorda zilnic adevăratei rugăciuni, dacă ne-ar preocupa şi sufletul nostru, mântuirea, nu numai gloria acestei lumi, atunci lucrurile ar sta cu totul altfel, de la îngăduinţa minoră, de fiecare clipă, până la raporturile dintre naţii şi pacea mondială.

Sună exagerat, dar oamenii de aici, puţini câţi sunt, ţin lumea să nu o ia razna de tot. Rugăciunile şi nevoinţa lor salvează şi prelungesc şansele noastre de a putea profita de plăcere, pe de o parte, iar, pe de altă parte, de a-L găsi pe Dumnezeu pentru viaţa veşnică.

x

Vârful Athonului, cel mai înalt din Athos, văzut de pe vaporaşul pe care l-am luat din Ouranopolis

Se zice “să intri în Munte”. Nu să ajungi, nici să mergi, nici să te duci la…. Să intri. Aghion Oros. Muntele Sfânt. Şi dacă e sfânt, atunci “intri”, pentru că totul e o biserică. Grădina Maicii Domnului.

x

Prima uimire, din mersul vaporaşului care ne duce la Munte: norul care parcă mângâia, dar totodată se sprijinea, se bizuia pe vârful Athonului. Un nor alb, curat, care avea să rămână acolo până spre înserare.

Şi mi-am zis: oare voi putea urca până acolo? E o procesiune care va urca pe Athon de Schimbarea la Faţă. Cu mintea de azi, îmi pare aproape imposibil să mă imaginez acolo, sus. Pare prea sus.

x

Micul port Dafni

Orăşelul în care am acostat, Dafni, constă în câteva case. Vreo nouă-zece. Citisem că e un orăşel, dar de fapt e doar o piaţetă şi câteva clădiri. Oameni simpli pe terasa unui “restaurant”, un călugăr rus stând la masă cu un mirean care bea bere şi vorbeşte tare.

x

Drumul cu maşina pe Munte e o experienţă în sine. Are porţiuni foarte scurte de asfalt, lângă capitala Kareya, lângă Marea Lavră, lângă schitul românesc Prodromu. În rest, e drum de munte, macadam – cum se zice în limbajul raliurilor. Aici, miza raliului nu e viteza, nici timpii, ci să ajungi cu bine la destinaţie. Totul e pe buza prăpastiei, nu poţi s-o “calci”, mereu există primejdia să cazi.

x

Mănăstirea Iviron. Întemeiată de călugări georgieni, acaparată de greci. Mi se zice că grecii, de altfel, pun stăpânire pe orice schit sau mănăstire în care se pierde filonul etnic al vieţuitorilor şi întemeietorilor. Din cele douăzeci de mari mănăstiri din Sfântul Munte, doar trei mai sunt ne-greceşti: Zografu (bulgărească), Hilandar (sârbească) şi Sfântul Pantelimon (rusească).

La Iviron se face curăţenie, în curte s-au scos toate vasele cele sfinte, candele şi alte recipiente. Strălucesc. Sus, pe turla bisericii, e legat un drac negru, ca stareţul să nu uite.
Ni se deschide paraclisul în care se află icoana Maicii Domnului Portaitissa – Portăriţa, despre care se spune că a venit pe ape, la începuturile vieţii monahale pe Munte. Şi că, la finele vieţii monahale, când totul se va sfârşi, ea va rămâne ultima şi va pleca la fel, singură, pe ape. Frumos eschaton.

Ar crede omul de acasă aşa ceva?

Părintele care îngrijeşte paraclisul e cunoscut, îmi spune L., pentru răceala lui, pentru că e mai mult decât distant. Nouă ne deschide, din proprie iniţiativă, încăperea în care se ţin moaştele şi ne obligă blând să intrăm.
– E o minune, zice L..
– Avem noroc cu cel mic, răspund eu.
– Nu e noroc, e pentru tine.

Părintele îl cheamă pe copil într-un alt corp de clădire şi el se întoarce cu trei mici sticluţe cu mir de la icoana Portăriţei. Asta e bucuria.

Când ieşim din curtea mănăstirii, un călugăr mai tânăr şi un altul mai în vârstă stau de vorbă, aşezaţi. Mă aplec spre cel tânăr, pentru binecuvântare (“Evloghite…”), iar el îmi face semn, zâmbind, să i-o cer seniorului. Îngenunchez, sau dau să îngenunchez – totul se petrece într-o secundă, dar vârstnicul mă refuză scurt şi dur, într-o românească stâlcită: “Drumu’! Placă!”.

Prima lecţie: nu tulbura un călugăr, pentru că rişti să-l ispiteşti. (Ulterior aveam să aflu că nu poţi, că nu e bine să te duci pur şi simplu să ceri binecuvântarea unui călugăr care nu te cunoaşte şi că nu se sărută mâna decât călugărilor care sunt şi preoţi, deci duhovnici). Prea multă evlavie devine falsă? De unde-a ştiut că-s român? Ei vorbeau greceşte…

x

Întemeietorul primei mănăstiri – Marea Lavră, Sfântul Atanasie, s-a rugat Fecioarei Maria să îl ajute să găsească apă, pentru că monahii sufereau de lipsa ei.

Beau apă din izvorul Sfântului, pe care se zice că l-a descoperit lovind cu toiagul în stâncă, într-un loc pe care i-l indicase Maica Domnului. Lângă oglinda izvorului (sub care stau patru pietre sparte în cruce), călugării lasă periodic zeci de sticle goale de un sfert de litru, pentru eventualii pelerini care vor să-şi ia apă din izvorul cel sfânt.

La câţiva paşi se află un foişor cu masă şi băncuţe, unde se poate mânca. Pe unul dintre stâlpii de susţinere ai foişorului, un dulăpior de metal în care pelerinii lasă de-ale gurii, neperisabile. Poţi veni cu mâna goală, dar vei mânca şi vei bea apă. Dar din dar.

Intrarea în schitul românesc Prodromu

x

Prodromu. Schitul românesc din Sfântul Munte e o aşezare a liniştii. Vârful Athonului o face parcă şi mai calmă. Noi suntem aici, jos, nimic nu ne agresează, e pace şi muntele pare că o protejează.

x

Prima slujbă, de la 5 la 7 seara. E altfel decât într-o biserică din oraş. Mă tem să nu greşesc, să nu scot vreun sunet, să nu tulbur, mă tem să nu mă închin greşit, să nu atrag atenţia. Călugării cu părul şi bărbile albe mă înspăimântă într-un chip frumos. Când stau aşezaţi în strană, cu capetele plecate peste mâini, parcă toată rugăciunea e la ei. Mie, nouă, ne rămâne să ne luăm după ei, să încercăm. Când se ridică şi se duc pe rând să se închine la icoanele cele mari, când fac mătănii, devenim nişte intruşi.

Schitul Prodromu, văzut de jos, dinspre mare.

Ce înţelegem noi? Un bătrân care abia merge, dar care îşi pleacă fruntea la pământ de trei ori în faţa Icoanei Maicii Domnului Prodromiţa, e peste minţile noastre de oameni lumeşti. El cum poate? Ce ştie? Cum a aflat? Şi noi?

x

Marţi, 12 august 2008

scris miercuri

Să te trezeşti la 3 noaptea e un chin. Mă culcasem pe la 10 şi, când am auzit toaca, tot mai aproape, tot mai des, tot mai insistent, apoi clopotul, răscolitor, mi s-a făcut ruşine. Voisem să mai dorm, să mai rămân în pat, să mă lupt cu bătaia din urechi până se stinge.
Dar m-am dus.

x

În biserică sunt aprinse doar candele, la principalele icoane, şi un singur bec, în strană, deasupra subţiraticei măsuţe de unde se citeşte. E un întuneric domolit, cuminţit şi dominat doar de vocea călugărului sau de cea a preotului, din altar. Se face priveghere, iar călugării se roagă pentru noi toţi. Sute de milioane de oameni care dorm sunt ţinuţi în viaţă de rugăciunile monahilor, care nu dorm. Aşa simt.

Abia acum încep să înţeleg. Ne-am trezi noi, oamenii lumii, în fiecare noapte, când e somnul mai dulce, să ne rugăm pentru semenii noştri? Să-i ţină Dumnezeu şi să-i ducă pe calea cea bună? Cât de des înălţăm slavă Preasfintei Fecioare? Nu ne-am ridica din pat noapte de noapte nici pentru o petrecere, darmite ca să priveghem, să ne rugăm, să batem mătănii…

Iar ce mă înspăimântă şi mă cutremură mai mult e că se vede că ei nu o fac din vârful buzelor. Citesc din cărţile lor sfinte cu toată însufleţirea, cântă din toată inima imnuri de slavă, nu le e somn, sau nu lasă să se vadă, nu e doar o formalitate, e un ritual trăit, o bucurie, o participare totală.

Iar eu abia aştept să mă mai aşez, să pot pune puţin capul pe braţ, să-mi fie mai uşor. Căci după priveghere urmează liturghia, unde vine toată suflarea obştii (mai puţin cei de la bucătărie, cred). Şi uite-aşa se face 7 şi jumătate şi nu vreau decât să dorm.
Dar mai întâi e masa de dimineaţă.

Peştera Sfântului Atanasie se află la vreo 15 minute de mers pe jos de schitul Prodromu

x

Peştera Sfântului Atanasie e săpată într-un perete de stâncă vertical, care străjuieşte un mic golf cu apă verde-albăstruie, aşa cum nu credeam că poate să fie marea. Turcoaz închis, bleumarin de smarald, verde azuriu.

Se coboară pe zeci de trepte abrupte până pe la jumătatea peretului. În faţa peşterii sunt construite mici clădiri din lemn, probabil şi un paraclis printre ele, dar închise. În grotă e, totuşi, o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul – suficient pentru pelerinii care vor să se închine.

În inima muntelui, privind, când şi când, nesfârşitul mării, se nevoia un om. Împrejur, numai piatră şi vegetaţie neprietenoasă, prăpastie şi preaînalt.

x

“Cel ce vrea să conducă oameni trebuie, mai întâi, să se conducă pe sine”, mi-a spus părintele I., duhovnicul schitului Prodromu. E foarte scund, trecut de 80 de ani, cu sprâncene stufoase şi barbă albă-albă. Are o căutătură înfricoşătoare – mă temeam aseară, luni, să deschid gura; brusc nu mai ştiam ce să-l întreb, nu mai voiam nimic, doar să-mi spună el ceva, fără să mă mai chinuiesc.

Mi-era ciudă pe mine, mi se blocase mintea, toate problemele mele îmi păreau ridicole să i le explic. M-a lăsat să-l însoţesc într-o plimbare până la zidul dinspre mare şi tăceam stingher secunde întregi. Respira greu, mai degrabă hârâia, şi mă simţeam un străin care nu ştie nimic şi nici n-are cum să întrebe.

M-am eliberat când a intrat în vorbă cu monahii care îngrijeau grădina – am îngenuncheat să mă binecuvânteze cu gândul că discuţia lor despre recolta de ceapă e mai importantă, măcar are un rost.

Zidul dinspre mare de la Prodromu şi via schitului, protejată cu plasă de sârmă din cauza mistreţilor

x

După-amiază, ne-a îngăduit să ne primească un pustnic, părintele P.. Grec.

Trăieşte în aşa-numita pustie a Viglei, între schitul Prodromu şi mare. Pustia e, de fapt, un hăţiş verde tipic grecesc, pe care nu-l poţi străbate fără să fii sfâşiat de crengi şi de spini, un păienjeniş de arbori pitici şi agresivi. Nici la părintele P. nu poţi ajunge decât dacă ştii cărările.

x

Miercuri, 13 august 2008

scris joi

„Pustia” Viglei. În depărtare, Marea Lavră, cea mai importantă mănăstire în ierarhia Muntelui, de care aparţine şi schitul românesc Prodromu

Aseară a fost lăsatul secului, aici se ţine calendarul vechi, cel adevărat. Nu bănuiam, înainte de a veni, amploarea dezbaterii privind calendarul şi întreaga istorie a disputelor pe această temă din cadrul Bisericii Răsăritene, dispute care par la fel de actuale şi după mai bine de 80 de ani de când câteva state cu populaţie majoritar ortodoxă au cedat presiunilor laice ale modernităţii.

Azi-noapte, la slujbă, a fost mai frumos decât ieri. Mă cutremură imaginea unui călugăr simplu, care în timpul zilei se ocupă de treburi gospodăreşti (avea să mă pună la tocat pesmet), şi care a stat vreo două ore nemişcat, în genunchi, cu faţa îngropată în bezna scaunului său din strană. Rugându-se. Asta după ce, înainte, timp de o oră, la lumina mică a unei lumânărele, îi pomenise pe toţi cei trecuţi în nişte foicele de aceeaşi dimensiune, un sfert de pagină A4. Am tras cu ochiul, nu m-am putut abţine – avea zeci de pomelnice, fiecare cu data scrisă deasupra şiragului de nume, vii şi adormiţi.

Departe, în ţară sau unde-or fi trăind, acei oameni nu ştiu, nici nu bănuiesc, habar n-au sau au uitat complet că cineva se roagă în fiecare noapte pentru ei şi pentru morţii lor.
Nu ştim nimic.

Biserica schitului românesc Prodromu

x

După ce-am tocat pesmet (am făcut vreo două castronaşe din pâine uscată – nimic nu se aruncă pur şi simplu), m-a chemat la bucătărie, să-l ajut, unul dintre călugării care pun masa; îşi zdrobise o unghie de la picior – degetul mare, şi nu se mai putea mişca la fel de iute. M-am bucurat să-i pot oferi pansament adus de-acasă.

Am pus farfuriile pline la mese, mai întâi pe cele cu o porţie sănătoasă de rivit (un fel de năut, despre care-am fost convins că e fasole), apoi, alături, pe cele cu compot, că bun e un “dulce” la “felul doi”.

La finalul mesei, m-a lăsat să-l ajut din nou, şi-am golit farfuriile într-o găleată (pe cele neatinse – nu, că nu ştii cine mai vine, întârziat, la trapeză), am strâns toată pâinea de pe mese (cu tot cu bucăţelele începute), iar apoi am adunat firimiturile într-o tăviţă, cu un burete mare păstrat special în acest scop.

Fereastra uneia dintre camerele destinate pelerinilor

Încep să înţeleg: mă bucuram că fac ceva cu adevărat folositor, că se vede munca de pe urma mea, că se va mânca din nou la o masă curată.

Totul e bine rostuit, fiecare lucru e util, nu arunca degeaba.

x

Noaptea, la 3, când bate clopotul pentru adunarea la slujbă, din pustie se aud şacalii urlând şi râzând ca hienele. Se stinge bătaia clopotului, tac şi ei. E înfiorător.

Călugărul de la trapeză mi-a spus că mâncarea care se adună de pe mese, cea rămasă, care deseori e cel puţin jumătate din câtă s-a preparat, li se duce şacalilor. Şacalilor.

x

Părintele N., la care mergem pentru a doua oară, a fost stareţ la un alt schit. Acum are vreo 75 de ani şi ne mărturiseşte că vocea i s-a împuţinat şi nu mai are putere să cânte la strană.

Are grijă de toate vietăţile din curte, mai puţin de pisici (“Ia să-ţi dau!”, îi strigă uneia care îndrăzneşte să se apropie). Are două găleţi pline cu apă lângă şopronul unde repară şi vopseşte încălţăminte veche. Cam din 5 în 5 minute, vine câte o viespe uriaşă, se aşază pe marginea găleţii şi bea apă liniştită, preţ de câteva secunde. Viespile ştiu că acolo e apă, pentru că vin direct, cu ţintă precisă, şi apoi zboară fără să bâzâie oamenii. “Ai văzut cum a băut?”, ne întreabă, vesel, părintele N…

În grădină la Prodromu. Pomii din imagine se numesc lutuşi; fructele lor dulci par o combinaţie de mere cu piersici

x

L. îmi povesteşte că, odată, l-a întrebat pe părintele N. dacă l-a cunoscut pe un alt monah athonit. “Da, ne-am întâlnit de vreo două ori”, i-a zis. “Şi cum de-l mai ţineţi minte?”. “Păi îl pomenesc în rugăciunile mele. Îi pomenesc pe toţi cei pe care i-am întâlnit în viaţă”.

x

Unde suntem noi faţă de aceşti oameni? Câtă prăpastie e între o minte care caută să se răzbune sau să întindă capcane şi un suflet care se roagă pentru toţi cei pe care i-a întâlnit vreodată?

x

Joi, 14 august 2008

scris sâmbătă

Nu m-am mai dus la slujbă de la 3, doar de la 5 dimineaţa. Au venit câţiva studenţi la Teologie şi îi găsesc cântând în strana stângă. Părintele M. – ecleziarhul schitului, cel care păzeşte respectarea tuturor canoanelor în biserică -, care de obicei e aproape invizibil, acum e mereu prin preajma lor, îi corectează, le arată ce să cânte, le mai dă tonul.

Părintele M. e cel mai fascinant călugăr din întreg schitul Prodromu. Are o prezenţă cu totul hieratică, însă, spre deosebire de părintele N., care zâmbeşte şi i se luminează chipul, ecleziarhul e tipul necruţător; mi-e ruşine şi teamă să ridic privirea spre el.

Trecut de 80 de ani (Părintele M a răposat în 2014, n. edit.), e longilin, păşeşte încet şi moale, nimic nu e greu în mersul său. Are ochi albaştri, o barbă albă şi lungă – perfectă – şi nu vorbeşte aproape cu nimeni. “Nici cu noi nu prea comunică”, îmi dezvăluie părintele care m-a pus să fac pesmet. De vizitatori-pelerini, părintele M. nu se apropie decât, eventual, pentru a le arăta unde să se mute, dacă stau cumva într-un loc de unde încurcă derularea slujbei.

Te zdrobeşte cu privirea aceea limpede şi lipsită de orice ezitare. Nu e încruntat, e necruţător şi senin.

Părintele M., în faţa iconostasului. În stânga, icoana Maicii Domnului Prodromiţa

x

Când îl vezi pe stareţul de la Prodromu, părintele P., făcând mătănii (metanii) la 93 de ani (Părintele Stareț P. a răposat în 2011, n. edit.), deşi abia se mişcă, înţelegi încă un pic cât de departe eşti. Merge ajutat de un toiag, ridicându-şi doar puţin tălpile de la pământ, are o voce pierită şi subţiată – monahii spun că trebuie să fie foarte atenţi să înţeleagă ce zice -, dar e nelipsit de la slujbe şi de la trapeză.

Spondiloza (?) şi reumatismul (?) l-au adus de nu-şi mai poate ridica drept capul, aşa că e mereu cu el plecat, privind în jos, ca şi cum Dumnezeu a vrut să-l smerească până la moarte.

x

Ideea că de la masă e bine să pleci înainte să te saturi e confirmată aici: nimeni nu începe să mănânce până nu bate stareţul cu ciocănelul într-un mic obiect care ţingăleşte şi până nu se spune o rugăciune, dar toţi trebuie să se ridice când acelaşi părinte stareţ ţingăleşte finalul. Dacă e prânzul, sunt două feluri, însă pe al doilea nu apuci să-l termini decât dacă mănânci foarte repede. Cred că totul durează 12-15 minute. Nu-i nimic, mai mănânci mâine.

x

Ordine şi curăţenie. Pe dinăuntru şi pe dinafară. Muncă şi rugăciune. Aşa ar trebui să trăim.

x

Mi-am dat seama că monahii sunt bărbaţi cu adevărat compleţi. Toţi ştiu şi practică măcar un tip de muncă fizică, toţi ştiu şi practică cele trebuincioase sufletului.

Şi iar: nu ştiu nimic. Habar n-am să-mi folosesc mâinile să ţin o grădină sau să cioplesc sau să strunjesc sau să zidesc sau să repar pantofi sau să croiesc haine sau să pictez icoane. Ştiu doar să citesc şi, mai puţin, să scriu. Priceput, de fapt, nu sunt decât la citit, care înseamnă singurătate şi închidere: nu rămâne nimic trainic de pe urma mea.

Mi-ar plăcea să-mi ridic singur o casă, dar probabil n-o voi face niciodată. De lene. Pur şi simplu.

Detaliu al unei clădiri de chilii. Bucăţile de fier în formă de „x” sau de 8 sunt capetele unor drugi care străbat construcţia pe toată lăţimea, la fiecare etaj. Pentru că interiorul este complet din lemn, acei drugi uriaşi “strâng” clădirea, să nu se prăbuşească în caz de furtună sau viscol

x

Am făcut greşeala pe care cred că o fac mulţi când ajung la vreo mănăstire: să-i judec pe monahi după aparenţe. În primul rând, să-i judec. Asta n-ar trebui să facem cu nimeni.

Când l-am văzut, în prima zi, pe părintele P. în straturile de ceapă, murdar pe haine, ars de soare, cu praf în barbă – mi-am zis că o fi unul dintre cei simpli, un călugăr de rang inferior (de parcă ar exista aşa ceva), un ţăran şi cam atât.

În fapt, e unul dintre puţinii preoţi-călugări (ieromonahi), iar în biserică are o forţă covârşitoare, dublată de o umilinţă neprefăcută. Când iese din altar şi rosteşte, înclinându-se spre icoana Mântuitorului, “Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru”, te-ai înrola pe loc alături de el şi l-ai acoperi cu trupul tău dacă şuieră obuzele.

Spre seară, joi, l-am văzut din nou în grădină, stropea proaspetele răsaduri de varză, pusă în locul cepei. Avea călcâiele tăiate-tăiate şi bătucite. Şi faţa roşie, arsă de soare, şi praf în barbă. Un ţăran adevărat, care îşi lucrează ogorul şi se roagă cu aceeaşi putere şi cu aceeaşi dăruire.

x

Am adus de acasă trei bricege, unul mai mare, două mici, să le dăruiesc pe aici. Şi, când am aflat că e ultima seară la Prodromu (am decis să nu rămân mai mult, pentru a nu încălca regulile), am simţit să-i las briceagul cel mare părintelui N., cel care se bucură că viespile uriaşe vin să bea apă.

Sfială apăsătoare, ruşine stânjenitoare, nepricepere împiedicată – cam aşa m-am purtat când i-am zis că vreau să-i dau obiectul. A protestat cuminte, că mai are unul asemănător, s-a îngrijorat că eu voi rămâne fără, s-a bucurat pe rând de fiecare ustensilă, pe măsură ce le desfăcea din trunchiul briceagului (“Al meu n-are de-asta…”), a încercat să mi-l dea înapoi, i-am zis să-l dăruiască altui părinte, numai să-l păstreze, iar la final, când era clar că-l acceptase, m-a lovit: “Să nu vă pară rău după el…”.

Nu-mi părea, dimpotrivă, i-aş fi dăruit ceva mult mai important dacă aş fi avut (deşi ştiu că n-ar fi primit), însă m-am trezit tresărind la gândul – “Pentru câte dintre lucrurile pe care le dăruim nu ne pare rău?”. Câte cadouri facem din inimă, simţind că i-ar aduce mulţumire celuilalt, şi câte din obligaţie? Cât de des dăruim fără motiv, fără o ocazie anume, şi cât de des dăruim ceva care ne e drag şi de care nu ne-am despărţi? Dar dacă, atunci când nouă ni se fac cadouri, am refuza ce ne prisoseşte?

x

Prima icoană de la Prodromu, cea care dă şi hramul schitului, e una a Sfântului Ioan Botezătorul. Se zice că e singura din lume în care Înaintemergătorul (Prodromos) Domnului e încruntat. Şi e încruntat, nu glumă. Are o căutătură războinică, departe de pacea şi blândeţea obişnuite pe chipul sfinţilor.

Legenda spune că, în 1821, după izbucnirea revoluţiei din Grecia, turcii au luat cu asalt Sfântul Munte, să-l jefuiască. Au ucis călugări, au incendiat mănăstiri, au furat podoabe sfinte. Se zice că, atunci, 5000 din cei 6000 de monahi care vieţuiau aici au ieşit din Munte şi au pus mâna pe sabie.

Când soldaţii turci au intrat în paraclisul în care se află icoana, Sfântul s-a încruntat. Speriaţi, au început să tragă spre ea, însă gloanţele au ricoşat şi i-au ucis pe câţiva dintre ei. Cei rămaşi au luat-o la goană şi icoana a rămas nevătămată, şi încruntată, până în ziua de azi.

Sursa foto: nistea.com

Mă gândesc că a crede înseamnă, între altele, a nu tăgădui asemenea istorii. Un om laic nu se poate împăca, refuză posibilitatea ca o icoană să verse lacrimi, să izvorască mir, să vindece boli sau să se încrunte. Pentru el, realul e limitat de propria experienţă, iar ce e dincolo e imposibil. Aşa cum bunicul nu credea că oamenii au ajuns pe Lună (poate avea dreptate :)), tot la fel ateul nu poate să lase de la el, nici măcar în planul posibilului, şansa unor minuni de a fi minuni.

Ăsta e unul dintre motivele pentru care se pierd oamenii, în sens soteriologic: le e teamă să-şi mai modifice şina, să-şi refacă traseul potenţial, nu pot concepe să arunce la coş tot ce-au trăit până la un moment dat, chiar şi în cazul unor indicii convingătoare că drumul a fost greşit, că alta e calea bună şi că nimic nu e pierdut.

Să te scuturi de tot ce-ai fost, de tine cel de până atunci, de tot sinele tău ce părea bine conturat, să te scuturi cum se scutură câinele după baie, să rişti oprobriul public, să faci o mutare care nu făcea parte din strategia personală, ba chiar să renunţi la orice strategie, sau măcar să-ţi iei un răgaz pentru a te redefini, sau cel puţin să opreşti tot zgomotul dimprejur şi să fii doar tu, să spui o rugăciune şi să ai încredere că va fi ascultată.

x

Un fluture cu aripile zugrăvite în oranj, maro şi galben s-a prins în plasa care acoperă via. Se tot zbate încercând să zboare în sus, mereu în sus. Nu ştie că scăparea e în jos, trebuie doar să coboare până la marginea plasei şi apoi e liber din nou. Nu ştie.

x

Când eşti pe drumul cel bun şi mergi cu inima curată, Dumnezeu te încearcă, iar când ţi-e cel mai greu, când rişti să deznădăjduieşti, te ajută să-ţi recapeţi încrederea. Aşa s-a întâmplat după ce am intrat în Grecia la miezul nopţii şi, fără hartă, am luat-o prin sate, pe unde ni se părea că sună mai bine, încercând s-o ţinem spre sud-est. Şi toate benzinăriile erau închise şi nu mai apărea nici măcar un motel, şi mă temeam că vom rămâne la marginea şoselei până la ziuă şi nu mai ştiam dacă să ne întoarcem sau să o ţinem tot înainte şi mă uitam din 10 în 10 secunde la liniuţa de la benzină; dar după vreo trei ore, când îngrijorarea risca să se transforme în disperare, am ajuns la mare, am găsit hotel, ne-a primit, am dormit după vreo 12 ore de condus fără întrerupere, iar dimineaţă, pompa era la un kilometru. Tot înainte.

x

În timp ce scriu, un fluture. O fi acelaşi? Seamănă. E la fel de mare şi de frumos. O fi scăpat?

x

La Athos, răspunsurile vin. Buclele se închid, sensul apare negreşit. Răbdare.

x

Vineri, 15 august 2008

scris sâmbătă

Răsărit la Marea Lavră

Plecăm de la Prodromu dis-de-dimineaţă cu un microbuz şi ne dăm jos după scurt timp, la Marea Lavră – prima mănăstire fondată pe Sfântul Munte, la 963, de către Sfântul Atanasie. Aici sunt moaştele lui, într-o absidă din stânga bisericii mănăstirii. E ora liturghiei, prin curte nu e nimeni, şi mă simt străin; nicăieri nu e ca printre ai tăi.

Primul călugăr care apare la arhondaric (pavilionul destinat pelerinilor) ne ceartă că ne-am pus rucsacii lângă un ghiveci cu busuioc. “Nu e destul loc?”, ne întreabă.

Ne traduce un român stabilit în Grecia, care a coborât deodată cu noi şi care vine în Munte cu speranţa că-şi va recâştiga soţia. L-a părăsit, iar el se ştie vinovat; recunoaşte că uneori îl apucă pandaliile şi bea până dimineaţă, apoi se întoarce acasă şi-i pare rău, dar e convins că nişte femei rele i-au făcut magie neagră. Scoate din bagaj nişte haine – probabil ale soţiei – şi şterge cu ele placa de sticlă care acoperă moaştele Sfântului Atanasie. Cu o seară înainte, făcuse la fel, cu aceleaşi haine, şi la Prodromu, numai că, acolo, preotul i le atinsese cu adevărat de moaştele care se scot după vecernie, pentru pelerini.

Imagine din curtea Marii Lavre

Grecii îşi iau revanşa pentru răceala de dimineaţă şi, după liturghie, ne servesc la arhondaric cu tzipuro (un fel de grappa), cafea (bună) şi şerbet cu apă. (Aşa e tradiţia, ca pelerinii să fie omeniţi când păşesc pentru prima dată într-o mănăstire). Apoi, grecul de la arhondaric, care nu poartă sutană, dar pare călugăr după barbă şi părul prins la ceafă, rezolvă şi cu vaporaşul care ne va duce la Vatopedu.

x

Ce diferenţă între trapeza de la Marea Lavră – foarte înaltă, adâncă şi cu două intrânduri laterale, ca două strane, cu mese masive din piatră şi bănci aşijderea – şi trapeza de-a dreptul intimă de la Prodromu – joasă, cu doar patru mese lungi, de lemn, pentru maximum 60-70 de persoane…

Chiparosul Sfântului Atanasie, aflat în faţa intrării în trapeză, are peste o mie de ani

La Lavră încape un regiment, iar interiorul e înfricoşător, cu Judecata de Apoi, draci şi cazane de smoală pictate pe zidul de la ieşire. La Prodromu e simplu: icoane şi o frescă mare, Maica Domnului cu Pruncul, pe care monahii o sărută înainte să iasă.

Nu-mi place Lavra, Doamne, iartă-mă. Poate şi din cauza aşteptărilor mele prea mari, poate pentru că nu e ca la noi, la români.

x

Kyrie Eleison.

x

O buclă închisă: pe drumul dintre Prodromu şi Lavră, a apărut de nicăieri, din pustie, un părinte pe care aflu că-l cheamă H.. E pustnic şi se zice că e unul dintre cei îmbunătăţiţi. E român. Când urcă în microbuz, mă uimeşte cât e de tânăr pentru un pustnic (ce prejudecată!) – nu-i dau mai mult de 50 de ani. E luminos, zâmbeşte reţinut şi barba lui mai are ani mulţi până să-i albească de tot. Acum e colilie, lungă şi încă prinsă între tinereţe şi serenitate.

Seara, când stăteam pe terasa chiliei Sfântului Ipatie, părintele H. avea să apară printre măslini, cu acelaşi rucsac în spinare. Prilej de fericire pentru N. – fostul ziarist care de un an şi mai bine lucrează aici la o carte de interviuri cu părintele Dionisie, un călugăr român trecut la cele veşnice la peste 90 de ani, considerat ultimul mare duhovnic din Sfântul Munte. N. a avut răbdare luni întregi şi ziua a venit – va putea să-l întrebe pe părintele H. ce vrea să-l întrebe. Vor sta de vorbă, i-a promis. Îi strălucesc ochii.

Ce şanse erau să ne întâlnim de două ori în aceeaşi zi, la zeci de kilometri distanţă, cu un pustnic care nu se arată aproape nimănui? Şi să mai şi înnoptăm sub acelaşi acoperiş?

x

O poartă de lemn stă să se prăbuşească lângă zidul de piatră care ascunde şi apără golfuleţul arsanalei (arsana = micul port al unei mănăstiri). Alături de poartă, două vedete rapide pe care scrie mare – Honda – îşi aşteaptă călătoriile. Peste un mileniu de viaţă de piatră au descins şi s-au aşezat  produsele şi brandurile post-modernităţii. Telefoane mobile, maşini 4×4, centrale eoliene, generatoare de curent, macarale uriaşe, computere şi altele asemenea.

E o bătălie acută între nevoia de a respinge tehnica, pentru a păstra liniştea din Munte, de-o parte, şi, de cealaltă parte, investiţiile de milioane de euro în restaurare, consolidare şi extindere, dublate de presiunea pelerinilor – tot mai mulţi, tot mai “turistici” – care vor să-şi încarce telefoanele, să aibă duş şi lumină, să ajungă repede dintr-un loc în altul. Se vorbeşte chiar de proiectul unui teleferic până sus, pe vârful Athonului, unde acum se ajunge după o zi istovitoare, prin căldură sufocantă. De asfaltat, cu siguranţă se vor asfalta toate drumurile – pe care acum, în general, abia dacă poţi să bagi într-a doua.

Va creşte, probabil, numărul chiliilor, mici căsuţe pierdute printre copaci, pe teritoriul şacalilor şi al porcilor mistreţi. Simultan cu asaltul tehnologiei, tot mai mulţi monahi vor alege pustia, vor încerca să salveze ce-a mai rămas de salvat din liniştea lor şi a acestei lumi care se îngroapă în betoane şi se nevrozează celulă cu celulă, celular cu celular.

x

Mi l-am deschis preţ de vreo două ore – nu o mai făcusem de la sosire, de luni. Şi atunci m-ai sunat – la Athos, totul capătă sens – şi plângeai şi mi s-a umplut inima de bucurie caldă şi eram atât de împăcat că exişti şi atunci aş fi vrut să-ţi spun cât de te iubesc te iubesc.

Coboram spre arsana şi punga pe care o ţineam în mâini s-a spart când îmi spuneai cât de greu îi e Mariei fără mine. Şi din pungă a căzut un borcan plin cu miere, în mijlocul drumului. O pată de soare dulce în miezul căldurii, lângă marea cea verde, uimitor de verde. Aşa a fost.

x

Se petrec atâtea într-o singură zi, aici, dacă eşti atent la sufletul tău… Mi-ar trebui un caiet pentru fiecare zi, să descriu oamenii, vorbele, îmbinările, sensurile şi înţelegerea mea asupra tuturor acestora.

Cănile cu apă pe care le beau, spre exemplu. Ce poate fi deosebit într-o cană cu apă? Nu e setea ta, nici răcoarea ei, ci cuminţenia de a o bea la timp, gândindu-te la ea, oprindu-te să respiri întretăiat, nelăsând nici o picătură, oprindu-te.

x

De pe mare, din mersul vaporaşului, mănăstirea Iviron (Iviru) e fascinantă, cu zidurile ei preaînalte, cu turlele ei dese, cu forţa pe care o respiră. Nu mă pot abţine să nu mă duc cu gândul la “The Lord of the Rings” – ce să-i faci, suntem produsele a ceea ce vedem în filme, în loc să fim opera a ceea ce ne aşteaptă în inimile noastre.

Însă Iviru există, pe când cetatea asediată de orci e doar o plăsmuire. Mi-e dor de curtea interioară de la Iviru, pe care am străbătut-o în prima zi, ca într-un basm. Orice sentiment e inexpugnabil. Cetăţile oamenilor, nu.

x

scris duminică

Chilii în zidul dinspre livadă al Mănăstirii Vatopedu

Ajungem cu vaporaşul la Vatopedu, unde, la fel ca la Marea Lavră, macaralele întrec zidurile semeţe ale mănăstirii. Ne aşteaptă N., care e în Munte de peste un an, şi ne conduce la chilia Sfântului Ipatie – un drum de vreo 40 de minute prin pădure, primul drum pe care-l fac ca un adevărat pelerin, cu rucsacul în spate şi toiagul în mâna stângă.

Ajungem transpiraţi la chilie – în fapt o casă care are curte interioară, camere, terasă, vie, grădină, acareturi. În casă e încorporată şi o mică bisericuţă, cu altar şi strane, unde se ţin slujbe în mod regulat, dimineaţa (de la 4) şi seara, zilnic.

Chilia e aşezată între dealuri, de jur împrejur e numai pădure. Aici e liniştea cea adevărată a Muntelui. Nu se aud nici freze, nici drujbe, nici tractoare – ca la marile mănăstiri. E drept, chilia are propriul generator, însă, în general, singurul zgomot, ca în alte locuri din Grecia, e cel făcut de o insectă care-şi freacă picioarele într-un ritm constant, cât e ziulica de lungă – ca şi cum ar pili gratiile unei celule, să poată evada.

Prin pădure, de la Vatopedu spre chilia Sfântului Ipatie

N. îmi spune că insecta se numeşte zizikia (de fapt, e vorba de cicada sau tzitzika), e urâtă, translucidă, cu aripi mari, şi “pileşte” gratiile liniştii până la moarte, când îi explodează corpul. Marea evadare.

Suntem aşezaţi direct la masă, îmbelşugată şi simplă totodată – ca la toate mănăstirile, cu rivit, vinete făcute fără ulei şi orez. Unul dintre cei trei ieşeni studenţi la Teologie care stau aici de 7 săptămâni, să ajute la muncă (câştigă 30 de euro pe zi), citeşte din “Vieţile Sfinţilor” sau din “Vieţile marilor duhovnici români”, scrise de părintele Cleopa. Va mânca după noi.

x

Pentru mine, om venit din lume, care ţin de calendarul nou, azi e Sântămăria Mare – sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Mi-e dor de Măriile mele de acasă şi îi mulţumesc Preasfintei Fecioare că pot să mă rog pentru ele aici, în Grădina sa.

Şi minunea se produce: la vecernie, nici nu mă dezmeticesc bine în bisericuţă şi N. mă întreabă dacă nu vreau să citesc eu cele câteva pagini din Canonul Maicii Domnului.

Şi uite-aşa, de Sântămărie, citesc pentru prima oară în viaţă un text sfânt într-o biserică, şi chiar Canonul Maicii Domnului, şi chiar aici, în binecuvântata ei Grădină, eu, tatăl a trei fete cărora le-am pus şi câte-un nume să se poată închina Mariei.

Mulţumesc, Preasfântă Fecioară.

x

Acasă le-aş fi spus coincidenţe, aici aş vrea să le găsesc un alt cuvânt, însă îmi dau seama că ar fi greşit. De fapt, ăsta e firescul: dacă te rogi, dacă nu te gândeşti la rele, dacă urmezi un ritm de viaţă aşezat – rugăciune, masă, odihnă, muncă, masă, odihnă, muncă, rugăciune, masă, odihnă – şi iar şi iarăşi, tot aşa, noapte de noapte şi zi după zi, dacă sari imediat în ajutorul celuilalt sau, şi mai bine, te oferi fără să ţi-l ceară, dacă eşti atent la gândurile tale şi nu te laşi purtat de vise diurne şi nici de fantasme care n-au legătură cu mântuirea, atunci, dacă toate acestea te străduieşti să le respecţi şi să devină parte din tine, atunci coincidenţele nu mai sunt coincidenţe, bucuriile sunt daruri obişnuite, te linişteşti şi vrei binele tuturor.

Liniştea

x

Sâmbătă, 16 august 2008

scris duminică

N-am putut dormi azi-noapte (prima noapte la chilie), m-am tot frichinit şi până la urmă am ieşit pe terasă. M-am întins pe spate pe o băncuţă şi am ascultat:
cine sunt mai puternici?, greierii sau gândurile mele?, cine luminează mai misterios, stelele sau rugăciunile tăcute?, cine te înfricoşează mai tare, grohăitul mistreţilor sau primejdia abia intuită?, văd umbre negre printre măslini, nu mă mai uit la ele, nici copacii nu mai foşnesc, mă uit iar la ele, par că s-au mişcat, or fi porcii?, or fi spaimele mele?, nu e nimeni altcineva, toţi dorm, pâlpâie o singură flăcăruie la candelă, da, ştiu unde mă aflu, dar parcă nu sunt aici, sunt şi acasă, sunt şi pe drum, trebuie să mă întorc, trebuie să scap de umbrele dintre măslini, să ascult doar greierii, ba chiar nici pe ei, să aud doar ce-mi spun eu mie, să fie lumină chiar dacă închid ochii, sunt singur şi împăcat în muntele care mă înconjoară, e linişte.

x

Ţing! Ţing! Ţing! E a treia utrenie la care particip, după cele două de la Prodromu, suntem doar vreo şapte persoane în bisericuţa nu mai mare decât o sufragerie, şi mă lupt, fără izbândă, cu momelile somnului. Încerc să nu aţipesc, încerc să ascult ce se citeşte sau să-mi ţin trează mintea cu propria rugăciune. Degeaba.

Trebuie să stau în picioare, dar aşa e şi mai greu, gândul cel ispititor vine încontinuu şi dă târcoale – “Aşază-te… Ce bine e să-ţi poţi odihni picioarele… Poţi să te rogi şi de jos, stând pe scaun… Hai, aşază-te…”.

Şi nu mă trezeşte decât murmurul constant al aceleiaşi rugăciuni spuse neîncetat, de sute de ori, pe care tinerii studenţi o preiau de la unul la altul, odată cu şiragul de mătănii socotitoare – “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”.

Străbate bezna, e un flux care te înfioară şi căruia vrei să i te alături, să te poarte şi să te liniştească trezindu-te….

x

Le mărturisesc lui L. şi lui N. că am obosit, că am început să mă gândesc tot mai des acasă, că nu vreau ca şederea aici să-mi devină o povară, că mi-aş dori să se “sedimenteze” ce-am strâns. Şi ei mă înţeleg – e normal să rezişti cam 7 zile la prima venire în Munte. E normal că am fost încercat cu somnul la utrenie, sunt şi eu om, toţi aţipim la slujbă când şi când, nu-ţi mai fă griji.

Le sunt recunoscător şi mă tot mir cum a rezistat N. aici şi cum va continua să reziste, pentru că mai are mult de lucru. “Am venit pregătit, îmi răspunde, nu era prima oară, stătusem o dată 2 luni la Athos, iar acasă intrasem deja într-o viaţă duhovnicească – mergeam la slujbe, nu mă deranja singurătatea şi, în plus, aveam un stil de viaţă nocturn. Şi n-am nici familie, ca tine, aşa că e normal să-ţi fie dor”.

Da, mi-e dor să le strâng în braţe. N-aş putea trăi aici. Vreau să folosesc ce-am aflat, dar acasă.

x

Biserica mănăstirii Vatopedu. Foto: cutsinger.net

Vecernie la mănăstirea Vatopedu, sau Vatopedi – cum îi zic grecii. Totul e fastuos şi impunător, biserica e plină de aur, icoanele sunt unice şi impresionante, călugării – mulţi şi distanţi. (Iar încep să-i judec…)

Pentru că nu le înţeleg limba, mă simt mai degrabă turist decât închinător. De altfel, după slujbă şi după copioasa masa de la trapeză (mâncare de fasole verde cu cartofi şi morcovi, castraveţi pentru însoţire, pepene galben şi încă un fruct necunoscut, a cărui coajă cu smocuri de ţepi negri trebuie s-o dai jos pentru a te bucura de miezul dulce), noi, pelerinii, suntem împărţiţi în două, grupul elen şi cel al străinilor care înţeleg engleză, şi câte un monah ne descrie principalele “atracţii” ale mănăstirii, ne spune puţină istorie şi ne arată câteva dintre mozaicurile seculare şi dintre icoanele făcătoare de minuni. Vatopedi e, poate, cea mai bogată dintre mănăstirile athonite, dar şi cea mai deschisă spre înnoire şi turism. Prinţul Charles are aici un apartament şi se zice că petrece o săptămână aproape în fiecare an.

Îmi place istoria monahului care făcea curăţenie prin biserică şi întârzia mereu la trapeză, până într-o zi, când fratele de la bucătărie n-a mai vrut să-i dea de mâncare, să se înveţe minte şi să rabde până dimineaţă dacă nu se disciplinează şi nu vine deodată cu obştea. Şi omul s-a dus şi-a înfipt un cuţit în obrazul Fecioarei, într-una din icoanele aflate la intrarea în biserică. Se zice că ar fi spus, cuprins de furie: “Eu fac curăţenie în toată biserica zi de zi şi tu nu-mi dai un blid de mâncare…“

Din obrazul rănit al Fecioarei a ţâşnit sânge cald – icoana păstrează o urmă roşie, o cicatrice sfântă -, monahul s-a înspăimântat şi, drept pedeapsă, s-a încuiat pe sine, pentru următorii 3 ani, într-un soi de dulap îngust, exact cât încape un om, aşezat chiar în faţa icoanei. Acolo primea mâncare şi se ruga şi-şi cerea iertare cu lacrimi icoanei de care-l despărţea doar peretele de sticlă al dulapului, şi încă un pas.

După 3 ani, Fecioara i s-ar fi arătat stareţului, zicând că l-a iertat pe nelegiuit, că poate să-şi părăsească supliciul, însă mâna lui cea dreaptă, cea cu care ridicase cuţitul asupra Ei, va merge în iad. După tradiţia mănăstirii, osemintele monahului au fost dezgropate la 3 ani de la moartea sa – petrecută mult după acea minune; oasele erau ca ale oricărui cadavru, numai mâna dreaptă era întreagă. Şi neagră.

x

Vatopedi păstrează moaşte dintre cele mai venerate de întreaga lume creştină: trei fragmente din Brâul Maicii Domnului, o bucată din Crucea Răstignirii, capul Sfântului Ioan Gură de Aur (Hrisostomul), autorul liturghiei, şi cel al Sfântului Grigore Teologul. Din nefericire, când te închini la aceste moaşte, săruţi doar nişte cutii de argint sau de sticlă, eventual folii protectoare…

E o măsură de prezervare, înţeleg, riscurile sunt incalculabile, nu ştii cine e omul care se apleacă asupra lor şi ce gânduri are, însă…

Doamne, iartă-mă, că iarăşi judec ce nu mi-e dat mie să judec.

x

Ne întoarcem la chilie, acum fără bagaje, şi pădurea mi se arată şi mai ameninţătoare. Drumul e un intrus printre arbori neînduplecaţi, printre crengi acaparatoare care se ivesc dincolo de povârnişuri sălbatice. Liniştea e acolo, o comoară păzită de uriaşi chiparoşi închişi în ei înşişi, de bolovani gata să se prăvălească la orice pas greşit, de porci înnebuniţi de foame, de vipere care fulgeră dintre pietroaie. Te încumeţi? Rămâi la drum? Ce cauţi?

Unde începe şi unde se sfârşeşte puterea ta? Când te afunzi în nevăzut, orice frunză uscată care-ţi crapă sub tălpi e prilej de inimă chircită. Dacă ieşi de pe drum, eşti doar tu, pierdut în negura trosnetelor, în clipocit de pâraie necunoscute. Cine te va călăuzi? Unde vei găsi alinare?

x

Zizikia începe prin a-şi ascuţi “armele”, ca un strigăt de pui părăsit în cuib, apoi purcede la îndeletnicirea ei de-o viaţă. Şi de-o moarte.

O acompaniază din alţi copaci, măslini sau nuci, smochini sau lauri, surate care trudesc şi ele să se elibereze din propriile închisori. E un concert monoton dar entuziast, pentru zeci de “pile” şi orchestră. Se opresc pentru a lăsa solo-uri şi celor mai îndepărtate, care ajung mai greu la auzul audienţei. Fiecare celulă cu frustrarea ei.

Se împletesc în ritm, reuşesc să se sincronizeze şi continuă, precum nişte Sisifi ai lumii insectelor, lucrarea imposibilă de roadere a liniştii. Uneori accelerează, măresc “ştrocul”, pila se înfierbântă, gratiile par să cedeze, însă vine epuizarea şi binemeritata pauză. E scurtă, căci scopul trebuie atins şi nu suportă amânare. Se apropie noaptea şi gratiile liniştii se vor reface la fel ca pânza Penelopei, şi vor fi preluate de alte vieţuitoare tulburate, care urlă, grohăie sau râd demonic…

Biata zizikia. Mi-e foarte dragă, dar nu pot să ţin cu ea. N-are nici o şansă, pe termen lung. Până la urmă, tot explodează. Şi nu e liniştea de vină.

x

Duminică, 17 august 2008

scris marţi

Ieri s-a întors stareţul chiliei, părintele I., iar azi-dimineaţă a oficiat utrenia şi liturghia. E un bărbat înalt, care merge un pic aplecat, are ochi verzi şi expresivi, o barbă roşie şi ascuţită de la gestul reflex de pieptănare-mângâiere şi, mai ales, o inteligenţă remarcabilă a nuanţelor. În discuţiiile cu folos, ideile nu trebuie spuse până la capăt, există o delicateţe a întreruperii propriilor vorbe, pe care oamenii cu har o posedă, căci nu e nimic mai hrănitor pentru dialog decât să-i laşi celuilalt firul la îndemână, să-l deşire singur, apoi să ţi-l cedeze din nou.

Iar părintele I., despre care cred că are vreo 35 de ani, ştie acest lucru. Uneori, inteligenţa îi poartă cuvintele mult mai repede decât pot ceilalţi să “compileze”, însă el se opreşte, se întoarce din drum şi le explică răbdător, cu un zâmbet de înţelegere ţinut în frâu.

A propos de zâmbet, am descoperit mirat ce oameni veseli şi glumeţi sunt monahii; te-ai aştepta la încrâncenări şi sobrietăţi importante şi, când colo, ei se poartă ca nişte copii puşi pe şotii, păstrând mereu măsura justă între ironie şi afecţiune, controlând şi controlându-se să nu supere şi nici să nu (se) smintească. Aceasta ar trebui să ne fie şi nouă linia – puterea smereniei în viaţa duhovnicească şi un optimism surâzător, fără urmă de batjocură, în raporturile cu ceilalţi.

x

Rămân singur la chilie – toţi ceilalţi pleacă la înmormântarea unui părinte de la o altă chilie, care se săvârşeşte la numai câteva ore de la moartea sa. Vestea circulă repede între mănăstiri – telefoanele mobile modifică ritmul milenar al lucrurilor -, astfel că la groapă vor fi prezenţi zeci de monahi, coliva va fi gata la timp, iar mantia în care va fi înfăşurat – aşijderea.

La Athos, monahii sunt băgaţi în pământ fără sicriu, doar cu o icoană pe piept. Înţeleg că la unele mănăstiri din ţară s-a renunţat la acest obicei, iar călugării sunt înmormântaţi în copârşeu.

x

Numai eu şi zizikiile. Scriu ore întregi, scriu şi beau apă. Fac şi o pauză, dorm vreo jumătate de oră întins pe spate pe patru scaune lipite. E o odihnă integrală, nu te doare nici un os, decât când te trezeşti.

Când începe să se însereze, mă opresc din scris şi mă uit la pozele cu fetele din memoria telefonului mobil. Noi, la mare, acum 2 ani. Dormeam toţi într-o cameră, fetele pe o saltea uriaşă care ocupa tot spaţiul rămas lângă pat, până la uşă. Cea mică încă adormea ţinând palma pe obrazul celei mijlocii, cea mare avea toţi dinţii, şi mă apucă o nostalgie şi-un dor şi mă simt ca şi cum aş fi plecat de foarte demult, nu mai ştiu nimic despre ele, ce-au mai inventat, cum ne-au uimit, ce-au mâncat şi ce nu, cum se bizuie toată lumea lor pe încrederea în noi – familia e limanul dragostei, fructul dulce al binecuvântării, cetatea vulnerabilă a tandreţii.

x

Trebuie să spun povestea motanului Stratilat (aici, şi pisicile primesc nume de sfinţi), un motan alb, cu pete negre, simplu şi slăbuţ, de-a dreptul ascetic – ca mai toţi cei din neamul lui care trăiesc la Athos – şi, în aparenţă, bun doar să mănânce şi să toarcă.

Pisicile sunt singurul animal din care se acceptă şi parte femeiască pe Munte. N-aş fi ghicit motivul: apără chiliile, schiturile şi mănăstirile de şerpi.

Iar Stratilat s-a luptat chiar cu o viperă cu corn, a văzut N. şi mi-a povestit şi mie. Lupta a durat vreo 10 minute – enorm!, timp în care Bruce Lee, Jet Li, Neo din Matrix şi alţii ca ei ar fi putut lua lecţii de la motanul nostru. “O combinaţie de karate, kung-fu, judo şi alte arte marţiale, o demonstraţie de concentrare şi rapiditate, de viclenie şi curaj”, zice N..

Stratilat se eschiva, sărea înapoi, în lateral şi înainte, se ferea, dar şi lovea. Însă cel mai fascinant era felul în care îşi mişca vârful cozii, hipnotizându-l tocmai pe întâiul hipnotizator al necuvântătoarelor. Iar vipera, urmărind coada motanului, ataca greşit şi se trezea lovită peste cap de lăbuţa lui Stratilat.

Oricare dintre aceste atacuri otrăvitoare i-ar fi putut fi fatal eroului nostru, însă brusli-ul mâţelor nu şi-a pierdut ki-ul şi focusul. A plesnit vipera peste cap de atâtea ori, încât târâtura a cedat, epuizată, moment în care pisicul s-a repezit şi-a muşcat-o decisiv, de ceafă (dacă şerpii au aşa ceva…).

Vipera au mâncat-o însă fraţii lui Stratilat, care, în focul bătăliei, nu scăpase de venin. A zăcut vreo 3 ore, nemişcat, cu un lichid albicios curgându-i din gură, neavând reacţie nici măcar la o farfurie cu lapte pusă lângă botic. Apoi, într-un târziu, s-a ridicat şi a mâncat, iar azi e bine sănătos, l-am văzut eu. Stratilat…

x

Notă: Aici se încheie jurnalul de la Athos. De plecat, am plecat din Munte după alte trei zile, însă n-am mai scris nimic, iar acasă, în România, n-am reuşit să regăsesc acea stare de linişte unică, pentru a povesti şi urmarea.

Miercuri, 20 august 2008, am luat vaporaşul spre Ouranopolis din arsanaua mănăstirii bulgăreşti Zografu. La ţărm, lăsat în paragină, există încă turnul de apărare ridicat de Ştefan cel Mare…

O precizare: L. este prietenul datorită căruia am ajuns la Athos. El şi fiul său mi-au fost ghizi şi tovarăşi de călătorie. Le mulţumesc încă o dată, aici, pentru acele zile de linişte.

Textul integral al Jurnalului a apărut în revista clujeană “Steaua”, în august 2009, dar și serial pe blogul d-lui Mihnea Măruță. Mulțumim autorului pentru îngăduința de a prelua textul său pe blogul Sfântul Munte Athos. Fotografiile aparțin autorului, cu excepția celor care au specificată altă sursă.

Pelerinaj la Muntele Athos (15 – 20 septembrie 2015). [Îmbarcare din Sibiu, Rm. Vâlcea, Pitești, Bucureşti, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)

Marți, 15 septembrie 2015: Plecare din Sibiu pe traseul Rm. Vâlcea – Piteşti – București (aprox. 10.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranopoli (cazare în camere cu 2-3 paturi).

Miercuri, 16 septembrie (ziua 2): Ouranopoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat până în portul Dafni. Dafni – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu Icoana Maicii Domnului Axion Estin și celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos) – Chilia sârbească Sf. Sava – Typikario (închinare la Icoana Maicii Domnului – Galactotrofusa – Maica Domnului care alăptează). Drumeție (fără bagaj) până la Măn. Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii) și Chilia Panaguda (unde a viețuit Sfântul Paisie Aghioritul, cel de curând canonizat) – Schitul Sf. Andrei – Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei, Seminarul teologic Athoniada). Schitul Sf. Andrei – Serai (cazare).

Joi, 17 septembrie (ziua 3): Karyes. Se închiriază un maxi-taxi pentru întreaga zi (6-7 h) pentru a vizita: Măn. Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sfântul Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) Măn. Pantocrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Măn. Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Măn. Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Schitul Prodromu. Izvorul și Peștera Sfântului Athanasie Athonitul. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. De vorbă cu Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul (dacă este disponibil). Schitul Prodromu (cazare).

Vineri, 18 septembrie (ziua 4): Schitul Prodromu. Plecare cu mașina până la Morfono pentru o drumeție de o oră și jumătate până la Schitul Lacu. Închinare la Kiriakon – biserica centrală a schitului. Chilia Buna Vestire – Schitul Lacu (cazare).

Sâmbătă, 19 septembrie (ziua 5): Chilia Bunavestire. Plecare cu masina pana la Măn. Sfântul Pavel. Închinare la Darurile Magilor, la lemnul din Cinstita Cruce și celelalte odoare. Măn. Sfântul Pavel (cazare).

Duminică, 20 septembrie (ziua 6): Arsana Sf. Pavel – portul Dafni – Ouranoupoli. Plecare spre România. București  – Pitești – Rm. Vâlcea – Sibiu (în dimineața zilei de luni, 21 septembrie).

Preț: 335 euro [include tot: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli + diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Locuri disponibile: 8 (opt!) Plecare din Sibiu – Rm. Vâlcea – Pitești – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Mercedes Vito sau Renault Trafic, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis +  aprox. 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Pelerinaj la Muntele Athos (10 – 15 septembrie 2015). [Îmbarcare din Moineşti, Oneşti, Focşani, Buzău, Urziceni, Bucureşti, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros), Grecia

Joi, 10 septembrie 2015 (ziua 1): Plecare din Moinești – Adjud – Focșani – Buzău – București (aprox. 10.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranoupolis (cazare în camere cu 2-3 paturi).

Vineri, 11 septembrie (ziua 2): Ouranopoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat până în portul Dafni. Dafni – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu Icoana Maicii Domnului Axion Estin și celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos) – Chilia sârbească Sf. Sava – Typikario (închinare la Icoana Maicii Domnului – Galactotrofusa – Maica Domnului care alăptează). Drumeție (fără bagaj) până la Măn. Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii) și Chilia Panaguda (unde a viețuit Sfântul Paisie Aghioritul, cel de curând canonizat) – Schitul Sf. Andrei – Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei, Seminarul teologic Athoniada). Schitul Sf. Andrei – Serai (cazare).

Sâmbătă, 12 septembrie (ziua 3): Karyes. Se închiriază un maxi-taxi pentru întreaga zi (6-7 h) pentru a vizita: Măn. Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sfântul Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Măn. Pantocrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Măn. Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Măn. Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Schitul Prodromu. Izvorul și Peștera Sfântului Athanasie Athonitul. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. De vorbă cu Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul (dacă este disponibil). Schitul Prodromu (cazare).

Duminică, 13 septembrie (ziua 4): Schitul Prodromu. Plecare cu mașina până la Morfono pentru o drumeție de o oră și jumătate până la Schitul Lacu. Închinare la Kiriakon – biserica centrală a schitului. Chilia Buna Vestire – Schitul Lacu (cazare).

Luni, 14 septembrie (ziua 5): Chilia Bunavestire. Plecare cu masina pana la Măn. Sfântul Pavel. Închinare la Darurile Magilor, la lemnul din Cinstita Cruce și celelalte odoare. Măn. Sfântul Pavel (cazare).

Marți, 15 septembrie (ziua 6): Arsana Sf. Pavel – portul Dafni – Ouranopoli. Plecare spre România. București (în dimineața zilei de miercuri, 16 septembrie) – Buzău – Focșani – Adjud – Moinești.

Preț: 335 euro [include tot: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli + diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Locuri disponibile: 8 (opt!) Plecare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Mercedes Vito sau Renault Trafic, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis +  aprox. 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Nouă apariție editorială la Editura Bizantină: „Ucenic la oameni nevoitori”, Arhimandrit Grigorie, Starețul Mănăstirii Dochiariu, Sfântul Munte Athos

Ucenic la oameni nevoitori,
Arhimandrit Grigorie, Starețul Mănăstirii Dochiariu, Sfântul Munte Athos
Editura Bizantină, 2015
Traducator Ștefan Zaharescu
375 pagini

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/DUFC1B ]

L-am întrebat cum se roagă atunci când își împlinește canonul.

„La început fac metanii până obosesc. După aceea parcurg șiragul mătăniilor de trei ori zicând rugăciunea vameșului, de trei ori cu mărturisirea tâlharului, după aceea câte un șirag cu Rugăciunea lui Iisus, cu rugăciuni către Preasfânta, către Teologul și către Cuviosul Hristodul și după aceea mă rog cât mă țin puterile. Am auzit de la bătrânul Macarie că în afară de rugăciune mai există și o altă stare, atunci când rugăciunea încetează și mintea se cufundă în altă trăire. Nu am reușit niciodată acest lucru, însă nu mă îndoiesc de această stare, pentru că văd în mine, pe măsură ce continui să mă rog, o deschidere către ceva dumnezeiesc, pe care însă nu pot să ți-o descriu”.

Vezi și articolul: Gheronda Grigoriou, înţeleptul egumen al Dochiariului

Din lucrările expuse în cadrul Expoziției „Et in Athos Ego”, Cuhnia Mogoșaiei (2 – 27 august 2015)

În urmă cu câteva zile anunțam pe blogul nostru Expoziția „Et in Athos Ego”, Cuhnia Mogoşoaiei (2 – 27 august 2015)

Cuhnia palatului brâncovenesc de la Mogoșoaia adăpostește până pe 27 august o expoziție de artă cu tematică aghiorită – Et in Athos Ego. Artiștii expozanți au participat la expediţii-pelerinaj în Sfântul Munte, în 2006 şi 2011: Alexandru Antonescu, Constantin Flondor, Paul Gherasim, Ion Grigorescu, Horea Paştina, Mihai Sârbulescu, însoţiţi de prietenul lor, eseistul teolog Costion Nicolescu, apoi şi de discipolii Nicolae Badiu, Cristian Diţoiu, George Mircea, Andrei Rosetti, Sorin Scurtulescu, însoţiţi de scriitorul Dan C. Mihăilescu.

Aveți mai jos câteva din lucrările pictorilor participanţi la cele două „expediţii” spre Muntele Sfânt, iniţiate de el în 2006 şi 2011.

Această prezentare necesită JavaScript.

Chilie. Lucrare de Alexandru Antonescu

Chilie. Lucrare de Alexandru Antonescu

Chilia langa Man. Xiropotamu. Lucrare de Alexandru Antonescu

Chilia langa Man. Xiropotamu. Lucrare de Alexandru Antonescu

Cupola. Lucrare de Alexandru Antonescu

La vernisajul de luni, 2 august, lucrările au fost prezentate de Dan C. Mihăilescu, Doina Mândru și Costion Nicolescu.

Lucrare de Alexandru Antonescu

Lucrare de Alexandru Antonescu

Lucrare de Alexandru Antonescu

Lucrare de Andrei Rosetti

Lucrare de Andrei Rosetti

Lucrare de Andrei Rosetti

Lucrare de Andrei Rosetti

Lucrare de Andrei Rosetti

Lucrare de George Mircea

Lucrare de George Mircea

Lucrare de George Mircea

Lucrare de Horia Pastina

Lucrare de Ion Grigorescu

Lucrare de Mihai Sarbulescu

Lucrare de Nicolae Badiu

Lucrare de Paul Gherasim

Lucrare de Sorin Scurtulescu

Lucrare de Sorin Scurtulescu

Lucrare de Sorin Scurtulescu

Peisaj la Man. Grigoriu, lucrare de Constantin Flondor

Schita de Andrei Rosetti

Schita de George Mircea

Schita de George Mircea

3 pelerinaje în Grecia (august, septembrie 2015)

– click pe link pentru detalii –

• 9 – 18 septembrie 2015: Pelerinaj de zece zile în Grecia, la mănăstirile din Tesalonic, Suroti, Evia, Eghina, Nea Makri, Milesi, în insula Lesbos la Sfinții Rafail, Nicolae și Irina, în insula Hios unde a intrat în monahism Sfântul Nectarie al Eghinei, 450 euro

• 30 august – 7 septembrie 2015: Pelerinaj de nouă zile în Grecia, la mănăstirile dinTesalonic, Suroti, Olimp, Valea Tembi, Volos, Evia, Nea Makri, Eghina, Loutraki, Peloponez, Megaspileo, Patras, Corfu, Meteore, 350 euro

• 9 – 18 august 2015: Pelerinaj de zece zile în Grecia de praznicul Adormirii Maicii Domnului, la mănăstirile din Corfu, Meteora, Evia, Nea Makri, Eghina, Malevi, Peloponez, Kefalonia, Patras, Megaspileo, Kalavrita, Suroti și Tesalonic, 400 euro

Înscrieri şi orice alte detalii la tel: 0740.050.735 sau mail: pridvor@yahoo.com

Organizator subgrupe: Laurenţiu Dumitru. Pelerinajele sunt organizate de o Agenție de pelerinaje! Nu este adăugat niciun comision suplimentar!

Daţi mai departe linkurile celor pe care-i ştiţi interesaţi! Doamne, ajută!

Eugen Ionescu: Mărturie asupra Bisericii de astăzi

Convorbire între Părintele Lendger și Eugen Ionescu (Antidotes, Gallimard, 1977, p. 241-248)
Traducere: Maria-Cornelia Oros

Eugen Ionescu: Ceea ce mi se pare scandalos este faptul că Biserica pare că vrea să se aneantizeze în Istorie, în asemenea măsură se teme de a fi în afara Istoriei. Este aberant, pentru că rolul său este într-adevăr de a fi în afara Istoriei, de a conduce lumea, Istoria, spre cel Veşnic, de aceea ea trebuie să ridice Istoria în supra-Istorie, trebuie să ofere tehnicile rugăciunii şi ale contemplaţiei. Acum ea pare să nu mai facă altceva decît politică şi demagogie. Biserica nu vrea să-şi piardă clientela, ci să-şi cîştige şi alţi clienţi. Este aici un semn de secularizare cu adevărat dezolant. Omul are nevoie astăzi tocmai de o insuliţă care să nu fie dusă de vînturile Istoriei, care să reziste la furtuni, care să nu fie temporală. Adică tocmai ceea ce Biserica nu mai vrea, nu mai poate, nu mai ştie, nu mai încearcă să dea sau să propună.

Părintele Lendger: Dar nu credeţi că Iisus şi primii creştini, erau, ei înşişi, în temporalitate?

Eugen Ionescu: Împărăţia lui Dumnezeu nu e din lumea aceasta. Istoria trebuie depăşită, Istoria este pierzanie, este haotică, fără orientare supranaturală. Deopotrivă în temporalitate şi în atemporalitate, Biserica trebuie să indice temporalului calea spre extra-temporal.

P. Lendger: Dacă înţeleg bine, dv. aveţi impresia că, în evoluţia ei, Biserica actuală se secularizează?

Eugen Ionescu: Da, ea face concesii lumii, concesii substanţiale, fundamentale, totale. Lumea se pierde, Biserica se pierde în lume. Dacă Biserica ar întinde mîna lumii, lumea ar trebui să meargă spre Biserică, dar în fapt Biserica singură se îndreaptă spre lume şi se pierde în lume, în Istorie, în politică. Nu-mi plac preoţii care fumează pe stradă, se foiesc, aşa, cu mîinile în buzunare, cu părul lung, aşa-zişii stîngişti, sînt prinşi în tumultul lumii. Nu mă mai duc la biserică de cîtva timp, nici la Notre-Dame des Champs. Preoţii sînt proşti, mediocri, stîngişti, mici burghezi. L-am auzit pe un preot spunînd în biserică: „Să fim veseli, să ne strîngem mîna sau laba, Iisus vă adresează un jovial Bună ziua”. În curînd, pentru împărtăşanie, pentru Pîinea şi Vinul comuniunii se va instala un bar. Se vor servi sandviciuri şi vin de Beaujolais. Asta mi se pare un lucru de o prostie extraordinară, de o aspiritualitate totală. Fraternitatea nu este mediocritate, nici tovărăşie. Avem nevoie de extra-temporal, ce este religia fără sacru? Nu ne mai rămîne nimic, nimic solid. Totul este acum mişcător, în timp ce noi avem nevoie de o stîncă.

P. Lendger: Aveţi impresia că Biserica a pierdut sensul rugăciunii, că preoţii au pierdut sensul rugăciunii?

Eugen Ionescu: Absolut! Sensul rugăciunii, sensul meditaţiei, sensul contemplaţiei, sensul metafizicii, sensul misticii. Toate acestea s-au pierdut. S-au risipit. Nu mai îndrăznim să mai vorbim despre Dumnezeu. Am auzit, acum cîtva timp, la televizor, un preot care vorbea despre o carte scrisă de el. O carte absolut uimitoare prin faptul că acest preot — pe care l-aş considera idiot — nu voia să vorbească despre Dumnezeu. El nu vorbea decît despre Fiul şi nu despre Tatăl. Spunea că Dumnezeu este un naufragiat. Sărman preot, el însuşi de fapt naufragiat. Un anume Cardonnel. Înţelegea de altfel foarte rău mesajul lui Hristos. Acest preot era un imbecil spiritual, iar cartea sa în mod deliberat antimetafizică, antimistică. Biserica face astăzi tot ce poate ca să fie acceptată de marxism, de comunism. In noua Biserică politica o ia înaintea spiritualului. La Sacre-Coeur la Paris, în 1971, în timp ce în alte părţi se celebra centenarul Comunei, un preot a vrut să facă o misă în memoria unui episcop ucis de comunarzi. „Creştinii” de stînga au pătruns în Biserică şi l-au împiedicat. Atunci ce mai este mila şi iertarea duşmanilor noştri? Au existat acum cîţiva ani oameni care trăiau în comun, pentru a se cunoaşte şi a se iubi. De fapt, ei organizau orgii. Nu sînt împotrivă. Erotismul poate fi o cale de apropiere. Dar ei nu se gîndeau la rugăciune, la contemplaţia în comun. Toate comunităţile de acest fel au sfîrşit de altfel prin scandaluri şi catastrofe, prin eşecuri. Biserica se aranjează de aşa manieră încît să fie acceptată de orice fel de stat; Bisericii îi este atît de frică de marxism, încît s-a predat cu totul marxismului! Şi marxismul este acum mult mai religios decît Biserica.

P. Lendger: Numai că el nu are dimensiunea divină.

Eugen Ionescu: Ba da, el a păstrat anumite mituri: paradisul pierdut, fraternitatea, omul transfigurat, depăşirea Istoriei, tot felul de mituri degenerate, degradate în ideologie.

P. Lendger: Asta este: degradate şi lipsite de dimensiunea spirituală.

Eugen Ionescu: Dar unde mai găsiţi dv. această dimensiune spirituală? Îndrăznesc să vă spun că ea nu se mai află nici în Biserică. I-am ascultat pe noii creştini, l-am văzut pe noul preot. Au pierdut cu toţii orice dimensiune metafizică. Îşi astupă urechile dacă încerci să le vorbeşti despre metafizică, despre contemplaţie. Lucrul e grav. Contemplaţia este esenţială. În aşa măsură a intrat Biserica în Istorie încît se confundă total cu Istoria: dreptate, libertate (ce fel de dreptate, ce fel de libertate?), egalitate, mai întîi graţie drapelului albastru, alb şi roşu — şi apoi îndată, drapelului roşu.

P. Lendger: Dumneavoastră, vă consideraţi un creştin?

Eugen Ionescu: Da, da. Un creştin, un creştin rău, dar totuşi creştin.

P. Lendger: În opera dv. teatrală, in limbajul dv. de scriitor, credeţi că este posibilă denunţarea acestei pierderi a dimensiunii metafizice a Bisericii şi propunerea unui mod nou sau a unuia vechi, mai tradiţional?

Eugen Ionescu: În  ultima mea piesă, Ce formidable bordel, sau în Les Chaises, e vorba despre Dumnezeu într-o manieră atît de evidentă încît nimeni nu şi-a dat seama.

P. Lendger: Posibil, dar nu e oare prezentat ca într-un gol, nu apărând, ci ca întrebare esenţială?

Eugen Ionescu: El este întrebarea esenţială. Nu poate fi decît interogaţia esenţială.

P. Lendger: Şi continuaţi să puneţi această întrebare?

Eugen Ionescu: Nu fac decît asta. Şi faptul e atît de evident, încît este normal, de fapt, ca nimeni să nu-şi dea seama.

P. Lendger: Dar, cred că faptul acesta este resimţit de mulţi oameni.

Eugen Ionescu: Opera lui Samuel Beckett este un apel permanent la Dumnezeu, este un apel precis, un S.O.S. Atît de evident este faptul acesta, încît nici nu a fost sesizat. Nu s-a vrut ca faptul acesta să fie văzut. Dar En Attendant Godot este tocmai speranţa zilnic dezamăgită, zilnic reînnoită. În admirabila carte care se numeşte Le Depeupleur personajele încearcă să urce la lumină şi nu sînt decît nişte larve pentru că nu pot atinge această lumină. În Fin de partie, Ham şi Clov tînjesc, sînt bolnavi de absenţa lui Dumnezeu. „Ticălosul, nu există”, spune Ham. Nu e vorba decît despre Dumnezeu. Dar noi, mai cu seamă, nu trebuie să o spunem, nu trebuie să o ştim, să o observăm. Regizorul lui Beckett, Roger Blin, încearcă prin toate mijloacele să-i înşele pe oameni, pe spectatori. S-ar zice că trebuie să-l credem, că e vorba de altceva, dar despre ce?

P. Lendger: Roger Blin este mai degrabă un adversar al Bisericii.

Eugen Ionescu: Este împotriva Bisericii; atunci de ce a montat Beckett? Trişează cu autorii, trişează şi cu el însuşi. Acum, însă şi oamenii Bisericii sînt împotriva lui Dumnezeu. Una din cărţile cele mai importante ale lui Beckett se numeşte Ulnnomable. Nenumitul este Dumnezeu. Cînd îl numim, Dumnezeu fuge, pentru că este cel care nu poate fi numit. El este în spatele scenei, în acel gol, cum spuneţi dv., chestiune de cuvinte. Dumnezeu este. El nu există, El este. El există prin Iisus Hristos. Sau Dumnezeu este şi atunci literatura nu are nici o semnificaţie, sau El nu este, şi atunci literatura nu are nici o semnificaţie.

P. Lendger: Deci, în toate cazurile ea nu are nici o semnificaţie, şi totuşi pentru dumneavoastră, Dumnezeu este şi sînteţi şi un creator, un scriitor, un autor.

Eugen Ionescu: Vreau să spun că fără Dumnezeu literatura nu are nici un sens, nici o importanţă. Şi dacă Dumnezeu există e mai bine să faci altceva decît literatură.

P. Lendger: Vreţi să spuneţi că pentru cineva care e convins că Dumnezeu este, rugăciunea şi contemplaţia sînt singura cale posibilă. Dar nu credeţi că este inevitabil ca această lume, care într-un anume fel îl alungă pe Dumnezeu prin materialitatea ei, prin ritmul ei de viaţă, să aibe consecinţe asupra Bisericii înseşi?

Eugen Ionescu: Da, adică lumea are atît de grave, de dure consecinţe asupra Bisericii, încît Biserica se pierde în ea, se pierde în lume. Astfel, eu regret enorm că nu vă văd în sutană, regret că Biserica se ascunde, că nu mai îndrăzneşte să se arate ca atare: neclintită, nemişcată, imagine şi simbol al eternităţii.

P. Lendger: Sînteţi scriitor, vă adresaţi unor cititori, sau unor autori, sau unor spectatori, utilizaţi un limbaj. Credeţi că Biserica, preoţii, pot să-L vestească pe Dumnezeu astăzi în acelaşi limbaj de acum un secol? Există totuşi o evoluţie a literaturii.

Eugen Ionescu: Preoţii nu se pot adresa lumii decît într-un limbaj care nu este limbajul veacului, un limbaj sacru. Dar limbajul pe care-l vorbesc ei nu este un limbaj sacru. Este cel al timpului, al societăţii, al efemerităţii. Trebuie căutat mijlocul de a regăsi un limbaj sacru, căci există imuabil şi în limbajul modern. Cuvintele: mister, mistică, credinţă, rit nu s-au schimbat. Sînt și gesturi ceremoniale care nu se pot schimba. Euharistia rămîne Euharistie. Comuniunea se face cu Dumnezeu şi nu între oameni fără transcendenţă; trebuie să ne gîndim la transcendenţă, ea este esenţialul. Comunitatea Bisericii nu este o comunitate socială, fraternitatea în Dumnezeu nu este colegialitate sau tovărăşie. Nu-i poţi iubi pe oameni decît dacă ei îl au pe Dumnezeu în ei. Trebuie să existe această ruptură evidentă cu Istoria şi apoi această înfruntare a Istoriei. Dar Biserica nu mai înfruntă Istoria, ea se vinde. Istoriei. Nu mai auzim vorbindu-se de contemplaţie, totuşi este singura cale ce duce la Dumnezeu. Ni se vorbeşte despre dreptate socială în locul iubirii frăţeşti, de libertate, de egalitate şi de alte prostii. De altfel,vedeţi, cu cît se vorbeşte mai mult de libertate, cu atît există mai puţină libertate. Cu cît se vorbeşte mai mult de egalitate, cu atît există mai puţină egalitate.

P. Lendger: Înţeleg ce spuneţi şi văd că sînt multe lucruri de reţinut şi care mi se par adevărate. Dar cred — şi spun asta nu pentru a mă apăra ci pentru a vă urmări pînă în pînzele albe — cred că preotul de azi este un om care trebuie să comunice un mesaj ce aparţine în întregime eternităţii, transcendent oricărui lucru, care este Dumnezeu, şi ca atare Inaccesibilul, Nenumitul, dar el trebuie să rostească într-un asemenea mod încît să poată fi înţeles şi primit de oameni.

Eugen Ionescu: E justificarea tuturor predicilor dv. Pe Dumnezeu nu-l putem înţelege, în Dumnezeu trebuie să credem. Tindem spre inaccesibil. Nu putem face inaccesibilul accesibil. Nu putem numi nenumitul. Această realitate nu este realistă. Preoţii nu se mai folosesc de limbajul Celui Veşnic. De exemplu, cînd ne vorbesc de dreptate, nu ne vorbesc de dreptatea trans-istorică, ci de cea a tribunalelor. Dreptatea lui Dumnezeu nu e dreptatea oamenilor. Fratele meu nu este tovarăşul meu.

P. Lendger: Presupun că sînteţi convins că marea criză a epocii actuale este una spirituală: sau lumea se revarsă într-un materialism pur şi simplu care ne face să rămînem la suprafaţa omului, sau dimpotrivă redescoperă profunzimile omului. Pentru dv., alegerea e făcută.

Eugen Ionescu: Da, pentru mine ea e făcută.

P. Lendger: Pentru dumneavoastră omul l-a ucis pe Dumnezeu. Biserica l-a ucis pe Dumnezeu?

Eugen Ionescu: Biserica a făcut totul ca omul să se piardă în Istorie.

P. Lendger: Vorbiţi despre Biserica catolică. Dar există deopotrivă şi Bisericile ortodoxe.

Eugen Ionescu: Da, dar acolo e altceva. Biserica catolică a început de mult să înlocuiască metafizica prin morală şi catolicismul era de mult timp pe cale de a se pierde în lume. Şi dacă există o absenţă a contemplaţiei şi o absenţă a metafizicii în lumea modernă, aceasta se datorează în mare parte catolicismului, istoricizării catolicismului.

P. Lendger: Aveţi impresia că Biserica ortodoxă a păstrat mult mai multă puritate?

Eugen Ionescu: Da, o puritate pe care catolicismul a pierdut-o. Biserica ortodoxă, deşi a dat cezarului ce este al cezarului, deşi a acceptat aparent Istoria, a rămas în afara Istoriei. Ea n-a declarat niciodată război Istoriei, nu s-a amestecat în Istorie, a coexistat. A găsit întotdeauna acomodări cu secolul, niciodată cu cerul. Biserica catolică găseşte acomodări cu cerul. Rămîne în Biserica ortodoxă ceva insolit, ceva ascuns, pur, imuabil şi uneori mi-e dor să trăiesc în Rusia sau în Polonia. Cînd citesc Temoignage chretien sau La Croix, (ziare catolice, n.tr.) sînt consternat. Nu am găsit decît articole politizate.

P. Lendger: Am reflectat ascultîndu-vă la diferenţa care există între Biserica catolică și Biserica ortodoxă. Biserica Occidentului şi Biserica Orientului: Biserica Orientului este o Biserică care s-a închinat mai mult decît cea catolică cezarului; şi în acelaşi timp a rămas în mai mare măsură fidelă sieşi decît Biserica catolică.

Eugen Ionescu: Da, s-a închinat cezarului, dar a rămas separată de cezar. Eram foarte tînăr, eram în România. Am fost botezat în Biserica ortodoxă, dar cum am venit în Franţa de cînd aveam un an, am fost la catehism în Franţa şi am fost crescut ca un catolic, iar la 13 ani şi jumătate, cînd m-am întors la Bucureşti, m-am dus la Biserica ortodoxă. Pe la 18 ani am simţit o nevoie ceva mai presantă de a găsi ceea ce numim Dumnezeu şi am văzut un călugăr athonit (venea de la Muntele Athos). M-am mărturisit lui; acesta m-a întrebat: „Te ascult, ce doreşti să-mi spui?”— „Părinte, am făcut fapte înfricoşătoare”— „Da, bine, asta nu mă interesează.” Am vrut să i le spun. — „Da, da, înainte de a-mi spune ce ai făcut, spune-mi în ce crezi?” — „Dar, nu ştiu, aş vrea şi eu să ştiu.” — „Ei bine, acesta e lucrul cel mai important; că ai făcut nu ştiu ce, că ai omorît, că ai săvîrşit incest, că ai furat, toate astea sînt lucrurile acestei lumi şi n-au nici o importanţă. Trebuie să crezi, asta e totul.”

P. Lendger: Mă simt aproape de acest călugăr. Cred în ceea ce aţi spus adineauri, că Biserica catolică a transformat mistica în morală, în vreme ce esenţialul, miza acestei lumi, este credinţa; sînt convins într-adevăr că Biserica ortodoxă a păstrat această credinţă, de altfel, poate chiar graţie regimului în care trăieşte.

Eugen Ionescu: Regimului în care a trăit: ea a trăit sub otomani, a trăit sub toate regimurile, cu episcopi lacomi, cu voievozi care mergeau la război, omorau mulţi oameni şi apoi construiau biserici, pentru care morala conta puţin. Şi atunci, am impresia că de secole catolicismul se pierde în lume, că este desfigurat. Lumea l-a desfigurat deşi el ar fi trebuit să transfigureze lumea.

P. Lendger: Şi ce i-aţi spune unuia ca mine, care este preot în această epocă şi care crede?

Eugen Ionescu: I-aş spune: ce căutaţi la mine îmbrăcat în civil?

P. Lendger: Asta e tot? Mi-aţi putea spune să cred!

Eugen Ionescu: Asta este, şi fiţi ceva inacceptabil, neaşteptat, nu din acest veac, puneţi-vă o sutană! Ce e cravata asta? Sînteţi ca toată lumea. Eu am nevoie de cineva care să fie în afara lumii, în lume dar în acelaşi timp în afara lumii.

Sursă: inliniedreapta.net

Recomandăm și următoarele linkuri:
Eugen Ionescu a fost primul om care m-a trimis spre rugăciune. Emoționanta scrisoare a marelui dramaturg către o tânără din România

Eugen Ionescu și duhovnicul de la Muntele Athos: „Dacă ai, într-adevăr, credintă, atunci totul intră în rânduială, de la sine”

Expoziția „Et in Athos Ego”, Cuhnia Mogoşoaiei (2 – 27 august 2015)

Et in Athos Ego este titlul expoziţiei de la Cuhnia Mogoşoaiei la al cărei vernisaj sunteţi invitaţi, duminică, 2 august, la ora 16.00. Curatorul Ionuţ Totu aduce pe simezele Centrului Cultural Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia lucrările pictorilor participanţi la cele două „expediţii” spre Muntele Sfânt, iniţiate de el în 2006 şi 2011. Pelerinajul i-a reunit întâi pe Alexandru Antonescu, Constantin Flondor, Paul Gherasim, Ion Grigorescu, Horea Paştina, Mihai Sârbulescu, însoţiţi de prietenul lor, eseistul teolog Costion Nicolescu, apoi şi pe discipolii Nicolae Badiu, Cristian Diţoiu, George Mircea, Andrei Rosetti, Sorin Scurtulescu, însoţiţi de maeştri şi de scriitorul Dan C. Mihăilescu.

Impresiile pictorilor, schiţate pe Munte doar în carnete, au devenit pânze şi desene puternic evocatoare, în vreme ce amintirile scriitorilor au trecut în cărţi de mare frumuseţe a căror atmosferă se regăseşte în emoţia vibrantă a expunerii.

„Farmecul vieţii stă, în mare măsură, în întâlnirile pe care le izbuteşti, în calitatea însoţirilor pe care ele ţi-o aduc. Cerul fiinţei îţi este înstelat de aceste însoţiri care te validează în faţa ta şi în faţa lui Dumnezeu”, nota în cartea ce dă titlul expoziţiei Costion Nicolescu, cronicarul primei expediţii.

În luna în care comemorăm pe sfinţii martiri şi mari ctitori Brâncoveni, o întâlnire cu dulceaţa Athosului este ofrandă sfinţilor şi un mare dar pentru iubitorii de pace şi frumuseţe. La deschiderea expoziţiei vor participa şi cronicarii expediţiilor scriitorii Costion Nicolescu şi Dan C. Mihăilescu.

Sursa: cotidianul.ro

Athosul văzut de Marius Voilă

Această prezentare necesită JavaScript.

Îi mulțumesc pe această cale d-lui Marius Voilă pentru îngăduința de a prelua aici fotografiile sale athonite.

Foto © Marius Voilă / mai 2015

Pentru pelerinaje la Athos accesați: https://sfantulmunteathos.wordpress.com/pelerinaje-in-athos/

Să traim în aşa fel ca şi cum am avea această dragoste

Într-o zi, un pelerin aflat în Muntele Athos a pus această întrebare mai multor stareţi: Ce este cel mai important în viaţa noastră? De fiecare dată i s-a răspuns: Dragostea divină: să iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru. El a spus: N-am dragoste nici pentru rugăciune, nici pentru Dumnezeu, nici pentru semeni. Ce să fac? Apoi, în sinea lui, a hotărât: Voi trai în aşa fel ca şi cum aş avea această dragoste. Treizeci de ani mai târziu, Duhul Sfânt i-a dăruit darul iubirii.

În mod inevitabil, vor fi ore, săptămâni, ani în şir, în care vom trăi fără să simţim lucrarea Duhului Sfant în noi. Sunt perioade importante în care ni se oferă prilejul să ne mărturisim statornicia dragostei noastre pentru Hristos.

Chiar dacă nu percem lucrarea harului, trebuie să trăim ca şi cum Duhul Sfânt ar fi în noi. Stareţul Siluan gândea că dacă păzim cu fidelitate poruncile lui Dumnezeu, va veni timpul când harul se va face cunoscut şi va rămâne mereu în noi. Este inutil să ne grăbim. Unii parinţi de la Muntele Athos n-au primit harul şi nu l-au cunoscut pe Dumnezeu decât abia după patruzeci de ani de nevoinţe şi, uneori chiar mai mult, tocmai înaintea sfârşitului lor.

Sursa: Aforisme duhovnicești din lucrarea Din Viaţă şi din Duh, Arhimandritul Sofronie Saharov via ortodox.md
Foto: Arhimandritul Sofronie, alături de ucenicul său, Părintele Rafail Noica (dr.)