Egumenul Efrem Vatopedinul va fi eliberat din arestul preventiv, dar condiționat! [up-date]

Consiliul de judecători întrunit pentru a răspunde cererii de eliberare din arestul preventiv a Părintelui Stareț Efrem a hotărât punerea lui în libertate cu anumite condiții restrictive. În aceste zile Părintele Stareț se va întoarce în Mănăstirea Vatopedi.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Sursă: Pelerin ortodox / Pemptousia

[up-date] De pe pagina Ekathimerini mai aflăm faptul că s-a cerut plata unei cauțiuni de 300.000 evro. Părintele Efrem nu poate părăsiți țara, iar la intervale regulate trebuie să se prezinte la secția locală de poliţie din Karyes, capitala Sfântului Munte.

Mai multe linkuri despre „Scandalul” Vatopedi – AICI

Icoanele făcătoare de minuni ale Vatopedului: Paramythia, Vimatarissa, Esphagmeni, Elaiovrytissa, Pantanassa, Antiphonitria, Pyrovolitheisa

Adevărate comori de sfinţenie pentru lavra Vatopedului sunt cele şapte icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului: Paramythia, Vimatarissa, Esphagmeni, Elaiovrytissa, Pantanassa, Antiphonitria, Pyrovolitheisa.

Maica Domnului Paramythia

Această icoană-frescă se află în stânga katholikonului, într’un paraclis dedicat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (unde se tundeau odinioară călugării în monahism) şi a fost strămutată aici după minunea ce a făcut’o în veacul al XIV-lea, când a salvat obştea şi mănăstirea de la pieire, împotrivindu’se chiar pruncului Iisus! Este singura icoană din lume a Maicii Domnului, care a rămas într’o altă poziţie decât cea în care a fost pictată! (Se mai cunosc minuni în care Pracurata Fecioară a vorbit din icoană, dar zugrăvirea ei rămânea neschimbată!). Într’o dimineaţă devreme, după Utrenie, pe când obştea se împrăştiase spre puţina odihnă, iar egumenul rămăsese singur să’şi plinească rugăciunile sale (mai pe urmă voind a’i da unui frate cheile ca să deschidă porţile mănăstirii), a auzit o voce rostind: „Nu deschideţi astăzi porţile mănăstirii, ci urcaţi’vă pe ziduri şi alungaţi tâlharii!”. Care tâlhari erau corsari, ce se furişaseră în noapte pe lângă fortficaţii şi aşteptau ca monahii vatopedini să deschidă porţile la mijirea zorilor pentru a putea năvăli în lavră. Când stareţul a privit la fresca de unde venea glasul, L’a văzut pe pruncul Iisus încruntat şi cu mâna întinsă ca să oprească glăsuirea Maicii Sale, zicându’i: „Lasă’i Maică, să le fie îngăduită pedeapsa aceasta pentru păcatele lor!”. Preacurata Fecioară însă a îndepărtat mâna Fiului ei de la gură şi a repetat înştiinţarea către stareţul rămas uimit de aşa minune, până când acesta şi’a încunoştinţat obştea de primejdia de moarte în care se aflau. Atacatorii au fost siliţi să plece şi mănăstirea a fost salvată în acest chip miraculos de către Theotokos Paramythia! De secole vatopedinii slujesc Sfânta Liturghie în fiecare zi de vineri în cinstea ei şi’i cântă Paraclisul Maicii Domnului la sfârşit.

Cuviosul Neofit Prosmonarul, care grijea de acest paraclis, fiind trimis odată cu ascultare la Evvia, s’a îmbolnăvit foarte şi, simţindu’şi sfârşitul aproape, s’a rugat fierbinte Maicii Domnului Mângâietoarea (Paramythia) să’l învrednicească a muri în Vatopedou. A auzit atunci glasul Fecioarei care i’a spus să meargă la mănăstire şi să fie gata într’un an de zile de plecarea din astă lume! Şi la vremea sorocită, pe când urca scările spre paraclis, a auzit acelaşi glas spuindu’i: „Neofit, vremea plecării tale s’a apropiat!”. Ajuns la chilie, Neofit şi’a încredinţat sufletul Domnului, după cuvântul Preacuratei.

 Maica Domnului Vimatarissa

Aşezată pe un synthronon în altarul bisericii Bunei Vestiri, de această icoană, „dăruită de împărăteasa Plaquidia (Aelia Galla Placidia), fiica împăratului Theodosie cel Mare şi sora lui Arcadie”, este legată o întâmplare mai presus de legile firii, din veacul al X-lea. Într’o vreme se nevoia în sfânta monastire a Vatopedului un tânăr paracliser pre numele său Sava ierodiaconul, care purtând de grija odoarelor bisericii, a fost nevoit a tăinui, într’o mică şi numai de puţini ştiută fântână din altar, crucea lui Constantin cel Mare (care avea în ea şi parte din lemnul Sfintei Cruci) şi această preacinstită icoană a Maicii Domnului, numită şi „Ctitoriţa” (pentru că s’a aflat în vremea ctitorilor Athanasie, Nicolae şi Antonie. De cutremurare a aruncat şi o lumânare aprinsă în puţ, până ce l’au prins arabii şi l’au dus rob în Creta pentru multă vreme. La bătrâneţe, recăpătându’şi libertatea, el s’a întors în mănăstirea sa de metanie, unde nimenea din noua obşte nu ştia de acea fântână din altar. Însă atunci când monahii vatopedini au îndepărtat lespezile de piatră ce acopereau ascunzătoarea, au căzut în genunchi de uimire: după 72 de ani, icoana Maicii Domnului stătea deasupra apei, dimpreună cu crucea şi lumânarea arzând încă!

Maica Domnului Esphagmeni

Această icoană se află în paraclisul sfântului Dimitrie, „în unghiul cel dinspre răsărit” şi este de fapt o frescă din secolul al XIV-lea înfăţişând’o pe Maica Domnului cu pruncul Iisus în braţe. Numele de „Înjunghiata” vine de la o înfricoşată întâmplare, când un eclesiarh (paracliser) care, datorită ascultării la „trebuinţele bisericeşti; adică mai cu osebire la curăţenie”, a întârziat odată la mâncare, fiindcă „mergea la trapeză când cu vreme, când fără vreme, însă totdeauna pe urma tuturor”(cum mărturiseşte şi părintele Irinarh Şişman).  S’a întâmplat că trapezarului nu’i mai rămăsese în acea zi nimic dintr’ale gurii, iar paracliserul „flămând, aprinzându’se de mânie, a ieşit ca un lunatec din trapeză” şi s’a dus la icoana Preacuratei zicându’i: „Până când îţi voi sluji ţie Născătoare de Dumnezeu? Pentru care osteneală, nu numai că nu am nimic pe lângă mine, dar nici o fărâmă de pâine măcar!”. Întunecat la minte fiind atunci, a apucat cuţitul cu care mai ’nainte curăţise ceara de pe „sfejnice şi cu iuţimea cea mai puternică a lovit în umărul obrazului” Fecioarei. „Şi îndată sângele ca din carne a început a curge din rană…iar pe ucigătorul de icoane, pe loc l’a trântit cutremurul la pământ”. Şi ajungând acesta „ca ieşit din minte”, pe loc a şi orbit, iar pe când a venit stareţul, încă mai curgea sânge din chipul Maicii Domnului. Şi cu toate c’au făcut fraţii privegheri şi cu rugăciuni fierbinţi s’au rugat pentru izbăvirea eclesiarhului, vreme de trei ani acesta a rămas tot în „a tot trupului tremurare şi a ochilor orbire”. Iar după acest soroc, Preacurata Născătoare de Dumnezeu i s’a arătat „aievea” în vis egumenului şi i’a spus că l’a iertat pe paracliser, însă „mâna lui, cu care a îndrăznit a’şi bate joc de chipul ei, va fi judecată la a doua venire a lui Hristos”. Şi într’adevăr de a doua zi nefericitul monah se’nţepleţi, iar vederea îi reveni ca mai ’nainte şi „toată viaţa lui a petrecut’o înaintea acelei icoane, întru oftări şi căinţă simţitoare”. După ce a trecut la cele veşnice şi „când svetagoreţii…au dezgropat oasele lui după trei ani…s’au cuprins de spaimă văzând că…dreapta lui mână …a rămas neputrezită şi neagră ca tăciunele, pre care puind’o într’o cutie, o au păstrat’o înaintea sfintei icoane, tot astfel de neagră până în ziua de azi”. (De fapt, nu de multă vreme mâna neputrezită a paracliserului a fost luată din spatele strănilor, unde stătea, şi a fost dusă la loc tainic, pentru că neştiutori creştini, de multe ori o luau drept sfântă relicvă!). Povesteşte mai departe monahul prodromit că „în urmă cu vreo câţiva ani” , un „preot voiajor viind spre închinare” şi îndoindu’se de această minune, a pus mâna pe obrazul Maicii Domnului şi „pe dată sângele din ea l’a stropit” şi „l’a ajuns năpraznica moarte…în advonul bisericii”.

Maica Domnului Antiphonitria

„Spun istoriile” că, pe la anii 382-383, viitoarea împărăteasa romană Aelia Galla Placidia (390-450), fiica marelui Theodosie I şi soţia lui Constantius (din 417), a voit a merge către Constantinopole, ca să se întâlnească cu fratele ei, Arcadius (383-395-408) – care tocmai fusese declarat Augustus pentru jumătatea de răsărit a imperiului, cea de apus revenindu’i mai târziu, în 393, lui Honorius – iar în drum să se abată şi pe la sfânta mănăstire a Vatopedului, ctitoria tatălui ei. Pesemne că la vremea aceea, nu se ştia de interdicţia femeilor de a intra în Athos, de vreme ce împărăteasa a fost întâmpinată „cu mare paradă şi ţeremonie”. Însă, cu toate că era o creştină „plină de umilinţă şi adâncă smerenie”, atunci când a pătruns în pridvorul bisericii celei mari, glasul Maicii Domnului, venit de la icoana zugrăvită pe perete, a înspăimântat’o când i’a spus: „Opreşte’te femeie! Şi să nu cutezi a mai intra vreodată pe acest pământ sfânt!”. Înfricoşată, Galla Placidia a plecat din mănăstire şi, se spune că mai târziu, din porunca ei s’ar fi zidit prima dată paraclisul închinat sfântului Dimitrie, lipit chiar de peretele din care i’a vorbit Maica Domnului Antiphonitria (adică „Împotrivă-Glăsuitoarea”). Luând seamă de dorinţa Preacuratei Fecioare Maria, de a nu călca „parte femeiască” în grădina ei, din vremea aceea s’a ţinut legea de a nu îngădui femeilor să pătrundă în Sfântul Munte.

Maica Domnului Elaiovrytissa

Această mică icoană (are doar 28 x 22 centimetri) din secolul XIV, se află în docheion (chelărie, încăperea în care se păstrează, între altele, uleiul de măsline şi vinul) şi de aceea i se mai spune şi icoana Maicii Domnului Docheiarissa. În timpurile în care cuviosul Ghenadie, avea ascultarea de chelar al mănăstirii, s’a întâmplat o strâmtorare încât se împuţinase uleiul iar părintele, om cu viaţă îmbunătăţită, l’a oprit a se mai folosi la mâncare, „lipsind pre fraţi de untdelemn” şi păstrându’l doar pentru candele. Egumenul aflând de toate acestea, „având nădejde tare spre adjutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Sale”, i’a poruncit cuviosului să folosească uleiul ca şi mai ’nainte zicându’i că se va milostivi Preacurata şi’i va îndestula încât să nu sufere lipsă. Şi, într’una din zile, când smeritul părinte Ghenadie a intrat în chelărie, uleiul de măsline… se scurgea pe jos din amforele de piatră ce se găseau în faţa icoanei Maicii Domnului – ce de atunci a fost cunoscută ca Elaiovrytissa, adică „Izvorâtoarea de mir”! Un dreptcredincios mirean, având evlavie mare la această icoană, a împodobit’o cu o frumoasă „broderie” din argint, astfel că ea a devenit mai mare prin această adăugire. În vinerea din Săptămâna Luminată, când este prăznuirea ei, icoana Maicii Domnului Elaiovrytissa, este dusă cu mare cinste în biserica mare a mănăstirii şi aşezată spre închinare.

Maica Domnului Pyrovolitheisa

În aprilie 1822, pe când armata turcească intrase în Sfântul Munte, căutând revoluţionari eterişti, a existat un ostaş turc, pre numele lui Hussein, nepot al comandantului oştilor ce împrejmuiseră mănăstirea Vatopedou, care a tras în icoana Maicii Domnului ce se află chiar la intrare, lovind chiar mâna dreaptă a Fecioarei. Şi ieşid pe poartă, „din orbiciunea sa, s’a spânzurat într’un măslin al grădinii”, chiar în faţa intrării în mănăstire. De n’ar fi stat lucrurile astfel, unchiul spânzuratului ar fi pierdut mănăstirea cu totul, căci îi stătea în putinţă s’o facă, dar el a mărturisit că „la o asemenea moarte l’a osândit însuşi Maica lui Dumnezeu”. Pentru aceasta icoana se numeşte „Împuşcata”, sau Pyrovolitheisa.

Maica Domnului Pantanassa

Această icoană zugrăvită în veacul al XVII-lea, se află pe proschinitarul din partea stângă a katholikonului şi este numită adeseori „Vindecătoarea de cancer”, pentru că de multe chinuri şi boale a izbăvit pre cei ce cu credinţă au rostit Paraclisul Maicii Domnului dinaintea ei. Atotîmpărăteasa (Pantanassa) s’a luminat odată în chip minunat în faţa unui tânăr, care a căzut atunci cu faţa la pământ, mărturisindu’şi necredinţa şi păcatul vrăjitoriei în care căzuse.

George Crasnean

Notă: Imaginile aparțin autorului articolului.

Pentru mai multe detalii despre una sau alta dintre Icoanele athonite, urmați categoria Icoane făcătoare de minuni

Această prezentare necesită JavaScript.

Athoniada, cea mai renumită școală aghiorită

În vecinătatea mănăstirii Vatopedi se află şi ruinile vechii Academii Athonite, cea mai renumită şcoală aghiorită (clădită între 1747-1749 de către vatopedini), care a contribuit la educarea grecilor într’un greu moment istoric, când erau ameninţaţi de islamizare. Zidită „din piatră cioplită…cu trei rânduri de etaje şi în mijloc larg”, cum scrie Porfirie Uspensky la 1846, ea a avut, în scurta sa existenţă, profesori celebri precum Nichifor Theotokis (1731-1800), ori Neofit Kavsokalivitul (1713-1784), care predau Spiritualitate bizantină, „Retorica, Logica şi Bogoslovia” celor 200 de elevi pe care’i instruiau. Sfântul Cosma Etolianul (1714-1779), eroul national grec Rigas Ferraios (care se pare că era vlah la origine, născut Antonios Kyriazis 1757-1798), scriitorul Sergios Makraios (1734-1819) şi teologul Athanasios Parios (unul din „profesorii naţiunii”) s’au numărat printre elevii acestei celebre academii. După câţiva ani însă, prin 1753, sub influenţa eruditului cleric enciclopedist Evgenios Voulgaris (1716-1806) – care preda aici Fizica şi Metafizica după Locke, Wolf şi Leibniz – Academia a devenit o clasică universitate unde se studiau materii profane precum literatura, matematica, filosofia – lucru care n’a fost pe placul conservatorilor monahi athoniţi (patriarhul ecumenic Chiril al V-lea, retras în Athos, dar şi asceticul şi rigoristul Neofit Kavsokalivitul, fostul ei director, se numărau şi ei printre cei nemulţumiţi de direcţia în care se îndrepta şcoala aghiorită). Considerând că alunecă pe panta scolasticii, monahii şi chiar anumiţi dascăli, i’au dat foc (nici Neofit Kavsokalivitul n’a fost cu totul străin de acea incendiere!). S’au mai făcut încercări de a reînfiinţa Academia după 1759 şi până prin 1810, când a fost închisă pentru ultima oară, căzând în ruină totală în timpul războiului de eliberare. O mică clădire mai supravieţuieşte astăzi acestei şcoli: este un paraclis închinat profetului Ilie. Românii au contribuit şi ei la fiinţarea tipografiei şi Academiei athonite făcând milostenie şi donând sume generoase celor doi călugări vatopedini, Meletios şi Gavriil, care adunau bani în acest scop în Principate române, la mijlocul veacului al XVIII-lea.

Din 1606, când i s’a închinat frumoasa mănăstire Golia din Iaşi şi până la secularizarea lui Cuza din 1863, daniile româneşti n’au contenit către Vatopedu, iar ele au fost cu siguranţă comparabile cu cele ale Cantacuzinilor şi Paleologhinilor. „Aşa că noi românii avem drepturi sfinte în Sfântul Munte Athos, mai mult faţă ca celelalte mănăstiri ortodoxe: ca sârbii, grecii, bulgarii, ruşii şi iviriţii…”, concluziona Irinarh Şişman în monumentala sa Istorie athonită (manuscrisul Watoped, pagina 60).

Ce se poate observa uşor (şi a făcut’o părintele Teodor Bodogae) este că odată cu apariţia idioritmiei în Vatopedu la sfârşitul secolului XIV, au crescut daniile străine – în special cele valahe şi moldoveneşti, mai târziu şi cele ruseşti – însă a scăzut mult viaţa duhovnicească, odată cu inaugurarea pribegiilor după milostenii şi apariţia bunăstării materiale. Mănăstirea nu va abandona acest mod de viaţă în favoarea vieţii de obşte, decât abia în 1989, odată cu venirea egumenului Efrem – cu toate că însăşi patriarhii Ieremia al II-lea al Constantinopolului şi Silvestru al Alexandriei le’au cerut vatopedinilor în 1574 să renunţe la idioritmie, dată fiind relaxarea morală la care ajunseseră – nu sunt însă indicii că ar fi revenit la viaţa cenobitică, cu toate că la 1821 ceruseră Patriarhiei Ecumenice să le emită un sigillium în acest sens, dar efortul le’a fost zădărnicit de Eterie. În războiul de la 1821, 1.500 de călugări athoniţi, sub comanda căpitanului Emmanouil Pappas, au scos afară din peninsula Chalcidică pe turci. Vatopedu a contribuit şi ea cu o corabie echipată complet, pe care atrimis’o la Provlakas, în sprijinul insurgenţilor, dar a avut de suferit la rândul ei represaliile învingătorului Abdul Rubut Paşa, care a închis 120 de monahi, a cerut 150.000 de piaştri despăgubiri de război şi a trimis 3.000 de soldaţi musulmani în Sfântul Munte pentru a căuta revoluţionari eterişti. Vatopedu a fost nevoită atunci să vândă mare parte din proprietăţi pentru a putea plăti impozitele turceşti. Au scăpat de turci în 1830, dar nu s’au bucurat prea mult de prosperitate pentru că în 1863, Alexandru Ioan Cuza le’a luat toate metoacele româneşti. Cu toate aceste neajunsuri, Vatopedu a fost capabilă de multe acte filantropice în anii ce au urmat: dăruind 3.700 lire sterline pentru Marea Şcoală Naţională la 1880, 5.000 de lire sterline Facultăţii de Teologie din Chalki în 1908, 50.000 franci aur Salonicului după incendiul din 1917 şi 20.000 de drahme Crucii Roşii franceze, în acelaşi an. În vremurile contemporane, patriarhul ecumenic Athenagoras, însoţit de regele Paul şi alte oficialităţi, au vizitat mănăstirea cu ocazia sărbătoririi unui mileniu de la înfiinţarea primei lavre athonite (Megistis Lavras) în 1963. Peste 25 de ani, monahismul athonit începea a se revigora la Vatopedu datorită unor călugări de la Nea Skiti, care au venit aici urmându’l pe gheronda Iosif (ucenic al lui gheron Iosif Spilaiotis), însă întronizarea arhimandritului Ephraem în a doua duminică după Paşti, la 29 aprilie 1990, avea însă să marcheze începutul unei noi înfloriri vatopedine.

George Crasnean

Notă: Imaginea aparține autorului, căruia-i mulțumim.

Brâul Maicii Domnului, comoara de mare preț a Vatopedului

Cea mai mare comoară a Vatopedului o reprezintă Brâul Maicii Domnului, ţesut din păr de cămilă (Irinarh Şişman, care l’a văzut îndeaproape, „cu binoglu”, spune că „e din două bucăţi şi îi ţesut din aţe de păr de cămilă, şi în mijloc îi cusut cu aţe de aur de mâna împărătesei Zoi, care au primit tămăduire de la acest sfânt brâu”) chiar de către cea care a luat în pântecele ei pe Cel necuprins, spre mântuirea noastră.

Dăruit în chip minunat apostolului Toma, care venea prin văzduh către locul unde fusese înmormântată, el a fost în acest chip şi semn al ridicării Preacuratei la cer. Pentru o vreme, brâul sfânt a rămas în Ierusalim şi tot aici s’a întors, graţie credinciosului împărat Theodosie cel Mare (379-395), după ce un timp a zăbovit în Cappadocia. Cel care l’a adus la Constantinopol în anul 395, a fost tocmai Arcadius, fiul lui Theodosie cel Mare şi cel despre care se spunea că a fost salvat dintr’o furtună pe mare, chiar de Maica Domnului (Vatos-paediou – copilul din tufişuri). A fost păstrat în Nea Roma de mai multe biserici: mai întâi în cea a Sfinţilor Apostoli, apoi în ctitoria împărătesei Pulcheria, Vlaherne (până în timpurile lui Justinian aici s’a aflat la loc de cinstire împreună cu „broboada, acoperământul capului” – de la care vine sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului din 1 octombrie), Chalkopatri (de la anul 565) şi Hagia Sophia. Zoë, soţia lui Leon cel Înţelept (886-912), a fost vindecată de duhuri necurate prin puterea acestui sfânt brâu („Zoi, avea boala epilepsiei şi s’a închinat la sfântul brâu, puindu’l pre ea şi s’a făcut sănătoasă”)  şi în semn de preţuire şi recunoştinţă, l’a cusut cu fir de aur şi l’a reaşezat în racla în care’l pusese Arcadius (eveniment marcat în calendarul ortodox la 31 august).

Vlahii şi bulgarii lui Ioniţă Caloian iau din Constantinopol nepreţuita cingătoare a Maicii Domnului („biruind pe Alexios Angelos al III-lea, ca recompensă de despăgubire a luat… cinstitul brâu”), pentru ca aceasta să fie dăruită în veacul următor mănăstirii Vatopedou, de către cneazul sârbilor Lazăr I Hrebeljanović 1372-1389 („Lazăr, cu adjutorul lui Dumnezeu, regele Sîrbiei şi împărat al grecilor, dăruiesc această sfântă cruce cu brâul Maicii Domnului monastirei Vatopedului, a împărăţiei mele anul 1389”, scrie pe dosul unei cruci păstrate în mănăstire.). Se pare însă că basileul Ioan VI Kantakuzenos (1347-1354) – monahul Ioasaf de mai târziu, apărătorul isihasmului şi al sfântului Grigorie Palamas (pe care l’a şi răscumpărat din robia turcească!) – şi nu craiul sârb, a adus cele trei părţi ale brâului Maicii Domnului spre păstrare vatopedinilor. Eruditul monarh şi monah avea să moară la Mistra în 1383, însă nepreţuita cingătoare a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, n’avea să mai părăsească sfânta mănăstire athonită, decât pentru binecuvântate pricini (cum a fost cea în care a îndepărtat ciuma din 1813 de pe pământurile Valahiei, sau holera din imperiul otoman, la 1871).

Două părţi mai mici ale brâului au fost dăruite la 1522, mănăstirii de maici Kato Xenias (din eparhia Volosului), bucata cea mai mare fiind păstrată şi astăzi la Vatopedu într’un sipet de argint, frumos lucrat de meşterii Ungro-Vlahiei secolului al XVIII-lea. Marea preţuire pe care au arătat’o dintotdeauna românii acestui veşmânt al Fecioarei Maria s’a materializat într’un paraclis cu hramul „Brâului Maicii Domnului”, zidit în mănăstirea athonită de binecredinciosul voievod Neagoe Basarab în timpul domniei sale (1512-1521), refăcut apoi, tot cu danii româneşti la 1796 şi înzestrat în veacul al XIX-lea cu o remarcabilă catapeteasmă nouă.

George Crasnean

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Cuviosul Siluan Athonitul, emisiune tv „Calea Domnului” (Пути Господни)

Cuviosul Siluan Athonitul / Cтарец Силуан Афонский, emisiune tv „Calea Domnului” (Пути Господни), 2008

Acatistul Buneivestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Schitul Lacu (audio)

Pentru download urmați LINKUL. Click dreapta pe piesă, apoi Save us / Salvați legătură ca…

VIDEO: Războiul duhovnicesc / The spiritual war, cuvânt duhovnicesc ținut de Părintele Efrem Filotheitul în 1992 (gr./engl.). [update: Video cu subtitrare în limba română]

The Spiritual War – Elder Ephraim of Philotheou and Arizona. Înregistrarea video a unui cuvânt ținut de Părintele Efrem Filotheitul în 1992 la Biserica grecească „Sfanta Cruce” din Pittsburgh, Pennsylvania (SUA).

Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord. Mai multe despre părintele Efrem citiți AICI. (LD)

UPDATE: Mulţumim fraţilor de la Război întru Cuvânt pentru postarea versiunii traduse a înregistrării.

Această prezentare necesită JavaScript.

Icoană a Cuviosului Simeon (Nemania) de la Hilandar [de vânzare]

Icoană a Cuviosului Simeon (Nemania) de la Hilandar, pictată în tehnica tempera cu ou, pe lemn de tei și foiță de aur. Cei interesați să achiziționeze o astfel de icoană să scrie la comentarii sau mail la sfantulmunteathos@yahoo.com

Prețul icoanei diferă în funcție de dimensiuni – format A5 – 225 RON / A4 – 400 RON / A3 – 750 RON (include și expediția ei pe teritoriul României).

Icoana de mai sus este cu titlu de prezentare, fiind deja vândută.
Icoanele ce se vor comanda vor fi pictate de același iconar. Termen de execuție 7-10 zile.

Această prezentare necesită JavaScript.

Sfinţii vatopedini, George Crasnean

În toată vremea Vatopedului, s’au nevoit mare număr de sfinţi între zidurile lavrei, mulţi ştiuţi doar de Dumnezeu, dar şi 43 dintre ei fiind pururea în amintirea vie a lumii ortodoxe.

Sfântul Eftimie şi cei doisprezece mucenici vatopedini (1280)

Sfântul Eftimie a fost egumenul Vatopedului într’o epocă foarte tulbure din viaţa ortodoxiei. El a stăreţit în vremea basileului Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282) şi a patriarhului ecumenic Ioan al XI-lea Vekkos (1275-1282), când împăratul Bizanţului, simţind ameninţarea necredincioşilor turci în spate, a căutat ajutor în vestul Europei, iar papa n’a scăpat prilejul de a impune o unire a dogmelor la sinodul de nepomenire de la Lyon (1274). Înainte de anul 1280, purtătorii ereticelor dogme unioniste au încercat să silească şi pe aghioriţi să primească cugetarea cea latinească însă sfinţii monahi au primit mai degrabă cununa cea mucenicească decât eresul catolic. Aşa şi cuviosul Eftimie, „fiind puternic întemeiat în predaniile ortodoxe a mustrat pe latinocugetători”. Codicele nr. 293 al mânăstirii Vatopedu „Peri tis Ieras Vasilikis kai Patriarhikis Monis Megistis Lavras tou Vatopediou Proskinitarion oraion kai alithestaton kai perigrafi leptomeris”, la filele 45-46, nu ne lasă să uităm:

„Stând şi aflându’se mânăstirea aceasta bine aşezată şi îmbogăţită cu tot felul de bunătăţi… în timpul împărăţiei lui Mihail Paleologul şi a Patriarhului Ioan, cel supranumit Vekkos, care, stăpâniţi de către bulgari, au mers în Italia cerând ajutor. Aceia le’au cerut să se unească cu ei în credinţă, iar aceştia s’au împărtăşit şi au luat ajutor prisositor şi întorcându’se pentru a veni în Cetate, au venit în Sfântul Munte…După acestea au venit şi în Vatopedi şi au vrut să facă asemenea. Iar egumenul şi fraţii cei împreună cu el au mustrat erezia împăratului şi a patriarhului. Iar acei lupi mâncători de sânge şi nu (de) miei i’au scos pe monahi afară din mănăstire şi i’au spânzurat într’un munte, care de atunci a fost numit Furkovounion. Iar pe egumen, care se numea Eftimie, împreună cu alţi doisprezece învăţaţi ieromonahi, care i’au mustrat în faţă cu bărbăţie, pe ieromonahi i’a spânzurat, iar pe egumen înlănţuindu’l l’au dus şi l’au lăsat pe o piatră dincolo de mare, la Kalamitzi, care este departe de mănăstire ca la trei mile şi acolo a fost înecat şi astfel a luat cununa mărturisirii lui. Iar acea ridicătură s’a numit de atunci scaunul egumenului. Toate celelalte lucruri ale mânăstirii câte le’au găsit, le’au jefuit şi au pustiit’o. Iar după câteva zile încetând acea tulburare, au ieşit monahii din pădure, unde reuşiseră mai înainte să fugă scăpând de moarte. Au găsit trupurile celor junghiaţi mai înainte răspândite pe pământ, neîngrijite şi moarte şi cu multe lacrimi şi tânguiri le’au îngropat zicând şi psalmii: „Dumnezeule, intrat’au neamurile în moştenirea Ta…” şi celelalte. Pe fiecare îl îngropau acolo unde îl aflau. Acestea au avut loc în luna octombrie la anii 6953 şi astfel a avut loc sfârşitul”.

Kir Haralambos Busia a alcătuit slujba pomenirii acestor sfinţi mucenici ai ortodoxiei, ce se face la fiştecare patru ianuarie, iară chipul cuviosului egumen s’a pictat la 1802 în pridvorul katholikonului.

Sfântul Agapie de la Colciu (XIII)

A fost un ucenic al unui bătrân care se nevoia la chilia Sfintei Treimi de la Colciu (nu departe de lavra Vatopedului), în vremea veacului al XIII-lea. Necredincioşii turci l’au dus în robie în ţinutul Magnesiei vreme de doisprezece ani, până când rugăciunile lui către Maica Precista au fost ascultate şi în chip minunat Născătoarea de Dumnezeu i’a înlesnit lui a „se întoarce la părintele lui fără frică”, dezlegându’l din lanţurile musulmane. Pentru aceasta Agapie a şi purces la drum negreşit către Athos. Doar că bătrânul lui în loc de bucurie s’a aflat mâhnindu’se pentru că „a înşelat pe hagareni” şi n’a făcut ascultare de stăpânul său, plecând fără încuviinţarea acestuia. De data aceasta ascultând de avva, cuviosul Agapie s’a întors la agareanul care, mult mirându’se de aşa credinţă şi virtute, a voit a cunoaşte pe bătrânul aghiorit. Aşa că şi el, împreună cu cei doi fii ai săi şi cu Agapie, a plecat pe calea sfinţeniei către Colciu, unde a şi rămas petrecând în dreaptă credinţă toate zilele vieţii lui. Iar pomenirea acestui sfânt ascultător Agapie de la Colciu se face în fiecare an în ziua de început a lunii martie.

Sfântul Grigorie Palamas (1296-1359)

„Sfântul energiilor necreate”, Grigorie Palamas (prăznuit la 14 noiembrie, dar şi în Duminica a II a Sfântului și Marelui Post), aghioritul arhiepiscop al Tesalonicului, s’a născut în 1296 la Constantinopol, într’o familie aristocratică – tatăl său fiind un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Palaiologos (1282-1328). Acest basileu avea să’i fie şi tutore nu mult după aceea, când tatăl său a murit şi, în această calitate, s’a ocupat îndeaproape de educaţia lui superioară, nădăjduind că mai târziu va putea conta pe el în administraţia imperială. Tânărul Grigorie însă, plinind douăzeci de ani şi ajungând deja la cunoştinţa Adevărului, s’a retras zădărniciilor acestei lumi devenind rasofor în lavra Vatopedului la 1316 (ori 1318), sub purtarea de grijă a cuviosului Nicodim (prăznuit la 11 iulie). Demonstrând că nu întotdeauna bogăţia stă în calea sfinţeniei, mama şi surorile lui Grigorie s’au călugărit şi ele la scurtă vreme după el. După ce avva Nicodim a trecut în veşnicie, tânărul monah Grigorie a fost, vreme de opt ani, ucenicul bătrânului Nekiphoros, iar după ce şi acesta s’a dus către Domnul, a plecat şi el la Marea Lavră a sfântului Athanasie. A fost mai întâi trapezar aici, apoi bun cântăreţ bisericesc vreme de trei ani, pentru ca după aceea să se retragă în liniştea schitului Glossia unde, deprins fiind cu meşteşugul rugăciunii neîncetate, a trăit ca un adevărat călugăr isihast până la 1326, când a fost nevoit să plece din Athos, datorită ameninţării iminentei invazii turceşti. Retras în Tesalonic, împreună cu ceilalţi fraţi din schit, el avea să fie hirotonit preot aici şi avea să vieţuiască într’un mod mai puţin obişnuit: cinci zile le petrecea în hesychia şi rugăciune şi numai sâmbăta şi duminica venea în mijlocul oamenilor să slujească şi să predice. Vreme de cinci ani (1326-1331) a trăit astfel în Macedonia, adunând mulţi ucenici în jurul său la Bereia, unde se retrăgea la linişte. Care linişte avea să’i fie tulburată de un învăţat călugăr calabrez, Varlaam – venit la o universitate constantinopolitană după 1330 – ce ridiculizase, după un pelerinaj în Athos, lumina necreată văzută de isihaşti şi rugăciunea minţii (susţinând că era o erezie mesaliană, sau bogomilică).

Impregnat de teologia scolastică apuseană, Varlaam înţelegea harul divin necreat ca pe o lucrare creată, distinctă de Dumnezeu, ceea ce ducea la imposibilitatea unirii credincioşilor cu Dumnezeu, adică, de fapt, îndumnezeirea persoanei umane nu mai era posibilă. Ori Palamas susţinea că „destinul omului în creştinism este acela de ajunge un Hristos prin asemănare, adică un fiu adoptiv al lui Dumnezeu, sau de a ajunge Dumnezeu nu prin identitate, ci prin participarea la natura dumnezeiască”.  (Sfântul Grigorie Palama, Filocalia a VII-a, p. 205). El a făcut distincţia dintre „ousia” divină – întru totul incognoscibilă – şi energiile divine necreate, care se împărtăşesc oamenilor de Persoanele Sfintei Treimi susţinând că una este fiinţa Lui Dumnezeu, de neatins cu gândirea, şi altceva, harul care se revarsă apofatic din ea. Aflându’se în eroare când afirma că harul reprezenta ceva creat de Dumnezeu şi oferit oamenilor, Varlaam, tocmai prin dogmatizarea caracterul creat al harului refuza credincioşilor îndumnezeirea. El nu admitea decât cunoaşterea pur raţională (catafatică şi/sau apofatică), pe când sfântul Grigorie susţinea şi o altă cunoaştere – superioară celeilalte –: cea venită prin iluminare de la Duhul Sfânt. Această cunoaştere însă, nu era accesibilă oricui, ci numai aceluia ce reuşea să treacă prin praxisul ascetic care să’l despătimească şi să’l purifice pentru ca prin rugăciune neîmprăştiată şi neîncetată să ajungă la extazul luminii taborice.

Acest punct de vedere şi l’a susţinut sfântul Grigorie Palamas, mai întâi la rugămintea călugărilor athoniţi – scriind în 1338 „Triadele în apărarea sfinţilor isihaşti” şi în 1340, „Tomul Aghiorit” – apoi în faţa sinodului de la Constantinopol (Agia Sophia) din 1341, care a acceptat doctrina palamită a energiilor necreate şi l’a anatemizat pe Varlaam ca eretic izgonindu’l în Calabria. Disputele varlaamiţilor cu palamiţii nu s’au încheiat însă aşa uşor: vor mai fi sinoade în 1345, 1347 şi 1351 referitoare la isihasm, pentru că Akyndinos („cel care nu face rău”!), un călugăr bulgar varlaamit, a căpătat sprijinul patriarhului Ioan XIV Kalekas (1341-1347) – ba chiar şi pe al basileului Andronicus III Palaiologus (1328-1341) – reuşind să’l întemniţeze în 1344 pe sfântul Grigorie. În 1347, patriarhul Ioan al XIV-lea a fost schimbat cu Isidor (1347-1349), iar sfântul a fost eliberat şi numit arhiepiscop al Tesalonicului, pentru ca la sinodul din Vlaherne (1351) să’şi apere caracterul ortodox al învăţăturilor sale, Isihasmul devenind doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe. Plecând din Constantinopol cu o corabie bizantină sfântul Palamas a fost capturat de către turci şi ţinut ostatec un an până a fost răscumpărat (vreme în care a predicat chiar şi necredincioşilor agareni!). reîntors la Salonic, sfântul Grigorie a mai trăit trei ani într’aceeaşi viaţă sfântă, săvârşind şi multe minuni înainte de 14 noiembrie 1359, când a plecat să se’ntâlnească cu Dumnezeu. Peste nouă ani, patriarhul Filotei (1354-1355, 1364-1376) a fost cel care i’a alcătuit biografia şi slujbele când Sinodul de la Constantinopol l’a proclamat sfânt.

Sfântul Maxim Grecul (1480-1556)

„Din ceea ce eu însumi am îndurat mulţi ani, am putut să îi învăţ şi pe alţii să aibă o astfel de răbdare în necazurile neaşteptate care vin asupra lor prin judecăţile tainice ale lui Dumnezeu, pentru unele păcate ale noastre”. Astfel mărturisea acest neobişnuit martir al ortodoxiei care n’a pătimit de la necredincioşi, ci chiar de la cei dintru acelaşi crez al credinţei, de la cei ce voiau a fi „a treia Romă”. „Mă torturau cu fumul, frigul şi foamea pentru păcatele mele cele multe şi nu pentru vreo erezie”, mai zicea sfântul Maxim, neînvinuindu’i cumva pe ruşi pentru toate aceste cazne.

Acest plăcut de Dumnezeu om se născuse în Epirul Greciei la apusul veacului al XV-lea, din neam ales al oraşului Arta. Primind şi o educaţie pe măsură, el a călătorit mult în Europa şi şi’a desăvârşit studiile la Paris, Florenţa şi Veneţia. Ajungând la cunoaşterea cea adevărată şi dându’şi seama de zădărnicia acestei lumi trecătoare, la întoarcerea acasă a lăsat toate şi a plecat în Sfântul Munte, închinoviindu’se în lavra Vatopedului. Aici, fiind din fire studios, a cercetat cu pasiune manuscrisele vechi ale basileilor Andronicus Palaiologos şi Ioannis Cantacuzinos (amândoi ajunşi monahi vatopedini).

În vremea aceea cneazul moscovit Vasili III Ivanovici (1505-1533) a voit a pune bună rânduială în cărţile şi manuscrisele elineşti rămase de la mama sa, Sophia Palaiologina şi drept aceea a rugat pe patriarhul Teolipt I al Constantinopolului şi apoi pe protosul Athosului, Simeon, să’i trimită la curte un călugăr învăţat spre a’l ajuta în această treabă. Călugărul Maxim, care a fost ales să plece la Moscova, cunoştea şi vorbea mai multe limbi, dar slavona, în care i se ceruse a tălmăci toate cărţile patristice şi liturgice, n’o stăpânea. El s’a silit mult, începând cu Psaltirea adnotată, să ducă la bun sfârşit această misie, dar chirilicele nu erau chiar literele alfabetului său, astfel că s’au strecurat unele inadvertenţe în traducerile sale. Cât a trăit mitropolitul Varlaam, Maxim a fost preţuit pentru munca sa, dar atunci când Daniel, succesorul său în scaunul mitropolitan al Moscovei, i’a cerut a tâlcui în slavoneşte Istoria bisericească a lui Theodoret de Cyr au apărut şi problemele pentru că sfântul l’a refuzat, spunându’i că „în această istorie sunt şi scrisori ale ereticului Arie şi acesta poate fi un pericol pentru cei mai puţin învăţaţi”. Această ruptură avea să fie urmată de o alta atunci când marele cneaz Vasili a decis să’şi repudieze soaţa (întrucât aceasta era stearpă), iar sfântul Maxim şi’a permis să’l certe pentru că a cedat patimilor cărnii şi i’a trimis cartea sa „Capitole instructive privind dreapta credinţă”. Astfel, cu toate că el a scris foarte aspru împotriva musulmanilor (15 cărţi), catolicilor şi protestanţilor (7 cărţi), bogomilismului (5 cărţi contra „Apocalipsei lui Avraam”, „Visul şi ApocalipsaMaicii Domnului”, „Testamentul celor 12 Patriarhi”, „Porţile lui Aristotel”, şi „Sestocril”), încă 15 cărţi moralizatoare şi 7 istorice, Vasili III nu i’a iertat îndrăzneala şi l’a ţinut închis în temniţă vreme şase ani. „Cât am fost suferind în închisoare m’am consolat şi întărit cu răbdare” îşi amintea sfântul Maxim, care tot atunci a scris cu cărbune pe unul din ziduri un canon al Sfântului Duh care se citeşte şi astăzi în Biserică: „Aşa cum Israel a fost hrănit cu mană în pustie, la fel, Doamne, umple sufletul meu cu harul Tău prin care să slujesc întotdeauna Sfintei Treimi …”. După ce a fost eliberat, sfântul a fost trimis sub supravegherea episcopului Acacius la Tver, unde a trăit în excomunicare vreme de douăzeci de ani. Petrecând şaptezeci de ani din viaţă, sfântul s’a retras apoi în lavra Sfintei Treimi-Serghiev, unde a rămas până la ieşirea sa din trup, întâmplată la 21 ianuarie 1556. Îngropat în Lavră, cuviosul Maxim a fost cinstit din vechime ca sfânt, el fiind pictat într’o icoană din Sinaxarul sfinţilor din Radonej (6 iulie), dar în şedinţa ţinută la mănăstirea sfântului Serghie din Radonej, Sfânta Treime, între 6 şi 9 iunie 1988, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Rusia l’a canonizat oficial.

Sfântul Cosma Etolianul, „luminătorul Greciei” (1714-1779)

Grecii îi datorează foarte mult sfântului Cosma din Etolia (Aitolia), cel care a făcut să renască elenismul într’o vreme în care era ameninţat cu asimilarea de către ocupaţia turcească. Originar din oraşul Mega Dendron (care se tâlcuieşte „Copacul Mare”), el a venit în Athos, pe când avea douăzeci de ani, ca să studieze la Academia Athonită de la Vatopedu. Mai târziu a şi intrat în monahism la mănăstirea Filotheu, dar stareţul de acolo, ştiindu’i râvna pentru înţelepciune, l’a trimis la şcolile înalte de la Constantinopol. Deprinzând aici foarte bine şi arta retoricii, cuviosul a plecat apoi în insulele Ionice, iar mai târziu în nordul Greciei să propovăduiască cuvântul Domnului creştinilor năpăstuiţi de stăpânirea musulmană. Se zice că în 16 ani, sfântul Cosma a înfiinţat mai bine de 100 de şcoli, toate cu predare în limba greacă, pentru ca neamul său să nu’şi uite originile şi graiul scripturilor. După revolta din Orlov (Pelopones 1770), acest sfânt din Etolia a predicat mai mult în sudul Albaniei, în vremea stăpânirii lui Ahmet Kurt Paşa asupra paşalâcului de Berat. A iluminat mulţime de creştini, dar a fost la mare evlavie chiar şi la musulmani, pentru vieţuirea sa sfântă. Aşa se face că la Kolkondas, pe malul râului Seman, în regiunea Fier, din Albania, un turc (deci un necredincios!) – Ali Paşa – a fost cel care a ctitorit prima mănăstire închinată sfântului Cosma Etolianul. Acuzat pe nedrept de către nişte evrei că ar lucra pentru imperiul ţarist, eruditul sfânt a fost întemniţat de către musulmani şi spânzurat la 24 august 1779, fiind aruncat mai apoi în râul din apropiere. Un preot, pre nume Marcu, având descoperire dumnezeiască, a luat trupul sfântului şi l’a înmormântat la mănăstirea cu hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” din Kolkondas. Pentru că tot ceea ce’i profeţise lui Ali Paşa (la Tepeleni) s’a plinit cu de’amănuntul („Vei ajunge un om mare şi vei cuceri mai toată Albania: vei subjuga Preveza, Parga, Souli, Delvino, Gardiki şi puternica fortăreaţă Kurt Pasha. Vei lăsa un nume mare, în urma ta. Vei merge şi la Constantinopol, însă cu o barbă roşie. Aceasta este voia Domnului. Să’ţi aduci aminte însă, în vremea domniei tale, să iubeşti şi să aperi creştinii, dacă vei dori ca urmaşii tăi să rămână la putere”.), acesta i’a zidit biserică şi mănăstire nouă, la 1814 în Kolkondas, aşezând aici şi moaştele sfântului într’o raclă de argint. Ali Paşa avea să ajungă la Constantinopol „cu barba roşie” pentru că, după ce a fost omorât, doar capul său a fost trimis la Stambul. A rămas în schimb ctitoria lui şi nici regimul ateist al Tiranei, care a încercat să dărâme mănăstirea, n’a putut s’o facă, pentru înfricoşătoarele minuni ce se petreceau în lăcaşul sfântului. Iar râul Seman, atunci când a umplut toată valea de apă, cu mai mult de doi metri înălţime, n’a putut să strice ceva din mănăstirea sfântului Cosma Etolianul. Prăznuirea acestui sfânt bărbat, cu dreptate numit „luminătorul Greciei”, se face într’a patra zi a lunii august.

George Crasnean

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Foto (sus): Sinaxa Sfinților Vatopedini (10 iulie), icoană portabilă, Vatopedi, 1849

Prodromu: schit sau mănăstire?, George Crasnean

Mănăstire s.f. – ansamblu de clădiri (cu biserica în centru) constituind un astfel de aşezământ. (slavonă: monastyri) NODEX
Chinovie s.f. – mănăstire în care călugării au viaţa organizată în comun. (slavonă: kinovija) DEX 98
Schit s.n. – 1. aşezare călugărească izolată. (slavonă: skitu) DEX 98 2. remeţie, schilet (săpat în stâncă) 3. schimnicie, sihăstrie (Sinonime Siveco)

 Actuala denumire a aşezământului românesc Prodromou este de „schit chinovial” – termen inventat în mod special de către greci pentru mănăstirile ruseşti – Sfântul Andrei şi Profet Ilie – şi pentru „Sânta Monastire Română Prodromul” (cum se autointitula la 30 aprilie 1906). Spun „inventat” pentru că asocierea celor două cuvinte este în opinia multora un non sens: schitul desemnează în Athos (şi nu numai), mai multe chilii răspândite pe o anumită suprafaţă – cum este cazul schiturilor Sfânta Anna, Kavsokalyvia, Lacu sau Nea Skiti – care au o biserică centrală (kiriakon) şi duc viaţă de sine; iar modul de viaţă chinovial, adică în comun, este propriu doar mănăstirilor, în schituri fiind practic imposibil de realizat datorită împrăştierii monahilor. Datorită acestei denumiri inventate, românii au rămas fără nici o mănăstire în Sfântul Munte! Aceasta şi drept răspuns la secularizarea averilor athonite din România anului 1863, care i’a deposedat pe greci de 40 de mănăstiri şi schituri închinate lor, dimpreună cu 1.398.021 pogoane de pământ (!), precum şi alte mii de aşezăminte şi bunuri, ca: prăvălii, hanuri, etc. Asta a făcut ca Marea Lavră să schimbe şi înţelegerea privind înfiinţarea aşezământului închinat Înaintemergătorului, care, în schimbul aprobării date, a pretins ca, de atunci înainte, Prodromu să’i plătească 1000 de groşi anual, iar numărul călugărilor să nu depăşească cifra 20 – deşi avea 120 de chilii construite! A trebuit să intervină Sinodul Bisericii Ortodoxe Române şi să pună Prodromu sub jurisdicţia sa în 1873 – ceea ce în sine era o măsură ilegală! – pentru ca Marea Lavră şi Patriarhia de Constantinopol să recunoască – abia trei ani mai târziu, în 1876! – dreptul aşezământului românesc de a’şi înmulţi numărul călugărilor (care a depăşit cifra 100 imediat după aceasta!).

Porfirie Uspenski (+1885) spunea că „nici un alt popor pravoslavnic nu a făcut atâta bine pentru Athos, cât au făcut românii” (Hristianskyi Vostok, Afon vol. III, pag 334) şi cu toate acestea, pentru a se aşeza un călugăr român în Grădina Maicii Domnului „se cere aprobarea uneia din cele 20 de mănăstiri istorice de la Athos, a Patriarhiei Constantinopolului şi a Arhiepiscopiei Athenei, a guvernului grec şi stăruinţe din partea Bisericii Ortodoxe Române, precum şi renunţarea la cetăţenia originară şi obţinerea celei greceşti”! (Pr.Prof. Liviu Stan, Revista Ortodoxia, martie 1952)

Art. 22 din Tratatul de la San Stefano (martie 1878) : „monahii de origine rusă de la Sfântul Munte vor rămâne în deplină posesiune a drepturilor lor valabile mai înainte şi vor continua să se bucure în cele trei mănăstiri care le aparţin şi în dependenţele lor de aceleaşi drepturi şi privilegii, care sunt asigurate Muntelui Athos”.

2 Noiembrie 1912 : armata greacă ocupă Athosul. Patriarhul ecumenic declara la Constantinopol: „Patriarhia se va ridica  din toate puterile sale împotriva oricărei încercări, fie chiar a Greciei, de a pune mâna pe Sfântul Munte, care este deopotrivă de sacru pentru toate statele ortodoxe”. Asta l’a făcut pe părintele profesor Liviu Stan să scrie în 1952 că „prin urmare, statul grec, care se declară ortodox, a dat uneia dintre cele mai importante tradiţii ortodoxe o lovitură pe care numai un duşman al Ortodoxiei i’o putea pregăti şi pe care nici cruciaţii şi nici stăpânii lor, papii, n’au îndrăznit să i’o dea, deşi nu le’a lipsit prilejul”.

Aşadar în 1878 toată Europa ştia că ruşii au trei mănăstiri în Athos, inclusiv patriarhul Antim al Constantinopolului, care a emis în acelaşi an un sighilon deosebit, prin care le conferea acestora – Sfântul Pantelimon (Russikon), Sfântul Ilie şi Sfântul Andrei (Sarray) – drepturile marilor mănăstiri. În 1912, când grecii au ocupat Athosul, au găsit 7.754 monahi, dintre care 3.615 erau ruşi, 3.207 erau greci, 340 bulgari, 288 români, 252 sârbi şi 52 georgieni. În afară de aceştia mai erau peste 1.000 de meseriaşi şi muncitori, în marea lor majoritate ruşi. Aşadar grecii erau cu peste 1.500 mai puţini la număr decât restul ortodocşilor. Până în 1913 însă, în mai puţin de un an, grecii au expulzat peste 1.000 de ruşi. Unsprezece ani mai târziu, o comisie alcătuită din cinci călugări greci, ce reprezentau doar mănăstiri elene aghiorite, a alcătuit celebrul statut al Athosului, prin care limitau numărul de mănăstiri la 20, număr fără putinţă de a fi modificat vreodată şi inventau termenul de „schit chinovial” pentru cele trei mănăstiri: Prodromou, Sfântul Andrei şi Sfântul Ilie („schitul” Profetului Ilie adăpostea pe atunci peste 400 de monahi ruşi, iar Sarrayul peste 800!). Din punct de vedere juridic însă, actul acesta statutar este lovit de nulitate, întrucât el n’a fost semnat nici până în ziua de astăzi de una dintre mănăstirile împărăteşti: marea lavră rusească a Sfântului Pantelimon!

Referitor la tradiţia aşa ziselor mănăstiri istorice, este bine de ştiut că numărul acestora n’a fost de 20, fiindcă Tipiconul sfântului Athanasie din 972 a fost semnat de 45 de egumeni şi alţi 14 monahi – deci existau cel puţin 45 de mănăstiri athonite deja în secolul X! – iar al doilea Tipicon, din 1046, preciza că a fost alcătuit de egumenii a peste 180 de mănăstiri! Se ştie, de asemenea, că în secolul XIII existau peste 300 de mănăstiri în Athos, pentru ca numărul lor să scadă peste mai puţin de un veac, la mai puţin de 100. În 1394, în preambulul Tipiconului III, se preciza că mai existau doar 25 de mănăstiri mari, pentru ca în secolele XV şi XVI să existe doar 19 mănăstiri.  Aşadar tradiţia athonită nu pledează în nici un caz pentru menţinerea numărului de 20 de mănăstiri în Sfântul Munte şi nici un Tipicon sau hrisov imperial nu limitează numărul lor! Cum au apărut oare, în acest Statut Organic, articolele 2 şi 3?

Articolul 2: „ În afară de cele douăzeci de Sfinte Mănăstiri suverane, absolut nimănui nu i se recunoaşte drept de proprietate în Sfântul Munte”.

Articolul 3: „Creşterea sau micşorarea numărului Sfintelor Mănăstiri suverane nu este îngăduită nimănui, sub nici un motiv”.

Statutul a introdus nişte raporturi despotice între mănăstiri şi dependenţele lor, iar cele referitoare la proprietate au la bază o concepţie medievală, în vigoare şi astăzi, exprimată prin adevărate contracte embaticare de vânzare-cumpărare, care pot face dintr’o chilie un obiect negociabil la infinit! (a se vedea „Legea chilioţilor”!) Mai mult, din acest moment s’a oprit cu desăvârşire accesul călugărilor ne-greci în Sfântul Munte, astfel că în 1935, Athosul număra doar 3817 monahi, din care 2350 erau greci, 900 ruşi (cu peste 2.700 vieţuitori mai puţini şi cu două mănăstiri pierdute, în doar 23 de ani!), 350 români, 160 bulgari, 40 sârbi şi 17 georgieni! Şi numărul este în scădere continuă pentru că grecii, prin măsurile pe care le’au luat şi le iau în continuare, au anulat caracterul ortodox ecumenic al Sfântului Munte Athos, transformându’l (prin art.6 din Statutul Organic impus) într’o comunitate monahală exclusiv grecească.

Poate că ar fi bine a ne aduce aminte de sfântul Athanasie Athonitul, cel care a consacrat caracterul polinaţional al Athosului prin „Canonicul” său din 970, dar mai ales prin Testamentul din 990, în care le cerea athoniţilor să cinstească pe monahii străini, interzicând orice deosebire între călugării greci şi cei ce vorbeau alte graiuri şi afurisind pe toţi cei care nu vor respecta aceste ultime doriri ale lui! Pentru că Athosul a fost, întotdeauna şi înainte de toate, o republică ortodoxă, o enclavă a dreptei credinţe aflată mereu în grija Maicii Domnului şi nu a Turciei, Greciei, Rusiei, ori a altei puteri lumeşti trecătoare…

George Crasnean
Textul și fotografiile apar aici cu acordul autorului, căruia-i mulțumim.

Sfântul Athanasie Athonitul – ctitorul Marii Lavre, George Crasnean

Acest mare sfânt al Ortodoxiei şi cu osebire al Sfântului Munte al Athonului, a trăit pe pământ în veacul al X-lea şi a fost începătorul vieţuirii de obşte în Grădina Maicii Domnului. Părinţii săi l’au lăsat în grija Tatălui ceresc nu la multă vreme după ce a văzut lumina zilei – cândva, în preajma anului 920 – murind mai întâi tatăl (ce era de loc din Antiohia) şi apoi mama (originară din Colchida). Se pare că o nobilă rudenie a sa – căci era de neam bun în Trapezunt – l’a luat pe micul Avramie (Avraam) să’l crească. Alţii spun că o cucernică monahie şi’a făcut milă cu pruncul, crescându’l în frica şi dragostea de Domnul până’n ziua trecerii la cele veşnice. Rămas iarăşi orfan, tânărul Avramie a fost remarcat de un trimis al basileului în Trapezunt pentru orişicare treburi, care l’a luat cu el în capitala imperială şi l’a pus să înveţe retorica la şcoala înţeleptului Atanasie. Dumnezeu purtând de grija lucrurilor mâinilor Sale, a rânduit ca tânărul cuvios Avramie să fie acceptat în casa nobilului militar Zefinezer – care avea drept noră, o verişoară a celui ce avea să poarte mai târziu numele de Athanasie şi care era în rudenie cu marile familii Focas şi Maleinos. Înţelept şi sârguitor fiind, Avramie a ajuns repede să’şi depăşească chiar profesorul în învăţătură, lucru pentru care împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul l’a numit şi pe el dascăl într’o altă şcoală. Retorica şi Literele nu i’au schimbat vieţuirea ascetică tânărului Avramie, care nu s’a depărtat nicicând de postul aspru (mânca doar o pâine de orz la două zile) şi de faptele milosteniei trupeşti. Drept aceea, văzând că tot mai mulţi dintre discipolii lui Atanasie îl părăsesc pe acesta venind la şcoala lui şi nevrând să’l mâhnească, a părăsit cariera de profesor întorcându’se în casa nobilului Zefinezer. Acesta, fiind însărcinat de împărat cu treburi prin insulele mării Egee, l’a luat vreme de trei ani într’ajutor şi pe tânărul Avramie cu el. (Atunci a văzut sfântul întâiaşi dată Athonul drag inimii sale, de pe insula Lemnos).

Întors la Constantinopol, Avramie a cunoscut, către anul 953, pe cel care’i va schimba viaţa, pe sfântul Mihail Maleinos (894-962), stareţul lavrei de pe muntele Kyminas, ce era de’o rudenie cu împăratul Leon al VI-lea cel Înţelept (886-911), dar şi cu Nekiphor Phokas, viitorul basileu, care’i era nepot. Sfântul Mihail avea să fie părintele duhovnicesc al celui pe care „l’a tuns în călugărie ca pe un iscusit, numindu’l Athanasie” nu la multă vreme după acea întâlnire constantinopolitană, mai mult înfrânând asceza prea mare pe care şi’o impunea tânărul ucenic. (El nu i’a îngăduit să mănânce o dată pe săptămână, ci la trei zile şi nici să doarmă pe scaun, ci pe o rogojină). Scriind şi copiind sfinte cărţi ale ortodoxiei, dar şi făcând ascultare de paracliser, tânărul monah Athanasie a ajuns în patru ani la mare curăţie sufletească aşa încât, stareţul său i’a dat voie să se nevoiască pe mai departe într’o chilie sihăstrească, aflată ca la o stadie de mănăstire, hrănindu’se tot la două zile cu pâine uscată şi cu apă. Aşa, în aspră retragere, l’a găsit bunul său prieten Nechifor Focas (dimpreună cu fratele său, Leon Patriciul), atunci când l’a căutat în muntele Kyminas. Şi plăcându’i a sa bună petrecere, i’a făgăduit atunci că va lăsa şi el cele lumeşti cătând către cele ale cerului pe mai departe. Nu mult timp după acestea, s’a răspândit în obşte gândul bătrânului cuvios Mihail de a’l dori pe ostenitorul Athanasie drept ocârmuitor al monahilor din muntele Kyminos în locul său. Dară acesta, smerindu’se pre sine şi’a luat doar două cărţi şi culionul – pe care’l avea de la avva Mihail – şi s’a strămutat în Sfântul Munte al Athonului, chiar în capătul ce se numeşte Akrathos, făcându’şi sălaş într’o peşteră din ţinutul Viglei (nu departe de locul unde astăzi se află schitul Prodromu).

Aici a trăit o vreme printre alţi pustnici athoniţi ce se îndestulau doar cu puţine poame, suferind de arşiţă şi ger, dar dobândind negrija vieţii acesteia trecătoare. În timp ce sufletul său grijea de ale sale, sfântul Mihail Maleinos a trecut la Domnul, iar schimnicul Athanasie a aflat că Nechifor Focas, împreună cu fratele său Leon, vor trece prin Athos, în drumul lor către Constantinopol şi „s’a temut să nu fie pentru dînsul cercetare”. Nedorind a’şi pierde liniştirea, Athanasie s’a pus sub ascultarea unui stareţ al „monastirei Tuzig”, căruia nu i’a dezvăluit cine este cu adevărat, spunându’i că a „fost corăbier şi, căzînd în primejdie, am făgăduit lui Dumnezeu ca să mă lepăd de lume şi să plîng pentru păcatele mele. Deci, pentru aceasta m’am îmbrăcat în acest chip monahicesc, în care, povăţuit de Dumnezeu, am venit aici la sfinţia ta, dorind să petrec cu tine şi să învăţ calea mîntuirii. Numele meu este Varnava”. Ba încă şi neştiutor de carte s’a arătat a fi bătrânului! Estimp, Nechifor – care ajunsese comandant al armatelor imperiale – mâhnit fiind că prietenul său plecase din muntele Kyminosului şi nu mai ştia nimic despre el, a pus pe despotul Salonicului să cerceteze Athonul cu de’amănuntul ca să afle pe sfântul Athanasie. Protosul, neştiind mai dinainte de aşa monah în Athos, l’a oblicit însă după descriere, la praznicul Naşterii Domnului, în biserica Protathonului din Karyes, dar n’a putut să’l vădească decât atunci când i’a poruncit să citească la Psaltire. „Încetează gheronda, că fratele acesta nu ştie să citească, căci abia acum învaţă la psalmul întîi”- spunea stareţul lui, necunoscând sfinţenia „ucenicului” său. Nemaităinuindu’se, Athanasie a fost cinstit de toţi aghioriţii, ba chiar sfântul Pavel Xiropothamitul a profeţit că „acest frate, care a venit în urma noastră în Muntele acesta, cu faptele cele bune este mai înainte decît noi”. Protosul însă l’a tăinuit faţă de Nechifor Focas şi i’a îngăduit să stea într’o chilie, aflată ca la trei stadii de Protathon. Iar cele trebuincioase ale trupului, cuviosul şi le procura din plata cărţilor ce le copia că, având bun meşteşug la caligrafie, scria toată Psaltirea în mai puţin de’o săptămână. Şi a vieţuit o vreme în linişte şi pace, până ce Leon Patriciul s’a abătut, din drumul către Constantinopol, să cerceteze pe fraţii athoniţi şi a aflat cu bucurie pe acest vechi al său prieten – căruia i’a şi dăruit mulţime de aur şi argint trebuitor lărgirii bisericii Protathonului. Fiind căutat acum şi de monahi, pentru prieteşugul ce’l avea cu nobilii Bizanţului, iubitorul de Dumnezeu Athanasie a plecat iarăşi în căutarea hesychiei, făcându’şi o colibă în ţinutul Melana, unde a vieţuit un an, cu gând să se întoarcă în Careia (Karyes) după aceea. Dar, revărsându’se asupra lui o lumină dumnezeiască în chiar ultima zi a petrecerii lui într’acel loc, el n’a mai voit a mai pleca de acolo – fără de numai când a fost nevoit a face ascultare părinţilor athoniţi, care l’au trimis, la anul 961, să’l ajute cu rugăciunea pe comandantul oştilor bizantine, Nechifor Focas, în lupta contra agarenilor din insula Creta. Câştigând bătălia, Nekiphor şi’a reînoit legământul de a vieţui împreună cu prietenul său drag, Athanasie, într’o mănăstire athonită pe care ar fi urmat s’o construiască acesta cu banii daţi de Phokas. Deşi atunci n’a acceptat acestea, Athanasie, după ce a revenit în Athos, a fost convins de trimisul romeu, ieromonahul Metodios (viitor egumen al lavrei Kyminasului), să purceadă la zidirea primei lavre athonite cu viaţă de obşte unde, dintru început a ridicat două chilii – ce se mai păstrează încă – pentru sine şi pentru cel ce avea să ajungă basileul imperiului bizantin.

„Iera Moni Melanas”, numită mai târziu Megistis Lavras, a fost ridicată la anul Domnului 963 dar, tot într’acelaşi an, o secetă şi o foamete cumplită l’a făcut pe sfântul Athanasie să plece din Lavra, căutând povaţă la Karyes. Pe drum însă, la vreo cinci mile de mănăstire, s’a întâlnit chiar cu Maica Domnului, care l’a dojenit pentru puţina lui încredinţare cum că ea este cea care îi poartă de grijă lui şi celorlaţi aghioriţi. Apoi l’a pus să lovească stânca cu toiagul său şi făcând aceasta Athanasie, îndată a ţâşnit din piatră apă ce nu şi’a mai oprit curgerea de’atuncea (afară de un an în care câţiva monahi s’au gândit să facă o moară de apă mai la vale, pe care ridicându’o, „aghiazma sfântului Athanasie” pe dată a secat, iar dărâmând’o, îndată izvorul a reapărut!). Aghiazma aceasta, ce şi astăzi izvorăşte din aceeaşi piatră despicată’n cruce de Athanasie Athonitul, multe vindecări minunate a făcut şi face încă. De atunci – chiar şi în acte –  Marea Lavră nu a mai avut alt iconom decât pe Maica Domnului (doar funcţia de paraiconom existând), pentru că la întoarcerea stareţului Athanasie în mănăstire, toate jitniţele erau pline de bucate, după cum îi promisese „Panagia Iconomitsa”.

A ridicat apoi sfântul şi o mare trapeză cu 21 de mese din marmură – care poate hrăni şi astăzi aproape 200 de monahi şi pelerini – o moară şi un spital, dar şi un mare apeduct. Terminând multe dintre ele de zidit, pe toate le’a lăsat fraţilor, iar el a plecat din Athos, supărat fiind pe Nechifor Focas că acceptat, în acelaşi an 963, să fie încoronat de bizantini în loc să caute încoronarea cerească, pe care făgăduise că o va alege. Athanasie s’a dus în Cipru la mănăstirea zisă „a Sfinţilor” împreună cu un ucenic al său Antonie – după ce pe un altul l’a trimis cu carte de certare la împărat, iar pe Teodot l’a ales să ducă reaua veste a plecării sale celor din Lavra. În insulă n’a putut să zăbovească mult fiindcă o solie imperială îl căuta, aşa încât, el şi ucenicul lui, s’au îmbarcat pe o corabie, cu gând să purceadă către Palestina. Vânturile însă l’au purtat pe ţărmul Asiei Mici – unde Dumnezeu i’a arătat într’o vedenie în ce stare se afla mănăstirea sa şi la ce bună rânduială o va aduce el în viitor. Întâlnindu’l şi pe Teodot – care se întorsese să’l caute în Cipru – sfântul Athanasie s’a dus înapoi în Athos la ctitoria sa, ca să poarte de grija mântuirii lavrioţilor. Nu mult după aceea a plecat după ajutoare la prietenul său împăratul (nemaigândind să’l ia pe acesta în viaţa cea monahicească, căci Dumnezeu îi arătase deja că Nechifor va muri ca basileu al romeilor) şi a obţinut de la acesta chrysobull care întărea Marea Lavră ca „mănăstire imperială”, cu o rentă anuală din partea Bizanţului şi cu un metoc – mănăstirea „Sfântul Andrei” din Peristera (lângă Salonic) – dar şi cu privilegiul samovlastiei câştigat pentru aşezământul său.

Întors în Sfântul Munte şi lucrând la Mandraki, arsanaua Lavrei, s’a vătămat tare la un picior, încât trei ani a trebuit să zacă la pat – răstimp în care mai mult s’a ocupat de viaţa duhovnicească a fraţilor şi de copiatul sfintelor cărţi. După ce prietenul său Focas a fost asasinat de Joan Tzimiskis – care s’a şi încoronat în locul lui (969-976) – sfântul Athanasie a fost chemat la Constantinopol să dea explicaţii, în privinţa introducerii vieţii de obşte mai ales, pârât fiind de unii anahoreţi athoniţi care nu vedeau cu ochi buni acest mod de vieţuire. Athanasie întru aceea şi’a arătat iarăşi sfinţenia sa că, ştiind că merge la asasinul prietenului său, pârât fiind chiar şi de fraţi, s’a înturnat în Athos cu şi mai mare preţuire şi îndoite daruri de la împărat, ba încă şi cu primul Typicon al Athosului – dat de basileul Ioan Tzimiskis (care i’a mai dat şi „Tragos”-ul din 972) – ce statornicea modul de viaţă cenobitic în Muntele Sfânt. Prin toate acestea şi prin sfinţenia lui, Athanasie a creat un mare val de întoarcere la monahism în acea vreme şi mai cu seamă în Grădina Maicii Domnului, unde au răsărit atunci mănăstirile împărăteşti ale Ivirului, Vatopedului şi Esfigmenului, ori cea a Amalfitenilor italieni. Obştea lui număra cam 120 de fraţi care mult s’au folosit de nevoinţele şi minunile pe care le’a făptuit sfântul pentru ei.

Cuviosul Athanasie era om ’nalt la stat şi cu putere mare – povesteau bătrânii că el a omorât, dintr’o singură lovitură, un bou în care intrase satana, iar apoi s’a înjugat în locul lui şi a tras carul cu piatră de la arsana, până la mănăstire! Încă şi astăzi crucea pe care o purta la gât cântăreşte nu mai puţin de două kilograme şi şapte sute cincizeci de grame!

Se spune că fiind zi de post odată şi aflându’se într’alt loc sfântul, un monah s’a smintit văzându’l că mănâncă două pâini şi crezându’l neînfrânat la masă. Peste câtăva vreme, fiind zi de praznic mare şi având oaspeţi, dar şi cunoscând gândurile monahului, sfântul Athanasie a şezut lângă acesta la masă şi s’a înfruptat din… nouă pâini! Dându’şi seamă de păcatul făcut, monahul i’a bătut metanie şi i’a cerut iertare pentru gândul său! Odată cu prima piatră pusă la temelia bisericii, sfântul Athanasie a sădit şi un chiparos în faţa ei (care dăinuie falnic şi astăzi, după 1047 ani!).

Într’altă vreme, mult s’a mâniat sfântul pe diavolii ce dădeau târcoale obştii şi a început să’i bată cu toiagul său de fier, iar aceştia căutau scăpare… căţărându’se în chiparosul din faţa katholikonului. Şi l’a întrebat Maica Domnului atunci: „Ce faci Athanasie aici?”. „Alung dracii care’i supără pe fraţi!” – i’a răspuns sfântul cu obidă. „Lasă’i Athanasie, că fără ispitele lor nu se va mântui nimeni!”–l’a povăţuit însă, aceea care L’a născut pe Mântuitorul. Şi Athanasie i’a lăsat. De atunci însă, ori de câte ori apare vreo ispită printre fraţi, se spune: „Iar s’a mai coborât unul din chiparos!”.

Sfântul Pavel Xiropotamitul, mare ascet, dar adept al vieţuirii idioritmice, s’a înţeles cu sfântul Athanasie să pună hotar moşiilor mănăstirilor lor, drept acolo unde se vor întâlni într’o dimineaţă, după ce’şi vor fi făcut pravilele. Athanasie, voinic fiind şi cu pasul mare, însă şi făcându’şi pravila în timp ce mergea la întâlnire, a căpătat moşia cea mai mare, dar a mâhnit, pentru şiretlic, pe celălalt sfânt, care i’a profeţit că nu va muri de moarte bună! Văzător cu duhul fiind şi cestălalt, i’a răspuns că „nici tu nu vei muri acasă” – şi sfântul Pavel avea să treacă la cele veşnice aflându’se într’o corabie ce’l aducea în Athos! Iară Athanasie Athonitul şi’a cunoscut mai dinainte sfârşitul, întâmplat în 5 ale lunii iulie, cândva între 1006 – când a scris testamentul său către Ioan Iviritul, pe care l’a şi numit epitropul Lavrei – şi 1011, când e menţionat ca urmaş al său, Eustratios – pentru care s’a îmbrăcat în straiele de sărbătoare, puindu’şi şi culionul sfântului Mihail Maleinos pe cap. Urcând împreună cu alţi şase fraţi lavrioţi pe katholikon, „cu neştiutele judecăţi ale lui Dumnezeu” s’a prăbuşit turla bisericii preste ei omorând cinci dintre ei. Un zidar, anume Daniil, împreună cu ctitorul Lavrei au mai trăit un scurt răgaz, însă pe sfântul nu l’au mai scos viu fraţii de sub dărâmături. Şi ultimile lui vorbe au fost de slavă, căci zicea: „Osanna! Doxa thou Theou!”. Deşi a murit, cuviosul Athanasie n’a avut decât o rană la un picior – din care a curs sânge curat abia a treia zi, când a fost înmormântat şi jelit de câteva mii de monahi athoniţi. Lui i s’a săpat groapă în stânga bisericii mari (acum înlăuntrul ei, într’un paraclis) şi acolo sălăşluieşte şi în zi de azi, căci sfântul n’a voit a lăsa să fie dezgropat – când patriarhul Ierusalimului a dorit să’i aducă moaştele la închinare, pară de foc a ieşit din mormântul său! Căpătâiul îi este astăzi străjuit de toiagul său de fier – acelaşi cu care a despicat stânca din care a ţâşnit apă şi cu care bătea pe diavoli. Deşi, pentru moartea sa năprasnică, s’au aflat unii cârtitori care n’au voit a’l avea la evlavie, de sfinţenia vieţii lui i’a încredinţat pe athoniţi însăşi Maica Domnului, care le’a grăit monahilor lavrioţi cerându’le să’i cinstească cu sărbătoare mare trecerea sa la cele veşnice, la numai un an după ce s’a întâmplat aceasta. Şi ascultând de Preacurata, cuvine’se astfel ca şi noi să preaslăvim numele său, al celui între sfinţi, marele Athanasie al Athonului.

În typicon-ul lui Tzimiskes din 970 mănăstirea era numită deja Megistis Lavras, dar încă de pe vremea lui Nechifor Phocas avea titlul de mănăstire imperială şi fusese înzestrată şi cu un metoc la Peristera. Nechifor avusese grijă de mănăstirea prietenului său şi’i lăsase o rentă anuală considerabilă, pe care urmaşul la tron (şi asasinul său!), Ioan Tzimiskes avea să o dubleze prin Tragos-ul din 972 (prima lege a Athosului, care se află în păstrarea Kenotitei din Karyes şi este semnată de sfântul Athanasie şi alţi 57 de egumeni şi călugări athoniţi). De la Nechifor Focas se mai păstrează câteva mozaicuri, o uşă donată de împărat, precum şi moaştele sfântului Mihail al Sinadelor, ale sfântului Eustratie şi un braţ al sfântului Ioan Hrisostom. Tot el a înzestrat mănăstirea cu metoace (Limnos şi Peristera) şi multe odoare, pentru multa preţuire şi prietenie ce o avea faţă de sfântul Athanasie din tinereţile lor. (Se ştie că Focas era nepotul sfântului stareţ Mihail Maleinos, care a voit a’l lăsa urmaş în egumenie pe Athanasie. Acesta fugind în Athos a fost căutat din porunca lui Nechifor şi aflându’l, generalul i’a dăruit mult aur ca să zidească o mănăstire în Sfântul Munte, unde să se retragă şi el. Numai că în 963 a ajuns împărat al Bizanţului şi n’a mai apucat să se călugărească, murind în anul 969).

Doar egumenul Lavrei avea dreptul să poarte toiag precum protosul Athosului, era ales direct de către patriarhul Constantinopolului şi avea dreptul să tundă în monahism în biserica mănăstirii. Megistis Lavras a sporit în putere şi faimă duhovnicească secole de’a rândul, până prin veacul al XV-lea, când a trecut la idioritmie (abia în 1981 a revenit la viaţa de obşte!). Dintre monahii lavrioţi au ieşit patriarhii Atanasie, Gherasim, Nifon, Macarie, Isidor şi Calist de Constantinopol. Şi tot în Megistis Lavras s’au nevoit şi sfinţii Grigorie Palamas, Grigorie Sinaitul, Maxim Kavsokalivitul, Teolipt, Nil Sicheliotul, Nechifor, sau avva Dorotei. Dar pe la sfârşitul secolului XIV, după controversa isihastă, şi’a făcut reapariţia idioritmia şi odată cu ea s’a ivit şi o relaxare morală în rândurile monahilor athoniţi. Traiul pe cont propriu stă, probabil, la originea colindatului prin ţări străine după ajutoare şi aşa au ajuns athoniţii să beneficieze şi de dărnicia domnitorilor români vreme de secole.

Pe la sfârşitul secolului al XI-lea existau aproape 700 de călugări în Marea Lavră şi dependinţele ei, iar numărul era în creştere, după cum creşteau atât metoacele cât şi daniile făcute de împăraţii bizantini Ioan I şi al II-lea Paleologos, Andronic al II-lea Paleologos, ori ale despoţilor sârbi, Ştefan Milutin şi Ştefan Duşan.

Lavra stăpânea peste mănăstirile Monoxilitou (din 997) şi Kalaphatou (1065), schiturile Plateia (991) şi Provata (care în secolul XVIII număra vreo 300 de chilii!) şi se pare că dobândise şi mănăstirea latină a Amalfitenilor (care fusese cea mai înfloritoare dintre cele trei mănăstiri latine şi avusese dreptul de a avea corabie, fiind întreţinută de colonia de Amalfi din Constantinopol). După ce stăpânirea latinilor în Bizanţ a luat sfârşit (1204-1261), importanţa ei scade iar din mănăstire nu va mai rămâne decât un turn la Morphonou. Este bine de ştiut că au existat doi preoţi în Marea Lavră–care au slujit cu azime şi au declarat (după un sinaxar din 1280) patriarhului Ioan Beccos şi împăratului Mihail al VIII-lea Paleologos că acceptă unirea de la Lyon–pe care nici în ziua de astăzi nu’i primeşte pământul: oriunde au fost îngropaţi ţărâna i’a aruncat afară neputreziţi şi fioroşi, cu părul şi unghiile crescute! Acum sunt zidiţi într’o peşteră aflată undeva pe ţărmul dintre Lavră şi Prodromou. Momentan…

George Crasnean

Textul și fotografiile apar aici cu acordul autorului, căruia-i mulțumim.

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Istorie și sfințenie la Marea Lavră, George Crasnean

Denumire oficială: Iera Moni Megistis Lavras
Rangul în Athos: I
Anul zidirii: 963
Ctitor: Sfântul Athanasie
Stareţ: Gheron Prodromou
Iconom: Maica Domnului
Paraiconom: Gheron Eustratios
Epitropi: Gheron Ambrozie şi Eustratios
Proiestaminos (antiprosopos): Gheron Nicodimos
Obşte: 40 monahi

Istorie şi sfinţenie

 Către anii 960, nedorind a urma sfântului Mihail Maleinos în cele ale egumeniei mănăstirii Kyminas, sfântul Athanasie a venit în Athos, doar cu două cărţi şi culionul  părintelui său duhovnicesc. Şi’a luat numele de Barnaba şi dându’se drept un marinar rătăcit s’a pus sub ascultarea unui bătrân sporit, Zygos, mai apoi nevoindu’se prin peşteri şi colibe în ţinutul aspru Melana, nu departe de locul unde avea să se întemeieze viitorul schit românesc Prodromou.

 Biserica „dintr’o zi”

În drumul către schitul românilor athoniţi, la câteva sute de metri de prima lavră din Grădina Maicii Domnului, există o chilie foarte veche, mică, dar şi plină de har. Kathisma aceasta are o istorie aparte pentru că mica biserică a fost zidită de însuşi marele sfânt Athanasie, mai ’nainte chiar de ridica Lavra! Când el, împreună cu ucenicii, au început a construi marea mănăstire, s’au izbit de un mare neajuns: nu aveau un lăcaş unde să se închine cu toţii până la isprăvirea katholikonului. Atunci au hotărât ca mai întâi, să ridice, nu departe de mănăstire, un mic paraclis, unde să săvârşească cele şapte Laude şi Sfânta Liturghie. Zis şi făcut! Atâta doar că tot ceea ce reuşeau să zidească fraţii ziua, dărâmau dracii noaptea! După câteva osteneli zadarnice, sfântul Athanasie s’a retras în pustia Viglei şi s’a rugat Preacuratei să’i descopere ce trebuie să facă pentru ca altarul pe care voia să’l înalţe Domnului să dăinuiască. Iar Maica Domnului, ocrotitoarea Athosului şi a monahilor aghioriţi, i’a desluşit din care pricină urâtorii de oameni diavoli reuşeau să zădărnicească această lucrare a lor: pentru că nu isprăveau de zidit biserica într’o singură zi! Şi, mai mult de’atât, trebuiau ca să şi slujească într’însa… tot într’acea vreme! Drept pentru care „agios Athanasios” şi’a adunat toată obştea şi până’n seară, bisericuţa era cu ardezia pusă pe acoperiş! Aşa că prima Vecernie s’a slujit în ea acum 1050 de ani! Iar pentru ca cei ce trec pe lângă acel loc să’şi aducă aminte că se află pe pământ sfânt, în care Domnul şi’a arătat voia, sfântul Athanasie a sădit un chiparos cu rădăcina în pământ şi un altul cu rădăcina… înafară, iar ramurile în ţărână! Şi Dumnezeu a făcut să crească amândoi – şi cel sădit normal, dar şi cel îngropat cu credinţă! Pentru că şi în ziua de azi încearcă să’şi ducă crengile spre vârful din pământ, cel sădit cu credinţă arată mai mult a cedru decât a chiparos, cu rădăcina sa îndreptată către cer.

 A fost o vreme, prin anul 963, când sfântul Athanasie a voit să părăsească Athosul, pentru că, înmulţindu’se ucenicii şi neavând de niciunele (era foamete în tot imperiul bizantin), cuviosul a plecat către Karyes, să ceară sfat protosului. Ostenind pe cale, s’a aşezat lângă cărare şi în locul acela i s’a arătat Maica Domnului care l’a întrebat pentru ce a purces la drum. Jeluindu’i’se de lipsurile întâmpinate, Fecioara l’a dojenit pentru necredinţa lui în purtarea ei de grijă, iar ca să’şi dea seama Athanasie că nu’i va lipsi nimic de va avea credinţă, l’a pus să lovească cu toiagul în piatră. Şi făcând acesta semnul crucii în stâncă, îndată a ţâşnit izvor de aghiazmă în acel loc, care curge şi în ziua de azi fără oprire, chiar dacă e secetă şi seacă toate celelalte izvoare. (O singură dată a secat izvorul pentru că o seamă de monahi s’au gândit să folosească şuvoiul de apă şi au construit o moară mai în vale. După ce s’au înţelepţit şi au dărâmat’o, aghiazma a izvorât din nou!). Şi fiindcă Maica Domnului s’a îngrijit atunci (şi de atunci)  de toate cele trebuincioase mănăstirii, Marea Lavră are drept iconom (înscris în acte!) pe Fecioara Maria! Din obşte se alege doar un para-iconom, care s’o ajute pe Maica Domnului în treburile mănăstireşti…

Primele construcţii ce s’au făcut la mănăstire au fost câteva chilii (zidite pentru Athanasie şi Nechifor, ele mai dăinuiesc şi astăzi, nu departe de Lavră) ce s’au zidit pe la anul 961, pe vremea când prietenul sfântului Athanasie, Nechifor Phocas, era general în armata bizantină şi se afla într-o expediţie în Creta. Biserica principală – katholikonul – a fost începută în primăvara anului 963, de faţă fiind şi trimisul împăratului, Metodie, şi s’a isprăvit în toamna aceluiaş an. Katholikonul era mult mai mic la acea vreme, pentru că sfântul avea doar vreo 20 de ucenici pe lângă el, însă a fost dărâmat spre sfîrşitul vieţii lui Athanasie şi clădită biserica nouă, prima cu două strane în formă de cruce, în stil „athonit” (ce se vede şi în zilele noastre) pentru cei 120 de ucenici care se înmulţiseră datorită sfinţeniei aghioritului din Trapezunt. Se ştie că aşa a şi murit sfântul Athanasie, lucrând la noua biserică, a cărei turlă a căzut peste el, meşterul Daniil şi încă 5 ucenici. Se întâmpla asta la 5 iulie (cândva între 1006 – când a scris testamentul său către Ioan Iviritul, pe care l’a numit epitropul Lavrei –  şi 1011, când e menţionat ca urmaş al său, Eustratios), zi care a devenit hramul Marii Lavre, deşi mai nainte ziua de praznic fusese Buna Vestire. Se spune că sfântul Athanasie ar fi ştiut de la sfântul Pavel Xiropotamul (al II lea, pentru că a mai existat un pustnic cu acest nume care se nevoia pe un versant al Athonului, pe valea Cheimarros şi care era adeptul unei vieţi monahale mai ascetice. Drept pentru care l’a reclamat pe sfântul Athanasie, printr’o gramma trimisă împăratului Ioan Tzimiskes, pentru viaţa chinovială largă pe care o introdusese în Athos prin Megistis Lavras!), dar şi de la Dumnezeu (înainte de a se urca pe schelă s’a schimbat în hainele de sărbătoare şi şi’a pus culionul sfântului Mihail pe cap!) care va fi sfârşitul său în astă lume. După ce a zidit Marea Lavră, sfinţii Athanasie şi Pavel s’au vorbit să delimiteze hotarele mănăstirilor lor şi au hotărât să facă asta în dimineaţa următoare, după ce’şi vor fi făcut pravila. Athanasie însă, ştiindu’şi rugăciunile pe de rost, a purces la drum din zori şi s’a rugat pe cale, astfel că sfântului Pavel i’a revenit o moşie mai mică pentru mănăstirea Xiropotamou. Supărat, acesta i’ar fi reproşat: „M’ai înşelat! N’ai să mori de moarte bună!”. Fiind văzător cu duhul şi sfântul Athanasie, acesta i’a răspuns: „Dar nici tu nu vei muri acasă!”. Sfântul Pavel a trecut la cele veşnice pe când se întorcea cu o corabie în Athos. Fusese după ajutoare pentru mănăstirea sa. Marea Lavră a rămas însă cu rangul I în Athos şi cu moşia cea mai mare, pe cuprinsul ei mai aflându’se schiturile Prodromou, Kavsokalivia, Agia Anna, Kerasia, Katounakia, Karoulia şi numeroase chilii.

George Crasnean

Precizare: Textul și fotografiile apar pe blogul nostru cu acordul autorului, căruia îi mulțumim pentru dragoste și bună-voință.

Despre secularizarea monahismului contemporan (cuvânt ținut la Schitul Prodromu), Danion Vasile

Într-unul din anii trecuți, pe când era în pelerinaj în Sfântul Munte Athos, Danion Vasile a ținut două omilii în faţa monahilor prodromiţi la invitația părintelui stareț  Petroniu, de acum adormit întru Domnul.  Într-una din ele a comentat învăţăturile sfinţiei sale privitoare la secularizarea monahismului contemporan. Aveți mai jos cuvântul rostit cu acest prilej, un cuvânt curajos, inspirat, cu discernământ (LD)

Despre secularizarea monahismului contemporan

– Cuvânt ţinut la Schitul athonit Prodromu –

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Prăznuim astăzi pe cuvioşii athoniţi şi aş începe prin a vă citi un cuvânt despre profeţia pe care a avut-o cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul legat de Schitul Prodromu.

„Această vedenie a văzut-o cuviosul Marcu, uce­ni­cul Sfântului Grigorie Sinaitul, treaz fiind, adică, cum stau îngerii şi arhanghelii împrejurul Născătoarei de Dumne­zeu, slăvind-o şi închinându-se ei, care avea pala­te de aur preafrumoase şi înalte, către partea ce se zice Vigla, adică frumoasă privire. Această vedenie s-a împli­nit acum la schitul nostru românesc Prodromu, pentru că aici este acest loc numit Vigla.

Şi unii dintre cuvioşii părinţi, vrednici de cre­din­ţă, ne-au spus nouă, precum şi duhovnicul Antonie Grecul a auzit de la stareţul lui, că de multe ori, trecând seara pe acolo, vedea lumină. Şi a cunoscut şi a văzut că în acel loc voieşte Maica Domnului a se zidi mănăstire frumoasă, după cum se vede astăzi. Şi pentru întărirea, mângâierea şi ajutorul celor ce vor locui într-însul, însăşi Maica Dom­nului ne-a dăruit nouă, nevrednicilor, preasfinţit chipul său şi al Fiului său închipuit pe icoana cu dumnezeiască mi­nune zugrăvită.” (1)

Prăznuindu-i pe cuvioşii athoniţi, este de mare importanţă să înţelegeţi că rostul vostru ca monahi pro­dro­miţi este de a ajunge alături de ei în Împărăţia Cerurilor, ca să o lăudaţi pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

Mărturia pe care voi, ca monahi, trebuie s-o daţi lumii de astăzi, este foarte importantă, pentru că lumea este într-o dezbinare din ce în ce mai puternică.

Părintele stareţ, părintele Petroniu, scria într-o carte că oame­nii vor pace, caută pace, dar nu ştiu să o caute cum trebuie; caută pacea lumească, fără să ştie să-L cheme pe Dumnezeu în ajutorul lor şi să dobândească pacea cea adevărată. Scria părintele Petroniu: „Mulţimile de pelerini, care vin an de an la Athos, nu vin să vadă obiecte artistice, antichităţi sau muzee, de care este plină lumea de astăzi; ci cu totul altceva. Omenirea de astăzi, învrăjbită, izolată, tânjeşte după comuniunea şi căldura dragostei şi vine s-o vadă la Athos.” (2) Numai că duhul acesta lumesc încet, încet începe să-şi facă loc chiar şi în Sfântul Munte Athos, prin diversele tentative de modernizare.

Părintele Benedict Ghiuş, vorbind despre criza monahismului, spunea următoarele: „Toată viaţa călugă­rească este ascultare şi rugăciune, rugăciune şi ascultare. Epocile de criză ale monahismului sunt o problemă a rugă­ciunii şi a ascultării. Prin urmare, restaurarea monahis­mului stă în întoarcerea la temeiul acestor principii ale vieţii monahale.” (3)

Numai că, o dată cu împuţinarea ascultării, o dată cu împuţinarea rugăciunii, asistăm şi la o împuţinare a nevoinţei. Părintele Macarie de la Simonos Petras spunea într-un articol că unul din motivele pentru care mona­hismul athonit s-a aflat în criză a fost că, prin anii 1921-1922, au venit în Sfântul Munte foarte mulţi refugiaţi greci din Asia Mică, în urma expulzărilor făcute de turci.

Şi deşi au intrat mulţi în mănăstire, mulţi au intrat pentru motivaţii sociologice – zice părintele Macarie. Nu au intrat în mănăstire din motive duhovniceşti. Or, lucrul acesta şi-a pus amprenta asupra vieţii monahale din Sfân­tul Munte Athos. Pentru că, dacă unul intră în mănăstire fără să fie cu adevărat chemat de Hristos şi fără să vrea să se dăruiască în întregime lui Hristos, viaţa lui de dezordine lăuntrică îşi va pune amprenta asupra celorlalţi din obşte.

Spunea ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor – un părinte care a murit martir, mucenic în închisoarea din Aiud – şi amintesc de el pentru că astăzi Biserica din România prăznuieşte Duminica Sfinţilor Români, atât a celor canonizaţi cât şi a celor care aşteaptă canonizarea – ei bine, acest părinte sporit în viaţa duhovnicească spunea aşa: „Neorânduiala monahului este mare nelegiuire faţă de sufletul său. La Voroneţ, în gura balaurului se văd şi culioane călugăreşti.”(4) Şi nu numai la Voroneţ, în mai multe fresce în care este reprezentat iadul.

Tot părintele Petroniu vorbea foarte frumos des­pre una din cauzele acestei neorânduieli în mănăstiri, şi spune aşa: „În urma schimbărilor ivite după anul 1989, doritorii de viaţă monahicească, nemaifiind împiedicaţi să intre (în mănăstiri –n.n.), au găsit mănăstirile fără părinţi duhov­ni­ceşti, fără bătrâni îmbunătăţiţi, care să-i povăţuiască. De aici, refrenul pe care-l auziţi peste tot în mănăstirile noastre: «Este nevoie de duhovnici, este nevoie de stareţi, este nevoie de părinţi duhovniceşti.»” (5).

O să-mi permit să citez mai multe pasaje din cărţile părintelui stareţ Petroniu Tănase, nu pentru a-l linguşi, ci pur şi simplu pentru că un mirean nu se pricepe să trateze neorânduiala vieţii călugăreşti şi, abordând acest subiect în discuţiile cu părintele stareţ, am căutat să văd cum le tratează în cărţile lui şi am găsit răspunsuri foarte potrivite.

La întrebarea: „De ce nu mai sunt stareţi astăzi?”, un răspuns foarte potrivit este: „Pentru că nimeni nu mai vrea să fie ucenic”. Toţi vor să ajungă direct mari stele duhovniceşti, fără să treacă prin încercările ascultării, fără să treacă prin lupta duhovnicească cu ei înşişi, cu patimile şi cu puterile diavoleşti, şi vor să devină călăuzitori ai altora. Părintele Petroniu arăta că una dintre cauze este şi scurtimea uceniciei pentru tunderea în monahism.

Marile prefaceri prin care a trecut lumea au lăsat urme adânci şi în viaţa mănăstirească. Durata uceniciei monahale s-a scurtat mult. Acum, fratele, după un an, doi, este făcut monah, uneori chiar schivnic, ba şi diacon şi preot şi duhovnic. Ascultarea, făgăduinţa de temelie a vie­ţii călugăreşti, şi-a pierdut valoarea. Lucru foarte trist, pen­tru că nu poţi să-L dobândeşti pe Hristos, câtă vreme nu te-ai pregătit lăuntric prin nevoinţă şi rugăciune. De asta au apărut şi oameni care, trăind în obşte, duc viaţă pătimaşă.

Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor vorbea, la un moment dat, despre mânia monahului, şi întreba: „De unde iuţimea monahului? De ce, adică, chiar unii monahi râvnitori nu se pot stăpâni şi repede se aprind la mânie? Înfrânarea şi nevoinţele călugăreşti, dacă se fac numai pe dinafară, se aseamănă cu vasul cu apă pus la fiert: când abu­rii din vas se înmulţesc, capacul sare şi aburii ies afară. Asceza exterioară, numai trupească, ne face sensibili, ex­plo­zibili; nu ne eliberează lăuntric, nu ne duce la nepăti­mire. De aceea este necesară o asceză pnevmatică, o lu­cra­re lăuntrică. Să ne schimbăm şi să ne prefacem dinăuntru în afară, şi nu invers, cum facem de obicei. Lucrarea pe dinafară este pruncească şi, numai cu ea, rămânem în mintea copiilor toată viaţa. Repet: numai cu lucrarea pe dinafară, rămânem în mintea copiilor toată viaţa.”(6)

Îmi cer iertare că vă citesc astfel de cuvinte duhovniceşti, eu fiind mirean şi fiind pătimaş, dar cred că e de mare folos să purtăm în minte învăţăturile acestor mari părinţi duhovniceşti. Dacă vor rămâne monahii la trăi­rea din afară, încet, încet vor ajunge la o schizofrenie şi se vor asemăna fariseilor făţarnici, pentru că nu-L vor dobândi pe Hristos.

Într-adevăr, aşa cum învaţă întreaga tradiţie a Sfinţilor Părinţi, schimbarea trebuie să vină dinlăuntru înafară, pentru că, dacă va rămâne o schimbare superficială, poţi îmbătrâni în patimile tinereţii.

A fost surprinzător pentru mine să observ cu câtă atenţie părintele stareţ a atacat modernismul din unele mănăstiri, în care televizorul şi radioul sunt la loc de cin­ste. Şi am să vă spun o întâmplare pe care mi-a relatat-o un părinte duhovnic: a fost trimis din mănăstirea de că­lu­gări la o mănăstire de maici, ca duhovnic, şi în ziua în care a venit, o maică i-a spus: „Vai, părinte, Maica Domnului v‑a trimis la noi!” Şi părintele, la primul cuvânt pe care l‑a ţinut, le-a zis: „Ei, lăsaţi, lăsaţi! Parcă văd că peste câteva zile n-o să mai fiţi mulţumite şi o să vreţi să plec!”

Şi, văzând părintele duhovnic că unele maici aveau tele­vi­zoare în chilii, la spovedanie, le-a dat canon să renunţe la televizor. Şi, după câteva zile, maicile s-au strâns şi l-au dat afară din mănăstire. Şi exact maica aceea care mai devreme îi spusese: „Părinte, Maica Domnului v‑a adus la noi!”, exact aceeaşi maică i-a zis: „Părinte, Maica Dom­nului te-a gonit de la noi!” – de parcă Maica Domnului ar putea să gonească un părinte care vrea să pună rânduială duhovnicească într-o mănăstire.

Şi zice părintele Petroniu: „Binefacerile civili­zaţiei moderne au intrat din plin în viaţa mănăstirească. Femei şi monahii, bucătărese pe la stareţi şi bucătăria ob­ştii, deoarece, cum spunea cineva, monahii nu ştiu să ci­tească bine. Radioul şi televizorul stau la loc de cinste, până şi la schituri, uneori şi în chilii monahiceşti, şi-n obştile monahale, unde totul este de obşte.

Au apărut mo­nahi care posedă şi folosesc perso­nal automobil pro­priu. Am mai observat că monahii iubi­tori de turism la locurile sfinte nu prea se împacă cu rân­duielile călugăreşti, cu slujbele lungi, cu munca, doresc să fie mai liberi. Şi ca îndreptăţire, auzi argumentul: lumea s‑a civilizat, s-a modernizat, suntem în era ştiinţei, se cuvine ca şi monahismul să fie în pas cu vremea. Practicile de altădată s-au învechit, nu mai sunt valabile în vremea noastră. Toate, acest fel de înnoiri, sunt cu totul străine de viaţa monahicească” (7) – zice părintele stareţ în articolul Despre ascultarea monahicească din volumul Chemarea Sfintei Ortodoxii.

Ba, mai mult, atrage atenţia asupra acelor monahi care, în loc să-şi vadă de ascultare, caută să peregrineze din mănăstire în mănăstire, şi nu pentru a dobândi folos duhovnicesc, nu pentru a-şi spori nevoinţele – pentru că în istoria bisericii întâlnim părinţi cu viaţă sfântă care, pentru anumite perioade, au călătorit de la o mănăstire la alta pentru a agonisi folos duhovnicesc – ci astfel de monahi practică acest turism spiritual doar pentru a nu duce crucea cea grea a călugăriei.

Şi zice părintele Petroniu: „Moda turismului a intrat şi în mănăstire. Fraţi şi monahi tineri pleacă în turism monahal la locurile sfinte – Ierusalim, Sinai, Athos, Grecia, Insulele Egee etc. – fără aprobare şi binecuvântare. Nedumerit, m-am întrebat: de unde au bani? Pentru că trebuiesc mulţi bani pentru acestea, iar monahul a făgăduit să urmeze sărăciei lui Hristos şi ascultării Lui.” (8).

Şi, într-adevăr, sunt monahi care, pentru a face rost de bani, ţin legături cât mai strânse cu mirenii, ţin prietenii strânse cu mirenii, nu pentru a-i urca pe aceştia spre Hristos, ci pentru a atrage anumite avantaje materiale.

Părintele Petroniu îmi spunea zilele trecute cu tristeţe cât de tare şi-a pus amprenta modernitatea chiar pe Sfântul Munte Athos. Părintele Macarie de la Mănăstirea Simonos Petras spunea că, în anul 1958, când s-au serbat o mie de ani de la sosirea Sfântului Atanasie Athonitul şi întemeierea mănăstirii Marea Lavră, „Muntele Athos trecea printr-un asemenea declin, încât se asista, în fapt, la îngropăciunea Muntelui Athos, la un parastas, nu la o aniversare!” Grele cuvinte! Şi zice: „Existau deja planuri (şi fiţi atenţi: încă din 1958, deci!) existau deja planuri făcute de responsabilii politici de a transforma mănăstirile în hoteluri, de a face şosele asfaltate la standarde europene, de a transforma Muntele Athos într-un soi de muzeu bizantin. Toţi monahii urmau a fi concentraţi în una sau două mănăstiri, restul mănăstirilor urmând a fi transformate în muzee”.

Numai că Maica Domnului a rânduit apărarea Sfântului Munte Athos şi, datorită monahilor care au venit şi din România, şi din Serbia, şi din Rusia, au crescut obştile şi nu s-au putut împlini planurile celor care au vrut distrugerea Sfântului Munte Athos.

Deşi, cu câţiva ani în urmă, precum ştiţi, Parla­mentul European a aprobat intrarea femeilor în Sfântul Munte Athos. Numai că statul grec s-a opus, a invocat o clauză de la aderarea Greciei în Uniunea Europeană şi nu au reuşit femeile să intre. Dar parlamentarii europeni au cerut aceasta şi au cerut, implicit, batjocorirea Sfântului Munte Athos, în care Maica Domnului nu a vrut să intre picior de femeie.

Şi-mi spunea părintele Petroniu cu tristeţe: „Rău au făcut ierarhii care au propovăduit avantajele integrării României în Uniunea Europeană, fără să pomenească de as­pectul spiritual al lucrurilor. Pentru că degeaba vom avea avantaje materiale dacă credinţa noastră va fi pusă în primejdie, dacă va fi distrus Sfântul Munte Athos prin intrarea femeilor” – şi, aş continua eu, dacă ni se va impune să-i educăm pe copii cu o deschidere foarte largă faţă de homosexuali şi chiar să acceptăm propaganda homo­sexuală în şcoli, aşa cum a impus Uniunea Europeană statului polonez şi aşa cum va impune şi României, dacă România nu va şti să ţină nestinsă flacăra dreptei credinţe şi dacă nu va apăra valorile morale.

Cum să reziste Athosul la modernizare? Trebuie să vă daţi seama că distrugerea Athosului nu va veni dinafară. Distrugerea Athosului nu poate veni decât dinlă­untru. Îmi spunea părintele Petroniu cu tristeţe că un cunoscut teolog, un părinte athonit care scrisese un articol, în care se pronunţa împotriva construirii şoselelor în Athos şi a mersului cu maşina prin Athos, nu după multă vreme a fost văzut el însuşi la volanul unei maşini prin Sfântul Munte… Or, de atitudinea voastră depinde viitorul Athosului. Dacă voi veţi şti să rezistaţi modernizării, dacă voi veţi şti să vă apăraţi viaţa de nevoinţă, atunci Hristos va fi cu voi şi Maica Domnului nu va părăsi acest munte. E mare, mare nevoie să ţineţi ascultarea de părinţii duhovnici.

Spunea Sfântul Ignatie Briancianinov că oamenii obişnuiţi nu pot înţelege marea taină a ascultării şi ar fi gata chiar să arunce cu pietre în cel care ţine această cale a ascultării. Or, voi să încercaţi să vă modelaţi nu după duhul acesta, ci să rămâneţi în ascultare de părinţi şi după duhul tradiţiei.

Să observăm însă că, o dată cu această modernizare la nivel social, asistăm şi la o modernizare în plan dogmatic. Părintele Petroniu relatează o declaraţie intere­santă, ciudată, din articolul Fuga de lume a monahului, din volumul Chemarea Sfintei Ortodoxii. „Un ierarh ortodox, membru activ în mişcarea ecumenică, zicea că: «a sosit timpul ca şi monahismul să-şi aducă contribuţia sa în mişcarea ecumenică, pentru unirea Bisericilor». Aşa-zisa fugă de lume a monahului, pentru mulţi este neînţeleasă. Pare ca o abatere de la adevărata cale a vieţii creştine”(9). Şi concluziona părintele stareţ că o astfel de înţelegere este cu totul potrivnică vieţii monahiceşti, aşa cum a spus-o de demult marele Antonie, Sfântul Antonie. „Precum peştii, zăbovind pe uscat, mor, aşa şi monahii, zăbovind afară din chilie, petrecând cu mirenii, se slăbănogesc” (10).

Deci, pe de o parte, monahul nu trebuie să se implice în problemele politice, chiar dacă unii ierarhi se lasă angrenaţi în problematica politică şi pentru aceasta impun o anumită direcţie, monahul trebuie să rămână pe calea Sfinţilor Părinţi. Însă, atunci când este primejduită dreapta credinţă, monahul nu trebuie să tacă. Spuneau Sfinţii Părinţi că prin tăcere Îl trădăm pe Dumnezeu. Iar Sfântul Grigorie Palama vorbeşte despre trei feluri de ateism: ateismul necredincioşilor, pentru că nu cred în Dumnezeu; ateismul ereticilor, pentru că ei, închinându-se la un Dumnezeu greşit, de fapt se închină la idoli şi ereticii nu-L cunosc pe Dumnezeul cel adevărat; şi ateismul ortodocşilor, spune Sfântul Grigorie Palama, care tac la vreme de prigoană. Repet, Sfântul Grigorie Palama considera că acei creştini care la vreme de prigoană tac sunt atei. Or, cu atât mai mult astăzi, când se vorbeşte atât de mult despre unirea bisericilor, monahii nu trebuie să tacă, ci trebuie să ţină aprinsă candela dreptei credinţe, aşa cum a făcut-o cuviosul făcător de minuni, Iustin Popovici, care a luptat împotriva ereziei ecumeniste, care a luptat împotriva unirii bisericilor, chiar dacă a fost singur. Sinodul Serbiei era deschis faţă de ecumenism, de partea cealaltă, lupta părintele Iustin Popovici, cu Hristos de partea lui. Şi cine a biruit? A biruit Hristos, prin părintele Iustin Popovici, pentru că ucenici ai cuviosului Iustin au ajuns episcopi în Serbia şi au ajutat la îndepărtarea Serbiei de direcţia anti-tradiţionalistă în care mergea. Şi minunile pe care le-a făcut părintele Iustin Popovici sunt o pecete a teologiei sale, a teologiei patristice. Şi m-am bucurat să aud că şi părintele Petroniu Tănase consideră că cea mai bună carte în această problemă este cartea Părintelui Iustin Popovici, Biserica ortodoxă şi ecumenismul. Este o carte pe care ar trebui şi monahii să-şi facă timp să o cerceteze, pentru a înţelege vremurile în care trăim. Iar părintele stareţ Iustin Pârvu, unul din stâlpii Ortodoxiei româneşti, spunea aşa: „Dacă nu mărturisim adevărul şi Ortodoxia după învăţătura cuviosului Părinte Iustin Popovici, nu ne mântuim.” Adică, dacă vom mărturisi că toţi ereticii fac parte din Biserica lui Hristos, de fapt L-am pierdut pe Hristos.

Se spune astăzi că monahii trebuie să aibă dragoste şi să-i iubească pe eretici. Ca şi cum Sfinţii Părinţi nu i-ar fi iubit pe eretici! Ba da, Sfinţii Părinţi au fost oamenii care i-au iubit cel mai mult pe eretici, pentru că au fost gata să moară din dragoste pentru ei. Şi-au dat chiar viaţa pentru apărarea dreptei credinţe, şi pentru întoarcerea ereticilor la Ortodoxie. Pentru că dacă iubeşti un om care merge spre prăpastie, nu îl laşi spre prăpastie. Dacă-l iubeşti, te duci, îi întinzi mâna şi-i spui: „Frate, vino la drumul cel bun! Vino la lumină! Fereşte-te de cădere, fereşte-te de rătăcire!” Aceasta este mărturia pe care trebuie s-o dea monahismul de astăzi.

Să observăm că există, în anumite mănăstiri, compromisuri care se fac din motive financiare. Şi spunea părintele Petroniu cu tristeţe că rău fac marile mănăstiri care iau bani de la Uniunea Europeană şi care şi pun tăbliţe cu sumele pe care le iau de la Uniunea Europeană, pentru că în momentul în care unei femei i se opresc bani, i se opreşte impozitul pe salariu, şi din aceşti bani o parte ajunge în Sfântul Munte Athos, femeia devine implicit ctitoriţă a Sfântului Munte Athos, dar nu o ctitoriţă a mănăstirilor binecuvântată, pentru că de-a lungul istoriei au fost atâtea şi atâtea femei cu viaţă sfântă, care au trimis bani la Sfântul Munte Athos. Nu, femeia modernă devine o ctitoriţă nebinecuvântată, pentru că, după ce i se opreşte impozitul şi vine o parte din bani în Athos, femeia modernă vrea să intre în Athos, fără să-i fie teamă de osânda Maicii Domnului. Şi trebuie să înţelegem că prin primirea unor astfel de bani, ne facem părtaşi la înşelarea femeilor care vor vrea să intre în Sfântul Munte Athos.

A venit în România un părinte stareţ din Grecia, şi le-a zis românilor: „Să vă ferească Dumnezeu să intraţi în Uniunea Europeană!” Şi le-a mai zis: „Încercaţi să nu luaţi bani de la acest for lumesc, care încearcă îndepărtarea lumii de Hristos!” Şi un părinte român l-a întrebat: „Iertaţi-mă, cuvioase părinte stareţ, dar românii, dacă ziceţi că nu e bine să ia bani de la Uniunea Europeană, mănăstirile greceşti de ce iau?” Adică trebuie nu doar să-i învăţăm pe ceilalţi cum e bine să trăiască, e bine mai întâi să fim noi înşine exemplu.

Ca să nu ne apese osânda la care s-a făcut astăzi referire în citirea Apostolului, de la Romani, în care zice aşa: „Câţi fără lege au păcătuit, fără lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit în lege, prin lege vor fi judecaţi. Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi.” Adică degeaba auzim cum trebuie să ne purtăm, degeaba auzim ce mărturie trebuie să dăm, dacă una auzim şi alta facem, atunci nu vom ajunge la mântuire.

Părintele Petroniu arată, în cartea Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie Românească, un exemplu de ieşire din impasul material. La mănăstirea la care era părintele Dometie, la Râmeţ, pentru plata lucrătorilor care reparau clădirile mănăstirii, era nevoie de o sumă mare de bani. „Ce facem, prea-cuvioase?”, se tânguia maica stareţă. „Nu fi necredincioasă”, îi zise părintele Dometie – „Maica Domnului, care ne-a ajutat de atâtea ori, nu ne va lăsa nici acum.” A doua zi, iar l-a întrebat maica stareţă: „Ce facem, prea-cuvioase? Azi trebuie să plătim lucrătorii.” „Mergi la Maica Domnului, în biserică – îi zise părintele Dometie, plecând – roagă-te ei cu credinţă şi nu ne va lăsa!” şi când s-a întors părintele, a întrebat-o: „Te-ai închinat la Maica Domnului?” Şi stareţa a zis: „M-am închinat, dar rugăciunea mea este slabă şi nu s-a întâmplat nimic.” Şi au venit cu o maşină câţiva pelerini şi o femeie din Bucureşti i-a spus aşa părintelui: „Am avut mari greutăţi în familie. M-am rugat lui Dumnezeu cum am putut, ca să-mi ajute, făgăduind să dau o sumă de bani unei biserici, dacă voi scăpa din necaz. Dumnezeu a fost bun şi m-a ajutat, şi lucrurile s-au aranjat bine. Mă gândeam ca suma făgăduită să o dau mănăstirii Cernica, din preajma Bucureştilor. Noaptea, însă, mi s-a arătat în vis o doamnă frumos îmbrăcată, şi mi-a zis: «Nu la Cernica, ci la Râmeţ să dai banii, că acolo au nevoie de ei.» Nu auzisem de Râmeţ până atunci, – zice femeia – dar m-am interesat unde sunt Râmeţii şi am venit, să-mi împlinesc făgăduinţa.” A scos apoi un plic şi i l-a dat părintelui.

Există două moduri de a dobândi banii necesari pentru repararea chiliilor şi a mănăstirilor: ori îţi pui nădejdea în Dumnezeu şi nu faci niciun compromis, şi Dumnezeu îţi trimite banii în chip minunat; ori faci compromisuri pentru a obţine bani, după vorba ceea, că te faci frate cu dracul până treci puntea şi de fapt, până la urmă, nu mai reuşeşti să treci puntea şi se alege praful de toate socotelile tale.

Părintele Petroniu atrăgea atenţia asupra urmărilor pe care le-a lăsat comunismul în viaţa monahală. Zice aşa: „Stăpânirea atee de tristă amintire, declarând război lui Dumnezeu şi Bisericii Lui, a avut ca ţintă principală monahismul: i-a confiscat bunurile materiale, i-a golit mănăstirile de monahi, arestându-i şi izgonindu-i din mănăstiri şi împiedicând pe doritorii de viaţă duhovnicească să intre în mănăstire. Ba mai mult, a căutat să discrediteze monahismul în faţa credincioşilor, care totdeauna au avut evlavie faţă de cinul monahal, stricând tradiţionalele rânduieli mănăstireşti. A desfiinţat slujbele de noapte din mănăstiri, a introdus mâncarea de carne în regimul alimentar, a introdus femei la stăreţiile şi bucătăriile mănăstirilor de bărbaţi ş.a.m.d.”

Şi comunismul a încercat să le impună oamenilor şi monahilor frică faţă de puterea lumească, a încercat să-i convingă să accepte compromisul şi unii l-au acceptat şi, prin aceasta, s-au îndepărtat de Dumnezeu. Trebuie ca monahii să aibă curajul de a sta tari în faţa primejdiilor, şi să apere dreapta credinţă oricât ar fi de greu.

Părintele Calciu Dumitreasa, un mărturisitor al secolului XX, a stat cu putere împotriva fiarei comuniste, chiar dacă prin aceasta familia sa a fost greu încercată. Şi le spunea, în vremea prigoanei comuniste, studenţilor, seminariştilor, teologilor nişte cuvinte care vă pot folosi şi pe voi, cei care mergeţi pe calea monahală, chiar dacă sunt adresate celor din lume.

Zicea părintele Calciu Dumitreasa: „Cine are ca îndreptar de conştiinţă pe «Eu am copii de crescut», iar ca justificare morală pe «Rectorul m-a pus să iau declaraţii» [securiste, adică!] – acela are, în loc de suflet, un meca­nism teleghidat.” – zicea părintele. Fiţi voi secerătorii cei harnici. Uitaţi de instinctele voastre, supra-incitate de către unii din dascălii voştri, al căror principiu este: «Am mamă, am tată, am fii, am fiice, am salariu prea mare ca să accept sacrificiul şi suferinţa pentru Hristos şi pentru Biserica Lui.» Dar, lepădându-ne de cruce, ne lepădăm de fapt de Hristos.

În acele vremuri de prigoană, mulţi părinţi monahi au făcut închisoare, iar părintele Sofian Boghiu, de la Antim, dădea următoarea mărturie: „Dacă pot zice aşa, mie mi‑a plăcut în închisoare. – Auziţi! – Era bine acolo, mult mai bine decât aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra. Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară, câte probleme!” – zicea părintele Sofian, care a fost condamnat la 16 ani de muncă silnică, arătând că de fapt nu chinurile torţionarilor, nu bătăile pe care le luau, nu foamea, nu setea i-a rupt de Hristos. Le-au biruit, au biruit toate aceste încercări prin harul lui Hristos. Monahii sunt cu adevărat liberi şi sunt liberi şi de obligaţiile sociale, nu au mame, nu au soţii, nu au copii să-i crească; monahii, în clipa intrării în mănăstire, când au depus voturile monahale, s-au dăruit în întregime lui Hristos, şi-au lăsat familia în grija lui Dumnezeu. Ca monahi, sunteţi cu adevărat liberi să vă jertfiţi pentru Hristos. Oricât de puternică ar fi tendinţa planului politic sau chiar a unor ierarhi de a vă îndepărta de duhul lui Hristos.

Părintele Petroniu pomeneşte o situaţie de la ale­ge­rea ca episcop a Părintelui Benedict Ghiuş, un părinte din Rugul Aprins, mare practicant al Rugăciunii lui Iisus. Şi zice despre el: „O astfel de prezenţă nu putea rămâne neobservată. Credincioşii Antimului, lumea intelectuală din Bucureşti, şi mai ales tineretul universitar căutau să-l cunoască, să-i ceară sfat duhovnicesc.” (11). Dar, într-o vreme în care stăpânirea comunistă era la putere, persoana Părin­telui Benedict apărea ca un corp străin, ca o piatră de poticnire. Nu era pe plac mai marilor vremii, politica lui fiind politica Sfintei Biserici.” Interesantă observaţia Părintelui Petroniu, că cei care plac mai marilor vremii se îndepărtează de politica Sfintei Biserici.

„Putea să fie profesor de teologie emerit. Şi nu a fost. Putea să fie episcop sau mitropolit. Dar nu a fost. De ce? Pentru că n-a făcut pe plac puterii politice.”(12). Şi auziţi o întâmplare descrisă de părintele Petroniu: „Într-o după amiază, ne aflam împreună în cancelaria Sfântului Sinod de la Antim, când un automobil grăbit a venit şi l-a luat pe părintele Benedict şi l-a dus la Patriarhie, la Camera Deputaţilor, unde fusese ales cu majoritate de voturi Episcop al Hotinului. A mulţumit alegătorilor, care îl acla­mau neîntrerupt, pentru ca, a doua zi, adunarea electivă să rămână perplexă, aflând de demisia Părintelui Benedict, impusă de guvern.”(13).

Adică, părintele Benedict Ghiuş a fost ales de Sinod episcop, dar puterea lumească l-a respins. Şi aşa i-a respins pe mulţi de-a lungul istoriei, înţelegând că, dacă vor ajunge în posturi de ierarhi, vor avea influenţă mult mai mare asupra credincioşilor şi-i vor putea învăţa să se ferească de ispitele care vin de la puterea politică.

Şi continuă părintele Petroniu: „Nici ca vicar părintele Benedict nu a făcut carieră. O astfel de persoană nu putea sta şi activa în capitală. A fost trimis profesor la seminarul monahal de la Mănăstirea Neamţ.”(14). A fost exilat, altfel spus, aşa cum a fost exilat şi părintele Iustin Popovici la Mănăstirea Celie, pentru că Patriarhul Serbiei i-a atras atenţia că sunt persoane în Sinod – în Sinodul Bisericii Sârbe – care sunt deranjate de poziţia tradiţio­nalistă a Părintelui Iustin; şi l-a rugat să se retragă la Mănăstirea Celie.

M-a impresionat durerea Părintelui Petroniu legată de cazul Tanacu, din România, şi spunea cu tristeţe că îi părea rău că nu au sărit preoţii şi ierarhii în apărarea Părintelui Daniel Corogeanu şi că s-a creat un precedent. Şi zicea părintele Petroniu că e de aşteptat ca mai încolo să ajungă alt preot în închisoare şi altul şi altul, pentru că puterea asta lumească se luptă din răsputeri să batjoco­rească credinţa creştină. Şi zicea părintele Petroniu că dacă nu au sărit preoţii şi ierarhii să-l apere pe părintele Daniel, prin aceasta au lăsat loc liber pentru ca duşmanii lui Hristos să-şi facă lucrarea. Şi spunea că e de aşteptat ca în vremurile care vor urma, pecetea aceasta a duşmanilor lui Hristos să fie pusă din ce în ce mai tare.

Părintele Petroniu face referire la o întâmplare tristă când un angajat de la Patriarhie, lepădându-se de Hristos, a vrut să-l pună pe Patriarhul Nicodim să semneze decretul de pensionare a episcopilor vicari – din articolul Întâm­plări din vremea Patriarhului Nicodim. Ministerul Culte­lor întocmise un proiect de lege pentru pensionarea arhie­reilor vicari. Însă era nevoie de avizul regelui, şi regele nu făcea nimic fără să se consulte în prealabil cu Patriarhul. Dar în cazul proiectului pentru pensionarea arhiereilor vicari, avizul Patriarhului a fost negativ. Proiectul s-a împotmolit la Palat. Şi vă citesc întâmplarea: „Într-o zi, se prezentă la Patriarh părintele I. Vască, secretar general la Ministerul Cultelor, pentru rezolvarea unor probleme de interes comun. A intrat în cabinetul patriarhal şi, nu după mult, uşa de la cabinet se deschide cu putere, părintele Vască, cu servieta şi pălăria în mână, iese în fugă şi se îndreaptă spre ieşire. Iar Patriarhul striga în urma lui. Mă vede – eu mă găseam pe holul de la intrare, zice părintele Petroniu – şi îmi face semn: «Ia vino încoace! Ia şi citeşte!» Pe biroul Patriarhului se afla o coală de hârtie, scrisă la maşina ministerului, cu litere mari şi cursive, adresată regelui, ca din partea Patriarhului, al cărei cuprins, în rezumat, era următorul: «Sire, în urma consultărilor avute cu Sfântul Sinod, am ajuns la concluzia că proiectul de decret privind pensionarea arhiereilor vicari poate fi aprobat, deci i se poate da aviz favorabil spre a trece la parlament pentru votare. Semnat: Patriarhul României.» Care era tâlcul hârtiei? Patriarhul Nicodim, contând pe cinstea colaboratorilor săi, nu citea totdeauna textul hârtiilor care i se aduceau spre semnare. «Ce este aici?» – întreba el. I se spunea pe scurt conţinutul şi semna. Or, de data aceasta, Patriarhul, luminat de Dumnezeu, bineînţeles, a fost prudent şi a citit personal adresa ce i se prezenta spre semnare. Atunci, părintele Vască, văzându-se descoperit, a luat-o la fugă şi Patriarhul striga în urma lui: «Oare sunt eu păpuşa, marioneta lui, să mă mintă ca un neruşinat?»” (15).

Am făcut referire la acest caz trist pentru că, uneori, în administraţie, sunt oameni care, preocupându-se prea mult cu problemele lumeşti, uită să slujească cum trebuie lui Hristos. Dar părintele Patriarh a ştiut să păzească, la momentul respectiv, biserica de tentativa de pensionare a arhiereilor vicari.

Ce e foarte trist e că, aşa cum părintele Vască reuşise să ajungă în funcţia respectivă, aşa cum Iuda a ajuns între cei doisprezece apostoli, aşa şi în zilele noastre există, din păcate, urmaşi ai lui Iuda, care seamănă dezbinare în Biserică şi care seamănă dezbinare chiar în mănăstiri. Pentru că vremea pe care o trăim este o vreme, din păcate, a dezbinării.

E foarte greu să taci când vezi că se întâmplă lucruri potrivnice Evangheliei lui Hristos. Sfântul Ambrozie spunea aşa: „Există vorbire în deşert, dar există şi tăcere în deşert.” Altfel spus, sunt momente în care trebuie dată mărturia cea bună.

Când părintele Dumitru Stăniloae a ieşit din închi­soare, i-a dat următorul sfat Părintelui Petroniu: „Viaţa să‑ţi fie hotărâtă, fără compromisuri şi confuzii, limpede. Crezul tău să-ţi fie viu. Viaţă, nu teorie. Eşti gata să mori pentru Hristos? Nu pierde din vedere ţinta spre care alergi. Să nu ne înecăm în marea vieţii.”(16). Şi această întrebare pe care părintele Stăniloae i-a adresat-o Părintelui Petroniu, de fapt, se adresează tuturor monahilor: „Eşti gata să mori pentru Hristos?” Pentru că vremea în care trăim e aşa cum arăta părintele Efrem Katunakiotul, este o vreme a muceniciei. Este o vreme în care suntem chemaţi să mărturisim dreapta credinţă. De altfel, viaţa monahală este prin excelenţă o viaţă de mucenicie. Părintele Daniil Sandu Tudor spunea următoarele: „Monahul este mucenicul de toate zilele. Trebuie să trăieşti zilnic această mucenicie în toate lucrurile mărunte ale vieţii. Să învăţăm sfinţenia asprimii, sfânta dulceaţă a ocării, sfinţenia ascultării, tăierea voii în tot ce facem, cu smerenie şi discreţie.”(17).

Când Patriarhul Iustinian a venit la Sfântul Munte Athos, a scris următorul text în condica oficială a Schitului Prodromu: „Starea duhovnicească, din cauza dezbinărilor stiliste din sobor, lasă foarte mult de dorit”(18) – fiind întristat de dezbinarea care avea loc în acea vreme, în 1963, în Schitul Prodromu. Tristeţea Preafericitului Părinte Patriarh era întemeiată, pentru că schiturile, obştile monahale trebuie să fie unite în cugetul lui Hristos.

Spunea Sfântul Teodor Studitul ucenicilor săi: „Iubiţi-mă, fiilor, aşa cum L-au iubit Apostolii pe Hristos, căci şi eu aşa vă iubesc pe voi, cum i-a iubit Hristos pe Apostoli”. Şi, cu adevărat, viaţa duhovnicească din obştea sa a rămas ca reper pentru monahismul ortodox. Ba mai mult, mulţi dintre ucenicii Sfântului Teodor Studitul au primit mucenicia pentru apărarea icoanelor. Pentru că Sfântul Teodor Studitul a învăţat că monahul, atunci când e primejduită dreapta credinţă, nu trebuie să tacă. Şi o lăuda pe o stareţă care fusese dată afară din stăreţie şi care fusese la închisoare, pentru că avea curajul de a apăra icoana şi de a respinge împărtăşania ereticilor. Pentru că în acea vreme de prigoană iconoclastă, unii ortodocşi şi chiar monahi şi chiar ierarhi, mai slabi în credinţă, se împărtăşeau din împărtăşania ereticilor. Or, Sfântul Teodor Studitul a învăţat că, aşa cum în potirul binecuvântării, de la Biserica Ortodoxă, credincioşii sunt uniţi cu Hristos, aşa în potirul eretic sunt uniţi cu diavolul.

Sunt monahi care întreabă: „Şi cine sunt ereticii vre­murilor noastre?” Pentru că există din ce în ce mai multă confuzie. Sunt unii care cred că eretici sunt numai cei care neagă dumnezeirea lui Hristos, că Hristos este Dumnezeu. Nu-i adevărat! Sfintele Sinoade Ecumenice ne arată cât de multe şi felurite sunt cetele ereticilor. Şi Sinoadele care au continuat după al VII-lea Sinod Ecumenic au anatemizat în continuare mare mulţime de eretici.

Sunt unii care spun astăzi: „Protestanţii şi neo-pro­testanţii nu sunt eretici. Sunt din Biserica lui Hristos.” Cum să fie din Biserica lui Hristos, când, la Sinodul VII Ecu­menic au fost daţi anatemei toţi cei care nu se închină icoanei lui Hristos? Spunea Sfântul Ioan Damaschin: „Cine nu se închină icoanei lui Hristos în viaţa aceasta nu‑I va vedea faţa în lumea viitoare, în viaţa veşnică.”

Sunt alţii care spun: „Catolicii nu sunt eretici, pentru că seamănă cu noi în atâtea şi atâtea învăţături.” Dar Sfântul Marcu al Efesului a arătat, la Sinodul de la Ferrara – Florenţa, că prin călcarea învăţăturii ortodoxe despre purcederea Duhului Sfânt, prin acceptarea învăţă­turii despre filioque, catolicii au călcat în picioare învă­ţă­turile celui de al doilea Sinod Ecumenic. Iar Sfântul Fotie cel Mare, pe care mulţi îl neagă astăzi, spunând că nu a fost sfânt, şi negându-l pe Sfântul Fotie, de fapt Îl neagă pe Hristos, Care l-a luminat pe Sfântul Fotie, Patriarh al Con­stantinopolului, acest Sfânt Fotie a spus despre catolici, a spus despre cei care mărturisesc filioque, că se află sub anatema. Iar Sfântul Marcu al Efesului a spus aşa: „Catolicii sunt nu numai schismatici, ci şi eretici.”

Câtă vreme unii leapădă tradiţia ortodoxă şi vor unire cu catolicii fără ca aceştia să renunţe la înşelările lor, vor unire cu monofiziţii fără ca aceştia să renunţe la înşelările lor, vor chiar unire cu protestanţii – că doar din spaţiul protestant şi neo-protestant a pornit mişcarea ecumenică – pierd învăţătura cea adevărată.

Zicea Sfântul Ioan de Kronstadt că noi, ca ortodocşi, vrem foarte mult unirea, şi cu catolicii, şi cu protestanţii. Dar ce unire vrem noi? – zicea Sfântul Ioan din Kronstadt – să lepede ei rătăcirea lor şi să vină la Biserica lui Hristos.

Revin la faptul că astăzi, în duminica aceasta, au fost prăznuiţi sfinţii şi cuvioşii athoniţi cărora sunteţi chemaţi să le mergeţi pe urme. Sunteţi chemaţi să mergeţi pe urmele acestor cuvioşi, despre care puteţi citi în atâtea cărţi şi paterice, că au fost cu adevărat robi ai lui Hristos şi au mers pe calea sfinţeniei. Dar nu s-au mulţumit să se nevoiască, nu s-au mulţumit să se roage, ci au încercat ca la vreme de prigoană să dea mărturia cea bună.

Sfântul Eftimie Vatopedinul, la vreme de prigoană, împreună cu părinţii din obştea sa, văzând rătăcirea pornită de catolici, nu s-a sfiit cu curaj să înfrunte puterea apostată.

Zice Sfântul Nicodim Aghioritul: „Cuviosul Mucenic Eftimie, egumenul Vatopedului, şi cei împreună cu dânsul, 12 monahi cuvioşi mucenici, fiindcă au înfruntat de faţă pe nişte eretici, pe Împăratul Mihail, cel cu socoteala de cele latineşti, precum şi pe Patriarhul Ioan Vecos, cel de un gând cu dânsul, pentru aceea Eftimie, legându-se cu lanţ, s-a înecat de dânşii în mare, la lacul ce se zice Calamiţa, iar pe cei doisprezece monahi i-au spânzurat în muntele ce se zice al furcii.” Cu mare curaj a dat mărturie Sfântul Eftimie în faţa Patriarhului eretic Ioan Vecos, şi în faţa împăratului, şi cu mare curaj de-a lungul istoriei monahii au apărat dreapta credinţă.

Sfânta Teodosia fecioara este prăznuită în ziua de 29 mai. În vremea prigoanei iconoclaste, când patriarhul cel eretic a cerut să se dea jos icoana de la poarta de aramă a Constantinopolului, i s-a cerut unui trimis al împăratului să dea jos icoana şi atunci Sfânta Teodosia monahia, împreună cu câteva femei şi câţiva credincioşi au tras de scară, cel care a vrut să dea jos icoana a căzut şi a murit şi atunci Sfânta Teodosia s-a dus să-l mustre cu asprime pe patriarh, pentru că ceruse să fie dată jos icoana lui Hristos. Şi pentru mărturisirea ei, Sfânta Teodosia a fost chinuită în fel şi chip, după care a primit mucenicia, pe 29 mai. Şi este prăznuită, şi alături de ea sunt prăznuiţi şi ceilalţi zece mucenici de la poarta de aramă. Daţi-vă seama că trebuie să mergeţi pe urmele aces­tor mărturisitori.

Mi-a spus părintele Iulian, duhovnicul de aici de la Prodro­mu, şi nu o dată: „Este vremea mărturisirii. Cine‑L iubeşte pe Hristos, să iasă cu curaj la mărturisire.” Aveţi atâtea pilde de mărturisitori curajoşi ai neamului românesc în sfinţii închisorilor secolului XX. La Aiud, în cimitirul unde au fost aruncaţi unii sfinţi ai închisorilor, s-a construit o bisericuţă şi acolo, la subsol, sunt sfinte moaşte izvorâtoare de mir. Şi multe mănăstiri din România au primit cranii binecuvântate sau alte sfinte moaşte. Pe unele se vede cum au fost tăiate cu ferăstrăul, pe altele se văd urmele torturilor. Osul poartă semnul torturilor suferite! Şi vă mărturisesc că aceşti sfinţi au mare har de la Dumnezeu.

Auzisem de un demonizat care, pe un pelerin care trecuse pe la bisericuţa de la Aiud şi se închinase sfintelor moaşte, l-a întrebat demonizatul: „Ce-ai făcut? Ai trecut să te închini la Aiud?” Or, demonizatul nu avea de unde să ştie pe unde trecuse pelerinul. Dracul, supărat de închina­rea credinciosului, i-a descoperit omului demonizat că acela se închinase la sfintele moaşte. Când am auzit această întâmplare, m-am dus încă o dată să mă închin şi eu la sfintele moaşte ale mucenicilor din închisori, şi intrând – chiar la intrare, în dreapta, era un sicriaş. Şi maica de acolo mi-a spus: „Ştiţi ce e cu moaştele acestea? De curând a trebuit să fie îngropat un mort. Şi groparul, când a săpat la groapă, în cimitirul acela, de la Aiud, a simţit aşa puternic miros de sfinte moaşte, că a început să-i tremure mâna pe lopată. Şi n-a mai putut să sape, dându-şi seama că acolo fusese înainte îngropat un sfânt al închisorilor. Şi, cu multă grijă, a strâns sfintele moaşte, oasele acelea binecuvântate, groparul, şi le-a adus în biserică să fie puse spre închinare.” Şi atunci când s-a săpat pentru temelie, să-şi facă măicuţele lăcaş în cimitirul în care au fost îngropaţi sfinţii închisorilor, vreme de câteva zile unii au simţit mirosul sfintelor moaşte. Atunci când s-au făcut săpăturile, s-a împrăştiat în acel loc mirosul sfintelor moaşte.

Vremurile sunt foarte, foarte grele. Trebuie să purtăm în inimile noastre aceste pilde de evlavie. Astăzi, Biserica Ortodoxă Română, aşa cum aici se prăznuiesc sfinţii athoniţi, aşa în România se prăznuiesc sfinţii români şi repet, alături de cei canonizaţi sunt prăznuiţi şi cei necanonizaţi, printre care şi sfinţii închisorilor.

Părintele Petroniu Tănase, în articolul despre Sfântul Ioan Iacob, spunea următoarele: „Când s-au găsit moaştele Sfântului Ioan Iacob, s-au adus la cunoştinţa Patriarhiei Ierusalimului toate acestea, urmând ca aceasta să trimită o delegaţie la faţa locului. N-am aflat dacă a fost şi ce a hotărât delegaţia patriarhală. Ştiu însă, – zice părintele Petroniu – că poporul dreptcredincios nu are nevoie de hotărâri oficiale pentru a-şi exprima evlavia. Un iconar din Grecia mi-a cerut o fotografie a Părintelui Ioan Iacob, pentru a-i face icoana. Un altul l-a pictat deja într-o mare catedrală din Siria. În Sfântul Munte, peste tot monahii vorbesc despre noul cuvios Ioan. Părintele Gherasim, imnograful Sfintei Patriarhii Ecumenice, lucrează deja la alcătuirea slujbei Cuviosului Ioan. Mi-a cerut unele date despre el şi am fost bucuros să i le dau. Nu mai încape aşadar nicio îndoială” (19) – zicea părintele Petroniu, cu mult înainte de canonizarea sfântului.

Viaţa de înaltă sfinţenie a cuviosului Ioan, cunoaş­terea de mai înainte a datei morţii, minunata prohodire a păsărilor de la moartea sa, descoperirea în chip minunat a trupului său şi rămânerea neatins de orice stricăciune după 20 de ani de şedere în mormânt, buna mireasmă, atestată de toţi pelerinii, care se revarsă din sfintele lui moaşte, toate acestea sunt semne neîndoielnice ale sfinţeniei cu care Dumnezeu a proslăvit pe cuviosul Ioan Iacob românul. Şi cu atât mai mult trebuie să-l cinstiţi voi, în Sfântul Munte, pentru că el a plecat la locurile sfinte dorind şi mai multă nevoinţă, şi mai multă rugăciune.

Să ştiţi că sfinţii închisorilor au făcut minuni. Se strâng mărturii despre semnele lor minunate. Dar cea mai mare minune a fost jertfa lor din închisori. Într-un acatist către sfinţii din închisori, acatist care ar trebui îmbunătăţit, mai ales în unele pasaje neclare, găsim totuşi câteva lucruri foarte, foarte frumoase. Icosul al 9-lea: Iubiţi pe cei ce vă prigonesc, a poruncit Hristos. Iar voi, sfinţilor mărturisitori, cuvântul Lui întocmai l-aţi împlinit. La Târgu Ocna, în noaptea Naşterii Domnului, un preot muribund a cerut să fie dus la cel ce cumplit îl chinuise. Şi, mângâindu-l cu blândeţe, i-a spus: Te iert din toată inima. Şi cred că Hristos, Care-i mai bun decât noi, te va ierta şi El. Iar acela căindu-se, cu lacrimi s-a mărturisit, şi-n aceeaşi noapte, amândoi la Domnul cu pace au plecat. Cu adevărat mare minune dumnezeiască: cel chinuit să-şi ceară iertare de la cel care îl chinuise! Dumnezeu, pentru iertarea celui dintâi, l-a chemat şi pe cel de al doilea la El. Din păcate, în această vreme a dezbinării, chiar în obştile monahale şi chiar şi în Sfântul Munte există situaţii triste, de neînţelegere, în care diavolul seamănă tulburare între fraţii şi părinţii din aceeaşi obşte. Să luaţi pildă de iertare de la acest sfânt al închisorilor, de la acest preot care şi-a iertat torţionarul, şi să-i iertaţi pe toţi cei care v-au mâhnit, pentru că iertându‑i voi, rugându-vă pentru cei care v-au supărat, îi va ierta şi Hristos.

Şi tot în acest acatist al sfinţilor români din închisori, e o mărturie tulburătoare, în Condacul al 5-lea: Satana însuşi s-a coborât ca să vă piardă, sfinţilor mărturisitori, în grozava temniţă de la Piteşti. Iar călăul cel îndrăcit, tocmit să vă zdrobească sufletele striga: „Dacă Hristos ar fi trecut prin mâinile mele, nu mai ajungea nici El pe cruce, şi n-ar fi înviat! Eu sunt adevărata evanghelie, eu o scriu acum pe stârvurile voastre!” – zicea torţionarul.

Şi cu adevărat aceasta au încercat duşmanii lui Hristos în perioada comunistă, să nu mai existe nicio înviere, să nu mai existe nicio evanghelie. Cuvântul meu se apropie de sfârşit. Am să vă spun, spre încurajare, o întâmplare, o minune a marelui Sfânt Serafim de Sarov. Serghei Nilus, unul din marii scriitori ortodocşi din Rusia, în plină prigoană, fusese condamnat la moarte, pentru că scrierile sale tulburau puterea potrivnică lui Dumnezeu. Şi a fost trimis la casa în care locuia Serghei Nilus, a fost trimis un grup ucigaş. Prima oară când au venit, au văzut pe cineva care bătea toaca, şi a bătut, şi a bătut, şi a bătut, şi până la urmă cei care au fost trimişi să-l omoare pe Serghei Nilus şi pe cei care locuiau împreună cu el, s-au îmbătat şi, când s-au trezit, s-au întors la casele lor. Venind iarăşi, a doua noapte, ca să-l omoare pe Serghei Nilus, văzând că părintele tot bătea toaca şi nu se mai oprea, unul din răufăcători, cu toporul în mână, s-a apropiat de cel care bătea toaca şi a vrut să-l lovească cu toporul. Dar în acea clipă, părintele care bătea toaca a dispărut. Şi cel care a vrut să-l omoare a murit el însuşi. Din această întâmplare s-au speriat ceilalţi. Unul dintre ei nu se mai putea mişca, nu mai putea vorbi, stătea ca paralizat, şi când a fost dus la biserică şi a văzut icoana Sfântului Serafim, l-a recunoscut în ea pe bătrânul care bătea toaca. Sfântul Serafim se arătase în chip minunat şi păzea casa lui Serghei Nilus. Deşi trecuse la Domnul, venise să-l apere pe cel care-l cinstea. Şi cu adevărat aşa vă apără şi pe voi cuvioşii athoniţi. Aşa vă apără dacă voi duceţi lupta cea bună. Aveţi apărătoare aici pe Maica Domnului, aveţi apărători pe cuvioşii care s-au nevoit, aveţi apărători pe toţi cuvioşii Athosului. Mergeţi pe urmele lor. Mergeţi pe calea cuvioşilor părinţi, mergeţi pe calea Sfinţilor Părinţi. Şi dacă mergeţi pe această cale, Dumnezeu vă va da răsplata veşnică, împreună cu toţi îngerii şi sfinţii.

Dumnezeu să ne dea tuturor putere să mergem pe drumul cel bun. Amin.

---

(1). Din Slujba sfintei icoane Prodromiţa, p. 45.

(2). Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, 2006, p. 90.

(3). Ieromonah Petroniu Tănase, Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească, p. 44.

(4). Idem, p. 37.

(5). Chemarea…, p. 132.

(6). Icoane…, p. 37.

(7). Chemarea…, p. 128.

(8). Idem, pp. 127-128.

(9). Idem, p. 115.

(10). Idem, p. 116.

(11). Icoane…, p. 42.

(12). Icoane…, pp. 42-43.

(13). Icoane…, pp. 43-44.

(14). Icoane…, p. 44.

(15). Chemarea…, p. 195.

(16). Icoane…, p. 58.

(17). Idem, p. 37.

(18). Chemarea…, p. 201.

(19). Icoane…, p. 18.

Sursă: Blogul lui Danion Vasile

Fotografie: George Crasnean

Chilia Sfântul Gheorghe – Schitul Sfânta Ana, desen de Costin Petrescu Petry (ex-Phoenix)

Notă: (1). Chilia Sfântul Gheorghe – Schitul Sfânta Ana, desen în sepia de Costin Petrescu Petry. (2). foto Monastiriaka

Vezi și: “Eu Muntele Athos l-am văzut ca pe o navă cerească…”, interviu cu Costin Petrescu Petry (ex-Phoenix)

Diaporamă foto din Muntele Athos, Costin Petrescu Petry (ex-Phoenix)

Costin Petrescu Petry, ex-baterist al legendarului grup Phoenix, actualmente arhitect la Paris, a dorit să bucure iubitorii Sfântului Munte Athos și ne-a trimis o diaporama foto cu un pelerinaj făcut în Athos în august 2011. Mulțumim.

Am făcut diaporama de la Athos pentru ca pelerinii care ar dori sa meargă acolo, sau cei care au fost, sau nu numai, să găsească imaginile superbe ale acestei „Nave Sfinte” și să se bucure împreună cu muzica acompaniatoare, de ceea ce Dumnezeu și Maica Domnului ne-au oferit în locurile acelea și pe „pământ”!

Vezi și : “Eu Muntele Athos l-am văzut ca pe o navă cerească…”, interviu cu Costin Petrescu Petry (ex-Phoenix)