Arhive blog

Povățuiri din Sfântul Munte: Pustnicul Sava (născut 1837)

Părintele Sava s-a născut în Alexandria, la 29 august 1837. Din botez s-a numit Ștefan. Părinții lui, Hristos și Nona, erau bulgari și se trăgeau din Târnovo. Din cauza războiului cu Turcia, ei au venit în România, unde exista mai multă siguranță.

La Schitul românesc (Prodromu) a venit în 1859, la vârsta de 22 de ani. A fost tuns în schima mare în 1863, iar în 1867 s-a mutat într-un loc din afara Schitului pentru a duce o viață isihastă, pe care a și trăit-o până la sfârșitul său pământesc, petrecut în 20 septembrie 1902. S-a distins prin smerenia sa și prin iubirea de străini. Chilia în care s-a nevoit cu desăvârșită lepădare de sine și răbdare este aproape de Aghiasma Sfântului Athanasie Athonitul și se numește până astăzi Turloti. Când îl vizitau frații la chilie, își lăsa deoparte toate preocupările lui și se deda cu totul slujirii acestora. După plecarea lor, postea câte două zile, împlinind în același timp și rânduielile de rugăciune pe care le lăsase deoparte în timpul primirii închinătorilor.

Odată, vrând un frate să îl încerce, s-a apropiat și l-a întrebat:

– Părinte Sava, câteodată la biserică îmi vine puțină străpungere, dar când îmi fac la chilie canonul de rugăciune, mintea mi se împrăștie încolo și încoace.

– Crede-mă, părinte Irinarh, mi-a spus, de multe ori, chiar și fără voia mea, îmi vine plâns și-mi vin lacrimi. Așa mintea se curățește, iar inima este izbăvită de înțelesurile rele și viclene și de simțirile pătimașe, și așa pot să mă rog neîmprăștiat, fără nici un fel de răspândire și risipire a minții.

Din aceasta putem să ne dăm seama care este viețuirea părintelui Sava. Din această pricină, a fost cunoscut și vestit nu numai în Sfântul Munte, ci și în Grecia, și chiar în afara ei. Niciodată nu l-a văzut cineva vreodată trist, mâhnit, cu fața întunecată, ci întotdeauna era bucuros, vesel și cu privirea smerită. Vorba lui era dulce și atrăgătoare ca un magnet. Purta haine simple și întotdeauna avea în mâini șiragul de metanii. Avea multă evlavie față de Maica Domnului și citea adesea Acatistul Buneivestiri. Veșnică să-i fie pomenirea!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 147-148, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / Foto credit (sus): Gheorghios Kotsonas

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Anunțuri

Povățuiri din Sfântul Munte: Ieromonahul Ștefan de la Schitul Xenofontului (1917-1998)

Fără nici un fel de înștiințare, cu multă simplitate, părintele Ștefan venea la mănăstirea noastră cel puțin de două ori pe an. Deoarece și-a schimbat de multe ori locul de viețuire la Sfântul Munte, am putea să-l numim cu un termen lumesc „om umblat”. Aici însă, la Sfântul Munte, pe asemenea monahi îi numim „învârtitori”, care adică se învârt roata în jurul Sfântului Munte. Alți Bătrâni spun despre asemenea monahi că au fost legați cu o funie de vârful Athosului și acum sunt liberi să meargă oriunde vor, desigur în interiorul Sfântului Munte.

Părintele Ștefan, așadar, este un astfel de monah umblat prin tot Athosul. De câte ori vine la mănăstirea noastră, ne bucurăm. Nu are cultura omului de astăzi și tocmai acesta este motivul care ne face să ne apropiem de el, să îl încărcăm cu tot felul de întrebări și să ne uimim de răspunsurile sale simple și neașteptate. În plus, este și un cântăreț tradițional în toată puterea cuvântului. Cu vocea lui puternică îndeamnă sufletele noastre spre doxologie și mulțămire către Dumnezeu. Vrem să îl însoțim și să cântăm împreună cu el. Inimile noastre se umplu de o desfătare lăuntrică și de veselie. În ultimii ani și-a pierdut vederea ochilor trupești și, de aceea, îi canonarhizăm troparele și stihirile care îi plac atât de mult. Dar, ca să nu întârziem cu introducerea și cu impresiile personale, să trecem acum la discuția pe care am avut-o cu el.

– Părinte Ștefane, blagosloviți!
– Domnul!
– Ce faceți? Cum o duceți?
– Nu sunt bine.
– Cum mai merge cu curajul?
– Eh, potrivit, potrivit.
– Adică?
– E, na și tu! Nu vezi? Am și eu o vîrstă! Am ajuns la 81 de ani și, din pricina bolii, cu harul lui Dumnezeu, totuși reușesc să trăiesc de azi pe mâine, să mă ajut, să mă slujesc eu pe mine însumi și astfel trăiesc. Sigur, ce altceva să fac? Am căzut de pe niște trepte de la o înălțime de 4 metri.

– Când? Unde?
– În chilie. Sunt doi ani de atunci.
– Și te-ai lovit?
– Ho, ho! Și încă cum! Dar Sfântul Athanasie Athonitul m-a scăpat! Sunt acolo două scări. Dintr-odată mi-a venit rău, am amețit, dar mi-a venit în ajutor și o putere nevăzută. M-am întors către icoana Maicii Domnului Portărița de la Iviron. Tocmai mă întorceam de la această icoană, unde am fusesem ca să mă închin. Când am ajuns la Mănăstirea Rusikon cineva mi-a spus: Nu te du pe jos la Schitul Xenofontului, fiindcă e foarte cald și o să faci insolație. Da, bine, am zis, şi am stat. Dar știi, părinte, am scăpat de ispită fiindcă sunt scris de Dumnezeu în cartea Lui.

– Nu cumva suferi de mândrie și din cauza asta ai căzut?
– O, ce mândrie? Sunt un om păcătos și eu! Numai unul este fără de păcat: Domnul nostru Iisus Hristos. Nu-i așa? Știi, nici nu îmi dau seama ce înseamnă mândrie! De multe ori se întâmplă lucrurile astea și din ispita vrăjmașului. Nu văd de ce-aș fi mândru. Care ar fi motivul? Sunt și eu un simplu nevoitor!

– Nu cumva crezi că ai harisme și de aceea…
– Ce? Harisme? Ce harisme? Spune-mi și tu! Eu sunt călugăr, ce harisme pot să am? Harismele astea sunt pentru episcopi, pentru patriarhi, nu pentru noi.
– Cum petreci aici, la Coliba ta?
– Știe Dumnezeu! El este Stăpân aici și Sfântul Athanasie Athonitul! Ai înțeles? În starea în care mă aflu, sigur că mi-e greu, dar ce mai vrei să fac, părinte Damaschin? Să cad în deznădejde? Nu se poate așa ceva! Nu! Zic doar atât: Fie voia Ta, Dumnezeul meu! Așadar, cu asta punct! Mai există alt mijloc de a străbate marea vieții acesteia? Numai Lui trebuie să ne supunem. Nu există alt tată și alt medic. Maica Domnului este mângâierea noastră. Ea este ca Dumnezeu, după Dumnezeu, și primește de la Fiul ei tot ceea ce-I cere. Din acest motiv, îi mulțumesc Maicii Domnului și Fiului ei. Acum am lemne de foc pentru iarna asta, dar nu pot să le tai. I-am spus starețului de la Grigoriu să mă lase să rămân aici. De altfel, și eu sunt monah grigoriat. M-a tuns în călugărie fostul egumen, părintele Visarion.

– Părinte Ștefan, unde v-ați născut?
– În Asia Mică, în satul Sarti. Odată cu schimbarea populațiilor, în 1921, și părinții mei au venit și s-au așezat în Halkidiki, unde au întemeiat satul Nea Sarti.
– Câți frați ați avut?
– Unul, pe care l-a luat Dumnezeu, și eu. Așadar, doi.
– Cum se numeau părinții dumitale? Erau oameni evlavioși?
– Sigur! Pe tatăl îl chema Evstratie, iar pe mama… Oh, cum o chema, cum o chema…? Tot timpul uit! A, Elefteria o chema! Îmi amintesc după numele unei piețe din Tesalonic.
– Cum v-a venit dorința de a veni la viața monahală?

– Ascultă! Aveam 20 de ani. Hotărârea a fost a lui Dumnezeu. A fost voia Lui și dacă Dumnezeu vrea ceva, nimic nu te va putea împiedica. În Schitul Xenofont, am avut aici doi părinți ieromonahi. Am stat câțiva ani cu ei și apoi au murit amândoi. Maica Domnului nu a vrut ca ei să rămână aici. Domnul ne spune: Intrați prin poarta cea strâmtă.
– Care este poarta cea strâmtă?
– Este calea întristărilor și a necazurilor. Trebuie să îmbrățișăm cele dureroase și întristătoare ale vieții noastre călugărești ca să umblăm pe calea cea dreaptă care duce la împărăția cerurilor.
– Avem nădejdi ca să ne mântuim?
– Cine trăiește după voia lui Dumnezeu…Să ne rugăm și noi câte puțin…să nu cădem în afara căii…E nevoie de multă atenție, pentru că suntem monahi și am dat înaintea Domnului nostru făgăduințele cele călugărești și trebuie să le împlinim. De aceea, așa cum zice Domnul, cel ce nu intră prin ușă în curtea oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur și tâlhar.

– De câți ani sunteți, părinte Ștefan, aici la Sfântul Munte?
– De șaizeci. Am venit la Athos la vârsta de 20 de ani.
– Cum ați petrecut acești șaizeci de ani?
– Dumnezeu știe…Eu aștept doar slobozirea.
– Vă temeți de moarte?
– Mă tem, pentru că am făcut și eu câte o greșeală. Dar o avem pe Maica Domnului. Ea aude rugăciunile noastre, iar Fiul ei le aude pe ale ei, și micile greșeli pe care le facem le va trece cu vederea. Dacă ești bun, nu există moarte pentru tine. Moartea este adormire, este bucurie, de aceea se numește mutare la viață de la cele întristătoare din viața pământească. Dar vai și amar de cel care pleacă din viața aceasta nepregătit! Adu-ți aminte ce-a spus Domnul către Lazăr: Prietenul nostru a adormit, dar Mă duc ca să-l trezesc pe el (In. 11, 11).

– Cum v-ați simțit când ați mers la Locurile Sfinte?
– M-am închinat la Sfântul Mormânt. Am liturghisit cu patriarhul Diodor. Era multă lume acolo…oho…oho…! Mii de oameni. Biserica era ticsită. A construit-o Sfânta Elena. Era 2 aprilie 1990 când m-am dus. Am petrecut foarte bine, mulțumesc Domnului! În ultima clipă am prins și eu să văd Sfânta Lumină a Învierii și mi s-au aprins în mână cele treizeci și trei de lumânări pe care le aveam. Le-am pus pe față, pe barbă, nu ardea deloc. Timp de jumătate de oră, flacăra era răcoritoare și cu o lumină imaterială. Înainte de a veni Sfânta Lumină, toate luminile și candelele din biserică fuseseră stinse. Apoi, după venirea Sfintei Lumini, s-au aprins singure toate. Ce minune, frate, ce minune! Vezi ce este Ortodoxia? Vezi ce este adevărul creștinismului? Liturghia de Paști s-a făcut pe placa Sfântului Mormânt. Am liturghisit atunci și eu cu patriarhul. Au venit mulți preoți de peste tot. Ce bucurie! Ce trăire! Îți dai seama?
– La ce sfinți aveți evlavie în mod deosebit, părinte Ștefane?
– Toți sfinții sunt un singur trup, părintele meu. Nu îl disprețuiesc pe niciunul. Ei, pentru dragostea lui Dumnezeu, le-au îndurat pe toate. Îi iubesc pe toți din inimă. Ei sunt ca o singură familie. Ce poți să mai spui? Pe unul să-l iubesc și pe altul să-l urăsc? Pe toți sfinții îi iubesc. Pe care să-l disprețuiesc? Spune-mi și tu, pe care?
– Care sfânt v-a ajutat în mod deosebit în viață?
– Nu știu. Eu știu că atunci când am căzut de pe scări a venit Sfântul Athanasie Athonitul și m-a ajutat. Nu era nimeni pe-aici ca să mă ridice. Locul era pustiu și, chiar dacă strigam, nu m-ar fi auzit nimeni.

– Cum ai ajuns monah în marea schimă, părintele meu?
– Aici, la Sfântul Munte, în grădina Maicii Domnului, la Nea Skiti, în Coliba Sfântului Haralambie. Starețul Chiliei era pe atunci părintele Athanasie. Provenea din obştea Danieleilor.
– Cum putem și noi să dobândim smerenia și smerita cugetare?
– Păi, nu citiți cărți sfinte? Nu citiți Filocalia? Nu citiți Viețile Sfinților? Starețul vostru este foarte potrivit să vă vorbească despre toate acestea. Aveți vreo îndoială? Egumenul este mai presus de toți. Cine sunt eu? Ce pot eu să-ți spun? Sunt mai păcătos ca toți! Trebuie să-i luăm pe Sfinții Părinți și să le urmăm pilda.
– Ce ați învățat în acești șaizeci de ani la Sfântul Munte?
– Aici am venit ca să dobândim împărăția cerurilor. Avem cărți pe care le citim. Odată, conducerea Sfântului Munte mi-a propus să mă trimită la un episcop, afară din Munte, ca să îi slujesc. Le-am spus: Părinților și Preasfințite Stăpâne, eu nu pot să merg afară. Voi rămâne aici ca să păzesc sfânta Stâncă a Athonului. Sunt cu totul nepotrivit și pentru împărăția cerurilor și pentru viața lumească. Acum însă, așa om cum sunt, aștept vestirea pentru cele cerești. Știe Dumnezeu cel Sfânt când să îmi trimită această înștiințare.

– Sunteți pregătit pentru această chemare de Sus?
– Dumnezeu este în măsură să hotărască și știe când e momentul să-mi trimită înștiințarea. Până la urmă, nimeni nu poate spune că este pregătit. Numai Dumnezeu știe când să-l cheme. Chiar înainte de a ne naște noi, ne-am aflat în sfatul lui Dumnezeu, în gândul Lui, în voința Lui. Nu vezi ce spune și Sfântul Simeon Metafrastul? Toate cele făcute de mine se află scrise în cartea Ta. Știi asta? E, tu știi chiar mai multe! Așadar, tot ce putem face, să facem, și Dumnezeu ne va primi. Suntem noi copiii lui Dumnezeu, nu ne va lăsa El! Hristos nu te va osândi, ci faptele tale te osândesc, dacă nu sunt după voia Lui. Dar ce să mai vorbesc, că le știi și frăția-ta mai bine ca mine!

– Ce sfaturi ați da, părinte Ștefane, unui monah tânăr?
– O, copilașul meu, văd că sunt mulți frați începători în mănăstirea voastră. Dar trebuie să fim frați nu după trup, ci după duh, și așa vom umbla în calea Domnului. Care este calea? A faptelor bune. Răbdare, dragoste statornică, credință, întrajutorare, și Dumnezeu va binecuvânta osteneala noastră și ne va da cele dorite. În plus, să avem și să cultivăm mereu dorința de a împlini făgăduințele schimei călugărești. Această schimă este calea care duce la viață.

– Cum să ne pocăim și cum să-L iubim pe Dumnezeu?
– Prin bună viețuire, prin viețuirea cea duhovnicească. Aici, în hotarele Athonului, să luăm aminte la noi înșine și astfel ne va binecuvânta Domnul. Vezi ce spune? Intrați prin poarta cea strâmtă. Adică prin lipsuri, prin nevoințe, foame, strâmtorări, necazuri.

– Unde ați mai slujit aici, la Sfântul Munte?
– Fostul stareț de la Pantokrator, părintele Athanasie, m-a chemat și am mers la mănăstirea lui. Acolo m-au făcut diacon și preot și arhimandrit. Acolo am slujit ca preot de rând mulți ani. Ca diacon, am mai slujit pentru un timp și la Mănăstirea Esfigmenu. Egumenul Athanasie și părinții erau foarte buni înainte ca mănăstirea să cadă în rătăcirea zelotistă. S-a dus acolo un oarecare Efrem și le-a sucit mințile, de nu l-au mai pomenit pe patriarhul nostru Bartolomeu. În Mănăstirea Pantokrator, care era pe atunci idioritmică, am slujit ca preot vreme de cinci ani. Apoi, m-au cerut să merg ca preot slujitor la paraclisul Maicii Domnului Portărița de la Mănăstirea Iviron, unde am mai slujit vreme de unsprezece ani. După aceea, tot ca preot slujitor și duhovnic, m-am nevoit la Mănăstirea Xenofont vreme de douăzeci și cinci de ani și la Mănăstirea Constamonitu, iar mai apoi și la Mănăstirea Simonos Petras. Acolo, la Simonos Petras, nu exista pe atunci nici egumen, nici altcineva. Am ajutat ca preot și ca psalt pe părintele Neofit vreme de patru-cinci ani.

– Vedem că iubiți mult mănăstirea noastră Grigoriu!
– Vin aici de când eram diacon. Mă trimitea Mănăstirea Pantokrator ca reprezentant al ei la praznicele Mănăstirii Grigoriu. De atunci îl iubesc foarte mult pe Sfântul Nicolae și pe părinții mănăstirii. Atunci era egumen părintele Athanasie. Plin de înfrânare și de blândețe. Era un om sfânt. Aici venea chiar și regele Gheorghe al Greciei de se spovedea. Așa o înțelepciune duhovnicească avea părintele Athanasie, cu toate că avea puțină carte! Chiar și amintirea lui este suficientă ca să ne trezească în inimă simțiri duhovnicești. Și egumenul de acum, părintele Gheorghe, îmi spune că mă iubește. Și eu îi spun că îl iubesc, de vreme ce suntem frați în Hristos, o familie. Ce ură putem avea între noi?

– Vă amintiți vreo minune făcută de icoana Maicii Domnului Portărița de pe când erați acolo slujitor?
– Da, sigur! Într-un an era mare secetă. Sfânta Chinotită a trimis o enciclică la toate mănăstirile pentru a se face litanii și rugăciuni. Eu eram pe atunci slujitor la Iviron, la paraclisul Portăriței. Am făcut și noi litanie cu icoana Portărița și îndată, în clipa în care am început litania, s-au adunat niște nori și încet-încet s-au strâns deasupra și a început o ploaie foarte puternică. Apoi, în 1991, când a fost marele incendiu la Sfântul Munte, au cerut de la Mănăstirea Iviron să scoată icoana Maicii Domnului și s-o pună în fața focurilor, dar călugării iviriți nu au dat-o. E, ce să zici?

– Ați cunoscut și alți părinți virtuoși în viața dumneavoastră de aici?
– Părinții de demult tare buni părinți erau. Acum, viețuirea călugărească s-a răcit peste tot, pentru că nu mai respectă tipicul mănăstirile, călugării. Nu vezi? Atâtea luni, și să nu cadă o picătură de ploaie! Fac litanii la Karyes părinții, dar nu mai plouă. Cum de rabdă Maica Domnului? Ea nu așteaptă decât pocăința noastră! Nu vezi câte cutremure? Gradul 8, gradul 9, și toată lumea se cutremură și se zdruncină, și totuși nimeni nu se pocăiește! Mânia lui Dumnezeu! Apoi scumpetea care se întâmplă în lume, toate astea nu sunt decât urmarea păcatelor.

– Unde vom ajunge, părinte?
– O să ajungem în cele de-a stânga, dar Preabunul Dumnezeu și Maica Lui așteaptă, așteaptă, așteaptă…Chiar și cei care se află în iad așteaptă, pentru că starea lor nu este desăvârșită. La fel și cei care sunt în rai. Toți așteaptă să vină Marele Judecător și a doua Sa venire, ca să judece întreaga lume și să-l pună pe fiecare la locul lui. Când oare? Numai El știe! Dumnezeu așteaptă pocăința noastră până la un anumit punct, când va cutremura întregul pământ și îi va chema pe toți la Judecată.

Când mergi la tribunal, poterașul îți spune: Nu eu te acuz, ci cutare articol. Ei, nu-i așa? Tot așa și Dumnezeu! Cuvintele pe care ni le-a lăsat sunt cele care ne vor judeca dacă am făcut sau nu potrivit lor. Spune și Sfântul Evanghelist Ioan: În casa Tatălui Meu mai multe lăcașuri sunt (In. 14, 2). Aceste lăcașuri sunt niște așezăminte duhovnicești, dar și în iad, părinte Damaschin, și în iad sunt mai multe niveluri și iaduri. Așadar, să ne pocăim atâta timp cât există lumină, cât avem lumina zilei, pentru că, dacă vine noaptea, ce lucrare mai putem face? E, de aceea dă Dumnezeu noaptea ca o imagine a iadului și ziua ca o imagine a raiului. Așa spun mulți istorici. Să cunoaștem fiecare din noi cele bune și să umblăm în cele de-a dreapta! Viața aceasta, părinte Damaschin, este înaintemergătoare celeilalte vieți, mari și veșnice și neînserate. Să ne pregătim de acum, prin viețuirea noastră monahicească, pentru viața aceea. Și creștinii din lume, dar mai ales noi, suntem datori să împlinim făgăduințele schimei noastre îngerești. Ia gândește-te, când un bătrân monah, și preot pe deasupra, leapădă rasa și se căsătorește, spune-mi, ce pedeapsă îl poate aștepta, ce pedeapsă? A pus deoparte dragostea pentru Dumnezeu și merge să iubească o femeie? Eu nu acuz și nu judec pe nimeni, dar trebuie să spun cele drepte. Preotul Îl întrupează și Îl reprezintă pe Dumnezeu și, prin urmare, faptele lui nedemne Îl disprețuiesc pe Dumnezeu. Spune-mi tu, unde o să-i meargă sufletul când va muri. Dumnezeu îl așteaptă, îl așteaptă, dar omul a încetat de a mai crede și de a se mai teme de Dumnezeu.

L-ai văzut pe fiul cel risipitor? A zis tatălui său: Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere (Lc. 5, 12). Da, dar când l-a lovit foamea și lipsurile, atunci a ajuns să mănânce hrana porcilor. Mânca roșcove. S-a întors, alții s-au scandalizat. Tatăl lui însă i-a spus: copilul meu, haide, că și tu ești al meu! Da, a zis fratele, dar noi am lucrat atâția ani aici, și nici măcar un ied nu ne-ai dat! Copiii mei, a zis tatăl, toate ale mele ale voastre sunt, să mâncați și să beți. Apoi cu toții l-au cinstit pe tatăl care și-a arătat o atât de mare dragoste chiar și față de fiul cel risipitor.

– Ce ne puteți spune despre antihrist, părinte?
– Cine mai e și ăsta? Ce mai vrea și ăsta pe-aici? A, sporește fărădelegea, copilul meu, și de aceea se apropie cea de-a doua Venire a Domnului nostru. Două cuvinte va spune Domnul când va veni: Plecați de la Mine, toți lucrătorii fărădelegii! și Veniți la Mine, binecuvântații Tatălui Meu! Așa cum piere fumul în văzduh, tot așa vor fugi și vor pieri de la fața lui Dumnezeu ticăloșii și lucrătorii fărădelegii. Grecia este o țară sfântă. Peste tot găsești sfinți, moaște, martiri, mănăstiri, călugări îmbunătățiți, maici. Dar păcatul a crescut în lume și toți aceștia sunt disprețuiți de oamenii lumești, și de aceea nu-i mai pot ajuta pe oameni. De aceea, și țara noastră suferă. Și clerul este epuizat din pricina războiului diavolului. Nu mai sprijină poporul de la temelie în credința sa în Dumnezeu.

Ce zice acum Maica noastră cea Mare, Măicuța noastră, Împărătesa cerurilor? Ce zice? Se înfățișează la Scaunul de Judecată în clipa în care Fiul ei va judeca întreaga lume și are dreptul, are stăpânia primită de la Fiul ei să dea iertare. Da. Și poate ea însăși să schimbe hotărârea judecății așa cum ea însăși vrea. De aceea, cine are mare dragoste către ea, cine o cinstește aici, cine o iubește și crede în ajutorul ei va fi ajutat de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. De aceea, să învățăm Acatistul Buneivestiri, în care se și spune într-unul din stihuri: Bucură-te, Celui drept Judecătoriul înduplecarea! Bucură-te, cea a multor căderi iertarea! (Icosul al 7-lea din Acatist). De aceea și noi aici, la Sfântul Munte, să ne punem toată nădejdea întru ea! Să iubim grădina Maicii Domnului ca să ne privească cu privirea ei cea blândă și ocrotitoare la înfricoșata Judecată. Dumnezeu este milostiv. Noi ne aflăm înlăuntrul grădinii Maicii Sale. Maica Sa are putere, dar așteaptă pocăința noastră. Citește cu atenție primul canon din Theotokariul Sfântului Nicodim, pe glasul I. Acolo Maica Domnului Îl roagă pe Fiul ei ca să ne mântuiască, iar Domnul îi spune: Dacă nu se va pocăi, nu se va mântui nimeni. Aici nu există căutare la față. Înțelegi, părinte?

– Știm că sunteți și un bun psalt!
– Da, cu ajutorul lui Dumnezeu! Nimic nu-i de la mine. Am mai spus că toate sunt de la Dumnezeu, cele bune și harismele.
– Cântați-ne, vă rog, Vrednic este cu adevărat!
– Lasă-mă, părinte, nu vezi în ce hal sunt? Ficatul mi-e mărit, mănânc numai rămășițe, nu mai pot să cânt. Mi se taie respirația. Am tragere și poftă ca să cânt, dar nu mai am putere. De aceea, mai beau și câte puțin vin, ca să mă întăresc. Înainte să mă îmbolnăvesc, cântam peste tot și totdeauna. Cântam Theotokariul la privegheri, la Paști, aici. Ce să fac, m-am slăbănogit! Mă duc în cameră și, fiindcă nu pot să cobor în biserică la slujbă, trag ațele metaniilor. Multe greutăți am străbătut în viața mea și acum am ajuns la sfârșit. Aștept și eu, aștept…

– Dați-ne un sfat înainte de a pleca din lumea aceasta, părinte Ștefane!
– Ce sfat mai vrei, nu înțeleg?! Tu, care mergi în Albania, în Congo, propovăduiești peste tot, tu nu dai sfaturi lumii?
– Bine, atunci o întrebare! La ce trebuie să fim atenți în viața noastră călugărească?
– Să lucrăm asupra făgăduințelor noastre călugărești pe care le-am făcut înaintea Sfântului Altar! Nimic altceva! Asta va cere de la noi Preabunul Dumnezeu și Maica Domnului! Am făgăduit! N-am făgăduit? Să lucrăm așadar faptele cele bune și plăcute ale vieții celei viitoare. Cum vom câștiga altfel viața cea viitoare? Ce este viața viitoare? Este Dumnezeu Însuși! O spune Ioan Evanghelistul: Cel ce crede în Dumnezeu are viață veșnică. Și aceasta este viața de veci, ca să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis (In. 17, 3). Să lucrăm așadar faptele viețuirii noastre celei călugărești, răbdarea, ascultarea, pentru că ascultarea se face pentru Dumnezeu și merge la Dumnezeu, după cum și Hristos ca om S-a făcut pe Sine ascultător până la moarte. Mai întâi, a ascultat de Iosif și de Maica Sa, apoi a ascultat de voia părintească și a răbdat moartea pe cruce.

– Rugați-vă și pentru noi, părinte Ștefane!
– Și voi pentru mine!
– Binecuvântați!
– Mergi cu bine, părinte! Mulțumesc, mulțumesc!
– Rai bun să avem!

Aceasta a fost frumoasa convorbire pe care am avut-o în aprilie 1997 cu părintele Ștefan. A rămas atunci la mănăstirea noastră în jur de șase luni. Toamna s-a dus la Mănăstirea Russikon, care i-a dat o Chilie aproape de malul mării. Înainte să plece, ne-a spus:
– Părinți, nu voi mai veni iarăși la Grigoriu! Mulțumesc mult Sfântului Nicolae și vouă tuturor! Mulțumesc părintelui vostru egumen, părintele Gheorghe, și întregii lui obști!
– De ce n-o să mai vii iarăși, părinte Ștefane?
– O să plec în altă țară foarte curând! Da, sigur, mă așteaptă acolo sus. Am primit chemarea…

Într-adevăr, în primăvara anului 1998, am aflat că mult iubitul și îndrăgitul nostru Papa Ștefan a plecat să se întâlnească cu Maica Domnului și cu Fiul ei și să își primească răsplata nevoințelor sale și să se numere în cetele cuvioșilor părinți ai Athonului. Veșnică să fie pomenirea lui și s-avem parte de rugăciunile lui!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 127-140, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Povățuiri din Sfântul Munte: Monahul Paisie Neoskitiotul (1903-1990)

Vizitele mele repetate la Nea Skiti mi-au dat binecuvântarea de a-l cunoaşte pe preacuviosul monah Paisie. Cunoştinţa noastră i-a dat şi lui posibilitatea să lege o legătură duhovnicească frumoasă cu mănăstirea noastră. Astfel, fie pentru motive de sănătate, pentru că în mănăstire avem doi medici monahi, fie pentru a lua parte la privegheri şi la sărbători, bătrânul Paisie a devenit, aş putea spune, o parte a obştii monahale de Mănăstirea Grigoriu.

M-am dus odată la chilia sa pe când era în vizită la mănăstirea noastră. Acolo, am început obişnuita noastră discuţie:

– Unde v-aţi născut, părinte Paisie?

– M-am născut în satul Kurunio din eparhia Karousias din părinţi ortodocşi şi foarte cucernici. Mama mea avea o mare evlavie la Sfântul Ioan Înaintemergătorul şi l-a rugat să-i dea un copilaş şi, dacă va dobândi acel copilaş, să-l afierosească lui Dumnezeu şi să-i dea numele lui. Într-adevăr, a rămas însărcinată şi m-a născut. Înainte de a se împlini patruzeci de zile de la naştere, mama mea s-a îmbolnăvit foarte grav. De asemenea şi eu, pruncul, m-am îmbolnăvit. Mama părea ca moartă timp de mai multe zile. Rudele s-au gândit să cheme un preot ca să mă boteze, pentru a nu muri nebotezat. Rudele mele voiau să-mi dea un alt nume. Sfântul Ioan Înaintemergătorul însă a vizitat-o pe mama şi i-a spus: „Vorbeşte şi dă-i copilului numele meu, aşa cum ai făgăduit! Ai tăi vor să-i dea numele Panayotis.” Mama şi-a revenit îndată şi le-a spus cu voce tare: „Să daţi copilului numele de Ioan, şi nu altul!”. Atunci preotul care venise mi-a pus numele de Ioan, pentru că şi-a dat seama că aceasta este voia lui Dumnezeu. Astfel, am fost botezat în iulie 1903. Ca toţi creştinii de atunci, mi-am dus şi eu viaţa în mijlocul a numeroase ispite. Când am fost în clasa a doua din şcoala primară, m-am îmbolnăvit de tifos. Când am început să mă simt mai bine, din cauza tratamentului greşit al medicului, am mâncat ceea ce nu trebuia şi m-am îmbolnăvit iarăşi de tifos. Medicii mi-au dat medicamente şi considerau că nu mai am nici o scăpare. Dar totuşi, voia dumnezeiască a fost ca să mă fac iarăşi bine, însă de atunci mi-am pierdut frumuseţea glasului. La vârsta de 15 ani, în 1918, m-am îmbolnăvit de gripă în timpul marii epidemii în care au murit foarte mulţi oameni în întreaga lume. Şi atunci, mulţi dintre medici au socotit că sunt aproape de moarte, dar iarăşi, cu ajutorul dumnezeiesc, m-am vindecat. În 1922, am fost chemat să fac armata la Tesalonic. Înainte de eliberare, m-am îmbolnăvit grav de malarie, apoi de icter şi de anemie. M-au dus la spital în Atena, iar medicii, după ce au făcut un consult general, au tras concluzia că nu mai am nici o nădejde de viaţă. Totuşi, cu voia lui Dumnezeu, m-am făcut bine. În 1927, m-am căsătorit cu o consăteană de-a mea şi am avut patru copii, doi băieţi şi două fete. Atunci lucram la atelierele de fierărie din Stratoniki, din peninsula Halcidică, unde munca era foarte periculoasă, deoarece în fiecare zi cădeau bucăţi mari de stânci şi de pământ. În perioada ocupaţiei germane, am suferit eu şi familia mea de foame şi peste tot ne urmărea şi ne pândea primejdia morţii. Neamţul acela care în Rafina omorâse toţi bărbaţii din oraş, în jur de o mie şase sute de persoane, a hotărât să ne omoare şi pe toţi cei din satul nostru, în jur de şaizeci de bărbaţi. Dar totuşi, la interogatoriul pe care ni l-a luat, prin răspunsurile insuflate de Dumnezeu nouă de sus, a hotărât să ne lase în viaţă. În 1943, au vrut să mă ia în Pendeli la judecată. Luaseră încă alţi treizeci şi nouă de bărbaţi, pe care i-au şi omorât în chinuri cumplite. Eu am fugit noaptea şi astfel am scăpat. Apoi, am mers pentru o oarecare treabă la Sintagma. Nemţii m-au prins şi au vrut să mă trimită în Haigari ca să mă omoare, dar iarăşi Pronia dumnezeiască m-a salvat. Am trecut prin multe pericole, şi din partea italienilor şi a germanilor, dar cei mai răi au fost partizanii. Un verişor de-al meu, partizan, a intrat la noi în casă şi a tras cu pistolul ca să mă împuşte. Ce să vă mai spun? Sărăcia, lipsurile, ostenelile, truda nu pot fi descrise în cuvinte şi, totuşi, am scăpat şi trăiesc slăvindu-L pe Dumnezeu.

În 1959, eram în Atena şi m-am îmbolnăvit de gripă. Lucrurile au evoluat într-o formă gravă de bronhopneumonie. Mă găseam acasă, pentru că la spitale nu mai era loc, toate fiind pline de bolnavi. Medicul care mă trata se aştepta să mor, toţi mă plângeau şi îmi aşteptau sfârşitul. Epuizat cu desăvârşire, am cerut atunci ajutorul Sfântului Nectarie. Am simţit din plin harul Sfântului. Am strigat-o pe fata mea Ecaterina: „Adu, copiliţa mea, uleiul Sfântului de la iconostasul nostru şi însemnează-mă cu el!”. Fata a luat puţină vată, a înmuiat-o în uleiul de la Sfânt şi mi-a făcut cruce pe frunte. În scurt timp am început să mă fac bine. Medicii au spus să mi se împuţineze numărul de medicamente, pentru că vedeau că mă însănătoşesc. Când a venit medicul să mă vadă, a spus: „În situaţia în care aţi fost dumneavoastră au murit până astăzi unsprezece oameni, dar dumneavoastră văd că nu mai aveţi nimic, ca şi cum nici n-aţi fi fost bolnav.”

În 1972 mi-a murit soţia de cancer, iar în 1973 am lăsat lumea şi deşertăciunea vieţii acesteia şi am venit la Sfântul Munte pentru a fi monah, deşi sunt plin de boli. Enumăr câteva: spondiloză, poliartrită, alergie, anemie, ficat mărit, ulcer gastroduodenal şi altele. Dar, slavă lui Dumnezeu!

– Cândva, părinte Paisie, mi-aţi spus că aţi văzut-o pe Maica Domnului la Tinos, la acel mare centru de pelerinaj din iubita noastră Grecie. Puteţi să-mi povestiţi mai pe larg întâmplarea?

– În 1929, din îndemnul mamei mele, m-am dus de Bunavestire la Tinos. M-am dus chiar în ziua praznicului. După Vecernia cea mare, preoţii au plecat, la fel şi cântăreţii, şi a rămas numai poporul în biserică, în priveghere. Eu eram în curtea din faţa bisericii şi priveam la poporul care intra în biserică. Dintr-odată, cineva s-a apropiat de mine şi a spus cu putere alor mei: „Eu n-o să mai supăr iarăşi pe Maica Domnului…” Şi apoi ne-a spus că, în biserică, Maica Domnului se arată vie oamenilor care erau acolo. Am alergat şi eu cu multă greutate să prind un loc printre cei prezenţi, pentru că biserica era plină până la refuz de lume. Dintr-odată, am auzit glasuri strigând: „Iată! Iată! Maica Domnului! Maica Domnului!”.

Într-adevăr, o pasăre mare, neagră, cu aspect eteric, zbura din candelabru în candelabru şi intra din când în când în Sfântul Altar prin uşile împărăteşti, fără să păşească pe pământ, iar alteori zbura pe deasupra iconostasului. Trecea apoi pe deasupra capetelor tuturor creştinilor şi îi binecuvânta pe toţi cu o cruce pe care o ţinea în mână. Altădată, a intrat prin uşa dinspre miazăzi, cea pe care se află Sfântul Arhanghel Mihail. Ţinea Sfânta Cruce într-o mână, iar în cealaltă un crin. Zbura către turnurile şi cupolele bisericii. Apoi zbura pe deasupra capetelor noastre, apoi intra iarăşi în icoana cea făcătoare de minuni, făcea metanii şi se ruga pentru mântuirea lumii. În noaptea aceea, m-am vindecat, cu ajutorul Maicii Domnului, de şase boli pe care le aveam.

Atunci am început să plâng ca un copil mic. Mă miram de aceasta, pentru că niciodată până atunci, în împrejurările grele prin care trecusem, nu plânsesem. Atunci însă plângeam şi am zis cu multă durere Maicii Domnului: „Preasfânta mea Stăpână, ajută-mă să nu mai păcătuiesc, să nu-L mai supăr pe Dumnezeu şi învredniceşte-mă să te propovăduiesc!”.

Dimineaţa, în vremea dumnezeieştii Liturghii, o fată s-a vindecat, deoarece din pricina multei învăţături îşi pierduse minţile. Mama ei, o femeie foarte cucernică, s-a rugat acolo cu lacrimi, preţ de multe ore.

 În 1931 am venit pentru prima oară la Sfântul Munte. De atunci am încetat să mai hulesc şi să mai hulesc cele sfinte. Viaţa monahală mi-a plăcut foarte mult. I-am spus lucrul acesta unui părinte de la Kavsokalivia, iar acela m-a tuns monah, fără să mă spovedească şi să mă întrebe ce legături am eu cu lumea. Eu însă eram căsătorit şi nu ştiam că, dacă cineva se căsătoreşte, nu poate să fie monah. Nici părintele care m-a tuns călugăr nu m-a întrebat nimic în legătură cu aceasta. Mai târziu, când problema mea a devenit cunoscută, m-au izgonit de acolo, mi-au dat jos şi rasa, şi mi-au spus să merg mai întâi să termin cu obligaţiile mele familiale şi apoi să vin să îmi duc viaţa de călugăr. Aşa a şi fost. Am plecat iarăşi în lume şi m-am ocupat de familia mea. Am venit iarăşi la Sfântul Munte ca să trăiesc viaţa mea monahală, de data aceasta şi corect, în 1973.

În 1935 mă găseam la Mănăstirea Sfântului Haralambie din Evvia. Era, îmi amintesc, o duminică înaintea Adormirii Maicii Domnului. Nu era nimeni care să ţină predica. Am cerut binecuvântare de la preot şi, fără să fi studiat înainte ceva sau fără să mă fi pregătit, am început să vorbesc. Un adevărat şuvoi de cuvinte, ca şi cum ani de zile n-aş fi făcut nimic altceva decât să ţin predici! Maica Domnului mi-a împlinit şi cererea aceasta a mea. De atunci, vreme de mulţi ani, până când m-am stabilit definitiv la Sfântul Munte, am ţinut predici în biserică, cu binecuvântarea preoţilor şi a episcopilor, spre slava şi strălucirea Preacuratei Fecioare.

– Părinte Paisie, ce ne puteţi spune despre războiul nevăzut cu demonii?

– Războiul cel nevăzut cu dracii este foarte aspru şi are mai multe forme. Uneori, diavolul vine noaptea, făcând un zgomot mare şi puternic. Atunci eu încep să spun Crezul, iar ispita încetează. Într-o noapte, a venit de două ori, alteori mă tulbură cu neîncetate gânduri de plăcere, alteori mă îndeamnă să hulesc şi-mi aduce în minte tot felul de cuvinte hulitoare şi înjurături, care mi se opresc pe buze. Atunci eu, cu multă hotărâre, mă oştesc împotriva lui, zicând: „Ho, răule şi netrebnicule, pleacă, în numele Domnului nostru Iisus Hristos! Vrednic eşti de toată osânda, pentru că ai pricinuit pierzania multor suflete pentru care Hristos a murit pe cruce!”. Alteori, aud că dracii mă strigă din curte. Deschid uşa chiliei şi nu este nimeni afară. Alteori, iarăşi aud bătăi şi zgomote puternice chiar înăuntrul chiliei, ca şi cum casa s-ar dărâma. Alteori, glasul lor se aude strigându-mă de departe pe numele meu lumesc. Alteori, îmi aduc înaintea ochilor, ca un fel de film, tot felul de imagini legate de plăcerile pe care le-am trăit în lume. Odată, pe când eram la Kerasia, în vremea slujbei Miezonopticii, am auzit un glas la fereastră spunându-mi: „Ioannis, ce tot faci aici? Du-te afară în lume şi desfătează-te de dulceţile şi frumuseţile ei!”.

Nu-ţi spun acum decât puţine din meşteşugirile diavolului şi din ispitele pe care le-a adus asupra mea. Aici îmi aduce somn, alteori lucruri vrednice de râs, toate vin una după alta ca şi valurile mării, dar apoi trec. Pe cât îmi este cu putinţă, mă împotrivesc. Mă rog şi cer mila întru-tot înduratului Dumnezeu. Chiar şi în vremea dumnezeieştii Liturghii, îmi aduce gânduri şi somn. Duhovnicul meu mi-a spus că toate acestea sunt de la cel viclean. „Nu trebuie, mi-a spus, să te mâhneşti. Ajunge să rămâi la Sfânta Liturghie până la sfârşit. Dacă nu pleci, el este biruit. O să treacă şi astea, precum au trecut şi atâtea altele.” Din toate ispitele acestea ale diavolului am învăţat şi eu cum să mă port şi cum să fiu atent, astfel încât să nu-i dau drepturi să mă ispitească.

Dacă am cerut de la Dumnezeu blândeţe, smerenie şi iluminare, este normal ca să fiu războit de către draci. Am atâtea boli, şi totuşi sunt încă viu. Toate acestea sunt spre încercare mea. Nu am ce să dau înapoi. Dumnezeu le îngăduie pe toate pentru mântuirea mea. Doamne, Dumnezeul meu, întăreşte-mă şi pe mine şi pe toţi monahii, ca să ducem o viaţă bineplăcută Ţie şi să ajungem în împărăţia Ta cea cerească! În Tine, Doamne, am nădăjduit, Ţie ne-am supus, pe Tine Te lăudăm, Ţie ne închinăm, pentru Tine am lăsat toate şi purtăm haina monahală şi cerem mila Ta! Sunt un închinător credincios al Tău, Doamne, toate le jertfesc pentru dragostea Ta. Dacă îmi îngădui, chiar şi martiriul l-aş primi cu bucurie.

– Mulţumesc, părinte Paisie, pentru sfaturile sfinţiei-tale şi să ne grăbim, că începe slujba.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 91-98, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Povățuiri din Sfântul Munte: Bătrânul Simeon de la Xenofont (1893-1984)

Harul lui Dumnezeu mi-a povăţuit pentru a doua oară paşii la Sfânta Mănăstire Xenofont în primăvara lui 1981. Acolo am aflat de la părinţii mai tineri că se afla la ei în mănăstire un Bătrân plin de sfinţenie, cu ochii cei trupeşti orbi, dar cu cei sufleteşti văzători. Am cerut îngăduinţa să-l vizitez, pentru că eram sigur că, în curând, sufletul lui va pleca la cereştile locaşuri. Şi, în plus, eram şi eu stăpânit de o oarecare nelucrare şi akidie.

După salutarea aghioritică ce ne-am adresat-o, am intrat în chilioara lui smerită şi foarte curată şi l-am găsit aşezat în scaunul său. Îl descriu aşa cum l-am văzut: la înfăţişare era ca un copil mic, era cu totul alb şi strălucitor la faţă, având înfăţişarea unui sfânt din icoană. Ochii lui mici, deşi nu vedeau, străluceau de o curăţie lăuntrică, în timp ce batista lui era îmbibată de lacrimi. Erau lacrimile iubirii pentru Mirele sufletului său, Hristos. La fiecare întrebare de-a mea dădea răspunsuri cu smerenie, fără să se grăbească, numai atunci când era sigur că răspunsul era corect.

 Ca de obicei, m-am interesat să aflu câteva elemente biografice de la părintele Simeon, ca un fel de latură omenească a cunoştinţei noastre, şi apoi am început să-i pun întrebări legate de vieţuirea noastră monahală, întrebări care ne frământă mai ales pe noi, monahii cei tineri.

– De unde sunteţi de loc, părinte, şi cum aţi devenit monah?

– M-am născut în Kephalonia, în 1893. Părinţii mei, Gherasim şi Penelopa, erau creştini cucernici şi de la o mică vârstă m-au povăţuit să urmez drumul lui Dumnezeu. Din botez mă numeam Spiridon. Părinţii mei s-au mutat după un timp în Patra, unde şi eu am crescut şi am mers la şcoală. Când eram la vârsta potrivită, am făcut şi armata. Am fost în armată în vremea Primului Război Mondial la Tesalonic. Acolo am stat ca soldat vreme de zece ani. Tot la Tesalonic am terminat şi gimnaziul. Când m-am întors la mine acasă, m-am căsătorit şi am avut un băiat. Dar pentru că judecăţile lui Dumnezeu sunt adânci şi necunoscute nouă, copilul mi-a murit la vârsta de 20 de ani. După un an, de-a dreptul pe neaşteptate, a murit şi soţia mea, urmând calea copilului nostru. De atunci am rămas cu totul singur în lume, foarte îndurerat după încercările familiale pe care Dumnezeu a îngăduit să le am în viaţa mea. Din pricina întristării mele şi ca să uit puţin de moartea celor dragi ai mei, am plecat să lucrez pe vapoare. Aşa am lucrat ca marinar vreme de mulţi ani. Am obosit, mi-am dorit atunci şi eu puţină linişte pentru rugăciune şi adunare a gândurilor. Unii dintre prieteni mi-au vorbit despre faptul că ei lucraseră un timp la Sfântul Munte pe la mănăstiri, şi aşa m-am hotărât să vin şi eu ca lucrător la Muntele Athos.

La început am mers la Sfânta Mănăstire Vatopedi. Pe atunci avea şaptezeci de părinţi. M-au rânduit ca lucrător la grădini. Mănăstirea însă era idioritmică şi, de aceea, am plecat şi m-am angajat la metocul Sfintei Mănăstiri a Sfântului Pavel, metoc numit Monoxiliti, şi care este imediat după intrarea noastră în Sfântul Munte, cum vii dinspre Dafni.

După aceea, am lucrat la mănăstirea Constamonitu, în timpul egumeniei arhimandritului Filaret, şi apoi m-am stabilit definitiv la mănăstirea Xenofont. Aici, pentru mulţi ani, am lucrat ca mirean şi abia la vârsta de 55 de ani m-am hotărât să îmbrac haina călugărească.

– Ce aveţi să-mi spuneţi despre viaţa dumneavoastră monahală, părinte Simeon?

– După cum fiecare monah este mângâiat de Duhul Sfânt, tot aşa şi eu simt mereu harul lui Dumnezeu în inima mea. Mai ales îl simt atunci când fac rugăciunea cu şiragul de metanii în chilie la mine. Ca să înveţi să te rogi, trebuie să nu judeci pe nimeni şi să-ţi concentrezi mintea atunci când ea vrea să se împrăştie în cele din afară. De asemenea, orice bine ai face, să nu-l spui altuia şi oricâte lucruri ai împlini, oricât ar fi de mari, să le ţii ascunse, pentru că nu le-ai făcut cu propriile tale puteri. Iubitorul de oameni Domnul nostru, Care s-a jertfit pentru noi, este aproape de noi şi ne întăreşte în fiecare luptă şi nevoinţă de-a noastră. Lui trebuie să-I mulţumim mai întâi, să-L slăvim şi să I ne rugăm şi să fim atenţi să nu-L întristăm. Prezenţa lui Dumnezeu în inima noastră o simţim mai cu seamă după rugăciunea minţii şi a inimii. Rugăciunea inimii este cu adevărat curată, liberă de gânduri şi simţiri păcătoase. Din această rugăciune izvorăşte înlăuntrul nostru dragostea de Dumnezeu.

– Ce sfinţi cinstiţi mai mult şi de ce?

– Întâi şi întâi o cinstesc pe Preasfânta noastră Stăpână, de Dumnezeu Născătoarea, apoi pe Sfântul Spiridon şi pe păzitorii mănăstirii noastre, Sfinţii Mari Mucenici Dimitrie Izvorâtorul de Mir şi Gheorghe Purtătorul de biruinţă. Dar Maicii Domnului nu pot să-i aduc nici cea mai mică răsplătire pentru darurile pe care mi le-a făcut şi pentru că acum câţiva ani m-a vindecat de o umflătură apărută pe abdomen. Îmi amintesc că pe atunci lucram la grădina mănăstirii şi, din pricina oboselii, abdomenul a început să se umfle. Îndată m-am întins pe pat şi m-am rugat Maicii Domnului. Într-o după-amiază s-a deschis uşa chiliei mele. N-am auzit de afară spunându-se obişnuita salutare călugărească: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne”, ca să răspund eu dinăuntru cu „Amin”, şi astfel să fi pătruns înăuntru vizitatorul. Aşadar, eram curios cine va fi fiind vizitatorul care a intrat înăuntru fără să bată la uşă. Deschid ochii şi o văd intrând înăuntru pe Stăpâna noastră, al cărei chip strălucea precum soarele. A stat deasupra patului meu. Mi-a făcut o profundă impresie faptul că plutea oarecum prin aer, nu atingea podeaua şi mă privea direct în ochi. Eu, de frică, am început să tremur şi nu am spus nimic. Ea a făcut cruce pe locul unde mă durea, m-a binecuvântat şi a dispărut prin tavan. Da, îţi spun adevărul, părinte Damaschin, am văzut că s-a deschis tavanul şi a plecat pe acolo.

Altă dată, pe când eram de 55-60 de ani, aveam o mare mare nedumerire: voiam să aflu cum este Hristos. Mă rugam neîncetat, dar niciodată nu L-am văzut cu ochii pentru a spune cum este. Este oare El un om asemenea mie? Astfel adesea Îl întrebam pe Hristos cu gândul meu: „Cum eşti, Hristoase al meu? Ai gură, mâini, ochi, picioare, umbli ca şi noi? Acum, că te afli în ceruri şi poţi să vii când te chem, cum eşti? Cum poţi să fii în acelaşi timp şi acolo, şi aici?”.

Odată, într-o noapte, înainte de a bate clopotul pentru slujba de Miezonoptică, de Utrenie şi de Sfânta Liturghie, am auzit două-trei bătăi în uşa chiliei mele. M-am ridicat, am deschis, şi ce crezi că văd în faţa mea? Era un arhiereu, tânăr ca vârstă, cu părul negru, îmbrăcat cu veşminte arhiereşti aurite şi cu alte culori. Faţa lui era scăldată într-o lumină mai presus de lume şi mai presus de fire. L-am văzut, şi în clipa aceea mi-am pierdut lumina ochilor din pricina strălucirii feţei lui. Am făcut doi-trei paşi înapoi înspăimântat şi murmurând: „Doamne miluieşte!”. Mi-am făcut semnul Sfintei Cruci şi l-am întrebat:

– Cine eşti, omule? Cum ai venit la ora asta la mine la chilie? Nu prea semeni cu oamenii obişnuiţi! Ce fel de episcop vei fi fiind? Care-ţi este numele?

– Eu sunt Cel pe care ai dorit să-L cunoşti! Te voi vizita a doua şi ultima oară la sfârşitul vieţii tale, ca să te iau lângă Mine.

După aceste cuvinte, S-a făcut nevăzut dinaintea mea. Mi-am dat seama că El era Stăpânul Hristos, a cărui înfăţişare omenească doream în ultima vreme să o cunosc. După plecarea Lui, inima mi s-a umplut de o nedescrisă bucurie şi dulceaţă. L-am slăvit şi I-am mulţumit pentru această mare vizită a Lui la mine, păcătosul şi destrăbălatul.

– Părinte Simeon, aţi auzit ceva mai deosebit din viaţa părinţilor care s-au nevoit aici, în mănăstirea dumneavoastră?

– Da, am avut mai demult pe părintele Timotei, care stătea în chilia de alături. Era un mare nevoitor. În timpul verii dormea afară, în curte, pe pavaj. Într-o seară, am auzit psalmodii în chilia lui. Se săvârşea Sfânta Liturghie, pentru că ceea ce auzeam erau cântări de la Liturghie. M-am temut şi nu m-am dus să văd ce se întâmplă. M-am dus însă dimineaţa la egumen şi i-am relatat întâmplarea. Acesta s-a gândit să-l împărtăşească pe Bătrânul Timotei, care suferea de mai mulţi ani şi era ţintuit la pat în ultima vreme. M-am dus, aşadar, ca să-l înştiinţez pe Bătrân că va veni preotul cu Sfânta Împărtăşanie şi să fie pregătit să se împărtăşească. El mi-a răspuns: „Pentru Sfânta Împărtăşanie sunt în regulă, nu mai faceţi nimic, rugaţi-vă numai ca să se facă voia lui Dumnezeu. Aseară îngerii au săvârşit dumnezeiasca Liturghie la mine în chilie şi unul dintre ei, cu linguriţa, mi-a dat Trupul şi Sângele lui Hristos, şi m-am împărtăşit.”

Nu a trecut multă vreme şi părintele Timotei a plecat la oştile cereşti, ca să-L slăvească împreună cu ele pe Dumnezeu.

Altă dată, un monah mi-a rânduit să schimb chilia şi să o iau pe cea din faţa mea. În acea seară, am încercat să o deschid, ca să văd dacă îmi place noua chilie. Am auzit dinăuntru însă cântări ca şi cele pe care le săvârşim în biserică. Am tot încercat să deschid uşa, dar era cu neputinţă. De atunci, această chilie rămâne încă închisă.

– Cum să ne curăţim, părinte, de gândurile cele rele?

– Prin răbdare şi cu rugăciune. Eu mult m-am nevoit şi am obosit în această luptă, şi abia la vârsta de 65 de ani am încetat să mai am orice fel de gânduri şi de împotriviri sataniceşti. Acum sunt cu desăvârşire liber, mort faţă de cugetul cel trupesc şi curat pe dinăuntru. Nădăjduiesc că mă voi mântui, deoarece m-am curăţit şi-L văd pe Dumnezeu cu ochii sufletului meu.

– Cum se simte cel care este aproape de Dumnezeu?

– Simte de parcă ar fi înlăuntrul raiului şi, în acelaşi timp, că este un nimic înaintea ochilor lui Dumnezeu.

– Care este cea mai mare virtute?

– Iubirea, iubirea, iubirea…Să găsim modalităţi pentru a face bine celorlalţi oameni.

Când i-am spus Bătrânului despre un oarecare creştin pe care îl cunoşteam, pe nume Athanasie, că are probleme în familie, mi-a răspuns hotărât: „Acum o să fac tot canonul meu pentru acest om!”. Adică, a făcut în acea zi doisprezece şiraguri de metanii cu rugăciunea lui Iisus pentru problemele lui Athanasie.

Părintele Simeon dădea mare importanţă tăcerii, despre care mi-a spus:

– Toate le păzeşte tăcerea. Ea păstrează harul dumnezeiesc înlăuntrul nostru nescăzut. Ea uşurează lucrarea rugăciunii. Tăcerea ajută la urmărirea cu strânsoare a gândurilor, ne deschide cerurile şi ne descoperă tainele cele cereşti.

Părintele Simeon se ferea de orice întâlniri şi convorbiri şi celor care îl salutau le răspundea şi el din adâncul inimii. Faima virtuţii lui se întinsese în toată mănăstirea şi chiar în tot Sfântul Munte, şi chiar mulţi dintre mirenii din afara Athonului auziseră de el şi îl cercetau pentru a primi sfat. Bătrânul Simeon, deşi nu alunga pe nimeni, i-a spus odată monahului care îl slujea: „Ce vrei cu ei, măi frate, de îi tot aduci la mine? Ce să vadă la mine şi ce am eu să le spun?”. Îndată însă şi-a luat metaniile şi a început să se roage pentru toţi cei care veneau la el, zi şi noapte. Ca sfat, le spunea puţine cuvinte, dar din experienţă şi legate doar de lucrurile de care îl întrebau. Se ferea cu desăvârşire să deschidă convorbiri cu mirenii în afara problemelor pe care le aveau aceştia, deoarece iubea tăcerea şi rugăciunea inimii.

Odată, egumenul mănăstirii, părintele Alexie, a avut nevoie de ajutor în rugăciune pentru o anumită problemă. I-a spus părintelui Simeon să facă rugăciune. Acesta a făcut ascultare şi s-a jertfit pentru ascultare şi pentru dragostea faţă de Stareţul lui, astfel încât s-a rugat întreaga noapte. A făcut mai bine de trei sute de şiraguri de metanii, iar bucuria cea mai mare a fost că rezultatul problemei care-l frământa pe egumen a fost pozitiv.

– Părinte Simeon, acum la bătrâneţe, vă rugaţi mult?

– Mă rog neîncetat, copilul meu. Am făcut şi metanii, dar acum, fiindcă am 89 de ani şi sunt bolnav, atunci când încerc să mai fac, mă prăbuşesc pe jos. Totuşi, în loc de metanii, fac 12 komboschinii. Şiragul de metanii este pentru chilie, în timp ce pentru biserică sunt slujbele.

Iubea foarte mult slujbele bisericeşti, pentru că simţea că este un trup cu toţi ceilalţi care se roagă înaintea Mai-marelui păstorilor, Hristos. Odată, medicul de la Nea Skiti, părintele Democrit, i-a interzis pentru o săptămână să mai meargă la biserică. Iar el i-a răspuns îndurerat: „Ce spui, frate, să nu mai merg eu acuma la biserică?”. Intra la biserică primul şi ieşea ultimul. Se închina la toate icoanele la care ajungea, umblând cu mersul său bătrânesc. Pe egumen îl iubea foarte mult. Avea multă evlavie şi cinstire faţă de el şi îi punea metanie până la pământ. Uneori atât de adâncă era metania, încât cădea în faţa acestuia din cauza neputinţei şi a bătrâneţii. Nu era deloc întristat pentru faptul că nu vedea. Singura lui grijă era rugăciunea, fără să murmure pentru nici o problemă.

– Părinte Simeon, mergeţi şi acum la privegheri?

– Sigur că merg! Obosesc uneori însă şi de aceea mi se întâmplă să nu mai ştiu unde ne aflăm cu slujba. Când mă întorc la chilie de la priveghere aud în jurul meu cântări minunate. Când mă întind, aud în urechi cântările pe care le auzisem la slujbă, dar cântate cu nişte glasuri mult mai dulci.

– Părinte, vă temeţi de moarte?

– Nu mă tem de moarte, ci o aştept cu bucurie, pentru că m-am curăţit pe dinăuntru. Nu mai am război duhovnicesc din nici o parte, nici pentru mâncare, nici pentru somn, nici pentru nimic dintre cele pământeşti. Am o pace adâncă în inimă şi doar rugăciunea o iubesc şi o spun fără de încetare.

– Când ceilalţi oameni ne judecă şi ne dispreţuiesc pe nedrept, ce trebuie să facem noi?

– Să facem rugăciune pentru ei cu komboschinii(şiragul de metanii) şi ceea ce am mai zis înainte, adică să găsim modalităţi de a ne arăta dragostea faţă de ei.

– Cum putem să-i ajutăm pe fraţii mireni care vin la mănăstire?

– Să le vorbim cu cuviinţă şi cu bunătate. Purtarea bădărănoasă care se cam vede, din păcate, pe la unii monahi nu duce niciodată la rezultatul dorit. Să-i ajutăm şi material cu binecuvântarea Stareţului, mai ales pe cei care au absolută nevoie.

Mi-a povestit cu bucurie că l-a cunoscut pe vremuri pe Sfântul Nectarie de la care a şi primit binecuvântare. Pe când Sfântul se afla internat la spital, în Patra, a venit un grup de soldaţi care se întorceau de pe front şi doreau să-l viziteze. Din pricina numărului mare al soldaţilor, medicii nu i-au lăsat să intre în salon. O soră medicală a deschis numai uşa salonului şi le-a spus: „Uitaţi-vă, acesta este Nectarie, episcopul din Eghina!”. Părintele Simeon însă, tânăr pe atunci, s-a căţărat pe fereastră şi a intrat înăuntru. A luat binecuvântarea Preasfinţitului Nectarie, i-a sărutat mâna şi iarăşi a ieşit, fără ca cineva să-i facă observaţie.

Preabunul Dumnezeu l-a împodobit pe Bătrânul Simeon în ultimii ani ai vieţii sale şi cu harisma înainte-vederii. M-am încredinţat eu însumi de aceasta de multe ori. Voi relata aici numai două întâmplări. Un frate din mănăstirea Xenofont avea gânduri şi se duse să se spovedească egumenului Alexie. Acesta l-a sfătuit potrivit cu nevoile duhovniceşti pe care fratele le avea. După aceea, respectivul monah, din pricina necredinţei pe care o avea faţă de cuvântul egumenului, s-a dus şi la Bătrânul Simeon, fără să-i spună că se spovedise pentru aceleaşi gânduri şi aceeaşi problemă şi Stareţului. Părintele Simeon i-a spus cuvânt cu cuvânt ceea ce cu puţin înainte egumenul Alexie îi spusese. Fratele respectiv s-a convins atunci de adevărul cuvintelor Stareţului pe de o parte, iar pe de altă parte de harisma Bătrânului Simeon. Altă dată, un arhimandrit care trăia în lume a dorit să se închinovieze la mănăstirea Xenofont. A aflat de virtutea Bătrânului Simeon şi s-a dus să îi ceară sfatul. Bătrânul Simeon i-a spus: „Să nu vii, pentru că eşti bolnav şi în curând vei pleca.” Într-adevăr, după puţin timp, arhimandritul acela a adormit în Domnul.

La bătrâneţe, Dumnezeu Se face descoperit oamenilor mai cu seamă prin mijlocirea bolilor. Bătrânul Simeon, în afară de cataractă, pe care o avea de mai mulţi ani, suferea şi de hernie şi de astenie nervoasă. Aştepta însă cu multă bucurie moartea. Adesea o chema pe Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea, în ale cărei făgăduinţe pentru monahii aghioriţi nădăjduia cu statornicie. Se împărtăşea adesea, cerea iertare de la toţi părinţii.

Ca un vultur cu aripi întinse a zburat din această viaţă la cea cerească în 12 noiembrie 1993, adăugându-se corurilor cuvioşilor părinţi ai Athonului.

Veşnică să-ţi fie pomenirea, Preacuvioase Părinte Simeon! S-avem parte de binecuvântarea ta! Amin.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 59-68, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / Foto din arhiva blogului

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Pelerinaj la Muntele Athos (24 – 29 august 2017). Participare la privegherea pentru praznicul Adormirii Maicii Domnului la Mănăstirea Iviron. Varianta 2. [Îmbarcare din Sibiu, Rm. Vâlcea, Pitești, Bucureşti, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)

Joi, 24 august 2017 (ziua 1): Plecare din Sibiu (ora 5.00) pe traseul Rm. Vâlcea – Piteşti – București (aprox. 10.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – NigritaOuranopoli (cazare în camere cu 3-4 paturi).

Vineri, 25 august 2017 (ziua 2): Ouranopoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat până în portul Dafni. Se închiriază un microbuz local pentru 6-7 ore pentru a vizita: Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii)  Schitul Sfântul Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Izvorul Sfântului AthanasieMănăstirea Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Schitul Prodromu. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. Drumeție de 40 minute până la Peștera și Chilia Sfânului Athanasie Athonitul. Schitul Prodromu (cazare).

Sâmbătă, 26 august 2017 (ziua 3): Schitul Prodromu. Plecare cu mașina până la Morfono, iar de aici drumeție o oră până la Schitul Lacu (închinare la Kiriakon – biserica centrală a schitului). Chilia Buna Vestire – Lacu (cazare).

Duminică, 27 august 2017 (ziua 4): Chilia Buna Vestire – Lacu. Plecare spre Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, Izvorul Maicii Domnului, participare la privegherea pentru praznicul Adormirii Maicii Domnului – 28 august – după calendarul vechi, neîndreptat; privegherea aceasta este una dintre cele mai lungi, înainte de Vecernia mică se merge în procesiune la paraclis de unde se ia Icoana Maicii Domnului Portărița și este dusă în biserica mare – katholikon. Mănăstirea Iviron (cazare în incinta mănăstirii, se vor da saltele şi izopren).

Luni, 28 august 2017 (ziua 5): Mănăstirea Iviron – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu Icoana Maicii Domnului Axion Estin și celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos). Drumeție (fără bagaj) până la Mănăstirea Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii) și Chilia Panaguda (unde a viețuit Sfântul Paisie Aghioritul, cel de curând canonizat / opțional) – Schitul Sf. Andrei – Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei). Schitul Sf. Andrei – Serai (cazare).

Marți, 29 august 2017 (ziua 6): Schitul Sf. Andrei – Serai. Plecare spre portul Dafni. Îmbarcare pe ferryboat pentru Ouranoupoli. Plecare spre Tesalonic via Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul – Suroti (închinare la mormântul Părintelui Paisie Aghioritul și la moaștele Sf. Arsenie Capadocianul). Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România. București – Pitești – Rm. Vâlcea – Sibiu (în funcție de trafic se va ajunge în dimineața zilei de miercuri, 30 august 2017).

NOTĂ: Este posibil să apară modificări în programul afișat, în funcție de răspunsul pe care-l vom avea în legătură cu cazările. Cei înscriși vor fi anunțați personal!

Preț: 335 euro [include: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli, diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Locuri disponibile: 8 (opt!) Îmbarcare din Sibiu – Rm. Vâlcea – Pitești – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Volkswagen Transporter sau Renault Trafic, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis +  aprox. 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Pelerinaj la Muntele Athos (24 – 29 august 2017). Participare la privegherea pentru praznicul Adormirii Maicii Domnului la Schitul Prodromu. Varianta 1. [Îmbarcare din Moinești, Onești, Focșani, Buzău, Urziceni, București, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)

Joi, 24 august 2017 (ziua 1): Plecare din Moinești (ora 5.00) – OneștiAdjudFocșaniBuzăuUrziceniBucurești (aprox. 10.00) – GiurgiuPlevnaSofiaKulataSerresNigrita Ouranopoli (cazare în camere cu 3-4 paturi).

Vineri, 25 august 2017 (ziua 2): Ouranopoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat – DafniMănăstirea Dionisiu (închinare la mormântul Sf. Nifon și la icoana Maicii Domnului – Acatist). Drumeție de aprox. o oră și jumătate până la Mănăstirea Sfântul Pavel. Închinare la Darurile Magilor, la Lemnul din Cinstita Cruce și celelalte odoare. Mănăstirea Sfântul Pavel (cazare).

Sâmbătă, 26 august 2017 (ziua 3): Mănăstirea Sfântul Pavel. Plecare cu mașina la Schitul Lacu. Închinare la Kiriakon (biserica principală a Schitului). Chilia Buna Vestire  – Lacu (cazare).

Duminică, 27 august 2017 (ziua 4): Chilia Buna Vestire – Lacu. Se închiriază un microbuz local pentru 6-7 ore pentru a vizita: Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sfântul Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Mănăstirea Pantocrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, Izvorul Maicii Domnului) – Izvorul Sfântului AthanasieMănăstirea Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița). Schitul Prodromu. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul – Minunata Încruntare. Participare la privegherea pentru praznicul Adormirii Maicii Domnului – 28 august – după calendarul vechi, neîndreptat; privegherea aceasta este una dintre cele mai lungi. Procesiune cu Icoana Maicii Domnului Prodromița. Schitul Prodromu (cazare la arhondaric sau în incinta schitului).

Luni, 28 august 2017 (ziua 5): Schitul Prodromu – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu Icoana Maicii Domnului Axion Estin și celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos). Drumeție 20 minute (fără bagaj) până la Mănăstirea Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii). Plecare cu mașina la Mănăstirea Pantokrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii). Mănăstirea Pantokrator (cazare).

Marți, 29 august 2017 (ziua 6): Mănăstirea Pantokrator. Plecare spre portul Dafni. Îmbarcare pe ferryboat pentru Ouranoupoli. Plecare spre Tesalonic via Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul – Suroti (închinare la mormântul Părintelui Paisie Aghioritul și la moaștele Sf. Arsenie Capadocianul). Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România. București  – BuzăuFocșaniAdjud  – Bacău Moinești  (în funcție de trafic se va ajunge în dimineața zilei de miercuri, 30 august 2017).

NOTĂ: Este posibil să apară modificări în programul afișat, în funcție de răspunsul pe care-l vom avea în legătură cu cazările. Cei înscriși vor fi anunțați personal!

Preț: 335 euro [include: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli, diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Locuri disponibile: 8 (opt!) Îmbarcare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Volkswagen Transporter sau Renault Trafic, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis +  aprox. 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Pelerinaj la Muntele Athos (21 – 26 iulie 2017). Participare la privegherea pentru Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului – Prodromița. [Îmbarcare din Moinești, Onești, Focșani, Buzău, Urziceni, București, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)

Vineri, 21 iulie 2017 (ziua 1): Plecare din Moinești (ora 5.00) – OneștiAdjudFocșaniBuzăuUrziceniBucurești (aprox. 10.00) – GiurgiuPlevnaSofiaKulataSerresNigrita Ouranopoli (cazare în camere cu 3-4 paturi).

Sâmbătă, 22 iulie 2017 (ziua 2): Ouranopoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat – DafniMănăstirea Dionisiu (închinare la mormântul Sf. Nifon și la icoana Maicii Domnului – Acatist). Drumeție de aprox. o oră și jumătate până la Mănăstirea Sfântul Pavel. Închinare la Darurile Magilor, la Lemnul din Cinstita Cruce și celelalte odoare. Mănăstirea Sfântul Pavel (cazare).

Duminică, 23 iulie 2017 (ziua 3): Mănăstirea Sfântul Pavel. Plecare cu mașina la Schitul Lacu. Închinare la Kiriakon (biserica principală a Schitului). Chilia Buna Vestire  – Lacu (cazare).

Luni, 24 iulie 2017 (ziua 4): Chilia Buna Vestire – Lacu. Se închiriază un microbuz local pentru 6-7 ore pentru a vizita: Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sfântul Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Mănăstirea Pantocrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, Izvorul Maicii Domnului) – Mănăstirea Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) Mănăstirea Karakalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Izvorul Sfântului Athanasie Schitul Prodromu. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul – Minunata Încruntare. Participare la privegherea pentru pomenirea Cinstitei Icoane a Maicii Domnului – Prodromița – 25 iulie – după calendarul vechi, neîndreptat. Schitul Prodromu (cazare la arhondaric sau în incinta schitului)

Marți, 25 iulie 2017 (ziua 5): Schitul Prodromu. Drumeție de 40 minute până la Peștera și Chilia Sfânului Athanasie Athonitul. Drumeție de o oră până la Mănăstirea Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița). Mănăstirea Marea Lavră (cazare).

Miercuri, 26 iulie 2017 (ziua 6): Mănăstirea Marea Lavră. Plecare cu mașina până în portul Dafni. Îmbarcare pe ferryboat pentru OuranoupoliPlecare spre Tesalonic. Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Biserica Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România via Sofia – București (în dimineața zilei de joi, 27 iulie 2017) – BuzăuFocșaniAdjudOneștiMoinești.

NOTĂ: Este posibil să apară modificări în programul afișat, în funcție de răspunsul pe care-l vom avea în legătură cu cazările (Cazările sunt confirmate deja)!

Preț: 335 euro [include tot: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli, diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Locuri disponibile: 8 (opt!) Îmbarcare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Volkswagen Transporter sau Renault Trafic, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis +  aprox. 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Foto credit © Victor Roncea / 2014

Avem nevoie de tine, Maica lui Dumnezeu!

„Bucură-te, cea plină de har Portăriţă, care deschizi credincioşilor porţile Raiului”, spune una din heretisirile aduse Maicii Domnului în acatistul închinat icoanei ei „Portăriţa”. În tradiţia rusă, icoanelor făcătoare de minuni li se spune „icoane rugate”, icoane înaintea cărora credincioşii şi-au vărsat toată energia lăuntrică cerând ajutor şi mângâiere sau aducând laudă şi mulţumire. Iar Dumnezeu, Care „unde voieşte, biruieşte rânduiala firii şi cele mai presus de om lucrează”, îşi revarsă, în schimb, prin aceste „ferestre către Cer”, energia nezidită – harul Său cel sfinţitor, tămăduitor şi îndumnezeitor, pentru rugăciunile Celei ce are către El „îndrăzneală de maică”. (R.H.)

Icoana făcătoare-de-minuni a Maicii Domnului „Portăriţa” se găseşte în Sfântul Munte, la Mănăstirea Iviru. Potrivit tradiţiei, a fost pictată de Apostolul Luca. În al 9-lea veac, icoana se afla în posesia unei văduve ce trăia în Niceea. Această cetate din Asia Mică nu a mai dăinuit până astăzi, dar la vremea ei a găzduit două Sinoade Ecumenice – Întâiul Sinod, la care s-au alcătuit primele opt articole ale Crezului, şi al Şaptelea Sinod, care a restabilit cinstirea icoanelor după o îndelungată luptă cu erezia iconoclasmului, care punea pe picior de egalitate închinarea la icoane cu închinarea la „chipuri cioplite”, la idoli.

În răstimpul domniei împăratului bizantin iconoclast Theofil, s-a întâmplat să vină la casa acelei văduve, care ţinea la mare cinste, într-un mic paraclis, această icoană a Maicii Domnului, nişte ostaşi iconoclaşti. Unul dintre aceştia a dat în icoană cu sabia şi de îndată, în chip minunat, din obrazul lovit al Preasfintei Fecioare, a început să curgă sânge. Cutremurat de minune, ostaşul s-a pocăit pe dată, lepădându-se de erezia iconoclasmului şi intrând apoi într-o mănăstire ortodoxă. La sfatul său, văduva a ascuns icoana, ca să o ferească de distrugere. După ce s-a rugat fierbinte înaintea ei, a pus sfântul chip să plutească pe mare.

Spre marea surpriză şi bucurie a văduvei, icoana nu s-a scufundat, ci a rămas în picioare, fiind purtată de valuri înspre apus. Ca să scape de prigoană, fiul acestei femei plecase din Niceea şi se stabilise în Athos, unde a dus până la sfârşitul zilelor sale o viaţă monahală sfântă. Acolo le-a povestit fraţilor povestea mamei sale, cum a pus pe apă sfânta icoană şi aceasta a plutit, iar cele întâmplate au fost apoi transmise, din vorbă în vorbă, de la o generaţie de monahi la alta. După mulţi ani, icoana Maicii Domnului s-a ivit în Sfântul Munte „într-un stâlp de foc”, după cum spune predania aghiorită, pe mare, în apropierea Mănăstirii Iviron.

În acea vreme vieţuia în obştea mănăstirii un monah pe nume Gavriil. Maica Domnului i s-a arătat într-o vedenie şi i-a poruncit să le spună igumenului şi fraţilor mănăstirii că este voia ei să-i păstreze icoana, spre ajutor şi mântuire. I-a mai spus Părintelui Gavriil să se apropie fără frică de icoana ce plutea pe apă şi să o ia în mâini. Şi, spune tradiţia aghiorită, Gavriil „a păşit pe ape ca pe pământ uscat”, a luat icoana şi a adus-o la ţărm. Icoana a fost dusă apoi cu mare cinste în mănăstire şi aşezată în altar. A doua zi, însă, icoana a dispărut de acolo şi a fost găsită pe zidul de la poarta mănăstirii. Părinţii au dus-o înapoi în altar, crezând că fusese scoasă de unul din fraţi, dar a doua au găsit-o iar stând lângă poartă.

Lucrurile s-au repetat de mai multe ori, până când Preasfânta Fecioară i s-a arătat din nou Părintelui Gavriil şi i-a spus nu vrea ca monahii să-i păzească icoana, ci ca ea să-i păzească pe monahi. După cele întâmplate, lângă poarta mănăstirii s-a ridicat o biserică, care adăposteşte până astăzi icoana cea făcătoare-de-minuni.

După numele mănăstirii, icoanei i s-a spus Maica Domnului „Iviriţa” sau, după locul în care se află, „Portaitissa”, adică „Portăriţa”. Pe lângă multe tămăduiri minunate, Preasfânta Fecioară şi-a arătat puterea de „nebiruită între voievozi” în timpul numeroaselor atacuri ale piraţilor sarazini.

O minune din zilele noastre

În 1982, un chilian convertit la Ortodoxie, Jose (Iosif) Muñoz-Cortes, întovărăşit de doi prieteni, a plecat din Canada într-un pelerinaj în vechea fortăreaţă a monahismului ortodox, Muntele Athos. De profesie profesor de artă, era şi iconograf, şi îşi dorea să vadă câteva din schiturile şi mănăstirile care se îndeletniceau cu pictarea icoanelor. Unul din prietenii care-l însoţeau pe Jose avea gânduri de monahism, aşa că a rămas în Sfântul Munte, la unul din schiturile mai mici; Jose şi celălalt tovarăş de drum al său s-au îndreptat spre un vechi schit, unde se pictau pe atunci icoane în străvechiul stil bizantin, folosind tehnica în tempera cu emulsie de ou. După opt ceasuri de urcuş abrupt, cei doi au obosit peste măsură şi s-au hotărât să poposească la un schit de unde aveau o minunată privelişte asupra Muntelui.

Acest schit, închinat Naşterii lui Hristos, era foarte sărac, iar cei paisprezece vieţuitori ai săi ţineau o rânduială foarte aspră. Igumenul, Părintele Climent, i-a întâmpinat pe pelerini cu căldură şi le-a oferit kerasma, tradiţionala trataţie athonită, apoi i-a dus să vadă atelierul de pictat icoane al schitului. De îndată ce a intrat în atelier, Jose a simţit o atracţie imediată şi cu neputinţă de pus în cuvinte pentru o copie a icoanei Maicii Domnului „Iviriţa” care se găsea pe unul din pereţi. După cum a explicat mai târziu, şi-a simţit inima „ca şi cum ar fi tresăltat, s-ar fi dat peste cap”. A tot întrebat dacă poate cumpăra icoana cu pricina, dar i s-a spus de fiecare dată că este una din primele icoane pictate acolo (de către un anume Părinte Hrisostom, în 1981), şi nu era de vânzare, indiferent de preţ.

În acea noapte, în timpul slujbei săvârşite în biserica schitului, pe când se cânta îngereasca închinare „Vrednic este cu adevărat să te fericim, Născătoare-de-Dumnezeu, cea pururea-fericită şi preanevinovată şi maica Dumnezeului nostru”, Jose a căzut în genunchi şi a rugat-o din toate puterile pe Preasfânta Fecioară să-l învrednicească să ia cu el icoana ei, în lume, „unde avem nevoie de tine”. A simţit neîntârziat încredinţare în inimă că, cumva, rugăciunea sa va fi ascultată. A doua zi dimineaţă, pe când Jose şi prietenul său se pregăteau de plecare, a venit la ei igumenul schitului ţinând icoana în mâini şi i-a spus lui Jose că este voia Maicii Domnului ca icoana ei să meargă în America.

Jose şi tovarăşul lui au coborât la arsana şi au luat vaporul înspre Dafni, portul de pe ţărmul apusean al peninsulei athonite. Pe drum, Jose a auzit limpede un glas lăuntric care l-a îndemnat: „Du-te la Mănăstirea Iviron şi atinge icoana de originalul făcător-de-minuni de acolo”.

Aşa au şi făcut. Ajunşi la Iviron, au aşteptat trei ceasuri până ce a venit un monah să le deschidă paraclisul care adăposteşte originalul „Portăriţei”. Jose l-a rugat pe acesta să le deschidă ferecătura icoanei, ca să poată atinge icoana pe care o primise de „Portăriţa” originală, pentru a primi binecuvântarea Maicii Domnului. Deşi surprins, monahul a acceptat după ce i s-a spus de către cei doi că doresc să poarte binecuvântarea Preasfintei Fecioare în Apus, unde e atâta nevoie de mijlocirile ei.

Întors la casa sa din Montreal, Canada, Jose a aşezat icoana primită în chip minunat în colţul cu icoane, unde păstra şi părticele din moaştele Sfinţilor de la Lavra Peşterilor din Kiev şi din cele ale Marii Ducese Elisaveta, noua-muceniţă. Un om de rugăciune, Jose a început să citească zilnic acatistul Portăriţei înaintea icoanei. Pe 24 noiembrie 1982, în jurul orei 4 dimineaţa, la trei săptămâni după întoarcerea din Sfântul Munte, Jose s-a trezit într-un miros foarte puternic şi bine-mirositor, ca şi cum cineva ar fi vărsat o sticluţă de parfum scump. A crezut prima dată că mireasma vine de la moaşte, dar mai târziu, după ce s-a aşezat înaintea icoanei ca să-şi facă rugăciunile de dimineaţă, a văzut că mâinile Maicii Domnului sunt brăzdate de firişoare uleioase. Jose a crezut că un prieten care stătea împreună cu el vărsase din greşeală nişte untdelemn pe icoană, umblând la candela atârnată înaintea ei, dar acesta a tăgăduit cu toată tăria că s-ar fi atins de candelă.

După ce a şters icoana de ceea ce credea că este ulei de candelă, Jose a descoperit că aceea este sursa miresmei minunate ce umpluse de-acum toată casa. La povaţa unui preot ortodox din vecinătate, icoana a fost dusă la biserică şi aşezată în altar. În timpul întregii Liturghii, din mâinile Pruncului Hristos a izvorât mir. Şi, din acel moment, cu excepţia câtorva zile din Săptămâna Mare, când icoana a rămas uscată, mirul a continuat să izvorască necontenit.

În anii ce au urmat, Jose a călătorit împreună cu icoana în multe oraşe şi nenumărate parohii, iar credincioşii se închinau la icoană, primind multă bucurie şi mângâiere. S-au ridicat, bineînţeles, şi multe întrebări. Unii aveau iniţial îndoielile lor. Un om de ştiinţă din Miami a rămas uluit să vadă cum spatele icoanei rămâne deplin uscat; pe furiş, a rupt o aşchie mică din lemnul icoanei, pentru o analiză de laborator – s-a dovedit a nu fi nimic mai mult decât lemn obişnuit de pin. Uneori, mirul izvora mai puternic decât în alte dăţi. În timpul unei hirotonii de episcop la Montreal, s-a revărsat atât de mult mir, încât a curs de pe tetrapodul pe care fusese pusă icoana la închinat. Altădată, în Florida, se vedea cum mirul iese din mâinile Maicii Domnului şi ale Pruncului Hristos ca şi cum ar fi fost presat dinăuntru. Nimeni n-a putut să controleze curgerea mirului, ci aceasta se făcea după voia lui Dumnezeu şi a Preasfintei Sale Maici.

La început, mirul izvora doar din mâinile Maicii Domnului, din steaua de pe umărul ei stâng şi, uneori, din mâinile Domnului nostru Iisus Hristos. În martie 1985, însă, în timpul unei din slujbele Postului Mare, au început să izvorască mir până şi rama şi sticla icoanei, în aşa măsură, că acoperământul de pe tetrapodul pe care stătea s-a umplut de mir.

Au existat câteva cazuri de vindecări fizice, dar Maica Domnului a lucrat prin această icoană mai cu seamă tămăduiri ale sufletelor. Mulţi dintre cei ce au stat înaintea icoanei au dat mărturie de aceasta, cercând nu doar zdrobire a inimii şi pocăinţă, ci totodată şi mângâiere. Cum am spus mai devreme, izvorârea de mir se oprea în timpul Săptămânii Mari, începând cu Lunea Mare. După Liturghia din dimineaţa Marii Sâmbete, pe icoană, pe ramă şi pe sticla protectoare începeau să se formeze câteva picături de mir. În decursul Utreniei Învierii, când clerul şi credincioşii, ţinând icoane şi prapori, ieşeau în procesiune din biserică, icoana începea să reverse mir în aşa măsură, încât umplea de mir mâinile celui care o purta.

Care este însă înţelesul unor astfel de arătări ieşite din comun ale harului lui Dumnezeu în zilele noastre? S-a observat, în istoria Bisericii, că astfel de minuni au avut loc în vremuri de mare încercare; aşa s-a petrecut pe vremea Apostolilor şi, mai recent, în Rusia şi în ţările Europei Răsăritene, unde Biserica a pătimit cumplit preţ de zeci de ani. Minunile îi întăresc pe credincioşi şi îi pregătesc să rabde încercările ce vin asupra lor, dar în acelaşi timp aduc mângâierea că Preasfânta Fecioară este pururea ocrotitoare a dreptslăvitorilor.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Traducere şi adaptare de Radu Hagiu
Sursa: Familia Ortodoxă nr.  97 / Februarie 2017

Noul Mucenic Constantin Aghioritul, cel din neamul turcilor (2 iunie)

Noul Mucenic Constantin a mărturisit în Constantinopol în ziua de 2 iunie a anului 1819.

Constantin s-a născut în satul Ipsilométopo din insula Mytilíni, din părinți musulmani. Era un tânăr atât de frumos și de bun la suflet, încât stârnea admirația dar și invidia oamenilor. Astfel, o vecină de-a lui, turcoaică, și-a pus în gând să-l otrăvească. Sfântul era atunci în vârstă de doar 15 ani. Otrava pe care i-a dat-o femeia nu l-a omorât, dar a orbit și a rămas țintuit la pat. Mai apoi s-a îmbolnăvit și de variolă. Atunci, o femeie creștină i-a cerut mamei sfântului să o lase să îl stropească cu agheasmă. Mama sfântului, deși era musulmană, văzând că fiul ei merge din rău în mai rău, a primit, iar Constantin s-a vindecat ca și cum nu avusese nimic.

La moartea tatălui său, mama lui Constantin și a fraților lui și-a luat alt soț, dar acesta era un om rău și căzuse în patima beției. Constantin, împreună cu trei dintre frați, a fost nevoit să plece în Smirna, unde a început să lucreze ca vânzător de legume și fructe. Printre clienții săi se număra și Mitropolitul orașului. Mergând adeseori la mitropolit acasă, Constantin a început să învețe limba greacă și să fie interesat de credința ortodoxă. Mitropolitul îl sfătuia mereu să meargă la slujbele ortodoxe și să încerce să ducă o viață duhovnicească mai înaltă. Mergând într-o zi la mitropolie, a găsit acolo un părinte bătrân și l-a rugat să îi citească ceva dintr-o carte de învățătură ortodoxă. Gheronda i-a spus atunci că trebuie să meargă să-și ia ochelarii pentru că nu îi avea la îndemână. Atunci, Constantin a alergat degrabă și i-a adus el ochelarii bătrânului preot, pentru ca să aibă mai mult timp să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Bătrânul l-a răsplătit pe Constantin citindu-i câteva ceasuri din cărțile de învățătură, vorbind cu el și sfătuindu-l, lucru care i-a plăcut foarte mult lui Constantin și, după cum spune Sinaxarul său, ,,a păstrat toate acele cuvinte în inima sa”.

Constantin era doar un copil, un copil cu suflet frumos. Dragostea lui Hristos pentru toți oamenii despre care auzea citindu-se, i-a creat o impresie deosebită. Și-a pus în gând să îmbrățișeze și el această credință a lui Hristos și a dragostei. Astfel, a plecat în Sfântul Munte, la Néa Skíti, unde s-a mărturisit pentru prima dată și a luat hotărârea de a se boteza. Duhovnicul său l-a ținut alături de el câteva zile, catehizându-l, apoi s-a adresat întâi-stătătorilor mănăstirii Sfântul Pavel pentru a lua o hotărâre în privința lui Constantin. Nu era ușor de luat o hotărâre în acest caz, pentru că a boteza un musulman în vremea aceea, putea să aibă consecințe grave pentru mănăstire.

Soborul mănăstirii a hotărât să îl trimită la Marea Lavră, care era pe atunci centrul Sfântului Munte și avea mulți părinți luminați de Dumnezeu. La Marea Lavră l-au primit cu mare dragoste, l-au îngrijit, l-au catehizat, dar nu au îndrăznit să-l boteze. Se găsea, chiar atunci, la Marea Lavră, și Patriarhul Ecumenic Grigore al V-lea, pe care turcii aveau să-l spânzure în cursul evenimentelor din 1821. Astfel, Constantin a fost trimis la Patriarh – aflat în exil în Sfântul Munte în acea vreme– după ce părinții de la Marea Lavră i-au dat și un mic ajutor de 5 arginți. Părinții se temeau ca nu cumva acest tânăr să fi fost trimis dinadins de turci pentru a le întinde o cursă, pentru ca să găsească motiv de a da foc Sfântului Munte.

Constantin, în loc de a merge să îl întâlnească pe Patriarh, s-a dus la Schitul Sfintei Ana, unde îl cunoscuse pe Părintele Hrisant, duhovnic îmbunătățit, alături de care a rămas timp de trei zile. De acolo a plecat iarăși la drum, fără să vadă unde mergea, din cauza ceții – dar, de fapt, pentru că așa a dorit Dumnezeu – a apucat pe drumul care ducea la Kavsokalivia. Ostenit de drum, s-a așezat să se odihnească, și adormind, i s-a arătat în vis Maica Domnului, care i-a spus să nu se întristeze, ci să-și continue drumul către schit. La Kavsokalívia l-a întâlnit pe Gheronda Gavriil, dar bătrânul s-a temut să-l boteze fără binecuvântarea egumenului, așa că l-a trimis, împreună cu monahul Gavriil, la mănăstirea Iviron, unde se găsea, în acea perioadă Patriarhul Grigorie. ,,De ce ai venit la noi, care suntem disprețuiți de către toți”, l-a întrebat atunci Patriarhul, ca să-l încerce. Și a continuat: ,,Ce dorești de la noi, care, după cum vezi, nu avem nimic să-ți dăm? Noi suntem prigoniți de către toți, pe când voi aveți puterea și slava și vă puteți bucura de toate plăcerile vieții și tu nu iei seama la toate acestea? Vino-ți în fire!”. După ce a ascultat toate acestea, Constantin a început să plângă. Patriarhul s-a apropiat de el și, prin cuvinte blânde, l-a mângâiat zicând: ,,Peste câteva luni voi veni eu la Kavsokalívia și te voi boteza. Tu mergi, pregătește-te și, mai mult decât orice, să nu știe nimeni despre aceasta”.

Sfântul a făcut după cum i-a spus Patriarhul și a mers și a stat la Kavsokalívia vreme de șase luni. În toată această perioadă, a stârnit admirația tuturor pentru frumoasele sale virtuți și pentru credința sa.

În cele din urmă, a fost luată hotărârea de a fi botezat. În momentul când preotul a rostit cuvintele ,,se botează robul lui Dumnezeu Constantin”, fața sa a început să strălucească atât de tare, încât monahii ce erau de față cu greu puteau să privească la el.

După botez, Constantin a mers și a aprins o lumânare mare la icoana Maicii Domnului Portaítissa de la Mănăstirea Iviron, iar de acolo s-a îndreptat spre Schitul Sfântului Ioan Botezătorul, unde a avut prilejul să se închine la moaștele sfinților noi mucenici. Aici i s-a născut în suflet dorința de a mărturisi și el pe Hristos. Aceste gânduri ale sale le-a mărturisit duhovnicului schitului, dar acesta nu l-a încurajat către ceea ce își dorea, ci l-a povățuit să rămână pentru o perioadă și să ducă lupta cea duhovnicească a monahului, iar dacă va fi voia lui Dumnezeu, Acela îl va chema să mărturisească.

Mâhnit de acest cuvânt al bătrânului, s-a întors la Kavsokalívia. Acolo a avut o vedenie dumnezeiască: se făcea că se găsește în Aghia Sofia, iar în înaltul turlei se găsea Hristos șezând pe un tron prealuminos, străjuit de oștile cerești. Acolo se afla și un ostaș mai de vază decât ceilalți (părea a fi Sfântul Dimitrie), care l-a luat de mână și l-a dus în fața Domnului. Iar Domnul, privind la el, i-a spus: ,,Lasă-l pe acesta, încă nu a sosit vremea lui”.

Pe atunci, frații lui Constantin se găseau în Magnezia (Asia Mică). Dorința cea mai mare a sfântului era de a-i găsi și a-i face și pe aceștia creștini. Luând binecuvântare de la duhovnicul său, a plecat spre Aivalí, urmând ca de acolo să meargă în Magnezia. La Aivalí fost recunoscut de un turc. Constantin a încercat să fugă la Smirna, dar pe corabie a fost arestat și dus la aga. În fața judecătorului, Constantin a mărturisit că este creștin, zicând: ,,Musulman am fost, dar luminat fiind de Dumnezeu, am înțeles că zadarnică este credința agarenilor, căci numai credința creștinilor este cea adevărată. De aceea, cunoscând ce este mai bine pentru mine, m-am botezat creștin pentru a câștiga viața veșnică”. Aga din Aivalí l-a chemat atunci pe aga din Moschonisión pentru a încerca amândoi să-l readucă pe Constantin la credința musulmană. Însă nici temnița, nici amenințările, nici promisiunile și nici chinurile nu au putut să-l facă pe Constantin să-și schimbe credința. În tot acest timp, creștinii din Aivalí, se adunau și privegheau și se rugau pentru ca Dumnezeu să-l întărească pe sfânt.

Chinurile la care l-au supus erau înfricoșătoare. La fel îl chinuiseră și pe Sfântul Gheorghe cel din Chios, în urmă cu zece ani, tot la Aivalí. Mai întâi i-au așezat pe cap o coroană înroșită în foc, apoi i-au strâns capul într-o curea în care înfipseseră cuie, astfel încât ochii îi ieșeau afară din orbite din pricina strânsorii. Zi și noapte îi strângeau picioarele în butuci de lemn sau îl atârnau cu picioarele în sus, iar trupul i-l loveau și i-l brăzdau cu gheare de fier. Creștinii vedeau cum o lumină plutea deasupra bisericii Sfântului Gheorghe, iar de acolo, lumina mergea și intra în temnița unde se găsea sfântul. În închisoare, Maica Domnului i s-a arătat sfântului și i-a vestit că va sfârși prin moarte mucenicească în Constantinopol.

După toate acele chinuri, l-au adus din nou pe sfânt în fața mai marilor lor, sperând ca de data aceasta să se lepede de credința creștină. I-au dezlegat mâinile, iar în acel moment Constantin și-a făcut semnul Crucii. Văzând aceasta, aga din Moschonisión și-a ieșit din minți, a început să strige, și-a scos sabia și a început să-l lovească pe Constantin peste piept. O cruce luminoasă s-a arătat pe pieptul sfântului, care nu a pătimit nimic. Văzând că nimic nu folosește, aga din Aivalí l-a trimis pe sfânt la Constantinopol, unde a fost supus la alte chinuri. Printr-un monah care l-a vizitat în închisoare, Constantin a trimis scrisori Patriarhului Grigorie – care se afla încă la Sfântul Munte – precum și părinților de acolo.

Adus din nou în fața judecătorului, i-a spus: ,,O, judecătorule, dacă ai știi și tu cât cântărește un suflet, pe dată ai deveni și tu creștin”. Judecătorul, neputând să îndure această ,,ocară”, a poruncit ca sfântul să fie spânzurat, iar apoi să fie îngropat în cimitirul musulmanilor, pentru că el îl considera pe sfânt ca fiind musulman, dar și pentru ca nu cumva creștinii să îi poată lua trupul.

De la Sfântul Munte, câțiva monahi au fost trimiși la Aivalí să afle amănunte despre împrejurările în care a mărturisit Sfântul Constantin și să aștearnă totul pe hârtie. Aceștia au ajuns și în Constantinopol și au cumpărat de la turci veșmintele pe care le purtase sfântul înainte să-și afle sfârșitul. Aceste haine se găsesc astăzi la Sfântul Munte, la Kavsokalívia, unde mulți creștini punându-le peste ei și cerând cu credință ajutorul sfântului, și-au găsit vindecarea de bolile de care sufereau.

Sursa online: pemptousia.ro

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Pătimirile Noului Mucenic Constantin Aghioritul, frescă din Kyriaconul Kavsokaliviei

Tropar, glasul al III-lea,  ,,Dumnezeieștii credințe”:
Toată adunarea creștinilor o ai bucurat,
Iar neamul agarenilor l-ai rușinat,
Propovăduind cu înflăcărare dreapta credință,
Mulțime de chinuri ai îndurat.
O, Constantine, lauda mucenicilor,
Lucrul pe care l-ai dorit, l-ai înfăptuit,
Pomenește-ne pe noi, vrednicule de laudă.

Ciclul de documentare „Omul în faţa lui Dumnezeu” al ÎPS Ilarion Alfeiev, Mitropolit de Volokolamsk

Omul în faţa lui Dumnezeu. Intrarea în biserică

Omul în faţa lui Dumnezeu. Icoana

Omul în faţa lui Dumnezeu. Taina Botezului

Omul în faţa lui Dumnezeu. Spovedania. Rugăciunea şi postul

Omul în faţa lui Dumnezeu. Taina Euharistiei

Omul în faţa lui Dumnezeu. Taina Căsătoriei

Omul în fața lui Dumnezeu. Sfântul Maslu şi slujba înmormântării

Omul în fața lui Dumnezeu. Sărbătorile

Omul în fața lui Dumnezeu. Maica Domnului și sfinții

Omul în fața lui Dumnezeu. Slujba

Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC

Realizatorul acestui ciclu de documentare este Înaltpreasfinţitul Ilarion Alfeiev (Иларион Алфеев, n. 24 iulie 1966, Moscova) – arhiepiscop ortodox rus, din 2009 mitropolit de Volokolamsk și conducător al Direcției de Relații Externe din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. Între 2003-2009 a fost episcop al Vienei și Austriei și reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse la instituțiile europene.

„Dohiariu. Lăcașul Sfinților Arhangheli”, un nou documentar rusesc cu subtitrare în română

„Dohiariu. Lăcașul Sfinților Arhangheli”, un nou documentar rusesc cu subtitrare în română
Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Vezi și

Procesiune cu Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Axion Estin, a doua zi de Paști, în Karyes (2017)


Procesiune cu Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Axion Estin, a doua zi de Paști, 17 aprilie 2017, în Karyes – capitala Sfântului Munte / Foto credit George Crasnean

Mai multe despre Icoana Maicii Domnului Axion Estin la linkul :

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului “Axion Estin” de la Biserica Protaton, Karyes, Sfântul Munte Athos [up-date]

Mai jos aveți o fotografie mai veche de 100 de ani, din 1913, de la o procesiune similară cu Icoana Maicii Domnului Axion Estin.

Procesiune cu Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Axion Estin”, 1913

Minune la Mănăstirea Dochiariu din Muntele Athos: Un tânăr de 18 ani, mut din naștere, începe să vorbească în fața Icoanei Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare” (Gorgoepikoos), decembrie 2016

gorgoepikoos-paraclis
Minune la Mănăstirea Dochiariu din Muntele Athos: Un tânăr de optsprezece ani, mut din naștere, începe să vorbească în fața Icoanei Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare” (Gorgoepikoos), decembrie 2016

Muntele Athos / 15 decembrie 2016

O minune care a avut loc la începutul lunii decembrie la Mănăstirea Dochiariu din Muntele Athos a fost relatată de un călugăr care a fost martor la acest eveniment. Această întâmplare minunată a fost povestită, de asemenea, și în timpul unui eveniment public la o biserică din Tesalonic.

„În lăcașul Maicii Domnului, la Mănăstirea Dochiariu din Sfântul Munte Athos, unde starețul mănăstirii, Cuviosul Grigorie, împreună cu obștea cântă zilnic psalmi, fac slujbe de pocăință și se roagă pentru sănătatea și odihna a sute de oameni, unul dintre frații noștri în Hristos s-a rugat în paraclisul ce adăpostește Icoana și a primit har din belșug de la „Grabnic ascultătoarea”, Icoana Maicii Domnului care de bună voie își revarsă grabnic mila ei asupra tuturor celor ce o invocă cu venerație și credință”, precizează site-ul grecesc vimaorthodoxias.gr.

dochiariuPotrivit unui martor ocular, un tânăr în vârstă de optsprezece ani din orașul Strumica [Macedonia], care suferea grav de bâlbâială, a vizitat Mănăstirea Dochiariu pentru a se închina Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Grabnic ascultătoare”. Când tânărul, care nu mai vorbise înainte și care scoatea doar sunete neinteligibile, a intrat în mănăstire și a stat lângă „Grabnic ascultătoarea”, icoana făcătoare de minuni, el a început brusc să plângă și să strige în limba sa maternă: „Maică Maria, dă-mi sănătate!”.

Toți aceia care erau cu el și cunoșteau viața tânărului au rămas uimiți. După rugăciunea pe care un călugăr din Dochiariu a citit-o netulburat, tânărul macedonean s-a adresat tuturor celor prezenți care s-au rugat împreună cu el și a spus: „Vă mulțumesc tuturor, acum mă simt foarte bine.”

Acesta este încă un alt exemplu al puterii miraculoase a Preacuratei Fecioare, care, prin icoana ei „Grabnic Ascultătoare” își revarsă harul ei peste mulți credincioși în fiecare zi, în Grecia, dar și în străinătate. Credincioșii se roagă și cheamă ajutorul ei, strigând: „Bucura-te, care ești grabnic ascultătoare, îndeplinind spre folos cererile noastre!”

Traducere și adaptare după pravoslavie.ru de Laurențiu Dumitru

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Vezi și

Gorgoepikoos, Dochiariu, monastiriaka

Darurile magilor de la Mănăstirea athonită Sfântul Pavel, documentar rusesc cu subtitrare în limba romană

Darurile magilor de la Mănăstirea athonită Sfântul Pavel, documentar rusesc cu subtitrare în limba romană (click în bara de jos pe Subtitles/CC).

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Scurtă istorie a Rugăciunii lui Iisus

%ce%bc%ce%bf%ce%bd%ce%b1%cf%87%cf%8c%cf%82-%cf%80%cf%81%ce%bf%cf%83%ce%b5%cf%85%cf%87%ce%ae

Când Mântuitorul Iisus Hristos S-a întrupat acum mai bine de 2000 de ani, poporul lui Israel dezvoltase deja o evlavie profundă pentru numele sfânt al lui Dumnezeu. Acest nume, pe care Dumnezeu l-a revelat lui Moise, a ajuns să fie socotit de evrei drept inefabil, atât de sfânt încât nu putea fi pronunțat nici măcar în rugăciune. În locul său, evreii au adoptat numele Adonai, „Domnul”; însă, cu timpul, chiar și acesta a părut îndrăzneț și astfel a devenit un obicei ca, în ebraică, Dumnezeu să fie numit Ha Shem, care înseamnă „Numele”. Pe timpul lui Iisus, numele adevărat al lui Dumnezeu era rostit cu voce tare numai o dată pe an, de Yom Kippur, „Ziua Ispășirii”, când marele preot intra în Sfânta Sfintelor din Templul din Ierusalim, iar aici, de unul singur, pronunța sfântul nume.

Niciodată nu a fost atașată de numele lui Iisus vreo interdicție. Cum oare s-ar fi putut face una ca aceasta? Numele Său a fost rostit probabil de mii de ori atunci când a pășit pe pământ. Mai mult, în forma sa ebraică, Yeshua (Joshua în engleză), era un nume obișnuit. Chiar dacă primii creștini ar fi dorit să interzică cuiva să rostească numele lui Iisus, cum ar fi putut să o facă?

Cu toate acestea, evlavia față de numele lui Iisus datează din perioada apostolică. În Evanghelia după Ioan, Iisus Însuși îi încurajează pe ucenicii Săi să se sprijine pe puterea numelui Său: „Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da” (Ioan 16, 23). Nu după mult timp, Sfântul Pavel scria în epistola sa către Filipeni: „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești, și al celor pământești, și al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10).

În jurul anului 150, un mistic creștin, pe nume Herma, a așternut pe hârtie mai multe vedenii pe care le experiase; această carte este cunoscută sub numele de Păstorul. Într-una din aceste vedenii, un înger l-a asigurat pe Herma: „Nimeni nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu dacă nu primește numele Fiului Său”. Ulterior, îngerul îi spune lui Herma: „Numele Fiului lui Dumnezeu este mare și mai presus de înțelegere și susține întreaga lume”.

Observăm aici că, deja în secolul al II-lea, creștinii dezvoltau o teologie a puterii numelui lui Iisus. Dacă, așa cum credeau unii, Rugăciunea lui Iisus datează din timpul lui Hristos, atunci aceste rânduri din Păstorul fac dovada unei evlavii religioase care exista în acea perioadă. Dar dacă Rugăciunea lui Iisus aparține unei perioade târzii, atunci am găsit unul dintre cei mai timpurii precursori ai săi.

La aproape un secol după Herma, influentul teolog Origen (cca 185-254) a scris despre puterea numelui lui Iisus de a liniști cugetele și sufletele tulburate și de a schimba inimile: „Numele lui Iisus poate să înlăture confuziile din mințile oamenilor, să alunge demonii și, de asemenea, să alunge bolile; poate naște o minunată smerenie a duhului și o deplină schimbare a caracterului, și omenitate, și bunătate, și blândețe, în acei oameni care nu se prefac că sunt creștini”.

În cartea sa, Despre Duhul Sfânt, Sfântul Ambrozie (cca 337-397), episcopul Milanului și părintele duhovnicesc al Fericitului Augustin, a scris că, atunci când Hristos a venit în lume „a răspândit pretutindeni, la toate făpturile, acel Nume dumnezeiesc al Său, fără a fi împlinit de vreo adăugare (căci deplinătatea nu primește vreo micșorare), ci împlinind locurile pustii pentru ca Numele Său să fie minunat în toată lumea. Așadar, revărsarea Numelui Său semnifică un fel de belșug abundent de haruri și o abundență de bunuri cerești, fiindcă tot ceea ce este revărsat curge din abundență”.

Între timp, Fericitul Augustin (354-430), spune în epistola sa către Proba că primise vești potrivit cărora monahii și pustnicii din deșertul egiptean „rostesc rugăciuni foarte frecvent însă acestea sunt foarte scurte”. Aproape cu siguranță, una dintre aceste scurte rugăciuni era Rugăciunea lui Iisus, așa cum o știm astăzi.

Rugăciunea lui Iisus, așadar, pare să fi apărut din încrederea profundă a primilor creștini în puterea sfântului nume al lui Dumnezeu care și-a găsit calea în practica monahală de a rosti rugăciuni scurte în decursul unei zile.

Rugăciunea născută din gingășie

Deșertul Sinai este un loc aspru, arid, care cu greu poate fi socotit un mediu ce poate rodi sentimente de afecțiune. Totuși, Arhimandritul ortodox Lev Gillet (1893-1980), scriind despre spiritualitatea monahilor Mănăstirii Sfânta Ecaterina din secolul al V-lea, descrie viața lor religioasă ca fiind „pătrunsă de gingășie”. Și care este izvorul acestor sentimente de bunătate? Evlavia monahilor pentru numele lui Iisus. Ioan, un monah din secolul al VI-lea, care a trăit în Gaza din Palestina (mai bine cunoscut pentru prietenia și corespondența cu prietenul său monah, Varsanufie), mărturisește încrederea pe care monahii din Sinai o aveau în numele lui Iisus, atunci când scrie că marii sfinți pot lupta împotriva diavolului și ispitelor sale, însă „cei care sunt slabi nu pot decât să caute adăpost în numele lui Iisus”.

În timpul călătoriilor noastre, Părintele Ioan și cu mine am auzit monahi referindu-se la „tăcere”, „atenție” și „trezvie” ca fiind esențiale pentru liniștirea patimilor și izgonirea gândurilor zilnice care răspândesc mintea pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. „În această liniște”, spune în Filocalie Isihie al Ierusalimului, cunoscut, de asemenea, ca Isihie Presbiterul (un monah și preot din secolul al V-lea), „inima inspiră și Îl cheamă, neîncetat și fără oprire, numai pe Iisus Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu, și El Însuși Dumnezeu”. Dacă această afirmație vă aduce aminte de ceea ce ați aflat deja despre dorința monahilor de a spune neîncetat Rugăciunea lui Iisus, atunci nu vă va surprinde faptul că Isihie este primul autor atestat în documente care se referă explicit la Rugăciunea lui Iisus. El spune: „Prin stăruința în Rugăciunea lui Iisus… intelectul, eliberat de orice imagine, se bucură de o deplină liniște”.

Cu toții dorim să avem pacea inimii și a minții, iar atunci când Iisus potolește durerea și răcorește o inimă tulburată, cel care a fost astfel binecuvântat simte o atât de mare bucurie și recunoștință încât va dori ca niciodată să nu fie despărțit de Hristos. „Doar Iisus Hristos, Cel ce unește ceea ce este separat și nimeni altcineva”, ne încredințează Isihie, „poate dărui inimii tale o trainică pace de la patimile tale”.

O schimbare și o deșteptare

Sfântul monah Grigorie Sinaitul a fost cel care a redeșteptat practica Rugăciunii lui Iisus în mănăstirile și sihăstriile Muntelui Athos. Nu a fost ușor: atunci când a sosit în Sfântul Munte, în jurul anului 1300, el nu a găsit decât numai trei monahi – Isaia, Cornelie și Macarie – care se nevoiau cu rugăciunea contemplativă. Cu toate acestea, datorită lui Grigorie și acestor trei monahi contemplativi, Rugăciunea lui Iisus a prins rădăcini în Athos și, începând de atunci, monahii din Sfântul Munte au răspândit Rugăciunea în toată lumea ortodoxă.

Motivul pentru care Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai și-a pierdut influența în răspândirea acestei practici este dificil de identificat însă, cel mai probabil, izolarea fizică a mănăstirii a avut și ea un rol. Pe la sfârșitul secolului al XIII-lea, Peninsula Sinai și toată Țara Sfântă se aflau deja sub ocupație musulmană – ultimii cruciați fiind alungați din regiune în 1291. Pelerinii care doreau să viziteze Sfânta Ecaterina, ca de altfel și monahii din acea mănăstire care doreau să călătorească peste granițe la alte mănăstiri, trebuiau să ia în considerare riscurile unei astfel de călătorii. Dacă cineva era capturat pe drum de bandiți sau negustori de sclavi, acela nu avea să-și mai revadă vreodată căminul. Și, prin urmare, monahii Mănăstirii Sfânta Ecaterina s-au găsit ei înșiși în multe privințe separați de lumea creștină.

Între timp, în Muntele Athos, Sfântul Grigorie făcea cunoscută comunității monahale athonite o nouă formă de rugăciune mistică. Avem tendința de a considera misticismul ca fiind ceva din altă lume, un lucru potrivit marilor sfinți, însă nu și oamenilor obișnuiți. Grigorie ar fi pus la îndoială această afirmație. El considera că experiențele mistice sunt dreptul din naștere al tuturor creștinilor, un dar al Duhului Sfânt revărsat la botez, dar care zace în stare de așteptare până în momentul în care ceva îl deșteaptă. Dorința de a fi mai aproape de Dumnezeu, a trăi o viață mai puțin lumească, va deștepta darul mistic, și practica Rugăciunii lui Iisus îl va ajuta de-a lungul drumului pe novice.

Grigorie a recunoscut că este nevoie de practică pentru a reuși să izgonești toate distragerile și pentru a te centra cu totul pe unirea cu Hristos. El recomanda recitarea Rugăciunii lui Iisus la începutul zilei, șezând (pentru a fi mai convenabil) și ținând capul aplecat pentru a feri ochii să caute lucruri intersante sau care distrag. El sfătuia ca rugăciunea să fie rostită domol, concentrându-ne pe semnificația fiecărui cuvânt. Cu timpul, creștinul va putea spune împreună cu Sfântul Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20).

Iisus Hristos și Fecioara Maria

Unul dintre pustnicii pe care Grigorie i-a întâlnit în Athos este Sfântul Maxim din Capsocalivia († 1365). Despre acesta se dusese pretutindeni faima că putea citi inimile, putea dezvălui celor care veneau la el cele mai adânci taine și păcatele pe care se temeau să le mărturisească. Atât de mulți pelerini se străduiau să ajungă în îndepărtatul Munte Athos și apoi în sălbăticia unde se afla coliba lui Maxim, încât el a socotit de cuviință să se retragă din nou și din nou, tot mai adânc în pădure, pentru a regăsi singurătatea pe care o căuta. De fiecare dată când se muta el își ardea vechea colibă, de aici primindu-și supranumele – Kapsokalyvia înseamnă în greacă „colibă arsă”. Dar nu era vreun loc în care Maxim să se poată ascunde. Întotdeauna pelerinii îl găseau. Au reușit să ajungă la el chiar și trimișii împăraților bizantini Ioan IV Cantacuzino și Ioan V Paleologul, care au cerut și ei sfatul sfântului.

Sfântul Grigorie l-a vizitat, de asemenea, pe Sfântul Maxim și probabil, Grigorie fiind la rândul său monah, Maxim nu s-a supărat. Sfântul Maxim Cavsocalivitul rostea și el Rugăciunea lui Iisus însă o dusese într-o nouă direcție: stând înaintea icoanei Sfintei Fecioare Maria, el repeta o rugăciune în care invoca numele lui Iisus și al Mariei. Nu știm ce zicea în rugăciunea sa; probabil că era o alcătuire proprie. Ceea ce făcea Maxim era deosebit.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Pe tărâmurile slave

Cam în aceeași perioadă în care Grigorie reînsuflețea practica Rugăciunii lui Iisus, iar Maxim introducea o variație personală la formula clasică, Sfântul Calist al II-lea, Patriarhul Constantinopolului, scria un manual pentru ortodocșii creștini care făcea din Rugăciunea lui Iisus centrul vieții lor duhovnicești. Cunoscută prin numele aparte de Centurii, cartea lui Calist era menită monahilor, însă Arhimandritul Lev Gillet, care s-a adâncit în această lucrare aproape uitată în secolul al XX-lea, a socotit că, prin anumite adaptări, orice creștin ar putea urma și s-ar putea folosi de manualul Sfântului Calist.

Întrebuințând metoda lui Calist ca punct de plecare, creștinul care tânjește să-și adâncească viața duhovnicească pune credința în acțiune prin fapte de milostenie: citește Sfintele Scripturi zilnic; participă la slujbele bisericești; primește Sfânta Împărtășanie cu vrednicie, evlavie și smerenie; face priveghere de toată noaptea la sfinte sărbători importante precum Paștele și Crăciunul; postește cu legume, pâine și apă în fiecare zi de miercuri și vineri. Toate aceste fapte, spune Părintele Lev, sunt menite să sprijine, să întărească actul principal: rostirea Rugăciunii lui Iisus pentru a-L iubi pe Iisus mai profund.

Între timp, din Muntele Athos, Rugăciunea lui Iisus se răspândea pe tărâmurile slave. Un monah rus din Athos, Sfântul Nil Sorsky (1433-1508), a învățat cum să rostească această rugăciune și atunci când s-a întors acasă, a introdus-o în mănăstirile de pe râul Volga. Un manual pentru instruirea novicilor redactat în Mănăstirea Sfânta Treime explică cum pot fi inițiați în Rugăciunea lui Iisus. În Ucraina și Rusia a apărut obiceiul de a zice Rugăciunea lui Iisus, trecând cu degetele în același timp peste nodurile sau mărgelele unei funii de rugăciune [metanier].

Înapoi în Sfântul Munte

În secolul al XVIII-lea era un monah care trăia în Muntele Athos, pe nume Nicodim; avea să devină cunoscut sub numele de Nicodim Aghioritul (cca 1749-1809). În perioada în care s-a nevoit în Sfântul Munte și-a instruit ucenicii să folosească o tehnică de rugăciune prin care, credea el, intelectul poate fi adus în inimă.

Acestea sunt învățăturile Sfântului Nicodim către călugări: în fiecare seară găsește un loc întunecat, liniștit unde să nu fii tulburat timp de o oră. Așezat pe un scaun, apleacă-ți capul până ce barba se odihnește pe piept. Înainte de a începe să te rogi, ține-ți respirația puțin; apoi, cu o voce slabă începe să rostești Rugăciunea lui Iisus. Nu lăsa ca mintea să colinde sau să fie distrasă, ci păstreaz-o acordată la cuvintele rugăciunii până ce rugăciunea devine centrul minții, al inimii și al sufletului. „Pune în mișcare voința sufletului”, spune Nicodim. „Sufletul trebuie să zică această rugăciune cu toată voința sa, cu toată tăria sa și cu toată iubirea sa”. Desigur, acesta era un sfat adresat monahilor novici. Pe când ne aflam în Athos, colegii mei și cu mine – creștini mireni – am fost avertizați de mai mulți monahi și preoți să nu ne plecăm capul și să nu ne ținem respirația fără îndrumare; acest fel de a rosti Rugăciunea lui Iisus, ne-au spus ei, necesită îndrumare din partea unui povățuitor duhovnicesc și nu ar trebui să o spunem de capul nostru.

Scopul monahilor care practicau – și care încă practică – Rugăciunea lui Iisus în acest chip este de a se separa de tot ceea ce este lumesc: confort, faimă, succes, avere, ambiție, căsătorie, familie. O rostire disciplinată a Rugăciunii lui Iisus ușurează lepădarea de aceste lucruri. Însă ce se întâmplă cu aceia dintre noi care trăim în lume și care nu putem renunța la îndatoririle noastre? Pentru noi, Rugăciunea lui Iisus ne poate feri de a deveni prea atașați de lucrurile lumii, de la a face idoli din cariera, salariul, mașina noastră și alte simboluri ale statutului nostru social. Practica Rugăciunii lui Iisus ne ușurează detașarea de dorințele și neliniștile lumii care ne pot distrage de la adâncirea vieții noastre duhovnicești. Aceasta vrea să spună Sfântul episcop rus din secolul al XIX-lea, Teofan Govorov (Zăvorâtul, 1815-1894), atunci când scrie: „Scopul practicii (Rugăciunii lui Iisus) constă în dobândirea obiceiului de a păstra mintea în trezvie înlăuntrul inimii”. Către aceasta putem aspira cu toții, prin harul lui Dumnezeu și folosindu-ne de Rugăciunea lui Iisus.

Pelerinul rus

În Rusia secolului al XIX-lea, Rugăciunea lui Iisus a inspirat scrierea unei cărți care va deveni un titlu clasic al literaturii mistice, Pelerinul rus. Cartea în sine este un fel de taină: este scrisă la persoana întâi însă nimeni nu știe dacă este o lucrare de ficțiune sau chiar o relatare autobiografică despre un mistic rătăcitor ce devine un rugător iscusit al Rugăciunii lui Iisus. Pelerinul ne spune cum un stareț l-a învățat să se roage neîncetat cu Rugăciunea lui Iisus, cum aceasta i-a transformat viața și l-a ajutat să îndure orice necaz sau pătimire.

Cea mai interesantă parte a cărții este cea în care pelerinul descrie ce trăiește el atunci când se roagă:

Uneori (atunci când zice Rugăciunea lui Iisus), inima mea părea de parcă revărsa de bucurie, atât de ușoară era, atât de plină de libertate și de alinare. Uneori simțeam iubire pentru Iisus Hristos și toate făpturile lui Dumnezeu… Uneori, prin chemarea numelui lui Iisus, eram covârșit de fericire și de atunci am înțeles înțelesul acestor cuvinte: „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”.

Rugăciunea lui Iisus și Pelerinul rus joacă un rol important în romanul lui J.D. Salinger, Franny și Zooey. Franny, o studentă aflată în toiul unei crize existențiale, citește Pelerinul rus și încearcă să se roage fără încetare. În timpul prânzului cu prietenul său ea încearcă să-i explice ce face însă el nu o aude; el este captivat de masa sa, de meciul de fotbal la care va participa după prânz, de petrecerea de după joc. Când prânzul se sfârșește prietenul iese afară să cheme un taxi. Franny rămâne la masă recitând fără oprire Rugăciunea lui Iisus. Ea descoperise un mărgăritar de mare preț în timp ce mintea prietenului ei este axată în întregime pe găsirea unui taxi.

Mulțumită în mare parte Pelerinului rus, care a fost tradusă în multe limbi, Rugăciunea lui Iisus a devenit cunoscută în Europa Apuseană și în Statele Unite, unde o mână de catolici și protestanți au încercat să o practice. Autoarea engleză Evelyn Underhill (1875-1941), care a fost deosebit de interesată de domeniul misticismului, a îmbrățișat Rugăciunea lui Iisus: „Acest meșteșug este atât de simplu”, scrie ea, „încât poate fi întrebuințat de cel mai umil dintre credincioși și totuși atât de puternic, încât îi poate introduce pe cei care o rostesc cu credincioșie în cele mai adânci taine ale vieții contemplative”. În mod curios totuși Rugăciunea lui Iisus este încă în mare necunoscută și nu foarte mult practicată în Apus. Nădăjduim că această carte va ajuta ca Rugăciunea lui Iisus să devină cunoscută și iubită în toată lumea apuseană.

Lasă rugăciunea să-și facă lucrarea

În 1963, un monah ortodox pe care l-am menționat anterior în acest capitol, Arhimandritul Lev Gillet, a publicat ceea ce trebuie să fie cea mai bună lucrare modernă despre Rugăciunea lui Iisus, intitulată simplu The Jesus Prayer (Rugăciunea lui Iisus). Părintele Lev a fost inițial un catolic francez evlavios care a îmbrățișat monahismul benedectin. Student în creștinismul răsăritean, Părintele a explorat Ortodoxia și în cele din urmă s-a convertit, devenind creștin ortodox.

Printre prietenii lui Gillet se numărau catolici, anglicani, calviniști, penticostali și quakeri și pe toți îi îndemna să rostească Rugăciunea lui Iisus. Nu ar fi ceva exagerat dacă am afirma că Părintele Lev a făcut din a aduce Rugăciunea lui Iisus în bisericile Apusului o misiune personală.

n_chumley_-_tainele_rugaciunii_lui_iisusÎn cartea sa, Părintele Lev insistă că nu sunt necesare pregătiri elaborate pentru a începe rostirea acestei rugăciuni, potolește-ți mintea neobosită, cere ajutorul Duhului Sfânt și apoi începe să repeți rugăciunea. Singurul său avertisment este simplu: nu încerca să te forțezi să ai o experiență „mistică” sau să îți provoci o stare emoțională falsă. Lasă rugăciunea să lucreze singură. „Începând să rostești numele șlui Iisusț cu evlavie fierbinte”, scrie el, „tot ceea ce trebuie să facem este să ne atașăm de el, să ne agățăm de el și să îl repetăm domol, ușor și în tăcere”.

Nu te grăbi în repetarea rugăciunii, îndeamnă Părintele Lev. Și nu o zi prea repede. Dacă obosești nu te mai ruga. Dar chiar și atunci când nu te rogi, indiferent de orice altceva faci, încearcă să fii atent la dorința de a rămâne întotdeauna în prezența lui Iisus. Sfânta Scriptură caracterizează această stare astfel: „Dormeam, dar inima-mi veghea” (Cântarea Cântărilor 5, 2).

Care sunt urmările rostirii neîncetate a numelui lui Iisus? Părintele Lev ne încredințează: „Numele lui Iisus este un mijloc concret și puternic de a-i transfigura pe oameni în realitatea lor cea mai profundă și dumnezeiască”. El ne îndeamnă să spunem rugăciunea în tăcere în timp ce mergem la serviciu, în timp ce mergem pe stradă, chemând numele lui Iisus peste fiecare om pe care îl vedem și încercând mereu să ne purtăm într-un mod care să sugereze oamenilor din jurul nostru că noi încercăm să trăim pentru Hristos.

Pelerinajul pe care l-am făcut împreună cu Părintele John, căutarea noastră de a afla tainele Rugăciunii lui Iisus, a fost călăuzită de toți acești bărbați și femei sfinte care au experiat puterea duhovnicească, de viață schimbătoare a rugăciunii. Scrierile lor despre Rugăciunea lui Iisus au fost manuale mistice care ne-au îngăduit să pășim pe urmele sfinților.

Sursa: Norris J. Chumley, Tainele Rugăciunii lui Iisus. Trăind prezenţa lui Dumnezeu: pelerinaj în inima unei străvechi spiritualităţi, traducere de Dragoş Dâscă, Editura „Doxologia“, Iaşi 2012 via pemptousia.ro

Cartea poate fi achizionată online de la linkul: goo.gl/RPSCz7

komboskini-metanier