Monthly Archives: Octombrie 2012

A apărut nr. 25 al revistei Atitudini, număr închinat lui Gheron Iosif Isihastul

A apărut nr. 25 al revistei Atitudini, număr închinat lui Gheron Iosif Isihastul
Revista cuprinde şi Acatistul Noilor Mucenici şi Mărturisitori din temniţele comuniste

Anunțuri

Pelerinaj la Athos (11 – 16 noiembrie 2012)

  • Duminică, 11 noiembrie: Plecare din Moinești – Adjud – Focșani – Buzău – București (aprox. 17.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranopoli
  • Luni, 12 noiembrie (ziua 1): Ouranopoli – Dafni – Măn Dionisiu (închinare la mormântul Sf. Nifon, la mâna dreaptă a Sf. Ioan Botezătorul, la icoana Maicii Domnului – Acatist și la celelalte odoare), Măn. Dionisiu (cazare).
  • Marți, 13 noiembrie (ziua 2): Măn Dionisiu. Drumeție (2h / opțional cu ferryboatul) până la Măn. Sfântul Pavel (închinare la Darurile Magilor, la lemnul din Cinstita Cruce și celelalte odoare). De aici plecare cu mașina la Schitul Lacu (închinare la Kiriakon). Chilia Buna Vestire – Lacu a părintelui Ștefan (cazare).
  • Miercuri, 14 noiembrie (ziua 3): Schitul Lacu. Drumeție (2h) până la Morfono. De la Morfono se pleacă cu taxiul până la Schitul Prodromu. Izvorul și Peștera Sfântului Athanasie Athonitul. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. De vorbă cu Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul. Schitul Prodromu (cazare).
  • Joi, 15 noiembrie (ziua 4): Schitul Prodromu. Se închiriază un maxi-taxi pentru întreaga zi pentru a vizita: Măn. Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Măn. Caracalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Măn. Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Măn. Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Pantocrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sf. Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Măn. Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sf. Andrei Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei, Seminarul teologic Athoniada). Schitul Sf. Andrei – Serai (cazare).
  • Vineri, 16 noiembrie (ziua 5): Schitul Sf. Andrei Serai – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos și Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului “Axion Estin”), Măn. Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii) – Chilia sârbească Sf. Sava (închinare la Icoana Maicii Domnului Galactotrofusa – Maica Domnului care alăptează). Plecare cu mașina din Karyes spre Dafni, îmbarcare pe ferryboat spre Ouranopoli. Plecare spre Tesalonic. Vizitarea orașului Tesalonic (vizitarea Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România. Serres – Sofia – București (aprox. 7.00 am) – Buzău – Focșani – Adjud – Moineşti.

Preț: 190 euro + diamonitirionul* (25 euro) + transportul în Sfântul Munte – ferryboat și taxi (aprox. 85 euro pentru acest traseu).

Locuri disponibile: 3 (trei!) / Plecare din Moineşti – Adjud – Focșani – Buzău – București – Giurgiu / Ghid asigurat / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Mercedes Vito, 2007, 8+1 locuri, aer condiţonat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte!

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + 110 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,

Laurențiu Dumitru
Organizator pelerinaje Athos / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii, preoţii şi monahii plătesc doar 10 euro diamonitirionul (permisul de vizitare al Sfântului Munte).

Arhiepiscopul Vasili Krivoşein (+ 1985), ucenicul Cuviosului Siluan Athonitul


Notă foto: 1. Cuviosul Siluan Athonitul (+ 1938); 2. Monahul Casian Korepanov; 3. Ierodiacon Sofronie Saharov, ucenicul și biograful Cuviosului Siluan, ctitorul Mănăstirii Cinstitului Înaintemergător de la Essex, UK († 1993); 4. Monahul Vasili Krivoşein, viitor Arhiepiscop de Bruxelles (+ 1985); 5. Studentul Roman Strijkov.

După numele de mirean Vsevolod Krivoşein, Arhiepiscopul Vasili s-a născut la Petersburg. Tatăl lui a fost ministru şi vicepreşedinte al guvernului rus. Vsevolod a studiat filologia la universităţile din Petersburg şi Moscova. […] În anul 1920 a plecat în străinătate şi a vizitat Egiptul, Constantinopolul şi Parisul. Şi-a continuat studiile filologice la Sorbona şi Moscova. A învăţat bine limba greacă şi s-a ocupat cu studiul Părinţilor Bisericii.

În toamna lui 1925 a plecat în Sfântul Munte, [ca să se facă monah]. A intrat în mănăstirea Sfântului Panteleímon, unde a fost tuns în 1927. S-a legat duhovniceşte de Sfântul Siluan († 1938) şi de biograful acestuia, Stareţul Sofronie [Saharov] († 1993). A slujit mănăstirea vreme de mulţi ani la rând de pe diferite poziţii. Ca secretar şi ca membru al Sinaxei Stareţilor, ca reprezentant al acesteia şi apoi ca Epistat al Sfintei Chinotite. În 1941 este numit membru al comisiei Sfintei Chinotite însărcinate cu redactarea unei scrisori adresate lui Adolf Hitler, pe care el însuşi a tradus-o în germană şi prin care se solicita protecţia Sfântului Munte din partea trupelor germane de ocupaţie. Această scrisoare şi-a atins scopul, pentru că Sfântul Munte nu a suferit nici o pagubă din partea armatei germane, în urma ordinului lui Hitler. A fost şi membru al unei comisii compuse din 16 membri, însărcinate cu redactarea Cartei Statutare a Sfântului Munte, pe care el nu a mai semnat-o în cele din urmă, din pricina presiunilor venite din partea slavilor.

Pe durata celor 25 de ani de şedere în Sfântul Munte nu s-a ocupat doar de chestiuni administrative, nici nu a fost absorbit de acestea. S-a rugat şi a studiat mult. Rod al cercetărilor sale este primul studiu teologic important: Învăţătura ascetică şi dogmatică a Sfântului Grigorie Palama. I-a iubit cu deosebire pe Părinţii Greci şi a devenit un foarte bun cunoscător al Sfântului Grigorie Palama şi al Sfântului Simeon Noul Theolog. Vorbea perfect limbile rusă, germană şi greacă.

În 1951, cu binecuvântarea mănăstirii, a plecat la Oxford. A fost redactorul excepţionalului Dicţionar al Părinţilor Greci editat la Oxford. Vreme de un deceniu a studiat în diferite biblioteci manuscrise ale Sfântului Simeon Noul Theolog, pe care le-a adus la lumina tiparului. În 1951 a fost hirotonit diacon şi preot de către Petru, Episcopul Dalmaţiei. În 1959 a fost hirotonit la Londra episcop-vicar de Volokolamsk cu reşedinţa la Paris de către Arhiepiscopul Nicolae († 1961) şi de Episcopul Antonie (Bloom) de Suroj († 2003). În 1960 a fost aşezat Arhiepiscop de Bruxellles.

Este autorul unei bogate opere scriitoriceşti, în care se distinge profunda lui cunoaştere a izvoarelor Sfinţilor Părinţi, gândirea teologică tradiţională şi abordarea adecvată a problemelor pastorale contemporane. În 1952 a scris despre Sfântul Munte şi despre viaţa duhovnicească din Biserica Ortodoxă. Arhiepiscopul Vasili nu a uitat niciodată Sfântul Munte. Toată viaţa şi-a petrecut-o în scrierea cărţilor duhovniceşti, în studiu şi în rugăciune.

Potrivit lui K. Kavarnós, «apariţia lui Gavriil Dionisiatul († 1983), a lui Theoclit Dionisiatul († 2006) şi a lui Krivoşein († 1985) arată o importantă revigorare a trăirii mistice ortodoxe în Sfântul Munte în timpul secolului al XX-lea. Marele interes al acestora pentru viaţa mistică este vădit din admiraţia lor faţă de teologii mistici, precum Simeon Noul Theolog, Grigorie Palama şi Nicodim Aghioritul».

A adormit întru Domnul ca Arhiepiscop de Bruxelles şi Belgia pe data de 22 septembrie 1985, la Leningrad.

Izvoare – Bibliografie:

Δ. Λ. Σταθόπουλου, Κριβοσέϊν Βασίλειος, ΘρησκευτικήκαιΗθικήΕγκυκλοπαίδεια [Enciclopedia de Religie şi Morală], vol. 7, Atena 1965, coloanele 1032-1034.

Δ. Γ. Τσάμη, ΆγιονΌρος, Προσέγγισηστηνπρόσφατηιστορίατου [Sfântul Munte, Abordare a istoriei lui recente], Θεσσαλονίκη 1990, pp. 22-25.

Κ. Π. Καβαρνού, ΤοΆγιονΌρος [Sfântul Munte], Atena 2000, pp. 41-42.

Αγιορειτική Φωτοθήκη (www.athosprosopography.blogspot.gr)

Sursa: Μοναχού Μωυσέως Αγιορείτου, Μέγα Γεροντικό εναρέτων αγιορειτών του εικοστού αιώνος [Patericul mare al aghioriţilor virtuoşi ai secolului al XX-lea], Vol. III – 1984-2000, Editura Μυγδονία, ediţia I, septembrie 2011.

Sursa: Pemptousia

„Pentru că îi iubim, trebuie să le spunem adevărul”, interviu mărturisitor cu Mitropolitul Athanasie de Limassol, fost nevoitor aghiorit la Nea Skiti şi Vatopedi, ucenic al Părinţilor Paisie Aghioritul şi Efrem Katunakiotul

Mitropolitul Athanasie de Limassol s-a născut în 1959 la Limassol. După terminarea liceului, în 1976, este hirotonit diacon de Arhiepiscopul Hrisostom al Pafosului. Urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Thessalonic, după absolvirea căreia pleacă în Muntele Athos, la Nea Skiti, unde este tuns monah şi devine ucenic al unor mari părinţi duhovniceşti precum Paisie Aghioritul şi Efrem Katunakiotul.

 În 1982 Mitropolitul Athanasie primeşte schima mare şi este hirotonit ieromonah de episcopul Nicodim al Ierisosului şi Sfântului Munte. În 1987, pe când vieţuia la Mănăstirea Vatopedi, este ales reprezentant al acesteia în Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, al cărei protos devine între 1991-1992. În 1992, la rugămintea Arhiepiscopului Hrisostom, primeşte binecuvântare din partea Mănăstirii Vatopedi să se întoarcă în Cipru şi să intre în obştea Mănăstirii din Pafos. În noiembrie 1993 ajunge stareţ al Mănăstirii Mahera, iar pe 11 februarie 1999 este ales de clerici şi credincioşi ca mitropolit al Limassolului, fiind înscăunat trei zile mai târziu.

– De ce această vizită sminteşte Biserica?

Cred că vizita Papei în Cipru va provoca anumite probleme de conştiinţă multor creştini evlavioşi. Ar fi fost mai bine să nu vină, deoarece cred că nu ne avantajează cu nimic – până acum nu am văzut nici o intervenţie a Vaticanului în favoarea Ciprului. Deja s-au produs destule nelinişti de care nu aveam nevoie.

– Ne paşte vreun pericol de pe urma acestei vizite?

Nu am spus că ne-ar paşte vreun pericol prin venirea Papei – el nu ne face să ne lepădăm de credinţa noastră sau să ne înstrăinăm de Biserica Ortodoxă. Doar spun că au fost date motive anumitor grupări zelotiste de a ne aduce învinuiri că cedăm uşor, că am renunţat la principiile credinţei ortodoxe, pentru destul de multă lume apărând anumite semne de întrebare. Bineînţeles, Papa a fost chemat de Preşedintele ţării, iar Arhiepiscopul şi-a dat consimţământul.

– Aţi discutat despre vizită în cadrul şedinţelor Sfântului Sinod?

În cea mai recentă şedinţă, s-a pus problema participării sau neparticipării episcopilor la întrunirile cu Papa. Eu am refuzat participarea la un eveniment despre care nu ştiam nimic; din ziare am aflat că Papa urmează să vină în Cipru.

– Nu ar trebui să existe o comunicare între biserici? Suntem totuşi în secolul 21, în Comunitatea Europeană…

Putem purta un dialog cu oricine, cu atât mai mult cu eterodocşii şi cu cei de alte religii. Dar una este să purtăm dialog, şi alta să-l primeşti pe Papă ca pe un episcop canonic. El, pentru noi, ortodocşii, este eretic, adică rupt de Biserică – deci nu este episcop.

– Din cauza schismei?

De zece secole este despărţit de Biserică şi nu mai este episcop canonic – nu mai are nici o legătură cu realitatea Bisericii lui Hristos, cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Una este să-l accepţi ca episcop canonic şi alta să dialoghezi cu el ca şi cu un eterodox, pentru a-i descoperi adevărul credinţei şi tradiţiei ortodoxe.

Patriarhul Ecumenic s-a întâlnit cu Papa şi a iniţiat un dialog al bisericilor. După cum am spus, dialogul nu este un lucru rău atunci când are loc în condiţii corecte, dar este greşit să le spunem acestor oameni că îi recunoaştem ca Biserică, că îl recunoaştem pe Papă drept episcop, drept frate în Hristos întru preoţie şi întru credinţă. Acest lucru nu îl pot accepta, pentru că înseamnă că spunem de fapt minciuni, de vreme ce toţi Sfinţii Părinţi au învăţat exact contrariul. Papismul este erezie şi sursă a altor multe erezii care astăzi chinuie întreaga lume. Un Sfânt contemporan, Cuviosul Iustin Popovici, a spus că istoria omenirii a cunoscut trei căderi tragice: a lui Adam cel întâi-zidit, a lui Iuda, ucenicul lui Hristos, şi a Papei, care era cel mai de seamă dintre Episcopii Bisericii, însă a căzut din credinţa apostolică, s-a despărţit de Biserica canonică, antrenând până astăzi în căderea lui o mulţime de oameni.

– Ce părere are Papa despre ortodocşi?

Papa a declarat că suntem o „Biserică incompletă”.

– Dar este un singur Dumnezeu!

Da, Unul este Dumnezeu şi Una este Biserica Lui, de aceea mărturisim în Simbolul de Credinţă „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”. Aceasta este Biserica Ortodoxă, nu există mai multe biserici…

– Nu este un act de egoism să considerăm că doar noi suntem Biserica?

Nu este un act de egoism. Atunci când spunem, de exemplu, că italienii nu sunt greci, lucru de altfel adevărat, nu ataci pe nimeni. Dar atunci când îi spun celuilalt: „Nu contează că eşti catolic, pentru că aparţinem aceleiaşi Biserici”, îmi bat joc de el, minţindu-l, atâta timp cât toţi Sfinţii Părinţi ne învaţă că există o singură Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos.

– De ce Biserica aceasta este Biserica Ortodoxă şi nu cea papală?

Pentru că Biserica Ortodoxă păstrează neclintite credinţa Apostolilor şi experienţa Prorocilor, până astăzi. Papistaşii, din nefericire, după ce s-au rupt de Biserică, au introdus multe învăţături greşite în credinţa lor, au modificat Crezul şi, mai mult decât toate celelalte, l-au ridicat pe Papă la rangul de unic reprezentant prin excelenţă al lui Hristos pe pământ. Papa se consideră infailibil, iar despre cei care nu sunt în comuniune cu el consideră că nu sunt în comuniune cu Dumnezeu. Aceste lucruri sunt oficiale, au fost declarate în sinoadele lor… Când introduci în Simbolul de Credinţă lucruri pe care Sfinţii Părinţi nu le-au scris şi alte învăţături greşite, se cheamă erezie. Asta-i realitatea.

– Ce atitudine are Biserica Ortodoxă faţă de eretici?

O atitudine de iubire. Îl iubim pe Papa, îi iubim pe papistaşi aşa cum iubim pe orice om. Nu îi dispreţuim, nu îi respingem ca persoane, dar nu primim erezia, cacodoxia, rătăcirile lor. Pentru că îi iubim, trebuie să le spunem adevărul.

– Fiecare are adevărul lui…

Tocmai din această cauză şi are loc dialogul: pentru a stabili, pe baza surselor istorice, care dintre biserici a păstrat credinţa şi experienţa apostolică a Sfinţilor.

– Credeţi că dialogul poate da rezultate?

Poate, dacă este corect şi are loc în condiţii corecte. Din nefericire, aşa cum decurge el astăzi, nu dă roade: am tot stat la discuţii atâţia ani şi nu am căzut de acord în mai nimic.

– Fiecare se aude doar pe sine?

Dialogul trebuie întemeiat pe Sfânta Scriptură, cu smerenie şi cu dragoste, cu scopul de a se dovedi adevărul lui Hristos. Astfel, toate ar decurge cu uşurinţă.

– Păi, dialogul nu are loc cu smerenie şi cu dragoste?

Nu ştiu, personal nu particip la dialoguri, dar din cele hotărâte acolo nu am găsit rezultate semnificative.

– O grupare care a editat nişte cărţi împotriva Papei pregăteşte acţiuni de protest…

Nu sunt de acord cu acţiuni de acest fel. Nu trebuie să aibă loc nimic nepotrivit, nepoliticos sau necuviincios. Una e să ne spunem părerea (doar facem parte dintr-o cultură democratică!) şi cu totul altceva este să avem reacţii necuviincioase. Cu îndrăzneală şi înaintea tuturor, declar că nu sunt de acord cu vizita Papei în Cipru, şi din tot sufletul mărturisesc faptul că Papa este eretic, nu este episcop, nu este creştin ortodox – iar aceste lucruri le mărturisesc şi Sfinţii Părinţi. Dacă greşesc, sunt gata să mă las judecat – dar judecat pe baza celor scrise de Sfinţii Părinţi, nu pe baza unei mentalităţi globalizante. Faptul că nu sunt de acord nu înseamnă ca fac neorânduială, nici nu mă scoate în afara Bisericii. […]

Papa spune întotdeauna cuvinte formaliste şi protocolare, aşa cum va spune şi cu ocazia vizitei în Cipru, dar nu va face nimic substanţial, deoarece nu este conducător al Bisericii, ci o persoană politică care nu poate intra în conflict cu un status-quo politic. Oare când a luat Papa apărarea Ortodoxiei? Am avut atâţia cotropitori – când ne-a luat apărarea? Ca să nu spun că sub regimul frankilor am avut de suferit de pe urma Papilor şi a bulelor emise de ei, prin care voiau să ne şteargă de pe faţa pământului. De curând i-am prăznuit pe cei 13 cuvioşi mucenici din Kantara, ucişi din porunca Vaticanului. Am petrecut 400 de ani de robie crâncenă sub franki. A fost mai rău decât sub turci. Dar nu mă întorc în trecut; argumentele împotrivirii mele sunt strict teologice. Iar atunci când am fost hirotoniţi episcopi am făgăduit să păzim credinţa ortodoxă.

– Preoţii care îl vor primi pe Papă nu păzesc credinţa ortodoxă?

Apostolul Pavel a spus ca acela care mănâncă cele jertfite idolilor să nu-l judece pe cel care nu mănâncă. Eu nu-i judec pe cei care vor participa, dar nici nu vreau să fiu judecat pentru că nu particip.

În Duminica trecută s-a citit în biserici o enciclică din partea Sfântului Sinod care pomenea la sfârşit, nominal, toţi episcopii şi mitropoliţii.

Da, am fost de acord să dăm acea enciclică pentru ca poporul să rămână unit cu Biserica, să nu aplece urechea la zeloţii care ar vrea să-i îndepărteze de Biserica canonică. Ceea ce a rămas neclarificat în respectiva scrisoare este faptul că nu suntem toţi la curent şi de acord cu invitarea Papei.

– Din ce motiv credeţi că vine Papa în Cipru?

După cum ştiţi, papistaşii trec printr-o mare criză, datorită scandalurilor care văd acum lumina zilei.

– Pedofilia?

Nu vreau să vorbesc despre asta, dar în fiecare zi presa aduce la cunoştinţă noi amănunte teribile. Nu judec, însă Papa are impresia că este primul şi unicul Vicar al lui Hristos pe pământ, de aceea face misiuni de acest gen.

– Păi, a declarat că face un pelerinaj pe urmele Sfântului Pavel…

– …Atâta doar că Apostolul Pavel nu a circulat cu un automobil blindat de 500.000 de euro, după cum am citit că va fi cumpărat de guvernul cipriot pentru a i se pune la dispoziţia Papei pentru două zile. Eu, personal, am fost scandalizat de această ştire şi am spus că un automobil blindat nu este potrivit Vicarului lui Hristos. Pe criza asta, tot poporul acoperă costurile…

Reprezentanţii oficiali ai Papei au anunţat că vine în Cipru pentru a promova principiile şi valorile umane şi creştine, pentru a păşi pe urmele Apostolului Pavel şi pentru a întâlni Biserica Ortodoxă, cu bune intenţii, în duh de frăţie.

Nu punem la îndoială bunele sale intenţii, măcar să fie aşa; măcar să semene cu Apostolul Pavel şi să întâlnească bogăţia Bisericii Ortodoxe. Îi urăm să se reîntoarcă în Biserica Ortodoxă şi să redevină Episcop Ortodox, aşa cum era înainte de schismă. Acesta este unicul mod de unire care este indicat.

– Care credeţi că sunt dedesubturile?

Vaticanul nu acţionează la întâmplare, nici nu face mişcări naive. Toate vizitele oricărui Papă au scopul de a-l prezenta drept lider mondial al creştinismului. În acest moment, însă, el nici măcar nu este episcop canonic, nu e ortodox, deci nu este în măsură să se prezinte pe sine ca primul dintre episcopi…

– Există interese politice?

Nu cunosc, dar cred că nu vom avea vreun folos politic de pe urma vizitei Papei, ci doar nişte cheltuieli în plus şi multe tulburări în conştiinţele credincioşilor.

– Arhiepiscopul a declarat că cei care nu sunt de acord se aşază pe sine în afara Bisericii.

Nu sunt la curent cu declaraţiile Preafericitului, dar nu cred că cei ce nu sunt de acord cu vizita Papei se găsesc în afara Bisericii. Eu nu sunt de acord, o spun deschis, şi nu sunt în afara Bisericii. Biserica, după cum însuşi Arhiepiscopul subliniază, are un regim democratic; una este să nu fii de acord cuviincios, alta să faci lucruri nepotrivite.

– Care este scopul vieţii dumneavoastră?

Să ne mântuim, să fim aproape de Dumnezeu, să iubim pe Dumnezeu şi pe fraţii noştri.

Interviu realizat de Antigona Solomonidou Drousiotou

Aparut in nr 18 al revistei Familia Ortodoxa

In slideshow puteti vedea cateva fotografii mai vechi athonite cu Mitropolitul Athanasie de Limassol, alaturi de Parintii Iosif Vatopedinul, Efrem Vatopedinul, Efrem Katounakiotul, Efrem Filotheitul sau Cuviosul Paisie Aghioritul (LD)

Această prezentare necesită JavaScript.

Simplificaţi-vă viaţa!, Cuviosul Paisie Aghioritul

“Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viaţa cea simplă, firească şi înaintează spre lux, cu atât creşte şi neliniştea din ei. Şi cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna. De aceea umblă neliniştiţi chiar şi împrejurul lumii – precum cureaua maşinii împrejurul roţii nebune – pentru că în toată planeta noastră nu încape multa lor linişte. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumească iese stresul lumesc. Educaţia exterioară cu stres duce în fiecare zi sute de oameni (chiar şi copii mici) la psihanalize şi la psihiatri şi construieşte mereu spitale de boli psihice şi instruieşte psihiatrii, dintre care mulţi nici în Dumnezeu nu cred, nici existenţa sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putinţă ca aceşti oameni să ajute suflete, când ei înşişi sunt plini de nelinişte? Cum este cu putinţă ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu şi în viaţa cea adevărată, cea de după moarte, cea veşnică? Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieţii celei adevărate, i se îndepărtează toată neliniştea şi-i vine mângâierea dumnezeiască, şi astfel se vindecă. Dacă ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice şi le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi făcut bine toţi cei ce ar fi crezut în Dumnezeu, pentru că ar fi cunoscut sensul cel mai adânc al vieţii.

Oamenii încearcă să se liniştească cu calmante sau cu teorii yoga, şi nu vor adevărata linişte, care vine atunci când se smereşte omul şi care aduce mângâierea dumnezeiască înlăuntrul lor. Şi turiştii care vin din ţări străine şi umblă pe drumuri, prin soare, căldură, praf, prin atâta zăpuşeală, gândeşte-te cât suferă! Ce silă, ce apăsare sufletească au, de ajung să socoată destindere această chinuială exterioară! Cât sunt de izgoniţi de ei înşişi, de ajung să socoată această chinuială drept odihnă!

Când vedem un om cu o nelinişte mare, cu mâhnire şi supărare, deşi le are pe toate – nu-i lipseşte nimic – atunci să ştim că-i lipseşte Dumnezeu. În cele din urmă, oamenii sunt chinuiţi şi de bogăţie, pentru că bunurile lumeşti nu-i împlinesc sufleteşte; suferă de un chin îndoit. Cunosc oameni bogaţi care au de toate şi nu au copii, şi tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbări, sunt chinuiţi de toate. “În regulă”, îi zic unuia, “dacă ai timp liber, fă-ţi cele duhovniceşti. Citeşte un Ceas, citeşte puţin din Evanghelie”. “Nu pot”, îmi spune. “Fă un bine, du-te la un spital şi mângâie un bolnav”. “Cum să merg până acolo?, îmi răspunde. “Şi de ce să fac aceasta?”. “Du-te şi ajută vreun sărac de prin vecini”. “Nu, nu mă mulţumeşte nici aceasta”, spune. Să aibă timp liber, să aibă o grămada de case, să aibă toate bunătăţile şi să se chinuiască! Ştiţi câţi astfel de oameni există? Şi se chinuiesc până ce li se strâmbă mintea? Înfricoşător! Şi dacă nici nu lucrează, ci îşi trag veniturile numai din averile lor, atunci sunt cei mai chinuiţi oameni. Dacă ar avea cel puţin un serviciu, ar fi mai bine.

Viaţa de astăzi e alergătură, este un iad

Oamenii se grăbesc şi aleargă mereu. La ora cutare trebuie să se afle aici, la cealaltă acolo, şi aşa mai departe. Şi ca să nu uite ce au de făcut, şi le notează pe toate. Cu atâta alergătura, tot este bine ca îşi mai amintesc cum îi cheamă… Nici pe ei înşişi nu se cunosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindeşti în apă tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni. Oamenii nu se gândesc la cealaltă viaţă, ci cer numai aici mai multe bunuri materiale. De aceea nu află linişte şi aleargă mereu.

Bine că există viaţa de dincolo. Dacă oamenii ar fi trăit veşnic în viaţa aceasta, nu ar fi existat un iad mai mare, dat fiind felul în care şi-au făcut ei viaţa. Cu neliniştea asta de acum, dacă ar fi trăit 800-900 de ani, ca în vremea lui Noe, ar fi trăit un mare iad. “Zilele anilor noştri şaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci de ani; şi ce este mai mult decât aceştia, osteneala şi durere.” (Ps.89, 10-11). Şaptezeci de ani sunt de ajuns ca oamenii să-şi căpătuiască copiii.

Într-o zi a trecut pe la coliba mea un medic care trăieşte în America şi mi-a spus despre viaţa de acolo. Lucrează toată ziua. Fiecare membru al familiei trebuie să aibă maşina sa. Apoi acasă, pentru ca fiecare să se mişte liber, trebuie să aibă patru televizoare. Lucrează şi se ostenesc ca să scoată bani mulţi, ca sa spună că sunt aranjaţi şi fericiţi. Dar ce legătură au toate astea cu fericirea? O astfel de viaţă plină de nelinişte şi într-o neîncetată alergătură (după bani) nu înseamnă fericirea, ci este un iad. Ce să faci cu viaţa într-un astfel de stres? Dacă ar fi trebuit ca întreaga lume să trăiască o astfel de viaţă, eu nu aş fi voit-o. Dacă Dumnezeu le-ar fi zis acestor oameni: “Nu vă pedepsesc pentru viaţa ce o trăiţi, însă vă voi lăsa să trăiţi veşnic în acest fel”, asta pentru mine ar fi fost un mare iad.

De aceea, mulţi oameni nu pot răbda să trăiască în astfel de condiţii şi ies afară în aer liber, fără direcţie şi scop. Se adună în grupuri şi merg în afara oraşelor, în mijlocul naturii, unii ca să facă gimnastică, iar alţii pentru altceva. Mi s-a spus despre unii că ies în aer liber şi aleargă, ori se suie pe munţi până la înălţimea de 6000 de metri. Îşi ţin răsuflarea, apoi o lasă, şi iarăşi inspiră adânc… Lucruri de nimic. Aceasta arată că inima lor este strivită de nelinişte şi caută o ieşire. Am spus unuia dintre aceştia: “Voi săpaţi o groapă, o măriţi, vă minunaţi de groapa ce aţi făcut-o şi… săriţi în ea, prăvălindu-vă în jos, în timp ce noi [creştinii] săpăm groapa, dar aflăm metale preţioase. Nevoinţa noastră are rost, fiindcă se face pentru ceva mai înalt.“

Simplificaţi-vă viaţa!

Mirenii spun: “Fericiţi sunt cei care trăiesc în palate şi au toate înlesnirile”. Dar însă fericiţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa şi s-au eliberat din laţul acestui progres lumesc al multelor înlesniri, sau mai degrabă al multelor greutăţi, şi au scăpat de acest stres înfricoşător al vremii noastre de azi. Dacă omul nu îşi simplifică viaţa, se chinuieşte, în timp ce simplificând-o nu va avea acest stres.

Odată, la Sinai un german i-a spus unui copil de beduin, care era foarte deştept: “Tu eşti deştept, poţi învăţa carte”. “Şi după aceea?”, îl întrebă copilul. “După aceea o să devii mecanic”. “Şi după aceea?”. “După aceea iţi vei deschide un atelier de reparat maşini”. “Şi după aceea?”. “După aceea o să-l măreşti”. “Si după aceea?”. “După aceea vei lua şi pe alţii să lucreze şi vei avea mult personal”. “Adică, ii spune, să am eu durere de cap, apoi să dau şi altuia durere de cap, şi după aceea altuia? Nu este mai bine acum, când nu am nicio durere de cap?” Cea mai mare durere de cap vine din gândurile acestea: “Să facem aceasta, să facem cealaltă”. Dacă gândurile ar fi duhovniceşti, cel ce le are ar simţi mângâiere duhovnicească şi nu ar avea durere de cap.

Încă şi la mireni insist mult asupra simplităţii, pentru ca multe din cele ce se fac nu sunt de trebuinţă şi îi mănâncă stresul. Le vorbesc de cumpătare şi nevoinţă. Strig mereu: “Simplificaţi-vă viaţa, şi stresul va fugi“. Cele mai multe divorţuri de aici pornesc. Oamenii au de făcut multe treburi, multe lucruri şi astfel se ameţesc. Lucrează amândoi, tata şi mama, şi îşi lasă copiii de izbelişte. Osteneală, nervi – din probleme mici, scandaluri mari – apoi, divorţ fără justificare. Acolo ajung. Dar dacă şi-ar simplifica puţin viata, ar fi şi odihniţi, şi veseli. Acest stres este o catastrofă.

Odată mă aflam într-o casă foarte luxoasă. Discutând cu stăpânii ei, aceştia mi-au zis: „Noi trăim în rai, în timp ce alţi oameni duc lipsă”. “Trăiţi în iad”, le spun. “Nebune, în noaptea aceasta…”, a spus Dumnezeu bogatului. Dacă Hristos m-ar întreba: “Unde vrei să trăieşti, într-o puşcărie sau într-o casă ca aceasta?”, eu aş răspunde: “Într-o puşcărie întunecată”, pentru că puşcăria m-ar ajuta. Mi-ar aminti de Hristos, de sfinţii mucenici, mi-ar aminti de pustnicii care au stat în crăpăturile pământului, mi-ar aminti de călugărie. Puşcăria ar semăna puţin şi cu chilia mea, şi m-aş bucura. Dar casa voastră de ce mi-ar aduce aminte şi la ce m-ar ajuta? De aceea puşcăriile mă odihnesc mai mult decât un salon lumesc, dar şi decât o chilie frumoasă a unui monah. De mii de ori aş prefera să stau în puşcărie, decât într-o astfel de casă.

Odată, fiind găzduit în casa unui prieten din Atena, gazda m-a rugat să primesc un creştin înainte de a se lumina de ziuă, deoarece în altă vreme a zilei acela nu putea. Aşadar, acel om a venit bucuros şi slăvind neîncetat pe Dumnezeu. Avea multă smerenie şi simplitate şi-mi cerea să mă rog pentru familia lui. Fratele acesta era cam pe la 38 de ani şi avea şapte copii. Împreună cu familia lui mai stăteau şi cei doi părinţi ai săi; în total unsprezece suflete, care locuiau împreună într-o singură cameră. Îmi spunea cu toată simplitatea pe care o avea: “Camera ne încape numai atunci când stăm în picioare, dar când trebuie să ne culcăm nu ne mai încape, este puţin strâmtă. Dar, slavă lui Dumnezeu, acum am făcut un adăpost pentru bucătărie şi am rezolvat-o. Părinte, noi cel puţin avem un acoperiş deasupra capului, în timp ce alţii stau sub cerul liber”. Lucra ca tocilar. Locuia în Atena şi plecă înainte de a se lumina de ziuă ca să ajungă la Pireu, unde lucra. Din pricina statului în picioare şi a multelor drumuri avea varice, care îl deranjau, însă multa lui dragoste pentru familie îl făcea să uite durerile şi suferinţele. Mai ales se prihănea pe sine mereu şi spunea ca nu are dragoste, pentru că nu face fapte bune cum se cuvine unui creştin şi lăuda pe femeia sa că face fapte bune, pentru că pe lângă copiii şi socrii săi, de care avea grijă, mergea şi lua lucrurile bătrânilor din vecinătate, pe care le spăla; le punea acestora casele în rânduială şi le făcea şi câte o supă. Pe faţa acestui bun creştin se putea vedea zugrăvit harul dumnezeiesc. Avea înlăuntrul său pe Hristos şi era plin de bucurie, iar camera sa era plină de bucurie paradisiacă. În timp ce aceia care nu au înlăuntrul lor pe Hristos sunt plini de nelinişte. Chiar şi numai doi oameni dintre aceştia să fie, nu încap nici în unsprezece camere. Pe când acei unsprezece oameni, care aveau pe Hristos în ei, încăpeau într-o singură cameră.

Chiar şi pe unii oameni duhovniceşti îi vezi că nu încap, oricât loc ar avea, fiindcă înlăuntrul lor n-a intrat în întregime Hristos. Dacă femeile ce au trăit în Farasa ar fi văzut luxul care exista azi, chiar şi în mănăstiri, ar fi zis: “Va arunca Dumnezeu foc să ne ardă! Ne va părăsi Dumnezeu”. Acelea îşi făceau treburile taca-taca. Dis-de-dimineaţă trebuia să scoată caprele la păscut, apoi să deretice casa. După aceea, mergeau la bisericuţele din împrejurimi ori se adunau prin peşteri, unde vreuna, care ştia puţină carte, citea Sinaxarul cu Sfântul zilei. Pe urmă dă-i la metanii; rosteau apoi şi rugăciunea: “Doamne Iisuse…”. Şi lucrau, şi se osteneau. Femeia trebuia să ştie să coasă toate hainele casei. Şi pe atunci le cosea cu mâna. Maşini de cusut erau puţine, şi acelea numai în oraşe; în sate nu existau. În Farasa exista numai o singură maşină de cusut. Coseau încă şi hainele bărbaţilor lor, care erau mai comode decât cele de astăzi; iar ciorapii ii împleteau cu mâna. Aveau gust, tragere de inimă, şi le mai rămânea şi timp, fiindcă ele pe toate le făceau simple. Femeile din Farasa nu se uitau la amănunte. Trăiau bucuria călugăriei. Şi dacă, de pildă, pătura nu era bine întinsă şi atârna puţin într-o parte, şi i-ai fi spus: “Îndreaptă pătura!”, ea ţi-ar fi răspuns: “Te împiedică la rugăciune?”. Oamenii de astăzi nu cunosc această bucurie a călugăriei. Ei cred că nu trebuie să trăieşti în lipsă, ca să nu te chinuieşti. Dacă oamenii ar gândi puţin mai călugăreşte, dacă ar trăi mai simplu, ar fi liniştiţi. Acum se chinuiesc, pentru că au în sufletul lor nelinişte şi deznădejde. “Cutare a reuşit în viaţă fiindcă şi-a făcut două blocuri de locuinţe sau pentru că a învăţat cinci limbi etc. Iar eu nu am nici un apartament şi nu ştiu nicio limba străină. Oh, sunt pierdut!”. Unul are o maşină şi începe: “Cutare are una mai bună. Să-mi iau şi eu”. Ia una mai bună, însă tot nu se bucură de ea, pentru că altul are una încă şi mai bună. Şi ia pe cea încă şi mai bună, dar după aceasta află că unii au avioane personale şi iar se chinuieşte. Nu se mai opresc. În timp ce unul nu are maşină slăveşte pe Dumnezeu şi se bucură. “Slava lui Dumnezeu, spune, nu-i nimic ca n-am maşină. Am în schimb picioare sănătoase şi pot merge. Câţi oameni nu sunt cu picioarele tăiate şi nu se pot sluji pe sine, nu pot ieşi la plimbare, ci le trebuie un om să-i slujească, în timp ce eu am picioarele mele!”. Şi un şchiop se bucura când spune: “Alţii sunt lipsiţi de amândouă picioarele!”.

Nemulţumirea şi nesaţiul sunt un rău mare. Cel robit bunurilor materiale este stăpânit mereu de mâhnire şi de nelinişte, pentru că pe de o parte tremură ca să nu piardă cele materiale, iar pe de alta parte ca să nu i se ia sufletul. Într-o zi a venit un bogat din Atena şi mi-a spus: “Părinte, am pierdut legătura cu fiii mei; mi-am pierdut copiii!”. “Câţi copii ai?”, îl întreb. “Doi”, îmi răspunde. “I-am crescut cu lapte de pasăre. Tot ce au vrut au avut! Chiar şi maşină le-am luat.” Din discuţie reieşea că şi el avea maşina lui, şi femeia sa pe a ei, şi copiii lui pe a lor. “Binecuvântatu-le, i-am spus, tu în loc să-ţi micşorezi problemele, le-ai mărit. Acum ai nevoie de un garaj mare pentru maşini, de un mecanic pe care să-l plăteşti de patru ori mai mult ca să le repare, ca să nu mai vorbim de faptul că vă primejduiţi toţi patru în fiecare clipă să muriţi. În timp ce dacă ţi-ai fi simplificat viaţa, familia ţi-ar fi fost unită, v-aţi fi înţeles unul pe altul şi nu ai fi avut aceste probleme. Nu sunt vinovaţi copiii tăi, tu eşti vinovat că nu te-ai îngrijit să le dai altă educaţie”. O familie, patru maşini, un garaj, un mecanic etc.! Ce are dacă merge unul mai târziu? Toate aceste înlesniri nasc greutăţi.

Altă dată a venit un alt familist la coliba mea – familia lui era alcătuită din cinci persoane – şi mi-a zis: “Părinte, avem o maşină şi mă gândesc să-mi iau alte două. Ne vor ajuta”. “Dar te-ai gândit cât vă vor îngreuia? l-am întrebat. Pe aceea pe care o ai o pui acolo, într-o gaură, pe toate trei unde le vei pune? Îţi va trebui un garaj şi o magazie pentru carburanţi. Veţi trece prin trei primejdii. Mai bine sa aveţi una şi să vă limitaţi ieşirile. Veţi avea atunci timp să vă vedeţi şi de copii. Veţi avea şi linişte. Simplificarea este totul”. “Nu m-am gândit la aceasta”, îmi zice.

Când eram mici făceam dintr-un mosor o jucărie minunată, şi ne bucuram de ea. Copiii mici se bucură de o maşinuţă mai mult decât oricare din părinţii lor, atunci când îşi cumpără un Mercedes. Dacă întrebi o fetiţă: “Ce vrei, o păpuşă sau un bloc de locuinţe?”, vei vedea ca îţi răspunde: “O păpuşă”. Aşadar, copiii mici cunosc deşertăciunea lumii. – Părinte, ce ajuta mai mult pentru ca cineva să cunoască această bucurie a cumpătării? – Să prindă sensul cel mai adânc al vieţii. “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu…”. De aici porneşte simplitatea şi orice înfruntare corectă a lucrurilor”.

Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan”, Editura Evanghelismos, 2003 via Revista Porunca Iubirii

Patriarhul Ioannis Vekkos al XI-lea şi prigonirea Athoniţilor


Între anii 1276 şi 1282, pe când Patriarh al Constantinopolului era Ioannis Vekkos al XI-lea, părinţii athoniţi au suferit mari prigoane din partea acestuia şi a latinilor (catolicilor), pentru că nu primeau unirea cu Roma şi împreună-slujirea cu papistaşii. Patriarhul Vekkos, incitat de împăratul Bizanţului Mihail al VIII-lea Paleologul, care simpatiza cu latinii, a declarat că este de acord cu unirea celor două biserici, adică a Bisericii Ortodoxe cu papismul, şi că va aşeza Biserica Ortodoxă sub puterea Papei. Îndată a izbucnit furtuna împotrivirilor în sânul Bisericii, aşa încât preoţii şi monahii l-au anatemizat pe Patriarh şi în aproape nici o biserică nu mai pomeneau numele lui. Patriarhul, ca să înăbuşe mişcarea clerului răzvrătit, s-a dus în Sfântul Munte însoţit de armată şi de clerici papistaşi.

Acolo, pentru că nu a fost primit de aproape nici o mănăstire, pentru a teroriza comunitatea monahală, a poruncit soldaţilor să îi tortureze şi să îi omoare pe monahii care nu se supuneau poruncilor sale. Astfel, trecând pe la Manastirea Zografu au ars într-un turn pe monahii care nu voiau să îl primească şi să accepte unirea cu Roma. La Manastirea Vatoped au spânzurat 12 monahi şi au înecat în mare pe stareţul lor legat în lanţuri, la Manastirea Iviron, de asemenea, i-au înecat pe monahi scufundându-i în mare cu corabia lor cu tot.

Ajungând însă la Manastirea Marea Lavra, monahii de acolo i-au făcut o primire oficială în toată regula. A urmat împreună-liturghisirea în biserica centrală a mănăstirii, Patriarhul slujind sfânta liturghie ajutat de un ierodiacon al Lavrei şi de şapte monahi, precum şi de către preoţii latini care îl însoţeau.

După izgonirea lui Ioannis Vekkos de pe tronul patriarhal la anul 1282 şi după ce s-au zădărnicit planurile acestuia de unire a celor două Biserici, cei şapte monahi şi ierodiaconul de la mănăstirea Marea Lavră care au slujit împreună cu Patriarhul şi cu latinii, au fost înlăturaţi din Sfântul Sinod al Sfântului Munte. Ierodiaconul, la scurt timp, s-a îmbolnăvit şi, potrivit mărturiilor scrise ale mănăstirii Marea Lavră, s-a topit în câteva zile precum se topeşte o lumânare.

Respectivii monahi, după ce au murit şi au fost îngropaţi în afara cimitirului mănăstirii, la dezgroparea lor, au fost găsiţi neputreziţi, având trupurile cu totul negre şi o înfăţişare înspăimântătoare, de neînchipuit pentru mintea umană. Trei dintre cele şapte trupuri de monahi au fost aduse în pronaosul bisericii Sfinţilor Apostoli a cimitirului mănăstirii, unde au şi rămas spre vederea tuturor până în secolul al XIX-lea. În ultimii ani ai şederii trupurilor lor acolo, un pelerin, zărindu-i, a păţit atac de cord şi a murit pe loc. Acesta a fost şi motivul pentru care au fost duşi într-o peşteră, pe plaja schitului românesc, unde, după ce i-au aşezat, au zidit intrarea cu pietre, ca să nu îi mai poată vedea nimeni. Restul de patru trupuri, care sunt şi cele mai înfricoşătoare, au fost transportate îndată după dezgroparea lor într-o peşteră greu accesibilă aproape de Mănăstirea Marii Lavre, unde se află până astăzi.

O întâlnire înfricoşătoare

Un frate auzise despre călugării afurisiţi de la Marea Lavră a Athonului, care l-au primit pe Ioannis Vekkos, Patriarhul latinofil al Constantinopolui, şi care au slujit cu el. Se îndoia însă că ar fi adevărate toate spusele astea şi cerceta neobosit şi întreba dacă se găseşte cineva care să fi văzut cu ochii lui trupurile călugărilor afurisiţi, vreun martor ocular, ca să se convingă şi să nu mai aibă îndoieli.

Şi întrebând pe mulţi a aflat că Gavriil ieromonahul i-a văzut. Aşa a venit şi m-a întrebat dacă cunosc ceva şi dacă i-am văzut cu ochii. Şi l-am înştiinţat că eu i-am văzut şi că faptul este o certitudine. Eu am venit în Sfântul Munte la anul 1885, în vârstă de 20 de ani. După doi ani de la intrarea mea în Sfântul Munte, pentru că s-a întâmplat să mergem să luăm grâu de la Manastirea Constamonitu, am pornit pe mare cu barca noastră să îl aducem. Eram în vârstă de 22 de ani pe atunci şi era luna lui Septembrie, la două zile de la Înălţarea Sfintei Cruci.

Am mers şi pe seara am ajuns la Marea Lavră unde am şi rămas peste noapte, de unde a doua zi de dimineaţă ne-am continuat călătoria. La scurt timp însă după ce am părăsit Marea Lavră, îl aud pe Bătrânul meu, monahul Meletie, spunând:

„Fiul meu, Gavriil,  aici în faţă se află afurisiţii, cei care i-au primit pe latinofili în Marea Lavră şi au slujit împreună cu Ioannis Vekkos şi cu ai lui, pe care eu i-am văzut şi altădată, dar pentru că eşti tânăr şi e posibil ca vreodată să se vorbească despre asta şi să spună unii că sunt minciuni toate astea şi că nu există nimic, nici afurisiţi, nici trupurile lor neputrezite, ci că se spun spre înspăimântarea oamenilor, de aceea să mergem şi să îi vezi cu ochii tăi, ca să nu crezi ce îţi va spune unul şi altul mai apoi, pentru că spune şi Sfânta Scriptură că ochiul e mai de crezut decât auzul”.

Şi spunând Bătrânul acestea, am ajuns la o râpă abruptă, pe care numai să o vadă omul se sperie, şi îmi spune:

„Aici este”.

Eu eram curios să îi văd şi îi spun:

„Îţi râzi de mine?”.

El însă a zâmbit şi mi-a spus:

„Ce crezi, că e vreo cruce sau vreo icoană la locul unde au fost puşi, ca să le vadă oamenii şi să-şi facă semnul crucii trecând pe aici? Ei au luat chipul diavolului, vei vedea şi atunci vei crede…”.

Atunci, dară, ne-am apropiat de acea vale abruptă şi după mult efort, am ieşit afară şi, „cu 20 de unghii”, cum spune vorba, am urcat 4-5 metri şi apoi am văzut o peşteră şi am intrat şi văd acolo o privelişte vrednică de tânguire:

Trei oameni sprijiniţi de stâncă, drepţi, cu hainele pe ei, cu rasele şi cu centurile, cu ochii deschişi, părul şi barba, la toţi trei, lungi şi albe, chipurile lor însă de culoarea funinginei (negre), la fel şi mâinile lor, cu degetele întoarse către interior, unghiile mâinilor mari de vreo 2-4 centimetri, picioarele nu li se vedeau, pentru că erau acoperite de ciorapi şi pantofi…

Am vrut să îi ating să văd dacă într-adevăr trupul era moale sau doar piele uscată şi oase, dar nu m-a lăsat Bătrânul, care mi-a spus:

„Nu băga tu mâna peste urgia lui Dumnezeu…”

În toate celelalte însă am fost foarte atent, doar mâna nu am pus. Şi atunci deloc nu m-am speriat, acum însă, când îmi aduc aminte, mi se tulbură sufletul şi nu pot să dorm zi şi noapte, nici să mănânc 2-3 zile la rând, câtă vreme atunci când i-am văzut nici nu am băgat de seamă.

Am scris prezenta, cu mâna mea, pe 2 martie 1964 la Sfânta Manastire Xenofont, Gavriil Ieromonahul şi Duhovnicul, de la Chilia Ivirită „Naşterea Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan”.

(Engolpion aghioritic – Calendar pe anul 2004)

Sursa: Graiul Ortodox via http://www.kivotoshelp.gr/pages/aforismenoi.htm / și din http://pneymatiko.wordpress.com

Explicația ultimei imagini: Fotografia este făcută într-o peşteră de pe Muntele Athos în jurul anului 1932, şi publicată iniţial în revista ”Κήρυξ Ορθοδόξων” nr. 132

Amintiri de pe Muntele Athos cu Fratele Alexandru Mihail Niță (Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus), emisiune TVF

Amintiri de pe Muntele Athos cu fratele Alexandru Niță (Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus)
Emisiunea, realizată de Dan Ciocoiu la Televiziunea Făgăraș (TVF), este parte dintr-o serie de emisiuni duhovnicești realizate cu fratele Alexandru.

Starețul Nicanor al Chiliei „Nașterea Maicii Domnului” de la Schitul românesc Lacu, Mt. Athos, susține astăzi o cateheză în București

Astăzi, marți 16 oct. 2012 ora 18:00 sunteți invitați la Taina Sfântului Maslu urmată de cateheză la Biserica bulgărească „Sf Ilie”, Hanul Colței.

Va participa Părintele Nicanor – Starețul Chiliei „Nașterea Maicii Domnului” de la Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos.

Preot paroh: Gabriel Grigorescu
Adresa: Strada Doamnei, nr. 18, sector 3, București (zona Universitate)

O hartă a zonei puteți găsi pe pagina parohiei: http://www.sfantul-ilie.ro/contact

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Axion Estin” din Karyes, Sfântul Munte Athos, a ajuns la Tesalonic cu ocazia serbării centenarului eliberării orașului de sub jugul otoman

Această prezentare necesită JavaScript.

Așa cum anunțam încă din luna august,

Momentul mult așteptat a venit. Sâmbăta, 13 octombrie 2012, Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului a pornit din Biserica Protaton din Karyes spre Dafni și mai apoi a fost întâmpinată cu mare fast la Tesalonic de către IPS Ieronim al Atenei și Antim de Tesalonic, de numeroși oficiali, primarul orașului, parlamentari și reprezentanți ai armatei. În prezența a mii de credincioși greci, Sfânta Icoană a fost dusă în procesiune la Biserica Sf. M. Mc. Dimitrie, unde a fost expusă venerării credincioşilor.

Tesalonicul sărbătorește în acest an centenarul eliberării sale de sub jugul otoman şi, cu această ocazie, Comunitatea monastică din Sfântul Munte Athos a hotărât aducerea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Axion Estin” (Vrednică este) în acest oraş. Istoria icoanei spune că în faţa ei, în 11 iunie 980, Sfântul Arhanghel Gavriil a apărut unui monah athonit, spunându-i să adauge la rugăciunea către Maica Domnului: „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii…”, cuvintele „Vrednică eşti cu adevărat să te fericim pe tine Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi preanevinovată şi Maica Dumnezeului nostru”.

Icoana Maicii Domnului „Axion Estin” a ieșit foarte rar din Muntele Athos, numai în cazuri cu totul speciale. Aceasta este a cincea oară (anterior a fost în 1963, 1985, 1987, 1999) și pentru a doua oară la Tesalonic (unde a mai ajuns în 1985). Aşa cum menţionează comunicatul Kinotitei athonite, icoana făcătoare de minuni va fi expusă venerării credincioşilor în Biserica Sf. M. Mc. Dimitrie, Izvorâtorul de mir din Tesalonic până la sfârșitul lunii octombrie, ca răspuns la cererea mitropolitului cetăţii şi a unei mulţimi mari de credincioşi.

O nouă procesiune cu Sfânta Icoană „Axion Estin” va începe la ora 11, joi, 25 octombrie.

Traducere și adaptare după diferite surse de limbă greacă: Laurențiu Dumitru

Această prezentare necesită JavaScript.

Pr. Gheorghe Gamaliil Boboc din Muntele Athos la emisiunea Universul credinței, TVR

Partea I

Partea a II-a

Pr. Gheorghe Boboc din Muntele Athos, Universul credinței, TVR

***

Pe 24.11.2005 pagina CreștinOrtodox anunța: Parintele Gheorghe Gamaliil Boboc a trecut la cele vesnice zilele trecute la Muntele Athos fiind inmormantat la Chilia ‘Sf. Gheorghe Colciu’, din apropierea Manastirii Vatopedu. Parintele Gheorghe Gamaliil Boboc a fost tuns in monahism la Manastirea Sihastria, judetul Neamt, iar in anul 1978 a fost hirotesit protosinghel de catre PF Teoctist, Patriahul Bisericii Ortodoxe Romane, pe atunci Mitropolit al Moldovei si Sucevei. Ultimii ani ai vietii i-a trait la Muntele Athos. Amanunte despre viata parintelui Gheorghe Gamaliil Boboc ne-a oferit parintele arhimandrit Timotei Aioanei, exarh cultural al Arhiepiscopiei Iasilor: ‘Parintele ieroschimonah Gheorghe Gamaliil Boboc, cunoscut in lumea ecleziala din Moldova, pentru ca cei mai multi ani parintele a vietuit aici, in manastirile din Arhiepiscopia Iasilor. Parintele avea o varsta respectabila, apropiata de 80 de ani. A fost calugarit la Manastirea Sihastria de catre staretul Ioil Gheorghiu. A vietuit apoi la mai multe manastiri, printre care si la Manastirea Neamt si a fost pentru o vreme egumen la Schitul Vovidenia, in vecinatatea Manastirii Neamt. Acolo a fost hirotesit protosinghel de catre PF Parinte Patriarh Teoctist, pe atunci Mitropolit al Moldovei, in anul 1978. Parintele Gamaliil a dorit foarte mult sa petreaca un timp si la Muntele Athos, fiind nevoit sa mai vina uneori pentru a se trata in Romania, el a trecut la Domnul acolo, la Sf. Munte Athos in apropierea chiliei Sf. Gheorghe Colciu unde avea o coliba pustniceasca’.

Parintele arhimandrit Timotei Aioanei ne-a vorbit si despre slujba inmormantarii parintelui Gheorghe Gamaliil Boboc: ‘El a fost gasit de parintii de la Colciu si in ziua de 21 noiembrie, dupa ce parintele de la Colciu a facut acolo Sf. Liturghie si cele randuite, in dupa amiaza zilei de 21, a fost ingropat de cativa ieromonahi romani si greci, in apropierea mormantului parintelui Dionisie Ignat, vestitul duhovnic care a trecut din aceasta viata in urma cu un an si ceva. Chilia Colciu se afla in teritoriul canonic al Manastirii Vatopedu si este una dintre cele mai mari chilii romanesti de la Athos, unde locuiesc 10 calugari’.

Paștele la Protaton și Simonopetra (video)

Paștele la Biserica Protaton din Karyes (capitala Sfântului Munte) și la Mănăstirea Simonopetra (video)

„Chilia Cucuvino. O rugăciune pentru Moldova” (2011), film documentar realizat de Iulian Proca despre Chilia Cucuvino de la Muntele Athos


Episodul I


Episodul II


Episodul III

„Chilia Cucuvino. O rugăciune pentru Moldova” (2011), film documentar în 3 episoade despre Chilia Cucuvino de la Muntele Athos, înființată de călugări originari din Basarabia. Documentarul realizat de Iulian Proca s-a transmis în premieră pe postul tv Moldova 1 pe 10 și 11 decembrie 2011. Sursa: Youtube via Iulian Proca Blog

Plânsul călugărilor. Suspinul unui părinte după Sfântul Munte [integral]

Plânsul călugărilor. Suspinul unui părinte după Sfântul Munte

De ce suspini nemângâiat, iubitul meu Părinte?
De ce eşti trist şi’ndurerat şi plângi fără cuvinte?
De ce’ţi curg lacrimi pe obraz şi plângi în multe rânduri?
De ce nu’ţi spui al tău necaz şi stai mereu pe gânduri?
De ce asculţi până târziu cum bate vântul afară?
Şi plângi cu el şi eşti pustiu în fiecare seară…
Te văd mereu că stai ş’asculţi un cântec plin de jale
Văd lacrimile care’ţi curg udând ale tale haine
De ce asculţi până târziu cântări şi rugi greceşti?
Plângând amar şi eşti pustiu şi nu te linişteşti
De ce iubeşti în nopţi de taină imagini preaiubite?
Din Athosul, grădina dragă, plângând cu lacrimi nesfârşite
De ce te rogi de’atâtea ori părintelui iubirii?
Şi stai ş’aştepţi de’atâtea ori în poarta mănăstirii
Mă’ntreb de ce-s aşa tăcut şi care este al meu necaz?
De ce privesc mereu pierdut, de ce’mi curg lacrimi pe obraz
La ce visez cu ochi deschişi la ce gândesc în ceas târziu
La ce mă rog în ascunziş, de ce mi-e sufletul pustiu
Gândesc la Athosul iubit cu nopţi întregi de priveghere
Şi’n inimă mi-a încolţit peste iubire mare durere
Căci am plecat cu hotărâre să nu mă mai întorc nicicând
Cu suflet plin de fericire, cu inima mereu cântând
Mi’am dăruit viaţa toată Măicuţei sfântă şi de vină
Şi’am vrut cu dragoste înfocată să slujesc în a sa grădină.
Şi’mi amintesc ce fericire în Vatopedi eu am găsit
Când m’au primit cu-aşa iubire bătrânii pustnici de la Schit
Cum am trăit noi împreună atâta vreme în unire
Cum mă’nvăţau cu vorbă bună şi inimi pline de iubire
Cu ce sfială am intrat în lavra sfântă şi măreaţă
Şi ce mult eu m’am rugat acolo să mă sting din viaţă
Şi cum cântam la priveghere întreaga noapte, fără tihnă
Nu mai ştiam nici de durere sau de mâncare şi odihnă
Cum mă afundam în rugăciune, lâng’o icoană minunată
Uitând de mine şi de lume lângă Măicuţa preacurată
Şi lacrimi pline de iubire se prelingeau încet pe obraz
Cuprins de sfântă fericire cădeam adesea în extaz
Şi când ieşeam de dimineaţă cu inimi vesele şi pline
Ne mângâia uşor pe faţă un vântecel ca o lumină
Priveam cum soarele răsare şi întunericul despică
Şi cum apare el din mare şi’ncet spre ceruri se ridică
Priveam spre marea cea albastră ce se-ntinde până-n zare
Spre pescăruşii zburând pe coastă, spre navele din depărtare.
Spre florile de dimineaţă ce’ncet corolele’şi deschid
Spre fortăreaţa cea măreaţă a vechiului meu Vatoped
Şi când suna de ascultare ieşeam cu toţii’n pas grăbit
Eu eram pus de cel mai mare ca să mă duc la pescuit…

(…)

Athosul. Locuri, chipuri, stări (III). Părintele Pahomie cel Negru de la Karakalou

Pahomie-Karakallou

În al treilea meu drum la Muntele Athos era să ratez pentru a doua oară închinarea la Mănăstirea Karakallou. Pentru cei ce nu știu, există posibilitatea de a face un program de închinare pe la mai multe mănăstiri athonite, în special la cele de pe coasta de nord – est a Muntelui, închiriind pentru 6-7 ore un microbuz local. Pentru că frații au zăbovit destul de mult pe la unele schituri și mănăstiri (numai la Chilia Ffântul Gheorghie – Colciu se stătuse vreun ceas), riscam să nu mai ajungem în timp util la Prodromou (unde avea să ne aștepte după vecernie o discuție de suflet cu avva Iulian). Dar dozându-se timpul după ceas, am ajuns să ne închinăm și la ultimele obiective din programul nostru: Filotheou și Karakallou.

Dorința mea de a ajunge la Karakallou era legată și de o întâlnire pe care o planificasem de mai mult timp cu un bun amic de pe facebook: Gheo Bănică, un tânăr mirean, fain și bun meșter într-ale sculpturii de cruci, icoane, iconostase, ce lucra de vreo 4 ani la Karakallou. De fapt, după cum mi-a spus, comenzile veneau din tot Muntele.

Pentru cei ce se întreabă cum poate un sculptor român să fie prezent pe facebook taman la Athos, iaca, vă statisfac curiozitatea: Cosmote are internet bun în unele locuri în Sfântul Munte la un tarif de 40,50 euro/lună.

Nu a fost nevoie să întreb de “Giorgios care sculptează”, pentru că mă aștepta deja afară, pe o bancă. Ne-am îmbrățișat ca și cum ne-am fi știut de-o veșnicie, am schimbat câteva vorbe, apoi a trebuit să mă alătur grupului, să mă pot închina în katholikonul (biserica principală) Mănăstirii. Precizez că în afara programului liturgic bisericile athonite sunt închise, deci nu poți să mergi oricând și oricum să te închini. Așadar trebuia să fiu alături de ceilalți când se deschidea biserica.

Ne-am închinat, apoi am făcut câteva fotografii în curtea mănăstirii și ne-am întreținut puțin cu părintele Firmilian, un român de-al nostru, ospitalier și volubil.

Mă așezasem deoparte de grup și beam apă de izvor, admirând tihna locului, încercând să-mi închipui nevoințele, dar și bucuriile duhovnicești ale monahilor de aici. Știam că obștea are un Stareț cu viață sfântă care se ascunde de slava lumii, Avva Filothei.

Stând în curte mi-a atras însă atenția un monah negru, harnic ca o albinuță, grăbit la ascultările sale. A făcut vreo două drumuri prin fața noastră cu oareșce lăzi în mâini, îndeajuns însă ca să-i observ chipul luminos și zâmbetul cald și plin de dragoste. Îndeajuns și ca să-mi amintesc de el și să cer mai apoi, când am ajuns acasă, mai multe detalii de la fratele Gheo, sculptorul, care a binevoit la rugămintea mea să discute cu părintele despre viața dumnealui.

Astfel am aflat un destin foarte interesant, vrednic de pomenit, vrednic să fie cunoscut.

Părintele cel negru la chip, dar cu suflet luminat de har, i-a mărturisit fratelui că părinții lui sunt de fel din Venezuela și că a trăit multă vreme în Olanda, unde a fost monah catholic. Lovindu-se de unele aspecte urâte din Catholicism, a ales Calea Orthodoxiei, plecând la o mănăstire orthodoxă în Franța. Era însă o mănăstire de maici, dar a fost primit cu drag să lucreze pentru obștea de acolo, căci era mare nevoie. Stareța Mănăstirii, având legături duhovnicești cu Starețul de la Karakalou, l-a trimis mai apoi la Athos. Monah a fost însă făcut în Franța.

Părinții de la Karakallou îl iubesc mult și spun despre el că este foarte râvnitor, făcând întotdeauna ascultare cu bucurie. Ar fi fost mai multe de aflat și multe de povestit, dar între timp începuseră pregătirile pentru hramul Mănăstirii (12 iulie – Sf. Petru și Pavel, după calendarul vechi), care a mobilizat toată obștea pentru cele trebuincioase, iar mai apoi fratele Gheo s-a întors acasă, după multă vreme.

Pe Părinte îl cheamă Pahomie.

 Laurențiu Dumitru
“Athosul. Locuri, chipuri, stări”

„Clipe din veșnicie”, documentar grecesc despre Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi, Mt. Athos


Partea I


Partea a II-a


Partea a III-a


Partea a IV-a


Partea a V-a


Partea a VI-a

Moments of eternity, Στιγμές αιωνιότητος: Ντοκυμανταίρ για την Ιερά Μεγίστη Μονή Βατοπαιδίου
Documentar despre Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi, Mt. Athos