„Lumină între cer și mare. Schitul românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos” (Trinitas, 2010)

Pelerinul care ajunge la Prodromu rămâne impresionat de chipul monahilor, de mersul aspru pe piatra din curtea mănăstirii, de cerul de cristal și de marea albastră care se întinde, aparent fără sfârșit, sub privirile asceților.

La Prodromu, pelicula poate surprinde doar vizibilul. Rămâne mult loc pentru lumini nevăzute, dar prezente, vii, care se întipăresc în suflet și te vor face să ai mereu nostalgia acestui loc.

Lumină între cer și mare este un film documentar care deschide porțile acestui așezământ al sfințeniei dezvăluind din viața monahilor români athoniți lumini duhovnicești.

Veți descoperi în acest film ritmul vieții monastice trăite în cea mai deplină asumare. Veți găsi câteva elemente de istorie a locurilor și a schitului, dar și o amănunțită descriere a bisericii, a chiliilor, a vecinătăților. Veți vedea cum se roagă, cum lucrează, cât de primitori sunt și cum își prețuiesc tezaurul călugării prodromiți.

Documentarul Lumină între cer și mare este privilegiul de a întrezări frânturi dintr-un mod de viață care este în mare măsură inaccesibil. Este descoperirea unei lumi în care trăiește sfințenia într-o totală discreție.

Producător: Televiziunea Trinitas /
Apariție 2010 / Durată 64 minute /
Limba română / DVD video, PAl, 16:9 / 19, 50 RON

DVD-ul se poate achiziona de la pangarele bisericilor, din librăriile ortodoxe sau online din magazinul Trinitas TV: LUMINĂ ÎNTRE CER ȘI MARE. SCHITUL ROMÂNESC PRODROMU DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS

Despre Părintele Sofronie Saharov de la Essex (Partea a II-a). Convorbire cu Arhimandritul Zaharia, Ieromonah al Mănăstirii din Essex, închinată Cinstitului Înaintemergător al Domnului (Patericul Secolului XX)

Citiți la acest link prima parte a interviului: Despre Părintele Sofronie Saharov de la Essex (Partea I). Convorbire cu Arhimandritul Zaharia, Ieromonah al Mănăstirii din Essex, închinată Cinstitului Înaintemergător al Domnului (Patericul Secolului XX)

Klitos Ioannidis (K.I.): Înţelepciunea Sfinţilor Părinţi izvorăşte de la Duhul Sfânt, fiind scăldată în sângele şi lacrimile nevoitorilor duhului.
În cea de-a doua parte a convorbirii noastre cu părintele Zaharia, vom puncta câteva elemente ale învăţăturii părintelui Sofronie, din care vom vedea faptul că acest stâlp de nădejde al Ortodoxiei trăia în şi prin Duhul Sfânt.

Arhimandritul Zaharia (Arh.Z.): Pentru mine este greu să vorbesc despre părintele meu, pentru că nu ştiu exact la ce anume aţi dori să ne referim.

K.I.: Aţi putea începe cu viaţa sa legată de biserică.

Arh.Z.: Părintele acorda o mare importanţă sfintei Liturghii. Rugăciunile rostite în timpul Liturghiei le numea „rugăciuni de supunere“. Spunea că prin sfânta Liturghie omul trăieşte întreaga viaţă a lui Hristos.
Părintele Sofronie considera că omul contemporan poate găsi totul în sfânta Liturghie. Când Liturghia este săvârşită cu atenţie, ea cuprinde întreg harul lui Dumnezeu. De fapt, Hristos este Cel care o săvârşeşte, iar unde Se află Hristos, acolo este şi Cerul întreg.
Părintele spunea că în zilele noastre, când lipsesc aproape cu desăvârşire condiţiile necesare pentru rugăciunea inimii, singurul lucru care ne-a rămas este sfânta Liturghie. Liturghia trebuie pregătită şi săvârşită cu întreaga noastră putere sufletească şi cu multă atenţie, ca să dobândim prin ea plinirea harului şi mântuirea.

K.I.: De altfel, punctul culminant al prezenţei harului are loc la sfânta Liturghie, prin Taina sfintei Împărtăşanii şi prin unirea cu Hristos. Credinciosul primeşte Trupul şi Sângele lui Hristos spre viaţă veşnică.

Arh.Z.: Gândul său era centrat mereu pe imaginea lui Hristos urcând pe Golgota şi pe felul cum acest Om, numit Iisus Hristos, a purtat pe umerii Săi durerea întregii lumi, rugându-Se pentru Adam şi murind pentru el. De aceea, atunci când a înviat, a scos din mormânt întreaga moştenire a lui Adam. La sfânta Liturghie rostim „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie-Ţi aducem de toate şi pentru toate“, iar Dumnezeu ne răspunde „Sfintele sfinţilor…“, prin care sfinţeşte şi binecuvântează jertfa pe care I-o aduc preotul şi credincioşii, adică iubirea, credinţa şi nădejdea. (Părintele credea că şi credincioşii sunt sfinţiţi. Dacă preotul care săvârşeşte sfânta Liturghie şi credincioşii care sunt de faţă îi aduc Domnului darurile lor prin rugăciune, atunci binecuvântarea lui Dumnezeu se pogoară asupra întregii lumi.)

K.I.: În felul acesta, omenirea devine neam de sfinţi.

Arh.Z.: Neam de sfinţi vor fi cei care sunt botezaţi şi care păstrează harul de la sfântul Botez.

K.I.: Aşa este. Hristos a cerut ca Evanghelia să fie propovăduită la toate neamurile. Cei care o primesc intră în poporul de sfinţi.

Arh.Z.: Da.

K.I.: Părinte Zaharia, ne-aţi vorbit despre pregătirea pentru sfânta Liturghie, fapt asupra căruia părintele insista în mod deosebit. De ce?

Arh.Z.: Acesta este un subiect complex. Părintele insista mai ales asupra rugăciunii de pocăinţă. Omul trebuie să se roage la sfânta Liturghie aşa cum ne învaţă rugăciunile pe care le citim înainte de sfânta Euharistie, care sunt rugăciuni de pocăinţă, ce arată că omul este bolnav sufleteşte. (Cu toţii suntem căzuţi şi bolnavi sufleteşte, având nevoie de tămăduire). Numai harul lui Dumnezeu vindecă rănile păcatului. Aşadar, dacă vrem să primim har şi milă în timpul sfintei Liturghii, trebuie să-I înălţăm Domnului rugăciuni de pocăinţă.

K.I.: Aceasta era pregătirea pentru sfânta Liturghie şi pentru primirea sfintei Împărtăşanii la care se referea părintele?

Arh.Z.: Da. Toată viaţa noastră trebuie trăită după modelul sfintei Liturghii. Adică, aşa cum la sfânta Liturghie credem în Taine, după cuvântul lui Hristos, şi chemăm harul Duhului Sfânt prin rugăciunea către Părintele ceresc, cerând să se sfinţească darurile, la fel trebuie să fie şi viaţa noastră; ea trebuie să aibă la bază cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciunea. Numai astfel se sfinţeşte întreaga zidire şi omul care trăieşte în ea. Aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Timotei, orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune (I Timotei 4, 4 [n.t.].). Putem să ne sfinţim viaţa dacă trăim după cuvântul lui Dumnezeu şi dacă chemăm harul Duhului Sfânt, pe care Domnul l-a dăruit lumii după Învierea Sa.

K.I.: Părinte Zaharia, v-aţi referit la chemarea harului. Cum înţelegea părintele Sofronie această chemare şi cum o săvârşea?

Arh.Z.: Orice gest de-al său era însoţit de pocăinţă. Ieşea din chilie şi spunea: „Binecuvântează-mi, Doamne, ieşirea şi intrarea“. În tot ce făcea, chema mai întâi ajutorul lui Dumnezeu.

K.I.: Întregul său comportament avea caracter hieratic. Se mişca în limitele sfinţeniei.

Arh.Z.: Da. Dădea o mare importanţă cuvântului lui Dumnezeu, care trebuie să fie viu în orice om. De aceea, încerca să şi-l împlânte în inimă, chemând mereu numele lui Hristos în rugăciune.

K.I.: Dacă tot am ajuns aici, aş dori să ne referim la chemarea numelui lui Hristos, adică la cunoscuta rugăciune a inimii. Care era învăţătura părintelui referitoare la această rugăciune şi cum voia să fie viaţa sa şi a monahilor de lângă el?

Arh.Z.: Părintele îşi organizase viaţa în jurul a doi poli. Primul era sfânta Liturghie, iar celălalt era chemarea numelui lui Hristos. Pe aceştia îşi concentra întreaga atenţie. Dacă am înţeles bine întrebarea dumneavoastră, doriţi să aflaţi ce anume recomanda. Cerea acelaşi lucru care se impune şi în privinţa sfintei Liturghii, adică rugăciunea pocăinţei. Nu îi plăceau tehnicile speciale de practicare a rugăciunii. Insista ca omul să înveţe să se roage cu inima. Părintele credea că pocăinţa şi credinţa adevărată în Hristos îl fac pe om să-şi deschidă sufletul, moment în care rugăciunea prinde rădăcini şi îşi găseşte singură ritmul care să fie în rezonanţă cu inima. Câteodată ne vorbea despre tehnicile de rugăciune, dar ne spunea să nu le dăm importanţă, căci altfel, se poate să pierdem harul lui Dumnezeu, în vreme ce prin pocăinţă omul nu poate eşua, cu condiţia ca inima sa să fie plină de dor pentru Dumnezeu. În felul acesta, gândul se lipeşte singur de inimă, iar rugăciunea capătă ritm.

K.I.: Pentru că părintele a fost practicant al rugăciunii inimii, ne-o recomanda mereu şi nouă, care eram bolnavi sufleteşte. Ce însemna pocăinţa pentru părintele Sofronie?

Arh.Z.: Pentru el, pocăinţa însemna ca omul să aibă conştiinţa planului de dinainte de veacuri, pe care Dumnezeu l-a alcătuit pentru el.
Adică felul în care a fost conceput omul, ce înseamnă plinirea sa şi care este scopul vieţii sale. Atunci când înţelege planul pe care Dumnezeu l-a alcătuit pentru el dinainte de veacuri, omul face totul ca acel plan să fie dus la împlinire.

K.I.: Ceea ce ne-aţi spus e foarte frumos. Este vorba despre numele cel nou, scris în Cartea Vieţii.

Arh.Z.: Părintele avea mereu o gândire teologică. Tot ce se întâmpla putea fi explicat de el prin teologie.

K.I.: Îmi aduc aminte, din puţina mea experienţă alături de el, că ţinea lucrurile la un nivel teologic foarte greu de atins pentru unii, şi anume la esenţa a ceea ce sunt sfântul ipostas şi persoana.
Părinte Zaharia, aş dori să ne oprim puţin asupra temei cuvântului lui Dumnezeu, la care deja ne-am referit în parte. Cum vă transmitea părintele cuvântul lui Dumnezeu, ce însemna trăirea lui în mănăstire şi cum voia să-l transmită oamenilor?

Arh.Z.: Părintele ne aduna o dată pe săptămână. În ultimii 4 ani ai vieţii sale, când simţea că i se apropia sfârşitul, ne aduna în fiecare zi de luni şi ne vorbea timp de o oră. Înainte, nu aveam întâlniri regulate. În timp ce mâncam la trapeză şi se citea din textele sfinte, el oprea lectura şi comenta ceea ce tocmai auzisem. Niciodată nu se pregătea de dinainte. Pur şi simplu, se ruga şi atrăgea Duhul Sfânt asupra lui, după care începea să ne vorbească. De multe ori când ne aflam la masă, pe unii dintre noi îi părăsea pofta de mâncare, căci cuvântul lui Dumnezeu rostit de buzele sale era atât de dulce, încât atenţia noastră era captivată în întregime. Părintele credea în spusele Sfântul Evanghelist Luca, ce afirma că, dacă este nevoie să ne apărăm, nu trebuie să ne pregătim dinainte cu ce vom spune.

K.I.: Însuşi Dumnezeu a spus lucrul acesta.

Arh.Z.: Da. El ne dă cuvânt şi înţelepciune atunci când este nevoie. Părintele credea foarte mult în acest lucru, drept care îl aplica în mod constant în viaţa sa. Zicea: „Dacă ne rugăm, iar rugăciunea noastră porneşte din inimă, atunci orice întâlnire dintre duhovnic şi fiul său duhovnicesc sau a fraţilor între ei poate să fie un moment sfânt“. Ce voia să spună prin aceasta? Că acolo unde este rugăciune, Dumnezeu îşi dezvăluie voia prin oameni.

K.I.: Aşa este. Foarte frumos.

Arh.Z.: După cum spunea părintele, cuvântul lui Dumnezeu trebuie să se zămislească în inima noastră, unde să fie purtat ca într-un pântece de mamă şi să fie spus semenului sau fratelui nostru atunci când este necesar. Doar astfel, prin harul sfânt, cuvântul lui Dumnezeu pătrunde în inima celui care ascultă, făcându-l să renască spiritual.

K.I.: Părinte Zaharia, atunci când citim scrierile părintelui Sofronie, vedem că el interpretează anumite înţelesuri cuprinse în Evanghelie prin inspiraţie de sus. Ai impresia că aceste lucrări nu au fost scrise de mână omenească, ci au fost inspirate de Duhul Sfânt. Personal, simt evlavie şi frica lui Dumnezeu când citesc cărţile părintelui Sofronie, mai ales în pasajele în care interpretează anumite fragmente din Sfânta Scriptură. De multe ori mi-am zis: „Dar oare eu de ce nu am putut să gândesc în felul acesta?“

Arh.Z.: Cuvântul lui Dumnezeu are o mare profunzime. Noi îl înţelegem după credinţa pe care o avem şi după viaţa mai apropiată sau mai îndepărtată de Dumnezeu pe care o ducem. Părintele Sofronie a spus ceva foarte îndrăzneţ în cartea sa despre Sfântul Siluan: „Dacă toate Scripturile s-ar pierde şi ar dispărea, Biserica ar vieţui în continuare la fel, deoarece în ea există trăire şi experienţă. Sfinţii Bisericii ar putea înlocui cu succes Sfintele Scripturi. Poate nu în aceeaşi formă, ci în alte forme, la fel de adevărate. Omul sfânt a fost răpit în lumea de deasupra şi a văzut lumina lui Dumnezeu, chiar şi numai pentru o fracţiune de secundă. În felul acesta, el a devenit purtător al cuvântului lui Dumnezeu, pe care îl simte în adâncurile sale. Cuvântul lui Dumnezeu este pentru el ceva familiar, izvorând dintr-o viaţă dedicată în întregime adevărului sfânt“.

K.I.: De altfel, cuvântul veşnic (adevărul) este mereu prezent.

Arh.Z.: El este, de fapt, Hristos.

K.I.: Este, cu adevărat, Hristos. Prin urmare, noi ne îndreptăm spre Cuvântul lui Dumnezeu, care vine înspre noi dacă facem din inima noastră vas curat, unde să poată sălăşlui harul. Părintele Sofronie era un asemenea vas al harului şi al cuvântului lui Dumnezeu.

Arh.Z.: Tema aceasta este foarte profundă. Părintele spunea că interacţiunea dintre cuvântul lui Dumnezeu şi inima omului este de natură duhovnicească.

K.I.: Cu adevărat, aşa este.

Arh.Z.: Această interacţiune înseamnă întâlnirea cu Dumnezeul cel viu, cu Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Părintele zicea că acesta este un eveniment care nu poate fi descris în cuvinte. Este un fapt cât se poate de real.
Toţi proorocii au avut parte de o asemenea experienţă. Însă atunci când aceştia se arătau semenilor lor ca să le transmită informaţia din cer, pentru că era vorba de fapte care nu puteau fi transpuse în cuvinte, ceea ce aveau de zis îşi pierdea oarecum valoarea în mintea ascultătorilor, deşi era vorba de lucruri foarte mari şi importante, pe care le cunoşteau toate Cerurile. Chiar şi Hristos a fost nevoit să spună din acest motiv: Tatăl este mai mare decât Mine (Ioan 14, 28 [n.t.].). Nu pentru că Tatăl ar fi mai mare, căci Fiul este egal cu Tatăl, ci pentru că în momentul acela oamenii care erau de faţă nu puteau înţelege mai mult. Le-a spus ceea ce erau ei în stare să înţeleagă.

K.I.: Părinte Zaharia, prin ceea ce ne-aţi povestit, ne-aţi oferit o imagine a felului cum părintele Sofronie vă transmitea adevărurile cereşti. Puteţi să ne redaţi câteva din cuvintele sale de învăţătură?

Arh.Z.: În convorbirile pe care le organiza, părintele încerca să ofere, mai ales începătorilor, o teorie a vieţii duhovniceşti (erau printre noi şi câţiva novici, pe care îi iniţia în cele sfinte). Vorbea mai ales despre patimi, despre curăţirea acestora, despre păcate şi despre felul în care omul putea să trăiască în fiecare zi fără de păcat, aşa cum rostim în rugăciuni: „Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta fără de păcat să ne păzim noi“. Lupta duhovnicească este permanentă. Dacă nu ne îndepărtăm de la adevărurile Bisericii şi ne păzim de păcat, atunci putem birui moartea.

K.I.: Părintele Sofronie a simţit mereu nevoia să-l ridice pe semenul său la înălţimile la care trăia el însuşi.
Din cartea ce cuprinde învăţăturile părintelui, văd că nevoia de a lua greutatea de pe umerii celuilalt era pentru el esenţială şi existenţială. Voia să-l îndepărteze pe om de grosimea materială şi să-l ajute să devină asemenea cu îngerii.

Arh.Z.: Însă lucrul acesta nu se împlineşte numai prin cuvinte. Părintele ne susţinea pe toţi prin puterea rugăciunii sale sfinte. Sfinţii se roagă fără încetare pentru toată lumea. Când aceştia vorbesc, ceilalţi simt şi recunosc în ei pe prietenii lui Dumnezeu, pentru că sunt conştienţi de puterea rugăciunii lor pentru întreaga lume. De altfel, chiar şi noi, oamenii simpli, dacă ne rugăm unul pentru celălalt, atunci când ne întâlnim, ne situăm pe un nivel superior al existenţei.

K.I.: Pentru că Hristos Se află printre noi…

Arh.Z.: Întocmai.

K.I.: Şi ne împărtăşim cu toţii din acelaşi Potir.

Arh.Z.: Ne strângem laolaltă în numele Său sfânt.

K.I.: Părinte Zaharia, mai spuneţi-ne dacă vă lipseşte prezenţa părintelui, acum că a plecat din această lume.

Arh.Z.: Sincer, nu ne lipseşte deloc.

K.I.: Aşa ceva am vrut să ascult.

Arh.Z.: Mormântul lui este aproape şi îi simţim prezenţa în permanenţă. De asemenea, cuvântul lui dăinuie la fel de viu ca atunci când era în trup. Ne-a vorbit despre tot ce se putea vorbi. Ne-a transmis toată cunoaşterea pe care o avea despre Hristos, Care este alfa şi omega.

K.I.: Vă mulţumesc în mod deosebit pentru această discuţie referitoare la părintele Sofronie. Consider că a fost un mare privilegiu a vă avea alături de noi şi a vă auzi povestindu-ne despre oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu, despre adevăraţii luptători de pe scena vieţii, care sunt exemple vii de urmat şi de care avem atâta nevoie, mai ales în epoca în care trăim. Sper ca lucrările părintelui să fie pentru toţi cei care le vor citi un izvor dătător de viaţă. În timpul călătoriilor mele din afara ţării, am avut prilejul să constat că părintele Sofronie era citit de mulţi străini. Iată o veste bună pentru întreaga Biserică.

Preluare din lucrarea “Patericul Secolului XX”, Klitos Ioannidis, Editura Egumenița, traducere de Daniela Filioreanu, pp.207-213.

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Foto: (1) Arhimandritul Sofronie. (2). Sfântul Siluan Athonitul împreună cu Părintele Sofronie Saharov (pe atunci ierodiacon) în 1933. (3 – jos). Arhimandritul Sofronie împreună cu Părintele Zaharia (dr.) și Starețul Efrem Vatopedinul (stg.)

REMINDER: Conferința Părintelui Rafail Noica se va transmite live pe site-ul Radio Renașterea începând cu orele 18.00

Despre Părintele Sofronie Saharov de la Essex (Partea I). Convorbire cu Arhimandritul Zaharia, Ieromonah al Mănăstirii din Essex, închinată Cinstitului Înaintemergător al Domnului (Patericul Secolului XX)

Klitos Ioannidis (K.I.): În cele ce urmează, vom vorbi despre Mănăstirea Patriarhală a Cinstitului Înaintemergător al Domnului de la Essex, Anglia, şi despre de-a pururi pomenitul părinte Sofronie Saharov. Avem bucuria prezenţei alături de noi a ieromonahului Zaharia, care a fost apropiat părintelui Sofronie. Sfinţia sa a tradus cărţile Îl vom vedea pe Dumnezeu precum este şi Despre rugăciune. Trăieşte de mulţi ani la Essex, în Anglia, şi slujeşte mănăstirea, contribuind la lucrarea de mântuire a Bisericii.
Părinte Zaharia, să începem cu părintele Sofronie, care a fost o figură aparte a Ortodoxiei contemporane. El este omul care a adus duhul Ortodoxiei în lumea occidentală, începând de la cartea Sfântul Siluan, la care s-au adăugat şi altele, traduse în foarte multe limbi europene.
Odată, mă aflam pe vârful Alpilor, la casa lui Nietzsche, şi a venit la mine o doamnă ca să-mi spună că citeşte cartea despre Sfântul Siluan. Era o scriitoare elveţiancă. Cred că a te afla într-un loc străin de Ortodoxie şi a veni la tine cineva din acea lume să-ţi vorbească despre Sfântul Siluan este un lucru foarte important. Este ca un semn.
Vă rog să ne vorbiţi despre personalitatea părintelui Sofronie.

Arhimandritul Zaharia (Arh.Z.): Îmi este greu să vorbesc despre părintele Sofronie, pentru că nu pot să exprim prin cuvinte ceea ce ar fi de spus. Am trăit în apropierea sa aproximativ 27 de ani, dar niciodată nu am ajuns să mă obişnuiesc cu el, în sensul de a-l considera un om obişnuit. Fiecare contact pe care îl aveam cu el era pentru mine un adevărat eveniment – un eveniment nou –, chiar dacă viaţa sa exterioară era foarte simplă. Ceea ce mă impresiona în mod deosebit la părintele Sofronie era felul în care vorbea şi puterea rugăciunii rostite de el. Dar, mai ales, profunzimea spuselor sale. Când mă duceam să-l văd (la amiază, la miezul nopţii sau dimineaţa), îl găseam uneori dormind într-un fotoliu. Se trezea, iar eu îi spuneam: „Am cutare problemă. Ce să fac?“ Atunci, el îmi dădea imediat câteva sfaturi, care ştiam că veneau din cealaltă lume. Lucrul acesta mă uimea mai mult decât orice altceva.
În privinţa vieţii exterioare, trăia alături de noi ca un om simplu şi ca un adevărat frate al nostru. Niciodată nu ni s-a adresat prin cuvinte ca „fiule“, „măi copile“ sau altele asemenea. Ne trata ca pe egalii săi, cu foarte mare respect. Eu eram acolo unul dintre cei mai tineri.

K.I.: Lucrul acesta vădeşte subtilitatea spiritului său.

Arh.Z.: Părintele avea caracter şi temperament artistic. De multe ori spunea: „Pentru a fi creştin, omul trebuie să aibă spirit artistic. Adică aşa cum artistul este dedicat zi şi noapte obiectului artei sale, încercând să exprime prin el desăvârşirea, la fel şi creştinul adevărat este dedicat unei singure idei. El se preocupă de felul cum se va prezenta dinaintea Dumnezeului celui viu, încercând să devină din ce în ce mai pregătit pentru întâlnirea cu Creatorul“.

K.I.: Este vorba de ilustrarea cuvintelor: Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Matei 5, 48 [n.t.].).

Arh.Z.: Da. Mereu îmi spunea că „toate artele încearcă să exprime desăvârşirea şi să răpească o parte din veşnicie, dar nu reuşesc, iar în sufletul omului rămâne un gol, pentru că desăvârşirea şi veşnicia nu pot fi răpite cu mijloace omeneşti, prin simpla oferire a sinelui artistului către ceilalţi oameni“.

K.I.: Răpirea veşniciei se face numai prin energiile necreate ale lui Dumnezeu, despre care vorbea adesea părintele Sofronie.
Dacă tot vorbim despre artă, să spunem faptul că părintele Sofronie era pictor de icoane. La mănăstirea dvs. a realizat o pictură unică, într-un stil propriu. Pentru mine, vederea icoanelor pictate de părintele Sofronie a fost o experienţă cutremurătoare.

Arh.Z.: Se pare că prin pictură dorea să redea aceleaşi idei exprimate în cărţile sale legate de înţelesul ipostasului omenesc şi al persoanei. Prefera cuvântul „ipostas“, deoarece el exprimă mai bine ceea ce voia el să spună. Cine priveşte icoanele zugrăvite la noi în biserică şi la trapeză poate vedea profunzimea exprimată pe chipurile oamenilor, povenită din abisurile inimii, care cuprind în ele întregul sine al omului, atât prin latura dumnezeiască, cât şi prin cea omenească.

K.I.: Cu alte cuvinte, încerca să îl redea pe Hristosul din noi. Şi reuşea lucrul acesta într-un mod uimitor.

Arh.Z.: Da. Părintele exprima aceleaşi idei şi în cărţile sale. Cei care sunt interesaţi de acest subiect pot citi ceea ce părintele Sofronie a scris.
Nu este uşor să vorbim despre părintele Sofronie. Să mă iertaţi, pentru că nu ştiu cum să mă exprim. Părintele avea o mare sete de Dumnezeu. Şi se căia tot timpul pentru faptul că în tinereţe apucase pe drumuri rătăcite.

K.I.: Se apropiase de religiile orientale?

Arh.Z.: Da. Avea un asemenea dor de Dumnezeu, încât şi carnea sa îl simţea.

K.I.: Uimitor. În cărţile sale este evidentă această iubire a sa pentru Dumnezeu. Din ceea ce a scris, se simte că pătimea ca Iisus pe Cruce, ca să ajungă să-L cunoască pe Dumnezeul cel viu. Cuvintele Eu sunt Cel ce sunt (Ieşirea 3, 14 [n.t.].) îi aprindeau sufletul.

Arh.Z.: Atunci când prin aceste cuvinte din Cartea Ieşirii i s-a descoperit că Dumnezeul absolut şi necuprins este personal, viaţa i s-a schimbat radical, iar el a renăscut sufleteşte.

K.I.: A fost momentul în care s-a îndepărtat de religiile abstracte ale Orientului.

Arh.Z.: Şi a încetat să-i mai slujească pe dumnezeii filosofilor, după spusele sale.

K.I.: Aşa este. Părinte Zaharia, dacă tot am vorbit despre legătura dintre artă şi cele sfinte, permiteţi-mi să-l pomenesc aici pe părintele Porfirie, care atunci când l-am cunoscut mi-a spus ceva asemănător. A aflat că scriu poezie şi mi-a zis: „Sfinţii nu sunt oare poeţi? Imaginează-ţi-i pe apostoli şi pe Hristos în Tiberiada, la marea Galileii. Există ceva mai poetic decât să-i vezi urcând pe munte sau mergând pe malul mării sau călătorind în corabie? Aceasta este poezie“. Şi a mai adăugat: „Dumnezeu nu vrea alături de el oameni grosolani. Vrea oameni subtili, aşa cum sunt poeţii şi artiştii“. Punctul acesta de vedere coincide cu ceea ce am spus mai înainte despre părintele Sofronie.

Arh.Z.: Desigur. Dumnezeu cere mai întâi de toate o inimă zdrobită. Numai inima zdrobită predispune omul la acceptarea poruncilor lui Dumnezeu ca legi de viaţă. Părintele mai spunea: „Cea mai mare poezie şi creaţie fără sfârşit este rugăciunea. Prin rugăciunea personală adresată lui Dumnezeu, omul colaborează cu Creatorul pentru reînvierea în inima sa a chipului şi a asemănării lui Dumnezeu, care s-au întunecat prin cădere şi prin păcat“. Aceasta era pentru el cea mai de seamă poezie, prin care omul ajunge dumnezeu după har.

K.I.: Părinte Zaharia, câte ore pe zi lucra părintele Sofronie? Sfinţia voastră l-aţi cunoscut când era deja înaintat în vârstă, deşi i-aţi fost alături timp de 27 de ani.

Arh.Z.: Când l-am cunoscut, avea cam 70 de ani. A murit la aproape 97.
Era tot timpul ocupat cu problemele de zi cu zi ale fraţilor, cu construcţia mănăstirii… De asemenea, veneau la el o mulţime de închinători. Până la 75 de ani, a lucrat şi cu braţele. După ce n-a mai putut munci, a început să fie, după cuvântul său, „avocat al oamenilor dinaintea lui Dumnezeu“.

K.I.: Foarte frumos spus.

Arh.Z.: Încerca să-i ajute pe oameni să-şi găsească drumul corect în viaţă.

K.I.: Am vorbit mai înainte despre rugăciune. Ştiu că aţi tradus cartea sa Despre rugăciune în limba aspră a Bisericii, care nu este limba populară, şi nici cea veche, ci o limbă aparte.

Arh.Z.: El însuşi a învăţat greaca prin 1925, când s-a dus la Sfântul Munte. A învăţat-o foarte bine, imediat ce i s-a cerut lucrul acesta, pentru că monahii de la Mănăstirea rusească a Sfântului Pantelimon aveau nevoie de vorbitori de limbă greacă, pentru relaţiile cu lumea din afară şi cu celelalte mănăstiri. Părintele s-a rugat să i se dea puterea să ajungă să cunoască atât de bine greaca, încât atunci când se va ruga în această limbă, să nu o simtă ca pe o limbă străină. Iar Dumnezeu i-a împlinit cererea. Părintele zicea: „Când slujesc în greacă, nu simt niciodată că este pentru mine o limbă străină“.

K.I.: Atât de bine a ajuns să o cunoască.

Arh.Z.: Parcă era făcut anume pentru ea…

K.I.: Ca şi cum ar fi fost limba sa maternă.

Arh.Z.: Da. Şi vorbea mai degrabă în limba bisericească, aşa cum dumneavoastră înşivă aţi putut constata.

K.I.: Da. Desigur.

Arh.Z.: Considera că limba populară nu poate servi pe de-a întregul ca mijloc de exprimare al teologiei noastre. Prefera limba Sfinţilor Părinţi. Pentru că, aşa cum afirmă într-o lucrare de-a sa nepublicată, referindu-se la Sfânta Treime: „În vremea aceea, grecii au depăşit hotarele înţelegerii omeneşti în ceea ce priveşte cultura limbii“.

K.I.: Părinte Zaharia, bănuiesc că la traducerea cărţii Despre rugăciune aţi colaborat cu părintele Sofronie.

Arh.Z.: La Despre rugăciune foarte puţin, pentru că era deja foarte bolnav. Dar când am tradus cartea Îl vom vedea pe Dumnezeu precum este, a verificat fiecare pagină.

K.I.: Povestiţi-ne despre această colaborare şi despre felul cum verifica traducerea. Ce vă spunea? Cum voia să iasă lucrurile?

Arh.Z.: Părintele cântărea fiecare cuvânt în parte. Spunea: „Cuvântul omului este după chipul cuvântului lui Dumnezeu şi trebuie mereu să găsim cuvântul cel mai potrivit, ca să nu pierdem cuvântul veşnic“. Mereu se afla în căutarea cuvântului potrivit, atât în dicţionare, cât şi prin rugăciune. Când eram în impas, se ducea să se roage, iar cuvântul potrivit era atunci revelat lui însuşi sau vreunui colaborator de-al său.

K.I.: În felul acesta exprima cât mai bine cu putinţă ceea ce voia să spună.

Arh.Z.: Da. Sunt sigur că mai există greşeli, dar acestea provin de la mine, pentru că sunt desprins de mediul vorbitor de limbă greacă de 30 de ani.

K.I.: Cu toate acestea, traducerile pe care le-aţi realizat sunt uimitoare; aş putea spune, chiar unice. Eu am citit aproape toate cărţile părintelui Sofronie, iar Îl vom vedea pe Dumnezeu precum este mi se pare una dintre cele mai tulburătoare scrieri ale secolului nostru. Şi nu folosesc cuvinte mari. Aşa am simţit eu. Am citit de două-trei ori fiecare carte şi consider că sunt printre cele mai bune din epoca în care trăim. Am citit multe alte cărţi, printre care şi filosofie. Dar acestea te poartă până la cer.

Arh.Z.: În cazul unora din temele despre care scrie părintele Sofronie, a fost nevoie până la el să treacă multe veacuri ca să le vedem abordate. Unele aspecte din cele cu care se ocupă părintele Sofronie pot fi citite şi la Sfinţii Părinţi, dar sunt şi destule lucruri originale. De exemplu: despre persoană, despre lumina necreată, despre diferitele teorii legate de lumina necreată, despre rugăciunea Domnului de pe Getsimani – cum o înţelegea şi cum o trăia el însuşi –, despre har şi despre pomenirea morţii (n-am găsit nicăieri la Sfinţii Părinţi o asemenea exprimare legată de acest fenomen, ca la părintele Sofronie).

K.I.: El a atins înălţimile ce se află dincolo de înţelegerea omenească.

Arh.Z.: Să mă iertaţi, căci poate părea mândrie ce am să spun, dar lucrul acesta poate fi verificat de oricine.

K.I.: Fireşte că poate fi verificat. Să vă mai spun ceva: anumite exprimări din Sfânta Scriptură, ce ascund adevăruri sfinte, te fac să zici: „Dar eu de ce nu văd astfel lucrurile?“ Ai sentimentul, aşa cum bine spunea un coleg de-al meu, profesor universitar, că acele cuvinte nu sunt scrise de mână omenească. Au fost inspirate de Dumnezeu.

Arh.Z.: Da. De altfel, Domnul a fost, este şi va fi Acelaşi totdeauna, după cum Biserica noastră este de-a pururi apostolică. Dumnezeu Se revelează oamenilor Săi din toate epocile, nu numai proorocilor şi apostolilor. În caz contrar, Biserica nu ar mai fi Una, Sobornicească şi Apostolească.

K.I.: Ce vă zicea părintele în legătură cu lumina necreată? Desigur, aceste lucruri sunt scrise în cărţile sale, dar mărturia prin viu grai este mai intensă.

Arh.Z.: Da. Părintele insista mai ales pe următoarea idee: pentru a ajunge la vederea luminii necreate, omul trebuie să treacă prin încercări şi să-I dovedească lui Dumnezeu că are credinţă vie şi adevărată. Atunci când omul este statornicit în dragostea lui Dumnezeu, el primeşte să fie încercat până la sfârşitul zilelor sale. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul proorocilor, a apostolilor şi a dreptului Iov. Părintele avea următoarea axiomă: „Plinirea deşertării inimii precedă plinirea desăvârşirii“. Aşa cum spunea părintele, când omul ajunge la iadul pocăinţei şi-L convinge pe Dumnezeu că Îi aparţine Lui, atunci Dumnezeu i Se revelează ca lumină. Cu alte cuvinte, omul este învelit în har în asemenea măsură, încât trăieşte unit cu Dumnezeu şi nu mai ştie dacă se află în trup sau în afara lui.

K.I.: Este ceea ce a afirmat Sfântul Apostol Pavel: Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer (II Cor. 12, 2 [n.t.].).

Arh.Z.: Da. Spunea că omul nu poate ajunge la o asemenea răpire dacă nu şi-a văzut sărăcia duhovnicească şi nu a plâns pentru ea fără încetare, fiind cu inima curată. Omul care merge pe acest drum este dedicat în întregime lui Hristos.

K.I.: Părinte Zaharia, consider că punctul central al învăţăturii părintelui Sofronie a fost fraza pe care Hristos i-a spus-o Sfântului Siluan: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui“.

Arh.Z.: Aşa este.

K.I.: Dacă aţi discutat acest subiect cu părintele Sofronie, v-aş ruga să ne spuneţi cum privea el lucrurile.

Arh.Z.: Părintele spunea: „Este greu să vorbim oamenilor contemporani despre aceste aspecte, pentru că ei nu pot suporta să asculte. De altfel, Creştinismul, în forma lui autentică, nu poate fi predat. Trăim cu toţii la un nivel etic, pe când la nivelul ontologic al Creştinismului nu urcă decât foarte puţini oameni dintr-o generaţie“.

K.I.: Puţini ajung în vârf.

Arh.Z.: Mulţi oameni din zilele noastre spun că trăim într-o eră post-creştină.

K.I.: Ideea aceasta este o nebunie.

Arh.Z.: Părintele zicea că niciodată nu a existat o eră creştină.

K.I.: Foarte corect.

Arh.Z.: Tema aceasta, legată de fraza: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui“, înfăţişează măsura desăvârşirii urcuşului spre Hristos. Aşa cum Hristos a coborât în cele mai de jos ale pământului de bunăvoie, ca să-l mântuiască pe om, la fel şi omul, din multă dragoste pentru Dumnezeu şi din ură desăvârşită faţă de situaţia în care a ajuns, se condamnă pe sine la osânda Iadului. El primeşte iadul, fapt care este o stare harismatică. Desigur, ceea ce este de bunăvoie biruieşte ceea ce este fără voie. Dacă omul primeşte de bunăvoie să coboare cu Hristos în Iad, atunci el a biruit Iadul. A biruit tot răul, iar biruinţa lui Hristos devine propria sa biruinţă. Ca să ne exprimăm şi mai simplu, „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui“ înseamnă defăimarea de sine dusă la limitele sale extreme. Prin defăimarea de sine, omul îşi asumă pe deplin responsabilitatea căderii. Aşadar, el aruncă vina asupra lui, dând dreptate lui Dumnezeu şi primind toată ruşinea căderii, la fel ca tâlharul cel bun de pe cruce, care face un salt instantaneu de la iad către lumina Împărăţiei lui Dumnezeu.

K.I.: Ceea ce ne povestiţi este uimitor, părinte Zaharia.

Arh.Z.: Iar cine se defăimează singur dinaintea lui Dumnezeu, îşi asumă patimile lui Hristos. Se dedică patimilor lui Hristos şi, ca urmare, primeşte harul Învierii Domnului.

K.I.: L-aţi văzut vreodată pe părintele lăcrimând sau plângând?

Arh.Z.: L-am văzut de câteva ori, dar numai spre sfârşitul vieţii sale, când era deja foarte bătrân. Nu considera că este bine să fie văzut de ceilalţi cum plânge. Spunea că „Adevăratul proroc este întotdeauna stăpân peste duhul său şi nu-şi dezvăluie propriile trăiri dinaintea celorlalţi. În felul acesta, nu se mândreşte înaintea fratelui său“.

K.I.: Tot ce am spus până acum ne face să înţelegem că părintele era un spirit puternic. A primi să intri în Iad cu Hristos nu este un lucru uşor pentru nimeni.

Arh.Z.: Totuşi, atunci când omul Îl caută pe Hristos din tot sufletul şi din toată inima sa, Dumnezeu îngăduie ca el să cunoască Iadul şi chinurile sale, nu pentru a fi distrus, ci pentru a fi iniţiat în marea taină a venirii lui Hristos. Mai întâi, trebuie să-L cunoască pe Hristos prin durere, pentru ca abia mai apoi să-L cunoască prin slava Sa.

K.I.: Cel care urcă trebuie să şi coboare.

Arh.Z.: Întocmai. Aşa este.
După ce omul Îl cunoaşte pe Hristos prin durere, el poate să Îl îndreptăţească pe Dumnezeu să-i ofere şi cele înalte, aşa cum Tatăl le-a oferit Fiului Său. Domnul îi va da omului o asemenea iubire, încât inima sa va fi capabilă să cuprindă în ea întreaga lume. Va cunoaşte atunci toate dimensiunile deşertării şi ale Răstignirii lui Hristos. Părintele spunea că „Împărăţia lui Dumnezeu aduce în inima omului pe Creator şi creaţia Sa, adică pe întregul Adam. Aceasta este Împărăţia lui Dumnezeu“.

Preluare din lucrarea “Patericul Secolului XX”, Klitos Ioannidis, Editura Egumenița, traducere de Daniela Filioreanu, pp.199-206.

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Citiți la acest link a doua parte a interviului: Despre Părintele Sofronie Saharov de la Essex (Partea a II-a). Convorbire cu Arhimandritul Zaharia, Ieromonah al Mănăstirii din Essex, închinată Cinstitului Înaintemergător al Domnului (Patericul Secolului XX)

“S-a dus să-L vadă precum este”. Avva Rafail (Noica) va elogia la Cluj personalitatea Arhimandritului Sofronie (Saharov), joi, 30 mai, ora 18, Sala Auditorium Maximum, Cluj

Părintele Rafail Noica va susține la Cluj la sfârșitul lunii mai o conferință despre Arhimandritul Sofronie Saharov. Conferința intitulată “S-a dus să-L vadă precum este” are loc la împlinirea a 20 de ani de la mutarea la Domnul a părintelui Sofronie și este organizată de Arhiepiscopia Clujului și Facultatea de Teologie Ortodoxă din municipiu. Evenimentul va avea loc joi, 30 mai, de la ora 18, la Sala Auditorium Maximum a Universității Babeș-Bolyai.

În deschiderea conferinței ÎPS Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei va adresa publicului prezent un cuvânt de învățătură. Mai apoi părintele Rafail Noica, unul dintre ucenicii arhimandritului Sofronie, va ilustra în cuvântul său, virtuțile pe care acest mare părinte duhovnicesc le-a avut. Despre conferință ne oferă amănunte ÎPS Mitropolit Andrei: “Se împlinesc în luna iulie 20 de ani de când a plecat la Domnul Arhimandritul Sofronie Saharov, un părinte duhovnicesc bine cunoscut în lumea noastră, întemeietorul mănăstirii de la Essex, din Anglia. Cu acest prilej, unul dintre cei ce l-au cunoscut cel mai bine, unul dintre ucenici lui părintele Rafail Noica va veni la Cluj și va ține o conferință la Sala Auditorium Maximum a Universității Babeș-Bolyai, încercând să sublinieze virtuțile pe care acest mare părinte duhovnicesc le-a avut. Acum eu îmi permit să spun că și Pr. Rafail este pe măsura lui. Eu nu l-am cunoscut pe Arhimandritul Sofronie Saharov, însă îl cunosc foarte bine pe părintele Rafail și pot afirma că ceea ce a fost tatăl lui pe tărâm filosofic, este el pe tărâm duhovnicesc”.

În cadrul conferinței susținute la Cluj de pr. Rafail Noica editura Renașterea va lansa o carte despre învățăturile Pr. Sofronie Saharov. Volumul este intitulat “S-a dus să-L vadă precum este” 20 de ani de la mutarea în eternitate a părintelui Sofronie Saharov și a fost tiparită cu binecuvântarea ÎPS Părinte Andrei, în traducerea Anielei Siladi. 

Despre volum ne oferă detalii Pr. Cătălin Pălimaru: “Cartea conține mai multe articole, studii, evocări și diferite amintiri despre părintele Sofronie, publicate de-a lungul timpului în revista “Buisson Ardent” a Asociației “Sfântul Siluan”. Pentru această carte și-a dat acordul de publicare părintele Arhimandrit Chiril, starețul Mănăstirii “Sfântul Ioan Botezătorul” de la Essex, dar și domnul profesor Jean Claude Poulet, conducătorul asociației “Sfântul Siluan”. Cartea conține și o prefață a Părintelui Mitropolit Andrei și un cuvânt al părintelui Rafail Noica rostit în 2007 la conferința dedicată părintelui Sofronie care a avut loc la Atena. Textul părintelui Rafail Noica se intitulează „Cuvântul Prorocesc și trăirea harului după Arhimandritul Sofronie”. Prin această carte am dorit să semnalăm ce a însemnat teologie, opera și trăirea părintelui Sofronie Saharov pentru viața Bisericii Ortodoxe din secolul XX” (Radio Renașterea via e-mail)

Conferința Părintelui Rafail se va transmite live pe site-ul Radio Renașterea.
http://www.radiorenasterea.ro/pages/live.php

PRECIZARE: Inițial, dintr-o sursă apropiată părintelui Rafail, am aflat că se renunțase la Sala Auditorium Maximum și se alese Sala Sporturilor. S-a sunat însă acum la Cluj, la organizatori, şi e incertă folosirea Sălii Sporturilor – se pare că iniţiativa a venit prea târziu, şi sala e deja ocupată; mâine, 29 mai, vom afla sigur, dar oficial a rămas locaţia veche, cea de la Babeş-Bolyai. Păcat… acolo nu-s decât maxim 800 de locuri, în partea cealaltă ar fi fost peste 3.000… Cer iertare tuturor dacă au primit știrea cu locația greșită.

Insieme per l’Athos: Congres internațional despre Sfântul Munte Athos în Italia

Sâmbătă, 18 mai 2013, începând cu ora 9.30, la Academia di Romania a avut loc al XII-lea Congres internațional anual despre viața aghioritică a viețuitorilor din Muntele Athos, evenimentul fiind organizat de Asociația ”Insieme per l’Athos” (Împreună pentru Athos) și condus de Dott. Giuseppe Sergio Balsama.

Oaspeți de seamă, profesori de teologie și istorici, monahi și mireni au prezentat momente istorice și chipuri de spiritualitate ortodoxă zămislite, născute și desăvârșite în Grădina Maicii Domnului, așa cum pe bună dreptate a fost numit Sfântul Munte Athos.

Din partea Episcopiei ortodoxe române a Italiei a fost transmis salutul Preasfințitului episcop Siluan, iar corul psaltic ”Sf. Dionisie Exiguul” al Episcopiei a interpretat trei piese bizantine în limba română și în limba italiană. Două prelegeri notabile s-au evidențiat în mod special, prin aducerea în atenție a două mari figuri patristice athonite: Cuviosul Paisie Aghioritul și Sf. Siluan Athonitul. Viețile a doi sfinți contemporani care dovedesc lumii întregi, fără putință de tăgadă, că monahismul athonit este viu și sfințitor.

Preasfințitul Părinte Episcop Siluan, episcopul românilor ortodocși din Italia, a transmis salutul și binecuvântarea sa prin intermediul Grupului Psaltic Episcopal „Sfântul Dionisie Exiguul” care a cântat fragmente reprezentative din frumoasele slujbe ale Bisericii Ortodoxe.

Din partea României a participat Excelenta Sa, Domnul Bogdan Tătaru-Cazaban, Ambasadorul României la Vatican, care a prezentat lucrarea cu titlul: „Funcţia tradiţiei athonite în reflecţia teologico-spirituală a monahului român Andrei Scrima”.

Să avem binecuvântarea Sfinților Părinți Athoniți!

A consemnat pr. Marian Jianu
Pagina Asociației Insieme per l’Athos – aici
Text ușor adaptat după sursa: Insieme per l’Athos – 2013

Această prezentare necesită JavaScript.

Întâlniri Sophia. „Et in Athos Ego”. Marți, 14 mai 2013, ora 18.00

„Nu ştiu alţii cum sunt”, dar eu când se pronunţă
cuvântul Athos, nu pot să nu-mi aduc aminte de copilărie
şi de faptul că atunci când l-am auzit prima dată era doar
numele celui mai vârstnic, mai nobil, mai tainic şi mai
înţelept dintre cei trei muşchetari. Aveam să mă mir când
aveam să aflu, mult mai târziu, că Athos este numele unui
munte din Grecia şi n-am reuşit nici până în ziua de astăzi
să descopăr ce l-a făcut pe Alexandre Dumas să dea unuia
dintre eroii lui acest nume.

Aşa începe una dintre cele mai şarmante cărţi scrise până acum despre Sfântul Munte Athos – ET IN ATHOS EGO. Muntele sfinţit. Scrisă cu un parfum inconfundabil de Costion Nicolescu şi ilustrată cu picturi (în ulei sau tempera) şi schiţe (în creion) de nu mai puţin celebrii: Horea Paştina, Mihai Sârbulescu, Alexandru Antonescu, Constantin Flondor, Paul Gherasim şi Ion Grigorescu, carte încântă deopotrivă privirea şi sufletul. Apariţia celei de a doua ediţii, într-o concepţie grafică deosebită, este prilejul potrivit pentru a-i invita la o întâlnire de suflet pe:

• autorul volumului, dl. Costion Nicolescu,

• părintele Constantin Coman, unanim apreciat iubitor al Sfântului Munte,

• pictorul Horia Paştina, care ne va „pastela” seara

• editorul Ionuţ Totu, susţinătorul pelerinajul.

Amintirile şi povestirile invitaţilor noştri, spuse la o cană de ceai, sperăm să ne mângâie inimile şi să ne prelungească bucuria prăznuirii Învierii Domnului. Vă aşteptăm cu drag marţi, 14 mai 2013, ora 18.00.

Tonia Aanei – PR Events Coordinator

Pelerinaj la Athos (2 – 7 iunie 2013)

• Duminică, 2  iunie: Plecare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – București (aprox. 17.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranopoli

• Luni, 3 iunie (ziua 1): Ouranopoli. Cu ferryboatul până la Măn. Sf. Panteleimon (Russikon). Vizitarea Russikonului (locurile în care a trăit Cuviosul Siluan Athonitul, închinare la odoarele mănăstirii). Drumeție de 3 ore pe traseul Măn. Russikon – Măn. Xenofont (închinare la Icoana Maicii Domnului Odighitria, cea care a venit în chip minunat de la Vatopedi în 1730) – Măn. Dochiariu (închinare la Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Gorgoupicousa, adică Grabnic Ascultătoarea și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Măn. Constamonitu (închinare la Icoanele Maicii Domnului Antifonitria și Odighitria și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Măn Zografu (închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Sfântului Gheorghe, la monumentul celor 26 de Mucenici zografiți și la celelalte odoare ale mănăstirii). Măn. Zografu (cazare).

• Marți, 4 iunie (ziua 2): Măn Zografu. Plecăm pe jos (cca 3h) spre Măn. Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii). De vorbă cu părintele Chiril (dacă este disponibil). Binecuvântare de la Părintele Stareț Efrem Vatopedinul.  Măn. Vatopedi (cazare).

• Miercuri, 5 iunie (ziua 3): Măn. Vatopedi. Se închiriază un maxi-taxi pentru întreaga zi pentru a vizita: Schitul Sf. Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Măn. Pantokrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Măn. Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Schitul Sf. Andrei – Serai (închinare în cea mai mare biserică din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei, Seminarul teologic Athoniada) – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos și Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului – Axion Estin) –  Măn. Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, Izvorul Maicii Domnului) – Măn. Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Măn. Karakalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Schitul Lacu (închinare la Kiriakon – biserica centrală a schitului). Chilia Buna Vestire – Lacu a părintelui Ștefan (cazare).

• Joi, 6 iunie (ziua 4): Schitul Lacu. Drumeție aprox. o oră până la Morfono, de unde se ia un maxi-taxi. Morfono – Măn. Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Schitul Prodromu. Izvorul și Peștera Sfântului Athanasie Athonitul. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. De vorbă cu Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul (dacă este disponibil). Schitul Prodromu (cazare).

• Vineri, 7 iunie (ziua 5): Schitul Prodromu – Karyes (capitala Sfântului Munte). În funcție de timpul avut la dispoziție (până la plecarea spre portul Dafni) se vizitează Chilia sârbească Sf. Sava (închinare la Icoana Maicii Domnului – Galactotrofusa – Maica Domnului care alăptează), Măn. Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii). Plecare cu mașina din Karyes spre Dafni, îmbarcare pe ferryboat spre Ouranopoli. Vizitarea orașului Tesalonic (vizitarea Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România. Serres – Sofia – București (aprox. 7.00 am) – Buzău – Focșani – Adjud – Onești – Moinești.

Preț: 210 euro + diamonitirionul* (25 euro) + transportul în Sfântul Munte – ferryboat și taxi (aprox. 85 euro pentru acest traseu). Adică, cu toate cheltuielile incluse – 320 euro.

Locuri disponibile: 8 (opt!) / Plecare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – București – Giurgiu / Ghid asigurat / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Mercedes Vito, 2007, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! 

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + 110 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,

Laurențiu Dumitru
Organizator pelerinaje Athos / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc doar 10 euro diamonitirionul (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Costion Nicolescu, „Et in Athos Ego. Muntele sfințit” (reeditare)

Et in Athos Ego. Muntele sfintit,
Costion Nicolescu
Editura Reîntregirea 2010,
Editura Sophia 2013 (reeditare)

286 pagini, 22 x 13
ISBN: 978973136351

„Nu știu alţii cum sunt”, dar eu când se pronunţă cuvântul Athos, nu pot să nu-mi aduc aminte de copilărie și de faptul că atunci când l-am auzit prima dată era doar numele celui mai vârstnic, mai nobil, mai tainic și mai înţelept dintre cei trei mușchetari. Aveam să mă mir când aveam să aflu, mult mai târziu, că Athos este numele unui munte din Grecia și n-am reușit nici până în ziua de astăzi să descopăr ce l-a făcut pe Alexandre Dumas să dea unuia dintre eroii lui acest nume. Nu pot să spun că mi-am visat sau dorit cu ardoare să merg în Sfântul Munte, așa după cum, în general, n-am fost niciodată un poftitor nesăţios să merg în străinătate. Dar, ori de câte ori mi s-a ivit prilejul s-o fac, m-am bucurat nespus. Trebuie, totuși, să mărturisesc că în ultimii ani mi se insinuase tot mai mult dorinţa de a merge acolo, asta venind dintr-un motiv care poate părea a avea mai mică anvergură. Voiam să-l întâlnesc faţă către faţă pe părintele Petroniu Tănase, cunoscutul duhovnic de la Schitul nostru Prodromu, și mă temeam că nu voi ajunge s-o mai fac. Veștile de acolo îmi vorbeau despre slăbirea continuă a puterilor sale fizice. El era punctul meu de „acasă”, acolo. De aceea, atunci când Dumnezeu S-a milostivit și mi s-a oferit în această primăvară, imediat după Paște, prilejul unui pelerinaj, am purces la el cu  entuziasm, bucurându-mă enorm, ca de un dar preţios ce era. Întrezăream posibilitatea intrării într-o poveste capabilă să-mi dezvăluie taine luminate. Am plecat așa cum ai pleca la rai, dar cu gândul că voi ajunge acolo…

Dan C. Mihăilescu vorbind despre prima ediție a cărții lui Costion Nicolescu, „Et in Athos ego. Muntele sfinţit”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia (Emisiunea „Omul care aduce cartea” – Săptămâna 7 – 11 februarie 2011). Click A I C I

Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe – „Faneromenos”, de la Mănăstirea Pantokrator, Sfântul Munte Athos

(…) Icoana a fost realizată în veacul al XIV-lea, fiind păstrată într-o chilie din Kapsala (aşa se numeşte o parte a teritoriului Mănăstirii Pantokrator) până în anul 1982, când a fost mutată în biserica mare. În urma minunii din 1821, miracol pe care îl vom evoca, icoana a fost supranumită „Faneromenos”, ceea ce în limba română se traduce ca „cel ce s-a arătat”.

Într-o noapte , în anul 1821, o ceată de răufăcători a bătut la uşa chiliei din Kapsala, în care era păstrată icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Acesta transformat în tânăr strălucitor de frumos, deschide uşa şi îi pofti pe tâlhari la masă, în arhondaric.

După ce i-a lăsat să mănânce şi a aflat că ei voiau să jefuiască acea chilie şi mănăstirea toată, sfântul i-a legat pe tâlhari cu lanţuri nevăzute. După aceea a dispărut. Tâlharii au rămas legaţi şi nemişcaţi în toată noaptea aceea. A doua zi, călugării, văzându-i pe tâlhari legaţi cu lanţuri nevăzute, au rămas uimiţi.

Făcându-li-se milă, călugării l-au rugat pe Sf. Gheorghe să-i dezlege pe tâlhari deoarece s-au pocăit. Sfântul Gheorghe, de această dată, invizibil, îi dezlegă. După ce au fost eliberaţi, toţi tâlharii s-au călugărit, nevoindu-se până la moarte chiar în chilia aceea. De atunci, din 1821, icoana aceasta este supranumită „Faneromenos”.

Mihai Stere Derdena
Sursa: Revista Permanențe, anul XIII, nr. 10-11, octombrie-noiembrie-2010 via scribd

Pășind sfios prin Grădina Maicii Domnului, Sfântul Munte Athos, Arhim. Mihail Daniliuc

Athosul este un tărâm vegheat de Maica Domnului, ocrotitoare a chinoviilor athonite, adevărate flori, ce dăruiesc pelerinilor pace și bucurie în Duhul Sfânt. Vârful Atonului, atinge maiestuos înaltul cerului, îmbrățișându-se cu norii zglobii, tiviți pe alocuri cu chenare aurii, iar hăurile măgurii se scăldă în apele mării de un albastru sidefat, voind parcă să ne deslușească lămurit armonia dintre pământ și apă, dintre mare și munte.

Din ce cauză s-o fi numind „grădină”? Pentru ce chiar „a Maicii Domnului”, de vreme ce acolo trăiesc călugări, numărând timpul în boabe de metanii? Asemenea întrebări mi le-am pus adeseori, gândind că „grădină” înseamnă un spațiu deschis, destinat cultivării plantelor decorative, a florilor, în scop estetic, recreativ. Ajungând în Sfântul Munte, nedumeririle mi s-au stins. Am înțeles că într-adevăr Athosul este un tărâm vegheat de Maica Domnului, ocrotitoarea chinoviilor athonite, adevărate flori, ce dăruiesc pelerinilor pace și bucurie în Duhul Sfânt. Nu-mi propun să aștern aici o istorie a acestor meleaguri ferice, unde mănăstirile, schiturile, chiliile, sihăstriile – adesea sfidând înălțimile ori genunile – înlesnesc pelerinului sârguincios întâlnirea cu Stăpâna „grădinii”. Voiesc să vă redau, în puţine rânduri, câteva clipe de bucurie, liniște, frânturi de rugăciuni, trăite pe binecuvântatul pământ athonit.

Când am purces către ținutul atât de râvnit de orice căutător de frumuseți nepieritoare, s-a întâmplat ca marea, ce-l înconjoară din trei laturi, să clocotească de furie. Se luptau crâncen două anotimpuri: iarna, simțind că pierde înfruntarea, cu ultime forțe a tulburat-o, încât valuri năprasnice mușcau cu o nestăvilită cruzime din țărmul istovit să țină piept talazurilor învolburate. De aceea a trebuit să folosim cealaltă modalitate de a intra în muntele sfințit, uscatul. Un soare cald, de primăvară, o lumină moale, aurie, în care parcă ți se topea sufletul, ne-au cuprins. Camarazii mei de pelerinaj se arătau la fel de încântați ca mine, deși unii nu mergeau pentru prima dată pe urmele atâtor „sfinți grădinari” ai Maicii Domnului. Trecând de o zonă cam aridă, cu o vegetație firavă, am străbătut un loc ca de poveste. Puzderie de gângănii se țeseau pretutindeni, tremurând în suluri de raze. Pe ici, pe colo zăream câte un pârâiaș încrețit în zâmbiri binevoitoare; pe malurile lui, desișuri de copaci tineri își dezvăluiau verdeața crudă la soare. Mașina, strecurându-se uşoară pe margini de prăpastii, ne ducea înspre primele obiective: Mănăstirile Hilandar și Costamonitu. Ne-am închinat cu evlavie în cele două așezări monahale. În prima domnea o „nefirească” liniște. Viețuitorii, după privegherea de toată noaptea, se odihneau. Însă Maica Domnului, din icoanele bisericii, ne-a întâmpinat ca o gazdă primitoare.

La cea de-a doua, economul obştii, cu mânecile suflecate, trebăluind, ne-a oferit o autentică lecție de smerenie. Dulama, atât de veche încât abia mai suporta încă un petic pe lângă celelalte așezate într-o dezordine ordonată, m-a făcut să realizez că pe monahul costamonit nu-l prea interesa veșmântul cel din afară. Cu siguranță își lucrase unul minunat pe dinăuntru, dezvăluit de ochii săi blânzi, luminoși, contrastând cu barba căruntă, răsfirată, ce-i acoperea obrajii.

De aici am pornit către aşezământul atât de drag oricărui român venit în Sfântul Munte Athos. Se apropia seara, soarele scăpătase deja spre asfințit. Urcam cu anevoie pe culmea unde a fost zidită „mica Românie” din Athos. Schitul Prodromul (adică Înaintemergătorul), căci despre el vorbim, a fost întemeiat între anii 1852-1866 de ieroschimonahul Nifon Ionescu și ucenicul său, Nectarie. Închinat Sfântului Ioan Botezătorul, se află pe teritoriul Mănăstirii Lavra, având drept ctitori principali pe domnitorul Moldovei, Grigorie Ghica, alături de mitropolitul de la Iași, Sofronie Miclescu, și de Nifon, mitropolitul Munteniei, cărora li s-au adăugat mulți creștini darnici, evlavioși. Ni s-a servit întâi o mică gustare în trapeza mănăstirii – ce te îndemna mai degrabă să flămânzești după dorul de Dumnezeu –, după care ne-am cazat. Apoi, bibliotecarul chinoviei, părintele Daniel, ne-a purtat cu vorbă caldă printre rafturile ordonate, clituite de cărți, ale bibliotecii așezământului adăpostind valori de o inestimabilă valoare spirituală și culturală, oferindu-ne și un prețios cuvânt de învățătură. Au urmat câteva ceasuri de tihnă. În toiul nopții, când până și stihiile se odihnesc, bătu clopotul, chemând obştea să facă noaptea zi prin stăruitoare rugăciune. Din toate ungherele cetății ce împrejmuiesc biserica se auzeau pașii domoli ai monahilor ieșiți din chilii, parcă purtați de îngerești aripi, grăbindu-se să aducă slavă lui Dumnezeu. Alături de tovarășii mei de drum, am intrat în sfântul locaș. Licăririle lumânărilor se îngemănau cu flacăra lină a candelelor, scăpărând în jur scântei ca de foc. Maica Domnului, din arhicunoscuta icoană Prodromița, ne privea cu bunătate, binecuvântându-ne pelerinajul. În zori, slujba se sfârși. Hrăniți duhovnicește, călugării se retrăgeau, cu aceeași fină discreție, în odăile lor. Noi, peregrinii, ne îndreptarăm către chilia unui părinte nins de vreme, coborât parcă dintr-o icoană.

Deși ostenit după atâta corvoadă duhovnicească, avva Iulian nu ne-a refuzat. Blând, ne-a primit în cămăruţa sa cuminte, luminată de aceeași nelipsită candelă aşezată în fața câtorva icoane devenite ferestre ale Cerului. Ne-a povățuit cu un grai blajin, ca al unui bunic sfătos. Și acum îmi sună în minte zicerea smeritului athonit: „taine mari noi trăim, dar la ele nici gândim”. Luând blagoslovenie, l-am lăsat pe fericitul ostenitor să-şi continue vorbirea cu îngerii. Mulțumindu-i Maicii Domnului pentru găzduire, am pornit spre alte flori din preafrumoasa ei grădină: Marea Lavră, Iviru, Pantocratorul, Stavronichita, Sfântul Ilie, Vatopedu. Ne-am închinat la nenumărate sfinte moaște, ne-am reîntâlnit cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, prezentă în icoanele sale făcătoare de minuni ce străjuiesc bisericile sau paraclisele mănăstirilor ori schiturilor din muntele monahilor.

În călătoria noastră zăream uneori vârful Atonului, atingând maiestuos înaltul cerului, îmbrățișându-se cu norii zglobii, tiviți pe alocuri cu chenare aurii. Alteori, hăurile măgurii se scăldau în apele mării de un albastru sidefat, voind parcă să ne deslușească lămurit armonia dintre pământ și apă, dintre mare și munte, care a chemat cu tainică glăsuire călugări de diferite etnii ce s-au retras din lume, ca s-o binecuvinteze de aici prin necurmatele lor rugăciuni. Au urmat în pelerinajul nostru alte chinovii ca Xiropotamu, Sfântul Pantelimon (Russikon), Cutlumuș, Caracalu, Schitul românesc Lacu, adăpostind mulțime de asceți căutători ai potecii către Patria Cerească. După câteva zile de hrană sufletească, clipe de taină și rugăciune, marea, potolită, a îngăduit să ne îmbarcăm pe un vas, oferindu-ne astfel posibilitatea să admirăm din larg grădina Maicii Domnului. În tăurile singurătății a rămas Muntele, sfințit de nevoințele atâtor anahoreţi, știuți sau neștiuți, iar noi ne-am întors acasă cu o mângâiere nespusă, purtând în suflet lumini athonite, dar mai ales întâlnirea cu Maica Domnului, proteguitoarea neobosită a grădinii Ei duhovnicești.

Arhim. Mihail Daniliuc,
Egumenul Schitului Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Vovidenia, Neamț

Sursa: Doxologia

Foto Schitul Prodromu © Silviu Cluci
Foto Avva Iulian © Pr. Ciprian Negreanu

O cronologie mai puțin cunoscută a Ortodoxiei în cel de-al douăzecilea veac

1903 Cuviosul Serafim din Sarov este proslăvit între sfinţi de către Biserica Rusă şi de Ţarul mucenic Nicolae al II-lea.

20 dec. 1908 Adoarme Sfântul Ioan din Kronstadt, prorocind viitoarele pătimiri ale Bisericii Ortodoxe Ruse şi ale norodului ei.

1918 Odată cu revoluţia bolşevică din Rusia ortodoxă, începe prigoana de 70 de ani a Bisericii, ce a distrus 76.000 de biserici, 1.400 de mănăstiri, 60.000.000 de credincioşi ortodocşi, dintre care 70.000 de clerici şi 30.000 de monahi. Pe lângă acestea, au mai fost distruse 150 de şcoli eparhiale, 54 de seminarii şi 4 academii ecleziastice. A fost cea mai cumplită prigoană din istoria Ortodoxiei.

9 nov. 1920 Sfântul Nectarie din Eghina adoarme întru Domnul, cunoscându-şi dinainte plecarea.

24 ian. 1922 Meletie al IV-lea este înscăunat ca Patriarh al Constantinopolului, deşi fusese depus cu o lună înainte din treapta de arhiepiscop al Atenei, pentru „purtare necanonică şi amestecare cu ereticii” (în bisericile acestora).

1922 Trupele turceşti îi măcelăresc pe grecii şi armenii din Asia Mică. Dintre ei, un milion şi jumătate erau creştini ortodocşi.

1922 Meletie al IV-lea, ca Patriarh Ecumenic, recunoaşte validitatea hirotoniilor anglicane.

Iunie 1923 Patriarhul Ecumenic Meletie al IV-lea convoacă „Conferinţa Pan-Ortodoxă” de la Constantinopol, de schimbare a calendarului şi modernizare a Bisericii (hotărându-se scurtarea posturilor, neobligativitatea vestmintelor clericale, posibilitatea căsătoriei clerului după hirotonie şi a episcopilor etc.), ce a fost contestată la scurtă vreme de patriarhii Damian al Ierusalimului, Grigorie al IV-lea al Antiohiei, Fotie al Alexandriei, Dimitrie al Serbiei şi Sf. Tihon al Moscovei.

Iulie 1929 În Sinodul Bisericii Greceşti, Arhiepiscopul Hrisostom (Papadopulos) insistă ca arhiereii prezenţi să iscălească o declaraţie de aprobare a schimbării calendarului şi de condamnare a tuturor celor ce susţin vechiul calendar. 44 de mitropoliţi au fost prezenţi la începerea şedinţei; 13 au părăsit sala, 27 au refuzat să semneze, 4 au iscălit.

Iulie 1935 Patriarhul Meletie Metaxakis înnebuneşte, şi după şase zile de chinuri şi remuşcări profunde, moare spunând: „Vai mie, am dezbinat Biserica, am nimicit Ortodoxia!”, la Zurich, în Elveţia, şi este îngropat la Cairo, în Egipt.

1936-1944 Peste 800.000 de sârbi ortodocşi sunt ucişi de către călugării franciscani (romano-catolici) şi de Ustaşii croaţi

1948 Athenagora, fost arhiepiscop al Americii de Nord şi de Sud, ajunge Patriarh al Constantinopolului după ce Patriarhul Maxim este declarat „necorespunzător psihic” şi silit să se retragă. Athenagoras declara: „Greşim şi păcătuim dacă gândim că credinţa ortodoxă a venit din ceruri şi că celelalte dogme (religii) sunt nevrednice. Trei milioane de oameni au ales mahomedanismul drept cale către Dumnezeu, şi încă câteva sute de milioane sunt protestanţi, catolici şi budişti. Ţelul fiecărei religii este să îl facă pe om mai bun”.

6 ian. 1964 Patriarhul Ecumenic Athenagora şi Papa Paul al VI-lea se întalnesc la Ierusalim şi se roagă împreună în Sfântul Mormânt. La intrare, izbucneşte un incendiu, provocând o pană de curent în întreaga biserică.

7 dec. 1965 Patriarhul Ecumenic Athenagora şi Papa Paul al VI-lea, în mod simultan, „ridică Anatema de la 1054”. Anatema a fost dată asupra ereziilor papale pentru a-i ocroti pe ortodocşi de învăţăturile ce nu duc la mântuire, ci la pieire. Prin „ridicarea” anatemei, Athenagora proclamă că Papa şi cei ce îl urmează au fost aforisiţi (excomunicaţi) pe nedrept, că Biserica a greşit atunci când a susţinut că învăţăturile papale sunt mincinoase şi că, cu adevărat, Papalitatea Latina este parte a Ortodoxiei. „Îndepărtarea excomunicărilor reciproce restabileşte relaţiile canonice dintre Roma şi Noua Romă. Aceasta restabilire este o necesitate canonică…”, se spune într-o declaraţie a Patriarhiei. Din acest moment, mai multe mănăstiri şi schituri din Muntele Athos încetează să-l mai pomenească pe patriarhul Athenagora.

19 iunie 1966 Sfântul Ioan Maximovici, arhiepiscop al Şanghaiului şi al San Francisco-ului, din sinodul Bisericii Ruse de peste graniţe, adoarme întru Domnul la Seattle, WA. Este unul dintre cei mai mari făcători de minuni ai veacului nostru.

26 oct. 1967 Patriarhul Ecumenic Athenagora merge la Roma şi se aşază pe un scaun arhieresc la aceeaşi înălţime cu Papa, şi se roagă împreună.

Nov. 1967 Majoritatea monahilor Muntelui Athos se opun cu tărie „ridicării anatemei de la 1054”.

Pastorala de Crăciun 1968 Patriarhul Ecumenic Athenagora afirmă că „poporul lui Hristos” – romano-catolicii şi ortodocşii – se vor uni fără ajutorul ierarhilor sau teologilor. Mai declară că a introdus numele Papei Paul al VI-lea în dipticele Patriarhiei Ecumenice. (Dipticele sunt lista de episcopi ortodocşi pomeniţi în timpul Dumnezeieştii Liturghii).

Feb. 1971 Papa şi Patriarhul Ecumenic Athenagora schimbă scrisori de recunoaştere reciprocă a Bisericilor lor. Patriarhul Athenagora anunţă public că dă Sfânta Împărtăşanie romano-catolicilor şi protestanţilor.

Iulie 1972 Patriarhul Ecumenic Athenagora moare şi este îngropat; o înmormântare cu sicriul închis (fapt neobişnuit pentru un episcop ortodox). Este urmat de Dimitrie, care promite să continue „politica ecumenică” a predecesorului său.

Iulie 1972 Sfânta Chinotită a Sfântului Munte emite o enciclică de reluare a pomenirii liturgice a Patriarhului Ecumenic, deoarece „s’a stabilit un nou climat”. Totuşi, în septembrie, mai erau şapte Sfinte Mănăstiri ale Muntelui Athos, care încă nu îl pomeneau liturgic pe Patriarh: Esfigmenu, Karakalu, Simonospetra, Sf. Pavel, Xenofont, Grigoriu, Kostamonitu.

Mar. 1974 Patriarhul Ecumenic Dimitrie impune sancţiuni asupra a 13 monahi, pentru nepomenire liturgică, printre care: arhimandritul Athanasie (igumen la Esfigmenu), arhimandritul Evdochim (igumen la Xenofontos), arhimandritul Dionisie de la Grigoriu şi arhimandritul Andrei de la Sf. Pavel.

1975 Mărturisirea de la Tiatheira, a mitropolitului grec Athenagora (Kokkinakis) al Tiatheirei şi al Marii Britanii, declară că episcopatul şi preoţia anglicanilor, copţilor, armenilor, romano-catolicilor şi ortodocşilor sunt toate valide; prin urmare, tainele anglicanilor şi romano-catolicilor sunt cele ale uneia, sfinte, soborniceşti şi apostoleşti Biserici. Se mai afirmă că „Ideea că masoneria e o religie este una greşită”.

Iunie 1980 Atlanta, Georgia, S.U.A: Arhiepiscopul Iacov (Arhiepiscopia Greacă a Americii de Nord şi Sud) slujeşte o slujba ecumenică fără precedent, împreună cu catolici, protestanţi, baptişti, lutherani, presbiterieni, metodişti uniţi şi chiar cu reprezentanţi ai religiei iudaice.

Iulie/aug. 1983 Sinodul Episcopilor Bisericii Ruse de peste graniţe, la o adunare din Canada, declară: Celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-zise „ramuri”, deosebite după credinţă şi felul de viaţă; sau că nu este o Biserică în chip văzut, ci se va alcătui în viitor, când toate „ramurile” sau „sectele” sau „denominaţiunile”, şi chiar religiile, se vor uni într’un singur trup; şi care nu deosebesc preoţia şi tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi împărtăşania ereticilor sunt lucrătoare pentru mântuire; aşadar, celor ce cu bună-ştiinţă sunt în părtăşie euharistică cu aceşti eretici înainte-pomeniţi sau celor ce susţin, răspândesc sau ţin erezia ecumenistă sub chipul dragostei frăţeşti sau al bănuitei uniri a creştinilor despărţiţi, anatema!

Nov. 1987 Patriarhul Ecumenic Dimitrie şi clerul său concelebrează la o misă romano-catolică împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea, în Roma. Patriarhul nu primeşte, totuşi, ostia romano-catolică.

Oct. 1989 Patriarhul Parthenie al Alexandriei declară din nou că „Mahomed este un apostol al lui Dumnezeu… un om al lui Dumnezeu, ce a lucrat pentru Împărăţia lui Dumnezeu” şi că „atunci când vorbesc împotriva islamului sau a buddhismului, nu mă găsesc în înţelegere cu Dumnezeu”.

Sept. 1990 Acordul de la Chambessy, Elvetia: O comisie ortodoxă având în alcătuire un singur episcop, mitropolitul Damaschin al Patriarhiei Ecumenice, iscăleşte împreună cu monofiziţii un acord, în care amândouă părţile cad de acord, în esenţă, să ignore patru sinoade ecumenice (IV-VII) şi să se unească. Partea ortodoxă este de acord să „ridice anatema” împotriva ereziei şi a ereticilor monofiziţi. Acordul este urmat de ample proteste din partea Sfintei Chinotite a Sfântului Munte.

Iulie 1991 Sinodul Patriarhiei Antiohiei implementează o serie de măsuri ce ţintesc la dobândirea unirii depline cu bisericile siriene monofizite. În „Declaraţia comună”, se îngăduie rugăciunea împreună şi intercomuniunea cu iacobiţii. (Monofiziţii sunt corpuri creştine eretice, care s-au despărţit de Ortodoxie în secolul al 5-lea, neprimind cel de-al patrulea şi următoarele Sinoade Ecumenice ale Bisericii Ortodoxe. Ei cred intr-o singura fire a lui Hristos.)

Mai 1992 O delegaţie a Patriarhului Ecumenic, cu ajutorul politiei, expulzează din Muntele Athos pe monahii ruso-americani ai Bisericii Ruse de peste graniţe, din Schitul Prorocului Ilie, ce nu-l pomeneau liturgic pe patriarhul Vartholomeu. Acţiunea stârneşte numeroase proteste în Grecia, cât şi din partea episcopului Calist al Marii Britanii, de sub Patriarhia Ecumenică.

17-24 iunie 1993 Acordul de la Balamand, Liban. Reprezentanţi ai mai multor Biserici Ortodoxe locale cad de acord cu romano-catolicii că toţi împărtăşesc „…o singură credinţă, o singură preoţie, un singur botez” şi că „sunt Biserici surori (doi plămâni ai aceluiaşi trup) şi ar trebui să caute comuniunea desăvârşită şi deplină”. Sfântul Sinod al Bisericii Greciei condamna oficial documentul, alături de Sfânta Chinotită a Sfântului Munte şi de numeroşi teologi ortodocşi.

29 iunie 1995 Patriarhul Ecumenic Vartholomeu îl vizitează pe Papă în Roma, şi „concelebrează o liturghie istorică în Basilica Sfântului Petru”. Un fulger loveşte domul în timpul slujbei. Totuşi, Patriarhul nu primeşte ostia binecuvântată de Papă.

9 aprilie 1998 Sfântul Sinod al Bisericii Bulgariei hotărăşte retragerea din Mişcarea Ecumenică

8 octombrie 1998 Sfântul Sinod al Bisericii Georgiei condamnă Acordurile de la Chambessy, Balamand, cel antiohian, folosirea de către Biserica Finlandei a Pascaliei pe stil nou, teoria ramurilor şi rugăciunile în comun cu eterodocşii, şi se retrage din Mişcarea Ecumenică.

Ianuarie 2002 Papa cheamă toate religiile la Asissi spre a se ruga pentru pacea lumii şi unire. Participă reprezentanţi ai tuturor jurisdicţiilor ortodoxe, împreună cu protestanţi, evrei, hinduşi, budişti, musulmani, taoişti, şintoişti şi şamani africani. În timpul întrunirii, au loc două liturghii ecumenice: una pentru toate religiile şi una pentru toate denominaţiile creştine. Cea dintâi include rugăciuni în comun, invocarea tuturor zeităţilor şi forţelor, şi diferite ritualuri menite să arate unitatea, în vreme ce cea din urmă înfăţişează unitatea creştină prin împărtăşirea dintr-un potir comun.

30 noiembrie 2006 Papa Benedict al XVI-lea vizitează Constantinopolul, şi participă la liturghia slujită de Patriarhul Vartholomeu stând pe un scaun arhieresc, rostind rugăciunea „Tatăl nostru” şi cântându-i-se „Întru mulţi ani”, ca unui episcop ortodox.

17 mai 2007 Mitropolitul Lavru al Bisericii Ruse din afara graniţelor iscăleşte la Moscova istoricul „Act de Comuniune Canonică”, care uneşte după aproape un veac de despărţire cele două părţi ale Bisericii istorice a Rusiei, împlinind o prorocie a Sfântului Serafim din Sarov.

6 ianuarie 2008 Episcopul Sofronie al Oradiei (Patriarhia Română) concelebrează slujba Aghiesmei Mari împreună cu episcopul uniat (greco-catolic) al oraşului.

25 mai 2008 Într-un gest fără precedent şi care a şocat întreaga lume ortodoxă, Mitropolitul Nicolae (Corneanu) al Banatului (Patriarhia Română) se împărtăşeşte într-o biserică uniată din Timişoara, împreună cu un episcop uniat, unul romano-catolic şi Nunţiul Papal. În urma reacţiilor ortodoxe, după o lună şi jumătate Sinodul Bisericii Române emite o hotărâre prin care se interzice oricărui membru al Bisericii Ortodoxe, cleric sau mirean, să se împărtăşească sau să concelebreze taine sau ierurgii cu clerici eterodocşi, cu ameninţarea caterisirii sau aforisirii în cazul neascultării; însă, în acelaşi timp, îl iartă pe Mitropolitul Nicolae pentru gestul său, „luând act de regretul şi pocăinţa sa”.

Max și Igor

Foto: Icoana „Duminica Ortodoxiei”

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Sfântul Munte Athos în jurnale şi tâlcuiri poetice. Despre două volume recent apărute

Despre Agion Oros s-au scris atâtea cărţi de-a lungul vremurilor, încât nu le-am putea numi aici. Fiecare pelerin cu harul scriiturii a adăugat rânduri la zestrea de însemnări de peregrin athonit. Dumitru Manolache, Alexandru Rădescu şi Paul S. Grigoriu sunt trei autori care au lansat de curând volume pe această temă.

Cea mai recentă carte a scriitorului şi jurnalistului Dumitru Manolache este „Locuit de Athos“, publicată la Editura Episcopiei Giurgiului în 2012. Un volum inedit în peisajul editorial referitor la Muntele Sfânt, subintitulat „200 plus trei tâlcuiri şi revelaţii“, în care nu vom găsi descrieri de peisaje mirifice, nici bogate documentări cu istoria aşezămintelor, nici cuvinte înţelepte de la duhovnicii athoniţi. Vom găsi, în schimb, minunate străfulgerări apoftegmatice, împletite cu mărturisirea scriitorului pelerin, copleşit mai mult de tăcerea, rugăciunea şi duhul locului decât de un milion de cuvinte despre acesta.

Cartea este uşor de citit, plăcută, plină de poematice cugetări şi de metaforă subţire. Dar de digerat este mai anevoios dacă nu ai o predispoziţie spre contemplare, dacă nu îţi faci un timp special pentru a intra în starea potrivită. „Nu m-am gândit niciodată serios până în Athos ce este regretul. Pe Munte am ajuns să înţeleg şi să accept, ca metamorfozare a remuşcării, durerile din umeri. Orizontala crucii unde, într-o noapte, în loc de oase ar putea să-mi încolţească zborul în cioturile albe ale unor aripi“ este una dintre cugetările athonite din carte.

Călugări întâlniţi câteva clipe pe o cărare şerpuitoare prin bolovanii urcuşului, chipuri de sfinţi cu ochii scobiţi cândva spre neispitirea celor slabi în credinţă, un osuar ce înmiresmează prin sfinţenia celor ce au fost cândva trăitori pe acolo, gândul că, trecător printr-un asemenea loc, nici n-ai avea cum să mori, bucuria de a muşca dintr-o piersică ce s-a pârguit în mica livadă a unei mănăstiri athonite – câte şi mai câte prilejuri şi semne ce fac din sufletul atent o rampă spre dorul de mântuire.

Mai greu de povestit despre o asemenea carte, dar foarte uşor de recomandat spre lectură. Mai ales că limpezirile de suflet aşternute de autor – care ne este şi coleg, spre mândria noastră! – sunt însoţite de frumoase schiţe grafice semnate de artistul Horia Ghelu. Volumul are o frumoasă „Precuvântare“ semnată de Preasfinţitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului, şi o prefaţă edificatoare a scriitorului Dan Stanca.

Doi ucenici, o carte 

Cu totul alte maniere de scris au Alexandru Rădescu şi Paul S. Grigoriu, co-autorii micuţului şi elegantului volum „Jurnal Athonit. Pagini de ucenicie“, apărut în 2013 la Editura Filos. Nu cu mult timp în urmă, Alexandru Rădescu, ziarist la „Jurnalul Naţional“, îşi posta cu destul succes pe blogul personal însemnări şi impresii de la prima sa călătorie la Sfântul Munte, astfel încât nu mă miră faptul că, după aprecierile de la vremea respectivă şi după încurajările primite ca notele de pelerin să le încredinţeze tiparului, autorul a pornit în căutarea unui editor şi l-a găsit. Fascinat de vechimea aşezămintelor, de daniile domnitorilor din Ţările Române şi de vestigiile din vremea Imperiului Bizantin, Alex Rădescu pare însetat să descopere datele istorice cu aceeaşi aviditate cu care participă la ritualurile severe ale vieţii călugăreşti. 

Celălalt autor al cărţii, Paul S. Grigoriu, ne dezvăluie în paginile sale o a doua călătorie athonită, când lucrurile se pare că s-au mai sedimentat interior, iar acum a primat mai mult culegerea unor informaţii despre oameni şi locuri. Dacă din însemnările lui Rădescu mai răzbat pe ici şi colo şi câteva destăinuiri de suflet, la Grigoriu nu avem parte de confesiuni de acest gen, ceea ce este în suflet acolo rămâne. Partea sa de jurnal este de fapt un amplu reportaj care abundă în informaţii despre locuri, mănăstiri, dar şi frumoase portrete de călugări, fie ei tineri, fie bătrâni îmbunătăţiţi, de la care nu lipsesc cuvintele duhovniceşti. Cele două jurnale se completează reciproc, aşa încât cititorii care n-au fost încă la Athos, dar ar vrea, îşi fac o idee despre ce îi aşteaptă, iar cititoarele care nu vor ajunge, după cum ştim, niciodată au şi ele un tablou cât mai cuprinzător al acestui loc sfânt al creştinătăţii. „Amintirea Athosului este cumva precum aceea a raiului pierdut. E ca o rană dulce în sufletul oricărui pelerin“, scrie Silviu-Andrei Vlădăreanu în prefaţă. Îl credem pe cuvânt, am mai auzit asta…

Daniela Şontică

Sursa: Ziarul Lumina

Pelerinaj la Athos (19 – 24 mai 2013)

• Duminică, 19  mai: Plecare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – București (aprox. 17.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranopoli

• Luni, 20 mai (ziua 1): Ouranopoli. Cu ferryboatul până la Dafni. Dafni – Karyes – Măn. Marea Lavră (în drum se vizitează Izvorul Sfântului Athanasie Athonitul. Închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița). Măn. Marea Lavră (cazare).

• Marți, 21 mai (ziua 2): Marea Lavră. Drumeție până la Schitul Prodromu. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. Drumeție 40 min până la Chilia și Peștera Sfântului Athanasie Athonitul. De vorbă cu Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul (dacă este disponibil). Schitul Prodromu (cazare).

• Miercuri, 22 mai (ziua 3): Schitul Prodromu. De aici plecare cu mașina până la Morfono pentru o drumeție de o oră până la Schit. Schitul Lacu (închinare și slujba de noapte la Kiriakon – biserica centrală a schitului). Chilia Buna Vestire – Lacu a părintelui Ștefan (cazare).
  

• Joi, 23 mai (ziua 4): Schitul Lacu. Se închiriază un maxi-taxi pentru întreaga zi pentru a vizita:  Măn. Caracalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Măn. Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos, închinare la Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului “Axion Estin”) – Schitul Sf. Andrei Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei, Seminarul teologic Athoniada) – Măn. Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Pantokrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gerontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sf. Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Măn. Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) –  Măn. Vatopedi (cazare)

• Vineri, 24 mai (ziua 5): Măn. Vatopedi – Karyes. În funcție de timpul avut la dispoziție (până la plecarea spre portul Dafni) se vizitează Chilia sârbească Sf. Sava (închinare la Icoana Maicii Domnului – Galactotrofusa – Maica Domnului care alăptează), Măn. Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii). Plecare cu mașina din Karyes spre Dafni, îmbarcare pe ferryboat spre Ouranopoli. Plecare spre Tesalonic. Vizitarea orașului Tesalonic (vizitarea Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România. Serres – Sofia – București (aprox. 7.00 am) – Buzău – Focșani – Adjud – Onești – Moinești.
  

  Preț: 210 euro + diamonitirionul* (25 euro) + transportul în Sfântul Munte – ferryboat și taxi (aprox. 85 euro pentru acest traseu). Adică, cu toate cheltuielile incluse – 320 euro.

  Locuri disponibile: 8 (opt!) / Plecare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – București – Giurgiu / Ghid asigurat / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Mercedes Vito, 2007, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)!

  Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com
  
  Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + 110 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

  În Hristos Domnul,

  Laurențiu Dumitru
  Organizator pelerinaje Athos / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

  * Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc doar 10 euro diamonitirionul (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
  ** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Cântările Învierii, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos

1) Clopotele 00:00
2) Hristos a inviat! 00:36
3) Cantarea I 04:10
4) Cantarea a III-a 08:07
5) Cantarea a IV-a 12:29
6) Cantarea a V-a 17:39
7) Cantarea a VI-a 21:16
8) Cantarea a VII-a 27:18
9) Cantarea a VIII-a 32:55
10) Cantarea a IX-a 37:57
11) Luminanda 45:27
12) Stihirile Pastilor 46:43
13) Ziua Invierii 55:13
14) Hristos a inviat! 58:51

CD-uri cu cântări psaltice în interpretatea părinților athoniți de la Schitul românesc Lacu găsiți la Librăria Evanghelismos și Sophia din capitală, dar și la diferite pangare și librării ortodoxe din țară.