George Crasnean: Întâmplări cu părintele Grigorios Zumis, charismaticul stareţ al Dochiariului (1942–2018)

„Atunci când umblăm prin lume auzim chemarea către păcat. Tot aşa, când umblăm prin Grădina Maicii Domnului, auzim chemarea către mântuire”. (arhimandritul Grigorie, „Ucenic la oameni nevoitori”)

Când a trecut la Domnul egumenul Grigorios Zumis, m’am grăbit a doua zi către Dochiariu, cu gând ca să ajung la înmormântarea lui. Era pe la ceasurile două ale amiezii, când am intrat la arhondaric şi l’am întrebat pe părintele Hristodul unde îl pot găsi pe gheronda, iar el mi’a arătat „ekklesia”. „Bine-bine, dar biserica e închisă!”, am zis eu mirat. „Nu. E lângă biserică deja”. Lăsase cuvânt ca să fie îngropat repede, ca să nu vină nimeni la înmormântarea sa. Să fie o îngropăciune „în familie”.

„Când a venit de la Sochos, acum o săptămână, a cerut să i se facă Sfântul Maslu, iar pe urmă a ales şase fraţi şi i’a făcut monahi. Peste încă o zi, pe alţi trei i’a hirotonit ierodiaconi. După încă un Maslu părea că se simte mai bine, dar el s’a spovedit şi împărtăşit, iar noaptea, pe la unsprezece jumătate (23.30) a trecut la cele veşnice. Şi’a plinit toată datoria faţă de toţi monahii, mai ’nainte de’a muri”, mi’a povestit părintele Hristodul, arhondarul.

-Ce monah adevărat! – am grăit eu către părintele Manase, cu care venisem la Dochiariu.

-Da. Era dintre stareţii cu mare har, a răspuns părintele. Acum îmi pare bine că m’am învrednicit a mă întâlni de mai multe ori cu el…

-Povesteşte’mi şi mie despre el, părinte.

-Bine. Ca să’ţi fie de folos, o să’ţi spun câteva întâmplări trăite cu el.

Odată, mai demult, venisem, tot aşa ca acum, cu cineva la închinare la Dochiariu şi, aşteptându’i pe mireni, mă aşezasem pe o scândură, sub arcada de la intrare, lângă un călugăr destul de bătrân şi îmbrăcat cam ponosit. Nu m’am mirat de hainele lui pentru că auzisem că stareţul Dochiariului dădea monahilor ascultări grele, aşa că şi straiele lor erau pe măsură. După o vreme am intrat în vorbă cu el:

-Cine’i stareţ aici, părinte?

-Un nebun! Vrea să ne omoare cu munca! Dar ne’am sfătuit să’l omorâm noi mai întâi! Ce zici? Eşti cu noi şi tu?

-Eu? Cum să fiu, de vreme ce nici măcar nu’l cunosc, părinte! – i’am răspuns, şocat de cele auzite.

Nu mult după aceea a trebuit să fac cale întoarsă, aşa că am plecat fără să ştiu că stătusem de vorbă cu… egumenul Dochiariului!

M’am întâlnit apoi de mai multe ori cu el, pentru că veneam cu pelerini să se închine la icoana Maicii Domnului Gorgo Epikoos („Grabnic Ascultătoarea”) şi, de obicei, îi aşteptam la intrare…

-Şi lui îi plăcea să stea pe banca de lângă chioşc…

-Da. Am venit odată cu un creştin din neamul nostru împreună cu doi olandezi – prieteni cu românul ce lucra în Rotterdam – care n’aveau nicio treabă cu Ortodoxia. Dacă stau bine să mă gândesc, nici măcar nu credeau în ceva! Atunci a fost momentul când mi’am dat seama cine era stareţul mănăstirii, pentru că am văzut câţiva pelerini greci care tocmai luau binecuvântare de la părintele Grigorie. Am luat şi eu blagoslovenie, dar olandezii erau încurcaţi; nu ştiau ce să facă. Atunci părintele Grigorie le’a dat două palme peste cap încât i’a clătinat de pe picioare. Nu le’a spus nimic, i’a pălmuit şi a plecat mai departe prin curte. Şi s’a întâmplat un lucru de mare mirare: începând cu acel moment, Thomas şi prietenul său s’au închinat la icoanele din biserică, însemnându’se cu semnul crucii, fără să’i fi îndemnat cineva! Mai mult: peste vreo jumătate de an, s’a întâmplat să fac ascultare ca arhondar şi am vorbit odată cu românul din Olanda la telefon. L’am întrebat atunci şi ce’i mai fac prietenii cu care fusese în Sfântul Munte şi mi’a răspuns că Thomas merge frecvent la o biserică ortodoxă din Rotterdam!

Altădată, tot aşa stăteam, unul lângă altul, pe banca de la intrare şi s’a apropiat de noi un călugăr dochiarit de vârstă mijlocie, înalt la stat şi îmbrăcat ca vai de el. Şi’mi zice gheronda (destul de tare, ca să audă şi monahul celălalt): „Îl vezi pe sârbul ăsta? Nu’i bun la nimic! Nu’i de nicio nădejde!”. Şi luând binecuvântare, a plecat smerit aghioritul sârb. Atunci s’a întors părintele Grigore către mine şi, cu lacrimi în ochi, mi’a zis: „Ştii cum slujeşte? Dumnezeieşte! Dumnezeieşte!”.

-Vezi dar că el lucra la mântuirea fiecăruia şi’l durea inima de fiecare suflet ce’i fusese încredinţat!

Odată a trecut pe lângă noi un pelerin şi gheronda Grigore i’a zis: „Degeaba crezi că eşti mai elin decât noi, că te’a schimbat America prea tare!”. Şi era adevărat: pelerinul era american de origine greacă şi convins că e mai grec decât grecii!

-Ştiu că pusese două steaguri negre cu cruci roşii pe care a scris „Ţineţi’l pe antihrist în afara Muntelui Sfânt!” – referindu’se la prim-ministrul Greciei, Alexis Tsipras, care voia să viziteze Athosul împreună cu patriarhul ecumenic, Bartolomeu.

-Ei! Chiar mai mult de’atât. Se spune că, atunci când se discuta despre primirea lor în Athos, s’ar fi ridicat în sinaxă şi ar fi zis: „Până când o să mai toleraţi lucrurile astea? Dacă voi îl lăsaţi pe Tsipras în Sfântul Munte, eu o să dau mănăstirea… românilor! Şi’aşa Lăpuşneanu este ctitor la noi (la Dochiariu)”.

-Extraordinar! Mulţumesc părinte!

Arhimandritul Grigorios Zumis era absolvent al Universității din Atena şi fusese călugărit la mănăstirea Lombardos. O vreme s’a nevoit în Paros, locul lui de obârşie, apoi a vieţuit în Patmos, ca ucenic al părinţilor Filotei Zervakos şi Amfilohie Makris. Mai înainte de a fi stareţ al Dohiariului, a fost egumen al mănăstirii din Myrtia și al chinoviului Prousou din Karpenissi. A trecut la Domnul la 76 de ani, după ce a refăcut mănăstirea aghiorită a Dochiarului şi a împodobit’o cu numeroase paraclise.

agionoros.ru îl citează pe părintele Grigorie:

Conducătorii noștri nu pot tolera tot ce miroase a tămâie și lumânări și luptă în mod conștient cu aceasta. Ei luptă cu Biserica și încearcă să înlăture din calea lor această „problemă“. Cu disperare luptă să nu fie nicăieri cruci, să nu mai audă clopote, să nu se aprindă lumânări. Pentru ca plajele să nu fie înfrumuseţate cu biserici, ci cu baruri și cafenele.

Ei adoptă legi hulitoare, care sunt contrare firescului și legitimează nefirescul. Au anulat ajutoarele financiare pentru mamele cu mulți copii. Biserica nu era pregătită de secera și ciocanul partidului de guvernământ SYRIZA. Am văzut și onestitatea lor politică. Promițând să nu semneze memorandumul cu creditorii europeni, ei nu numai că l’au semnat, dar au profanat Grecia. Parcă intenţionat vor să genereze sărăcie și deznădejde. Doar iau și nu dau nimic înapoi.

Acum, ei doresc să restricționeze circulația banilor în numerar: cu card bancar voi cumpăra lumânări în biserică? Cu cardul de plastic voi face milostenii? Sunteţi tăcuţi, pentru că vă este frică să vorbiţi? Dar conducătorii în fiecare zi se distrează la înmormântările noastre și dansează pe mormintele noastre cântând: „Noi i’am zdrobit, distrus, muls“.

Peste tot am instalat aparate de muls electronice. Ei ne tratează ca pe nişte vite! Străzile sunt pline de oameni care încearcă să’şi găsească hrană în containerele de gunoi. Oribil, de nesuportat și de necrezut!

Grecilor, din orice motiv, li se pot lua casele dar, pe banii blestematei Uniuni Europene, se cazează refugiați. Mai întâi dezrădăcinează oamenii din locurile lor de baştină, iar apoi încep să „aibă grijă“ de ei.

Jos cu orice valori morale, jos cu simboluri religioase și patriotice, jos cu adevărurile Evangheliei! Jos cu eroii și de sărbătorile naționale – toate informația e prezentată copiilor într’un mod distorsionat! Trăiască minciunile și teroarea!

Înainte nu ne încuiam casele cu cheia. Acum am baricadat şi bisericile şi casele.

Înainte era suficient să strigi: „Creștini, creștini! “ şi toţi întorceau capul. Acum… nimeni. Toţi îşi înclină capul cu frică, ca să nu cumva să se ştie că sunt creștini. 

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Text de George Crasnean. 

Sursa: Revista Lumea monahilor nr. 137 / 20 noiembrie 2018

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Povățuiri din Sfântul Munte: Monahul Teodosie Dionisiatul (~1949)

Unul dintre cei mai simpli şi mai plini de har monahi ai mănăstirii Dionisiu este părintele Teodosie. De obârşie din Tesalonic, are acum, în 1999, aproximativ 50 de ani. A trăit mai bine de douăzeci de ani în mănăstirea sa şi a slujit la numeroase ascultări, atât în mănăstire, cât şi în afara ei. Acum însă se află la casa părintească, cu binecuvântarea mănăstirii sale, pentru a o îngriji pe mama sa, care se află în ultima perioadă a vieţii sale pământeşti, deoarece nu mai are alt copil în afară de el şi nici altă rudenie.

Când m-am întors la mănăstirea Dionisiului, în 1999, ca un simplu închinător, l-am întâlnit iarăşi pe părintele Teodosie. I-am propus atunci să-mi vorbească despre părinţii mănăstirii lui, precum şi de alţi călugări pe care îi cunoscuse. A primit cu multă bucurie. În plus, mi-a spus că vrea să-mi vorbească şi de steaua nou-răsărită pe firmamentul Bisericii într-una din mănăstirile insulei Kalimnos. Aceasta este Cuvioasa Pelaghia pe care părintele Teodosie a avut-o povăţuitoare duhovnicească mai bine de zece ani.

– Părinte Teodosie, spuneţi-ne ceva, mai întâi, despre asceza pe care o fac părinţii de astăzi din mănăstirea dumneavoastră.

– Cu adevărat, mulţi părinţi s-au nevoit în mănăstirea noastră, aşa cum este astăzi Gheron Theoclit, precum şi Bătrânelul nostru drag, fostul egumen Haralambie, care într-adevăr s-au nevoit pentru sfinţirea sufletelor lor. Cel din urmă, părintele Haralambie, este monah al faimosului nevoitor din veacul al XX-lea, Gheron Iosif Isihastul. Au trăit împreună în peşterile de la Sfânta Ana Mică, apoi s-au mutat la Nea Skiti. De acolo, ucenicii Bătrânului Iosif s-au împrăştiat în diferitele laturi ale Sfântului Munte şi fiecare şi-a organizat propria lui obşte. Ne spunea părintele Haralambie despre Stareţul său, Gheron Iosif, că a făcut multe tămăduiri miraculoase numai şi numai cu rugăciunea lui Iisus. Toţi câţi făceau ascultare de poruncile lui se vindecau, iar ceilalţi care păstrau câte ceva din voia lor proprie, nu. Un alt părinte apostolic al veacului nostru este părintele Efrem Katunakiotul. L-am vizitat de multe ori. Întotdeauna ne sublinia importanţa ascultării. Ne spunea: „Am venit aici ca să facem ascultare, n-am venit ca să facem rugăciune. Ascultarea naşte rugăciunea. Şi dacă ai rugăciune, să ştii că ea provine din ascultare. Din ascultare provin toate celelalte virtuţi: lacrimile, bucuria inimii, curăţirea sufletului ş.a.m.d.”. Odată l-am întrebat la spovedanie dacă, după mărturisirea păcatelor, acestea pleacă din suflet şi toate urmele lor sunt curăţite. Mi-a răspuns că păcatele pleacă toate, dar rămân urmele rănilor. Atunci eu iarăşi l-am întrebat: „Cum se face că pleacă păcatele, iar urmele rămân. Ce să facem ca să se curăţească cu desăvârşire omul?”. El mi-a răspuns: „Copilul meu, lacrimile pocăinţei şterg toate întinăciunile şi urmele răutăţilor dinlăuntrul nostru, dar să ştii că lacrimile provin din rugăciune, iar rugăciunea din ascultare.”

Odată mă aflam la mănăstirea Maicii Domnului Eleusa din Kalimnos. Mă cunoşteam cu o monahie, Pelaghia, pe care o am de atunci ca pe mama mea duhovnicească. Am mers la acea mănăstire şi, în timp ce vorbeam cu ea, dintr-odată m-a cuprins o negrăită pace înlăuntrul meu. Mi-am adus aminte atunci de cuvintele lui Hristos către apostoli: „Pacea Mea dau vouă” (In 14, 27). M-am întors şi i-am zis maicii: „Tu ai asemenea har şi poţi să-l dai şi altora?”. Ea cumva s-a fâstâcit, a stat puţin şi apoi a spus: „Dacă te apropii de un om şi are ceva, atunci şi tu te împărtăşeşti oarecum de ceea ce are el”. Despre această maică am multe să povestesc. Are atâta îndrăzneală către Domnul, încât cu rugăciunea ei poate să rezolve orice dificultate de-a mea, oriunde m-aş afla, şi atunci când o chem în rugăciune, vine îndată şi mă ajută în chip miraculos, iar prin har îmi dezleagă toate problemele. O pildă să-ţi dau. Mă aflam odată într-o chilie de la Kavsokalivia. N-o să-ţi spun acum numele ei. Am rămas acolo trei zile. Mă aflam într-o stare plină de deznădejde, deoarece eram năpădit de peste tot de pureci şi nu mai aveam nici un pic de stare. Bătrânul Chiliei aceleia mi-a spus: „Lasă ca să ne înţepe puţin, ca să nu ne lenevim la rugăciunea lui Iisus!”. Eu însă, chiar din prima seară, am fost atât de atacat de pureci, încât nici nu am putut să dorm. Durerile trupului erau insuportabile. O aveam pe maica aceea ca pe o mijlocitoare către Dumnezeu şi am început s-o strig în ajutor: „Maică Pelaghia, vino să mă slobozeşti de ispită, mă mănâncă purecii!”. După puţin timp, am auzit ca un fel de vijelie de vânt care a intrat în chilia mea şi încet-încet întregul meu trup a fost slobozit de tirania purecilor. În scurt timp, nu a mai rămas nici unul dintre aceşti tâlhari. Eram pe atunci încă mirean. L-am slăvit pe Dumnezeu. După aceea, m-am gândit să merg la mănăstirea ei din Kalimnos. După câteva luni, m-am dus. Am găsit-o şi i-am spus că rugăciunea ei m-a izbăvit de pureci. Atunci ea mi-a răspuns:

– Tu, copilaşul meu, să ştii că te am ca pe fiul meu duhovnicesc. Ori de câte ori mă chemi în rugăciune, îndată vin lângă tine şi te ajut.

– Bine, dar eu mă aflam la Sfântul Munte, iar tu eşti femeie, cum ai putut să intri acolo?

– M-am dus, cu puterea lui Dumnezeu!

– Şi cum ai putut să urci pe potecile acelea grele ale Athonului, mai ales că ai un picior mai scurt şi una din mâini îţi este pe jumătate paralizată?

– Mie, copilaşul meu, să ştii că Dumnezeu mi-a dat alte picioare şi am ajuns la Kavsokalivia.

Eu nu vizitasem toate sihăstriile şi toate laturile Schitului Kavsokaliviei şi atunci cum să nu mă mir să aud că o bătrânică pe jumătate paralizată mi-a descris cu toate amănuntele acest Schit. Ca să mă încredinţez că toate câte mi le-a spus erau adevărate, data următoare când m-am dus la Kavsokalivia am vizitat toate locurile pe care Bătrâna Pelaghia mi le descrisese. Erau exact aşa cum mi le-a spus ea. Cât sunt de minunate lucrurile Tale, Doamne! După aceea, am întrebat-o pe maică:

– Spune-mi, maică, cum ai reuşit să alungi purecii?

– Iată, am venit lângă tine, copilul meu. Purecii pe care îi aveai erau ghearele diavolului. Nu-i plăcea diavolului pelerinajul tău la Sfântul Munte. A vrut să te alunge şi să te întorci iarăşi în lume. Purecii ăia, să ştii că erau cu miile pe tine!

– Şi apoi, am întrebat-o, ce s-a întâmplat, maică?

– Apoi, am ridicat mâinile mele către Hristos şi i-am zis: „Hristoase al meu, ia de pe el purecii şi omoară-i…”

Atunci am văzut, continuă maica, purecii plecând de pe întreg trupul tău. M-am temut atunci ca nu cumva această ceată drăcească sub forma purecilor să tăbărască pe trupul Stareţului Chiliei. Dacă s-ar fi întâmplat aceasta, e sigur că el ar fi părăsit Chilia de frica lor. Dar slavă lui Dumnezeu, prin intervenţia dumnezeiască a plecat toată acea ceată drăcească. Apoi s-a auzit un glas care mi-a spus: „Acum patul lui Teodor – aşa mă numeam eu ca mirean – s-a curăţit cu desăvârşire”. Atunci şi tu ai putut să te odihneşti câteva ore. Ştiu că nu dormiseşi de trei zile.

– Ce lupte duhovniceşti a dus maica Pelaghia?

– Ea, de la vârsta de doi ani, s-a aflat în mâinile duhovnicului ei. Mama ei a dus-o la acesta ca să o înveţe să se spovedească de mică. Astfel, înlăuntrul ei a fost sădită credinţa în Dumnezeu, în Maica Domnului şi în Biserică. De aceea, de mic copil s-a învrednicit să o vadă adesea pe Maica Domnului şi să o simtă ca pe măicuţa ei. De mai multe ori le-a spus părinţilor ei: „O iubesc pe Maica noastră cea Mare şi vreau să stau în braţele ei”. De mic copil mergea în biserica satului ca să aprindă candelele. Deoarece era mică de statură însă, din pricina vârstei, nu ajungea la candele şi folosea o scară. Atunci i s-a arătat Maica Domnului şi i-a ţinut scara. Copiliţa a întrebat-o:

– De ce ai venit să-mi ţii scara?

– Dacă nu aş fi ţinut-o, copilul meu, să ştii că de multe ori ai fi căzut.

Ascultă, continuă părintele Teodosie, şi altă întâmplare. Când mama ei a adormit, Bătrâna Pelaghia era pe atunci de 12 ani, o fetiţă. Mama ei a fost o femeie sfântă, avea duhovnic şi cu multă bucurie şi-a predat copilul lui Hristos şi Maicii Domnului. Înainte să moară, a venit Maica Domnului s-o viziteze. Atunci femeia i-a spus: „Preasfânta mea Stăpână, ce se va întâmpla cu Ecaterina, care este încă un mic copil? Lasă-mă încă să mai trăiesc ca să o cresc, şi după aceea, ia-mă!”

– Pe Ecaterina ta, îi răspunse Maica Domnului, să ştii că o voi creşte eu. M-a avut şi mă are de acuma ca mamă a ei de două ori, o voi îngriji ca şi tine, ba încă chiar mai bine.

Într-adevăr, mama Ecaterinei a murit, iar Preasfânta Stăpână a luat-o pe copilă în paza ei. La Crăciun, pe când trăia încă, mama Ecaterinei obişnuia să îi facă daruri şi mâncare bună. Acelaşi lucru îl făcea şi Maica Domnului. Pe o farfurie rotundă îi punea adesea dulciuri, mâncare bună şi alte daruri. Toate acestea în chip minunat. Înainte să devină schivnică, a văzut-o în biserică pe Maica Domnului, care a chemat-o aproape de ea ca să îi arate schima pe care o va lua. Pe atunci sora de mănăstire Ecaterina a văzut schima şi s-a uimit foarte tare, deoarece schima era plină de lumină dumnezeiască şi cerească.

– O, Preasfânta mea Stăpână, zise Ecaterina, dă-mi îndată darul acesta!

– Nu încă, dar ţi-o voi da peste şase luni, a zis Maica Domnului.

Şi într-adevăr, duhovnicul a chemat-o şi după şase luni i-a dat schima cea îngerească şi dumnezeiască. După ce a luat marea şi îngereasca schimă, făcea mii de metanii şi spunea lui Hristos plângând: „Hristoase al meu, eu sunt o copilă foarte săracă, dar îţi făgăduiesc să fac tot ce pot ca să-ţi fie pe plac. Dar vreau ca şi tu, Hristoase al meu, să-mi dai trei harisme. Întâi, să-i văd pe bărbaţi ca pe nişte urşi, nici să nu mă smintesc de ei şi nici eu să nu îi smintesc pe dânşii. A doua, să am rugăciunea inimii şi să fiu împreună cu Tine zi şi noapte, neîncetat. Şi a treia, să nu mă întind deloc pe pat.” Aşa se face că nu s-a mai întins pe pat de la vârsta de 16 ani până la cea de 76. Când şi-a terminat rugăciunea aceasta, Domnul a coborât şi i-a spus: „Copilul meu, Pelaghia, tot ce mi-ai cerut, de astăzi vei avea”. Şi într-adevăr, ce lupte a făcut, ce ispite şi bătăi a răbdat de la demoni, dar şi ce mângâieri duhovniceşti a avut! În fiecare seară avea împreună cu ea trei sfinţi: pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie şi pe Sfântul Tămăduitor Pantelimon.

Acum să-ţi spun cum a primit din belşug harul Sfântului Duh, pentru că atunci când intram în chilia ei, întotdeauna aceasta era plină de bună mireasmă duhovnicească. Eu mi-am dat seama că această mireasmă provenea de la însăşi maica, dar nu am îndrăznit să-i spun ceva. Mă cunoşteam cu ea de mai bine de şase ani. Ea a început să aibă încredere în mine şi să-mi spună mai multe din lucrurile de taină ale vieţii ei. Mă duceam la mănăstirea ei de la Tesalonic de patru ori pe an. Mă considera copilul ei duhovnicesc, iar eu o numeam mama mea.

– Ce este asta ce răspândeşte bună mireasmă în chilia ta, maică? am întrebat-o.

– Uite, copilaşul meu, am aici nişte tămâie.

Tămâie însă ea nu ardea şi n-am văzut în chilie nici scrum şi, de fapt, nici tămâie. I-am spus atunci:

– Maică, sunt de atâţia ani împreună cu tine şi te iubesc ca pe mama mea. Acum am îndrăzneală ca un fiu al tău duhovnicesc şi te rog să nu-mi ascunzi nimic. De unde vine această mireasmă şi cum ai dobândit-o?

A râs, a stat puţin pe gânduri, şi-a acoperit faţa cu broboada şi mi-a spus:

– Nu vreau să-ţi spun, fiindcă mă tem să nu o pierd.

Era o monahie foarte smerită, a fost şi stareţă şi avea treisprezece uceniţe în vremea aceea. După multe stăruinţe şi răbdare din partea mea, mi-a spus:

– Ascultă, copilul meu, mai demult a trecut pe aici un teolog şi a predicat. Atunci mi-a spus: „Dacă nu dobândim harul Sfântului Duh, n-am făcut nimic în viaţă”. Atunci eu am început s-o rog pe Maica Domnului să-mi trimită în mod simţit pe Sfântul Duh, fără întreruperi sau scăderi. Într-o zi, după dumnezeiasca Liturghie, am intrat în Sfântul Altar (avea citită rugăciune pentru aceasta de către arhiereu), ca să aranjez anumite lucruri. Atunci am văzut înăuntru o pasăre. „Cum de pătrunsese această pasăre în Sfântul Altar?”, mă gândeam. „Nu cumva să facă vreo stricăciune.” Şi astfel, gândindu-mă, am încercat să o prind cu mâinile şi să o dau afară. După puţin, văd că pasărea zboară şi se aşază tocmai pe Sfântul Potir şi intră înăuntru. Mi-am dat seama atunci despre ce fel de pasăre era vorba. Dar această întâmplare mai presus de fire mi-a dat o asemenea bucurie, încât numai eu pot să cunosc în întregime măreţia ei. După puţin timp, pasărea a ieşit din Sfântul Potir şi s-a aşezat pe umărul meu. După aceea, pasărea a intrat în gura mea, a pătruns în inimă, şi de atunci o simt că a rămas acolo.

– Şi acum poţi vorbi cu Dumnezeu în orice moment vrei?

– Da, aşa cum vorbesc cu tine, mi-a zis ea, tot aşa vorbesc şi cu Dumnezeu. Îi spun şi Îi cer tot ce vreau şi, potrivit cu folosul sufletelor noastre, Domnul mă aude şi îmi face voia. Dar ce război îmi duceau demonii în fiecare zi, nu pot să descriu! Mă trăgeau de haine, îmi aruncau şiragul de metanii departe, mă loveau, încercau să împiedice rugăciunea inimii, iar alteori strigau furioşi: „Ne-ai înnebunit, ne-ai înnebunit…”.

De multe ori, continuă să istorisească părintele Teodosie, în timpul nopţii cobora din cer ca un stâlp luminos de foc şi strălucea în chilia ei. În mijlocul acelei lumini uneori se arăta Hristos, Care cobora la ea şi o binecuvânta. Uceniţele ei au întrebat-o:

– Ce lumină era aceea care se vedea noaptea în chilia ta?

Iar ea le-a răspuns cu smerenie:

– Nu a fost nimic, mi-a căzut ceva pe jos şi am aprins lanterna ca să găsesc.

Când mama monahiei Evsevia era pe moarte, s-a petrecut următoarea întâmplare. Maica Pelaghia a chemat-o la ea pe monahia Evsevia şi i-a spus:

– Ieri seară am văzut îngerii coborând la voi în sat şi stând deasupra casei tale. Am văzut că au luat sufletul mamei tale şi l-au dus la tronul lui Dumnezeu. Mama ta, să ştii că este foarte bine, aşezată în rai, împreună cu Hristos, şi nu trebuie să te întristezi deloc. Dimpotrivă, să te bucuri, pentru că şi ea se roagă acum pentru noi. Scopul pentru care a venit pe pământ a fost împlinit, adică să stea acum de-a dreapta Celui Preaînalt.

Dimineaţa au dat telefon de acasă şi au înştiinţat-o pe monahia Evsevia că mama ei murise.

Ori de câte ori veneam, părinte Damaschin, în chilia maicii Pelaghia, totul era plin de bună mireasmă, cum ţi-am mai spus. Odată discutam împreună cu ea şi, după ce am terminat, am zis şi eu înlăuntrul meu cu gândul: „Sfinte Ierarhe Nectarie, soleşte pentru noi!”. În această clipă, ea a zâmbit. I-am spus:

– De ce râzi?

– Pe care sfânt l-ai chemat ca să se roage pentru noi?

– Eu ştiu pe care sfânt l-am rugat, dar tu să-mi spui ce ai văzut şi cum ai aflat că m-am rugat la un oarecare sfânt?

– Ascultă, copilaşul meu, atunci când ai spus în taină rugăciunea ta, l-am văzut pe Sfântul Nectarie ridicându-şi mâinile şi rugându-se lui Hristos pentru noi.

Într-unul din numeroasele pelerinaje pe care le-a făcut la Sfintele Locuri, s-a dus şi la Mănăstirea Sfântului Gheorghe Hozevitul. A luat atunci o lumânare şi a vrut să o pună în sfeşnic. În clipa aceea, a văzut încă o mână omenească care împreună cu a ei a luat lumânarea şi a aşezat-o în sfeşnic. Acelaşi lucru l-a văzut şi o altă monahie care era acolo şi care n-a vrut s-o mai lase în nici un chip să plece. I-a spus: „Mâna lui Hristos a venit şi ţi-a luat lumânarea din mână ca s-o aprindă. Dar ce fel de om eşti tu, maică? Rămâi împreună cu noi!” Acolo, la mănăstirea Hozeva, fericita maică Pelaghia a rămas de multe ori, pentru că în acel loc Dumnezeu îi descoperea multe taine.

Ca mirean ce încă eram, am cumpărat odată un autoturism. I-am spus: „Fă, maică, puţină rugăciune, ca să fie o maşină bună, să nu mi se strice pe drumuri şi să mă păzească Dumnezeu de pericole.” Atunci ea a început să-mi descrie maşina: „Este albă, cutare marcă, are cutare icoane înăuntrul ei, ş.a.m.d.”.

Odată călătoream cu mama mea la o mănăstire. La o curbă, trebuia să schimb caseta pe care noi o ascultam şi cu cealaltă mână să ţin volanul. În mod ciudat, volanul a început să se rotească singur şi să conducă maşina, fără ca eu să înţeleg cum.

– Ţi-aduci aminte, mi-a spus ulterior maica, atunci când mergeai la cutare mănăstire şi la o anumită curbă te-ai aplecat să schimbi caseta, iar maşina era să părăsească drumul? Te-am văzut cum călătoreşti, am văzut pericolul şi am venit să te ajut.

Odată a venit un monah care vizitase întreg Sfântul Munte şi niciunde nu-şi găsise loc de odihnă duhovnicească. Apoi a călătorit prin toate insulele Mării Egee, în Dodecanez, în Patmos, şi în cele din urmă a ajuns la Kalimnos. Eu atunci am primit binecuvântare să rămân singur într-o Chilie care se cheamă a Sfintei Treimi şi este în preajma mănăstirii maicii Pelaghia. Părintele Gherasim, un cunoscut de-al meu, mi-a dat telefon să-l ţin pe acest monah acolo, în sihăstria Sfintei Treimi. L-am primit şi, deoarece eu eram mirean, iar acela monah, am făcut ascultare. Aşa că făceam toate treburile casei. Într-o zi i-am spus:

– Aş vrea să fac o plimbare pe malul mării.

Dar el s-a împotrivit, zicându-mi:

– Eu sunt aici responsabil, aşa că nu te las să mergi.

– Nu te-am adus aici eu ca să-mi fii stareţ şi nici duhovnic, ci dacă vrei să faci pe stareţul, să ştii că plec pe dată la Mănăstirea Sfântului Pantelimon.

Am plecat, dar înlăuntrul meu eram tulburat. Iau telefonul şi o sun pe maica Pelaghia. Fără să apuc eu să zic ceva, mi-a spus ea toată păţania şi că mi s-a întâmplat aceasta, deoarece n-am întrebat-o, ca să aflu care e voia lui Dumnezeu. Mi-a spus, aşadar, că nu era voia lui Dumnezeu ca să-l iau pe acel monah la Sfânta Treime. Atunci i-am spus că sunt plin de tulburare. „Bine, mi-a zis ea, închide telefonul şi aşteaptă!”. Ea a început atunci să se roage şi o negrăită bucurie m-a cuprins în întregime în scurt timp. Dar ce putere are rugăciunea ei! Să-i răspundă Dumnezeu la orice lucru cere!

Altă dată mi-am programat să merg în Kalimnos pe 28 octombrie, atunci când avem zile libere. Mi-am orânduit lucrurile, mi-am luat liber pentru o săptămână de la serviciu şi am hotărât să-mi cumpăr bilet de avion. Era însă cu neputinţă să găsesc un bilet din cauza mulţimii mari de călători. Totuşi, într-o seară, a venit la mine acasă o doamnă de la Biroul de Voiaj al Companiei de Transport Aerian şi mi-a spus: „Du-te acum îndată la Biroul de Voiaj, pentru că s-au găsit biletele tocmai pentru orele şi zilele în care ai cerut!”. Într-adevăr, Dumnezeu a făcut o minune şi, cu rugăciunile maicii Pelaghia, am putut cumpăra biletul de avion ca să mă duc s-o vizitez.

Am ajuns la mănăstirea ei şi i-am cerut lămuriri pentru modul minunat în care am găsit biletul de avion. Ea a râs, şi-a acoperit faţa cu broboada şi în cele din urmă mi-a spus:

– Tu ştii că eu mă rog pentru tine. Într-o zi, rugăciunea mi-a spus că Teodor vrea să vină aici. Eu m-am bucurat. Altă dată, când m-am rugat, mi-a spus rugăciunea că Teodor vrea să vină, dar nu găseşte bilet. Atunci m-am dus la Sfinţii Apostoli, care au cutreierat lumea ca să propovăduiască Evanghelia lui Hristos, şi le-am spus: „Sfinţilor Apostoli, care aţi umblat prin toată lumea, nu puteţi să găsiţi un bilet pentru copilul meu, Teodor, ca să vină lângă mine?”. Uite, aşa s-au găsit biletele şi ai putut să vii. Când ai găsit biletul, mi-a zis maica, Hristos m-a înştiinţat iarăşi la rugăciune, şi atunci am aşteptat ca să ajungi.

Ce să-ţi mai spun, părinte Damaschin, îndrăzneala ei către Dumnezeu, smerenia ei, ce lucruri minunate! Într-o zi, mi-a spus:

– Să ştii că am văzut astăzi sufletul tău plin de necurăţii, dar m-am rugat şi l-am făcut curat. Nu ai simţit nimic?

– Maica mea, să ştii că ceva am simţit, o bucurie duhovnicească şi o putere care vine şi acoperă capul meu, şi nu pot să spun nimic despre aceasta. „Cel ce înţelege să înţeleagă…”

O doamnă evlavioasă cunoscută maicii Pelaghia dorea să ducă în America o icoană a Sfântului Dimitrie ca s-o vândă. Bătrâna Pelaghia însă i-a spus să n-o vândă în America, pentru că acolo catolicii şi protestanţii nu cinstesc icoanele sfinţilor noştri. Doamna aceea a acceptat. Maica a cumpărat ea icoana şi a aşezat-o la închinat în bisericuţa Sfântului Dimitrie, care se află în incinta mănăstirii ei. Această bisericuţă a fost construită cu materiale pe care maica însăşi le-a cărat în spate când era tânără monahie. Atât de mult s-a bucurat Sfântul Dimitrie de această icoană, încât în noaptea aceea i s-a arătat în somn maicii Pelaghia şi i-a spus: „M-ai îndatorat foarte mult cu ceea ce ai făcut. Când sufletul tău va pleca din trup, să ştii că eu voi veni să-l iau şi să-l înfăţişez înaintea lui Dumnezeu, şi să-L rog din adâncul inimii ca să te pună în cel mai bun loc.”

„Altă dată, mi-a spus maica Pelaghia, au venit doi demoni care m-au bătut atât de mult, încât m-au schilodit, de şchiopătam. Niciodată n-am mâncat atâta bătaie de la demoni ca în acea noapte. Am început să plâng şi, în timp ce plângeam, mi-am ridicat privirile şi am văzut icoana Maicii Domnului: Of, Maica mea, i-am spus, vezi ce mi-au făcut? În clipa aceea, Maica Domnului a coborât din icoană şi a stat lângă mine. M-a întrebat: Unde te-au lovit, copilul meu, Pelaghia? Şi îndată m-a binecuvântat şi toate durerile au încetat.”

Odată, duhovnicul mănăstirii, părintele Kiril, s-a îmbolnăvit. El, mai demult, venise în vizită la Sfântul Munte. Aici primise darul Sfântului Duh şi însăşi Maica Domnului l-a povăţuit să meargă în Dodecanez şi să-i sprijine acolo pe creştinii ortodocşi. Aşadar, el a venit în insulele noastre, şi printre primele sale uceniţe au fost maica Pelaghia şi verişoara ei. Atunci când s-a îmbolnăvit, părintele Kiril a fost internat la spitalul din insulă. Maica Pelaghia a făcut rugăciune pentru el cu şiragul de metanii în acea seară. În clipele în care făcea rugăciunea cu şiragul de metanii, a văzut că boabele se transformau în flori bine mirositoare. Îndată a apărut şi îngerul Domnului şi i-a spus: „Ia aceste flori şi du-le la duhovnicul tău la spital!”. El a primit florile şi s-a minunat de întâmplarea aceasta.

            Acolo unde se află mănăstirea maicii Pelaghia este o zonă de deşert şi lipsită de apă, astfel încât nu creşte aproape nimic. Odată, maica dorea să mănânce vinete. Şi-a luat şiragul de metanii şi a început să se roage Sfântului Gheorghe, strigându-l: „Hei, tu, Sfinte Gheorghe, n-ai putea, tu cu calul tău cu care alergi peste tot să-mi găseşti nişte vinete? Sunt de atâtea zile nemâncată şi aş vrea să mănânc vinete.” O femeie din satul vecin, care avea în grădina ei vinete, a auzit atunci o voce bărbătească puternică strigându-i la ureche: „Strânge vinetele şi du-le repede la maica Pelaghia de la mănăstire!”. Într-adevăr, femeia a luat vinetele şi le-a pus la picioarele maicii, fiind în mod vădit nedumerită. A întrebat-o:

– Cine a fost bărbatul acela care a venit şi mi-a poruncit, fără ca să-l văd, să-ţi aduc vinetele, Maică Stareţă?

– Nu ştiu, nu ştiu, ce-mi tot spui, copilul meu, a zis Stareţa. Nu ştiu cine te-a înştiinţat ca să le-aduci.

Astfel de întâmplări din viaţa ei, părinte Damaschin, sunt nenumărate. Nici nu pot să mi le-aduc aminte pe toate. Multe le-am scris deja şi poate că se vor tipări vreodată dimpreună cu sfânta ei viaţă acolo, la mănăstirea Maicii Domnului Eleusa din Kalimnos. Înainte de sfârşitul vieţii ei pământeşti, Dumnezeu a îngăduit să aibă şi un atac cerebral, pentru ca ea să strălucească şi mai mult în slava cea cerească.

– Simţiţi prezenţa ei lângă dumneavoastră şi după adormirea ei, părinte Teodosie?

– Da, şi în mod foarte regulat. O chem în rugăciunile mele şi îi simt ajutorul. Ea este adevărata mea mamă, şi chiar mai mult decât o mamă. Dumnezeu nu caută la faţă. După măsura în care ne nevoim, ne dă şi darurile sale duhovniceşti. Gherontisa Pelaghia a avut multă răbdare în întristări şi în ispite. A dus lupte pline de biruinţă împotriva demonilor. Li s-a împotrivit cu un cuget foarte bărbătesc. Rugăciunea ei pentru lume era neîncetată. În loc să doarmă pe pat, stătea câte două-trei ore pe noapte pe un scaun ca să se odihnească puţin, iar restul orelor se ruga neîncetat. Hristos şi ea erau una. Se săvârşise o unire ipostatică între Ziditor şi zidirea Lui prin harul Preasfântului Duh. Odată m-am dus la mănăstirea ei şi nu eram spovedit. Atunci ea mi-a spus:

– Teodore, Teodore, văd mărăcini în jurul tău.

– Ce este aceasta ce-mi spui, maică? Vezi pe îngerul meu sau pe diavolul care mă împiedică?

– Pe amândoi îi văd, copilul meu, mi-a răspuns.

Oricând voia, maica Pelaghia putea să viziteze Raiul. Avea legături prieteneşti cu toţi sfinţii. Vorbea cu Maica Domnului şi o ruga pentru orice întâmplare din viaţa ei sau a altor oameni. Era unită cu lumea cea cerească. Tot ceea ce cerea de la Hristos, primea. Nu avea nevoie să facă nici o călătorie, mergea cu duhul oriunde voia, oricând dorea şi rămânea oricât timp dorea. S-avem parte cu toţii de rugăciunea ei şi să o rugăm să mijlocească la Domnul pentru mântuirea noastră! Amin. Ca om, Gherontisa Pelaghia s-a născut în 1910 şi a adormit în 1986, la Kalimnos.

– Părinte Teodosie, vă mulţumesc foarte mult pentru minunatele istorisiri pe care ni le-aţi făcut despre această cuvioasă a Bisericii noastre, maica Pelaghia. Sunt atât de bucuros că Dumnezeu şi în zilele noastre arată sfinţi atât de mari şi bine plăcuţi Lui, mai cu seamă când e vorba de o femeie, adică de un vas mai slab. Slavă lui Dumnezeu pentru toate şi mulţămiri neîncetate Maicii Domnului şi Tatălui ceresc pentru maica Pelaghia pe care a dăruit-o Bisericii ca mijlocitoare! Rugaţi-vă şi pentru noi, părinte Teodosie!

– Domnul să fie cu voi şi maica Pelaghia să ne ajute cu rugăciunile ei pe toţi!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 43-58, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Povățuiri din Sfântul Munte: Bătrânul Dionisie Dionisiatul (născut 1926)

Un grec stabilit în Africa Centrală şi prieten al misiunii noastre ortodoxe pe care o desfăşurăm în Burundi, a venit pentru prima oară la Sfântul Munte în anul 2005. După ce a vizitat mănăstirea noastră, a Cuviosului Grigorie, am pornit într-o scurtă preumblare pe la mănăstirile şi schiturile dimprejur. A doua noastră oprire a fost la mănăstirea vecină, a Cuviosului Dionisie.

Cu multă evlavie, ne-am închinat la Sfintele Moaşte, am luat binecuvântare de la egumenul mănăstirii, părintele Petru, şi apoi ne-am îndreptat şi spre alte locuri.

De multe ori, în vizitele mele la mănăstirea Dionisiu, am remarcat, de departe bineînţeles, chipul ascetic şi luminos al părintelui Dionisie. Mi-a făcut o profundă impresie lumina zugrăvită pe faţa sa, ifosul clasic aghioritic în care redă cântările bisericeşti, fără nici un fel de influenţe lumeşti sau estetisme forţate.

Pentru că în această mănăstire îndată după Pavecerniţă, cu puţin înainte de apusul soarelui, monahii se retrag în chiliile lor pentru programul de priveghere de noapte, am alergat ca să-l prind pe părintele Dionisie înainte de a se zăvorî în chilia sa. Într-adevăr, l-am ajuns chiar la uşa chiliei şi l-am oprit, cerându-i binecuvântarea.

– Părinte Dionisie, cred că mă cunoaşteţi, sunt din mănăstirea vecină, a Sfântului Grigorie. Vă rog să îngăduiţi să vorbim puţin despre rugăciune.

– Tu să mă înveţi pe mine, tu! Eu, ce să-ţi spun, prea multe lucruri nu am a-ţi spune. Rugăciunea nu este rodul citirii cărţilor, ea este darul lui Dumnezeu. Dacă am ceva să-ţi spun, o să-ţi spun numai din propria mea experienţă. Mă aflam la mănăstire de unsprezece ani, am făcut diferite slujiri: la bucătărie, la arhondaric, la grădină, dar rugăciune nu am găsit. Ce am făcut atunci? L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea harisma rugăciunii. Voiam să slujesc şi în acelaşi timp să spun şi rugăciunea. M-am dus la părintele Haralambie, înainte ca acesta să vină egumen la mănăstirea noastră. El m-a ajutat mult.

Pentru ca Dumnezeu să dea harisma rugăciunii, trebuie ca şi noi să-I păzim poruncile, să ne spovedim, să mergem regulat la slujbele bisericeşti, după cum zice psalmistul: „De şapte ori pe zi te-am lăudat”. Această rânduială trebuie s-o ţinem neîncetat. Neîncetată participare la sfintele slujbe, spovedanie şi dumnezeiasca Euharistie. Ştii, Dumnezeu este pretutindeni prezent, aude rugăciunile tuturor, şi ale episcopului, şi ale preotului, şi ale monahului, şi ale oricărui mirean. Aude toate cererile noastre. Asta o spun nu pentru că aş fi citit-o undeva, ci pentru că o cunosc din însăşi experienţa mea. Îi spuneam lui Dumnezeu:

– Nu ştii Tu ce vreau eu…

– Ştiu, răspunde Dumnezeu, dar n-a venit încă ceasul să primeşti.

Înţelegi, părinte Damaschin? Dumnezeu ştie şi cum şi când să lucreze pentru mântuirea noastră. Trebuie, a continuat părintele Dionisie, să ştim că darul rugăciunii nu se dă tuturor. Dacă nu mi-a fost dat, aceasta înseamnă că nu este spre folosul şi spre mântuirea noastră, fiindcă omul nu se mântuieşte pentru că se roagă. Se roagă şi cei aflaţi în înşelare, şi cei de alte religii, şi ereticii. Aceasta nu înseamnă că se şi roagă cu adevărat şi că se vor mântui.

– De unde sunteţi de loc, părinte Dionisie?

– M-am născut în Karditsa, în satul Kanalia, aflat lângă satul în care s-a născut fericitul meu Stareţ, părintele Gavriil, satul Masenikolaos.

 – Când aţi venit la mănăstire?

– Am venit în 1961, în vârstă fiind de 35 de ani.

– Cum v-aţi hotărât să deveniţi monah? A fost voia lui Dumnezeu?

– Da, eu aşa văd lucrurile, a fost voia lui Dumnezeu. Trăiam în Volos şi lucram ca şi taxator la Compania de Autobuze. Aveam înlăuntrul inimii dorinţa isihiei şi a rugăciunii de mai bine de şase ani. Mă gândeam să strâng nişte bani şi să găsesc o fată bună cu care să mă căsătoresc, şi să trăiesc şi eu viaţa în lume în mod liniştit, aşa ca şi alţi creştini buni. Dar Dumnezeu mi-a stricat toate aceste încercări lumeşti şi m-a adus aici. Desigur că a fost şi voia mea. Acum nu am cuvinte să mulţumesc lui Dumnezeu. Această stare de mulţumire o au toţi adevăraţii monahi.

– Părinte Dionisie, atunci când ne străduim să spunem rugăciunea, se întâmplă uneori ca dintr-odată să pătrundă în minte gânduri de mândrie. Pierdem atunci simţirea harului dumnezeiesc. Ce trebuie să facem în această situaţie şi la ce să luăm aminte?

– Într-adevăr, cine vrea să înainteze în viaţa lăuntrică şi să se împărtăşească de rugăciunea duhovnicească are nevoie de un povăţuitor experimentat. De aceea şi eu, de multe ori, l-am vizitat pe marele ascet al zilelor noastre, pe părintele Paisie, şi foarte mult m-a ajutat el cu sfaturile lui. Dar trebuie să mai adaug şi asta. Eu cred că şi Dumnezeu luminează mintea noastră atunci când cădem în vreo greşeală şi ne grăieşte în conştiinţă: Ia aminte la gândul ăsta, ia aminte la lucrul celălalt. Adică, Dumnezeu este prezent şi ne povăţuieşte. Noi însă nu trebuie să ne încredinţăm sută la sută în gândul nostru, cum că toate, toate ar fi de la Dumnezeu. Se poate să fie şi câte un gând de la diavol care încearcă să ne ducă în înşelare.

– Cum vă pregătiţi pentru moarte, părinte?

– Nu există moarte, există numai viaţă! De aceea zice şi Biserica noastră că cel ce a murit s-a mutat din moarte la viaţă. Auzi? Noi, monahii mai ales, dar şi mirenii, trebuie să ajungem la măsura de a dispreţui moartea, să o dorim sau, cel puţin, să nu ne temem de ea. Dacă ne temem înseamnă că ceva nu merge bine în viaţa noastră. Sfântul Diadoh, episcopul Foticeii, a ajuns la asemenea măsuri de rugăciune, încât Îi spunea lui Hristos: Dă-mi, Hristoase al meu, ca sufletul să-mi iasă şi să plece la Tine, în frumuseţea dumnezeieştii Tale străluciri, precum zice psalmistul: „Când mă voi înfăţişa înaintea feţei Tale?”. Aşadar, rugăciunea are şi ea trepte. Este ca o universitate. Unii doar cu multă răbdare şi multă osteneală îşi iau diploma, alţii cu mai puţină osteneală iau un grad universitar mai mic, toţi în mod corespunzător cu strădania pe care o depun. Dar toţi, de vreme ce şi-au luat diploma, sunt medici, şi pot să plece în lume şi să-şi exercite meseria. Tot aşa este şi cu rugăciunea. Prin moartea trupului nu avem de-a face cu moartea propriu-zisă, ci cu o bucurie. În acea zi, zburăm cu aripile iubirii noastre la cer ca să-L întâlnim astfel pe Atotputernicul şi de oameni iubitorul Dumnezeul nostru, la tronul Său cel ceresc. Dacă Îl rugăm pe Dumnezeu în fiecare zi, aceasta înseamnă că suntem aproape de El şi El ne va mântui. Adevărata rugăciune înseamnă să ne unim cu Dumnezeu şi să devenim una cu El. Atunci monahul este răpit de harul dumnezeiesc şi este povăţuit milimetru cu milimetru de El. Nu mai este condus de voia şi de mintea sa, ci toată fiinţa lui este condusă de Dumnezeu.

– Care este, părinte, sensul profund al ascultării?

– Ascultarea pentru monah este supunere faţă de Stareţul său şi tăierea întru toate a voii sale proprii. Sfântul Athanasie Athonitul aştepta până la Crezul ce se citeşte la Miezonoptică pentru a veni toţi monahii în biserică. După aceea, punea la uşă doi monahi ca să oprească intrarea celor întârziaţi. Dacă era cineva bolnav, era îndreptăţit să lipsească. Aşadar, fără slujbă la biserică şi silire la rugăciune nu cred că vom putea să reuşim ceva mai bun în viaţa monahicească. Dimineaţa bate clopotul pentru slujbă. Eu deja sunt trezit şi fac rugăciunea lui Iisus. Harul rugăciunii nu mă lasă să o întrerup, dar porunca ascultării pentru a merge la biserică îmi rânduieşte să cobor. Ce trebuie să fac? Întrerup aşadar rugăciunea şi fac ascultare, şi merg la biserică. În chinovie totul este să păstrăm şi să cinstim rânduiala. Stareţul nostru nu a rânduit fără rost citirea la o anumită oră a Pavecerniţei celei Mici, iar după aceea plecarea fără vorbărie la chilie a fiecăruia dintre monahi. După cum ţi-am spus, iubesc chilia mai mult decât orice alt lucru în viaţa mea. Aşadar, după Pavecerniţă, dispar grabnic pentru a merge la chilie. Dacă nu pot să mă rog, îndată mă culc, pentru că este nevoie şi de somn. Trupul se odihneşte, iar săvârşirea lucrării rugăciunii minţii şi a inimii este mai lesnicioasă şi cu mai multe roade. Ţi-am spus că pentru mine cea mai mare bucurie va fi ziua în care va veni îngerul ca să-mi ia sufletul. Aşadar, să păstrăm rânduiala chinoviei, care este după mine un mic rai. Mă străduiesc să nu întârzii şi cu atât mai puţin să lipsesc de la slujba Bisericii, pentru că ceilalţi părinţi se vor sminti. Se vor întreba: Unde-i părintele Dionisie, de ce n-a venit la biserică? Acelaşi lucru îl fac şi cu masa. Nu este îngăduit monahului de chinovie să mănânce ceva în afara trapezei, deoarece este mâncare pe ascuns şi păcat. Doar în caz de boală este îngăduit să îşi calce canonul rânduielii de masă.

– Părinte Dionisie, vă mulţumim foarte mult pentru puţinele, dar foarte înţeleptele şi folositoarele cuvinte pe care ni le-aţi spus. Să avem parte de binecuvântarea Sfinţiei Voastre! Blagosloviţi!

– Mergeţi cu Domnul şi cu Maica Domnului!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 37-42, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Povățuiri din Sfântul Munte: Părintele Iacov Dionisiatul (născut 1926)

Trec din când în când pe la mănăstiri ca un călător ciudat, poate fără să-mi dau seama că am devenit o problemă pentru mănăstiri. Dacă aşa stau lucrurile cu gândurile mele, atunci pot iarăşi să îndrăznesc să intru cu curaj în mănăstirea vecină, a Sfântului Dionisie, pentru că avem acolo multe nestemate ascunse în nisipul înstrăinării pe care le putem descoperi şi înfăţişa iubiţilor noştri cititori.

Cu puţine zile înainte, l-am întâlnit pe preaînţeleptul părinte Theoclit, în vârstă de 90 de ani acum, care se află în bolniţa mănăstirii sale şi este slujit de preacuviosul şi foarte simplul părinte Iacov, în vârstă şi acesta de 79 de ani. Convorbirea purtată cu părintele Theoclit am prezentat-o mai înainte.

– Vino şi altă dată, mi-a zis părintele Iacov, pentru că am să-ţi spun multe despre părinţii din mănăstirea noastră care au adormit aici, pentru că mă aflu la bolniţă de peste patruzeci de ani, ca bolnicer şi infirmier, şi ştiu multe despre viaţa şi despre sfârşitul lor.

Este ora 8 şi jumătate dimineaţa şi intru transpirat în mănăstirea Sfântului Dionisie. Am venit pe jos în grabă de la Nea Skiti, unde m-am oprit pentru puţină odihnă la Coliba părintelui Benedict, a Sfântului Spiridon. Singurul meu scop este să îl întâlnesc pe Bătrânul Iacov. Fără să văd altceva decât poarta care coboară în subsoluri, acolo unde se află şi bolniţa mănăstirii, deschid această poartă şi îl aflu pe părintele Iacov întins.

– Ei, părinte Iacove, sunt părintele Damaschin, am venit să vorbim despre bătrâneii tăi pe care i-ai iubit şi i-ai slujit până la sfârşitul lor pământesc.

– A, vino, vino, părinte, unde vrei să stăm?

– Mai bine afară pe balcon, că aici înăuntru este întuneric. Ia spuneţi-mi, părinte Iacove, de când sunteţi aici, în mănăstirea aceasta?

– Din 1955, adică mă aflu aici de cincizeci de ani monah, iar de mai bine de treizeci şi cinci de ani sunt infirmier al bătrânilor mănăstirii.

– Câţi monahi trăiau aici atunci când aţi intrat în mănăstire?

– Eram patruzeci şi şase cu egumenul, fericitul părinte Gavriil.

– Spuneţi-ne ceva despre părinţii pe care i-aţi slujit aici la bolniţă!

– Toţi au avut o moarte frumoasă. Dacă îi iei ca oameni, au avut şi greşeli în viaţa lor. Dumnezeu a îngăduit să întâmpine anumite dificultăţi sau câte o încercare în viaţă şi astfel să se smerească. După spovedanie, au găsit calea cea dreaptă pentru mântuirea lor. De aceea, aici unde mă aflu, deşi ştiam destul de bine viaţa fiecăruia, la sfârşitul vieţii lor am primit înştiinţare că Dumnezeu i-a primit şi i-a odihnit într-un loc bun.

– Părinte Iacove, unde v-aţi născut?

– M-am născut la Paris, în Franţa, în 1926, dar pe când eram încă mic, m-am întors cu părinţii la Tesalonic. Numele meu din lume era Ioan Anastasiadis.

– Adică părinţii dumneavoastră erau din Tesalonic şi se mutaseră pentru o vreme în Franţa?

– Tatăl meu, pe nume Nicolae, era din Asia Mică, iar mama mea, pe nume Evdochia, era din Dodecanez. Acum amândoi au murit în Tesalonic. Au avut patru copii, toţi băieţi. Unul dintre aceştia trăieşte în Australia şi ceilalţi sunt pensionari şi locuiesc în Atena.

– Cum v-a venit dorul după viaţa monahală?

– De mic copil îmi plăcea să merg la biserică. Urmam cursurile catehetice care erau susţinute de Frăţia Zoi. În tinereţe, mi-a venit dorul de a duce viaţă monahală. Care era motivul însă pentru a părăsi lumea? Să-ţi spun. Într-o seară, un om din cercul nostru de prieteni îşi sărbătorea ziua şi noi ne-am dus mai mulţi prieteni ca să-l vizităm şi să-i facem urările potrivite cu evenimentul. Omul respectiv tocmai se întorsese de puţină vreme de la Sfântul Munte şi a început să ne povestească toate câte le-a văzut şi le-a auzit. Ne-a spus lucruri minunate şi uimitoare. Când am auzit aceste cuvinte, s-a aprins în mine dorinţa de a vizita şi eu Sfântul Munte. Am luat împreună cu mine doi fraţi ai mei şi am vizitat tot Sfântul Munte. Aceasta se întâmpla, îmi amintesc, în 1954. Apoi, într-o dimineaţă, am plecat pe ascuns şi am venit singur, cu scopul de a deveni monah. Mă atrăgea Sfânta Mănăstire Dionisiu, nu ştiu de ce. Aceasta a fost, desigur, voia Maicii Domnului. Aici am intrat ca frate de mănăstire, în jur de nouă luni. Dar războiul cu gândurile şi cu imaginaţiile a fost de nedescris. Înfricoşător război, faţă de care nu ştiam ce să fac şi cum să mă mai împotrivesc. M-am gândit să-mi schimb chilia, poate că în alt loc îmi va fi mai bine. Într-adevăr, m-am mutat în alt loc, dar acolo războiul diavolesc a fost şi mai înfricoşător şi neîntrerupt. Într-o zi, l-am văzut şi l-am auzit pe diavol râzând de mine. L-am văzut ca pe un bătrân de 500 de ani, cu un rânjet pe buze, care vedenie m-a adus aproape de deznădejde. M-am hotărât să merg la părintele Stareţ şi să îl rog să-mi spună ce să fac. M-am gândit fie să plec înapoi în lume, fie să schimb mănăstirea. În sfârşit, am ajuns la părintele Stareţ şi i-am spus: „Gheronda, am venit aici ca să mă fac călugăr şi am crezut că această viaţă este binecuvântată şi plină de pace, dar am găsit toate cele dimpotrivă. Diavolul mă războieşte cu imaginaţia şi cu tot felul de gânduri zi şi noapte. Ce să fac? Mă gândesc să plec iarăşi în lume.” Răspunde Stareţul: „Ascultă, copilul meu, dacă te-ai hotărât să devii monah, trebuie să rabzi toată strâmtorarea şi întristarea vieţii celei singuratice pentru împărăţia cerurilor, aşa cum zice rugăciunea de la tunderea în Schima cea mare monahicească. Dacă n-o să poţi rămâne aici, încearcă şi alte feluri de viaţă tot în Sfântul Munte. Sunt şi mănăstiri idioritmice, schituri, chilii, sihăstrii. De ce să pleci în lume? Dacă din lume ai plecat, iarăşi în lume să te întorci?”

Eu însă nu l-am ascultat şi am plecat înapoi în lume. Înainte de a pleca, m-au întâmpinat doi monahi şi primul mi-a spus: „Tu eşti făcut să fii monah, nu mirean”. Iar celălalt mi-a spus: „Oriunde te vei duce, iarăşi aici te vei întoarce”.

Am rămas în afara Sfântului Munte pentru câteva luni şi iarăşi m-am întors la mănăstirea Dionisiu. De atunci am rămas pentru totdeauna aici şi m-am hotărât să devin monah, lucru care s-a şi întâmplat, primind numele de Iacov.

– Aţi avut şi alte ispite în viaţa dumneavoastră, părinte Iacove?

– Ispite, zici? Am avut înfricoşătoare ispite! Am avut tot felul de atacuri ale diavolului în mod văzut. I-am văzut pe demoni cu propriii mei ochi! Odată, pe când mă aflam în chilia asta întunecoasă a bolniţei, unde stau ca să-i slujesc pe bătrâneii cei bolnavi, a venit un demon scund şi îndesat, foarte sălbatic, şi cu un picior a început să apese asupra mea. Eu însă aveam la gât o cruce mare. Diavolul, cum s-a atins de ea, s-a ars îndată şi, înainte să-mi facă vreun rău, a zburat departe, şi astfel am scăpat. De alte atacuri demonice nu-mi aduc aminte acum. Mai era aici şi un alt monah, pe nume Theodul. Acesta era din Epir şi era foarte nevoitor şi foarte cucernic. Cineva îl lăudase pentru nevoinţele sale, iar acesta a căzut în mândrie. În cele din urmă s-a demonizat. Deoarece reprezenta un pericol pentru ceilalţi monahi, conducerea mănăstirii a hotărât să mă însărcineze cu paza lui aici în bolniţă. L-au legat cu lanţuri de o bară metalică. La un moment dat, în vreme ce mă aflam în preajma lui, s-a tulburat deodată şi cu o sălbăticie în glas care era zugrăvită şi pe chip s-a repezit asupra mea, vrând să-mi facă rău. A început să mă batjocorească, iar apoi mi-a zis: „Nu suport să te mai văd la chip. Dacă aş avea putere, ţi-aş sparge şi capul! Aţi venit aici ca să-mi luaţi slava pe care am avut-o eu mai întâi la Dumnezeu? O să vă nimicesc pe toţi aici, în mănăstirile voastre!”. Eu atunci i-am spus: „Părinte Theodule, nu spune aşa ceva, altul este înlăuntrul tău şi spune lucrurile acestea!”. El însă nu înţelegea nimic. Încet-încet, sălbăticia de pe chipul lui a început să dispară şi şi-a revenit la starea sa normală. A stat apoi şi s-a liniştit. După destulă vreme, s-a vindecat. A venit într-o zi la bolniţă şi am băut împreună cafea. Atunci eu l-am întrebat:

– Părinte Theodule, îţi aminteşti ce mi-ai zis atunci?

– Crede-mă, părinte Iacove, că nu-mi amintesc nimic.

– Spuneţi-ne, părinte Iacove, alte povestiri despre bătrâneii din mănăstirea dumneavoastră.

– A venit la bolniţă şi monahul Ioan. El provenea din Tripoli, din Peloponez. De tânăr plecase în America. Dobândise o mare avere. Acolo l-a cercetat harul dumnezeiesc şi, astfel, sufletul lui a început să dispreţuiască bogăţiile cele lumeşti şi să tânjească după bunătăţile cele veşnice. De aceea, şi-a împărţit toată averea pe la rude, pe la săraci, şi a venit să devină monah la mănăstirea noastră, fiind în vârstă de aproximativ 60 de ani. Era un mare luptător. Iubitor de slujbe, tăcut, neobosit lucrător al rugăciunii minţii şi iubitor de pace. La sfârşitul vieţii lui l-am îngrijit aici, la bolniţă. Spunea cu bucurie şi mulţumire lăuntrică: Slavă Ţie, Dumnezeule, slavă Ţie, Dumnezeule!

În linii generale, pot să vă spun că în viaţa monahilor, înainte ca ei să moară, apare o oarecare boală, după care Dumnezeu îi ia la El ca să-i odihnească. Într-o zi, am vorbit cu cineva care se afla aici în bolniţă, dar el se uita în altă parte. I-am vorbit iarăşi şi nu mi-a răspuns. A început să zâmbească fericit şi privea către răsărit, arătându-mi apoi un loc cu mâinile. Mi-am dat seama că probabil venise îngerul Domnului ca să-l ia. Într-adevăr, aceasta s-a şi întâmplat, după puţine clipe a adormit. Acest monah se numea Filothei.

– Spuneţi-ne ceva despre dascălul contemporan al rugăciunii minţii, fostul egumen al Mănăstirii Dionisiu, părintele Haralambie!

– Acesta a fost o oaie liniştită. Îi iubea foarte mult pe săraci şi îi ajuta. Era foarte milostiv. Banii mănăstirii îi ţinea la el în chilie şi dădea cât voia şi unde voia, fără să întrebe pe nimeni. Doar Sfântul Înaintemergător, păzitorul mănăstirii noastre, urmărea câte dădea, şi ce dădea, şi câte fapte bune a făcut în toată viaţa lui. De multe ori, când auzea de necazurile oamenilor, plângea împreună cu ei şi le dădea bani, pentru a uşura greutăţile familiale ale acestora. Mai cu seamă însă dădea milostenie duhovnicească. În scaunul său stătea ore în şir, rugându-se pentru cei care îi cereau ajutorul. Am aflat de la mulţi închinători, mai ales din Cipru, care vin la noi la mănăstire, că rugăciunea lui a făcut minuni. Mulţi oameni se tămăduiseră cu sfintele sale rugăciuni.

– Ce aveţi să ne spuneţi despre cuviosul părinte Ioanichie, care acum este foarte bolnav în bolniţa mănăstirii dumneavoastră?

– El este unul dintre cei mai buni monahi ai mănăstirii noastre şi chiar ai întregului Sfânt Munte. În ultimele luni străbate o crâncenă încercare, deoarece este bolnav de cancer la creier. Medicii i-au deschis craniul, s-au încredinţat că boala a cuprins întregul creier, l-au închis la loc şi l-au trimis înapoi la mănăstire. Acum îl avem aici într-o cameră a bolniţei, unde este singur. Îl îngrijim noi, fraţii mănăstirii, cu rândul. El a fost de mai multe ori protoepistat al Sfântului Munte şi a făcut cele mai bune impresii peste tot cu cuvioşia vieţii sale, cu ascuţimea spiritului său, cu înţelepciunea şi discernământul, care sunt toate roade ale vieţii sale simple. El este un monah sfânt. Este foarte măsurat în cuvinte, ştie ce să spună şi câte cuvinte să spună. Nu judecă pe nimeni. Până acum, ne-a ajutat pe toţi cu smerenia şi cu iubirea sa de fraţi. Deşi e în vârstă de 60 de ani, a slujit cu multă dragoste, răbdare şi ascultare. Este voia lui Dumnezeu ca să-l ia prin această boală crâncenă, pentru că este vrednic să o rabde. Aşa va primi cununa slavei cea neveştejită şi încă mai slăvită prin răbdarea pe care o face acum la aceste dureri martirice. S-avem şi noi parte de blagoslovenia lui!

– În viaţa dumneavoastră aţi avut vreo experienţă duhovnicească, părinte Iacove?

– Odată m-am îmbolnăvit la un picior şi am ieşit în afara Sfântului Munte pentru operaţie. Când m-am întors, am slujit la metocul nostru de la Monoxiliti împreună cu alţi fraţi. Din pricina piciorului meu operat, sufeream de dureri îngrozitoare. Într-o seară, îndată ce am adormit, am avut un vis duhovnicesc. Am văzut că în faţa mea se aflau deschise două scene ca de teatru. Una se afla de-a dreapta mea, cealaltă de-a stânga mea. Pe cea de-a stânga am văzut tot felul de lucruri pământeşti, bucurii, lume, petreceri, şi altele. Pe scena din dreapta însă am văzut lucruri duhovniceşti. Vai, vai, ce lucruri minunate erau acolo, nu pot să le descriu! Am simţit înlăuntrul meu o negrăită şi nedescrisă bucurie, ca şi cum m-aş fi aflat în altă lume, în alt univers. O bucurie pură, curată, nimic mincinos, nimic artificial. Era o bucurie foarte dulce care nu poate fi descrisă cu cuvinte omeneşti. Am deschis mai bine ochii ca să mă desfătez de acele bunătăţi cereşti, dar îndată priveliştea a pierit dinaintea mea. Am trăit în acele momente o picătură din oceanul slavei raiului şi din bucuria lui, care îi aşteaptă pe cei credincioşi în ceruri. Dimineaţa am povestit şi celorlalţi doi monahi care se aflau cu mine visul, dar ceilalţi n-au putut să mă înţeleagă. Dacă Dumnezeu nu le deschide ochii sufletului, nu pot să înţeleagă. În sfârşit! În altă zi, am plecat la Tesalonic pentru analize. M-am dus, m-am întâlnit şi cu fratele meu, care este pictor şi locuieşte în Tesalonic. În acea zi, am simţit o mare strâmtorare sufletească, nu aveam nici poftă de mâncare, nici pentru somn. Nu voiam nimic. Fratele meu m-a întrebat care este problema şi dacă nu cumva am nevoie de ceva. I-am răspuns: Nu, pentru că starea pe care o am acum, această întristare adică, nu provine din nimic lumesc, ea este de provenienţă duhovnicească. S-a luminat de ziuă şi era duminică. M-am dus la biserică la Sfântul Terapont. Aceeaşi întristare şi strâmtorare sufletească îmi strângea inima. Am stat înăuntrul Sfântului Altar. Unul dintre preoţi şi-a dat seama ce este cu mine, celălalt nu. La sfârşitul Liturghiei a venit lângă mine cel dintâi şi mi-a zis: Nu fii trist, părinte, şi eu pătimesc de ani de zile de diabet şi rabd. Ce este omul? Nimic. Un zero. De aceea, foarte mare importanţă trebuie să dăm în viaţa noastră lucrurilor duhovniceşti şi cum să ne înveşmântăm sufletul nostru, părinte, cu virtuţile Duhului Sfânt. Acestea mi le-a zis preotul, iar eu am plecat acasă. Îndată m-am întins din pricina oboselii şi am adormit pe loc. Am avut atunci din nou un vis în care am văzut că umblam printr-o câmpie întinsă şi verde. În depărtare am văzut cerul deschis şi bunurile viitoare pregătite de Dumnezeu ca să fie moştenite de cei ce vor împărăţi împreună cu Hristos în rai. Când am văzut toate acestea, bucuria mi-a fost negrăită. Şi aşa cum eram plin de bucurie din pricina vederii raiului, m-am trezit. Toată întristarea îmi pierise şi aveam înlăuntrul meu o bucurie plină de dulceaţă. Astfel, am primit înlăuntrul meu un fel de înştiinţare de la Dumnezeu, Care prin aceste schimbări era ca şi cum mi-ar fi spus: „Ia aminte, aceste încercări pe care le treci acum sunt înscrise în programul mântuirii tale. Ai grijă! Dacă rabzi, vezi ce te aşteaptă?”. Sau, cum stă scris în psalmi: „Multe sunt necazurile drepţilor şi din toate acelea va izbăvi pre ei Domnul” (Ps. 33).

– Părinte Iacove, sunteţi mulţumit cu viaţa dumneavoastră?

– Da, da, foarte mulţumit, pentru că sunt monah şi pentru că nădăjduiesc în bunurile cele viitoare.

– Vă temeţi de moarte?

– Nu, nu mă tem de moarte. Cu adevărat îţi spun, nu mă tem! De aceea stau aici în încăperile acestea întunecoase de atâţia ani. Stau cu răbdare şi cu nădejde, pentru că am gustat deja din bunătăţile şi bucuriile negrăite ale raiului. Acum, de curând, egumenul a spus în Sinaxa Bătrânilor că trebuie să mă scoată de la slujirea mea de infirmier ca să mă mai odihnesc. Eu i-am răspuns că de vreme ce pot să dau un pahar cu apă bătrâneilor noştri, o voi face din toată inima. Dacă nu mai pot, o să-i spun, şi atunci să mă scoată.

– Spuneţi-ne ceva, părinte Iacove, despre rugăciune.

– Rugăciunea este cel mai greu lucru pe care poate să-l facă monahul în viaţa lui, dar şi cel mai plin de rezultate. Unii au învăţat să lucreze rugăciunea făcând semnul crucii, ca un fel de închinăciune. Dar rugăciunea trebuie să fie făcută corect. Rugăciunea nu trebuie spusă cu forţare, aşa cum au învăţat aici unii monahi, ci cu simţire, cu răbdare, cu dulceaţă, cu o rostire clară a cuvintelor ei: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.

– Cum să dobândim smerenia, părinte Iacove?

– Dacă ai văzut un om care a dobândit smerenia, acesta este sfânt. Cei care au smerenie în desăvârşitul înţeles al cuvântului aici, la Sfântul Munte, se pot număra pe degete.

– Ce înseamnă smerenie în desăvârşitul înţeles al cuvântului?

– Să aibă discernământ, iubire, suflet îndurerat şi dragoste pentru întreaga lume. Se află astfel de oameni în Munte, dar foarte puţini. Poate cineva să aibă dragoste, dar să nu aibă discernământ. Altul să aibă o virtute, dar să-i lipsească alta.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 25-30, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Sfântul Dionisie Athonitul, ctitorul Mănăstirii Dionisiou (1316-1388). 25 iunie / 8 iulie

Sfântul Dionisie s-a născut în anul 1316 în Korisò din Kastoriá. De mic îşi dorea schima monahală, iar când a început a-i creşte barba, a plecat în Athos, sub ascultarea fratelui său după trup, Sfântul Theodosie, care era stareț la Mănăstirea Filotheou. Acolo a fost hirotonit diacon și preot, și-a completat cunoștințele prin studiu, strălucind în obște prin virtuțile sale.

Dorința sa pentru liniște l-a făcut să se retragă din mănăstire și să se ducă într-o peșteră din partea de sud a Muntelui Athos, care se numește Micul Athon. Acolo a trăit în fericire, într-o asceză preaminunată, fără a gusta mâncare gătită vreme de trei ani de zile (1347-1350).

Renumele său, de trăitor asemenea îngerilor, a atras alături de el mulți iubitori de virtute. Pentru toţi aceştia s-a dovedit un model, un exemplu şi izvor a tot folosul. De asemenea, mult ajutor primeau şi mulți laici care veneau la spovedanie.

Odată, pe când făcea priveghere, a avut o descoperire dumnezeiască, în urma căreia a hotărât să înființeze o mănăstire. Pentru aceasta, a plecat să-l întâlnească pe fratele său Theodosie, care devenise Mitropolit în Trapezunt, și împreună au mers la Împăratul Alexie al III-lea Comneanul, care i-a primit cu onoruri și cu mulțumire a dat bani, dând şi hrisov pentru noua mănăstire (1375), cu o singură cerință, aceea de a i se pomeni numele. Mănăstirea s-a construit în anul 1380 și a fost închinată Sfântului Ioan Botezătorul, dar astăzi este cunoscută sub numele ctitorului ei. După ce au distrus-o pirații, Dionisie s-a dus din nou în Trapezunt, pentru a treia oară, cerând noi ajutoare. Acolo l-a găsit moartea, pe care o aflase mai dinainte. Moaștele lui au săvârșit multe minuni.

În Mănăstirea Cuviosului Dionisie se află hrisovul Împăratului și icoana Preasfintei Născătoare a Imnului Acatist al Buneivestiri. Viața Sfântului a fost scrisă de Ieromonahul Mitrofan, iar slujba lui se află în codexul Mănăstirii. O slujbă nouă i-a scris monahul Gherasim Mikragiannanitul.

Pomenirea lui se cinstește pe 25 iunie, a doua zi după praznicul Mănăstirii, Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, chiar dacă adormirea lui întru Domnul a avut loc pe 25 februarie.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: Monahul Moise Aghioritul, Βατοπαιδινό Συναξάρι, Sfânta şi Marea Mănăstire Vatopedi, 2007 via pemptousia.

Foto jos: Mozaic la intrarea în Mănăstirea Dionisiou cu Împăratul bizantin Alexis Comnenul, Neagoe Basarab, Cuviosul Dionisie Athonitul, Nifon Patriarhul și Sfântul Ioan Botezatorul. Singurul fără aură fiind Domnitorul Neagoe Basarab canonizat în 2008. Mozaicul a fost restaurat în 2013, în prezent Sfântul Neagoe având și aura. – LD

 

Sfântul Munte și Nașterea Domnului

În sufletele fiilor Bisericii Ortodoxe, sărbătorile împărătești și cele în cinstea Maicii Domnului se transformă în bucurii duhovnicești foarte mari, fiindcă ele sunt nesecate izvoare ale dragostei dumnezeiești, a recunoștinței călduroase și a mulțumirii nemărginite pentru tot ceea ce Dumnezeu a dăruit oamenilor de atunci de când ,,s-a arătat în trup”. Monahii, în general, și cei de la Sfântul Munte în special, prăznuiesc Nașterea lui Dumnezeu-Cuvântul aproape în fiecare zi, în cadrul slujbelor ciclului liturgic zilnic din mănăstiri.

Într-adevăr, în cadrul slujbelor neîntrerupte ce se săvârșesc în mănăstirile de rit bizantin, în schituri și în toate lăcașurile în care Dumnezeu este slăvit prin săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii, a vecerniilor și a privegherilor, dar și prin rugăciunile personale ale monahilor, sunt psalmodiate tropare, condace și sunt citite rugăciuni care au drept conținut principal Întruparea Lui Dumnezeu și mântuirea lumii.

Monahii, în mod diferit, conform condițiilor personale și nevoinței duhovnicești a fiecăruia, reînnoiesc mereu în sufletele lor amintirea evenimentului celui mai presus de fire al Întrupării. Iar amintirea aceasta se transformă în sentiment religios pentru toți cei care au ajuns la măsura aceasta. De aceea, ei cugetă neîncetat la adâncul și nesfârșita dragoste a Lui Dumnezeu pentru oamenii plăsmuiți ,,după chip și după asemănare”, care, ,,cu inimă curată”, laudă cu recunoștință nemăsurata Lui bunătate.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Așadar, în zilele Nașterii Domnului monahii se pregătesc cu toții să-L întâmpine pe Dumnezeiescul Prunc, astfel încât printr-o comuniune a sufletelor și cu mintea curățită, să cânte ,,Slavă întru cei de sus Lui Dumnezeu” văzând ,,Taina cea străină și minunată” și, răpiți de vederea celor dumnezeiești, să vadă cu mintea, prin credință ,,tron de heruvimi, Fecioara”, iar ieslea, ,,sălășluire în care a șezut Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu…”.

Pentru toate cele de mai sus, nu ar fi fost doar o exprimare plastică dacă am spune că Hristos se naște mereu în sufletele acelor creștini, monahi sau laici sau clerici, toți câți “sunt insuflați de dumnezeiescul duh”.

Cât de frumoasă este acea experiență duhovnicească la care se referă Sfântul Diadoh al Foticeii, spunând că simțim în inimile noastre ,,tresăltarea Dumnezeiescului Prunc” atunci când, cu credință, chemăm numele Lui Iisus Hristos cu puterea ,,rugăciunii minții”. Dar, nu se întâmplă, oare, același lucru, atunci când ne împărtășim cu vrednicie, fapt ce arată că am luat Duh Sfânt ,,pentru viața veșnică”? Într-adevăr, Crăciunul este prăznuit în mod concret și duhovnicesc de toți cei care simt în inimile lor că Hristos se naște cu adevărat. Însă vai de aceia care așteaptă ziua de 25 decembrie pentru a conștientiza Întruparea Lui Dumnezeu-Cuvântul. Fie că suntem chemați, fie aleși – Domnul știe – creștini ortodocși fiind cu harul și cu mila Lui Dumnezeu, suntem părtași Sfintei Sale Biserici, ceacare este, ontologic și practic, Trupul Divino-Uman al Lui Iisus Hristos. Prin urmare, toate sărbătorile Împărătești le simțim ca pe niște etape distincte ale unei singure lucrări de mântuire, ca factor și condiție a mântuirii veșnice și ca posibilitate de participare la întreaga fire și natură viitoare transformate. De aceea, Nașterea Domnului o simțim, o lăudăm și o vedem ca pe o parte dintr-un întreg, dar și ca un întreg; ca început al mântuirii, dar și ca desăvârșire a ei.

De altfel, este lucru cunoscut că cea mai mare sărbătoare împărătească în Ortodoxie nu este Nașterea Domnului, așa cum se întâmplă în Apus, ci Paștele, Sfânta Înviere a lui Hristos, în lumina căreia toate sunt pline de lumină: ,,și cerul, și pământul și cele de dedesubt”, de ,,lumina cea nesfârșită a Învierii”.

Așa cum se întâmplă în toată lumea ortodoxă, la fel și la Sfântul Munte, pregătirea pentru Nașterea Domnului începe odată cu 15 noiembrie, atunci când începe Postul Crăciunului. În tot acest timp, sufletele însetate cugetă la Taina Nașterii, ascultând imnurile bisericești, troparele, catavasiile, totul culminând cu slujba Ceasurilor celor Mari din ajunul sărbătorii. Astfel, prin toate imnurile bisericești pe care Biserica Ortodoxă le-a alcătuit, care preaslăvesc și ascund în ele dumnezeieștile dimensiuni ale Întrupării Lui Hristos, monahii trăiesc într-o atmosferă de participare liturgică, ca unii ce slujesc la săvârșirea acestei Taine, “arătători ai celor cerești” și “următori” ai Tainei celei mai presus de fire. Toate acestea sunt trăite și simțite, desigur, după cum am spus deja, la o măsură diferită de cunoaștere, după receptivitatea și natura fiecăruia, dar și după măsura în care dumnezeiescul har se dăruiește fiecăruia dintre noi.

În toate mănăstirile bizantine, în sfintele schituri, în sihăstrii și colibe, rânduiala slujbelor diferă, de vreme ce ultimele două, sihăstriile și colibele, nu se supun acelorași norme de viețuire. În mănăstiri și în schituri, în ajunul praznicului Nașterii Domnului se săvârșește Sfântul Maslu ,,pentru tămăduirea sufletului și a trupului”, după care urmează vecernia unită cu Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, când se citesc cele 15 profeții care se referă, unele în mod simbolic, altele în mod foarte clar, la Întruparea Fiului lui Dumnezeu.

În continuare, după ce toți se împărtășesc cu Cinstitul Trup și Dumnezeiescul Sânge al Domnului – Care S-a întrupat tocmai pentru a se uni neamestecat și neîmpărțit cu ,,făptura mâinilor sale” și a o îndumnezei – monahii merg la trapeză. Mai apoi, după ce se odihnesc trei ceasuri, cei ce s-au retras din lume se întorc iarăși în biserică pentru privegherea de toată noaptea care urmează și care începe cu Litia, unde se cântă imnuri cu profund înțeles teologic ale praznicului împărătesc.

Atmosfera care se creează din slujirea ,,în Duh și în Adevăr” are ca rezultat cunoașterea adevărată a celor mai înalte experiențe teologice și duhovnicești. Atunci ni se pare că îngerii au coborât din înaltul cerului și, împreună cu monahii ce viețuiesc pe pământ, aduc cântare de laudă lui Dumnezeu, și că Biserica triumfătoare din cer, într-o unire liturgică cu creștinii care au lepădat cele pământești, cântă în sfânta noapte a Nașterii Lui Hristos: ,,Cerul și pământul astăzi s-au unit, Hristos născându-Se. Astăzi, Dumnezeu pe pământ s-a coborât, iar omul la ceruri s-a suit…”.

Și, în mod real, în acest decor luminos și expresiv al bisericii bizantine, stăpânit de evlavie, sub reflexiile luminii sub zeci de culori răspândite de polieleele aurii, chipurile zugrăvite ale sfinților capătă parcă viață, iar monahii simt că aceștia sunt în acel moment împreună cu ei. Parcă și văd, aievea, cum stau înaintea lor, în strane, apostoli, profeți, mucenici, ierarhi, cuvioși, sihaștri, dar și pe Maica Domnului în peșteră, lângă dumnezeiescul Prunc, unde îngerii coboară din cer, iar păstorii vin să se închine Pruncului, așa după cum este redată scena Nașterii în pictura bizantină.

Cântările continuă, rugăciunile nesfârșite urcă la ceruri, chipurile monahilor strălucesc de bucurie tainică duhovnicească, în nădejdea dobândirii mult doritei îndumnezeiri.

După cântarea Catavasiilor urmează Megalinariile (,,Mărește, suflete ale meu, pe cea mai cinstită și mai prea slăvită decât oștile cele de sus”), iar apoi dulcea și melodioasa Cântare a IX-a închinată Maicii Domnului – o odă a bucuriei de nespus în cuvinte în fața căreia, dacă îmi este permisă comparația un pic nepotrivită, celebra ,,Odă a IX-a” a lui Beethoven, care emoționează atât de mult prin naturalismul pe care îl transmite celor care nu au gustat niciodată din frumusețea cântării bizantine, pur și simplu piere.

Dumnezeieștilor ,,Laude” le urmează îngereasca ,,Doxologie”, după care cerurile se deschid odată cu începerea Dumnezeieștii Liturghii. Monahii, transfigurați, se împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului și devin ,,părtași dumnezeieștii firi”.

Αșadar, la Sfântul Munte, Nașterea Domnului este prăznuită prin participare în mod ortodox la Taină. Iar  importanța dogmatică și duhovnicească a Întrupării este înțeleasă după măsura de îndumnezeire a fiecăruia, dobândită prin dragostea dumnezeiască. ,,Mai mare lucru este că Dumnezeu se întrupează din iubire de oameni, decât acela că omul se îndumnezeiește din dragoste pentru Dumnezeu”.

Într-un cadru idilic, dominat de frumusețea naturală a locului, dublată de culorile vii și liniștea adâncă din Munte, călătorim cu gândul la noaptea din Betleem, iar psalmodiile monahilor care se aud pe tot cuprinsul Grădinii Maicii Domnului, cu Steaua cea strălucitoare dominând aievea de pe bolta cerului ne aduc în fața ochilor ieslea din Betleem și Nașterea Lui Hristos, purtându-i pe monahi în noaptea aceea sfântă în care Îngerul Domnului, luminos, le aduce vestea cea mare păstorilor: ,,Căci iată, vă vestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în orașul lui David”. Monahii încearcă să își păstreze sufletele neprihănite, asemeni acestei nopți luminoase, în care ,,mulțimea oștilor celor de sus” cânta ,,slavă întru cei de sus Lui Dumnezeu, și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.

Monahul Teoclit Dionisiatul

Sursa: Monahul Teoclit Dionisiatul, Nașterea Domnului la Sfântul Munte Athos, fragmente din tomul ,,Nașterea Domnului”, Editura Akrítas, Atena, 1982 via pemptousia.ro

O vizită în Sfântul Munte în anul 1923

Am ajuns la mănăstire pe la amiază. Arhondarul, privindu-ne pe sub sprâncene, ne-a deschis uşa unei camere unde se aflau 4 paturi foarte murdare. Aceea era camera de oaspeţi. Am intrat înăuntru, privind, precum cel întemniţat, la singurul loc de mângâiere, fereastra. Era una singură. Măcar dacă ar fi avut o privelişte deosebită! Ne-ar fi ajutat să ne simţim liberi. Din păcate, pentru noi, fereastra dădea spre o vale prăpăstioasă plină de vegetaţie, de lemne şi crengi uscate, unde nu puteai să deosebeşti nici un trunchi întreg de copac. Aşadar, privirea noastră nu avea la ce să spere. Peisajul era unul din acelea pe care natura îl ,,oferă” din plictiseală şi din răutate. Priveliștea nu era prea încântătoare, părea că natura nu avea altceva să ofere în acel loc. Ceva ştiau călugării care au ales acest loc pentru a ridica mănăstirea.

În jurul prânzului, cineva ne-a adus o platou plin cu de toate. Un adevărat festin cu mâncare uscată de mănăstire! Nimic din ceea ce arhondarul aranjase cu atâta migală pe platou nu se putea mânca. Primul dintre noi care a încercat mâncarea, a ridicat mâna şi ne-a făcut semn: ,,Atenţie, pericol!”, care însemna ,,Arde!”. Tot aşa a fost şi masa de seară, şi prânzul din ziua următoare. Legumele şi pastele nu puteau fi mâncate din cauza piperului adăugat din belşug și care, pare-se, era reţeta ,,secretă” a bucătăriei mănăstirii.

Lucrurile au început să meargă şi mai prost, fiindcă vremea liniştită de până atunci s-a înrăutăţit şi s-a pornit un vânt aprig, dintr-acelea care suflă în Athos. Privim de la fereastra ,,temniţei” noastre şi vedem valea răscolită de vântul care suflă cu putere. Frunzişul des pare prins într-un dans ciudat cu vântul, iar mie, acest lucru, îmi aduce aminte de cuvintele unui scriitor care spunea că ,,ramurile se zbat ca nişte câini care vor să scape din lanţ”. Ceaţa acoperise muntele. Un cărăuş ne-a spus că vântul acesta, când se porneşte, poate să treacă în câteva ore, sau poate să ţină chiar şi două săptămâni. Dacă s-ar fi adeverit cea de-a doua predicţie, urma să mâncăm – pentru cine ştie cât timp – tot piperul acela pe care îl puneau în mâncare… Am început să ne plimbăm pe verandă, precum fiarele în cuşcă. O singură mângâiere aveam în tot acest întuneric al deznădejdii: gândul că vom pleca cândva de acolo. Dar oare, vom pleca? Ceaţa care se tot lăsa, vântul care agita natura cu totul, toate acestea ne arătau că vom mai întârzia până a pleca de acolo.

Nimeni dintre noi nu vorbea. Era o linişte deplină. Din când în când se mai auzeau paşii vreunui monah care urca sau cobora scara. Monahul care avea cheile de la bibliotecă era de negăsit. Egumenul nu primea pe nimeni în vizită. Nici un monah nu avea curiozitatea să ne vorbească, şi nici măcar să ne privească. Monahii, aceşti ,,admirabili filosofi”, erau retraşi la chiliile lor. Impresia că un monah se plictiseşte singur la el în chilie – impresia noastră, dar şi a lumii, în general – a dispărut imediat. Doar noi, străinii, fusesem învinşi de plictiseală. Sentimentul era doar al nostru, şi îl dusesem cu noi la mănăstire. Ei erau foarte bine aşa cum erau. În adâncul tăcerii, în nemărginita singurătate, prin repetarea aceloraşi lucruri, ei își aflaseră liniştea. Dispreţul şi ignoranţa în care am fost cufundaţi noi, ceilalţi, erau dovada palpabilă a acestei bucurii. Nimeni nu a schimbat-o nici măcar o clipă pentru a ne privi. Niciodată nu am mai văzut ,,expusă” în acest fel măreţia Ortodoxiei, firescul, rostul de a trăi!

La un moment dat am coborât în bucătărie, sperând că cineva va vorbi cu noi. Am fi vrut să auzim chiar şi un cuvinţel din gura lui Grigóris, ajutorul de bucătar. În zadar! Grigóris tăcea de parcă mintea sa era străbătută de idei existenţiale, în timp ce curăţa ceapă. Arhondarul se mişca continuu pe lângă maşina de gătit, iar pe chipul lui se citea ,,sfânta mânie” pentru străinii care vroiau să-i tulbure liniştea. Cele două-trei cuvinte pe care le-a rostit la un moment dat au fost precum mila pe care un bogat o arată faţă de săraci, aruncându-le câţiva bănuţi. Un cărăuş stătea picior peste picior pe o canapea şi privea focul care ardea în vatră. Ce privelişte minunată! Numai la mănăstiri poţi vedea asemenea foc. Îl priveam toţi ca pe un apus de soare. Şi l-am fi privit mult şi bine, dacă tăcerea nu ar fi fost spartă de vocea stinsă a arhondarului care ne-a informat că la mănăstire, peisajele frumoase sunt unice.

La un moment dat, unuia dintre noi i-a venit ideea să coborâm în curte. ,,Feriți-vă!”, a strigat un altul: ,,o să revedem A Doua Venire!”. Şi, într-adevăr, curtea nu este decât un loc deschis foarte strâmt, şi recreere nu am fi găsit dacă am fi intrat în biserică, să vedem zugrăvit pe pereţi focul [iadului] care îi înghite pe păcătoşi, cântărirea sufletelor şi fiarele. Astfel, ne-am găsit şi noi o îndeletnicire care ne-a bucurat: să facem plimbări interminabile prin cerdac. Iar, şi iar… Aici am simţit pentru prima dată cu adevărat, ce minunat lucru este să păşeşti, precum condamnaţii la moarte cărora li se îndeplineşte ultima dorinţă. Bucuria soldatului care face de gardă ore întregi şi trebuie să-şi umple timpul cu ceva! Dacă nu ar fi existat veranda aceasta, ce ne-am fi făcut? Păşeam călcând apăsat şi făcând paşii mari, ,,înghiţind” distanţe mari, aşa cum cel flămând mănâncă pe nerăsuflate feliile mari de pâine atunci când i se iveşte ocazia. Prin fereastra întredeschisă se auzeau cântări şi rugăciuni care se citeau.

Aşa ne petreceam timpul, până când, în ziua următoare, am reuşit, în sfârşit, să avem parte şi de altă privelişte: am văzut obştea la masă. Această imagine, care nouă ne-a făcut o mare impresie, am surprins-o în ziua următoare, pe la orele 6 după amiaza, la trapeză, acea sală mare care se găseşte la toate mănăstirile, cu mesele de marmură albă, având atârnate pe pereţi aceleaşi icoane cu A Doua Venire. Înconjuraţi de imagini ale Dreptei Judecăţi, imagini înfricoşătoare, într-o continuă ,,dies irae”, cu capetele plecate, călugării mâncau salata de icre şi lintea pe care le aveau înainte. În faţa tetrapodului, în picioare, un monah citea cu voce tare omiliile unui sfânt, după obiceiul care se păstrează la mănăstiri, pentru a nu se bucura trupul prea mult de mâncarea aceea sărăcăcioasă. Retras într-un colţ, mânca egumenul mănăstirii, cu o expresie ascetică severă a feţei pe care vârsta înaintată o făcea să pară de-a dreptul sălbatică. Să fi avut vreo optzeci de ani. La sfârşitul mesei şi-a întins mâna şi a sunat dintr-un clopoţel pe care îl avea înainte. Imediat, toţi călugării, în acelaşi timp, cu o mişcare coordonată şi mecanică, dobândită de-a lungul anilor, s-au ridicat în picioare, aliniaţi, unul în spatele celuilalt şi stând nemişcaţi. Parcă ar fi vrut să arate că se pocăiesc pentru că gustaseră din bunurile pământeşti… Văzându-i aşa pe toţi, drepţi, în picioare, ei au redevenit ceea ce erau. Păcatul de a fi gustat puţină salată de icre şi linte trebuia ,,pedepsit”, trebuia să-şi revină şi să reintre în ,,ritm”. Am simţit o adiere rece când toată această armată de rase negre a trecut prin faţa noastră, înaintând în pas cadenţat, până au ajuns toţi în curtea mănăstirii. Bătrânul egumen, cu chipul lui încruntat, stând afară nemişcat, şi-a ridicat mâna şi a binecuvântat acea mare de rase negre care a trecut prin faţa lui. Mai apoi, după cum prevedea tipicul bisericesc, doi călugări, adică cei doi care pregătiseră mâncarea, au făcut o metanie mare în faţa lui, cerându-şi astfel iertare pentru neajunsurile mâncării. Această privelişte a fost singura noastră răsplată (pentru toată vremea cât am stat la mănăstire).

Iar acum, ce vom face…? Nu aveam nădejdea că vom mai vedea ceva. Ne-am reîntors în ,,temniţa” noastră. Ne uitam pe fereastră şi vedeam aceeaşi imagine, frunzişul din prăpastie şi ceaţa care se tot lăsa peste mănăstire. Am început din nou să păşim… Ah, dacă am fi putut să plecăm…! Dacă s-ar fi oprit vântul…! Dacă am fi găsit şi o barcă…

După ce am visat bărci, frânghii, pânze, ba chiar cum ,,evadam” pe fereastră, cum zburam prin aer, şi multe asemenea ,,acrobaţii”, într-o dimineaţă ne-am trezit că vântul se potolise şi ne-au spus că urma să plece și barca cu motor a mănăstirii. Ne-am strâns lucrurile în mare grabă, am închis valizele şi am coborât. Arhondarul, văzând că străinii pe care îi găzduise pleacă, a rămas – mare minune! – zâmbind, şi, când i-am strecurat o bancnotă de cincizeci – ca răsplată pentru toate lipsurile pe care nu a reuşit să ni le impună – a făcut cel mai nobil gest pe care putea să-l facă: a primit banii fără nici cea mai mică împotrivire. Ospitalitatea de care a dat dovadă nu s-a oprit aici, încredinţându-ne, pe mai departe, ploii care începuse să cadă în rafale.

Am sărit în barcă. Era o barcă robustă, solidă, ca toate care se găsesc la Athos și care trebuie să se lupte cu marea furioasă; era de curând vopsită, iar la cârma ei se afla fratele Evdókimos, novice, desculţ şi gata de plecare… Împreună cu noi călătorea şi un călugăr bătrân care mergea la Tesalonic cu treburi ale mănăstirii. Plouă… Suntem toţi trei acoperiţi cu o pânză de corabie şi cuverturi de lână ca să ne ferim de ploaie. Plouă. Stânci sălbatice, cuiburi de corbi… Trecem pe sub pietre suspendate deasupra capetelor noastre, văi se deschid în faţa noastră şi iar dispar, alte stânci stau agăţate deasupra noastră, titanice construcţii, promontorii pe care natura le-a creat pentru cine ştie ce motiv… Pentru ce oare? Pentru mântuirea unor suflete? Pentru pierderea celorlalte? Pare că cea de-a doua variantă este mai aproape de adevăr, în cazul nostru.

Dintr-o dată, barca noastră rămâne nemişcată. Motorul s-a oprit, nu mai funcţionează. Evlóghios încearcă să-l repare. Plouă. În dreapta noastră, întinderea pustie de apă, în dreapta, stâncile înalte. Un val mai mare ar fi de ajuns să facă bucăţi mica noastră barcă. Motorul porneşte din nou. Pornim. Dar, se opreşte iar… Aşteptăm. Ploaia cade de sus şi ne biciuieşte feţele. Într-un final, Evlóghios reuşeşte să pornească din nou motorul bărcii care, de data aceasta, nu se mai oprește. Continuăm fără nici un fel de peripeţii, şi, sub o ploaie torenţială, ajungem la Dafni.

Micul han din Dafni, cu cărăuşii, hamalii, călugării săi, ni se părea acum, după experienţa noastră, un hotel de pe Coasta de Azur. Când le-am povestit celor de acolo păţania noastră, ne-au întrebat:

– Nu cumva la mănăstirea Dionisiou aţi fost?

– Ba da, chiar acolo.

– Aţi nimerit la mănăstirea cu cel mai sever mod de vieţuire. Dacă v-aţi dus ca să vă relaxaţi, nu v-aţi dus unde trebuie. Dacă aţi vrut să vedeţi ce înseamnă cu adevărat Sfântul Munte, da, aţi găsit ceea ce căutaţi. Obştea de acolo este expresia cea mai ,,sălbatică” a monahismului, iar la Dionisiou, vieţuirea este foarte aspră. Monahismul înseamnă fuga de lume. Apărarea călugărului în faţa ideii de socializare, pe care străinii, fără voia lor, o aduc cu ei în mănăstire, este tocmai ceea ce aţi găsit voi acolo: piper din belşug, cearceafuri murdare şi tăcere.

Foto sus: Mănăstirea Dionisiu cca. 1867-1872
Foto jos: Portul Dafni în 1967
Sursa: Zaharías Papantoníou, Sfântul Munte (1923)

Acatistul Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului (11 / 24 August)

Sf. Ierarh Nifon, Patriarhul
Constantinopolului
(11 August)

După începutul obișnuit, se zic:

CONDACELE ŞI ICOASELE:

Condacul 1

Pe vrednicul păstor, Sfântul Nifon al Constantinopolului, Ierarhul cel minunat la Bisericii lui Hristos, cel ce, ca un luceafăr prea luminos a strălucit cu înţelepciunea şi cu smerenia pe toate laturile Ortodoxiei, să-l lăudăm după cuviinţă, ca pe un mărgăritar de mult preţ al Bisericii neamului românesc, zicându-i cu evlavie din adâncul inimii: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nifon, lauda creştinilor!

Icosul 1

Din tinereţile tale, Harul Duhului Sfânt te-a călăuzit să-ţi înfrumuseţezi viaţa şi lucrarea rugăciunii după poruncile Evangheliei lui Hristos. Drept aceea, cu multă dragoste şi râvnă, luând crucea pe umeri, ai urmat Stăpânului Mântuitor, pentru care faptă te lăudăm, zicând:

Bucură-te, alesul lui Dumnezeu;
Bucură-te, floare duhovnicească a ţinutului Dalmaţiei;
Bucură-te, mângâierea evlavioşilor tăi părinţi;
Bucură-te, purtătorul numelui Sfântului Nicolae, ocrotitorul tău;
Bucură-te, cel ce ai crescut în dreapta credinţă;
Bucură-te, că din pruncie sufletul tău s-a făcut sălaş al Duhului;
Bucură-te, mlădiţă bună altoită în Hristos;
Bucură-te, că din tinereţe ai iubit frumuseţile ortodoxiei;
Bucură-te, că luând Crucea ai urmat lui Hristos;
Bucură-te, că dragostea de Dumnezeu a cuprins inima ta;
Bucură-te, minte luminată şi înţelepţită de Duhul Sfânt;
Bucură-te, următor al predaniilor Sfinţilor Părinţi;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nifon, lauda creştinilor!

Condacul al 2-lea

Pătruns fiind de iubirea lui Hristos, încă din fragedă vârstă ai părăsit grija cea lumească şi îmbrăţişând viaţa smerită a monahilor, ai fost îmbrăcat în chip îngeresc. Pentru aceasta, ai mulţumit totdeauna lui Dumnezeu, cântându-I: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Ca o floare, care se deschide rodului, Sfinte Părinte Nifon, alegând să mergi pe calea virtuţilor, ţi-ai deschis sufletul spre lumina învierii, făcându-l să crească întru roadele Duhului Sfânt. De aceea, ca un purtător de Dumnezeu, îţi cântăm unele ca acestea:

Bucură-te, mugur al sfinţeniei udat de apa vieţii;
Bucură-te, cămară care ţine roadele Duhului Sfânt;
Bucură-te, iconom al tainelor dumnezeieşti;
Bucură-te, râvnitor pentru casa Domnului;
Bucură-te, îndreptător al credinţei şi chip al blândeţelor;
Bucură-te, omule al lui Dumnezeu şi slugă credincioasă;
Bucură-te, smerit ascultător în mănăstirile Athosului;
Bucură-te, ucenic al pustnicului Antonie;
Bucură-te, următor şi împlinitor al pravilelor călugăreşti;
Bucură-te, cel ce ţi-ai hrănit sufletul cu înţelepciunea;
Bucură-te, candelă aprinsă din lumina învierii lui Hristos;
Bucură-te, lucrătorul virtuţilor mântuitoare;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nifon, lauda creştinilor!

Condacul al 3-lea

Cunoscând mai marii cetăţii Tesalonicului înţelepciunea şi viaţa ta îmbunătăţită, după trecerea la cele veşnice a mitropolitului lor, te-au chemat să fii întâistătător, păstor şi învăţător. Drept aceea, întru smerenie, ai primit această înaltă chemare, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Îndreptător credinţei şi pildă de înţelepciune te-ai arătat păstoriţilor tăi, în cetatea Sfântului Dimitrie izvărâtorul de mir, Sfinte Ierarhe Nifon, vrednicule de laudă, căci învăţătura şi faptele tale au uimit chiar şi pe cei necredincioşi, numele tău făcându-se cunoscut în toate părţile Ortodoxiei. Pentru aceasta îţi cântăm:

Bucură-te, vas ales al Duhului Sfânt,
Bucură-te, sârguincios slujitor al tainelor dumnezeieşti;
Bucură-te, înţelept luminător al credincioşilor ortodocşi;
Bucură-te, blândeţe şi tărie duhovnicească drept călăuzitoare;
Bucură-te, păstorul cel bun al Bisericii lui Hristos;
Bucură-te, învăţător şi tâlcuitor iscusit al Sfintelor Scripturi;
Bucură-te, luptător neînfricat împotriva nedreptăţilor;
Bucură-te, povăţuitorul monahilor şi sfătuitorul pustnicilor;
Bucură-te, stâncă neclătinată de zbuciumul lumesc;
Bucură-te, reazemul celor osteniţi şi ajutorul sărmanilor;
Bucură-te, bun chivernisitor al lucrurilor bisericeşti;
Bucură-te, iubitorule de pace şi dreptate pe pământ;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nifon, lauda creştinilor!

Condacul al 4-lea

Ca o făclie purtătoare de lumină din lumina Prea Sfintei Treimi s-a arătat slujirea ta arhierească în întunericului necunoştinţei, căci ca nimeni altul, între ierarhii timpului tău, te-ai ostenit a conduce neamurile către lumina învăţăturii Mântuitorului Hristos. Drept aceea, învăţând şi sfinţind pe cei binecredincioşi, mulţumeai pururea lui Dumnezeu pentru darurile pe care le-ai primit, cântându-I: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Fericite Ierarhe Nifon, numele tău şi faptele tale sfinte fiind cunoscute în toată Ortodoxia, Bunul Dumnezeu a binevoit ca să fii chemat la înalta slujire de patriarh al Constantinopolului, drept aceea, ca păstor al păstorilor şi vrednic şezător pe scaunul apostolesc te lăudăm zicând:

Bucură-te, următorul Sfinţilor Apostoli;
Bucură-te, fericit luminător al sfintei Ortodoxii;
Bucură-te, trimis al lui Hristos să păstoreşti Biserica Sa;
Bucură-te, propovăduitor şi cinstitor evlavios al Prea Sfintei Treimi;
Bucură-te, văpaie de rugăciune care arde spinii eresurilor;
Bucură-te, slujitor al adevărului şi om al dreptăţii;
Bucură-te, semănătorul cuvântului Evangheliei;
Bucură-te, glasul duhului vieţii în Biserica sfintei Înţelepciuni;
Bucură-te, unsul lui Hristos şi purtător de har dumnezeiesc;
Bucură-te, potir în care s-a turnat înţelepciunea cerească;
Bucură-te, învăţător, conducător al sfinţilor credincioşi;
Bucură-te, patriarh prea înţelept al Constantinopolului;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nifon, lauda creştinilor!

Condacul al 5-lea

Uneltirile şi vrăjmăşiile oamenilor răuvoitori te-au făcut să părăseşti scaunul apostolesc, suferind prigoană şi necazuri pe nedrept. Dar toate acestea le-ai răbdat şi le-ai biruit cu puterea rugăciunii către Hristos, cel ce a suferit împreună cu tine şi care niciodată nu te-a părăsit, cântându-I: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Cunoscută fiind viaţa ta curată şi plină de virtuţi, voievodul Radu cel Mare te-a chemat să fii povăţuitor al credincioşilor din Ţara Românească. Pentru aceasta înţelegând chemarea lui Dumnezeu pentru Grădina Maicii Domnului, Sfinte Părinte Nifon, ai primit să fii păstor strămoşilor noştri, care bucurându-se ţi-au cântat unele ca acestea:

Bucură-te, Sfinte Ierarhe binevenit în Ţara Românească;
Bucură-te, slujitor smerit în Biserica poporului român;
Bucură-te, învăţător statornic al dogmelor ortodoxe;
Bucură-te, organizator iscusit al vieţii bisericeşti;
Bucură-te, îţi aduc mulţumire credincioşii din episcopiile Buzăului şi Râmnicului, înfiinţate de tine;
Bucură-te, povăţuitor blând al poporului binecredincios;
Bucură-te, podoabă de mult preţ a Ortodoxiei româneşti;
Bucură-te, prieten al voievozilor şi al domnitorilor credincioşi;
Bucură-te, părinte duhovnicesc al monahilor români;
Bucură-te, fericit rugător al plaiurilor străbune;
Bucură-te, apostol între apostolii neamului românesc;
Bucură-te, fericit povăţuitor al preoţilor şi călugărilor evlavioşi;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nifon, lauda creştinilor!

Condacul al 6-lea

Alergat-au la tine, ca la un păstor şi învăţător preaînţelept, clerul şi poporul cel iubitor de Hristos. Iar tu, Părinte, pe toţi i-ai povăţuit să aibă credinţă în Dumnezeu şi să ţină neschimbate dogmele şi Sfintele Tradiţii ale Bisericii drept măritoare, ca împreună cu îngerii să cânte cu vrednicie lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Nu te-ai cruţat, Părinte, să mustri cu asprime pe cei fără de lege care se îndepărtaseră de la poruncile lui Dumnezeu, pentru care ai suferit izgonire de la slujirea sfântă a Bisericii. Însă cu credinţă în Dumnezeu, retrăgându-te în singurătatea Muntelui Athos, te-ai rugat pentru cei ce te-au prigonit pe nedrept, drept aceia noi, minunându-ne de răbdarea ta, îţi cântăm unele ca acestea:

Bucură-te, Sfinte Ierarhe plin de răbdare şi iubire;
Bucură-te, că n-ai suferit călcarea poruncilor dumnezeieşti;
Bucură-te, descoperitorul minciunii şi surpătorul intrigilor;
Bucură-te, luptător vrednic împotriva uneltirilor diavoleşti;
Bucură-te, Ierarhe mai puternic decât ameninţările omeneşti;
Bucură-te, că nimic nu te-a despărţit de adevărul dumnezeiesc;
Bucură-te, că pe Hristos L-ai avut povăţuitor întru toate;
Bucură-te, străjer credincios şi statornic al Bisericii lui Hristos;
Bucură-te, sabie care taie înşelăcinea şi viclenia oamenilor;
Bucură-te, scut de apărare pentru cei nedreptăţiţi;
Bucură-te, liman celor aflaţi în primejdii şi necazuri;
Bucură-te, luceafăr răsărit în vremea prigonirilor;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nifon, lauda creştinilor!

Condacul al 7-lea

Mustrat fiind de cuget şi temându-se să nu vină peste el mânia lui Dumnezeu pentru fapta sa, Radu cel Mare a voit să te readucă, Sfinte Nifon, în Ţara Românească; însă tu, Părinte, mistuit fiind de dorul rugăciunii neîncetate şi al liniştei, ai rămas în viaţa pustnicească mulţumind lui Dumnezeu şi cântându-I: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Ierarh plăcut lui Dumnezeu şi făclie duhovnicească, exemplu al rugăciunii curate şi vistierie neîmpuţinată de sfaturi ziditoare te-ai arătat, Sfinte Părinte, călugărilor şi pustnicilor Muntelui Athos, la care cu toţii alergau şi te cinsteau ca pe un călăuzitor duhovnicesc care revarsă roadele dragostei lui Hristos, zicând:

Bucură-te, ancoră tare şi nemişcată a dreptei credinţe;
Bucură-te, înger în trup, plin de lumină cerească;
Bucură-te, suflet înmiresmat de mireasma Duhului Sfânt;
Bucură-te, cel ce ai fost învrednicit de darul rugăciunii inimii;
Bucură-te, mângâietorul şi povăţuitorul monahilor ascultători;
Bucură-te, cămară în care locuieşte Hristos;
Bucură-te, lauda vieţuitorilor Muntelui Athos;
Bucură-te, purtător de lumină necreată;
Bucură-te, cel prin ale cărui rugăciuni ispitele diavoleşti se risipesc;
Bucură-te, curăţitorul patimilor şi al răutăţilor omeneşti;
Bucură-te, defăimătorul lenevirii şi al vicleşugului;
Bucură-te, nădejdea celor greu ispitiţi;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nifon, lauda creştinilor!

Condacul al 8-lea

Credinţa cea dreaptă păzind şi calea vieţii pământeşti săvârşind, Sfinte, Dumnezeu te-a mutat de la cele vremelnice la cele nepieritoare. Drept aceea, Împăratul slavei, Hristos Mântuirorul nostru, te-a încununat şi te-a aşezat în ceata marilor dascăli ai lumii şi ierarhi, împreună cu care cânţi neîncetat în ceruri Prea Sfintei Treimi: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Dobândind Împărăţia cerurilor, Sfinte Ierarhe Nifon, te bucuri de răsplata veşnicelor bunătăţi ale Stăpânului tuturor, Hristos Dumnezeu, Cel ce te-a întărit în toate ostenelile tale din Biserica Sa. Iar noi în Biserica slavei Sale cu bucurie îţi aducem unele ca acestea:

Bucură-te, prietene al Mântuitorului şi casnic al lui Dumnezeu;
Bucură-te, împreună vorbitorule cu sfinţii şi locuitorule cu îngerii;
Bucură-te, Patriarh al Bisericii aşezat de Hristos în ceata ierarhilor;
Bucură-te, văzătorule al feţei celei nevăzute a lui Dumnezeu;
Bucură-te, lauda cuvioşilor şi bucuria mucenilor;
Bucură-te, lumina aprinsă din focul dumnezeirii;
Bucură-te, chip ajuns la măsura asemănării cu Dumnezeu;
Bucură-te, piatra tăiată din piatra Hristos;
Bucură-te, candelă veşnic aprinsă în Împărăţia cerurilor;
Bucură-te, luceafăr strălucitor în lumina cea negrăită;
Bucură-te, cel ce urci din slavă în slavă în Dumnezeu;
Bucură-te, că Hristos Se oglindeşte în chipul tău;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nifon, lauda creştinilor!

Condacul al 9-lea

După mutarea ta la cele veşnice, nu după multă vreme, monahii mănăstirii Dionisiu, unde te-ai săvârşit întru Domnul, Sfinte Părinte, au scos sfintele tale moaşte care s-au arătat pline de putere dumnezeiască şi izvorâtoare de tămăduiri, pe care le-au aşezat cu evlavie spre închinare, mulţumind lui Dumnezeu şi cântând: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Fericitul Voievod Neagoe Basarab, ucenicul tău, auzind că sfintele tale moaşte au fost preamărite de Dumnezeu, cu osârdie a trimis solie să le aducă în Ţara Românească pentru a ridica blestemul înaintaşilor săi. Drept aceea, sfintele tale moaşte, fiind aşezate pe mormântul voievodului Radu cel Mare şi, după multe rugăciuni şi privegheri, toţi au cunoscut că ai iertat de cel ce te-a prigonit. Iar noi minunându-ne de o rânduială ca aceasta, zicem:

Bucură-te, următorul în iertare al Mântuitorului Hristos;
Bucură-te, blândeţe şi tărie duhovnicească drept călăuzitoare;
Bucură-te, semn al dragostei trimis de Dumnezeu credincioşilor;
Bucură-te, casa împăcării şi pacea oamenilor;
Bucură-te, bun îndrumător şi povăţuitor al fericitului Voievod Neagoe Basarab;
Bucură-te, că prin sfintele tale moaşte aduci pace şi linişte în sufletele noastre;
Bucură-te, că te rogi lui Hristos pentru neamul românesc;
Bucură-te, tămăduitorul bolilor nevindecate;
Bucură-te, împodobitorul duhovnicesc al catedralei Craiovei cu creştetul tău;
Bucură-te, că Biserica Olteniei se bucură de grija şi ajutorul tău;
Bucură-te, îţi aduc credincioşii şi monahii care poartă numele tău;
Bucură-te, lumină pentru neamuri şi bucurie pentru popoarele ortodoxe;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nifon, lauda creştinilor!

Condacul al 10-lea

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii săi, zicea oarecând în glas de rugăciune proorocul David, că pe tine, Sfinte Ierarhe, cel ales dintre fiii oamenilor, te-a chemat să fii Ierarh cinstit şi preţuit de preoţi, monahi şi credincioşi, pentru care cu toţii veselindu-ne duhovniceşte ne uimim de strălucirea ta pe care ai primit-o de la Dumnezeu, unde, împreună cu îngerii cânţi Prea Sfintei Treimi: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Fiind aşezat de Dumnezeu în ceruri în ceata ierarhilor şi odihnindu-te de ostenelile tale în lumina cea negrăită a Prea Sfintei Treimi nu uita, Părinte Sfinte, pe cei ce cinstesc cu evlavie, aici pe pământ, sfântă pomenirea ta şi întru bucuria inimii îţi cântă:

Bucură-te, rugătorule neîncetat la Dumnezeu pentru noi păcătoşii;
Bucură-te, Sfinte, cinstit între sfinţii neamului românesc;
Bucură-te, foc al Ortodoxiei şi stâlp al Bisericii strămoşeşti;
Bucură-te, icoana ierahilor şi a preoţilor cucernici;
Bucură-te, pacea călugărilor şi liniştea sihaştrilor;
Bucură-te, sfetnic de lumină pentru toţi credincioşii;
Bucură-te, călăuza celor ce vor să se mântuiască;
Bucură-te, uşă deschisă către sfânta spovedanie;
Bucură-te, povăţuitor către Sfânta Împărtăşanie;
Bucură-te, izvor duhovnicesc care adăpi spre viaţa veşnică;
Bucură-te, liman duhovnicesc în care se odihnesc cei asupriţi pentru dreptate;
Bucură-te, îndulcirea celor ce-ţi cer ajutorul în necazuri şi întristări;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nifon, lauda creştinilor!

Condacul al 11-lea

Cu ce cuvinte te vom lăuda pe tine, Sfinte Ierarhe Nifon, cel ce te-ai asemănat pe pământ cu îngerii, vieţuind mai presus de om; propovăduitorul Evangheliei Mântuitorului Hristos, cinstitorul adevărat al Maicii lui Dumnezeu, cel ce ai fost întâi şezător pe scaunul apostolilor, frumuseţea mucenilor şi cuvioşilor, slujitor îndumnezeit de Duhul Sfânt, care cânţi neîncetat: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Gura ta ce grabnică spre învăţătură, răsunând în urechile înţelenite de patimi, deşteaptă sufletele învârtoşate de păcate şi le face sârguincioase să înţeleagă tainele lui Dumnezeu. Pentru aceasta, Sfinte Ierarhe Nifon, de Hristos cuvântătorule nu înceta să te rogi lui Hristos Dumnezeu să ne trezească şi pe noi la lucrarea faptelor bune, ca să te lăudăm zicând:

Bucură-te, rugătorule fierbinte pentru cei ce se ostenesc în aspră nevoinţă;
Bucură-te, izbăvitorul de întristare şi dătătorul bucuriei;
Bucură-te, părinte pentru cei orfani şi oropsiţi;
Bucură-te, sprijinul bătrânilor şi reazemul săracilor;
Bucură-te, risipitorul furtunilor şi aducătorul de roadă pământului;
Bucură-te, înţelept povăţuitor al tinerilor;
Bucură-te, dezlegătorul blestemelor şi al farmecelor;
Bucură-te, călăuzitorul conducătorilor noştri pe calea adevărului;
Bucură-te, întruchiparea faptelor bune şi al virtuţilor;
Bucură-te, turnul din care se vede lumina lui Hristos;
Bucură-te, arhipăstor cinstit în toată Ortodoxia;
Bucură-te, apărător statornic al canoanelor şi dogmelor credinţei;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nifon, lauda creştinilor!

Condacul al 12-lea

Cel ce în ceruri străluceşti în ceata ierarhilor, iar pe pământ eşti podoaba poporului celui bine credincios, Sfinte de Dumnezeu înţelepţite Nifon, roagă pe Dumnezeu să ne dăruiască harul său pentru a ajunge şi noi la împlinirea virtuţilor ca împreună cu tine să-I cântăm cântarea sfântă: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Harul Duhului Sfânt cere nouă de la Tatăl ceresc, Sfinte, ca să se reverse peste noi pentru a putea lupta împotriva vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Întinde mâna ta spre ajutorul nostru, împacă viaţa noastră, Părinte Ierarhe, ca să nu pierim în vâltoarea ispitelor ce ne împresoară, ci, bucurându-ne să-ţi zicem:

Bucură-te, râule al lui Dumnezeu cel plin de apele harului;
Bucură-te, vasului Duhului şi minte veghetoare;
Bucură-te, cunoscătorul teologiei şi al înaltei cugetări;
Bucură-te, icoană luminată de razele dumnezeirii;
Bucură-te, minte înţeleaptă şi gură de mireasmă duhovnicească;
Bucură-te, fulger care luminezi toate laturile Ortodoxiei;
Bucură-te, rugătorule înaintea Prea Sfintei Treimi;
Bucură-te, lauda şi darul Bisericii Ortodoxe Române;
Bucură-te, ocrotitorul Târgoviştei şi al Argeşului;
Bucură-te, bucuria poporului românesc ortodox;
Bucură-te, ajutorul nostru în ziua judecăţii;
Bucură-te, mijlocitorule pentru sufletele noastre;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nifon, lauda creştinilor!

Condacul al 13-lea

O, întru tot fericite, Sfinte Ierarhe Nifon, primeşte această puţină rugăciune ce ţi-o aducem din inimă curată; izbăveşte-ne de boli, de primejdii, de moarte năpraznică şi de toate ispitele diavoleşti. Roagă, Sfinte, pe Înduratul Dumnezeu să ne izbăvească de focul cel veşnic, iertându-ne păcatele noastre, iar la sfârşitul vieţii noastre, să ne primească în Împărăţia Sa cerească unde toţi sfinţii se veselesc, ca împreună cu tine să cântăm: Aliluia! (acest condac se zice de trei ori)

Apoi se zic din nou
Icosul 1: „Din tinereţile tale…” şi
Condacul 1: „Pe vrednicul păstor…”
şi otpustul

Sursa: Viaţa şi Acatistul Sfântului Ierarh Nifon al II-lea, Patriarhul Constantinopolului şi Mitropolit al Ţării Româneşti, Arhiepiscopia Târgoviştei, 2008, pp. 31-46.
Textul acestui Acatist a fost alcătuit de Comisia Liturgică şi Teologică a Arhiepiscopiei Târgoviştei, sub conducerea Înalt Prea Sfinţitului Părinte dr. Nifon, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Târgoviştei, revizuit de Prea Sfinţitul Ioachim Băcăoanul, Arhiereu vicar al Episcopiei Romanului, corectat şi îndreptat de Prea Sfinţitul Irineu Slătineanul, secretarul comisiei speciale pentru canonizarea Sfinţilor Români.

Sursa online:  Acatistul Sfântului Ierarh Nifon al II-lea, Patriarhul Constantinopolului şi Mitropolit al Ţării Româneşti.

Vezi și: Viaţa şi nevoinţele Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului (11 August), cel ce a trăit ultimii ani de viaţă în ascunsă şi smerită ascultare la Dionisiu, asemenea monahilor de rând

Cap. XLVII: Despre darurile Sfântului Duh [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cu puţin înainte de moartea sa, în Palestina, Sfântul Sava le-a spus ucenicilor săi:
– După ce vor trece mulţi ani, un prinţ din Serbia va veni aici ca pelerin. Numele lui va fi Sava. Îi veţi da icoana Maicii Domnului «Galaktotrofusa» (care alăptează). Când se va închina mormântului meu, cârja mea de păstor va cădea asupra lui, dându-i binecuvântare să călăuzească poporul lui Dumnezeu.
Când ucenicul Sfântului Sava, Sfântul Ioan Damaschin, a auzit aceasta, a cerut ca şi icoana Maicii Domnului «Tricherousa» (în care Maica Domnului are trei mâini), care îi vindecase mâna sa tăiată, să-i fie dată sârbului Sava de la Hilandar. Şi totul s-a petrecut aşa cum a prezis Cuviosul Sava cel sfinţit. Când după aproape şase veacuri a venit la Locurile Sfinte sfântul sârb Sava şi s-a închinat, a primit două icoane şi cârja, pe care le-a dus la Chilia «Schimbarea la Faţă» din Karyes, unde locuia. De atunci, chilia se numeşte «Pateriţa»* sau «Typikario», pentru că în locul altor slujbe zilnice, înainte de Sfânta Liturghie, se citeşte toată Psaltirea.
Sfântul Pavel de la Xeropotamu a zidit atât Mănăstirea Xeropotamu, cât şi Mănăstirea Sfântul Pavel. El a fost numit «cel mai învăţat dintre filosofi». Minunată este predica sa de la «Intrarea în Biserică a Maicii Domnului», precum şi canoanele la cei 40 de Mucenici, pe diferite glasuri, şi canonul iambic la Sfânta Cruce.
*Pateriţa (πατερίτσα) = «cârjă» [Nota editorului].

Dreptul şi de Dumnezeu insuflatul părinte Maxim Kafsokalivitul înota în marea darurilor divine, care sunt dăruite din Fântâna veşnică a Harului ce-i împodobeşte pe toţi sfinţii. De asemenea, el avea un dar deosebit ce numai rareori este dat unora. Putea să zboare. Putea să meargă dintr-un loc în altul prin aer. Era o pasăre a cerului, atât la figurat cât şi literal. Biograful său, Teofan Peritheoriou, a fost martor al harului său special. Iată cum descrie el:
„Nu vreau să ascund ceea ce am văzut. Am fost martor, pentru că îl întâlnisem şi păstram des legătura cu el. Într-o zi, însoţit de un alt monah, am părăsit Vatopedul şi am plecat la chilia lui din Kafsokalivia. Nu l-am găsit acolo şi eram trist, aşa că m-am uitat împrejur, sperând să-l găsesc undeva. Am mers în spatele colibei sale şi, privind spre drumul lui Isaia, era acolo. L-am văzut lângă bazinul lui Agelarios, la aproape două mile distanţă, pe o întindere colţuroasă a unui drum stâncos, foarte dificil. L-am văzut pe sfânt ridicat deasupra pământului în aer. El zbura ca un vultur deasupra pădurii şi a stâncilor, venind spre mine. În acel moment, m-am speriat şi am strigat: «Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale». Fiindcă eram speriat, m-am tras înapoi, şi el, cât ai clipi din ochi, a apărut în faţa mea, cântând. Am căzut în genunchi, ca să-i fac plecăciune. Iar el mă întrebă:
– De cât timp eşti aici?
Apoi mi-a ţinut mâna cu blândeţe, ca un părinte, şi m-a condus în coliba lui. După ce a terminat de a mă povăţui, mi-a spus:
– Fii atent, să nu descoperi nimănui ce ai văzut, cât sunt încă în viaţă. Şi să ştii că într-o zi vei fi egumen şi apoi Mitropolit al Archithesului. Vei înfrunta multe ispite, dar fii răbdător şi urmează-L pe Hristos, Care a fost răstignit pe cruce de lemn. Hristos te va ajuta în timpul ispitelor, necazurilor şi luptelor tulburătoare.
Şi, într-adevăr, toate acestea s-au întâmplat în viaţa mea exact cum îmi prezise şi îmi descrise cu cuvintele sale profetice“.

Dreptul Teoclit s-a nevoit în teritoriul Esfigmenului. El a devenit ierarhul de Filadelfia, şi împreună cu dreptul Nichifor au fost învăţătorii rugăciunii minţii ai Sfântului Grigorie Palama.

Drepţii Mitrofan şi Dionisie (secolul XVI) s-au nevoit într-o peşteră ce aparţine de Sfânta Ana Mică. Un grup activ de călugări din ascultarea monahului Gherasim Imnograful şi a ieromonahului Dionisie au transformat peştera într-un paraclis. Cei doi sfinţi nu au permis ca sfintele lor moaşte să fie mutate. Mulţi au simţit mireasma care venea din zona peşterii sfinţilor.
Sfântul Dionisie şi-a petrecut toată viaţa studiind Sfintele Scripturi şi retorica. Ca urmare, el a fost numit «Oratorul». A simplificat multe cuvântări ale diferiţilor părinţi, care au fost găsite în manuscrise şi adăpostite în diferite mănăstiri ale Muntelui Athos. El însuşi a scris un comentariu numit «Îndreptar».

Dreptul Acachie din Kafsokalivia avea darurile înainte-vederii şi al proorociei. El era în stare, cu ajutorul iluminării dumnezeieşti, să vadă starea interioară a fiecărei persoane, iar dacă cineva încerca să ascundă ceva, chiar un simplu gând, el descoperea înţelegerea acelui gând prin sfatul dat aceluia.

Sfântul Sava de la Mănăstirea Vatoped, cel «nebun pentru Hristos», pentru o lungă perioadă de timp s-a nevoit într-o peşteră din pustiul de lângă Iordan. Atunci era călugăr în ascultarea Mănăstirii Cinstitului şi Slăvitului Prooroc Ioan Inaintemergătorul. El era înzestrat cu harul lui Dumnezeu şi avea o relaţie specială de prietenie cu animalele, chiar cu leii din zona înconjurătoare, asemănătoare cu relaţiile omului dinaintea căderii. Iată ce povesteşte despre aceasta ucenicului său:
– Prietenul meu, eu de multe ori am câştigat folos de la harul lui Dumnezeu prin apropierea de animalele sălbatice. Adesea m-am întâlnit prin pustie cu lei şi mergeam împreună, ca şi cum am fi fost prieteni. Adesea mergeam intenţionat printre ei, când erau doi sau trei împreună. I-am observat cu atenţie: ochii lor, mărimea trupurilor lor, mişcarea maiestuoasă a gâtului spre dreapta sau spre stânga, salturile lor curajoase şi maiestuoase. Şi sunt sigur că ai auzit de ghearele lor ascuţite şi despre toate celelalte detalii. Leii mă lăsau să-i observ în felul acesta, confortabil, nedorind să mă oprească. Ei doreau compania mea foarte mult şi stăteau lângă mine, într-un fel prietenos şi liniştit, ca şi cum ne cunoşteam de mult timp. Examinând toate aceste lucruri, pe care le-am menţionat mai înainte, am obţinut, ca niciodată înainte, o minunată cunoaştere a creaţiei lui Dumnezeu. Sufletul meu a fost străpuns de puternicul sentiment al slavei şi dragostei lui Dumnezeu. De fiecare dată mi-l aminteam pe marele David, care a invitat fiarele şi toată creaţia să-L laude pe Dumnezeu. Şi eu am cântat împreună cu el, cu mare bucurie şi admiraţie, acest binecuvântat verset: «Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut».

Isihastul Ilarion Iviritul a fost un om foarte duhovnicesc. Se ruga fără încetare şi era înainte-văzător. Un vas rusesc trimis de Ţar la Mănăstirea Dionisiu a aşteptat trei zile ca să primească de la acest slujitor luminat a lui Dumnezeu un răspuns despre rezultatul războiului din Crimeea (1854). Când în cele din urmă l-a dat, el a spus că Rusia va suferi şi va fi înfrântă în final, dar că nu va pierde nici un pământ. Şi exact aşa s-a întâmplat.
Cel ce a fost martor cu ochii şi urechile sale la înainte-vederea părintelui a fost evlaviosul călugăr Iacov Dionisiatul care, când era frate începător, l-a vizitat pe el. Părintele l-a chemat de la distanţă pe nume: «Vino, copilul meu Ioan», a spus el, chiar dacă nu-l văzuse niciodată mai înainte. Apoi i-a dat sfat duhovnicesc, spunându-i să fie mai degrabă răbdător decât trist, fiindcă fratele său Gheorghe părăsise Mănăstirea Dionisiu în chiar acea zi şi plecase la Mănăstirea Xenofon. Apoi l-a luat în micuţul paraclis închinat Sfântului Iacov, şi-a pus mâinile pe capul său şi a spus:
– Iubeşte-l şi cinsteşte-l pe acest apostol, al cărui nume îl porţi. Va fi cel mai bun ocrotitor al tău.
– Dar, părinte, numele meu nu este Iacov. Eu mă numesc Ioan.
– Ştiu, fiule. Vei fi numit Iacov. Dar, până vei deveni monah, trebuie să ştii aceste lucruri pe care le-ai auzit azi de la un monah prost.
I-a fost dăruit ca să ştie timpul morţii sale, ceea ce a făcut posibil ca să dea ultimele sfaturi şi dorinţe despre aceasta.

În anul 1880, părintele Averchie ardea de dorinţa unei vieţi ascetice şi a venit de la mănăstirea din Nakos şi s-a aşezat într-o peşteră de la Noul Schit. El s-a luptat cu toată puterea împotriva patimilor trupului şi a sufletului, ca şi împotriva duşmanului neamului omenesc, diavolul. Prin post, priveghere şi rugăciuni lungi, el a atins mari înălţimi de virtute şi a câştigat darul înainte-vederii şi al discernământului.
Odată, în timpul unei privegheri de toată noaptea, a intrat nechemat în Sfântul Altar şi s-a apropiat de Sfânta Masă. Acolo L-a văzut pe Domnul, Care i-a arătat numele lui scris în Cartea Vieţii şi Care i-a spus să sporească nevoinţele ascetice. Cu 20 de zile înainte de a se întâmpla, a prezis focul care avea să înghită Mănăstirea Sfântul Pavel şi, de asemenea, a prezis întronizarea regelui Alexandru în timpul lui Elefterie Kenizelos.
Adesea vedea adânc în inimile celor ce se împărtăşeau cu Sfintele Taine. În funcţie de starea duhovnicească a fiecărei persoane pe care o observa, era fericit sau trist.

Pustnicul Damaschin din pustia Sfântului Vasile ne-a spus următoarele:
– Odată am căzut grav bolnav şi aproape mort. La scurt timp după aceasta, evlaviosul monah Sofronie m-a întâlnit. El era din grupul de călugări «Giannokopoula», din zona Marii Lavre, unde administrase viile mănăstirii. M-a întrebat: «Ce s-a întâmplat cu tine în acea noapte când mi-ai cerut ajutorul şi a trebuit să mă scol şi să fac rugăciune pentru tine?». Am fost surprins. Nu m-am aşteptat ca cineva, care înainte a fost doar muncitor, să arate o astfel de harismă şi virtute.
Părintele Damaschin ne-a povestit aceste lucruri ca să dovedească că încă sunt părinţi rugători care sunt dăruiţi cu diferite harisme. Dar ei nu le expun în public. De multe ori nici ei nu sunt conştienţi de darurile lor. Ei sunt apăraţi de smerenie, ca să nu piardă harul pe care l-au câştigat.

Dreptul ascet Petru a spus:
– Când în timpul nopţii am mers afară să fac rugăciune, am auzit lucruri cereşti.

– Să nu crezi că aici sunt singur. Nu. Am acest mic animal, i-a spus părintele P. unui pelerin şi i-a arătat o broască. Torn multă apă la rădăcinile roşiilor, sub acest copac, şi broscuţa locuieşte acolo, nelipsindu-i nimic. Se va face călugăr! Vezi, frate, toate sunt blânde în pustie. Chiar şi fiarele sălbatice devin ascultătoare unui om al lui Dumnezeu. Odată, aveam mulţi şoareci în chilia mea. De câte ori tăiam lemne, imediat se adunau câte 15 şi se jucau în rumeguş. Aceasta a durat un timp lung. Bietele fiinţe erau flămânde şi eu nu aveam nimic ce să le dau să mănânce. De aceea, într-o zi au dispărut fără să se mai întoarcă vreodată.
Într-un schit al Ivirului trăia binecuvântatul monah Hristofor din Arta. Născut în 1730, el a fost elevul lui Evghenie Vulgaris. A fost unul dintre cei mai învăţaţi călugări din Sfântul Munte în secolul XVIII, fiind autorul a multe slujbe şi a multe cărţi. Membru al grupului de călugări «Kollivades», a fost cunoscut nu numai pentru înţelepciunea sa, dar şi pentru virtutea sa în general, pentru dragostea sa de isihie, care curăţeşte sufletul.

Vrednicul de pomenire părinte Gavriil de la Dionisiu, poreclit «bunicul», ne-a povestit despre arhimandritul Hrisostom Hagi Daniel, care a trăit cu un secol în urmă. El era absolvent al Şcolii Teologice de la Halki, aproape de Constantinopol, şi al Universităţii de la Heidelberg; profesor şi cărturar, cinstit cu o medalie de guvernul francez. În ciuda tuturor acestor lucruri, era aşa de smerit şi de neafectat, încât cerea permisiune şi pentru lucrurile minore şi nu cerea să fie cinstit de nimeni.
Spre sfârşitul vieţii sale, când ascultarea lui a fost de a sluji ca portar, mulţi porumbei sălbatici veneau cu familiaritate la el, ca să primească firimituri de pâine din mâinile sale. Ei erau atât de blânzi, încât, când îl certa pe unul că nu-l lasă pe altul să mănânce, el imediat se aşeza pe umărul lui, chiar dacă nu mergea lângă ceilalţi.

În ţinutul Sfintei Mănăstiri Stavronikita trăia un ascet rus la care veneau păsărelele şi le hrănea din palmă.
De asemenea, am văzut un alt pustnic pe care îl înconjuraseră nenumărate păsărele de tot soiul şi care şedeau pe capul său, pe mâinile şi pe umerii săi, cu multă veselie şi bucurie, ciripind neîncetat.
Monahul Eftimie, biograful contemporan al Sfântului Nicodim de la Sfântul Munte (1749–1809), a scris despre marile daruri ale învăţăturii, retoricii şi înţelepciunii faimosului aghiorit următoarele:
– O, părinţilor, cum pot să scriu aceste lucruri fără lacrimi! Poporul nostru a început să-L laude pe Dumnezeu, Care ne-a dăruit un luminător neclintit în asemenea vremuri nefericite, când lipsa evlaviei şi a ateismului predomină aproape în fiecare parte a lumii, iar poporului nostru i s-a dat un asemenea îndrumător pentru cei rătăciţi în păcat, ca să fie mângâiere pentru cei în supărări. Da, îl numesc aşa, nu numai pentru scrierile sale prin care a luminat şi va continua să lumineze până la sfârşitul timpului întreaga Biserică Ortodoxă a lui Hristos, dar eu mărturisesc pentru toate pe care le-am observat zilnic, când toţi cei răniţi de păcat i-au părăsit pe ierarhi şi părinţi duhovniceşti şi au alergat la Nicodim, care era îmbrăcat în zdrenţe, să găsească vindecare şi mângâiere pentru durerile lor. Nu numai călugării din mănăstiri şi schituri şi chilii veneau la el, dar şi mulţi credincioşi din diferite ţări, ca să-l vadă şi să fie mângâiaţi de el. Adesea îl auzeam plângându-se de povara acestor fraţi în Hristos, pentru care scrisese şi explicase lucruri duhovniceşti toată viaţa, astfel ca textele să le fie de folos. Nu pentru că veneau la el şi plângeau, ci mai degrabă din cauza timpului mult pe care-l petrecea cu ei şi care-i împiedica îndatoririle duhovniceşti, căci avea mereu o mare dorinţă pentru rugăciunea minţii. Era silitor cu lucrarea rugăciunii minţii zi şi noapte. El închina câte două săptămâni întregi interpretării Sfintei Scripturi sau rugăciunii, cu capul aplecat în partea stângă a pieptului, cufundându-se în rugăciunea inimii, plângând din adâncul sufletului său: «Doamne Iisuse, miluieşte-mă». Din acest motiv ne spunea: «Hai să mergem, părinţii mei, într-o insulă pustie, să scăpăm de lume».

Era un bun şi blând monah rus cu numele Augustin, care aduna toţi catârii bolnavi din zonă şi avea grijă de ei, îngrijind de bolile lor. Astfel era flacăra milei în inima lui pentru întreaga creaţie şi pentru creaturile lui Dumnezeu. Chilia lui aparţinea de Mănăstirea Filoteu.
Când era încă începător, mănăstirea metaniei sale, Sfântul Pantelimon, l-a trimis la unul din metocurile ei [în afara Muntelui Athos], unde a suferit o mare ispită trupească din cauza prezenţei fetei unui muncitor de acolo. Ca să depăşească ispita, el a sărit într-un râu. De atunci a cerut să fie ascet în afara mănăstirii şi să nu mai fie trimis din nou la acel metoc.

Un ascet numit Pahomie era fără şcoală. Ştia să spună numai «Hristos a Înviat». Muncea într-o chilie, împlinindu-şi datoria ascultării lui şi, din când în când, cineva îi aducea mâncare. Mulţi şerpi veneau la locul lui de muncă şi-i făceau munca foarte grea. Trebuia să-i ia în mână şi să-i arunce. Odată, un şarpe mare i-a făcut o aşa problemă, că l-a apucat şi l-a legat în jurul mijlocului, ca pe o curea, şi a continuat să muncească. În acel moment, călugărul care-i adusese mâncare a intrat în chilia lui. Când a văzut şarpele legat în jurul mijlocului, s-a speriat foarte tare şi i-a spus să-l arunce afară, ca să nu fie rănit de el. Atunci bătrânul a repetat cuvintele lui Hristos: «Vă dau putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi toată puterea vrăjmaşului nu va putea face nimic ca să vă rănească» (Luca 10, 19), şi: «Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor lua, nu-i va vătăma» (Marcu 16, 18).

Părintele Irinarh din Schitul românesc Prodromu s-a născut în Mileşti din judeţul Dolj. Un om învăţat, care vorbea multe limbi. El era smerit, tăcut şi răbdător. Munca vieţii sale a fost una a unei mari aspiraţii şi unică în felul ei, conţinând 20 de volume mari, intitulate «Istoria Sfântului Munte», în total 10.000 de pagini.

Monahul Isaia de la Prodromu, de asemenea român, s-a născut la Aninoasa. Chiar dacă avea o educaţie limitată, a devenit un înţelept învăţător şi îndrumător duhovnicesc al practicii virtuţilor. Multe suflete, călugări şi credincioşi ce trăiau în lume, au găsit lângă el pocăinţă şi renaştere duhovnicească. A fost ascet şi chiar dăruit cu iscusinţa de a predica, aducând suflete pierdute la Hristos.

Diferitele harisme ale lui Hagi Gheorghe au fost evidente încă de când era începător. Harul lui Dumnezeu l-a vizitat la o vârstă foarte tânără. Odată, în timpul iernii, în timp ce toţi făceau rânduiala rugăciunii în amurg, a auzit vocea părintelui său, spunându-i:
– Călugării mei, salvaţi-mă!
Hagi Gheorghe a alergat şi a spus fratelui mai mare, care l-a certat, spunându-i:
– Pleacă cu înţelegerile tale greşite, continuă-ţi rugăciunea şi nu da atenţie.
Hagi Gheorghe, care ca începător era cunoscut cu numele de Gavriil, s-a supus. Apoi a auzit din nou vocea chinuită a părintelui său, spunându-i:
– Călugării mei, salvaţi-mă! Sunt lângă aşezarea Crucii, lângă Zigos, înainte de Kerasia şi sunt în pericol. Ajutaţi-mă!
Hagi Gheorghe a mers din nou la acel frate şi i-a spus:
– Părintele nostru este în pericol lângă Crucea.
Fratele l-a certat din nou.
– Eşti aşa de mult înşelat, încât poţi auzi vocea părintelui nostru din locul Crucii, care e la două ore distanţă?
Apoi, începătorul Gavriil l-a rugat pe el:
– Părinţilor, rugaţi-vă cu şiragul de metanii o dată, făcându-vă cruce şi veţi afla.
Şi, într-adevăr, de îndată ce au început să spună rugăciunea lui Iisus şi şi-au făcut semnul Crucii de două ori, au auzit strigătul disperat al părintelui lor. Imediat toţi au înfăşurat în jurul picioarelor vergele cu funii, ca să poată merge pe zăpadă, şi au plecat. Le-a luat aproape jumătate de zi să meargă de la Kafsokalivia până la locul Crucii. În unele locuri zăpada ajunsese la un metru înălţime.
Părintele lor Neofit, mergând de la Sfânta Ana la Kerasia, a obosit şi a căzut în zăpadă, neputând să se mişte. Când călugării l-au găsit, era aşa de adânc căzut în zăpadă, că de-abia putea să respire. L-au dus la Kerasia, unde i s-a dat primul ajutor, şi apoi au pornit spre Kafsokalivia. Este o realitate faptul că ceea ce l-a salvat pe părintele Neofit a fost rugăciunea fratelui Gavriil.

Marele Hagi Gheorghe avea de asemenea un dar cu fiarele sălbatice. Când era începător la Chilia Sfântul Gheorghe din Kafsokalivia, un porc mistreţ îi distrugea grădina de legume. Părintele Neofit i-a poruncit începătorului Gavriil să lege porcul sălbatic cu cureaua şi să-l aducă la el. Şi a cerut de asemenea să-i facă un coteţ în grajd. Când începătorul l-a adus, el i-a spus porcului: «Când ţi-e foame, vino aici şi călugării te vor hrăni, dar nu distruge grădina de legume». Astfel, porcul avea coteţ şi hrană. Când îi era foame, venea la grajd pentru mâncare.

Să spunem o poveste asemănătoare.
Pe când Hagi Gheorghe era mai marele unui grup de călugări, un porc mistreţ distrugea grădina de legume. El le-a spus ucenicilor săi să-l anunţe dacă văd animalul din nou. Într-o noapte, fiara a intrat în grădină prin gard. Când părintele l-a văzut, i-a poruncit să rămână nemişcat. Apoi l-a luat de urechi şi l-a dus, acum blând ca un miel, la grajduri. Acolo i-a dat poruncă să stea trei ore fără să mănânce. După ce a trecut timpul, l-a lăsat să plece, spunându-i: «Animal binecuvântat, nu-i destul Athosul pentru tine? De ce vii şi distrugi cele câteva legume pe care le cultivăm ca să ne hrănim? Du-te şi să nu te mai întorci, pentru că dacă te vei întoarce îţi voi dubla pedeapsa». Şi, cu adevărat, de atunci mistreţul nu s-a mai întors.

Mulţi greci şi ruşi mergeau să fie sfătuiţi de luminatul de Dumnezeu om, Hagi Gheorghe. Odată i-a scris Ţarului, sfătuindu-l să nu treacă în caleaşcă pe un anumit pod într-o anumită zi. Ţarul i-a ignorat sfatul. Dar cu şase luni mai târziu, când necazul s-a întâmplat, şi-a adus aminte ce i-a spus părintele, şi de atunci înainte l-a cinstit pe el mult.

Când Hagi Gheorghe a fost exilat la Constantinopol, prezenţa sa harismatică a dat mângâiere dumnezeiască creştinilor, necredincioşilor şi chiar turcilor. Harul lui Dumnezeu, prin vasul curăţit de viaţa ascetică, lucra minuni. Chiar şi cureaua lui Hagi Gheorghe făcea minuni. Bolnavii care o purtau se vindecau. Femeile aflate în pericol în timpul naşterii li se dădea naştere fără primejdie, iar cei posedaţi de demoni erau eliberaţi. Mulţi turci, suferind de diferite boli, erau binecuvântaţi şi vindecaţi de sfântul ocrotitor şi doctor al oamenilor. Respectat de toţi, el era numit «bizim-baba», care în turceşte înseamnă «tatăl nostru».

Cuviosul părinte Gherasim Imnograful mi-a spus multe lucruri despre sufletul simplu şi înzestrat al luptătorului duhovnicesc Petru, sau Micul Petru, cum era cunoscut. Acest Petru era unul dintre Daniilei şi era, de asemenea, unul dintre cei mai bătrâni şi înţelepţi părinţi ai timpului său.
Părintele ascet P. hotărâse să intre sub ascultarea pustnicului Petru. Dar când se pregătea să meargă la Karulia să se alăture pustnicului, însuşi părintele, după multe ore de mers de la Karulia la Filotei, a venit la el şi i-a spus că nu-l poate primi în ascultarea sa, deoarece a fost înştiinţat că părintele P. va muri curând. Şi, într-adevăr, de sărbătoarea Sfântului Petru Atonitul, 11 Iunie, mulţi părinţi au venit la chilia Părintelui P. să-i ureze la mulţi ani de ziua sa. După ce le-a dat nişte dulceţuri şi apă, s-a aşezat pe un scăunel şi şi-a dat duhul în pace, în timp ce ceilalţi pustnici se bucurau de aceste dulceţuri.

Părintele Teofilact a fost unul din călugării sfinţi de la Schitul Sfântul Vasile. Se spune despre el că, odată, o căprioară, fiind rănită la picior, a venit lângă chilia lui şi s-a întins jos. Părintele s-a apropiat de ea şi i-a vorbit blând, ca şi cum ar fi fost om.
– Stai ca să-ţi pot bandaja piciorul şi te vei face bine.
Căprioara s-a supus şi a rămas tăcută. Ca un bun doctor ortopedic, părintele, cu dragoste pentru creaturile naturii şi cu o inimă compătimitoare, a luat două nuiele şi o bucată de cârpă şi a făcut o atelă pentru piciorul rupt al nefericitului animal. Apoi, a mângâiat-o blând şi i-a spus:
– Du-te, draga mea, cu binecuvântarea Maicii Domnului şi vino peste 30 sau 40 de zile ca să-ţi iau atela!
După timpul dat, căprioara s-a întors la părintele Teofilact care, îndepărtând atela, a găsit piciorul complet vindecat.
Sfârşitul acestui om a fost unul sfânt. În timpul ultimelor sale clipe faţa lui strălucea ca a unui înger. Faţa lui era la fel de strălucitoare ca luna plină.

Binecunoscutul şi harismaticul părinte duhovnicesc katunakian, Ignatie, a fost vizitat de călugărul H., care era foarte tulburat de atacul fioros al diavolului. Aceasta era în anul 1922.
– Părinte sfinte, binecuvintează!
Şi părintele duhovnicesc, ca şi cum ar vorbi de a treia persoană care nu era acolo, i-a spus amănunţit despre ispitele lui, şi în loc să-i răspundă cu binecuvântare, i-a spus cu dragoste părintească:
– Micule Hrisant (l-a numit aşa datorită bogatei sale dragoste), nu fi intimidat, nu te teme de cei ce pot omorî trupul, dar nu pot omorî sufletul.
De un timp fiind orb, părintele Ignatie putea să vadă cu ochii duhovniceşti, şi «antenele» sufletului receptau multe bucurii. El era înştiinţat de Duhul Sfânt despre multe lucruri.
Un ascet contemporan spunea:
– Gândeşte-te la un şarpe care stă sub o stâncă toată iarna şi primăvara, iar când vrea să se încălzească la soare, noi îl omorâm. Gândeşte-te cum ar fi dacă Dumnezeu te-ar fi făcut măgar (El e Stăpân, El poate face orice doreşte), şi după ce ai fi fost încărcat cu lucruri, stăpânul tău s-ar aşeza şi el, te-ar băga într-o groapă şi te-ar lovi. Ţi-ar fi plăcut aceasta? Dacă ai examina acestea, ai lua toate poverile măgarului asupra ta şi I-ai mulţumi lui Dumnezeu că te-a făcut om şi ţi-a dat posibilitatea să câştigi raiul, de vreme ce este rai şi iad numai pentru oameni, nu şi pentru animale. Când iubeşti animalele, ele simt aceasta şi te văd ca pe prietenul lor. Înainte de căderea omului, animalele şi oamenii erau prieteni buni. Adam era clarvăzător. El putea să vadă duhovniceşte. Putea să prevadă toate nevoile animalelor şi să le ajute. Vulturul mânca numai animale moarte, dar după ce s-a sălbăticit a început să mănânce numai vii. Toate animalele erau blânde şi s-au sălbăticit numai după căderea omului.

Părintele Avacum, ce umbla desculţ, avea o memorie fenomenală. De asemenea, el era o expresie creştină vie a darurilor Sfântului Duh. Chiar dacă avea puţină educaţie, cu toate acestea, avea o cunoaştere uimitoare a Scripturilor. Memorase atât Noul, cât şi Vechiul Testament, rând cu rând, şi putea interpreta fiecare verset. Ore întregi, acest bătrân, cu ochii strălucind de bucurie şi plăcere, recita şi interpreta constant cuvintele lui Dumnezeu, ori în picioare, ori stând jos pe pământ, ori cu şiragul de metanii, ori cu mica lui lampă în mâini.
Părintele Gherontie, care era în ascultare şi a plecat la Metocul de la Kalamitsion, cum i s-a spus să facă, era un adevărat îngrijitor şi ocrotitor iubitor al animalelor. În fiecare după amiază, animalele veneau la Kalamitsion ca să-şi stingă setea în apa proaspătă de acolo. Şi de îndată ce auzeau vocea lui spunând «Veniţi, veniţi», ele se apropiau de părintele Gherontie, îşi frecau capul de pieptul lui şi apoi plecau.
Dacă lipsea vreun animal dintre cele ce se înghesuiau în jurul lui, părintele Gherontie se ruga Sfântului Modest şi apoi ieşea să-l găsească. De asemenea, dacă unul dintre ele era bolnav, se ruga aceluiaşi sfânt şi animalul se vindeca.
În timpul acelor ani, măcelari din Salonic cumpărau animalele mănăstirii şi toate veniturile din vânzare erau date de mănăstire ca ajutor pentru şcolile înrobite ale naţiunii.
Părintele Gherontie era supus şi grijuliu, ca să nu calce ascultarea părintelui său. El era admirat pentru aceasta de toţi fraţii. Într-o zi, fraţii l-au întrebat cum a devenit aşa blând şi supus şi el le-a spus:
– Când eram în lume, eram tulburat de toate: capre, oi şi vite. Eram supărat, ţipam şi le loveam fără nici un motiv. Când am venit aici, am auzit în una dintre povestiri despre Varlaam, că în timp ce lovea un animal, Dumnezeu l-a făcut pe animal să vorbească: «Ce ţi-am făcut, că mă loveşti?». De atunci, o mare schimbare a avut loc în mine şi am hotărât să am grijă cu plăcere de animale. Ca urmare, animalele se supun cu bucurie şi vin aproape de mine, de îndată ce le chem. Urmând această schimbare a minţii, pacea a venit asupra mea, împreună cu blândeţea în sufletul meu. Iarna sunt foarte trist, pentru că nu sunt grajduri, numai câteva colibe de paie unde trăiesc ele. Dimineaţa merg prin frig să caute mâncare şi seara, ele sunt fericite să se întoarcă în acele colibe de paie.

Părinţii din Dionisiu ne-au povestit despre părintele Isaac. Înaintea umilinţei şi a felului lui simplu de a fi, chiar şi fiarele se plecau. El era brutarul mănăstirii şi în brutărie ţinea un şarpe de un metru şi jumătate, pe care l-a numit Elafiatis. Bătrânul pregătea aluaturi moi, pentru ca şarpele să mănânce. După ce mânca, reptila dormea pe salteaua părintelui. În schimb, el gonea şoarecii din brutărie. Cât timp a trăit bătrânul, şarpele a stat acolo. Când alt călugăr a luat ascultarea, şarpele a dispărut.

Odată, părintele Teofilact a văzut duhurile rele lustruind pantofii unui monah. Mai târziu, acest monah a renunţat la schima monahală şi s-a întors în lume.
Altădată, a spus că a văzut demoni bătându-şi joc de călugării care-şi neglijau îndatoririle duhovniceşti şi-şi petreceau timpul în câştiguri materiale.
Un monah, care încă trăieşte, spunea că a văzut monahi care au căzut în ispita negoţului şi au uitat de sufletele lor.

Maica Timoteia, stareţa de la Makrimallis Pahnon, din Euboia, mi-a povestit despre părintele Avimelech, care i-a spus:
– Ţine minte că în viitor un preot îţi va propune să fii stareţă într-o mănăstire. Dar să nu accepţi. Nu va fi spre folosul tău.
Şi, într-adevăr, prezicerea lui s-a împlinit.
Altădată i-a spus:
– Una dintre călugăriţele tale se gândeşte să plece din mănăstire. Ai grijă şi n-o lăsa să plece, că va fi vătămată.
Acestea i le-a mărturisit ei şi o călugăriţă, ce avea gânduri de a pleca.

Cel mai drept ieromonah, Atanasie, un călugăr idioritmic de la Iviru, trăia în mănăstirea sa de metanie ca un ascet simplu, întotdeauna îmbrăcat ieftin, fără şosete, cumpătat, mâncând nu mai mult decât o mâncare simplă pe care o găsea în holul comun de la stăreţie. El trăia în două camere cu pânze de păianjen, pereţi afumaţi plini cu inscripţiile a variate versete din Scripturi şi cuvinte filosofice. Era cu adevărat un filosof a cărui minte zbura spre mari înălţimi duhovniceşti. Cunoştea multe limbi. Fusese educat în străinătate şi era înţelept şi echilibrat atât în scris, cât şi la vorbă. Dar era mai ales un bărbat ortodox cu o adâncime şi o experienţă duhovnicească, câştigând prin eforturile sale monahale o viaţă de pocăinţă, mistică, în Hristos.
A fost tuns monah la vârsta de 16 ani şi după aceea a început să slujească Biserica. A plecat în Rusia, Constantinopol şi Salonic, ca învăţător. Pentru o perioadă a lucrat ca preot slujitor la Neapoli, Italia, şi apoi în Tripolidida, patriarhia Alexandriei, unde plănuise să-l facă episcop. După ce a vizitat Ţara Sfântă, în 1938, a venit la Mănăstirea Iviru de pe Sfântul Munte, unde a încetat să mai slujească ca preot şi trăia ca un monah simplu, cum mulţi alţii au făcut în trecut după ce au venit la Muntele Athos. Smerenia şi căinţa sa erau permanente, fără întrerupere.
Îşi spunea lui însuşi: «Nici o altă persoană, vreodată, n-a păcătuit ca tine şi nu este altă nădejde pentru tine, decât nădejdea care vine din partea pierzării». Sute de suflete au găsit sfat, mângâiere şi ajutor din cuvintele sale, pline de har, întăritoare, pline de căinţă, pe care le vărsa ca dintr-o fântână nesecată. Cât de bine mi-l amintesc aici, în camera de primire a mănăstirii!
Acest părinte vrednic de pomenire accentua insistent că numai îndrumarea ascetică practică produce creştini maturi, persoane duhovniceşti adevărate. De asemenea, arăta pericolele pe care le au de înfruntat ieromonahii care trăiesc şi muncesc în lume.

De câte ori Dumnezeu îi da ocazia să-i ajute pe fraţi, părintele P. spunea cu o voce compătimitoare şi cu bucurie: «Slavă lui Dumnezeu!». Avea harisma de a mângâia pe acei călugări şi mireni din lume care sufereau, erau trişti, disperaţi, ori aveau ispite. După ce erau sfătuiţi de el, ei plecau fericiţi, mângâiaţi şi uşori, cu nădejdea reînnoită. Într-adevăr, mare e darul mângâierii unui suflet şi al alungării neliniştii şi fricii.
Un alt mângâietor asemănător, care a primit putere şi luminare de sus, de la Preaiubitorul şi Preasfântul Mângâietor, Duhul Adevărului, este binecunoscutul ieromonah kafsokalivitean, părintele Porfirie, pe care l-am întâlnit. Lângă el, nenumărate suflete au găsit sfat şi luminare, răbdare şi vindecare. După ce a venit la Sfântul Munte, s-a curăţit pe sine şi a lucrat virtutea, fiind în aspra ascultare a părinţilor de la Chilia Sfântului Gheorghe din Kafsokalivia, trăind în rugăciune neîncetată.
Ca urmare a bolii sale, care a apărut la o vârstă foarte tânără, a plecat să locuiască în lume, ca stareţ contemporan. «Nu simt că spun ceva important – spunea cuiva. Eu spun numai ce mă luminează Dumnezeu să spun». Dar, într-adevăr, avea harisma înţelepciunii, cunoaşterii, previziunii şi prezicerii, cum a fost dovedit în nenumărate cazuri de călugării, preoţii şi credincioşii care au căutat ajutorul lui.

L-am întâlnit pe isihastul sârb Gheorghe pe când era bibliotecar la Mănăstirea Sfântul Pantelimon (Russikon) şi mai târziu când era pustnic în Paleomonastiron. Avea grad academic şi cunoştea multe limbi. Părintele meu îl respecta mult, pentru că era silitor în rugăciunea minţii şi în trezvie. Îl vedeai adesea cu băţul lui ascetic şi şiragul de metanii, cu capul plecat în jos, întotdeauna rugându-se.
Părintele meu şi eu aveam o dorinţă fierbinte de a-l întâlni, şi care s-a împlinit printr-un mesaj dumnezeiesc pe care el l-a confirmat, când l-am întâlnit, chiar dacă nu fusese anunţat dinainte de vizita noastră. Printre alte lucruri avea şi darul înţelepciunii. Ne spunea nouă:
– Viaţa duhovnicească este o necontenită rămânere în Dumnezeu. Adică «Rămâneţi în Mine şi Eu în voi…» (Ioan 15, 4). Nimeni nu se poate socoti teolog fără Teologia apofatică. Dogmele Bisericii noastre şi adevărurile dogmatice trebuie să fie trăite şi să devină experienţe. De aceea, trebuie să facem un Paşte personal, o trecere, pentru a le dobândi. NULLA CUPIDO IGNOTI = Nici o dorinţă a ceea ce e necunoscut*. Dacă nu-L cunoaştem pe Dumnezeu, nu-L vom dobândi. Vederea lui Dumnezeu** înseamnă şi cunoaşterea Sa. Cel ce Îl vede pe Dumnezeu vede şi lucrurile lui Dumnezeu… Fiinţa lui Dumnezeu este neîmpărtăşibilă***, dar energiile Sale sunt împărtăşite. Este accesibilă slava, strălucirea provenită din Fiinţa lui Dumnezeu. Luminaţi prin reflectare, cunoaştem persoane, cunoaştem cele dificile ale Sfintei Scripturi, primim informaţii, în fine, le cunoaştem pe toate… Ideile lumeşti, ale lumii în general, risipesc concentrarea, făcându-ne extrovertiţi, adică oameni vechi. Cine poate descrie bucuria Sfintei Împărtăşanii? «Hristos a Înviat!» este o nespusă bucurie în existenţa noastră… Iar cea mai bună rugăciune este «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă».
*În sensul că nu ne dorim ceea ce nu cunoaştem [Nota editorului].
**În original «θεοπτία», referire la felul în care sihaştrii Îl vedeau, Îl priveau pe Dumnezeu cu mintea (η νοερά θεά του Θεού) [Nota editorului].)
***În original «αμέθεκτος», în sensul de «la care nu mai participă nimeni» [Nota editorului].

Adesea, când aghioriţii vor să descrie drumul corect şi plin de succes urmat de un călugăr spre mântuire şi perfecţiune, ei spun: «Acest om a văzut un iepure!».

Părintele Gavriil, egumenul de la Dionisiu, a lăsat în urma sa reputaţia unui om iscusit şi credincios. El era un om care avea atât talente duhovniceşti, cât şi de conducere. De multe ori am descoperit discernământul şi grija pe care părintele duhovnicesc le avea. Relaţiile publice cu autorităţile guvernamentale erau fără reproş, şi el punea tradiţiile Sfântului Munte deasupra tuturor.
În timpul privegherilor de toată noaptea şi a altor slujbe sfinte, el stătea în strana sa ca un stâlp neclintit. Întotdeauna intra în biserică primul şi ieşea ultimul.
Cum poate cineva să descrie pocăinţa şi tristeţea lui voioasă? Stilul său unic de a citi Psaltirea şi prochimenele erau cea mai vie expresie a plângerii fericite a Bisericii Ortodoxe, care pătrunde adânc cultul nostru. Încă îi aud vocea sa şi sunt cutremurat până în adâncurile fiinţei mele.
Odată m-a ţinut de mână şi m-a dus la trapeza mănăstirii, unde sunt picturi murale minunate, mi l-a arătat pe Sfântul Ioan Scărarul şi mi-a spus:
– Pe acesta trebuie să-l imiţi, fiul meu; urmează-i exemplul lui sfânt.

Binecunoscutul monah român Nectarie, un nou Cucuzel, profesor de muzică, care a fost privighetoarea Sfântului Munte, cânta ca un înger în trup.
Ucenicii lui spuneau despre viaţa lui dreaptă: «Nu l-am văzut niciodată râzând sau glumind. Întotdeauna privea în jos. De multe ori, în timpul zilei, putea fi găsit plângând ori oftând. Trudea la rugăciunea minţii!».
Traducător de muzică din greceşte în româneşte, nu a fost numai un om cu o voce îngerească, el a fost, de asemenea, un om cu virtute îngerească.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XLV: Despre iubirea de argint şi despre purtarea neiubitoare de arginţi a părinţilor [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Dreptul Acachie din Kafsokalivia era lipsit de orice dragoste a lucrurilor materiale. Nu a putut să păstreze nici măcar trei monezi de aur pe care i le dăduse cineva. Le-a ţinut în mâinile sale pentru un moment, s-a supărat şi imediat le-a dat înapoi, spunând:
– Ia-ţi banii, omule, pentru că risc să-mi pierd sufletul din cauza acestor monezi.

Sfântul Sava din Kalimnos era aghiorit. Casa lui duhovnicească era Sfânta Ana. Nu iubea deloc banii. Nu dorea nici măcar să-i ţină în mâinile sale.

Un pelerin pe Muntele Athos l-a întâlnit odată pe călugărul Dionisie Kafsokalivitul, cel «nebun pentru Hristos», care era nevoiaş şi îmbrăcat în zdrenţe. El nu iubea deloc banii. Pelerinului i-a fost milă de bietul bătrân şi i-a dat o monedă turcească. Aceasta l-a mâhnit mult pe Dionisie. A privit în jur până l-a văzut pe bunul pelerin şi i-a spus:
– De ce mi-ai dat aceştia? Eu port haine. Pâine am. Pentru ce am nevoie de bani?
Ceilalţi părinţi au încercat să-l convingă să păstreze banii, ca să-şi cumpere ulei pentru biserica sa. Pentru un moment, a consimţit să-i păstreze. Apoi a ezitat, s-a gândit adânc, şi în cele din urmă a decis să scape de povară. A aruncat moneda pe pământ şi a fugit cât de repede a putut.

Cu mult timp în urmă, bătrânul ascet A. a spus:
– Odată au venit nişte oameni la Dionisiu ca să dea bani. Toţi părinţii au fost chemaţi să vină, dar nimeni nu a luat nici unul. «Pentru ce ne trebuie bani?», au întrebat ei. Aşa a fost comportamentul exemplar al acelor părinţi care erau călugări săraci.

În Karyes era un muncitor în vârstă, un mirean, un bărbat ce cânta cu râvnă şi multă umilinţă. Foarte sărac, el stătea într-un loc mic sub clădirea unde stătea conducerea Sfântului Munte. Bunicul Mina, aşa era numit, ajuns la vârsta de 102 ani. El fusese tâmplar şi niciodată nu cerea bani pentru munca sa. Venea la clienţii săi smerit şi şovăielnic.
– Vrei să-ţi dăm nişte bani? îl întrebau ei.
– Staţi liniştiţi. Eu am venit doar să vă văd şi să vă salut! îi răspundea el.
De câte ori lucra, întotdeauna cu răbdare, un motan şedea pe umărul lui.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XLII: Despre ascultare [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

În aceeaşi noapte în care a fost tuns monah, dreptul Acachie din Kafsokalivia a visat că ţinea o lumânare a cărei lumini era aşa de strălucitoare, încât lumina întreaga zonă. Acest sfânt a trudit mai ales la acel fel de smerenie care e născută din ascultarea deplină. El, cu bucurie şi râvnă îi asculta pe toţi, atât pe egumen, cât şi pe fraţi, împlinind sarcinile grele şi uşoare care-i erau încredinţate.

Pustnicul Damaschin mi-a spus că în Sfântul Schit din Kafsokalivia trăia părintele Grigorie (Karatos), în Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului». El avea sub ascultare un monah, care a căzut grav bolnav şi era pe moarte.
– Părinte, a spus el chiar înainte de a muri, unii m-au întrebat de ce nu mi-am împlinit ascultarea aşa cum mi-a fost încredinţată.
– Spune-le, fiul meu, că în locul tău eu voi fi răspunzător pentru împlinirea ei, i-a spus părintele.
Atunci monahul a zâmbit şi şi-a dat duhul.

Un pustnic mai în vârstă spunea:
– Dintre virtuţile unui monah prima este ascultarea. Cea din mijloc e ascultarea şi ultima e tot ascultarea şi «Doamne, miluieşte…».
Şi iarăşi a spus:
– Ţi-ai găsit un părinte? Ai găsit raiul. Ascultarea e calea cea mai inteligentă şi mai scurtă de a-L găsi pe Dumnezeu. De la început, încearcă să găseşti în ea un gust dulce. Apoi continuă cu curaj şi pe cale vei aduna în sacul tău binecuvântările lui Dumnezeu.

Când părintele doctor Spiridon Kambanos, călugăr la Marea Lavră, l-a primit ca începător pe părintele doctor Pavel Pavlidis, i-a spus:
– Ia o bucată de hârtie, un stilou şi scrie: Viaţa călugărească este «Să fie binecuvântat» şi «Binecuvintează».

Părintele Damaschin din pustia Sfântului Vasile mi-a povestit despre binecuvântatul părinte Gherasim, care a trăit trei ani pe vârful muntelui Carmel, într-un paraclis al Profetului Ilie, mai sus de pustia Sfântului Vasile şi lângă Kerasia. Cu el avea un împreună nevoitor, părintele Calinic şi ucenicul său Isaac. La început, Isaac era neascultător şi certăreţ. Într-o zi, părintele l-a chemat şi i-a spus:
– Fiule, du-te şi caută alt loc. Până acum nu ai făcut nimic altceva decât te-ai certat.
Isaac s-a pocăit şi a început să suspine cu remuşcare. A plecat într-un loc pustiu şi a plâns toată ziua. De atunci înainte s-a schimbat complet. A devenit un ucenic evlavios. Se spune de asemenea că, după adormirea sa, trupul lui a răspândit mireasmă.
«Binecuvântată obşte, binecuvântată obşte!», acestea erau cuvintele pe care le spunea totdeauna monahul Iacob, Luminătorul de la Dionisiu, dar mai ales când s-a apropiat de moartea sa. El era mândria Athosului; un atlet al rugăciunii, un luptător pentru sfânta ascultare şi un exemplu de urmat în viaţa de obşte. El era absolvent al Institutului Politehnic din Atena, dar s-a remarcat şi a primit daruri în şcoala virtuţii, care se numeşte obşte.

Egumenul mănăstirii bulgare Zografu a fost un om sfânt. El avea o înfăţişare îngerească. 40 de ani părintele său nu l-a chemat niciodată pe nume. I-a luat 20 de ani ca să scrie o carte, şi când i-a prezentat-o părintelui său, acela l-a încercat în continuare, spunându-i cu un ton aspru al vocii: «E tocmai bună de ars». Părintele i-a luat-o, dar nu a ars-o, pentru că după moartea lui a fost găsită printre lucrurile sale.

Printre scrierile vrednicului de pomenire părinte Gavriil Dionisiatul a fost găsită următoarea:
«În anul 1810, când era egumen al Mănăstirii Dionisiu evlaviosul ieromonah Chiril, un frate pe nume Evdochim, care dorea să fie martir pentru Hristos, insista la părintele său să-i permită a merge la Constantinopol, ca să moară acolo ca mucenic. Egumenul, cunoscând caracterul neserios al călugărului, nu i-a dat binecuvântarea sa.
Evdochim a găsit pe un alt frate din mănăstire, numit Bonifatie, care avea aceleaşi păreri ca şi el şi au plecat împreună la Constantinopol, unde Îl predicau în public pe Hristos şi-l numeau pe Mahomed profet mincinos. Pentru aceasta, au fost aduşi în faţa judecătorului şi torturaţi, aşa cum făceau turcii de obicei. Nefiind în stare să îndure torturile, s-au lepădat de credinţa în Hristos şi amândoi au devenit musulmani, ca să-şi salveze viaţa aceasta trecătoare.
Câţiva ani mai târziu, Evdochim şi-a revenit în simţiri şi s-a întors la mănăstirea sa, unde a fost primit şi i s-a dat un canon pe care l-a împlinit cu pocăinţă. Apoi, după un timp, crezându-se destul de curajos, a dorit din nou să-şi verse sângele, ca să-şi spele păcatul lepădării. El l-a implorat pe egumenul Ştefan să-i dea voie să meargă direct la Constantinopol, ca să nimicească lepădarea sa prin mărturisirea lui Hristos şi moartea pentru El.
Egumenul l-a mustrat foarte aspru, spunându-i că ar trebui să rămână în rugăciune şi pocăinţă, şi ar fi deajuns ca să primească iertarea de la Dumnezeu. Evdochim a continuat să insiste, iar în cele din urmă egumenul a decis să trimită un frate tânăr, numit Iosif, ca să-l însoţească pe Evdochim la Constantinopol. Iosif era pictor şi foarte drept; el avea mintea unei persoane mai în vârstă.
– Te rog, însoţeşte-l pe frate, din dragoste, la Constantinopol, sprijinindu-l ca martor la martiriul său, pe care-l doreşte atât de mult.
Ca un bun călugăr în ascultare, binecuvântatul Iosif i-a făcut o plecăciune egumenului şi i-a spus:
– Binecuvintează, părinte, şi fie ca harul lui Dumnezeu să-mi dea putere mie, celui nevrednic.
De îndată ce au sosit în oraş, Evdochim s-a prezentat la curte, spunând tuturor că a greşit când a renunţat la credinţa sa şi a criticat religia islamică, proclamând credinţa în Hristos ca singura adevărată. Din acest motiv, judecătorul i-a poruncit să ţină în mâini cărbuni aprinşi, pentru a testa adevărul declaraţiei sale.
Nefericitul Evdochim şi-a pierdut din nou curajul şi a refuzat să facă aceasta şi, sub ameninţările judecătorului că va fi spânzurat dacă insistă asupra declaraţiei sale, s-a lepădat de credinţă din nou şi l-a acuzat pe Iosif, care era în auditoriu, că l-a silit să facă declaraţia aceasta. Apoi, judecătorul s-a întors către Iosif şi i-a spus că dacă refuză să se lepede de credinţa sa şi să devină musulman, va fi ucis, pentru că a încercat să schimbe credinţa unui musulman.
La acestea, vrednicul de pomenire a răspuns că Evdochim însuşi a dorit să devină martir pentru Hristos şi că el l-a însoţit numai din dragoste frăţească. Dar să se lepede de Hristos, singurul Dumnezeu adevărat, şi să devină musulman, nu va face niciodată, chiar de-ar fi să moară de o sută de ori.
După aceasta, Evdochim a fost eliberat şi lăudat de turci, iar Iosif a fost închis. Peste câteva zile a fost condus din nou în faţa judecătorului, unde a repetat din nou mărturisirea lui Hristos. I s-a spus atunci că, dacă continuă să insiste asupra părerilor sale, va fi torturat şi decapitat, iar dacă se va răzgândi, va fi răsplătit cu multe onoruri şi bogăţie. La aceste ameninţări, binecuvântatul Iosif nu a fost tulburat deloc, ci a declarat hotărât credinţa în Hristos. În închisoare a îndurat cu mare putere torturi, iar în cele din urmă a fost decapitat, primind de la Hristos cununa slavei de martir.
Iar vrednicul de milă, Evdochim, rămânând un scurt timp în acea falsă poziţie şi neputând să îndure mustrările conştiinţei sale, pentru comportamentul şi trădarea fratelui său, s-a întors la mănăstire, rugându-se ca ei să aibă milă de mântuirea lui.
După ce au auzit povestea acestei întâmplări, egumenul şi fraţii nu i-au dat voie să intre în mănăstire, dar din milă i-au impus un canon pentru restul vieţii, ca să stea la mică distanţă de mănăstire, lângă un izvor, într-o chilie mică, unde să-şi plângă marile sale păcate, iar înaintea morţii sale i se va permite să primească Sfintele Taine.
Sub acest canon a trăit sărmanul de el aproape 30 de ani, postind, lucrând şi plângându-şi cumplita cădere. Părinţii cei mai bătrâni, ce au supravieţuit veacului acesta, îşi amintesc că venea până la drumul ce duce spre mare, pentru a lua pâine şi mâncare de post. Despre marile sale nevoinţe mărturisesc prispele ce s-au păstrat până astăzi, lucrate numai de mâinile sale, în acea văgăună prăpăstioasă şi stâncoasă, precum şi cei câţiva măslini şi alţi copaci sădiţi de el, ce poartă denumirea de «Evdokimos» sau «La Evdokimos».
La ostenelile trupeşti mai adăuga şi lacrimile nesecate, după cum au constatat duhovnicii mănăstirii care l-au vizitat.
Iar Preabunul Dumnezeu, nevoind moartea păcătosului şi văzându-i întoarcerea prin pocăinţă adevărată, a primit şi a iertat făptura Sa, înştiinţându-l pe acesta printr-o vedenie şi îndemnându-l să se ducă la mănăstire, să ceară să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să fie pregătit pentru cea din urmă clipă din viaţa sa.
El a venit la biserică prin întuneric, a bătut la poartă şi a întrebat de egumenul Evloghie. I-a spus despre vedenie şi cu lacrimi a cerut iertare şi să primească Sfintele Taine. După ce s-a împărtăşit, a refuzat să intre în mănăstire, chiar dacă egumenul i-a dat binecuvântare să facă lucrul acesta. În schimb, s-a întors spre răsărit, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi acolo, lângă intrarea în mănăstire, înainte de zorii zilei şi-a dat duhul, rămânând un exemplu pentru noi toţi, că putem evita blestemata mândrie a neascultării, care a pricinuit căderea omului încă de la început.
Din cauza neascultării au căzut din cer în iad şi unii dintre îngerii netrupeşti. Dimpotrivă, smerenia şi ascultarea l-au făcut pe binecuvântatul monah Iosif să se alăture cetei sfinţilor din cer.
Neascultarea e un mare păcat, dar pocăinţa e admirabilă. Treizeci de ani, Evdochim şi-a petrecut viaţa la o mică distanţă de mănăstire, de unde putea asculta clopotele şi cântările de seară, privind biserica luminată la ceasuri şi privegheri, ştiind că fraţii săi mergeau la slujbe şi primeau Sfânta Împărtăşanie în timpul Liturghiilor. Ca un alt Adam, izgonit din rai şi singur pe marginea prăpăstiei, el avea numai păcatele ca însoţitori.
Fie ca Dumnezeu să o cruţe pe creatura Sa şi să-i dea pace. «Am păcătuit înaintea Ta, Părinte, şi nădăjduim să aflăm mântuire prin mila Ta».

Părintele Efrem din Katunakia, care avea multă învăţătură şi experienţă despre teologie, adesea dădea sfaturi despre iubitul subiect al binecunoscutei ascultări:
„Numai diavolul ştie totul despre importanţa unui stareţ şi despre puterile ce-i sunt date lui. Dacă părintele tău îţi spune să mergi pe lună, du-te. Nu contează cum e părintele. Nu trebuie să aibă importanţă pentru noi. Singurul lucru important e ascultarea. Ai ascultat? Dacă da, vei merge în Rai.
Poţi să primeşti Sfânta Împărtăşanie de zece ori pe zi, sau să te rogi cu rugăciunea minţii sau să mergi la priveghere şi să posteşti tot timpul. Nu e destul. Trebuie să fii ascultător. Te supui? Vei vedea Raiul. Nu te supui? Vei merge în iad. Nu e cale de mijloc. Adam nu s-a supus şi a fost scos afară din rai. Nu e nimic altceva între acestea. Aceasta e singura cale. Proorocul Ilie Îl avea pe Dumnezeu. Elisei îl avea pe proorocul Ilie ca îndrumător. Proorocul Ilie, înainte de a pleca din această viaţă, l-a avut pe Ghezi sub ascultare. El, care a fost ascultător, a fost de folos în vindecarea lui Neeman de lepră. Şi astfel se exprimau şi călugării, cu puţine cuvinte: «Ascultarea înseamnă viaţă, neascultarea înseamnă moarte». Prin ascultare câştigi tot. Nu încercăm să spunem că toate celelalte nu contează. Te pot folosi, dar într-un mod secundar.
Singura fiinţă pe care am iubit-o vreodată şi de care îmi era frică era părintele Iosif. Câteodată, părintele spunea ceva ce în aparenţă părea greşit. Dar trebuie să împlineşti ascultarea. Ascultare deplină. Lângă părintele am trăit roadele unei ascultări depline. Când îi eram ascultător, nu-mi era frică nici de Dumnezeu. Şi ce spunea părintele? «Eşti iertat. Să fii binecuvântat».
Erau doi bătrâni care trăiau lângă noi şi aveau un ajutor. El fusese căsătorit, dar fiindcă era posedat de demoni, soţia lui a divorţat de el, iar el a plecat la Sfântul Munte. A mers la cei doi bătrâni şi ei i-au spus: «Dacă ai grijă de noi, vei moşteni tot ce avem, micuţa noastră locuinţă şi bisericuţa din ea». «Accept», a răspuns el.
El era foarte ascultător; strângea sare din ocnele de sare şi o schimba pe cartofi, ceapă şi fasole. De asemenea, lucra lucruri de mână. Pleca pe întuneric şi venea pe întuneric. Îi judecam pe bătrâni, spunând: «Dacă se îmbolnăveşte tânărul de o asemenea muncă grea, cine va avea grijă de voi?». În ciuda tuturor, nu i s-a întâmplat nimic; el era ascultător şi continua să aibă grijă de bătrâni. Dar când cineva din Statele Unite i-a trimis o sută de dolari, a păstrat banii, fără să-i întrebe pe bătrâni. De atunci înainte a început să facă aşa cum dorea el. Chiar şi demonul din el a devenit tulburat. Când cineva îşi urmează propria voie e egal cu neascultarea. Asemenea lucruri s-au întâmplat de multe ori.
Binecuvântat e monahul din ascultare, care îl iubeşte pe părintele său, aşa cum îl iubeşte acela pe el. Dacă aceasta ar fi peste tot, toţi ar deveni sfinţi. E ca şi cu bătrânul care i-a spus ucenicului lui: «Cum mă vezi pe mine?». «Ca pe un înger», i-a răspuns el. «Va veni un timp când mă vei vedea ca pe un demon», a spus bătrânul.
Nu că bătrânul e un demon. De fapt, ispita vine şi-ţi aduce gânduri împotriva bătrânului; aşa cum mi s-a întâmplat şi mie odată, când n-am putut sluji Liturghia, deoarece am vorbit împotriva lui. Nu judeca pe nimeni, nici pe vecinul tău, nici pe altă persoană. Nu-ţi poţi imagina cât de repede harul lui Dumnezeu se depărtează de tine.

Părintele Ahile de la Sfânta Ana, simplu şi bun la inimă, printre alte multe lucruri ne-a spus şi despre o experienţă personală pe care o avusese. Înaintea morţii sale, propriul său tată, care a trăit până la o vârstă bogată şi înaintată, a venit să stea cu el şi să fie îngrijit. Cu un an înainte de a muri, tatăl său a fost tuns monah de fiul său. Când se apropia timpul plecării tatălui său, părintele Ahile a intrat în camera lui şi a observat că era supărat.
– Tată, de ce eşti aşa tulburat? a întrebat el.
– Fiindcă au venit diavolii, ameninţându-mă, spunând că-mi vor lua sufletul.
– Dacă vin din nou, i-a spus Ahile tatălui său, spune-le: «Ce vreţi de la mine? Sunt sub ascultarea unui părinte. Sunt numai un călugăr sub ascultare».
În ziua următoare, demonii au venit din nou la el. Aşa că el a spus: «Ce vreţi de la mine? Sunt sub ascultarea unui părinte». Demonii au dispărut imediat.

Un ascet ascultător în vârstă şi cu discernământ, care avusese grijă de trei părinţi bătrâni, spunea:
– Ascultarea îţi va aduce de toate. Ascultarea Îl câştigă pe Însuşi Dumnezeu.

Părinţii aghioriţi spun:
– Ascultarea este viaţă; neascultarea este moarte.

În Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului», ce aparţine de unul din schiturile Mănăstirii Xenofont, trăia cu mulţi ani în urmă un călugăr foarte simplu, bun şi amabil, pe nume Teofilact.
Când de sărbătoarea «Teofaniei» a auzit: «Azi apele sunt sfinţite», l-a întrebat pe părintele său, Grigorie:
– Părinte, cum se întâmplă? Sunt toate apele sfinţite? Chiar apele mării?
– Desigur, fiul meu. Harul nevăzut, atotcreator, acţionează asupra tuturor vieţuitoarelor şi a celor fără de viaţă, lucruri văzute şi nevăzute, şi sfinţeşte toată materia, cu scopul sfinţirii omului. Şi prin această apă sfinţită, toţi credincioşii Bisericii sunt sfinţiţi. Aşa că apele mării sunt sfinţite şi devin luminătoare. De fapt, dacă vrei să fii martor la aceasta, coboară-te până la mare şi vei afla apa proaspătă şi azi poţi să o bei.
Astfel i-a vorbit părintele evlaviosului călugăr, care, cu o ascultare fără murmur, a mers cu un vas de la schit până la mare. El a gustat apa şi a aflat-o într-adevăr foarte proaspătă; şi-a umplut vasul şi s-a întors la părintele său plin de bucurie.
Împreună cu părintele său au ţinut aceasta în taină timp de 35 de ani. În fiecare an, părintele Teofilact se cobora până la mare şi lua, ca binecuvântare, apă proaspătă, de băut. Şi aceasta a continuat trei ani după moartea părintelui său, până când a fost silit să descopere această minune celorlalţi părinţi din schit, prin propria sa simplitate şi ascultare. Ei au reacţionat cu îndoială, puţină credinţă şi gândire raţională şi apoi l-au convins pe el să meargă şi să le aducă nişte apă ca să bea. Părintele Teofilact a plecat bucuros. Când s-a întors cu vasul, era umplut, de această dată, numai cu apă sărată de mare.

Un pelerin l-a întrebat odată pe un pustnic:
– E posibil pentru un mirean să fie ascultător, de vreme ce nu e călugăr? Un călugăr îl are pe stareţul său. Dar un mirean?
El i-a răspuns:
– Să spunem că toţi avem acelaşi duhovnic. Acela e cel căruia ne supunem. Dacă lucrezi undeva şi ai un superior, un director sau un director adjunct, trebuie să te supui; nu e altă cale. Părintelui tău duhovnicesc te supui duhovniceşte. Să te supui supraveghetorului tău la muncă e obligatoriu. Nu poţi să faci altceva decât să te supui. Dacă eşti soldat în armată, te supui sergentului tău. Nu poţi refuza. Nu poţi să spui: «Nu, nu merg acolo». Te supui din necesitate. Când îl întrebi pe duhovnicul tău «Ce să fac?», şi el îţi spune «Fă aceasta, fiul meu», trebuie s-o faci. Fiecare persoană are un părinte duhovnic. Părinţii aveau un îndrumător şi un egumen. Tu îl ai pe părintele tău duhovnicesc. E acelaşi lucru. Trebuie să fii sfătuit de el şi să te supui. Iar duhovnicii nu sunt… oameni obişnuiţi. Duhovnicul nu este un om comun. Nu. Dacă a spus duhovnicul un lucru, asta înseamnă că l-a spus Dumnezeu Însuşi. Iar dacă te-a iertat duhovnicul, înseamnă că Dumnezeu te-a iertat.
Să luăm următorul exemplu. Să zicem că ai făcut ceva şi din această pricină duhovnicul îţi interzice să te împărtăşeşti o lună. Te-ai putea oare împărtăşi mai devreme de o lună? Sigur că nu, fiindcă eşti legat. Şi nu te împărtăşeşte nici alt preot, ştiind că eşti legat. Nici tu nu poţi încălca porunca duhovnicului tău, ducându-te să te împărtăşeşti înainte de trecerea lunii. Ci, abia după aceea te vei putea împărtăşi. Duhovnicul are putere mare. «…şi oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, iar oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer». Dacă ţi-a spus duhovnicul «Doamne, iartă-l!», înseamnă că Dumnezeu te-a iertat. Iar dacă nu te-a iertat duhovnicul, nici Dumnezeu nu te-a iertat, căci duhovnicul este reprezentantul Său.
În Schitul Sfânta Ana Mică trăia un părinte cu ucenicul său. Era una din sărbătorile Maicii Domnului. Ucenicul i-a spus:
– Părinte, ar trebui să merg să pescuiesc, pentru că e zi de sărbătoare şi ce-o să avem la cină?
– Fiul meu, i-a răspuns bătrânul, iată vecinii noştri sunt pescari. Dacă Maica Domnului vrea să avem peşte la cină, vecinii noştri ne vor aduce. De vreme ce nu ne-au adus, Maica Domnului nu doreşte să avem peşte.
– Dar, părinte, ar trebui să avem peşte.
– Nu, nu vreau, a spus părintele.
– Voi merge să pescuiesc, a spus ucenicul şi a plecat.
Imediat, părintele s-a gândit că ucenicul său poate avea o mare ispită şi să cadă în mare, din pricina neascultării. Aşa că a mers în camera lui şi a început să se roage cu şiragul de metanii, pentru ucenicul său. Între timp, monahul a ajuns la mare şi a aruncat undiţa. Imediat a simţit că s-a prins ceva de capătul ei. A tras cu putere şi deodată a ieşit din apă un trup negru, foarte negru, cu ochi sălbatici, gata să-l atace pe monah. Dar o putere nevăzută părea să-l ţină pe loc (bătrânul se ruga pentru ucenicul său).
Monahul a fugit îngrozit, cu satana urmărindu-l îndeaproape tot drumul, de pe ţărm până la Sfânta Ana, prin curte, până aproape de uşa chiliei sale. Când a deschis uşa să intre, diavolul i-a spus: «Monahule, ce pot să-ţi fac, de vreme ce părintele tău se roagă cu şiragul de metanii pentru tine? Altfel te-aş fi aruncat în mare şi te-aş fi înecat».
Iată ce poate face neascultarea!

Un monah mai în vârstă spunea:
– Ne lipseşte smerenia. De aceea suntem chinuiţi şi chinuim şi noi pe alţii. Suferim până devenim smeriţi.

De trei ori fericitul bătrân H. de la Sfânta Ana a făcut multă ascultare la duhovnicul său, care l-a ţinut timp de 18 ani paraclisier la Kyriakon! În acei ani, creştinii erau foarte evlavioşi şi avea de la 3 până la 4 Privegheri pe săptămână. Şi acest vrednic de pomenire, întotdeauna desculţ, îşi împlinea îndatoririle sale cu multă grijă. Din cauza muncii grele şi a faptului că trebuia să stea în picioare tot timpul, a plecat din această lume ca un martir, bucuros şi în pace.

Părintele Serafim din Dimitriada a fost un exemplu de monah ascultător pentru părintele său cipriot, Onufrie, de la Sfânta Ana.
Virtutea părintelui Serafim a ajuns înălţimile părintelui său duhovnicesc. Pentru orice i se cerea de ceilalţi părinţi ai schitului să facă, el răspundea întotdeauna «să fie binecuvântat». El avea o ascultare desăvârşită.
Odată, părintele Mina i-a spus:
– Frate, fă dragoste şi du-te la arsana să iei peşte, că avem mare nevoie.
Părintele Serafim s-a supus şi a plecat imediat spre mare. Pescarii însă, neavând peşte, fără ca el să-şi dea seama, i-au pus în desagă*, în loc de peşte, pietre din mare! El le-a cărat la chilie. L-a chemat pe părintele Mina să-i aducă un vas albastru să pună peştele, pentru că sacul lui era foarte greu.
L-a golit în vas şi cu mare uimire au văzut că erau pietricele. Atunci părintele Mina i-a spus:
– Vezi aceasta? Neascultarea ta a schimbat peştele în pietricele.
El l-a crezut şi a început să plângă, cerându-şi iertare.
Părintele Serafim era neînvăţat, dar cu răbdare a practicat caligrafia şi una din lucrările sale de caligrafie, o poezie, e păstrată până astăzi. A avut moartea unui om drept.
În Chilia Sfântului Ioan Botezătorul de la Schitul Sfânta Ana trăia părintele Grigorie, care niciodată nu a fost neascultător. Ca să-l ajute să sporească pe calea nepătimirii, părintele său îl mustra în faţa celorlalţi, în timp ce erau în biserica principală, spunându-i:
– Pleacă de aici.
Şi el, plin de bucurie, cădea la pământ în prezenţa tuturor, atât a părinţilor, cât şi a vizitatorilor şi spunea:
– Aceste picioare mă vor conduce spre Rai!
După plecarea din această lume trecătoare a părintelui său, el, care dorise atât de mult isihia, a mers la Chilia «Adormirii Maicii Domnului» de la Sfânta Ana Mică.
*Desaga (ντορβάς) este traistă formată din două părţi care se poartă pe umeri sau pe şa.

Părintele Azaria se plângea şi plângea de câte ori era neascultător. Când era întrebat despre tristeţea sa, el răspundea:
– Un călugăr din ascultare este sub binecuvântarea şi apărarea părintelui său. Chiar şi în absenţa lui, binecuvântările îl ocrotesc de multe rele. Un călugăr neascultător seamănă cu o barcă prea încărcată, care e lovită de valuri şi până la urmă e scufundată de ele.

Părintele Grigorie de la Sfânta Ana, care dorea isihia, a plecat la Schitul Sfânta Ana Mică, dându-i Chilia Sfântului Înaintemergător părintelui Averchie. Ultimul era originar din Bulgaria şi învăţase cu mare entuziasm să vorbească greaca.
Părintele Averchie a fost întocmai ca părintele său şi ca părintele Mina din Mavrovunio. Nici un cuvânt fără rost nu ieşea din gura sa. El câştiga bani vânzând lămâi şi portocale cultivate în grădina sa, şi astfel îşi cumpăra rezerva anuală de grâu. Întotdeauna îi lua înăuntru pe vizitatorii săi. De fiecare dată când un străin bătea la uşa lui, îi deschidea şi-i oferea 4 sau 5 smochine, pe o scândură de lemn, împreună cu nişte apă, într-o cană de lemn. Apoi imediat se apleca şi pleca, ca să nu piardă prin vorbă legătura cu Dumnezeu.
Când un lucru obştesc trebuia făcut în schit, el era primul care ţinea o funie în mâinile sale, ca să poată fi ascultător cu dragoste, iar ceilalţi părinţi ai bisericii îi spuneau:
– Părinte, eşti bătrân. În fiecare zi este Liturghie şi tu nu mănânci nimic altceva decât pâine şi apă. Ce se va întâmpla cu tine? Trebuie să te gândeşti şi la trupul tău, ca să poţi sluji până la sfârşitul vieţii!
Iar el, foarte serios şi cu lacrimi în ochi, răspundea:
– Părinţilor, acum trebuie să stau treaz în ascultare, că sunt bătrân, ca să nu fiu prins în neascultare în clipa morţii, şi astfel să-mi pierd sufletul!
Rareori mergea la Karyes şi-i sfătuia pe toţi să nu se depărteze deseori de schit.
– Nu e bine pentru călugăr să plece des din schit, pentru că există pericolul pierderii cursului practic al virtuţii, care ridică monahul la înălţimile unei lupte interioare ce-l face nepătimitor.
Mulţi se spovedeau la el, pentru că ştiau că ascultarea lui era ireproşabilă, că niciodată nu-şi avea voia proprie şi că sfatul lui era liber de orice gânduri rele. El slujea Liturghia desculţ, vara şi iarna, fiind ca părintele Ilarion Isihastul, care trăia mai sus de Dionisiu în săraca aşezare a Înaintemergătorului.

Cu mulţi ani în urmă, în una din mănăstirile atonite nu era nici un sicriu, aşa că unul dintre părinţi, care era tâmplar, a făcut unul ca să fie folosit de toţi părinţii, în care puteau fi căraţi până la cimitir când mureau. De îndată ce a fost terminat, a fost dus în biserica principală. Toţi au auzit de el şi au venit să-l vadă. Apoi, «dikaiosul» a spus:
– Mă întreb cine va fi primul care va fi cărat în el de la biserică la cimitir?
Toţi şi-au pierdut curajul, cu excepţia unui tânăr care i-a spus părintelui său:
– Părinte, am binecuvântarea să merg eu primul?
Şi părintele i-a spus:
– Da! ştiind că tânărul ajunsese la înălţimi de virtute.
Părinţii au crezut că tânărul glumise. Dar el a început cu lacrimi de pocăinţă să se pregătească pentru moarte. Părintele său a cunoscut aceasta. Exact cu 40 de zile mai târziu clopotele au bătut. Când au auzit toţi de la schit se întrebau unul pe altul cine plecase, şi când au aflat, au spus:
– O, ce hoţ! Ascultându-şi părintele, care i-a dat binecuvântare să plece primul, a părăsit această viaţă trecătoare pentru cea veşnică. Astfel a furat raiul prin ascultare!
Şi ei, plini de bucurie, l-au urmat până la mormânt, minunându-se că până astăzi ascultării depline nu îi este frică de moarte, dar dăruieşte celor ce o au, trecere fără frică de la pământ la cer! Şi toţi l-au binecuvântat pe tânărul monah şi pe părinţii săi, care au devenit exemple strălucitoare de urmat pentru toţi monahii.

În 1922, unul din părinţii de la Sfânta Ana l-a adus pe tatăl său natural, Ioan, la schit. După un timp, bătrânul a fost tuns monah şi i s-a dat numele Ioachim. Fiul său, călugărul Antonie, i-a spus lui:
– De vreme ce nu poţi să citeşti, poţi să-ţi foloseşti degetele ca să spui Rugăciunea lui Iisus.
Arătând spre mâna tatălui său, a adăugat:
– De vreme ce păcătuim cu aceste mâini, trebuie să ne folosim degetele, să spunem această mică rugăciune, ca să ne mântuim.
Părintele Ioachim s-a supus desăvârşit şi se ruga după cum a fost învăţat. Lui i-au fost dăruite lacrimi neîncetate cu rugăciunea sa şi a devenit atât de smerit, încât de fiecare dată când vedea călugări tineri le săruta picioarele!
Părinţii schitului au vrut să încerce dacă lacrimile sale erau cu adevărat din umilinţă sau dacă avea o voinţă proprie, aşa că într-o zi i-au spus:
– Părinte Ioachim, când treci pe lângă cimitir, ar trebui să spui: «Părinţilor, binecuvântaţi». Şi bătrânul Ioachim, un adevărat fiu al ascultării, când trecea pe lângă cimitir, se oprea la intrare şi spunea: «Părinţilor, binecuvântaţi».
Chiar atunci, oasele celor răposaţi au scârţâit şi el a auzit o voce, spunând: «Domnul, bătrâne Ioachim». Şi părinţii care erau cu el au spus:
– Vai de noi, care am venit aici de tineri, dar nu ne-au fost dăruite încă asemenea daruri!

Părintele Nicanor, duhovnicul mănăstirii sârbeşti Hilandar, ne spunea despre părintele Miron că de 56 de ani nu a părăsit niciodată împrejmuirea mănăstirii. Când părintele său l-a făcut călugăr, i-a dat o cruce din lemn şi i-a spus:
– De acum înainte această cruce e tot ce ai. Vei fi înmormântat cu ea. Ai grijă să nu o pierzi.
20 de ani mai târziu, părintele Miron a căzut grav bolnav. Călugărul ce-l îngrijea la infirmerie se întreba de ce el refuza cu putere să-şi deschidă cămaşa, pentru ca pieptul lui să fie frecţionat cu alcool. După ce i s-a cerut de multe ori, în final a renunţat şi a permis tratamentul. Când i-a deschis cămaşa, infirmierul a văzut mirat cum crucea de lemn fusese cusută de pielea părintelui Miron şi că era întipărită în carnea lui. Imediat, el a plecat şi i-a spus părintelui său duhovnicesc, iar acesta i-a răspuns: «Hai să mergem şi să vedem dacă nu e o înşelare duhovnicească. Ia un brici şi taie cu atenţie carnea, ca să scoţi crucea».
Infirmierul i-a comunicat părintelui Miron porunca părintelui duhovnicesc, iar acesta s-a supus bucuros, oferind imediat trupul său, fără nici o şovăială. Din cauza ascultării, părintele infirmier nu l-a tăiat, pentru că el era sigur acum că părintele Miron şi-a luat această nevoinţă cu un duh de smerenie, din dragoste curată pentru Hristos.

– Când ai devenit călugăr, şi ce te-a făcut să iei această hotărâre?
– Eu, fiul meu, am dorit să fiu călugăr de când eram foarte tânăr, dar părinţii mei nu m-au lăsat, ci m-au căsătorit. Am avut doi copii şi în 1955, la vârsta de 66 de ani, am venit ca să fiu călugăr, întâi la Mănăstirea Grigoriu, ne-a spus un călugăr dionisiatan.
– Şi ai avut curaj să-ţi părăseşti familia?
– O, fiul meu! Am fost ars de dorinţă dumnezeiască, de dragostea mea pentru Hristos, pentru viaţa de mănăstire. Aşa că mi-am părăsit soţia, copiii, tot ce aveam, nurorile, nepoţii, şi am venit să-i ofer lui Dumnezeu bătrâneţea mea, de vreme ce nu mi s-a permis aceasta în tinereţe.
– Ai stat în Mănăstirea Grigoriu mult timp?
– Am stat acolo 8 luni. Apoi, pentru un motiv anume, am plecat şi am venit la Dionisiu. Dar Visarion, egumenul de la Grigoriu, era un egumen bun. El m-a învăţat cum să-mi împlinesc regula de ascultare. Trei şiraguri de metanii pentru Iisus, unul pentru Maica Domnului şi iarăşi la fel, până am împlinit 12 în total. Acum fac unul şi pentru Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Nifon şi, după aceea, cât de multe vreau. Mi-a dat, de asemenea, un meşteşug de ascultare, de vreme ce eram bun la construcţii. Mi-a plăcut ascultarea. De fiecare dată când mi se cerea să merg, spuneam «binecuvintează». Când am venit prima dată aici, mi-au spus numai două lucruri: «Să fii binecuvântat» şi «Binecuvintează». Eram foarte fericit să fac bine pentru ceilalţi.
– Cum altfel, noi, călugării din chinovii, am putea progresa în virtute?
– Ei bine, încă nu ştii? N-ai învăţat? Ascultă! Ascultare şi dragoste. Ascultarea îţi dă pace, bucurie şi dorinţă pentru Hristos. Iar milostenia e de asemeni un lucru mare. Prin aceste lucruri intri în rai. Dumnezeu îţi iartă toate păcatele. Înţelegi? Mândria e un lucru rău. Cât de mult nu-i place lui Dumnezeu! Nu ca fariseul: «Eu dau şi dau». În final, cel ce-şi bătea pieptul a câştigat răsplată.
– Părinte, ce să fac ca să mă mântuiesc? l-a întrebat un pelerin mirean.
– Ascultă-ţi părintele duhovnic şi fii smerit. O persoană suferă adesea din cauza sa, a adăugat, referindu-se la mândrie.

Un ascet spunea:
– Nu e o idee bună să-ţi schimbi îndrumătorul duhovnicesc. Gândeşte-te la o clădire în construcţie, când sunt schimbări permanente de ingineri şi constructori. Rezultatele nu vor fi bune. Îndrumătorul duhovnicesc, ca un înţelept, trebuie să fie liber să ia hotărâri, nu să urmeze linia celorlalţi.
De asemenea a mai spus:
– Nu voi da niciodată o prescripţie de la distanţă. Nu se poate vindeca de (la) departe.

Un părinte a spus:
– Vrei să fii monah bun în ascultare şi, ca rezultat a 10 până la 15 ani de asemenea ascultare, să devii ascultător cu discernământ? Respectă ce spune Sfântul Ioan Scărarul. El povesteşte despre un bătrân care a mers la un începător şi, de asemenea, la unul care fusese monah de 15 ani. El i-a spus primului: «Cântă». «Binecuvintează. Voi cânta». Şi el a cântat. Atunci i-a spus celuilalt călugăr să cânte. Ultimul, care era monah de mulţi ani, a spus: «Binecuvintează. Eu nu vreau să cânt».
Amândoi au făcut bine. Refuzul celui de-al doilea monah de a cânta nu a fost o neascultare. Dar era o neascultare pentru primul dacă refuza, pentru că el era încă începător. Nu există altă cale, trebuie să treci prin ascultarea fără cârteală. Nu e nimic altceva decât «Binecuvintează». După 15 ani, ascultarea fără cârteală te conduce spre ascultarea cu discernământ.
Să nu crezi că un părinte duhovnicesc nu-i iubeşte pe fiii săi. Ar fi minunat dacă fiii l-ar iubi pe părinte, aşa cum îi iubeşte el pe ei.

Cineva, care s-a luptat pentru duhovnicie şi virtute, a spus:
– Un monah, de dragul ascultării, trebuie să moară de multe ori într-o zi.

Odată, un părinte, ca să-l elibereze pe ucenicul său care era legat de lucruri materiale, i-a poruncit să-şi distrugă ceasul din aur de tencuială. Acel monah îşi iubea ceasul ca pe un idol. Era un dar de la tatăl său. După o mare luptă interioară, a triumfat asupra ego-ului sinelui şi a dragostei iraţionale pentru idol şi s-a supus. Astfel a devenit fericit şi liber.

Un călugăr evlavios dintr-un schit se ruga Maicii Domnului să rămână ucenic pentru tot restul vieţii sale pământeşti. Îi era frică de autoritatea ce o presupune un îndrumător duhovnicesc. El spunea: «Sunt un păcătos».
Puţini au fost atât de buni şi darnici ca el, harnici şi neobosiţi în ascultare, muncitori pentru îndatoririle obşteşti. Deşi era slab la trup, munca lui era egală cu a altor zece. Se supunea părintelui său, ca şi cum era un sfânt.

Părintele Iosif, Locuitorul din peşteră, spunea:
– Dacă un monah nu înţelege bine de la început sensul ascultării şi al rugăciunii neîncetate, plângi pentru el. Pentru că, dacă nu înţelege aceasta, este ca şi cum s-ar fi născut orb şi ar fi rămas orb. Venirea la Sfântul Munte nu valorează nici cât biletele pe care le-a plătit să ajungă aici. Un călugăr neascultător devine fiul diavolului. Cel ce-şi amestecă voia sa cu a părintelui său e ca un om ce face adulter. Din această cauză suferă ispite.

Sfântul Siluan spunea:
Odată, în 1932, un călugăr de la Sfântul Pantelimon, din Vechiul Russikon, m-a vizitat. L-am întrebat:
– Ce mai faci?
Iar el, cu o faţă veselă, mi-a răspuns:
– Simt o mare bucurie.
– Şi de ce eşti aşa de bucuros?
– Toţi fraţii mă iubesc.
– Dar de ce?
– Pentru că-i ascult pe toţi. Când mă trimit undeva, eu spun «Binecuvintează».

Era un călugăr care-şi putea împlini ascultarea şi în acelaşi timp să spună rugăciunea lui Iisus şi să verse lacrimi pentru întreaga lume. Egumenul i-a spus că i s-a dăruit această binecuvântare pentru ascultarea lui.

Un ascet spunea:
– Ascultarea nu trebuie făcută cu supărare şi cu forţa. Nici un stareţ şi nici o stareţă nu e un Diocleţian, care spune tot timpul numai «Nu». Trebuie să le fim recunoscători, pentru că ne ocrotesc pe noi. N-ar trebui să fie reacţii negative împotriva lor, nici neascultare.

Un ascet în vârstă a fost întrebat:
– Este nădejde ca să se vindece o boală mai veche a sufletului?
– Este, atunci când faci ascultare şi începi cu privegherea. Într-o săptămână, ţi-ai redobândit sănătatea. «Ascultarea îl mântuieşte pe cel ce face ascultare, iar toate celelalte cad pe capul egumenului.

Monahul român Enoh îl sfătuia pe un monah începător:
– Supune-te părintelui tău şi fii smerit. Omul suferă din cauza gândurilor sale.
Se referea la aroganţă, care vine din încrederea prea mare în propriile gânduri şi în raţionalism.
Un experimentat truditor al duhului şi virtuţii l-a sfătuit pe un tânăr monah în felul următor:
– Un călugăr ascultător îşi curăţă inima cu lacrimi. El poate ajunge la o stare când are lacrimi de bucurie şi de fericire şi sufletul său tânjeşte după isihie. Îndrumătorul său duhovnicesc ştie că este eliberat de «De ce?» şi «De ce în felul acesta şi nu altfel?». El îi vede setea pentru toate acestea şi se roagă Atotmilostivului Dumnezeu să-i lumineze mintea, să-i dea putere sufletului şi minţii, tot ce este folositor unui monah.

Binecunoscutul părinte duhovnicesc Grigorie plângea de fiecare dată când se gândea la unul din ucenicii săi, părintele Cosma.
– Plâng de bucurie, fiindcă niciodată nu m-a dezamăgit, spunea el.

Am luat următoarele rânduri din jurnalul meu, cu data de 10 octombrie 1968:
„Am părăsit grupul de călugări de la Schitul Sfânta Ana la apus şi am plecat prin pustie spre Katunakia. Trebuia să-mi completez informaţiile despre viaţa părintelui Calinic Isihastul, pentru cartea «Figuri Aghiorite Contemporane». Deşi sălbatică, pustia e dulce. Aceasta e datorită liniştii şi tăcerii ce predomină acolo. Stâncile şi râpele au fost acoperite cu câţiva copaci şi de asemenea erau acolo tufişuri, flori sălbatice şi păsări de tot felul. Te întrebi de unde vine acel cântec al păsărilor, aceşti copii mângâietori ai pustiului, care seamănă cu monahii ce trăiesc ca şi cum ar fi cetăţeni ai cerului.
Am mers la părintele isihast, ieromonahul Efrem, pe care l-am cunoscut de mulţi ani. Când m-a văzut pe geamul atelierului său, m-a întâmpinat cu o faţă luminoasă, familiară şi cu multă dragoste, care-l făcea pregătit de a discuta smerit cu oricine şi de a împărtăşi din experienţa sa valoroasă pe care a strâns-o în timp. Lucra peceţi. Căminul vechi de lângă el era aprins. Ţinea apa la fiert, ca să înmoaie lemnul şi să poată sculpta literele IS-HS NI-KA şi partea pentru Maica Domnului şi pentru sfinţi. De asemenea, el avea în grijă doi călugări bătrâni, pe care-i slujea cu răbdare neîntrecută şi cu ascultare binecuvântată, virtuţi care l-au făcut capabil de a trata bolile bătrâneţii, precum greutatea de a auzi, problemele de urinare, ameţeala şi altele. Nu e nevoie de alte lecţii despre o inimă bună şi iubitoare, decât cele demonstrate de pilda lui. El putea întări un suflet slab şi atrofiat cu cuvintele sale ziditoare. Mi-a vorbit despre subiectul său preferat, ascultarea.
– Fii atent la părintele tău, fiule. Dacă te îndepărtezi de el, vei fi ca un şchiop care-şi poate folosi numai un picior. Nu contează ce-ţi vor spune alţii despre părintele tău, el trebuie să fie pentru tine ca Hristos.
Mi-a dat multe exemple. Printre altele, mi-a amintit şi de fratele lui în Hristos, Procopie, care, înşelat de diavol, a fost plecat o lună. I-am cerut să-mi spună ceva despre pericolele egoismului, indiferenţei, rutinei în timpul Sfintei Liturghii şi despre valoarea evlaviei.
– Am venit la Sfântul Munte unde am găsit părinţi simpli, buni, luptându-se. Căutam un îndrumător, pentru că ştiam că sufletul meu tânjea după mai mult. Dar, a continuat el, ascultarea părintelui meu era deasupra tuturor. A fost un timp când mi-au fost dăruite lacrimi. Plângeam peste tot – la muncă, în pat, mergând, rugându-mă – peste tot. Nu-mi puteam opri pocăinţa. Cât de strâmtă e poarta şi cărarea plină de suferinţă! Domnul a spus: «Luaţi jugul Meu şi învăţaţi de la Mine…» şi: «Jugul Meu este uşor şi povara Mea este uşoară».
– Părinte, de ce Domnul spune pe de o parte că este suferinţă şi pe de altă parte că jugul Său este uşor?
– Pentru că totul depinde de intenţii. Uneori crucea noastră e grea, insuportabilă, alteori e dulce şi uşoară. Ai un părinte duhovnicesc? Dacă da, eşti înarmat împotriva diavolului. Dacă nu ai un părinte, eşti dezarmat. Consideră-l pe părintele tău un sfânt, indiferent cine ar fi. Dar adu-ţi aminte că este şi el om. Să nu fii uimit că are slăbiciuni. Cu toate acestea, părintele tău este ca Însuşi Hristos“.

Călugărul Dorotei de la Noul Schit a venit odată la duhovnicul său şi i-a spus că se gândea să-l părăsească pe părintele său.
– Nu-l mai pot suporta. Vreau să plec de aici.
– Părinte Dorotei, a spus duhovnicul, în Noul Schit eşti numai în ascultarea părintelui tău. Oriunde te vei duce în altă parte, vei fi sub ascultarea mai multora.

Un părinte spunea:
– Un călugăr din ascultare este slăvit prin crucea ascultării aşa cum a fost slăvit Domnul, Care S-a supus morţii.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XL: Despre smerenia cea înălţătoare [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Rareori este vreo fiinţă care să arate o smerenie şi lepădare de sine mai mare decât Sfântul Atanasie, care a fost părintele tuturor monahilor aghioriţi. Când a venit la început pe Muntele Athos, el şi-a schimbat numele în Barnaba, de teamă ca Nichifor Foka şi generalii săi din Bizanţ să nu-l găsească. Ca şi cum aceasta nu a fost deajuns, el a mers la Mănăstirea Zegou, ca să fie în ascultarea unui părinte simplu în trăire şi cunoştinţe.
– Cine eşti, frate? De unde eşti şi pentru care motiv ai venit aici? l-a întrebat bătrânul.
– Am fost marinar, părinte, şi când am fost în pericol pe mare, i-am promis lui Dumnezeu că voi părăsi lumea aceasta şi-mi voi plânge păcatele. Luminat de Dumnezeu, am venit aici, la sfinţia ta, şi aş vrea să intru în ascultarea ta.
Părintele, fiind curat, a acceptat această poveste şi i-a îngăduit sfântului să stea cu el. I-a încredinţat îndatoriri destinate pentru tăierea voii şi unirea cu povara ascultării. Când sfântul a împlinit cele mai umilitoare ascultări, el a dorit altele, dorind să dobândească desăvârşita smerenie, când se ajunge la desăvârşirea duhovnicească. El ştia că numai cei ce se smeresc şi devin precum copiii, după cum spune Domnul, vor fi mari în împărăţia lui Dumnezeu. După ce a stat destul timp lângă acest părinte simplu, într-o zi i-a spus:
– Părinte, învaţă-mă literele importante, ca să pot citi în Psaltire. Cât am fost în lume, n-am învăţat nimic altceva decât să vâslesc.
Şi părintele, care nici nu-şi imagina cine era de fapt persoana din faţa lui, a luat o tăbliţă şi a scris pe ea literele alfabetului. Sfântul a luat tăbliţa, a făcut o plecăciune şi a continuat, ca şi cum era un ucenic începător. S-a prefăcut că are greutăţi în învăţarea unor litere şi cuvinte, că e mai puţin inteligent şi chiar a reuşit să-l facă pe bătrân să-şi piardă răbdarea şi să-l mustre aspru. Şi acest minunat monah ascultător, care se prefăcea a fi analfabet, pe când în realitate era unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai timpului său, a încercat să-l încurajeze pe bătrân:
– Părinte, nu fi descurajat de această ispită! Sunt atât de greu de cap! Fii răbdător şi ajută-mă cu rugăciunile tale!
Bătrânul nu s-a lăsat convins şi a încetat lecţiile, iar sfântul continua să se prefacă a fi analfabet.
În timpul unei întâlniri ce avea loc de trei ori pe an la Karyes, sfântului i s-a poruncit să citească Psaltirea. Deja existau zvonuri despre cineva important care se ascundea undeva pe Sfântul Munte. După ce sfântul a refuzat să citească o dată, mai apoi s-a supus. El stătea în picioare şi citea ca un copil ce împleticeşte cuvintele. De îndată ce cel ce se ocupa de citit a auzit acestea, s-a ridicat şi i-a poruncit să citească corect. Apoi limba sfântului, care fusese legată din cauza smereniei, s-a dezlegat şi a arătat arta şi înţelepciunea sa. Când ceilalţi l-au auzit citind cu asemenea uşurinţă şi stil, au fost uimiţi de fenomen. Şi ce putea să spună cineva de părintele său, care era mut de uimire? Ochii lui s-au umplut de lacrimi şi a spus:
– Binecuvântat să fie numele lui Dumnezeu. Prin acest frate înţelept m-ai învăţat cum să mă smeresc.
Şi astfel, Sfântul Atanasie, care voia să se ascundă, a fost descoperit. Atât Nichifor Foka, cât şi guvernatorul Salonicului ar fi fost mulţumiţi să afle acestea. Dar şi după descoperirea identităţii sale tuturor celor adunaţi acolo, el a continuat să-şi arate marea sa smerenie, apropiindu-se de Protos* şi rugându-l:
– Părinte, te rog să nu mă descoperi celor ce mă caută, pentru că altfel voi fi nevoit să părăsesc acest loc, ceea ce m-ar întrista mult.
Protosul a promis să nu spună nimănui, pentru că şi-a dat seama de importanţa de a avea o asemenea persoană în Sfântul Munte. El i-a arătat Sfântului Atanasie o chilie singuratică unde a trăit ascuns, întreţinându-se de unul singur, prin muncă grea.
(*Protos (Пρώτος) este numit la Sfântul Munte acela care, timp de un an, îi conduce pe reprezentanţii Sfintelor Mănăstiri.)

Neştiut şi în taină, îmbrăcat în haine zdrenţuroase, un prinţ a părăsit Constantinopolul şi a venit la Sfântul Munte ca un străin. El avea să devină Sfântul Pavel de la Mănăstirea Xeropotamu.
Odată, Protosul Protatonului l-a chemat şi l-a întrebat de unde este. Sfântul a răspuns:
– Sunt un monah sărac, după cum vedeţi, şi vin dintr-un sat mic şi vechi numit Xeropotamon.
Bătrânul împărat Romanos al Constantinopolului era rudenie cu Sfântul Pavel. El a încercat mult să afle unde plecase sfântul. Dar între timp, Sfântul Pavel a fost convins de Protosul Protatonului ca să-l viziteze pe unchiul său la Constantinopol. El a plecat îmbrăcat într-o rasă zdrenţuită, ţinând în mână Sfânta Cruce, şi cu harul Sfintei Cruci l-a vindecat pe unchiul său, care suferea de o boală de moarte.

Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului, înainte de a fi înscăunat, a fost începător la Mănăstirea Dionisiu. După ce a îndrumat Biserica lui Hristos mulţi ani, el a renunţat la scaun şi s-a întors la mănăstire, unde a trudit pentru pocăinţa sa, fără să-şi descopere identitatea.
El a spus că numele lui e Nicolae şi că doreşte să fie călugăr. Egumenul l-a avertizat întâi că este obiceiul ca fiecărui începător să i se dea sarcina de a avea grijă de animalele mănăstirii. Sfântul a acceptat cu bucurie şi a stat afară, unde era grajdul, având grijă de catâri, hrănindu-i, adăpându-i şi curăţindu-i. El a arătat astfel o răbdare şi o smerenie netulburată.
În fiecare noapte monahii vedeau un stâlp de lumină ridicându-se din grajd până la cer. Ei i-au spus egumenului despre aceasta, iar el, la rândul lui, s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere înţelesul acestei întâmplări supranaturale. Şi, într-adevăr, i s-a descoperit imediat că acea persoană care avea îndatorirea de a avea grijă de animale şi de a căra lemne din pădure era Nifon, Patriarhul Ecumenic, care fusese frate la mănăstire.
În aceeaşi noapte a descoperirii acestuia, egumenul copleşit de smerenia desăvârşită a sfântului, a chemat toţi preoţii şi diaconii şi le-a cerut să se îmbrace în veşminte şi să stea în rând cu ceilalţi monahi, având în mâini lumânări şi cădelniţe, aşteptând să-l primească pe sfânt când se va întoarce din pădure, aducând animalele şi cărând lemne. Când a ajuns, îmbrăcat în rasa lui veche şi cu părul nepieptănat, ei toţi au căzut în genunchi, cerând binecuvântare şi zicând:
– Patriarhul nostru, smerenia ta e destulă! Ia-ne şi ne păstoreşte şi condu-ne la păşunea mântuirii!

Iată unul dintre cuvintele Patriarhului Nifon:
– Cel ce dobândeşte smerenie îşi zideşte casa pe Stâncă, ce e Hristos. Cel ce are mândrie şi se crede evlavios e gol de toate virtuţile, plin de imaginaţie şi construieşte pe nisipul mândriei sale. Smerenia face toate virtuţile neclintite, iar cel ce e smerit, întotdeauna e luminat. Dimpotrivă, mândria satanică şterge toate urmele dragostei şi aduce întuneric în minte. Un om mândru e mereu în întuneric, după cum spune Sfânta Scriptură: «Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har» (I Petru 5, 5).

Sfântul Ioan Cucuzel a fost un muzician deosebit, dascăl şi primul psalt din palat în timpul domniei împăratului bizantin Komninos (secolul XII). A părăsit în taină lumea aceasta trecătoare, cu slava şi plăcerea ei deşartă, şi a venit la Mănăstirea Marea Lavră, ascunzându-şi identitatea şi spunând că a fost păstor cât timp a stat în lume. Egumenul i-a încredinţat turma de berbeci a mănăstirii, ca să o pască în pădure. Între timp, împăratul Komninos l-a căutat peste tot.
Ioan îşi împlinea ascultarea foarte fericit, fiind binecuvântat cu smerenie şi isihie, până într-o zi când a dorit să cânte frumoasele imnuri ecleziastice pe care le cânta la Constantinopol. El a cântat cu o voce atât de dulce, încât chiar caii şi berbecii pe care-i păştea s-au oprit din mâncat şi au stat atenţi, ascultând cu plăcere acea melodie îngerească, ca nişte fiinţe inteligente.
Această privelişte, împreună cu glasul, a fost minunată. Când au văzut aceasta, pustnicii din colibele din împrejurimi, fără ca să ştie Cucuzel, au mers a doua zi să spună egumenului ceea ce au văzut. În felul acesta a fost descoperit Cucuzel. El a fost tuns monah şi a cântat ca psalt la strana din dreapta a bisericii.
În timpul unei Privegheri, când era cântat Acatistul, el a adormit pentru scurt timp în strana sa, şi în somn i-a apărut Maica Domnului ca o regină, în slavă, şi i-a spus: «Bucură-te, fiul meu Ioan! Cântă-mi mie şi eu nu te voi părăsi niciodată!», şi i-a pus o monedă de aur în mâna dreaptă. Mai târziu, această monedă a fost atârnată de icoana ei. Altădată, Maica Domnului i-a vindecat piciorul, spunându-i: «De acum înainte, să fii sănătos».
Sfântul a zidit o Katismă în cinstea Arhanghelilor, unde stătea şase zile din săptămână, iar duminicile şi de sărbători se ducea şi cânta la slujbele din mănăstire.

Un părinte spunea:
– E posibil ca să trudeşti, să te nevoieşti mult timp, dar să nu sporeşti mult din cauza lipsei de smerenie. Alţii, pe de altă parte, pot să se lupte mai puţin (privind asceza, postul şi altele), dar pot să sporească mult, deoarece au smerenie, care le înlocuieşte pe toate.

Şi iarăşi a spus:
– Am văzut dragostea lui Dumnezeu în inima cuiva, pentru că acea persoană a fost nedreptăţită. Dragostea şi mila lui Dumnezeu erau evidente, deoarece sufletul său avea tot ce era necesar. Avea o inimă curată, dragoste şi smerenie. Acestea sunt necesare. Smerenia e ca un magnet, atrăgând harul lui Dumnezeu. Celor smeriţi li se dă har. Aceste lucruri sunt rânduite.

Au trecut trei ani până când dreptul Nifon Kafsokalivitul, care ţinuse tainică identitatea sa, i-a spus părintelui său, Teognost, că era preot. Părintele Teognost, văzând virtutea lui Nifon, n-a vrut să-l aibă ca ucenic, ci ca egal al său. Dreptul Nifon l-a implorat să-l ţină ca ucenic, ca înainte, insistând că un monah nu poate începe viaţa isihastă decât dacă şi-a supus întâi voia proprie. Teognost a refuzat această cerere şi sfântul bărbat a plecat în iubita lui peşteră, unde a trăit o viaţă isihastă timp de 14 ani, având darul lacrimilor şi mâncând numai o masă pe săptămână, uneori cu puţină pâine uscată.

Dreptul Acachie Kafsokalivitul punea smerenia deasupra celorlalte virtuţi. Nu-i plăcea nici să facă, nici să spună ceva arogant, nici, mai ales, să audă ceva de felul acesta. Odată, părinţii schitului s-au adunat în faţa bisericii principale şi au cerut de la «dikaios» ca să fie numit un adjunct, ca el să nu fie deranjat tot timpul. Atunci, egumenul i-a înmânat cârja de păstor dreptului Acachie. Acachie i-a sărutat mâna şi a ţinut cârja în mâna sa numai atunci, iar altădată niciodată, îndepărtând orice gând care l-ar fi putut ispiti la mândrie.

Un ascet spunea:
– Întâi predă-te cu totul lui Dumnezeu şi apoi Dumnezeu te va curăţi şi te va reda oamenilor. Când o persoană crede că e cea mai rea dintre toţi, atunci un «Doamne, miluieşte» spus de aceasta valorează mai mult decât o sută de-a altcuiva.

Părintele Iosif de la Noul Schit era numit «privighetoarea Maicii Domnului», pentru vocea sa minunată şi deosebită. El era primul psalt al schitului. Când cânta, se auzea de parcă erau zece cântăreţi la un loc. Meşteşugul său era sculptura în lemn. A trăit numai până la 57 de ani. Deşi slujea ca prim cântăreţ la biserica centrală, niciodată nu s-a lăudat cu vocea sa frumoasă. El atribuia acest dar lui Dumnezeu, Dătătorul tuturor celor bune, «de la Care e tot darul cel bun şi toată darea cea de sus».

Minunate sunt lucrările smereniei, care conduc o persoană spre înălţimile slăvite şi dumnezeieşti ale harului şi ale cinstei.
Era un călugăr la Sfânta Ana, vas al harului, care a fost psalt la Patriarhie şi a fost un caz asemănător cu cel al lui Ioan Cucuzel. Acest monah a mers la un duhovnic la Sfânta Ana, ca să se spovedească şi să-i ceară sfatul.
– Ce fel de muncă ai făcut? l-a întrebat duhovnicul pe el.
– Am fost primul psalt de la Patriarhie, sfinte părinte.
– Dacă vrei să te mântuieşti, a spus duhovnicul, nu spune nimănui că eşti cântăreţ, căci aici pe Sfântul Munte sunt multe sărbători şi vei fi chemat să mergi şi să cânţi, şi astfel nu vei avea adevărata ocazie de a fi călugăr. Te voi da în ascultarea unui părinte bun. Vei citi bine, dar nu vei cânta niciodată. Vei fi incapabil să cânţi şi te vei preface că nu înţelegi muzica.
– Binecuvintează, părinte sfinte, a spus începătorul, care a fost trimis apoi la un părinte evlavios.
A trecut destul timp, până când duhovnicul l-a întrebat pe părinte:
– Cum merg lucrurile cu începătorul?
– Bine, a răspuns el. E ascultător. Singurul lucru e acela că nu poate să cânte. Dar citeşte foarte bine.
Anii au trecut. Duhovnicul, care era înainte-văzător, a prevăzut că acel cântăreţ, care se ascundea, era aproape de sfârşitul său. La sărbătoarea hramului de la Sfânta Ana se slujea în biserica centrală. Duhovnicul acela a fost numit tipicar al schitului. El i-a poruncit cântăreţului ce se ascundea să se pregătească să cânte Imnul Heruvimic. Călugărul s-a întristat, pentru că nu dorea să fie descoperit, ci să trăiască în taină. El s-a prefăcut că a uitat muzica cu trecerea timpului. Chiar şi aşa, el s-a supus duhovnicului său.
Când a venit timpul Imnului Heruvimic, tipicarul l-a tras pe călugăr acolo unde erau cântăreţii. Ceilalţi s-au întristat, crezând că tipicarul face o greşeală. După ce au auzit cântecul, şi evidentele cunoştinţe muzicale ale acestui cântăreţ şi nobil necunoscut, au spus unul către altul:
– Şi el, binecuvântatul, în tot acest timp ne-a ascultat pe noi şi n-a spus nimic!
După ce Liturghia s-a terminat, duhovnicul l-a luat pe călugăr la chilia sa. După două zile s-a îmbolnăvit şi a adormit în Domnul. Nimeni n-ar fi ştiut lupta victorioasă a smereniei sale, dacă duhovnicul său nu ar fi descoperit-o.

Un bătrân părinte spunea:
– Noi trebuie să cerem de la Dumnezeu smerenia ce vine după lupte. Smerenia vine urmând o logică foarte simplă, şi anume: aceea a cunoaşterii de sine. După ce cineva se cunoaşte pe sine, smerenia devine starea fiinţei sale. Dacă nu e aşa, dacă persoana nu se cunoaşte cu adevărat pe sine, poate fi foarte smerit pentru o clipă şi apoi să-i treacă prin gând, ca rezultat al acestui sentiment, că e chiar cineva! Şi aceasta chiar dacă în realitate nu e nimic. Drept urmare, e posibil să fie nevoie a lupta pentru smerenie până la moarte. Dacă moartea o găseşte cu gândul ce-i spune că e nimic, atunci hotărârea aparţine lui Dumnezeu. Dacă gândurile din ceasul morţii îi spun că ar fi cineva, şi nu-şi pricepe rătăcirea, atunci toate eforturile sale au fost în zadar.
Trebuie să fiu logic. Trebuie să-mi spun: «Sunt monah. Aş fi putut să fiu un animal, dar Dumnezeu nu m-a creat animal. El m-a creat om. El m-a invitat personal să mă alătur îngerilor, şi eu ce am făcut? Dumnezeu a făcut atât de multe pentru mine. M-ar fi putut face o broască, o broască ţestoasă sau un scorpion. Dar El m-a făcut om».
Gânduri ca acestea te smeresc.
Trebuie să răspundem pentru toate câte ne-a făcut nouă Dumnezeu.

În Filocalie (vol. III, pag. 36) este scris:
– Omul care se ridică până la smerenie îşi împuţinează aprecierea de sine, în vreme ce acela care nu are smerenie şi-o înmulţeşte. Cel de-al doilea nu vrea să fie pus într-o categorie cu cei mărunţi, şi din acelaşi motiv e întristat că nu e inclus printre oamenii importanţi.
Vrednicul de pomenire ieromonah Sava Sârbul avea acel fel de smerenie, care considera rangurile lumii acesteia ca fiind nimic. De aceea, a renunţat la toate. Când veneau noi călugări la mănăstirea sa, chiar dacă slujise ani de zile ca supraveghetor şi protos, el se retrăgea la casa pentru bătrâni a mănăstirii, lăsând în camera sa toate lucrurile ce-i aparţineau, ca să le folosească monahii mai tineri, luând cu el numai hainele ce le purta.

Un bătrân a spus:
– Smerenia este prima treaptă a virtuţilor, iar iubirea este treapta cea mai înaltă. De ce nu ne sfinţim astăzi? Tocmai fiindcă nu avem smerenie.

Altul spunea:
– A fi trezvitor este echivalent cu a fi sfinţit. Satana nu merge după cei ce sunt pierduţi, ci după cei înţelepţi. Cei ce făceau minuni au fost cei ce au stat cu Dumnezeu. Satana îi chinuieşte cu încrederea în sine, cu raţiunea şi judecarea. De aceea, să ne păzim mintea la loc ferit, până când va reveni la noi sfinţită.

În Chilia Sfinţilor Trei Ierarhi de la Sfânta Ana trăia în ascultare un călugăr tânăr, numit Nectarie. El avea un stareţ român şi era aproape mereu tăcut. Câţiva părinţi cu discernământ din schit au spus unul către altul:
– Trebuie să încercăm vinul din butoiul lui, cum are gustul: dulce, amar, acru?
Într-o zi, părintele Teodosie împreună cu alţii au plecat la docuri. Părintele Nectarie era şi el acolo. Când l-au văzut, ei s-au hotărât să-l verifice.
– Părinte Nectarie, tu eşti tânăr. Poţi să-ţi duci sacul şi lucrurile şi să mergi pe jos la Karyes. Noi suntem bătrâni şi mulţi, iar barca e mică şi n-o să încăpem toţi în ea (în acei ani părinţii foloseau o barcă mică pentru transport).
La aceste cuvinte, părintele Nectarie, cel tăcut de mai înainte, a devenit mânios. El şi-a deschis gura şi nu înceta să se certe. Atunci părinţii şi-au aplecat capetele şi au spus:
– Butoiul lui e plin cu vin amar (însemnând că tăcerea lui nu era pentru Dumnezeu).
Părintele Nectarie şi-a dat seama care era problema lui, a făcut plecăciuni până la pământ şi şi-a cerut iertare.
– Noi am crezut că te înfrânai, ca să rămâi tăcut. Acum ţi-ai dat singur seama că ai limba ascuţită şi trebuie să o mai îndulceşti, i-au spus ei.
Părintele Nectarie le-a mulţumit şi s-a străduit de atunci încolo să-şi cureţe toată patima ce o avea. A citit «Mântuirea păcătoşilor» şi scrierile Sfântului Damaschin. El dormea pe o scândură de lemn şi se ruga Maicii Domnului să-l ia la viaţa veşnică din această viaţă trecătoare de sărbătoarea Părinţilor de pe Sfântul Munte. Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat. A plecat la cer în acea zi de sărbătoare, împodobit cu darul tăcerii, care l-a ajutat să se păstreze curat de toate certurile.

Un părinte spunea:
– Noi semănăm cu urzicile. Pe câmp, de la distanţă, ele par verzi şi proaspete, dar când te apropii de ele şi le atingi vezi urâţenia lor şi simţi înţepătura lor.

De asemenea, el spunea:
– Nu te baza pe cunoştinţele tale. Ca să poată răsări în tine cunoaşterea dumnezeiască, trebuie să fie ştearsă cunoaşterea lumească; să devii ca un copil, să nu te lauzi cu cunoaşterea ta, căci «cunoaşterea te face mândru», după cum spune Apostolul Pavel. Coboară-te mai jos decât toţi. Batjocoreşte-te. Cât de mult a fost umilit Domnul pe cruce? Ce ruşine? Gol, părăsit, insultat, dar apoi a fost slăvit! La fel şi tu, trebuie să ajungi la cea mai mare umilinţă, şi apoi vei fi slăvit!

Şi iarăşi spunea:
– Sfinţii simt că sunt nevrednici şi păcătoşi.

Vrednicul de pomenire părinte al meu ne spunea următoarele despre părintele H. de la Sfânta Ana, un dascăl cu discernământ al începătorilor.
El l-a vizitat odată pe părintele H. în chilia sa isihastă, în timp ce slujea Sfânta Liturghie. L-a găsit desculţ, îmbrăcat cu haine vechi, zdrenţuite şi cu o cruce mâncată de carii, pe care el însuşi a făcut-o. Era simplu, dar blând, în ciuda înfăţişării sale sălbatice şi nebune, cum se prefăcea că este, cu părul său dezordonat ce-i zbura în toate părţile. În acea zi el avea mulţi vizitatori care ascultau Liturghia în mica bisericuţă a schitului său, şi atunci îi ceruse unui preot din ascultare ca să fie cântăreţ la Liturghie. Preotul avea o voce atât de dulce, că nu ştiai dacă asculţi îngerii sau un om care cântă.
Toţi au simţit o mare plăcere duhovnicească din frumuseţea Sfintei Liturghii din acea zi, dar o întâmplare a marcat-o special. Puţin înainte de a se termina slujba, a stat la intrarea în altar, ca să-l umilească pe ieromonahul său şi ca să se folosească şi vizitatorii săi. Cum făcea adesea, el a început să arunce asupra ucenicului său acuzaţii precum: «Om rău şi fără ruşine, care nu te temi de Dumnezeu şi nu ţi-e ruşine de oameni; eşti un ipocrit. Crezi că eşti sfânt şi-ţi place să fii cinstit şi lăudat. Pleacă, ieşi, ieşi din biserică…».
«Binecuvintează, părinte, ai dreptate», a răspuns el liniştit. Deloc supărat, s-a plecat până la pământ şi a plecat liniştit. Am rămas uimiţi, nemişcaţi, ca statuile, până ce, după câteva momente de tăcere, părintele care păruse aşa de mânios, a stat la intrarea altarului cu lacrimi în ochi şi a explicat cu bucurie.
– Fraţii mei, pentru că am vrut să vă spun ceva folositor şi pentru că sunt neînvăţat şi fără ştiinţă, am vrut să vă arăt cum e smerenia în practică, folosindu-mi ucenicul drept pildă. Trebuie să ştiţi că el este un monah adevărat la Sfânta Ana.

Un pustnic a fost întrebat:
– Ce trebuie să facem când suntem lăudaţi şi măguliţi?
Cu smerenie şi cunoaştere de sine, a răspuns:
– Îţi voi da un exemplu. Când sculptez pe o bucată de lemn faţa unui sfânt şi am terminat-o, cred că e bună. După un timp, o privesc din nou şi descopăr că unele lucruri nu au fost făcute complet. Dacă folosesc o lupă, pot vedea că la urma urmelor nu-i un lucru atât de minunat. Acelaşi lucru poate fi făcut cu mâinile cuiva. Noi credem că ele sunt curate. Dar dacă le examinăm cu o lupă, putem vedea murdărie şi microbi. Trebuie să examinăm îndeaproape şi apoi ne vom da seama că nu suntem nimic, în ciuda multor laude.

Când l-am vizitat pe părintele Bartolomeu, care avea 106 ani, el purta un pulover acoperit cu nenumărate petice:
– Unde este ştiinţă, există şi mândrie. Oriunde este mândrie, Dumnezeu nu e acolo; omul e lăsat singur, cu mândria lui.

Altul spunea:
– Mândria noastră Îl face pe Dumnezeu să nu ne audă.

Am întrebat un călugăr în vârstă ce face şi cum îşi petrece timpul, iar el a răspuns:
– Ocupăm locul degeaba…

Părintele rus Tihon, care a trăit 60 de ani pe Muntele Athos, după ce vizitase 300 de mănăstiri în Rusia, a spus:
– Dimineaţa, Dumnezeu binecuvintează cu o mână lumea întreagă şi-Şi foloseşte ambele mâini să-l binecuvinteze pe omul smerit. Un om smerit e mai presus de întreaga lume.
Şi de asemenea:
– Doamne Iisuse Hristoase, dăruieşte-mi smerenie.
Tot el spunea:
– Un lucru este celibatul şi altceva e smerenia. Mulţi celibatari mândri au sfârşit în iad.

Săracul şi smeritul călugăr Neofit de la Lavra avea întotdeauna, când trebuia să primească Sfânta Împărtăşanie, o căinţă adâncă. Întâi săruta mâna tuturor, chiar şi a începătorilor, cerând iertare. Aşa era smerenia sa.

Un părinte spunea:
– Motivul pentru care suferim e că nu suntem smeriţi, iar lipsa smereniei cauzează şi altora suferinţe. Suntem chinuiţi până când devenim smeriţi.

Odată, eu şi cu un frate duhovnicesc de-al meu l-am vizitat pe părintele Zosima, un pustnic rus din Karulia. L-am găsit aşezat pe pământ şi despicând lemne. I-am cerut binecuvântare, ne-am închinat la icoane în mica bisericuţă şi apoi i-am cerut să ne spună ceva, ca să ne mângâie. Abia atunci şi-a ridicat faţa veselă şi a rostit un cuvânt în ruseşte. Era un cuvânt care cuprindea întreaga viaţă duhovnicească a omului. «Smirenia, smirenia», a spus el, care înseamnă smerenie. Nimic altceva. Şi-a aplecat din nou capul şi, răbdător, a continuat să despice cele câteva lemne pe care le avea pentru iarnă.

Părintele Arsenie Nevoitorul (cu care stătea părintele Iosif, Locuitorul din peşteră), ne-a spus:
– L-am avut pe părintele Iosif ca îndrumător, deşi eu eram mai în vârstă. El avea vederea lui Dumnezeu şi avea ştiinţă. Eu numai am pus lucrurile în practică. Odată, doi oameni doreau să treacă peste un râu. Unul era orb, iar celălalt nu avea picioare. Cel orb l-a cărat pe cel şchiop, care putea să vadă, pe umerii săi, şi au trecut râul. «Părinte Iosif, am spus eu, tu ai vederea lui Dumnezeu şi rugăciunea minţii, dar nu eşti practic. E ca şi cum nu ai avea picioare, iar eu am picioare, dar nu am viziuni şi rugăciunea minţii. Prin urmare, noi trebuie să fim împreună. Eu te voi căra în spate şi vom merge înainte. Tu vei fi ghidul, călăuza, ca să putem traversa râul vieţii».

De curând slăvitul părinte Nectarie de Pentapolis, noul nectar şi miere al Ortodoxiei, pentru adânca sa smerenie a scris părintelui Daniil Katunakiotul, pentru a cere ajutorul şi îndrumarea. Într-una din scrisori, el spune:
– Ne-ai îndatora mult dacă ai avea plăcerea să ne scrii ceva duhovnicesc, să întăreşti credinţa măicuţelor de aici. Scrisoarea ta, scrisă cu experienţa vederii lui Dumnezeu şi a practicii, va fi pentru ele, care sunt lipsite de o asemenea învăţătură trăită, o plăcere şi un sprijin duhovnicesc adevărat.

Patriarhul Chiril a fost întemeietorul academiei ecleziastice de pe Sfântul Munte, care a devenit cel mai important centru de dascăli, îndrumători înţelepţi, ca şi de martiri, oameni drepţi pe care poporul Greciei i-a avut. A fost adesea asuprit de greutăţile create de turci şi de alţi ierarhi. De fapt, turcii l-au îndepărtat din scaunul patriarhal de două ori. El a renunţat la rangul său slăvit şi a venit să fie ucenic, cu un grup de călugări, în Chilia Sfinţilor Apostoli, la schit, mai jos de biserica centrală de la Sfânta Ana. Deşi era foarte bătrân, el a lucrat împreună cu fraţii, cu grijă şi răbdare, în grădina de măslini. A fost admirat de fraţi pentru munca sa, perfecţiunea sa ascetică, răbdarea care trecea peste limitele muncii grele. Părinţii schitului, din respect pentru vârsta şi poziţia sa anterioară, i-au dat un măgar ca să-şi care uneltele şi tot ceea ce avea nevoie.
Într-o zi de vară s-a petrecut o întâmplare uimitoare. În timp ce urca cu măgarul un deal abrupt de la livadă spre schit, în cel mai greu loc, a văzut doi călugări prealuminaţi ce ştergeau sudoarea de pe faţa măgarului. În timp ce se plângea şi se certa cu ei despre aceasta, ei i-au spus: «Nu meriţi nici odihnă, nici ca faţa ta să fie ştearsă de sudoare, pentru că nu ai cărat tu încărcătura. Animalul a făcut toată munca».
De atunci, patriarhul n-a mai folosit animalul istovit şi, fără să se plângă, a cărat totul sus, de-a lungul abruptei Golgote a schitului, până la biserica centrală. Mai târziu, în chilia sa, ca şi un om îndreptat, a devenit un exemplu de ascultare şi lepădare de sine.
A murit în 1775, la o vârstă înaintată, cunoscându-şi dinainte moartea. În timpul ultimelor 24 de ore din viaţa sa a văzut părinţi binecuvântaţi şi îngeri care l-au făcut foarte fericit. Craniul său, care este încă păstrat în chilia sa, e gălbui la culoare, dovadă a vieţii sale virtuoase.

Acesta e şi cazul episcopului Teofan de Euboia, care seamănă cu povestea Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului. Nu avem date despre eveniment, dar admirabilul lucru al povestirii e smerenia omului pe care ea îl descrie.
Episcopul Teofan a venit la Sfântul Munte după o minune copleşitoare la care a fost martor, privind trupul neputrezit a unui nobil decedat. După ce a vizitat multe mănăstiri, a ales ca să stea la Noul Schit, unde şi-a ascuns identitatea cu grijă şi unde a ales să fie în ascultarea unui părinte dificil, numit Chiril.
Răbdarea şi îndelunga suferinţă a episcopului nu pot fi spuse în cuvinte; el părea un monah simplu, sub ascultare, care împlinea toate sarcinile şi ordinele pe care dificilul său părinte i le dădea. Au trecut doi ani, timp în care el a fost în această stare. Spre sfârşitul Postului Mare din al doilea an, un vas care venea din Euboia, încărcat cu felurite produse, a ancorat în portul schitului. Părinţii au mers la arsana să cumpere alimente pentru Paşti: ouă, brânză şi alte produse. Începătorul Teofan a mers şi el să-şi ia alimente. Dar căpitanul, care l-a recunoscut, a spus în faţa tuturor:
– Nu eşti tu, episcopul Teofan, care a dispărut cu doi ani în urmă? Şi a căzut la pământ, ca să i se închine.
Negând acestea, a spus:
– Trebuie să fie o greşeală, prietenul meu. Nu sunt eu acela. Probabil semăn cu cineva.
El s-a întors la schit hotărât să plece de acolo, de vreme ce a fost descoperit şi toţi bănuiau cine este. Părintele său l-a admirat ca pe un om de o mare smerenie şi răbdare, încât a căzut la picioarele lui, cerând iertare pentru felul lui crud de a fi cu el.
Episcopul Teofan a plecat în pustie, la Chilia «Izvorul Tămăduirii», şi a trăit acolo ca un simplu monah.

Ce putem spune despre duhovnicul Ignatie Katunakiotul? După sfârşitul fiecărei Liturghii, părintele său îl mustra, iar el nu se plângea niciodată. În schimb, spunea aceste cuvinte minunate:
– Părinţilor şi fraţilor, ascultaţi! Când părinţii noştri ne insultă şi ne pălmuiesc, nu trebuie să fim nici trişti, nici veseli şi trebuie să-i ajutăm, căci ei ne ajută să ne eliberăm de tridentul* diavolului, care e mândria, egoismul şi aroganţa. Dacă trece o zi şi părintele meu Neofit nu mă insultă, sunt foarte trist şi spun sufletului meu: «Neimportantule! Nevrednicule părinte Ignatie, azi n-ai fost mustrat, aşa că ai grijă la tridentul diavolului, căci el va străpunge mai adânc în tine».
(*Furcă cu trei dinţi care era considerată în antichitate ca simbol al puterii zeului Neptun [Nota editorului].)

Un părinte foarte simplu spunea:
– Oamenilor învăţaţi li se întâmplă următorul lucru: caută să cerceteze cele dumnezeieşti. Dacă însă nu-ţi ajunge funia, de ce încerci să cobori în prăpastie?

Pustnicul român Enoh spunea:
– Monahul trebuie să fie smerit, nu să ajungă sus sau jos. Poate fi mântuit cu smerenia. Dar, oh, pentru preot este o povară dublă! Este foarte greu, sunt numai câţiva preoţi buni. De ce ar vrea cineva acest rang? Nu vrei să-ţi mântuieşti sufletul? Ai venit la Sfântul Munte să-ţi mântuieşti sufletul, nu să cauţi slavă. Fii simplu şi smerit. Doresc numai să-mi mântuiesc sufletul. Nu e alt lucru mai bun decât mântuirea sufletului.
Chiar dacă acest părinte trecuse de 75 de ani, el nu dădea nimănui voie să-l respecte. Se privea pe sine ca şi cum ar fi fost nimic. Cerea un pic de pâine ca să-i hrănească pe ceilalţi oameni în vârstă ca el, care erau slăbiţi şi istoviţi. Se pleca şi cerea binecuvântare de la toţi monahii, începătorii, oamenii mireni şi pelerini. Odată, a vrut să cumpere o desagă, dar era prea scumpă şi nu avea bani. Deodată a observat un sac de pânză obişnuit în colţul magazinului.
– Cât costă? l-a întrebat pe vânzător.
– Acesta nu costă nimic. Pentru ce îl vrei?
– Îl voi purta în spate în locul unui rucsac, a spus el.
– Ei bine, nu ţi-e ruşine să porţi un aşa lucru în spate?
Şi părintele Enoh a răspuns:
– De ce să fiu stânjenit, când sunt mai fără valoare decât acest sac!

Talentatul teolog şi ieromonah Hrisostom de la Marea Lavră a fost întrebat de patriarh dacă n-ar dori să fie hirotonit episcop. El a refuzat, alegând smerenia în locul înaltei slujbei ecleziastice, şi a spus:
– Nu voi renunţa la culionul de călugăr.

Cu câtva timp în urmă un important vizitator ortodox, străin, a cerut să-l întâlnească pe părintele Siluan. Ieromonahul N., membru al consiliului de conducere, i-a spus vizitatorului:
– Nu înţeleg de ce tu, un teolog învăţat, vrei să-l vezi pe părintele Siluan, un ţăran neînvăţat. Nu e nimeni altcineva cu mai multe cunoştinţe pe care ai vrea să-l întâlneşti?
Atunci vizitatorul a răspuns cu durere în suflet:
– Ca cineva să-l înţeleagă pe părintele Siluan, trebuie să fie foarte învăţat.
Acelaşi ieromonah N., neîmpărtăşindu-se nefericitul din dumnezeieştile experienţe ale sfântului, spuse odată cuiva:
– Mă întreb de ce merg la el. Cred că nu citeşte nimic.
– Nu citeşte nimic, dar face totul. Nu ca cei ce citesc mult, dar nu fac nici un lucru, i-a răspuns acel om.

Odată l-am întrebat pe un pustnic simplu, în vârstă:
– De ce lămâii dumitale sunt plini de fructe?
– Pentru că le-am aplecat crengile, fiul meu, a răspuns el.

Am întâlnit un călugăr tânăr care era sub ascultare, din a cărui gură nu au fost rostite niciodată cuvinte, după cum îl sfătuise părintele său duhovnicesc.

Sfântul Siluan de la Muntele Athos spunea:
– Acesta e cântecul meu iubit: În curând voi muri şi sărmanul meu suflet va coborî în iad. Acolo voi suferi singur, în sclavie şi întuneric, şi voi vărsa lacrimi amare. Cum să nu-L caut pe El? El m-a căutat întâi şi mi-a apărut mie, păcătosului… Domnul Însuşi m-a învăţat cum să mă smeresc: «Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui». Astfel se câştigă împotriva vrăjmaşilor. Dar când mi-am mutat mintea de la gândul iadului, toate gândurile mele tulburătoare şi-au recăpătat puterea lor.

Un pustnic în vârstă ne spunea:
– Mulţi părinţi contemporani au înţeles că umilirile şi mustrările de la părinţii lor au fost folosite ca să ajute la curăţirea inimii de patimile mândriei şi îngâmfării şi astfel mulţi să guste din dulceaţa mântuirii sufletului lor. Deşi mulţi dintre ei nu au avut şcoală, ei au putut să interpreteze scrierile Sfântului Grigorie Teologul. După munca de peste zi, mulţi alergau la chilia lor, ca să se mângâie cu rugăciunea şi cititul. Au ajuns la asemenea înălţimi ale smereniei încât se considerau ultimii oameni.

Când toţi părinţii şi fraţii în Hristos îi urau «Rai bun» părintelui Teofilact de la Noul Schit, le spunea:
– Raiul nu-i un grajd, ca să mă primească pe mine, un animal!
Aşa era defăimarea de sine la părinţi.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXXVI: Despre înşelare şi despre războiul cel din dreapta al celui rău [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cu 100 de ani în urmă era un începător care în ziua tunderii sale în monahism a fost numit Sava şi care, datorită neascultării şi neatenţiei la gândurile sale, a fost înşelat de diavol, după cum ne arată următoarea povestire:
„Sava auzise de la mulţi despre vârful Athosului, ca şi de povestirea amintirilor plăcute din pelerinajul făcut acolo de sărbătoarea «Schimbării la Faţă» şi a dorit să facă şi el pelerinaj. El tot auzea expresia «Bătrânul Athos» şi credea cu adevărat că aceasta se referea la un părinte cuvios ce trăia pe vârf.
În ciuda împotrivirii părintelui său, el a început să urce muntele. Când a ajuns la Hairi, a întâlnit într-adevăr un bătrân cuvios, cu părul alb, ce părea bolnav, care l-a însoţit şi l-a întrebat:
– Unde mergi, fiule? Pari obosit şi trist. Ce se întâmplă?
– Aş dori să-l cinstesc pe Bătrânul Athos, a reuşit să spună mult tulburatul Sava.
– Fiule, eu sunt Bătrânul Athos. De unde vii? Unde trăieşti?
– Eu sunt de la Sfânta Ana, Kerasia.
– Eşti de la Sfânta Ana? Îi ştiu pe toţi de acolo.
– Dar eu de ce nu te cunosc pe tine? E foarte ciudat.
– Nu-ţi face griji, a spus presupusul bătrân. Eu sunt sfătuitor duhovnicesc şi toţi călugării din ascultare, care sunt curajoşi şi se gândesc la ei, vin şi se pleacă în faţa mea. Nu e nevoie să te oboseşti şi să mergi mai departe. Am venit eu la tine. Ţi-am văzut intenţiile. Nu e nevoie să ajungi pe vârf. Fă o plecăciune şi întoarce-te acasă, iar voia ta şi eu vom avea grijă de tine.
Monahul Sava, orbit de neascultare şi de cuvintele satanei – şi, într-adevăr, satana arăta aşa cum şi-l închipuia el pe Bătrânul Athos –, i-a făcut plecăciune. Apoi, cu groază, a observat că mâna pe care a sărutat-o avea unghii îngrozitoare, şi şi-a dat seama de înşelăciune.
– Acum eşti al meu, a spus diavolul, şi eu voi veni într-o zi să te iau cu mine.
În acel moment, Sava a leşinat. După mai multe ore, un trecător l-a găsit şi l-a dus înapoi la Sfânta Ana. După trei zile şi-a revenit, a spus ce i s-a întâmplat şi cu lacrimi în ochi şi-a cerut iertare de la bătrânul său şi de la fraţii săi călugări. A stat opt ani în schit fără să-şi găsească odihna. Apoi, 15 ani s-a rugat Maicii Domnului Portăriţa de la Mănăstirea Iviron să-l ajute. Sfârşitul lui a venit într-o zi când pescuia cu fraţii săi în mare. S-a întâmplat la aceeaşi oră la care el, odată, s-a închinat satanei. În prezenţa celorlalţi, un vârtej l-a luat pe deasupra bărcii. Astfel, sărmanul călugăr Sava a dispărut pentru totdeauna“.

Era un nevoitor numit Pahomie; el trăia în Karulia şi era mult înşelat de cel rău. El era convins că nici un preot nu era vrednic să-l împărtăşească. Aştepta un înger să se coboare din cer şi să-i aducă Sfintele Taine. Viaţa lui s-a sfârşit tragic. El a căzut într-o râpă şi s-a înecat în mare. L-au găsit pe coasta opusă a Sikiei, mâncat pe jumătate de un peşte mare.

Cu mulţi ani în urmă, pe vârful de sud al Katunakiei, trăia un bătrân foarte evlavios. El avea un ucenic al cărui nume era Spiridon. Acest Spiridon, la început a fost ascultător şi corect în toate. Cu trecerea timpului, viermele nevăzut al mândriei a început să-l roadă. În starea sa de călugăr, el a întrecut limita în nevoinţa ascetică. A sporit numărul de metanii pe care le făcea. Făcea privegheri lungi, fără binecuvântarea părintelui său. El se considera mai presus decât toţi călugării şi, urmând voia sa, a ajuns să fie stăpânit cu totul de duhul mândriei.
Într-o noapte, el a auzit o bătaie în uşă şi cuvântul «binecuvântaţi». Şi a deschis. Înaintea lui stătea ceva ce părea a fi înger, deşi aceasta era doar o aparenţă şi nu o realitate.
– Sunt trimis de Însuşi Preaputernicul Dumnezeu ca să-ţi spun că e mulţumit de toate lucrările şi faptele tale bune, a spus el. Iar Dumnezeu vrea să te răsplătească şi vrea să vii azi pe vârful Muntelui Athos, unde va veni cu îngerii şi sfinţii, ca tu să te închini în faţa Lui.
Falsul înger i-a spus aceste lucruri lui Spiridon care, în adâncul mândriei sale, fără rugăciune şi harul lui Dumnezeu, l-a urmat pe acela. Era iarnă. Vremea era rea şi cădea zăpadă peste tot. După o călătorie de mai multe ore, el a ajuns pe vârful Muntelui Athos. Mulţumit de sine însuşi, falsul înger a spus:
– Uită-te acolo. Îl vezi pe Hristos venind?
Spiridon a văzut o sferă roşie şi Hristos părea că stă pe tron, în centrul ei, îmbrăcat în veşminte arhiereşti. În acelaşi timp, au apărut o mulţime de îngeri, Sfinţii Apostoli, sfinţii ierarhi, bărbaţii şi femeile drepte. Sfântul Spiridon conducea corul ierarhilor, iar faţa lui a fost privită atent de monahul Spiridon.
Între timp, falsul înger îl îndemna:
– La ce te uiţi? De ce pierzi timpul? Nu vezi că vine Hristos? Du-te repede şi te închină în faţa Lui.
Spiridon a păşit şovăielnic înainte. Cineva trebuie să se fi rugat pentru el în acel moment, căci a observat, surprins, că presupusul Sfânt Spiridon purta un culion uriaş, înalt de un metru, iar el ştia din icoane că este mic. El a făcut cruce, spunând:
– Doamne, ai milă de mine, eu n-am văzut niciodată un culion aşa de mare!
Deodată, toate iluziile au dispărut, iar Spiridon se afla singur pe marginea unei prăpăstii, într-o râpă abruptă, cu un picior adâncit în zăpadă şi cu celălalt pregătit să păşească în abis. I-au trebuit douăsprezece ore ca să se reîntoarcă la chilia sa, unde l-a găsit pe părintele său rugându-se cu lacrimi. El s-a căit şi a mărturisit tot ce s-a întâmplat. Părintele său i-a dat canon să nu se împărtăşească trei ani şi l-a trimis să stea în Mănăstirea Dionisiu, unde trebuia să spele vasele. El s-a smerit cu adevărat, căci a spus la toţi părinţii, şi mai ales începătorilor, despre chinul şi moartea lui înfricoşătoare pe care aproape a gustat-o, şi cum a fost salvat prin rugăciunile părintelui său.

Un proigumen* dohiarit, Neofit, stătea în anul 1880 în Chilia Arhanghelilor la Sfânta Ana Mică. Se pare că el a avut un vis în care îl cinstea şi-i săruta degetele de la picioare Sfântului Vasile cel Mare. Acest vis a fost de ajuns ca să-i aducă mândrie şi aroganţă în suflet, de vreme ce a înţeles că trebuie să vadă şi să venereze sfinţii. El se gândea constant la acel vis, iar rezultatul era că timpul pentru rugăciune şi pentru rânduiala zilnică avea de suferit.
După ce a trecut mult timp, Preaputernicul Dumnezeu l-a luminat pe el ca să-l viziteze pe binecunoscutul duhovnic Grigorie, un ascet ce trăia în sărăcie totală, într-o chilie mai îndepărtată din acelaşi schit. El i-a spus:
– Fratele meu, tu ai venerat un diavol mare şi nu pe Sfântul Vasile cel Mare. Te rog, de acum înainte nu mai da atenţie visurilor pe care viclenii diavoli le folosesc ca să înşele oamenii.
*Proigumen (Пροηγούμενος) este cel care a fost egumen, iar apoi a demisionat.

Înţelept şi cu discernământ, părintele Daniil Katunakiatul avea darul de a recunoaşte când o persoană era înşelată de diavol şi a ajutat multe suflete, fie vorbindu-le, fie învăţându-le prin scris, ajutându-i să se elibereze de capcanele diavolilor şi de lupta din dreapta dusă împotriva lor. El ne-a scris următoarea întâmplare:
„Cu câţiva ani în urmă era un călugăr numit Alipie, vieţuitor al unei chinovii de pe Sfântul Munte, care se nevoia pentru mântuirea lui şi practica rugăciunea lui Iisus. Într-o noapte, când era în una din viile din apropierea mănăstirii şi spunea rugăciunea, a simţit un tremur şi un fior, în acelaşi timp, în trupul lui. Deşi speriat la început, el şi-a spus: «Trebuie să spun rugăciunea fără şovăială, şi ce poate să-mi facă diavolul?». De atunci, el a continuat cu rugăciunea, dar simţea acelaşi tremur în trupul său. Această posedare a devenit cunoscută tuturor părinţilor mănăstirii şi ei erau tulburaţi deoarece nu numai trupul lui tremura, dar şi a celor ce erau în jurul lui în biserică, în timpul slujbelor, stând în strane unul lângă celălalt. Toţi erau mişcaţi şi stranele erau mişcate, ca şi cum ar fi fost conectaţi pe rând şi ca şi cum dansau toţi împreună. De asemenea, când el intra în chilia lui, aceea şi cele din apropierea ei se zguduiau ca Vezuviul, lucru care nu s-a mai auzit să se fi întâmplat înainte.
Văzând această tristă situaţie, egumenul mănăstirii şi cei ce se ocupau de aceasta, l-au închis într-un mic paraclis, îi dădeau 50 g de pâine în fiecare după amiază şi le-a spus preoţilor să-i citească rugăciuni de exorcizare, fără încetare, pe rând. Dar în zadar, situaţia părea a se înrăutăţi. În cele din urmă, nu ştiu cum s-a hotărât, ei l-au adus la mine, nevrednicul, să le dau părerea şi sfatul despre ce trebuia făcut. El a venit cu un alt frate din mănăstire.
Primindu-i cu bunătate şi înţelegere, eu l-am luat pe suferindul Alipie într-o parte şi i-am pus întrebări cu grijă. Mi-a mărturisit tot ce se întâmplase, în toată viaţa lui, din copilărie, şi după aceea l-am întrebat care era părerea lui referitor la acea posedare, iar el mi-a răspuns:
– În ceea ce priveşte tremurul trupului meu, ori e o manifestare a harului divin, ori e din invidia diavolului. Eu cred că trebuie să insist asupra Rugăciunii lui Iisus şi să-l las pe diavol să fie invidios. Eu, a continuat, spun rugăciunea. Eu chem Numele lui Iisus şi nu renunţ la Numele ce mântuieşte.
Apoi i-am răspuns:
– În ceea ce priveşte rugăciunea, chiar dacă eşti binecuvântat şi pari a fi duhovnicesc, să nu ignorăm, dar să analizăm cu grijă posibilitatea că luptăm în zadar, crezând că facem voia lui Dumnezeu, dar se poate să facem chiar opusul. Dă-mi voie să-ţi spun că greşeşti în trei feluri:
Întâi, ca să petreci timpul spunând Rugăciunea lui Iisus, trebuie să faci nişte pregătiri dinainte. Dar tu nu vezi că ai multe lipsuri? Îţi lipseşte ascultarea. Îmbrăţişezi cu uşurinţă mânia şi vrajba, iar voia proprie şi gândul ţi le socoteşti a fi engolpion dumnezeiesc.
În al doilea rând, făcând Rugăciunea lui Iisus te gândeşti la ea ca la o mare virtute a ta şi crezi că din cauza aceasta vrăjmaşul te invidiază şi se manifestă în acest tremur scandalos.
În al treilea rând, continuând să spui rugăciunea şi ignorând această putere rea, crezi că placi lui Dumnezeu, ceea ce ar fi de dorit, dar, în realitate, Îl superi, urmând înşelăciunea în locul adevărului.
Pe lângă acestea, cum ai îndrăznit să-ţi iei o misiune imensă fără o călăuză experimentată?
După ce i-am demonstrat cu Scriptura că era înşelat, cu harul lui Dumnezeu şi-a venit în simţiri, şi-a dat seama de înşelăciune şi m-a întrebat cum să se îndrepte. I-am spus ce lucruri sunt necesare să facă şi am adăugat că, dacă vrea să se elibereze complet, trebuie să facă următoarele:
Întâi ar trebui să aibă ascultare desăvârşită faţă de egumenul său, să nu fie curios sau să vorbească despre fraţii săi. În al doilea rând, când spune «Doamne Iisuse Hristoase…» să nu dea atenţie puterii rele, care până atunci l-a înşelat. E mai folositor pentru mintea şi întreaga lui fiinţă să stea departe de aceste gânduri. Iar dacă din obişnuinţă trăieşte tremurul, să nu-i dea atenţie, ci să se roage Domnului Hristos să-l elibereze din aşa stare de boală.
El a acceptat smeritele mele îndrumări şi sfaturi cu credinţă nezdruncinată, iar după aceasta s-a întors la mănăstirea lui şi, după câteva zile, cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Preamilostiv, a fost eliberat cu totul şi a devenit ţinta respectului şi dragostei tuturor fraţilor în Hristos pentru întoarcerea sa, binecuvântată de Dumnezeu, dar mai ales pentru ascultarea sa desăvârşită faţă de toţi.
Ca dovadă a schimbării sale curate şi binecuvântate de Dumnezeu, prezint aici relatarea unui act de curajoasă ascultare, pe care l-a făcut şi pentru care a fost admirat de toţi.
Unul dintre cei mai respectaţi călugări ai mănăstirii, Evdochim din Tinos, prin tainicele căi ale lui Dumnezeu, pe care nimeni nu le înţelege, a devenit grav posedat. Nu numai că striga şi înjura revoltător, rupând lanţurile sale, dar cel mai trist dintre toate era că se mânjea cu propria sa murdărie. De vreme ce nimeni dintre fraţi nu-l putea îngriji, ei i-au dat această misiune lui Alipie, care, fără să se plângă, a îngrijit de el trei ani, îndurând cu mult curaj toate insultele. Prin ascultarea şi răbdarea sa, Alipie a ajuns să fie respectat de bolnav, care cu ceilalţi era sălbatic şi dificil, iar cu Alipie era ascultător şi liniştit. Prezenţa lui Alipie era ca o botniţă pentru nebunia lui. Pe lângă grija ce o avea ca bolnavul să aibă mâncare curată şi să-şi păstreze trupul curat, Alipie citea pentru el şi slujba Ceasurilor şi Vecernia. După trei ani, Evdochim a fost eliberat de suferinţele sale şi, cu o săptămână înainte de plecarea sa la Domnul, a fost cu totul liniştit. Astfel şi-a dat duhul său.
După adormirea sa, binecuvântatului Alipie i-a fost dată ascultarea de infirmier, slujbă în care s-a distins prin grija ce-o avea faţă de fraţii săi. Spre sfârşitul său, care a venit peste trei ani, el s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Lucrul uimitor a fost acela că şi-a cunoscut dinainte timpul morţii sale. Aceasta a fost într-o sâmbătă, când el părea să fie bine, dar, după ce s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, i-a spus unui frate mai apropiat lui: «Azi, înainte de a veni seara, voi pleca». Şi astfel, înainte de Vecernie, a răposat.
Nu trebuie să omit cel mai important lucru care arată pocăinţa şi ascultarea lui desăvârşită. De când a ştiut de boala sa şi a înţeles că tot ceea ce Dumnezeu mi-a făcut cunoscut mie a fost spre mântuirea sa, el îmi scria toate gândurile sale şi tot ce i-am scris înapoi a pus în practică.
Pentru el, am fost de două ori la mănăstirea sa, şi de fiecare dată am fost pe deplin mulţumit de minunata lui schimbare“.

Un ascet numit Ştefan, care încă locuieşte în Karulia, e înşelat să oficieze Sfânta Liturghie singur, ceea ce nu se obişnuieşte în Biserica Ortodoxă. El nu recunoaşte că Biserica este Corabia sfântă a Adevărului şi nu acceptă cinstirea Sfântului Nectarie.

Sus, în Schitul Sfânta Ana, a fost un călugăr ce suferea de înşelare. El locuia într-o chilie părăsită şi niciodată nu lua legătura cu nici unul din fraţii săi, iar în neînţelegerea lui credea că nu era nici un preot vrednic să slujească Sfânta Liturghie. Din acest motiv, el nu se împărtăşea cu Sfintele Taine. Îmi amintesc că odată l-am văzut noaptea, cu o lanternă, apoi ceilalţi fraţi de la Sfânta Ana mi-au spus despre el.

Deasupra peşterii Sfântului Acachie Kafsokalivitul este Chilia Adormirii Maicii Domnului, unde trăiesc părintele Serafim şi însoţitorul lui. Aici a trăit odată părintele Haralambie. El a vrut să facă nevoinţe ascetice în exces, înainte de a se curăţi pe sine de patimile mândriei şi trufiei, aşa că s-a retras în chilia sa şi se hrănea numai cu pâine uscată.
După ce a trecut o săptămână şi mâncarea lui s-a terminat, a deschis uşa şi a văzut în faţa ei un sac plin cu pâine uscată. Ca rezultat, s-a convins că asceza şi postul său au fost primite de Dumnezeu, devenind mai lăudăros şi mai mândru. Apoi, într-o noapte, spre miezul nopţii, când citea Acatistul Maicii Domnului, la rândul «Zid eşti fecioarelor, Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…», el a auzit o bătaie în uşă. După ce a deschis uşa, a văzut un bătrân cu barba albă, şchiop, cu o înfăţişare sălbatică:
– Fiule, eu sunt duhovnic, a spus el, şi am venit să văd luptele tale, deoarece eu iubesc foarte mult pe cei ce se luptă în taină. Chiar dacă sunt şchiop, eu ţi-am adus pâine uscată şi un coş plin cu monezi de aur, ca să ai bani să-ţi cumperi rezerve de pâine uscată şi să nu fii nevoit să ieşi din chilia ta.
El a spus acestea şi a întins mâna să-i dea coşul cu monezi. Părintele Haralambie a observat că vizitatorul său avea unghii roşii, foarte lungi.
– Dacă vrei să te cred, i-a spus bătrânului cu barba albă, însemnează-te cu semnul crucii şi apoi vino să continuăm Acatistul Maicii Domnului.
Atunci străinul s-a mâniat şi a strigat:
– Am aici ajutorul de care ai nevoie şi tu nu mă crezi, şi-mi ceri să-i citesc Ei asemenea cuvinte care ne ard? Niciodată!
S-a făcut un zgomot puternic şi întregul loc a fost zguduit şi umplut cu fum şi cu un miros insuportabil, iar acel demon, sub chipul bătrânului, a dispărut.
Părintele Haralambie a căzut jos, inconştient, din cauza fricii. Când şi-a revenit, el s-a aşezat în colţul chiliei lui, înfăşurat într-o pătură, şocat şi cutremurat de frică. A fost găsit în acea poziţie de vecinul său, părintele Dionisie, căruia i-a descris întregul episod.

Acestea au fost luate din Biblioteca de manuscrise a ieromonahului aghiorit Eftimie al Cretei:
„Cu 50 de ani în urmă, monahul Pahomie din Rodestov, Tracia, trăia cu semenii săi călugări în Chilia Sfinţilor Apostoli de la Sfânta Ana.
Adesea el povestea cum a trăit în chinovie cu monahul Zaharia, un dascăl ce tradusese lucrările Sfântului Teodor Studitul. După un timp de la traducerea acelor lucrări, el a fost adus la chilia lui Avacum, la Sfânta Ana. Acolo el a trăit singur pentru tot restul vieţii sale.
În acelaşi timp, trăia în Sfântul Munte Preasfinţitul Nil de Karpathos, care avea obiceiul ca la fiecare sărbătoare a Sfântului Atanasie al Lavrei să-i viziteze pe părinţii cunoscuţi lui din pustie şi schituri.
De asemenea, în fiecare an îl vizita pe dreptul dascăl Zaharia. Dar, într-un an nu a făcut aşa, ci, imediat după praznic, s-a întors la locuinţa sa. În această faptă, diavolul a văzut posibilitatea de a-l înşela pe Zaharia.
Într-o seară de vară, pe 7 iulie, în timp ce stătea afară în curtea sa, Zaharia a auzit paşi şi apoi a văzut un bărbat apropiindu-se, care părea a fi episcopul Nil.
– De ce te deranjezi să vizitezi o cunoştinţă nevrednică, mai ales pe timp de noapte? a întrebat el.
Şi chiar atunci când a întrebat acestea, el a făcut o plecăciune până la pământ, pregătindu-se să-i sărute mâna ierarhului. Presupusul episcop a întins mâna dreaptă ca să i-o sărute, dar în loc să-l binecuvinteze l-a împins jos şi l-a făcut ca pe unul mort, căci el nu era de fapt episcopul Nil, ci însuşi diavolul.
De îndată ce i-a sărutat mâna, diavolul a dispărut, luând şi harul pe care Zaharia l-a avut şi lăsându-l întins pe pământ. Dimineaţa, un frate care venise să-l vadă dintr-un motiv personal, l-a găsit în acea stare. Chiar atunci a alergat şi i-a chemat pe preoţii schitului, care i-au făcut Sfântul Maslu şi au citit rugăciunile Sfântului Vasile. De asemenea, l-au binecuvântat cu sfinte moaşte şi, după aceste îngrijiri, s-a făcut bine şi a putut mânca.
În tot restul vieţii sale, el a mărturisit adesea:
– Am scris multe lucruri, am fost în multe locuri ale lumii, însă diavolul m-a înşelat ca să mă plec înaintea lui. Eu, prostul de mine, ar fi trebuit să fac semnul Sfintei Cruci înainte de a-i săruta scârboasa mână. Astfel, n-ar fi putut să stea. Înfrânt de o armă neînfrântă, ar fi plecat fără să-mi facă rău.

Odată, când a venit un anume teolog lângă bătrânul Iosif, Locuitorul în peşteră, bătrânul a simţit un miros urât. El i-a adus acelui bărbat la cunoştinţă acest lucru, sfătuindu-l să meargă şi să se spovedească. Cauza acelui miros era credinţa aceluia privind teoria evoluţionistă a lui Darwin.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXXI: Despre vedeniile şi apariţiile dumnezeieşti [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

De-a lungul secolelor, oameni cu poziţie socială şi politică înaltă, precum regi, regine, prinţi şi nobili au intrat în viaţa monahală plini de nădejde.
Dreptul Pavel de la Xeropotamu a fost un asemenea exemplu. El a fost fiul regelui Mihail Kouropalatinul. Neputând să îndure nedreptatea şi dezordinea omenească a timpului său, el a renunţat la succesiunea la tron şi a devenit călugăr. Înaintea naşterii lui, mama sa, vrednica Procopia, a avut o vedenie în legătură cu el. Ea a văzut că a născut un miel pe o grămadă de grâu. Curând după naştere, mielul a fost atacat de doi lei a căror forţă a copleşit-o, ţinând în mână Sfânta Cruce, care i-a ucis.
Cei doi lei reprezintă pe satana şi lumea, ce a fost învinsă de sfânt, blândul, dar curajosul miel al lui Hristos, ce a hrănit multe suflete cu cuvintele sale dulci, ca şi cum ar fi avut grămezi de grâu duhovniceşti şi pâine de har.

Când Sfântul Grigorie Sinaitul a părăsit Sfântul Munte, Marcu cel simplu s-a pregătit să-l urmeze. El aproape plecase de pe Sfântul Munte când a auzit o voce şi s-a întors să vadă cine-l strigă. Apoi a văzut un lucru ciudat şi minunat. Munţii erau înconjuraţi cu ziduri înalte de cetate şi turnuri mari, crenelate de la un capăt la altul. Înăuntrul zidurilor erau palate înalte, frumoase, din aur, unde regina cerului, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, şedea înconjurată de o mulţime fără număr de îngeri, arhangheli şi călugări, care-i cântau laude necontenit.

Sfântul părinte rus Antonie, din Mănăstirea Esfigmenu, a ajuns să fie cunoscut în jurul anului 1012. El a întâlnit călugări de la Muntele Athos pe când era în Constantinopol şi a fost impresionat de evlavia şi virtutea lor. Când a văzut înălţimea eforturilor lor ascetice, el a venit în Munte şi a intrat sub ascultarea egumenului de la Esfigmenu. Acolo a stat ca începător trei ani, înainte de a fi tuns monah. Stareţul Sfântului Antonie a avut o vedenie în care el a fost îndemnat să-şi trimită ucenicul înapoi în Rusia, ca să introducă viaţa monahală şi acolo, pentru folosul sufletelor, deoarece în acel pământ întins, unde creştinismul de abia pătrunsese, viaţa monahală era necunoscută încă. Şi, într-adevăr, Sfântul Antonie a înfiinţat o mănăstire în Kiev, împreună cu dreptul Teodosie, care a fost egumen.

În naosul bisericii de la schitul din Kafsokalivia există o pictură murală a sfinţilor părinţi care s-au nevoit în zonă, îngenunchiaţi în faţa tronului Sfintei Treimi, rugându-se pentru toţi călugării aghioriţi. Pictorul care a pictat această scenă s-a inspirat din vedenia Sfântului Acachie, care l-a văzut pe Sfântul Maxim Kafsokalivitul în timpul Liturghiei tămâind în Kiriakon, îmbrăcat în veşminte preoţeşti şi urmat de patruzeci de părinţi sfinţi.

Când Sfântul Dionisie de la Muntele Olimp se nevoia în Muntele Athos, şi-şi construia un paraclis, o cunoştinţă de-a sa l-a vizitat. Acel călugăr, în timp ce se apropia de locuinţa prietenului său, a văzut alţi doi oameni, care-l ajutau pe dreptul Dionisie la căratul pietrelor, până la locul unde sfântul zidea biserica. Când l-a salutat pe sfânt, ceilalţi doi bărbaţi au dispărut şi numai Sfântul Dionisie era acolo, şezând singur. Uimit, monahul ce-l vizita a întrebat cine erau ceilalţi doi şi unde au plecat. Dar sfântul a răspuns că nu a fost nimeni acolo, decât Dumnezeu. El şi-a dat seama că Domnul a trimis îngeri ce semănau cu bărbaţi, ca să-l ajute şi să-l ocrotească, iar el a preamărit pe Dumnezeu pentru purtarea Sa de grijă şi călăuzirea dumnezeiască.

Viaţa sfântului părinte Cosma Zografitul, care era de origine bulgară, a fost plină de multe revelaţii sfinte. El a venit pe Munte în 1280 şi a trăit în Mănăstirea Zografu un timp scurt, înainte de a se muta la viaţa isihastă în pustia din apropiere. Lui i-a fost dat darul clarviziunii şi înainte-vederii. Într-o vedenie, a văzut sufletul egumenului de la Hilandar chinuit de diavoli. De asemenea, el a văzut pe Născătoarea de Dumnezeu, în ziua de Bunavestire, slujind în biserică şi la trapeză.
Odată, când părintele Cosma a dorit să mănânce peşte, un vultur a smuls unul de la un pescar numit Hristofor şi i l-a adus sfântului. Sfântul Cosma a suferit, de asemenea, mult din cauza atacurilor demonilor.
În timp ce părinţii cântau la înmormântarea lui, toate animalele din regiunea apropiată s-au strâns, atât cele de pe pământ, cât şi cele din aer, şi toate au plâns, fiecare cu plânsul ei, în felul ei, ca şi cum ar fi vrut să-şi ia rămas bun, pentru ultima oară, de la nevoitorul plin de har.
Trebuie să amintim că osemintele sale n-au fost găsite când a fost deschis mormântul său.

În Marea Lavră s-a nevoit mult evlaviosul Grigorie Domestikos. În timpul Vecerniei din ajunul Teofaniei*, după ce a cântat: «Întru tine se bucură…», el a adormit pentru scurt timp şi a văzut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu stând acolo şi spunându-i:
– Am primit cântarea ta, Domestikos, şi îţi mulţumesc foarte mult.
Tot atunci ea i-a dat o monedă de aur, care este atârnată pe icoana ei până astăzi.
* Botezul Domnului nostru Iisus Hristos (6 ianuarie).

Odată, când dreptul Eftimie, ctitorul Mănăstirii Iviron, era preot slujitor la sărbătoarea «Schimbării la Faţă» şi slujea pe vârful Muntelui Athos, toţi cei ce erau acolo au fost acoperiţi de o lumină cerească, ce i-a făcut să cadă la pământ, nefiind în stare să suporte acea strălucire.

Binecunoscutul părinte M. de la Sfânta Ana l-a trimis odată pe un ucenic cu un comision. Când trecea pe lângă biserica principală a schitului, călugărul a văzut o femeie în vârstă măturând biserica şi curtea de afară. Nu era nimeni altcineva decât Sfânta Ana, mama Născătoarei de Dumnezeu.

Mult respectatul cărturar şi călugăr Teoclit Dionisiatul mi-a spus că, odată, a mers să-l întâlnească pe pustnicul rus Tihon, un suflet minunat cu o înfăţişare biblică. Pe când se apropia de chilia lui, a auzit un cântec dumnezeiesc. El a crezut că se săvârşea Liturghia şi a aşteptat în afara chiliei până când s-a terminat. Când a intrat, el l-a găsit pe părintele Tihon singur, împărtăşindu-se în acel moment cu Dumnezeieştile Taine. El întotdeauna lua Sfintele Taine [uscate], pe care le păstra de-a lungul anului şi din care se împărtăşea. Părintele Teoclit s-a mirat de cântecul pe care-l auzise mai devreme.
Cu puţin înainte ca părintele Tihon să adoarmă, binecuvântatul ucenic al pustnicului era respectatul părinte Paisie. Era în ajunul Praznicului Naşterii Maicii Domnului, pe 8 septembrie. Părintele Paisie l-a vizitat în chilia lui.
– Tu eşti, Sfinte Serafim? a întrebat părintele Tihon, care era aproape pe moarte.
– Ce spui părinte? Nu înţeleg.
– Ei bine, a spus el, cu puţin timp în urmă a fost aici Sfântul Serafim de Sarov cu Maica Domnului şi vorbeau împreună.
– Ce ţi-a spus Maica Domnului? a întrebat Părintele Paisie.
– Mi-a spus că mă va lua după ziua Praznicului ei.
Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat. Pe 10 septembrie, după două zile de la Praznic, părintele Tihon a adormit în pace, ţinând în mână crucea. Înainte de a răposa, părintele Paisie i-a dat nişte busuioc ca să miroasă.
– Nu miroase minunat, părinte?
– Da, fiul meu, dar mireasma Raiului e cu mult mai frumoasă decât aceasta!

Când slăvitul părinte rus Siluan Athonitul era începător şi trecea prin martiriul atacurilor demonilor, a ajuns într-o zi în aşa o stare de deznădejde, încât a spus: «Dumnezeu e nemilos!». De îndată ce a avut acest gând, el s-a simţit complet abandonat şi sufletul său a fost aruncat în întunericul unui chin îngrozitor. La puţin timp după aceea, el s-a dus la Vecernie în biserica Sfântului Prooroc Ilie, care e lângă moara de la Sfântul Pantelimon. Acolo el l-a privit pe Hristos ieşind din icoana din partea dreaptă a iconostasului. Înfăţişarea Lui era nespus de frumoasă, iar sufletul şi trupul Sfântului Siluan au fost umplute de focul harului Sfântului Duh (Luca 12, 49).
El a căzut pe pământ, pentru că nu a putut îndura această vedenie. Curând după aceea, Domnul a dispărut din vederea lui. După cum ne-a spus sfântul mai târziu, el nu a putut să spună în ce stare era în momentul vedeniei, «dacă era în trup sau nu», când a auzit «cuvinte de nespus» venite de sus (II Corinteni 12, 22). În acel moment, faţa senină a lui Hristos, Care le iartă pe toate, plină de umilinţă şi bucurie, a apropiat de El întreaga fiinţă a Sfântului Siluan, a cărui suflet a fost scos din captivitatea lumii acesteia, prin prezenţa lui Dumnezeu şi a dragostei Lui divine.

Urmând acestei arătări a lui Dumnezeu, în care el a devenit familiar cu lumina adevăratei stări veşnice, Sfântul Siluan a cunoscut realitatea Praznicului Învierii: totul era frumos, lumea era minunată, oamenii plăcuţi, natura frumoasă, trupul plin de lumină, cuvântul lui Dumnezeu dulce, privegherile dorite şi sufletul milostiv pentru toată lumea.

Odată un călugăr bun şi evlavios a văzut-o pe Maica Domnului măturând Mănăstirea Lavra. Curând după aceea sultanul a poruncit armatei să se retragă din Muntele Athos. Era în 1928.

Un chip nevoitor, binecuvântat, a fost părintele Evloghie de la Mănăstirea Faneromenu. El nu era aspru cu ceilalţi, dar cu sine era neîndurător. A mâncat fără ulei treisprezece ani, urmând rânduiala lui Hagi Gheorghe. În timp ce slujea la bucătărie, la hramul de la Chilia Sfânta Treime, el a văzut doi demoni şezând pe farfuriile murdare şi lingând resturile de la mâncare, căci fiind sărbătoare puseseră şi carne. După aceasta, bătrânul Hagi Gheorghe, care întotdeauna postea, a dat diferite sfaturi ucenicilor săi. Şi ca să-i convingă de gravitatea neascultării lor, el i-a făcut pe demoni să stea până i-a chemat pe toţi ca să-i vadă. Ei i-au văzut şi s-au minunat. Tremurând de frică, au cerut iertare de la adevăratul ucenic a lui Hristos, marele Hagi Gheorghe.

În anul 1894 trăia la Mănăstirea Dionisiu un mare părinte numit Iacov. El era un om al virtuţii, ascezei şi dreptăţii.
Odată, pe când era treaz, în intervalul obişnuit dintre ceasuri şi Sfânta Liturghie el a crezut că se află în curte, în spatele sfântului altar al bisericii. El i-a văzut pe toţi cei o sută de fraţi din mănăstire ca şi cum ei erau un snop de grâu strâns. De asemenea, l-a văzut pe Sfântul Ioan Botezătorul, ocrotitorul şi patronul mănăstirii, ieşind din biserică şi ţinând în mână o unealtă de vânturat. Acolo l-a văzut pe dumnezeiescul Botezător vânturând călugării mănăstirii în aer, ca şi cum ar fi fost un snop de grâu.
Unii dintre ei au căzut pe pământ, iar alţii, ca pleava, au fost măturaţi de vânt înspre mare. La vederea acestora, bătrânul cu inimă bună a plâns. Când s-a terminat vânturatul, acei monahi care au adus roadă s-au plecat înaintea Sfântului Înaintemergător şi au reintrat în biserică.

Un pustnic i-a spus acestea unui frate:
– Fratele meu şi părintele meu, nu ştiu cum, dar eu, cel nevrednic, am fost onorat să primesc Sfânta Împărtăşanie de la un înger al Domnului. Întâi am văzut o lumină, apoi un înger a venit ţinând în mână Sfintele Daruri. Cum s-a întâmplat, nu ştiu!

Este un metoc al Mănăstirii Dionisiu în Halkidiki, numit Vozina. Între 1919–1920, bătrânul Nifon a fost econom al mănăstirii, iar ajutorul său a fost părintele Lazăr. Într-o zi, a venit un sătean cu un măgar, ce căra două burdufuri din piele de capră pline cu ulei, având fiecare cantitatea de 80 oca şi le-a dat părinţilor.
– Tatăl meu, a spus săteanul, a murit cu o lună în urmă. De trei ori l-am visat într-un rând. El îmi tot spune: «Fiul meu, Yannis, umple două burdufuri din piele de capră cu ulei şi du-le economului de la Dionisiu. De asemenea, dă-i acel măslin mare care e la capătul proprietăţii noastre, deoarece l-am luat de la mănăstire, căreia îi aparţine. Fă aceasta fără întârziere, ca sufletul meu să-şi găsească odihna, fiindcă sunt chinuit mult».

Isihastul Iosif, care a adormit în pace în 1959, ne-a spus despre o vedenie pe care a avut-o la începutul vieţii sale ascetice. S-a întâmplat când spunea dulcea rugăciune a lui Iisus:
– În timp ce eram cufundat în rugăciune, fiind atent la cuvintele rugăciunii, deodată am fost înconjurat de lumină şi întregul loc s-a umplut de lumină. Deodată au apărut în jur trei copii de şase sau opt ani, asemănători la înfăţişare şi vârstă. Ei erau fermecători şi frumoşi, încât, privindu-i, a fost captivată întreaga mea fiinţă. Ei veneau spre mine ritmic, împreună, ca şi când era numai unul. Ei cântau «Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aliluia». Când au venit aşa de aproape, încât aş fi putut să-i ating, ceea ce am şi încercat să fac, ei s-au întors fără să se uite în spatele lor, cântând continuu acelaşi imn. Ei m-au binecuvântat cu semnul Sfintei Cruci, cum binecuvintează preotul!

Cinstitul isihast din Katunakia, părintele Efrem, ne-a spus că, făcând multe rugăciuni cu lacrimi, a fost asigurat că atât părintele Nechifor, cât şi primul său stareţ, Efrem, amândoi răposaţi, au fost mântuiţi.

Un bătrân spunea:
– Călugării nu cred uşor în vedenii.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXV: Despre nejudecare şi despre blestemata judecare a semenilor [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Un părinte duhovnicesc numit Veniamin, când o persoană care venea la el pentru spovedit vorbea numai despre alţii şi-i judeca pe fraţii săi, îl trimitea pe «penitent» să se corecteze şi să-şi schimbe atitudinea.
Cel mai simplu călugăr dionisiatan, bătrânul David, spunea vizitatorilor săi despre judecare:
– Fiţi atenţi, nu spuneţi că persoana aceea face aşa şi cealaltă face aşa. Dacă faceţi astfel, pierdeţi harul lui Hristos. Chiar dacă vedeţi o persoană comportându-se ca un măgar, să n-o judecaţi. Iubeşte-l pe semenul tău aşa cum te iubeşti pe tine însuţi. Aceasta e ceea ce Hristos ne spune să facem.

Un bătrân părinte i-a spus unui călugăr care făcea cu greutate ascultare:
– Ai nevoie de un stareţ pentru timpul când nu ai gânduri bune. Dacă din cauza slăbiciunii omeneşti bătrânul tău greşeşte, gândurile tale îl vor judeca, chibzuind de ce a făcut asta. Dacă, pe de altă parte, el face un lucru minunat, cu ajutorul lui Dumnezeu, gândurile tale îţi vor spune că el este magician şi astfel a făcut lucrul acela. Acesta e felul în care gândeşte un om cu gânduri rele.

Odată, un tânăr vizitator s-a smintit când l-a văzut pe binecunoscutul părinte Grigorie mângâindu-şi pisica şi l-a clevetit. Însă s-a întâmplat în aşa fel că tânărul acela care l-a judecat pe bătrân a devenit mai târziu nevoiaş, în Turcia, şi a mers la ambasador ca să-i ceară o slujbă.
– Nu am nimic ce să-ţi ofer cu excepţia faptului că am nevoie de cineva ca să-mi îngrijească câinele; dacă iei slujba, poţi să te hrăneşti cu tot ceea ce rămâne după ce a mâncat câinele.
Tânărul a acceptat slujba, deoarece atunci el nu avea nici măcar o bucăţică de pâine ca să mănânce. Însă când şi-a venit în fire şi şi-a dat seama de starea groaznică în care se afla, el s-a gândit că aceea era o pedeapsă pentru că l-a judecat pe părintele Grigorie. Când a avut prilejul, el a plecat cu vasul la Sfântul Munte, la Schitul Sfânta Ana Mică, unde s-a închinat în faţa părintelui şi i-a cerut iertare.
Părintele Grigorie i-a spus:
– Fiul meu, am ştiut că m-ai judecat şi că duşmanul sufletelor noastre te-a trimis departe, dar m-am rugat Sfintei Ana ca să te aducă înapoi şi ea te-a adus. Totuşi, ai grijă! Nu-i judeca pe călugări, pentru că ei de multe ori îşi ascund virtuţile şi se prefac că sunt proşti, ca să nu fie lăudaţi.

Cuviosul ieromonah E., pustnic în Katunakia, obişnuia să spună această povestire:
„Un frate m-a întrebat odată despre judecată.
– Judec mult. Ce să fac ca să evit aceasta?
Eu i-am spus:
– Când vrei să vorbeşti despre cineva, gândeşte-te că el este prezent acolo. De exemplu, când tu eşti prezent, nimeni nu te judecă; când nu eşti acolo, se poate să fii judecat din cap până în picioare.
Îmi amintesc că pe când trăia stareţul meu şi eu l-am judecat pentru ceva. În acea seară, când am vrut să mă rog, parcă era un zid în faţa mea. N-am putut să spun rugăciunea minţii. «Doamne Iisuse…, Doamne…». Nimic. Am făcut ceva, m-am gândit; am făcut cumva un păcat. Ce? Ce am făcut ieri? Ce am făcut? Ce am spus? Apoi mi-am amintit. L-am judecat pe părintele meu.
A doua zi era Duminică şi trebuia să slujesc Sfânta Liturghie. Un preot poate oficia Liturghia numai dacă nu-l opreşte ceva. Ce să fac acum? m-am gândit. Să mă rog? «Dumnezeul meu, iartă-mă. Am greşit. Iartă-mă. Îţi cer iertare». Dar totul a fost în zadar. Nu este iertare pentru mine, m-am gândit. N-am binecuvântare să slujesc! «Fiindcă Te-am supărat, binecuvintează-mă». Trebuie să am iertarea lui Dumnezeu. Nimic. «Dar Sfântul Petru s-a lepădat de Tine de trei ori şi Tu l-ai iertat. Eu nu m-am lepădat de Tine. Eu l-am judecat pe părintele meu. Acum îmi cer iertare. Mă căiesc şi-mi cer iertare». Nimic.
Rugându-mă astfel am luat din nou şiragul de metanii în mâini. Nu puteam să continui rugăciunea. Am început să plâng. Lacrimile mele curgeau jos. Nu e acelaşi lucru când judeci un străin, ca atunci când îl judeci pe părintele tău. «Om nenorocit, am strigat. L-ai judecat pe Dumnezeu însuşi». Am plâns 3 ore. Timpul ce mi-l lua ca să slujesc o Liturghie – 3 ore – am plâns şi am plâns.
«Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, nu este binecuvântare pentru mine ca să slujesc? Tu eşti Dumnezeul milei şi al dragostei şi nu ai milă de mine? Îţi cer binecuvântarea Ta. Tu ai iertat-o pe Sfânta Maria Egipteanca când s-a pocăit şi pe mulţi alţi sfinţi care au fost păcătoşi i-ai iertat. Pe neomartirii care au trecut la turci i-ai iertat şi ai avut milă de ei. Oare nu este milă şi iertare pentru mine?».
Am petrecut astfel trei ore, lungimea unei întregi Liturghii de Duminică, în lacrimi. În cele din urmă am simţit pace şi bucurie în inima mea. Apoi am putut să mă rog: «Dumnezeule, ai milă de mine». După ce am avut pace, am continuat cu Liturghia. Altfel n-aş fi putut sluji.
Să judeci e un mare păcat. Harul te părăseşte fără să-ţi dai seama. E un păcat aşa de mare! Tu judeci în locul lui Hristos şi devii astfel un antihrist“.

De Dumnezeu insuflatul părinte Sava nu judeca niciodată pe nimeni. Când îl întrebau: «Ce fel de om e acela, părinte?», el întotdeauna spunea: «Acel om e un om sfânt».

Un călugăr mai în vârstă spunea:
– Întotdeauna când eşti tentat să judeci, ar trebui să-ţi pui un semn de întrebare asupra situaţiei şi să nu judeci. Aceasta pentru că noi nu ştim ce se întâmplă cu adevărat!

Binecunoscutul părinte Dionisie, unul dintre Kartsonieni, l-a sfătuit odată pe monahul Daniel:
– Fiul meu, din lucrurile pe care le auzi împotriva cuiva, nu trebuie să crezi nimic, iar din ce vezi să crezi numai jumătate. De fapt, nici jumătate, pentru că mulţi se prefac a fi proşti. Nu judeca!

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu