Category Archives: Damaschin Grigoriatul

Povățuiri din Sfântul Munte: Monahul Gavriil Prodromitul

Părintele Gavriil a trăit mulți ani la mănăstire și s-a hotărât să devină monah din pricina marii sale evlavii pe care o avea față de schima și viețuirea călugărească. Spunea: „Mare cinste este ca cineva să ajungă monah, în timp ce eu sunt un om păcătos și nu sunt vrednic de această cinste”. Îi plăcea să împlinească cu mult zel toate obligațiile viețuirii călugărești și de aceea, nu era cu nimic mai prejos față de cei mai buni monahi ai Schitului.

Printre alte virtuți și fapte bune ale părintelui Gavriil, era și următorul obicei: în fiecare sâmbătă, înainte de a începe slujba Vecerniei, trecea pe la toate chiliile părinților și fraților, le punea metanie și spunea: „Binecuvântați, părinți, și iertați-mă!”. Toți părinții îl știau și îi răspundeau: „Dumnezeu să te binecuvinteze și să te ierte!”. Odată, l-a întrebat conducătorul Schitului, părintele Petroniu:

– De ce faci lucrul acesta, părinte Gavriil, de ce treci pe la toate chiliile părinților?

– Am citit, părinte, i-a răspuns, într-o carte, că în fiecare sâmbătă, după Vecernie, îngerii se adună înaintea lui Dumnezeu ca să îi dea seama de faptele lor de peste săptămână. Și în timp ce îngerii oamenilor care săvârșesc păcate sunt triști, îngerii oamenilor care fac cele bune sunt bucuroși și luminoși. Tatăl Cel ceresc se bucură de faptele noastre cele bune și se face bucurie în cer pentru tot păcătosul care se pocăiește. Dincolo, lângă tronul dumnezeiesc, stau două cete îngerești. Una este luminoasă și slăvește pe Dumnezeu, iar cealaltă este înfricoșătoare și aspră. Dumnezeu îi trimite pe îngerii cei luminoși să le răsplătească oamenilor celor buni, iar pe cei înfricoșați să-i pedepsească pe păcătoși. De aceea, și eu îmi cer iertare de la toți frații, pentru ca îngerul meu păzitor să se suie bucuros la ceruri și să înștiințeze pe Dumnezeu de pocăința mea, și astfel să mă izbăvesc de pedepsele îngerilor celor înfricoșați.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 153-154, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / foto arhiva blogului

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Anunțuri

Povățuiri din Sfântul Munte: Monahul Gherontie Prodromitul

Din 1982, am început să am legături strânse cu Schitul românesc Prodromu, pentru că de atunci, cu binecuvântarea starețului meu, părintele Gheorghe, am început să învăț limba română și în acest scop coboram adesea la Schit pentru a fi ajutat de părintele Petroniu la învățarea limbii. În vremea aceea, părinții nu erau mai mult de douăzeci și cinci. Printre ei se distingeau figuri cuvioase care au străbătut întunericul veacului acestuia cu cuget ascetic, cu fapte de virtute și pocăință. L-am cunoscut pe părintele Matei care venise la Schit de tânăr. El s-a nevoit, și a fost și conducătorul Schitului pentru o vreme. Un alt părinte era monahul Vartolomeu, care era orb și care venea la biserică printre primii, și obișnuia să spună slujba Miezonopticii și cei șase psalmi pe de rost. Altul era diaconul Arcadie, care venise la Schit la vârsta de 12 ani. Știa foarte bine și limba greacă. L-am cunoscut puțin timp înainte de cuvioasa lui adormire. M-a mirat răbdarea lui în durerile pe care le avea, nădejdea pe care o nutrea față de Maica Domnului și pacea adâncă ce stăpânea inima lui.

De asemenea, o puternică impresie mi-a făcut Bătrânul Gherontie. De câte ori mergeam la Schitul românesc, îl vedeam alergând peste tot unde-l chemau spre ajutor, având un zel tineresc, deși vârsta lui depășea 80 de ani. În urmă cu mulți ani, își rupsese un picior, iar medicii, pentru a i se suda osul, i-au pus o tijă de fier cu șuruburi. De aceea, părintele umbla cu dificultate, șchiopătând. Cu toate acestea, nu își împuținase râvna și dragostea și alerga peste tot pentru a da ajutor.

Părintele Gherontie provenea din Moldova și venise de tânăr la Sfântul Munte. Era printre ultimii dintre vechii părinți ai Schitului. Era scund de statură și puțin adus de spate. Părintele Petronie îmi spunea despre el următoarele: „Acest monah mi-a rămas în amintire ca o icoană a ascultării, a smereniei, a nevoinței chinoviale. A trăit aproape cincizeci de ani la Schitul nostru. În ultimii douăzeci de ani nu a mai ieșit deloc pe ușa Schitului. A trecut pe la toate slujirile mănăstirii, la grajduri, bucătar, brutar, grădinar. Când își termina slujirea, alerga să-i ajute pe ceilalți părinți la slujirile lor. Dacă îi mai rămânea puțin timp, mergea în chilie și citea Psaltirea, pe care o avea întotdeauna deschisă pe analog. Vă mai spun și aceea că citirea Psaltirii, pentru popoarele slave, este la mare cinste și socotită una dintre cele mai importante lucrări ale monahului. Această influență s-a transmis și nouă, românilor, din pricina apropierii geografice pe care o avem față de slavi.”

Simplitatea și sărăcia părintelui Gherontie nu pot fi descrise în cuvinte. Dacă primea de la cineva bani, cum ar fi de la vreun oarecare închinător, îi dădea pe toți la secretariatul Schitului, spunând fratelui: Ia-i, pentru că nu vreau să mă găsească moartea cu bani în mâini. Mare impresie a produs asupra mea ultima zi a vieții sale.

Dimineața s-a dus să ajute la bucătărie, la curățitul zarzavaturilor și la pregătirea mâncării. Apoi a ieșit în curte și i-a văzut pe tinerii monahi care cărau nisip pentru construcția zidirilor celor noi. A luat și el un sac de nisip, o lopată, și a început să arunce nisip în căruță.

– De ce nu-i lași pe călugării mai tineri să facă munca asta, părinte Gherontie?

– Lăsați-mă, părinților, să vă ajut, pentru că apoi merg să mă odihnesc, iar părinții aceștia o să mai lucreze multă vreme.

În aceeași zi, brutarul a copt pâine, iar părintele Gherontie s-a dus și l-a ajutat la cernutul făinii. După ce și-a terminat treaba, brutarul, părintele Macarie, i-a zis:

– Părinte Gherontie, te rog să vii peste jumătate de oră ca să mă ajuți la frământat.

Părintele Gherontie i-a răspuns:

– Mă duc la chilie și, la vremea potrivită, anunță-mă!

După jumătate de oră, părintele Macarie s-a dus la chilia părintelui și a spus:

– Părinte Gherontie, poți să vii să mă ajuți?

Dar nu a mai primit nici un răspuns. A deschis ușa chiliei și ce să vadă? Părintele Gherontie era întins în pat, având deschisă lângă el Psaltirea. Credea că doarme și de aceea, a strigat a doua oară: Părinte Gherontie, haide să mă ajuți! Dar de această dată s-a întâmplat că ascultătorul părinte Gherontie nu a mai răspuns la chemarea fratelui. Primise deja chemarea de la Preabunul Dumnezeu și sufletul lui plecase să-și împlinească ascultarea la Dumnezeu, sus în ceruri, părăsind cele pământești pentru desfătarea celor cerești. Veșnică să fie pomenirea ta, părinte Gherontie!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 149-151, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / foto arhiva blogului

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Povățuiri din Sfântul Munte: Pustnicul Sava (născut 1837)

Părintele Sava s-a născut în Alexandria, la 29 august 1837. Din botez s-a numit Ștefan. Părinții lui, Hristos și Nona, erau bulgari și se trăgeau din Târnovo. Din cauza războiului cu Turcia, ei au venit în România, unde exista mai multă siguranță.

La Schitul românesc (Prodromu) a venit în 1859, la vârsta de 22 de ani. A fost tuns în schima mare în 1863, iar în 1867 s-a mutat într-un loc din afara Schitului pentru a duce o viață isihastă, pe care a și trăit-o până la sfârșitul său pământesc, petrecut în 20 septembrie 1902. S-a distins prin smerenia sa și prin iubirea de străini. Chilia în care s-a nevoit cu desăvârșită lepădare de sine și răbdare este aproape de Aghiasma Sfântului Athanasie Athonitul și se numește până astăzi Turloti. Când îl vizitau frații la chilie, își lăsa deoparte toate preocupările lui și se deda cu totul slujirii acestora. După plecarea lor, postea câte două zile, împlinind în același timp și rânduielile de rugăciune pe care le lăsase deoparte în timpul primirii închinătorilor.

Odată, vrând un frate să îl încerce, s-a apropiat și l-a întrebat:

– Părinte Sava, câteodată la biserică îmi vine puțină străpungere, dar când îmi fac la chilie canonul de rugăciune, mintea mi se împrăștie încolo și încoace.

– Crede-mă, părinte Irinarh, mi-a spus, de multe ori, chiar și fără voia mea, îmi vine plâns și-mi vin lacrimi. Așa mintea se curățește, iar inima este izbăvită de înțelesurile rele și viclene și de simțirile pătimașe, și așa pot să mă rog neîmprăștiat, fără nici un fel de răspândire și risipire a minții.

Din aceasta putem să ne dăm seama care este viețuirea părintelui Sava. Din această pricină, a fost cunoscut și vestit nu numai în Sfântul Munte, ci și în Grecia, și chiar în afara ei. Niciodată nu l-a văzut cineva vreodată trist, mâhnit, cu fața întunecată, ci întotdeauna era bucuros, vesel și cu privirea smerită. Vorba lui era dulce și atrăgătoare ca un magnet. Purta haine simple și întotdeauna avea în mâini șiragul de metanii. Avea multă evlavie față de Maica Domnului și citea adesea Acatistul Buneivestiri. Veșnică să-i fie pomenirea!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 147-148, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / Foto credit (sus): Gheorghios Kotsonas

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Povățuiri din Sfântul Munte: Monahul Isaia Prodromitul (născut 1807)

Părintele Isaia Drăghicescu s-a născut în satul Aninoasa din județul Muscel, în Joia cea Mare a anului 1807. Din botez s-a numit Ioan. La început, a trăit la Mănăstirea Horaița, iar în anul 1845 a venit la Sfântul Munte și s-a stabilit în Chilia Buneivestiri de la Sfânta Ana. În 1857 a venit la Schitul românesc unde a rămas până la moartea sa, petrecută în 23 septembrie 1902. A adormit la vârsta de 95 de ani, din care cincizeci și șapte i-a trăit la Sfântul Munte.

Părintele Isaia a fost un înțelept dascăl și povățuitor duhovnicesc, deși nu studiase în școlile lumii, ci numai la universitatea pustiei. Cu sfaturile lui de suflet ziditoare și cu însăși modalitatea sa de a se purta, sprijinea duhovnicește mulți oameni, monahi, mai cu seamă dădea sfaturi tinerilor monahi, având harisma de a înmuia chiar și cea mai învârtoșată inimă.

Câți ani a trăit la schit, prin harisma cuvântului său, a întors pe mulți creștini de la păcat, iar pe alții i-a ajutat să se afierosească viețuirii monahale. Toată viața și-a petrecut-o într-o mare sărăcie, căutând să împlinească în mod desăvârșit virtutea sărăciei. Până la adânci bătrânețe și-a păstrat cugetul luptător și s-a ferit de atașamente pentru orice lucru pământesc. Împreună cu el s-a nevoit și fratele său după trup, Marin, care la călugărie a primit numele de Marcu și a adormit în Domnul la cincisprezece zile după fratele său.

Cât timp trăia, mi-a povestit unul dintre cei mai vechi monahi din Schit, părintele Isaia a găsit apă pentru grădina schitului nostru. În locul unde astăzi se află cișmeaua, înainte de a se construi Schitul, se afla o Chilie închinată Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, în care se nevoiau călugări români. În 1720, un monah, după multe rugăciuni făcute pentru a găsi apă, s-a învrednicit să primească vizita Sfinților Trei Ierarhi, care i-au spus: „Sapă acolo, lângă măslini, în grădină, și vei găsi apă!”. Într-adevăr, apa a fost găsită la 4 metri adâncime și există până astăzi. Spre pomenire și mulțumire spre Sfinții Trei Ierarhi, părinții Schitului de atunci au zugrăvit pe perete icoana sfinților care arată monahului locul în care va putea găsi apă. Această icoană se află astăzi în paraclisul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 145-146, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / Foto credit (sus): Pr. Constantin Prodan

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

 

Povățuiri din Sfântul Munte: Monahul Leontie Prodromitul (născut 1816)

Schitul românesc al Cinstitului Înaintemergător a fost zidit în 1853, în zona Viglei, care depinde de Mănăstirea Marea Lavră și se află la o distanță de aproximativ o oră de aceasta de mers pe jos. La începutul veacului al XX-lea, Schitul a avut o foarte puternică viață duhovnicească. Aici au trăit monahi faimoși care s-au distins prin virtute, prin asceză, care au caligrafiat manuscrise muzicale foarte frumos, psalți minunați. Este cunoscut în tot Sfântul Munte protopsaltul român Nectarie Vlahul.

În biblioteca Schitului se află peste douăzeci de tomuri ale monahului Irinarh. Fiecare tom este împodobit cu minunate miniaturi, cu imagini și desene din Sfântul Munte, descriind toate mănăstirile Sfântului Munte. Lucrarea aceasta este foarte valoroasă, pentru că putem să aflăm istoria și situația de atunci, adică de la sfârșitul veacului al XIX-lea, a fiecărei mănăstiri.

Așadar, într-unul dintre tomurile acestui binecuvântat autor, citim câte ceva despre viețuitorii din Schitul Cinstitului Înaintemergător.

Cuviosul părinte Leontie Teodorescu a fost ieroschimonah în acest Schit și provenea din satul Negrești din județul Neamț. Părinții lui i-au pus numele Teodor, iar mama lui a ajuns monahie cu numele de Glicheria. În 1838, s-a dus să se călugărească la Mănăstirea Horaița din Moldova. Pe atunci egumen era vestitul părinte Irinarh Rosetti. L-a tuns monah cu numele de Irinarh și l-a hirotonit preot. În 1852, a venit la Sfântul Munte și s-a stabilit la Schitul Cinstitului Înaintemergător. Acolo a fost tuns în schima mare cu numele de Leontie. Pe atunci egumen era ctitorul Schitului, ieromonahul Nifon. Acesta și-a cunoscut dinainte moartea, și anume că va muri înainte de Paștile anului 1901. A adormit la vârsta de 85 de ani, din care patruzeci și nouă i-a trăit la Sfântul Munte.

Părintele Leontie era blând, pașnic, plin de bună cucernicie și de simplitate. Niciodată nu a fost văzut mâniindu-se, orice i-ar fi făcut cineva. Nu se smintea de nimic din cele pe care le vedea sau le auzea. Își tăia voia dinaintea tutoror, ajutând pe toată lumea la diferitele munci pe care le aveau în mănăstire. Avea o pace adâncă și primea, suferea și evita toate ispitele. Odată a fost întrebat: Părinte, cum se întâmplă că nu te smintești niciodată de nici un rău pe care îl vezi sau îl auzi? Din păcate nu mi-a răspuns, și lucrul acesta m-a întristat. Era foarte iubit nu numai de monahi, ci chiar și de episcopii care vizitau Schitul, iar el către arhiereii lui Hristos nutrea o foarte mare cinstire și evlavie.

Pe când avea 78 de ani, adică în 1894, fața lui era rumenă ca a unui copil. Avea o voce puternică și melodioasă și cânta foarte frumos în biserică. Noaptea cobora primul la slujba Utreniei și pleca ultimul. În fiecare noapte, trecea și bătea la ușile de la chiliile părinților ca să coboare la slujbă. În fiecare seară, purtându-și epitrahilul și având în mână o lumânare aprinsă, mergea la cimitirul Schitului și citea acolo rugăciunile de iertare pentru cei adormiți care se odihneau în cimitir. Mi-au spus alți părinți din Schit că părintele Leontie a citit slujba Schimei celei Mari multor părinți bătrâni care, îndată după tunderea în schima cea mare, au plecat la lăcașurile cele cerești.

Iubea tăcerea, dar cu discernământ, pentru că o zicere înțeleaptă spune: „Unii vorbesc toată ziua și nu greșesc, în timp ce alții tac toată ziua și păcătuiesc”. Din aceste cuvinte ne dăm seama că nu au importanță cuvintele sau tăcerea în ele însele, ci inima și mintea omului, în ce măsură sunt în lucrare duhovnicească și împlinesc poruncile lui Dumnezeu sau sunt stăpânite de patimi.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 143-144, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Povățuiri din Sfântul Munte: Ieromonahul Ștefan de la Schitul Xenofontului (1917-1998)

Fără nici un fel de înștiințare, cu multă simplitate, părintele Ștefan venea la mănăstirea noastră cel puțin de două ori pe an. Deoarece și-a schimbat de multe ori locul de viețuire la Sfântul Munte, am putea să-l numim cu un termen lumesc „om umblat”. Aici însă, la Sfântul Munte, pe asemenea monahi îi numim „învârtitori”, care adică se învârt roata în jurul Sfântului Munte. Alți Bătrâni spun despre asemenea monahi că au fost legați cu o funie de vârful Athosului și acum sunt liberi să meargă oriunde vor, desigur în interiorul Sfântului Munte.

Părintele Ștefan, așadar, este un astfel de monah umblat prin tot Athosul. De câte ori vine la mănăstirea noastră, ne bucurăm. Nu are cultura omului de astăzi și tocmai acesta este motivul care ne face să ne apropiem de el, să îl încărcăm cu tot felul de întrebări și să ne uimim de răspunsurile sale simple și neașteptate. În plus, este și un cântăreț tradițional în toată puterea cuvântului. Cu vocea lui puternică îndeamnă sufletele noastre spre doxologie și mulțămire către Dumnezeu. Vrem să îl însoțim și să cântăm împreună cu el. Inimile noastre se umplu de o desfătare lăuntrică și de veselie. În ultimii ani și-a pierdut vederea ochilor trupești și, de aceea, îi canonarhizăm troparele și stihirile care îi plac atât de mult. Dar, ca să nu întârziem cu introducerea și cu impresiile personale, să trecem acum la discuția pe care am avut-o cu el.

– Părinte Ștefane, blagosloviți!
– Domnul!
– Ce faceți? Cum o duceți?
– Nu sunt bine.
– Cum mai merge cu curajul?
– Eh, potrivit, potrivit.
– Adică?
– E, na și tu! Nu vezi? Am și eu o vîrstă! Am ajuns la 81 de ani și, din pricina bolii, cu harul lui Dumnezeu, totuși reușesc să trăiesc de azi pe mâine, să mă ajut, să mă slujesc eu pe mine însumi și astfel trăiesc. Sigur, ce altceva să fac? Am căzut de pe niște trepte de la o înălțime de 4 metri.

– Când? Unde?
– În chilie. Sunt doi ani de atunci.
– Și te-ai lovit?
– Ho, ho! Și încă cum! Dar Sfântul Athanasie Athonitul m-a scăpat! Sunt acolo două scări. Dintr-odată mi-a venit rău, am amețit, dar mi-a venit în ajutor și o putere nevăzută. M-am întors către icoana Maicii Domnului Portărița de la Iviron. Tocmai mă întorceam de la această icoană, unde am fusesem ca să mă închin. Când am ajuns la Mănăstirea Rusikon cineva mi-a spus: Nu te du pe jos la Schitul Xenofontului, fiindcă e foarte cald și o să faci insolație. Da, bine, am zis, şi am stat. Dar știi, părinte, am scăpat de ispită fiindcă sunt scris de Dumnezeu în cartea Lui.

– Nu cumva suferi de mândrie și din cauza asta ai căzut?
– O, ce mândrie? Sunt un om păcătos și eu! Numai unul este fără de păcat: Domnul nostru Iisus Hristos. Nu-i așa? Știi, nici nu îmi dau seama ce înseamnă mândrie! De multe ori se întâmplă lucrurile astea și din ispita vrăjmașului. Nu văd de ce-aș fi mândru. Care ar fi motivul? Sunt și eu un simplu nevoitor!

– Nu cumva crezi că ai harisme și de aceea…
– Ce? Harisme? Ce harisme? Spune-mi și tu! Eu sunt călugăr, ce harisme pot să am? Harismele astea sunt pentru episcopi, pentru patriarhi, nu pentru noi.
– Cum petreci aici, la Coliba ta?
– Știe Dumnezeu! El este Stăpân aici și Sfântul Athanasie Athonitul! Ai înțeles? În starea în care mă aflu, sigur că mi-e greu, dar ce mai vrei să fac, părinte Damaschin? Să cad în deznădejde? Nu se poate așa ceva! Nu! Zic doar atât: Fie voia Ta, Dumnezeul meu! Așadar, cu asta punct! Mai există alt mijloc de a străbate marea vieții acesteia? Numai Lui trebuie să ne supunem. Nu există alt tată și alt medic. Maica Domnului este mângâierea noastră. Ea este ca Dumnezeu, după Dumnezeu, și primește de la Fiul ei tot ceea ce-I cere. Din acest motiv, îi mulțumesc Maicii Domnului și Fiului ei. Acum am lemne de foc pentru iarna asta, dar nu pot să le tai. I-am spus starețului de la Grigoriu să mă lase să rămân aici. De altfel, și eu sunt monah grigoriat. M-a tuns în călugărie fostul egumen, părintele Visarion.

– Părinte Ștefan, unde v-ați născut?
– În Asia Mică, în satul Sarti. Odată cu schimbarea populațiilor, în 1921, și părinții mei au venit și s-au așezat în Halkidiki, unde au întemeiat satul Nea Sarti.
– Câți frați ați avut?
– Unul, pe care l-a luat Dumnezeu, și eu. Așadar, doi.
– Cum se numeau părinții dumitale? Erau oameni evlavioși?
– Sigur! Pe tatăl îl chema Evstratie, iar pe mama… Oh, cum o chema, cum o chema…? Tot timpul uit! A, Elefteria o chema! Îmi amintesc după numele unei piețe din Tesalonic.
– Cum v-a venit dorința de a veni la viața monahală?

– Ascultă! Aveam 20 de ani. Hotărârea a fost a lui Dumnezeu. A fost voia Lui și dacă Dumnezeu vrea ceva, nimic nu te va putea împiedica. În Schitul Xenofont, am avut aici doi părinți ieromonahi. Am stat câțiva ani cu ei și apoi au murit amândoi. Maica Domnului nu a vrut ca ei să rămână aici. Domnul ne spune: Intrați prin poarta cea strâmtă.
– Care este poarta cea strâmtă?
– Este calea întristărilor și a necazurilor. Trebuie să îmbrățișăm cele dureroase și întristătoare ale vieții noastre călugărești ca să umblăm pe calea cea dreaptă care duce la împărăția cerurilor.
– Avem nădejdi ca să ne mântuim?
– Cine trăiește după voia lui Dumnezeu…Să ne rugăm și noi câte puțin…să nu cădem în afara căii…E nevoie de multă atenție, pentru că suntem monahi și am dat înaintea Domnului nostru făgăduințele cele călugărești și trebuie să le împlinim. De aceea, așa cum zice Domnul, cel ce nu intră prin ușă în curtea oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur și tâlhar.

– De câți ani sunteți, părinte Ștefan, aici la Sfântul Munte?
– De șaizeci. Am venit la Athos la vârsta de 20 de ani.
– Cum ați petrecut acești șaizeci de ani?
– Dumnezeu știe…Eu aștept doar slobozirea.
– Vă temeți de moarte?
– Mă tem, pentru că am făcut și eu câte o greșeală. Dar o avem pe Maica Domnului. Ea aude rugăciunile noastre, iar Fiul ei le aude pe ale ei, și micile greșeli pe care le facem le va trece cu vederea. Dacă ești bun, nu există moarte pentru tine. Moartea este adormire, este bucurie, de aceea se numește mutare la viață de la cele întristătoare din viața pământească. Dar vai și amar de cel care pleacă din viața aceasta nepregătit! Adu-ți aminte ce-a spus Domnul către Lazăr: Prietenul nostru a adormit, dar Mă duc ca să-l trezesc pe el (In. 11, 11).

– Cum v-ați simțit când ați mers la Locurile Sfinte?
– M-am închinat la Sfântul Mormânt. Am liturghisit cu patriarhul Diodor. Era multă lume acolo…oho…oho…! Mii de oameni. Biserica era ticsită. A construit-o Sfânta Elena. Era 2 aprilie 1990 când m-am dus. Am petrecut foarte bine, mulțumesc Domnului! În ultima clipă am prins și eu să văd Sfânta Lumină a Învierii și mi s-au aprins în mână cele treizeci și trei de lumânări pe care le aveam. Le-am pus pe față, pe barbă, nu ardea deloc. Timp de jumătate de oră, flacăra era răcoritoare și cu o lumină imaterială. Înainte de a veni Sfânta Lumină, toate luminile și candelele din biserică fuseseră stinse. Apoi, după venirea Sfintei Lumini, s-au aprins singure toate. Ce minune, frate, ce minune! Vezi ce este Ortodoxia? Vezi ce este adevărul creștinismului? Liturghia de Paști s-a făcut pe placa Sfântului Mormânt. Am liturghisit atunci și eu cu patriarhul. Au venit mulți preoți de peste tot. Ce bucurie! Ce trăire! Îți dai seama?
– La ce sfinți aveți evlavie în mod deosebit, părinte Ștefane?
– Toți sfinții sunt un singur trup, părintele meu. Nu îl disprețuiesc pe niciunul. Ei, pentru dragostea lui Dumnezeu, le-au îndurat pe toate. Îi iubesc pe toți din inimă. Ei sunt ca o singură familie. Ce poți să mai spui? Pe unul să-l iubesc și pe altul să-l urăsc? Pe toți sfinții îi iubesc. Pe care să-l disprețuiesc? Spune-mi și tu, pe care?
– Care sfânt v-a ajutat în mod deosebit în viață?
– Nu știu. Eu știu că atunci când am căzut de pe scări a venit Sfântul Athanasie Athonitul și m-a ajutat. Nu era nimeni pe-aici ca să mă ridice. Locul era pustiu și, chiar dacă strigam, nu m-ar fi auzit nimeni.

– Cum ai ajuns monah în marea schimă, părintele meu?
– Aici, la Sfântul Munte, în grădina Maicii Domnului, la Nea Skiti, în Coliba Sfântului Haralambie. Starețul Chiliei era pe atunci părintele Athanasie. Provenea din obştea Danieleilor.
– Cum putem și noi să dobândim smerenia și smerita cugetare?
– Păi, nu citiți cărți sfinte? Nu citiți Filocalia? Nu citiți Viețile Sfinților? Starețul vostru este foarte potrivit să vă vorbească despre toate acestea. Aveți vreo îndoială? Egumenul este mai presus de toți. Cine sunt eu? Ce pot eu să-ți spun? Sunt mai păcătos ca toți! Trebuie să-i luăm pe Sfinții Părinți și să le urmăm pilda.
– Ce ați învățat în acești șaizeci de ani la Sfântul Munte?
– Aici am venit ca să dobândim împărăția cerurilor. Avem cărți pe care le citim. Odată, conducerea Sfântului Munte mi-a propus să mă trimită la un episcop, afară din Munte, ca să îi slujesc. Le-am spus: Părinților și Preasfințite Stăpâne, eu nu pot să merg afară. Voi rămâne aici ca să păzesc sfânta Stâncă a Athonului. Sunt cu totul nepotrivit și pentru împărăția cerurilor și pentru viața lumească. Acum însă, așa om cum sunt, aștept vestirea pentru cele cerești. Știe Dumnezeu cel Sfânt când să îmi trimită această înștiințare.

– Sunteți pregătit pentru această chemare de Sus?
– Dumnezeu este în măsură să hotărască și știe când e momentul să-mi trimită înștiințarea. Până la urmă, nimeni nu poate spune că este pregătit. Numai Dumnezeu știe când să-l cheme. Chiar înainte de a ne naște noi, ne-am aflat în sfatul lui Dumnezeu, în gândul Lui, în voința Lui. Nu vezi ce spune și Sfântul Simeon Metafrastul? Toate cele făcute de mine se află scrise în cartea Ta. Știi asta? E, tu știi chiar mai multe! Așadar, tot ce putem face, să facem, și Dumnezeu ne va primi. Suntem noi copiii lui Dumnezeu, nu ne va lăsa El! Hristos nu te va osândi, ci faptele tale te osândesc, dacă nu sunt după voia Lui. Dar ce să mai vorbesc, că le știi și frăția-ta mai bine ca mine!

– Ce sfaturi ați da, părinte Ștefane, unui monah tânăr?
– O, copilașul meu, văd că sunt mulți frați începători în mănăstirea voastră. Dar trebuie să fim frați nu după trup, ci după duh, și așa vom umbla în calea Domnului. Care este calea? A faptelor bune. Răbdare, dragoste statornică, credință, întrajutorare, și Dumnezeu va binecuvânta osteneala noastră și ne va da cele dorite. În plus, să avem și să cultivăm mereu dorința de a împlini făgăduințele schimei călugărești. Această schimă este calea care duce la viață.

– Cum să ne pocăim și cum să-L iubim pe Dumnezeu?
– Prin bună viețuire, prin viețuirea cea duhovnicească. Aici, în hotarele Athonului, să luăm aminte la noi înșine și astfel ne va binecuvânta Domnul. Vezi ce spune? Intrați prin poarta cea strâmtă. Adică prin lipsuri, prin nevoințe, foame, strâmtorări, necazuri.

– Unde ați mai slujit aici, la Sfântul Munte?
– Fostul stareț de la Pantokrator, părintele Athanasie, m-a chemat și am mers la mănăstirea lui. Acolo m-au făcut diacon și preot și arhimandrit. Acolo am slujit ca preot de rând mulți ani. Ca diacon, am mai slujit pentru un timp și la Mănăstirea Esfigmenu. Egumenul Athanasie și părinții erau foarte buni înainte ca mănăstirea să cadă în rătăcirea zelotistă. S-a dus acolo un oarecare Efrem și le-a sucit mințile, de nu l-au mai pomenit pe patriarhul nostru Bartolomeu. În Mănăstirea Pantokrator, care era pe atunci idioritmică, am slujit ca preot vreme de cinci ani. Apoi, m-au cerut să merg ca preot slujitor la paraclisul Maicii Domnului Portărița de la Mănăstirea Iviron, unde am mai slujit vreme de unsprezece ani. După aceea, tot ca preot slujitor și duhovnic, m-am nevoit la Mănăstirea Xenofont vreme de douăzeci și cinci de ani și la Mănăstirea Constamonitu, iar mai apoi și la Mănăstirea Simonos Petras. Acolo, la Simonos Petras, nu exista pe atunci nici egumen, nici altcineva. Am ajutat ca preot și ca psalt pe părintele Neofit vreme de patru-cinci ani.

– Vedem că iubiți mult mănăstirea noastră Grigoriu!
– Vin aici de când eram diacon. Mă trimitea Mănăstirea Pantokrator ca reprezentant al ei la praznicele Mănăstirii Grigoriu. De atunci îl iubesc foarte mult pe Sfântul Nicolae și pe părinții mănăstirii. Atunci era egumen părintele Athanasie. Plin de înfrânare și de blândețe. Era un om sfânt. Aici venea chiar și regele Gheorghe al Greciei de se spovedea. Așa o înțelepciune duhovnicească avea părintele Athanasie, cu toate că avea puțină carte! Chiar și amintirea lui este suficientă ca să ne trezească în inimă simțiri duhovnicești. Și egumenul de acum, părintele Gheorghe, îmi spune că mă iubește. Și eu îi spun că îl iubesc, de vreme ce suntem frați în Hristos, o familie. Ce ură putem avea între noi?

– Vă amintiți vreo minune făcută de icoana Maicii Domnului Portărița de pe când erați acolo slujitor?
– Da, sigur! Într-un an era mare secetă. Sfânta Chinotită a trimis o enciclică la toate mănăstirile pentru a se face litanii și rugăciuni. Eu eram pe atunci slujitor la Iviron, la paraclisul Portăriței. Am făcut și noi litanie cu icoana Portărița și îndată, în clipa în care am început litania, s-au adunat niște nori și încet-încet s-au strâns deasupra și a început o ploaie foarte puternică. Apoi, în 1991, când a fost marele incendiu la Sfântul Munte, au cerut de la Mănăstirea Iviron să scoată icoana Maicii Domnului și s-o pună în fața focurilor, dar călugării iviriți nu au dat-o. E, ce să zici?

– Ați cunoscut și alți părinți virtuoși în viața dumneavoastră de aici?
– Părinții de demult tare buni părinți erau. Acum, viețuirea călugărească s-a răcit peste tot, pentru că nu mai respectă tipicul mănăstirile, călugării. Nu vezi? Atâtea luni, și să nu cadă o picătură de ploaie! Fac litanii la Karyes părinții, dar nu mai plouă. Cum de rabdă Maica Domnului? Ea nu așteaptă decât pocăința noastră! Nu vezi câte cutremure? Gradul 8, gradul 9, și toată lumea se cutremură și se zdruncină, și totuși nimeni nu se pocăiește! Mânia lui Dumnezeu! Apoi scumpetea care se întâmplă în lume, toate astea nu sunt decât urmarea păcatelor.

– Unde vom ajunge, părinte?
– O să ajungem în cele de-a stânga, dar Preabunul Dumnezeu și Maica Lui așteaptă, așteaptă, așteaptă…Chiar și cei care se află în iad așteaptă, pentru că starea lor nu este desăvârșită. La fel și cei care sunt în rai. Toți așteaptă să vină Marele Judecător și a doua Sa venire, ca să judece întreaga lume și să-l pună pe fiecare la locul lui. Când oare? Numai El știe! Dumnezeu așteaptă pocăința noastră până la un anumit punct, când va cutremura întregul pământ și îi va chema pe toți la Judecată.

Când mergi la tribunal, poterașul îți spune: Nu eu te acuz, ci cutare articol. Ei, nu-i așa? Tot așa și Dumnezeu! Cuvintele pe care ni le-a lăsat sunt cele care ne vor judeca dacă am făcut sau nu potrivit lor. Spune și Sfântul Evanghelist Ioan: În casa Tatălui Meu mai multe lăcașuri sunt (In. 14, 2). Aceste lăcașuri sunt niște așezăminte duhovnicești, dar și în iad, părinte Damaschin, și în iad sunt mai multe niveluri și iaduri. Așadar, să ne pocăim atâta timp cât există lumină, cât avem lumina zilei, pentru că, dacă vine noaptea, ce lucrare mai putem face? E, de aceea dă Dumnezeu noaptea ca o imagine a iadului și ziua ca o imagine a raiului. Așa spun mulți istorici. Să cunoaștem fiecare din noi cele bune și să umblăm în cele de-a dreapta! Viața aceasta, părinte Damaschin, este înaintemergătoare celeilalte vieți, mari și veșnice și neînserate. Să ne pregătim de acum, prin viețuirea noastră monahicească, pentru viața aceea. Și creștinii din lume, dar mai ales noi, suntem datori să împlinim făgăduințele schimei noastre îngerești. Ia gândește-te, când un bătrân monah, și preot pe deasupra, leapădă rasa și se căsătorește, spune-mi, ce pedeapsă îl poate aștepta, ce pedeapsă? A pus deoparte dragostea pentru Dumnezeu și merge să iubească o femeie? Eu nu acuz și nu judec pe nimeni, dar trebuie să spun cele drepte. Preotul Îl întrupează și Îl reprezintă pe Dumnezeu și, prin urmare, faptele lui nedemne Îl disprețuiesc pe Dumnezeu. Spune-mi tu, unde o să-i meargă sufletul când va muri. Dumnezeu îl așteaptă, îl așteaptă, dar omul a încetat de a mai crede și de a se mai teme de Dumnezeu.

L-ai văzut pe fiul cel risipitor? A zis tatălui său: Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere (Lc. 5, 12). Da, dar când l-a lovit foamea și lipsurile, atunci a ajuns să mănânce hrana porcilor. Mânca roșcove. S-a întors, alții s-au scandalizat. Tatăl lui însă i-a spus: copilul meu, haide, că și tu ești al meu! Da, a zis fratele, dar noi am lucrat atâția ani aici, și nici măcar un ied nu ne-ai dat! Copiii mei, a zis tatăl, toate ale mele ale voastre sunt, să mâncați și să beți. Apoi cu toții l-au cinstit pe tatăl care și-a arătat o atât de mare dragoste chiar și față de fiul cel risipitor.

– Ce ne puteți spune despre antihrist, părinte?
– Cine mai e și ăsta? Ce mai vrea și ăsta pe-aici? A, sporește fărădelegea, copilul meu, și de aceea se apropie cea de-a doua Venire a Domnului nostru. Două cuvinte va spune Domnul când va veni: Plecați de la Mine, toți lucrătorii fărădelegii! și Veniți la Mine, binecuvântații Tatălui Meu! Așa cum piere fumul în văzduh, tot așa vor fugi și vor pieri de la fața lui Dumnezeu ticăloșii și lucrătorii fărădelegii. Grecia este o țară sfântă. Peste tot găsești sfinți, moaște, martiri, mănăstiri, călugări îmbunătățiți, maici. Dar păcatul a crescut în lume și toți aceștia sunt disprețuiți de oamenii lumești, și de aceea nu-i mai pot ajuta pe oameni. De aceea, și țara noastră suferă. Și clerul este epuizat din pricina războiului diavolului. Nu mai sprijină poporul de la temelie în credința sa în Dumnezeu.

Ce zice acum Maica noastră cea Mare, Măicuța noastră, Împărătesa cerurilor? Ce zice? Se înfățișează la Scaunul de Judecată în clipa în care Fiul ei va judeca întreaga lume și are dreptul, are stăpânia primită de la Fiul ei să dea iertare. Da. Și poate ea însăși să schimbe hotărârea judecății așa cum ea însăși vrea. De aceea, cine are mare dragoste către ea, cine o cinstește aici, cine o iubește și crede în ajutorul ei va fi ajutat de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. De aceea, să învățăm Acatistul Buneivestiri, în care se și spune într-unul din stihuri: Bucură-te, Celui drept Judecătoriul înduplecarea! Bucură-te, cea a multor căderi iertarea! (Icosul al 7-lea din Acatist). De aceea și noi aici, la Sfântul Munte, să ne punem toată nădejdea întru ea! Să iubim grădina Maicii Domnului ca să ne privească cu privirea ei cea blândă și ocrotitoare la înfricoșata Judecată. Dumnezeu este milostiv. Noi ne aflăm înlăuntrul grădinii Maicii Sale. Maica Sa are putere, dar așteaptă pocăința noastră. Citește cu atenție primul canon din Theotokariul Sfântului Nicodim, pe glasul I. Acolo Maica Domnului Îl roagă pe Fiul ei ca să ne mântuiască, iar Domnul îi spune: Dacă nu se va pocăi, nu se va mântui nimeni. Aici nu există căutare la față. Înțelegi, părinte?

– Știm că sunteți și un bun psalt!
– Da, cu ajutorul lui Dumnezeu! Nimic nu-i de la mine. Am mai spus că toate sunt de la Dumnezeu, cele bune și harismele.
– Cântați-ne, vă rog, Vrednic este cu adevărat!
– Lasă-mă, părinte, nu vezi în ce hal sunt? Ficatul mi-e mărit, mănânc numai rămășițe, nu mai pot să cânt. Mi se taie respirația. Am tragere și poftă ca să cânt, dar nu mai am putere. De aceea, mai beau și câte puțin vin, ca să mă întăresc. Înainte să mă îmbolnăvesc, cântam peste tot și totdeauna. Cântam Theotokariul la privegheri, la Paști, aici. Ce să fac, m-am slăbănogit! Mă duc în cameră și, fiindcă nu pot să cobor în biserică la slujbă, trag ațele metaniilor. Multe greutăți am străbătut în viața mea și acum am ajuns la sfârșit. Aștept și eu, aștept…

– Dați-ne un sfat înainte de a pleca din lumea aceasta, părinte Ștefane!
– Ce sfat mai vrei, nu înțeleg?! Tu, care mergi în Albania, în Congo, propovăduiești peste tot, tu nu dai sfaturi lumii?
– Bine, atunci o întrebare! La ce trebuie să fim atenți în viața noastră călugărească?
– Să lucrăm asupra făgăduințelor noastre călugărești pe care le-am făcut înaintea Sfântului Altar! Nimic altceva! Asta va cere de la noi Preabunul Dumnezeu și Maica Domnului! Am făgăduit! N-am făgăduit? Să lucrăm așadar faptele cele bune și plăcute ale vieții celei viitoare. Cum vom câștiga altfel viața cea viitoare? Ce este viața viitoare? Este Dumnezeu Însuși! O spune Ioan Evanghelistul: Cel ce crede în Dumnezeu are viață veșnică. Și aceasta este viața de veci, ca să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis (In. 17, 3). Să lucrăm așadar faptele viețuirii noastre celei călugărești, răbdarea, ascultarea, pentru că ascultarea se face pentru Dumnezeu și merge la Dumnezeu, după cum și Hristos ca om S-a făcut pe Sine ascultător până la moarte. Mai întâi, a ascultat de Iosif și de Maica Sa, apoi a ascultat de voia părintească și a răbdat moartea pe cruce.

– Rugați-vă și pentru noi, părinte Ștefane!
– Și voi pentru mine!
– Binecuvântați!
– Mergi cu bine, părinte! Mulțumesc, mulțumesc!
– Rai bun să avem!

Aceasta a fost frumoasa convorbire pe care am avut-o în aprilie 1997 cu părintele Ștefan. A rămas atunci la mănăstirea noastră în jur de șase luni. Toamna s-a dus la Mănăstirea Russikon, care i-a dat o Chilie aproape de malul mării. Înainte să plece, ne-a spus:
– Părinți, nu voi mai veni iarăși la Grigoriu! Mulțumesc mult Sfântului Nicolae și vouă tuturor! Mulțumesc părintelui vostru egumen, părintele Gheorghe, și întregii lui obști!
– De ce n-o să mai vii iarăși, părinte Ștefane?
– O să plec în altă țară foarte curând! Da, sigur, mă așteaptă acolo sus. Am primit chemarea…

Într-adevăr, în primăvara anului 1998, am aflat că mult iubitul și îndrăgitul nostru Papa Ștefan a plecat să se întâlnească cu Maica Domnului și cu Fiul ei și să își primească răsplata nevoințelor sale și să se numere în cetele cuvioșilor părinți ai Athonului. Veșnică să fie pomenirea lui și s-avem parte de rugăciunile lui!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 127-140, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Povățuiri din Sfântul Munte: Părintele Simeon şi ucenicul său, Isaia, de la Kavsokalivia

Din câte îmi amintesc, era în anul 1983 când am trecut ca închinător pe la Schitul Kavsokaliviei. Scopul meu era să ajung, în cel mai scurt timp, la Schitul românesc al Cinstitului Înaintemergător, care se află la o distanţă de patru ore de mers pe jos de Kavsokalivia. Căutând cărarea care duce la Schitul Prodromului, am intrat într-una dintre casele schitului de la Kavsokalivia. Acolo am întâlnit doi asceţi. I-am întrebat cum se numesc şi am aflat: părintele Simeon, care era stareţul Chiliei şi care provenea din Asia Mică, din Vurla, şi venise la Sfântul Munte în 1938. Era orb de zece ani şi în vârstă de mai bine de 85 de ani. Pe chip se vedea că este un om fericit şi mulţumit. Din cele din jur se vedea la el harisma înstrăinării, a sărăciei, a rugăciunii. Lângă el se afla monahul mai tânăr şi ucenic al său, părintele Isaia, în vârstă, pe atunci, de 62 de ani. M-au primit cu multă dragoste şi simplitate. Aşa cum făceam eu de obicei, am început întrebările, la care îmi răspundea părintele Isaia:

– Părinte Isaia, spuneţi-mi ceva despre Stareţul dumneavoastră!

– Cel pe care îl vedeţi orb este Stareţul meu, pe care îl slujesc aici de mai bine de patruzeci de ani. În toată viaţa a umblat desculţ. Nu l-a interesat nimic legat de viaţa prezentă, pentru că a avut inima robită de cele cereşti şi veşnice. Are, într-o foarte mare măsură, harisma pomenirii morţii şi a lepădării de sine. În ultimii ani, a suferit de o boală la ochi, de cataractă. Ar fi putut să iasă în lume şi să-şi facă operaţie la spital, dar a preferat să nu părăsească Sfântul Munte şi să-şi piardă astfel vederea ochilor celor trupeşti. Odată, fără să aibă vreo vină personală, a suferit o ispită în timpul nopţii. S-a tulburat şi s-a dus la duhovnicul său plângând. Acela i-a dat canon să nu se împărtăşească patruzeci de zile. Ştia că este puternic, de aceea i-a dat un canon aşa de greu şi, prin aceasta, a căutat să sporească într-însul lepădarea de sine, ascultarea şi frica lui Dumnezeu.

Aşa cum mi-a spus el însuşi, niciodată nu a mai părăsit Sfântul Munte pentru a merge în lume. O singură dată a plecat la Larisa pentru a-şi vedea sora, care era acolo căsătorită. A rămas în total trei zile. Ziua stătea ascuns sub un pod unde zicea rugăciunea lui Iisus, iar nopţile se întorcea acasă, unde se odihnea şi se ruga.

Stareţul stareţului meu se numea Daniil şi a vrut să-l facă preot pe părintele Simeon. S-a dus şi l-a întrebat astfel pe faimosul duhovnic, părintele Sava, de la Katunakia. Acela i-a spus: „Nu-l face preot, pentru că preotul se pocăieşte cu greu!”. Într-adevăr, nu l-a mai făcut preot. Acest părinte Daniil, îmi povesteşte părintele meu Simeon, când mergea la Kyriaconul Schitului, înainte de dumnezeiasca Euharistie, vărsa pe podeaua bisericii şuvoi de lacrimi. Această harismă a sa, care e atât de rară astăzi, a primit-o de la Dumnezeu pentru multa sa lepădare de sine şi smerenie.

Într-o zi, părintele Simeon s-a pregătit să spele hainele Stareţului său fără să ia binecuvântare. Atunci acela, pentru a-l învăţa desăvârşita tăiere a voii, l-a pus să meargă până la malul mării şi să aducă de acolo, în spate, un sac plin de nisip.

Când părintele Simeon s-a dus la o mănăstire aghioritică, întorcându-se, mi-a istorisit următoarea întâmplare îngrozitoare. Acolo, la acea mănăstire, trăia un monah convertit la ortodoxie, care înainte îmbrăţişase iudaismul. Acum, ca monah ortodox, a suferit o ispită demonică îngrozitoare şi s-a apropiat, influenţat de demoni, de diaconul mănăstirii, ţinând în mână un cuţit, şi i-a spus diaconului: „Ori te lepezi de Hristos, ori te înjunghii aici pe loc!”. Din nefericire, diaconul s-a lepădat de Hristos. Monahul acela, ca turbat, i-a înfipt cuţitul în inimă şi l-a omorât. Înainte de a pleca, a pus mâna dreaptă a diaconului pe cuţit, ca şi cum s-ar fi sinucis.

Într-o zi, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, diaconul mort s-a înfăţişat înaintea celorlalţi monahi ai mănăstirii şi a spus monahului iudeu: „Vino aici! Cine ridică sabia de sabie va pieri! Haide cu mine în iad împreună, că acolo-i locul nostru!”. Şi îndată s-a deschis pământul în faţa ochilor tuturor celorlalţi monahi şi i-a înghiţit pe amândoi.

Altă dată, îmi povesteşte părintele Isaia, la Kavsokalivia era un monah care avea puteri fizice neobişnuite. Putea să ducă în spate bucăţi mari de marmură de la malul mării până sus-sus, la schitul nostru. Din pricina aceasta însă a căzut în mândrie şi la un moment dat a început să strige diavolului: „Unde eşti, diavole, ca să ne luptăm împreună şi să vezi ce puteri am eu!?”. În acea clipă dracul nu i s-a arătat, evident, din grija lui Dumnezeu, ca monahul să nu se mândrească şi mai mult şi să se întărească în rătăcirea lui. Dar, după câteva zile, diavolul a trecut prin faţa lui ca o umbră. L-a strâns puternic pe monah şi acela în două zile a murit.

Cei doi preacuvioşi părinţi de la Kavsokalivia, stareţ şi ucenic, au adormit somnul cel de veci cu câţiva ani înainte şi se odihnesc acum în sânurile împărăţiei cerurilor. Veşnica lor pomenire! S-avem parte de sfintele lor rugăciuni!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 111-114, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

 

Povățuiri din Sfântul Munte: Ieromonahul Nicodim de la Karyes, duhovnic (1926-1986)

De multe ori voia lui Dumnezeu este ca faptele minunate ale asceţilor şi părinţilor virtuoşi să fie ascunse de ochii noştri atâta timp cât ei trăiesc alături de noi. Aceasta se întâmplă pentru siguranţa lor duhovnicească, pentru că în acest fel pot, fără zgomot şi fără să fie influenţaţi, să sporească duhovniceşte şi să adauge har peste har sufletului lor. Pentru noi însă este o nefericire această ascundere a mărgăritarului, pentru că recunoaştem şi ajungem să preţuim personalitatea lor duhovnicească doar după adormirea lor şi abia atunci alergăm la diferiţi oameni care i-au cunoscut ca să aflăm diferite fapte şi învăţături de-ale lor. Ieromonahul şi duhovnicul Nicodim de la Karyes a fost un astfel de om. Un îndrăgostit de Dumnezeu şi un dispreţuitor al vieţii de aici. A trăit printre noi înainte cu ani de zile, dar foarte puţini şi-au dat seama de virtutea lui. De aceea, pentru noi este o datorie faţă de fiii săi duhovniceşti mai noi, dar şi faţă de monahii care nu l-au cunoscut, precum şi faţă de creştinii din lume, fraţii noştri întru Hristos, ca să aşezăm în cele ce urmează, din iubire şi evlavie faţă de neuitatul părinte, câteva date despre viaţa lui şi învăţături pe care le-am putut aduna despre el.

S-a născut în satul Krusona din Creta, în anul 1926. Părinţii săi, Gheorghe şi Ecaterina, au avut cinci copii. Al patrulea a fost părintele Nicodim, pe atunci numit din botez Emanuil Kalianakis. Din vârsta copilăriei s-a deosebit prin dragostea sa faţă de Biserică şi slujbele ei, prin evlavia cu care lua parte la toate Sfintele Liturghii din sat. Când a terminat şcoala primară, s-a îndeletnicit cu muncile câmpului şi cu creşterea animalelor. Pe atunci, în satul lui, era preot fericitul părinte Dimitrios Fasolakis. Acesta era un preot foarte virtuos şi iubitor de monahi. Alături de el, micuţul Emanuil şi-a petrecut anii copilăriei. Niciodată nu lipsea de la slujbele Bisericii, unde ajuta şi el ca şi crâsnic şi cântăreţ. Nu-l atrăgeau deloc întâlnirile cu cei de-o vârstă cu el, nici joaca sau păcatele la care se dădeau tinerii de-o vârstă cu el.

De mic a fost împodobit cu multă evlavie faţă de cele dumnezeieşti. Caracterul lui lipsit de îndrăzneală stârnea în cei care-l cunoşteau multă iubire. Avea o dorinţă arzândă de a citi vieţile sfinţilor şi alte cărţi religioase.

Din vârsta tinereţii s-a născut într-însul dorul după o vieţuire monahală. Cărţile pe care le citea îi aprindeau cu un foc de nesuportat inima. A spus lucrul acesta părintelui Dimitrie. El l-a sfătuit în felul următor: „Fă, copilul meu, puţină răbdare! Mai întâi să faci armata, şi apoi să-ţi orânduieşti cele ale familiei tale de aici din sat şi, după aceea, eşti liber să mergi unde vrei, dacă e voia lui Dumnezeu, acolo unde te chemă El.”

Într-adevăr, în anul 1948, la vârsta de 22 de ani, liber de orice obligaţie faţă de familia sa, şi-a luat binecuvântare de la părinţii săi, de la duhovnic, părintele Dimitrie, şi a plecat pentru a se închinovia la Mănăstirea Sfântului Antonie din Creta. Acolo a rămas ca frate de mănăstire vreme de trei ani, lucrând în ascultare şi dăruire faţă de obştea acestei mănăstiri.

Vrând însă să trăiască mai ascetic, cu binecuvântarea stareţului, a plecat la Mănăstirea Maicii Domnului Povăţuitoarea. Acolo, după puţin timp, a fost tuns monah cu numele de Nicodim. Apoi, mitropolitul de atunci al Gortinei şi Arcadiei, părintele Timotei, acum arhiepiscop al Cretei, l-a hirotonit diacon şi preot, dându-i şi vrednicia de duhovnic, pentru a spovedi credincioşii.

Părintele Nicodim a continuat şi în această mănăstire vieţuirea sa foarte ascetică, cu înfrânare, cu lepădare de sine.

Mitropolitul, văzându-i vieţuirea monahală şi virtutea pe care o dobândise, l-a rânduit egumen al Sfintei Mănăstiri a Adormirii Maicii Domnului de la Koudouma. Dorinţa adâncă a părintelui Nicodim, desigur, era să trăiască cu smerenie, ca un simplu ieromonah, în ascundere, în asceză şi cu simplitate. A făcut ascultare totuşi şi s-a plecat rugăminţilor episcopului şi a slujit ca egumen la această mănăstire vreme de cinci ani şi jumătate.

Acolo a arătat o mare dragoste faţă de creştinii închinători pe care îi primea cu multă dragoste părintească şi îi spovedea. Aşa cum ne povestesc fraţii localnici, de multe ori părintele Nicodim îi vindeca pe demonizaţii care veneau la mănăstire şi pe alţi bolnavi. Faima sa s-a răspândit şi atrăgea la mănăstire mulţime de creştini, lucru care îl stânjenea din ce în ce mai mult pe părintele Nicodim, care era foarte liniştit din fire. Aşa se face că, luând binecuvântare şi îngăduinţă de la mitropolitul său, a plecat în satul său, ca să scape de puhoaiele de oameni care îl căutau. Acolo a fost rânduit preot slujitor la Sfânta Mănăstire a Sfintei Irina, care este aproape de satul său. Vreme de un an şi jumătate a slujit acolo. Şi aici şi-a continuat munca de suflet mântuitoare. Faţă de sine însuşi era foarte aspru şi ascet, în timp ce faţă de creştinii care îl vizitau şi pe care îi spovedea era îngăduitor şi plin de pogorământ, ca să nu-i arunce în deznădăjduire, aşa cum zicea.

Aproape în toate nopţile priveghea în rugăciune, nu se întindea pe pat niciodată, doar când a făcut o operaţie de amigdale a fost obligat să stea vreme de douăzeci de zile la pat. În problemele de conducere a mănăstirii nu se amesteca niciodată. Lăsa toate în seama egumenei şi avea încredere în modul în care ea conducea mănăstirea, dându-i doar sfaturile trebuitoare, atunci când aceasta le cerea. Serile, îşi făcea privegherile în paraclisele care se află în jurul mănăstirii. Cu astfel de nevoinţe ascetice a primit o bogăţie de har dumnezeiesc în sufletul său. A devenit astfel un punct de atragere şi de mângâiere al tuturor fraţilor care treceau pe la mănăstire.

Dorinţa lui adâncă era însă de a trăi în ascundere, în însingurare, pentru a se dărui lucrării rugăciunii minţii. Vizitele dese ale oamenilor îl împiedicau să-şi împlinească programul său ascetic în lume. De aceea, a luat marea hotărâre de a pleca şi de acolo.

În 1962, a venit în Grădina Maicii Domnului, în Sfântul Munte Athos. La început, s-a aşezat la Coliba Sfinţilor Arhangheli, de la Schitul Kutlumuşului. Acolo, a trăit singur, fără ucenici, şi şi-a rânduit programul său ascetic, ducând o viaţă foarte aspră de post şi nevoinţă. În vremea aceea, Sfânta Mănăstire Stavronikita era într-o stare destul de proastă, nu devenise încă chinovie, nu avea preot care să slujească. Aşadar, l-au chemat pe părintele Nicodim ca să slujească Liturghia la mănăstire. El a primit cu bucurie şi, în fiecare sâmbătă şi duminică şi la marile sărbători, cobora pe jos de la Coliba sa la mănăstire. Depărtarea Chiliei lui de mănăstire este de aproximativ o oră de mers pe jos.

Unul dintre fiii săi duhovniceşti mi-a povestit următoarea faptă care i s-a întâmplat. Era luna iulie şi zăpuşeala era de nesuportat. Părintele Nicodim trebuia să coboare la mănăstire pentru îndatoririle sale liturgice. Se gândea în sine însuşi: „Cum să merg la mănăstire pe o astfel de căldură?”. Dintr-odată, deşi cerul era limpede şi senin precum cristalul, deasupra capului său a apărut un nor care l-a însoţit de la Chilie până la mănăstire. Astfel, s-a rezolvat şi problema venitului pe vreme de căldură.

Un alt fiu duhovnicesc mi-a povestit următoarea întâmplare: Într-o seară, am fost găzduit la Coliba părintelui Nicodim. După masa de seară şi după Pavecerniţă, ne-am despărţit pentru a ne odihni fiecare la chiliile noastre. Noaptea, monahul cel tânăr a avut trebuinţă să meargă la toaletă, dar din pricina ruşinii nu l-a întrebat pe părinte unde se afla aceasta. A fost totuşi obligat să iasă afară. Înaintând spre măslini, l-a văzut pe părintele Nicodim rugându-se sub unul dintre aceştia, îngenuncheat şi cu mâinile ridicate către cer. Faţa îi strălucea de o lumină dumnezeiască şi foarte dulce, care, de fapt, l-a şi trădat că era acolo. Părintele Nicodim, când şi-a dat seama că tânărul l-a văzut, l-a rugat să nu spună nimănui lucrul acesta până la adormirea sa.

După câţiva ani, a plecat din Schitul Kutlumuşului şi s-a aşezat la altă Chilie care este pe drumul dintre Karyes şi Mănăstirea Iviron, la aproximativ douăzeci de minute pe jos de la Karyes. Chilia aceasta cinsteşte Adormirea Maicii Domnului, are grădini, apă şi o frumoasă privelişte către Mănăstirea Iviron şi către mare. A luat-o în primire, fără să mai fie cineva acolo şi într-o stare destul de proastă, iar el a pus-o în rânduială.

E adevărat că nu s-a deosebit niciodată ca un om de activităţi gospodăreşti, pentru că întreaga sa grijă o avea către bunurile cele cereşti. Socotea de prisos lucrările la grădină, florile, podoabele aşezate prin casă. Pentru el podoabă era rugăciunea cea de noapte, postul aspru, smerenia, simplitatea şi pregătirea pentru viaţa cea veşnică.

Şi aici, în Muntele cel Sfânt al Maicii Domnului, a fost cunoscută destul de repede sfinţenia părintelui Nicodim. Îl vizitau monahi, nu numai pustnici, ci chiar şi călugări din chinovii, pentru a se sfătui cu el în legătură cu rugăciunea minţii. Chiar şi fraţi ortodocşi din alte ţări îl vizitau pentru a-i asculta sfaturile. La sfârşitul acestei notiţe a noastre, vom reda un dialog pe care l-a avut cu părintele român Ioanichie Bălan.

Prezenţa sa, din punct de vedere exterior, nu stârnea nici o impresie deosebită. Era de o înălţime potrivită, purta de obicei o rasă peticită, iar în vreme de iarnă avea nişte ghete cu tălpi groase. Umbla şchiopătând, cu un toiag în mână. Îi saluta pe oameni cu un zâmbet tainic, fără râsete şi discuţii inutile. La Karyes venea o singură dată pe săptămână, de obicei sâmbăta. Trebuia să cumpere câte ceva pentru chilia sa, să ia prescurile, pe care i le trimitea o mănăstire, de obicei mănăstirea Grigoriu, şi să-şi ridice corespondenţa. Programul slujbelor îl respecta cu stricteţe. Noaptea citea Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile, şi săvârşea Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi la marile sărbători. După-masa citea Ceasul al nouălea, Vecernia, Canonul lui Iisus Hristos, al Tuturor Sfinţilor, Theotokariul şi Paraclisul Maicii Domnului. Unul dintre fiii lui duhovniceşti mi-a povestit următoarele două fapte minunate din care se vede îndrăzneala sa către Domnul, dar şi războiul pe care dracii îl ridicau împotriva lui.

Într-o după-amiază, mă găseam la părintele Nicodim. De el s-a apropiat o pisică mieunând de foame. El i-a spus: „Ce vrei? N-am să-ţi dau nimic să mănânci. Du-te, prinde-ţi o pasăre şi mănânc-o!”. Într-adevăr, pisica a plecat şi în mai puţin de trei minute s-a întors cu o pasăre în gură. Altădată, acest tânăr monah a fost găzduit vreme de trei zile la Chilia părintelui Nicodim. Noaptea auzea mare zgomot, ca un fel de luptă, din chilia acestuia. Dimineaţa, i-a întrebat pe cei doi muncitori care lucrau şi ei acolo de câteva zile. Aceştia i-au răspuns: „Şi noi auzim acest zgomot în fiecare noapte. Din câte ştim, dracii îl războiesc pe părintele Nicodim în timpul rugăciunii sale de noapte.”

Cu această aspră luptă împotriva demonilor şi-a dus viaţa sa la Sfântul Munte vreme de douăzeci şi patru de ani. Cu un an înainte de a pleca din această viaţă pământească, l-a primit ca frate începător pe prietenul şi consăteanul său Pavel Panameritaki. Acesta era cu 12 ani mai în vârstă decât părintele Nicodim, dar tânjea după viaţa monahală din tinereţile sale. S-a căsătorit însă, a avut doi copii, i-a rânduit pe fiecare la familia lui, şi-a condus apoi soţia pe ultimul drum în 1982 şi, astfel, liber de grijile lumeşti, s-a hotărât să vină la părintele Nicodim, în vârstă fiind de 71 de ani.

Înainte de a veni, s-a îmbolnăvit de cancer. A plecat în Germania pentru operaţie. Situaţia era foarte gravă. El însă a spus două cuvinte către Maica Domnului, având ochii plini de lacrimi: „Maica Domnului, ajută-mă să nu mor aici în Germania, ci la Sfântul Munte!”. Într-adevăr, în ziua următoare i s-au făcut din nou analizele şi toate arătau că este complet sănătos. Astfel, s-a întors la casa sa, şi-a rânduit cele de acolo şi s-a întâlnit cu părintele Nicodim într-una din vizitele pe care acesta le-a făcut în Creta. Acolo, acasă la el, părintele Nicodim l-a tuns în schima cea mică şi l-a luat cu sine la Sfântul Munte.

Când l-am întrebat pe părintele Pavel să-mi spună câte ceva despre Stareţul său, el mi-a răspuns: „Părintele Nicodim a fost un om sfânt. Aproape că nu dormea deloc noaptea. Nu-l interesa nimic pentru viaţa sa personală şi pământească, ci numai cele duhovniceşti. Programul slujbelor, aşa cum le făcea el, îl ţin şi eu acum cu grijă. El era foarte aspru cu sine însuşi. Niciodată nu dezlega la ulei lunea, miercurea şi vinerea. Nu voia să audă nimic despre zeloţi şi nu a întrerupt pomenirea patriarhului atunci când multe chilii şi chiar mănăstiri au făcut lucrul acesta, pentru că nu primise înştiinţare în rugăciune de la Dumnezeu. Din pricina vieţii sale aspre, nu a acceptat să fie slujit în diferitele sale nevoi. Uneori, se purta cu mine brusc şi aspru, iar eu nu înţelegeam această purtare a lui şi îl judecam că ar fi un om ciudat. Dar se purta cu mine astfel pentru că voia să-şi ascundă cu grijă nevoinţa şi virtuţile. Întotdeauna îmi dădea sfaturi. Unul dintre sfaturile lui pe care mi-l amintesc acum este: „Să Îl rogi pe Domnul să îţi dea puterea Duhului Sfânt!”. Suferea toate lipsurile, toate neajunsurile, toate greutăţile produse de climă, frigul iarna şi căldurile vara, cu o răbdare ieşită din comun. Niciodată nu murmura din pricina durerilor sale trupeşti, deşi suferea de artrită şi de prostată. În ultimele sale luni de viaţă i-a fost greu să mai slujească Sfânta Liturghie.

Odată, aflându-se în curte, a căzut de la o înălţime de 2 metri. S-a lovit foarte rău la genunchi şi s-a întors în casă umblând în patru labe. Deşi îl durea foarte tare, nu mi-a spus nimic. Când l-am spălat şi l-am schimbat, m-am înfricoşat, pentru că am văzut două răni deschise pe trupul lui. L-am dus afară, la Tesalonic, la spital. Medicii i-au curăţat rănile, tăind carne putredă.

Când s-a terminat Postul cel Mare al anului 1986, mi-a spus: „Părinte Pavel, o să fac şi Paştele acesta împreună cu voi, dar altul nu voi mai face.” Într-adevăr, după Paşti, a chemat doi preoţi şi am făcut împreună Sfântul Maslu la noi acasă. Apoi l-am pregătit şi, după câteva zile, a plecat în Creta. Acolo, avea mare evlavie la Sfânta Muceniţă Irina, în mănăstirea căreia dorea să-şi dea sufletul. Era numai de 60 de ani şi, totuşi, la înfăţişare părea de vreo 85. Ajungând în Creta, s-a dus la spital. Starea lui s-a înrăutăţit din pricina artritei şi nu mai putea să doarmă nici întins pe pat. Figura sa era însă liniştită şi luminoasă. Se ruga neîncetat cu metaniile sale şi nu murmura din pricina acestor încercări. Îi mulţumea lui Dumnezeu cu cunoscutul cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur: Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Ori de câte ori vorbea despre Sfântul Munte, din ochii lui curgeau lacrimi. A fost transportat la Mănăstirea Sfintei Ecaterina. Acolo, le-a vestit dinainte surorilor moartea sa, zicându-le: „Mâine vom avea slujbă de înmormântare la mănăstire. O să vină mulţi preoţi şi creştini.” Ultima sa zi a fost 17 iulie, de pomenirea Sfintei Muceniţe Marina. S-a împărtăşit pentru ultima oară cu Sfintele Taine. Febra i-a ajuns la 41,3˚C, iar medicul a spus că nu mai este nimic de făcut. Din clipă în clipă putea să moară. A fost dus iarăşi la spital. Chipul îi răspândea o lumină dumnezeiască şi buzele rosteau neîncetat cuvinte de mulţumire către Dumnezeu. La ora 11 din acea zi, seara, faţa i-a strălucit cu şi mai multă putere. Buzele îi murmurau o rugăciune. Şi-a făcut semnul Crucii şi îndată sufletul său a plecat la locaşurile cele cereşti. L-au adus în puterea nopţii la mănăstire. În ziua următoare, după-masa, a fost înmormântarea lui, într-adevăr aşa cum profeţise. O mulţime mare de lume, mitropoliţi, preoţi, copii duhovniceşti au venit din întreaga Cretă ca să-l însoţească pe cuviosul părinte Nicodim pe ultimul său drum, cel care a înflorit la Sfântul Munte şi acum dormea în pământ, precum grăunţul de grâu, ascuns în tărâmul Cretei.

La înmormântare a vorbit arhiepiscopul Cretei, părintele Timotei. Acum, la mormântul său arde o candelă neadormită, în timp ce creştinii care vin nu încetează să primească de la mormântul părintelui mulţime de binecuvântări şi tămăduiri.

Redăm mai jos dialogul pe care l-a avut părintele Nicodim cu ieromonahul român Ioanichie Bălan.

– Preacuvioase părinte Nicodim, am venit din România aici, în patria monahismului ortodox, la Sfântul Munte, ca să primim binecuvântarea Maicii Domnului şi să aflăm sfaturile luminoase ale sfinţiei-voastre. Noi, monahii din România, ne îndeletnicim mai mult cu misiunea şi mai puţin cu rugăciunea. Ce este mai bine să facem?

– Slujirea aproapelui în lume, preacuvioase părinte, rugăciune este. Primiţi cu iubire pe oameni, pentru că Dumnezeu îi trimite la mănăstiri. Mai întâi să odihnim sufletele creştinilor şi apoi, dacă vă rămâne timp, mai mergeţi şi la biserică, la slujbe. Rugăciune să faceţi potrivit cu puterile pe care le aveţi şi cu timpul de care dispuneţi.

– Unii dintre noi doresc să vină la Sfântul Munte şi să se aşeze aici. Ce este mai bine să facem? Să venim sau să continuăm munca misionară pe care o facem în poporul nostru?

– Rămâneţi acolo unde v-a adus Dumnezeu în viaţă, pentru că multe puteţi să faceţi acolo, jertfindu-vă pentru mântuirea altora. Dacă cineva însă doreşte din inimă pustnicie şi rugăciune, însingurare, lacrimi, plâns, pocăinţă, atunci să vină aici, la Sfântul Munte, pentru că există multe chilii fără monahi. Dacă însă se îndoieşte, să facă rugăciune mai cu dinadinsul şi să urmeze sfatul duhovnicului său şi al episcopului.

– Avem o mare trebuinţă de duhovnici buni, atât noi, cât şi creştinii. Ce ne puteţi spune despre lucrul acesta?

– Hristos Însuşi a spus: „Secerişul este mult, dar lucrătorii puţini”. Dar să nu ne pierdem nădejdile, are Dumnezeu grijă ca să scoată lucrători în via sa. Întotdeauna au fost perioade de criză duhovnicească, dar Dumnezeu trimite în toate epocile oameni aleşi, duhovniceşti, ierarhi, care pot să povăţuiască poporul către mântuire.

– Ce sfaturi ne daţi pentru mântuirea noastră?

– S-aveţi mai multă dragoste pentru Dumnezeu şi pentru oameni! Cu aceste două aripi zburăm către cer. Aceste două porunci sunt izvorul din care curge binecuvântare către noi şi de ele atârnă toată legea şi profeţii, aşa cum spune Hristos. Inimile trebuie să se aprindă de dragostea lui Dumnezeu, în timp ce ochii noştri trebuie să se umple de lacrimi de compătimire pentru fraţii noştri, pentru că şi ei sunt zidiţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Ziditorul nostru, şi asemenea nouă sunt.

– Ce canon să dăm celor care trăiesc în desfrânare?

– Dacă se pocăiesc şi nu mai fac iarăşi păcatul, să pogorâm canonul şi epitimia la jumătate. Să facem toate cu discernământ!

– Pentru tinerii necăsătoriţi care păcătuiesc, ce trebuie să facem?

– Să micşorăm canonul lor la jumătate, ca să nu îi îndepărtăm cu desăvârşire de Dumnezeu şi de Biserică, şi să-i pierdem apoi definitiv.

– Pentru cei care folosesc mijloace anticoncepţionale, ce putem face?

– Pentru aceştia trebuie să facem o neîncetată catehizare şi învăţătură şi, de asemenea, să ne rugăm lui Dumnezeu ca să-i lumineze. Dacă nu părăsesc însă păcatul, să nu-i împărtăşim, pentru că mărturisirea şi spovedania lor nu este sinceră şi se face cu vicleşug. Să întârziem primirea Sfintei Împărtăşanii de către unii ca aceştia, până când vor părăsi păcatul şi se vor întoarce la naşterea de prunci. Un mare episcop a spus că aceştia, chiar dacă sunt sub canon, pot să se împărtăşească o dată pe an, de Sfintele Paşti, pentru a nu fi îndepărtaţi cu desăvârşire de Hristos şi de Biserica Lui.

– Cât de des să se împărtăşească cei credincioşi din lume?

– Sfântul Ioan Gură de Aur spune că are importanţă modul în care te împărtăşeşti şi nu ne spune frecvenţa cu care să îi împărtăşim.

– Cum putem cunoaşte noi că suntem pregătiţi pentru a ne împărtăşi?

– Dumnezeu cunoaşte inima fiecăruia. Dacă conştiinţa noastră nu ne acuză pentru ceva, acesta este un semn că putem să ne apropiem de Hristos.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 99-110, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Povățuiri din Sfântul Munte: Monahul Paisie Neoskitiotul (1903-1990)

Vizitele mele repetate la Nea Skiti mi-au dat binecuvântarea de a-l cunoaşte pe preacuviosul monah Paisie. Cunoştinţa noastră i-a dat şi lui posibilitatea să lege o legătură duhovnicească frumoasă cu mănăstirea noastră. Astfel, fie pentru motive de sănătate, pentru că în mănăstire avem doi medici monahi, fie pentru a lua parte la privegheri şi la sărbători, bătrânul Paisie a devenit, aş putea spune, o parte a obştii monahale de Mănăstirea Grigoriu.

M-am dus odată la chilia sa pe când era în vizită la mănăstirea noastră. Acolo, am început obişnuita noastră discuţie:

– Unde v-aţi născut, părinte Paisie?

– M-am născut în satul Kurunio din eparhia Karousias din părinţi ortodocşi şi foarte cucernici. Mama mea avea o mare evlavie la Sfântul Ioan Înaintemergătorul şi l-a rugat să-i dea un copilaş şi, dacă va dobândi acel copilaş, să-l afierosească lui Dumnezeu şi să-i dea numele lui. Într-adevăr, a rămas însărcinată şi m-a născut. Înainte de a se împlini patruzeci de zile de la naştere, mama mea s-a îmbolnăvit foarte grav. De asemenea şi eu, pruncul, m-am îmbolnăvit. Mama părea ca moartă timp de mai multe zile. Rudele s-au gândit să cheme un preot ca să mă boteze, pentru a nu muri nebotezat. Rudele mele voiau să-mi dea un alt nume. Sfântul Ioan Înaintemergătorul însă a vizitat-o pe mama şi i-a spus: „Vorbeşte şi dă-i copilului numele meu, aşa cum ai făgăduit! Ai tăi vor să-i dea numele Panayotis.” Mama şi-a revenit îndată şi le-a spus cu voce tare: „Să daţi copilului numele de Ioan, şi nu altul!”. Atunci preotul care venise mi-a pus numele de Ioan, pentru că şi-a dat seama că aceasta este voia lui Dumnezeu. Astfel, am fost botezat în iulie 1903. Ca toţi creştinii de atunci, mi-am dus şi eu viaţa în mijlocul a numeroase ispite. Când am fost în clasa a doua din şcoala primară, m-am îmbolnăvit de tifos. Când am început să mă simt mai bine, din cauza tratamentului greşit al medicului, am mâncat ceea ce nu trebuia şi m-am îmbolnăvit iarăşi de tifos. Medicii mi-au dat medicamente şi considerau că nu mai am nici o scăpare. Dar totuşi, voia dumnezeiască a fost ca să mă fac iarăşi bine, însă de atunci mi-am pierdut frumuseţea glasului. La vârsta de 15 ani, în 1918, m-am îmbolnăvit de gripă în timpul marii epidemii în care au murit foarte mulţi oameni în întreaga lume. Şi atunci, mulţi dintre medici au socotit că sunt aproape de moarte, dar iarăşi, cu ajutorul dumnezeiesc, m-am vindecat. În 1922, am fost chemat să fac armata la Tesalonic. Înainte de eliberare, m-am îmbolnăvit grav de malarie, apoi de icter şi de anemie. M-au dus la spital în Atena, iar medicii, după ce au făcut un consult general, au tras concluzia că nu mai am nici o nădejde de viaţă. Totuşi, cu voia lui Dumnezeu, m-am făcut bine. În 1927, m-am căsătorit cu o consăteană de-a mea şi am avut patru copii, doi băieţi şi două fete. Atunci lucram la atelierele de fierărie din Stratoniki, din peninsula Halcidică, unde munca era foarte periculoasă, deoarece în fiecare zi cădeau bucăţi mari de stânci şi de pământ. În perioada ocupaţiei germane, am suferit eu şi familia mea de foame şi peste tot ne urmărea şi ne pândea primejdia morţii. Neamţul acela care în Rafina omorâse toţi bărbaţii din oraş, în jur de o mie şase sute de persoane, a hotărât să ne omoare şi pe toţi cei din satul nostru, în jur de şaizeci de bărbaţi. Dar totuşi, la interogatoriul pe care ni l-a luat, prin răspunsurile insuflate de Dumnezeu nouă de sus, a hotărât să ne lase în viaţă. În 1943, au vrut să mă ia în Pendeli la judecată. Luaseră încă alţi treizeci şi nouă de bărbaţi, pe care i-au şi omorât în chinuri cumplite. Eu am fugit noaptea şi astfel am scăpat. Apoi, am mers pentru o oarecare treabă la Sintagma. Nemţii m-au prins şi au vrut să mă trimită în Haigari ca să mă omoare, dar iarăşi Pronia dumnezeiască m-a salvat. Am trecut prin multe pericole, şi din partea italienilor şi a germanilor, dar cei mai răi au fost partizanii. Un verişor de-al meu, partizan, a intrat la noi în casă şi a tras cu pistolul ca să mă împuşte. Ce să vă mai spun? Sărăcia, lipsurile, ostenelile, truda nu pot fi descrise în cuvinte şi, totuşi, am scăpat şi trăiesc slăvindu-L pe Dumnezeu.

În 1959, eram în Atena şi m-am îmbolnăvit de gripă. Lucrurile au evoluat într-o formă gravă de bronhopneumonie. Mă găseam acasă, pentru că la spitale nu mai era loc, toate fiind pline de bolnavi. Medicul care mă trata se aştepta să mor, toţi mă plângeau şi îmi aşteptau sfârşitul. Epuizat cu desăvârşire, am cerut atunci ajutorul Sfântului Nectarie. Am simţit din plin harul Sfântului. Am strigat-o pe fata mea Ecaterina: „Adu, copiliţa mea, uleiul Sfântului de la iconostasul nostru şi însemnează-mă cu el!”. Fata a luat puţină vată, a înmuiat-o în uleiul de la Sfânt şi mi-a făcut cruce pe frunte. În scurt timp am început să mă fac bine. Medicii au spus să mi se împuţineze numărul de medicamente, pentru că vedeau că mă însănătoşesc. Când a venit medicul să mă vadă, a spus: „În situaţia în care aţi fost dumneavoastră au murit până astăzi unsprezece oameni, dar dumneavoastră văd că nu mai aveţi nimic, ca şi cum nici n-aţi fi fost bolnav.”

În 1972 mi-a murit soţia de cancer, iar în 1973 am lăsat lumea şi deşertăciunea vieţii acesteia şi am venit la Sfântul Munte pentru a fi monah, deşi sunt plin de boli. Enumăr câteva: spondiloză, poliartrită, alergie, anemie, ficat mărit, ulcer gastroduodenal şi altele. Dar, slavă lui Dumnezeu!

– Cândva, părinte Paisie, mi-aţi spus că aţi văzut-o pe Maica Domnului la Tinos, la acel mare centru de pelerinaj din iubita noastră Grecie. Puteţi să-mi povestiţi mai pe larg întâmplarea?

– În 1929, din îndemnul mamei mele, m-am dus de Bunavestire la Tinos. M-am dus chiar în ziua praznicului. După Vecernia cea mare, preoţii au plecat, la fel şi cântăreţii, şi a rămas numai poporul în biserică, în priveghere. Eu eram în curtea din faţa bisericii şi priveam la poporul care intra în biserică. Dintr-odată, cineva s-a apropiat de mine şi a spus cu putere alor mei: „Eu n-o să mai supăr iarăşi pe Maica Domnului…” Şi apoi ne-a spus că, în biserică, Maica Domnului se arată vie oamenilor care erau acolo. Am alergat şi eu cu multă greutate să prind un loc printre cei prezenţi, pentru că biserica era plină până la refuz de lume. Dintr-odată, am auzit glasuri strigând: „Iată! Iată! Maica Domnului! Maica Domnului!”.

Într-adevăr, o pasăre mare, neagră, cu aspect eteric, zbura din candelabru în candelabru şi intra din când în când în Sfântul Altar prin uşile împărăteşti, fără să păşească pe pământ, iar alteori zbura pe deasupra iconostasului. Trecea apoi pe deasupra capetelor tuturor creştinilor şi îi binecuvânta pe toţi cu o cruce pe care o ţinea în mână. Altădată, a intrat prin uşa dinspre miazăzi, cea pe care se află Sfântul Arhanghel Mihail. Ţinea Sfânta Cruce într-o mână, iar în cealaltă un crin. Zbura către turnurile şi cupolele bisericii. Apoi zbura pe deasupra capetelor noastre, apoi intra iarăşi în icoana cea făcătoare de minuni, făcea metanii şi se ruga pentru mântuirea lumii. În noaptea aceea, m-am vindecat, cu ajutorul Maicii Domnului, de şase boli pe care le aveam.

Atunci am început să plâng ca un copil mic. Mă miram de aceasta, pentru că niciodată până atunci, în împrejurările grele prin care trecusem, nu plânsesem. Atunci însă plângeam şi am zis cu multă durere Maicii Domnului: „Preasfânta mea Stăpână, ajută-mă să nu mai păcătuiesc, să nu-L mai supăr pe Dumnezeu şi învredniceşte-mă să te propovăduiesc!”.

Dimineaţa, în vremea dumnezeieştii Liturghii, o fată s-a vindecat, deoarece din pricina multei învăţături îşi pierduse minţile. Mama ei, o femeie foarte cucernică, s-a rugat acolo cu lacrimi, preţ de multe ore.

 În 1931 am venit pentru prima oară la Sfântul Munte. De atunci am încetat să mai hulesc şi să mai hulesc cele sfinte. Viaţa monahală mi-a plăcut foarte mult. I-am spus lucrul acesta unui părinte de la Kavsokalivia, iar acela m-a tuns monah, fără să mă spovedească şi să mă întrebe ce legături am eu cu lumea. Eu însă eram căsătorit şi nu ştiam că, dacă cineva se căsătoreşte, nu poate să fie monah. Nici părintele care m-a tuns călugăr nu m-a întrebat nimic în legătură cu aceasta. Mai târziu, când problema mea a devenit cunoscută, m-au izgonit de acolo, mi-au dat jos şi rasa, şi mi-au spus să merg mai întâi să termin cu obligaţiile mele familiale şi apoi să vin să îmi duc viaţa de călugăr. Aşa a şi fost. Am plecat iarăşi în lume şi m-am ocupat de familia mea. Am venit iarăşi la Sfântul Munte ca să trăiesc viaţa mea monahală, de data aceasta şi corect, în 1973.

În 1935 mă găseam la Mănăstirea Sfântului Haralambie din Evvia. Era, îmi amintesc, o duminică înaintea Adormirii Maicii Domnului. Nu era nimeni care să ţină predica. Am cerut binecuvântare de la preot şi, fără să fi studiat înainte ceva sau fără să mă fi pregătit, am început să vorbesc. Un adevărat şuvoi de cuvinte, ca şi cum ani de zile n-aş fi făcut nimic altceva decât să ţin predici! Maica Domnului mi-a împlinit şi cererea aceasta a mea. De atunci, vreme de mulţi ani, până când m-am stabilit definitiv la Sfântul Munte, am ţinut predici în biserică, cu binecuvântarea preoţilor şi a episcopilor, spre slava şi strălucirea Preacuratei Fecioare.

– Părinte Paisie, ce ne puteţi spune despre războiul nevăzut cu demonii?

– Războiul cel nevăzut cu dracii este foarte aspru şi are mai multe forme. Uneori, diavolul vine noaptea, făcând un zgomot mare şi puternic. Atunci eu încep să spun Crezul, iar ispita încetează. Într-o noapte, a venit de două ori, alteori mă tulbură cu neîncetate gânduri de plăcere, alteori mă îndeamnă să hulesc şi-mi aduce în minte tot felul de cuvinte hulitoare şi înjurături, care mi se opresc pe buze. Atunci eu, cu multă hotărâre, mă oştesc împotriva lui, zicând: „Ho, răule şi netrebnicule, pleacă, în numele Domnului nostru Iisus Hristos! Vrednic eşti de toată osânda, pentru că ai pricinuit pierzania multor suflete pentru care Hristos a murit pe cruce!”. Alteori, aud că dracii mă strigă din curte. Deschid uşa chiliei şi nu este nimeni afară. Alteori, iarăşi aud bătăi şi zgomote puternice chiar înăuntrul chiliei, ca şi cum casa s-ar dărâma. Alteori, glasul lor se aude strigându-mă de departe pe numele meu lumesc. Alteori, îmi aduc înaintea ochilor, ca un fel de film, tot felul de imagini legate de plăcerile pe care le-am trăit în lume. Odată, pe când eram la Kerasia, în vremea slujbei Miezonopticii, am auzit un glas la fereastră spunându-mi: „Ioannis, ce tot faci aici? Du-te afară în lume şi desfătează-te de dulceţile şi frumuseţile ei!”.

Nu-ţi spun acum decât puţine din meşteşugirile diavolului şi din ispitele pe care le-a adus asupra mea. Aici îmi aduce somn, alteori lucruri vrednice de râs, toate vin una după alta ca şi valurile mării, dar apoi trec. Pe cât îmi este cu putinţă, mă împotrivesc. Mă rog şi cer mila întru-tot înduratului Dumnezeu. Chiar şi în vremea dumnezeieştii Liturghii, îmi aduce gânduri şi somn. Duhovnicul meu mi-a spus că toate acestea sunt de la cel viclean. „Nu trebuie, mi-a spus, să te mâhneşti. Ajunge să rămâi la Sfânta Liturghie până la sfârşit. Dacă nu pleci, el este biruit. O să treacă şi astea, precum au trecut şi atâtea altele.” Din toate ispitele acestea ale diavolului am învăţat şi eu cum să mă port şi cum să fiu atent, astfel încât să nu-i dau drepturi să mă ispitească.

Dacă am cerut de la Dumnezeu blândeţe, smerenie şi iluminare, este normal ca să fiu războit de către draci. Am atâtea boli, şi totuşi sunt încă viu. Toate acestea sunt spre încercare mea. Nu am ce să dau înapoi. Dumnezeu le îngăduie pe toate pentru mântuirea mea. Doamne, Dumnezeul meu, întăreşte-mă şi pe mine şi pe toţi monahii, ca să ducem o viaţă bineplăcută Ţie şi să ajungem în împărăţia Ta cea cerească! În Tine, Doamne, am nădăjduit, Ţie ne-am supus, pe Tine Te lăudăm, Ţie ne închinăm, pentru Tine am lăsat toate şi purtăm haina monahală şi cerem mila Ta! Sunt un închinător credincios al Tău, Doamne, toate le jertfesc pentru dragostea Ta. Dacă îmi îngădui, chiar şi martiriul l-aş primi cu bucurie.

– Mulţumesc, părinte Paisie, pentru sfaturile sfinţiei-tale şi să ne grăbim, că începe slujba.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 91-98, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Povățuiri din Sfântul Munte: Părintele Hristodul Katunakiotul – Coliba Sfântului Gherasim (1894-1982)

O figură deosebită între părinţii athoniţi, a cărui vieţuire a acoperit mai bine de şaizeci de ani de nevoinţă într-una din cele mai dificile zone ale Sfântului Munte, Katunakia, a fost fericitul întru adormire părinte Hristodul. Pe când încă era în viaţă, era pentru mulţi părinţi şi fraţi un izvor de odihnă duhovnicească şi un experimentat învăţător al virtuţilor, mai cu seamă al rugăciunii minţii. Părintele Hristodul s-a născut în 1894 în Lamia. A rămas orfan la vârsta de 10 ani de tată. Apoi s-a mutat definitiv în Halkida, unde a învăţat şi meşteşugul de pantofar. Mama sa l-a povăţuit în frica lui Dumnezeu, l-a învăţat primele elemente ale credinţei şi i-a insuflat evlavie. Mai târziu, i-a dat cu multă bucurie binecuvântarea ei pentru a îmbrăţişa viaţa monahală. Dragostea ei pentru Dumnezeu a condus-o apoi şi pe ea la urmarea vieţii în care intrase fiul ei. Astfel, şi-a transformat casa în mănăstire, a devenit schivnică, cu numele de Magdalena, şi aşa, preţ de cincisprezece ani, a vieţuit călugăreşte, urcând treaptă cu treaptă suişul duhovnicesc către desăvârşire, şi a plecat către Domnul împodobită de slava nevoinţelor ei ascetice şi a virtuţilor dobândite.

Aşadar, la vârsta de 30 de ani, tânărul Christos, aşa cum se numea părintele Hristodul din botez, atras de viaţa călugărească, plin de dor dumnezeiesc, vine la Sfântul Munte al Athonului, în acest stadion atletic al filosofiei monahale, pentru a se rândui pe sine în cetele celor care luptă împotriva vrăjmaşilor celor nevăzuţi, dar şi împotriva patimilor. Este chemat aici de către Egumeniţa Sfântului Munte, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea. O, ce cinste înaltă! Ce mare răspundere! Pururea Fecioara a lăsat Sfântului Munte o mulţime de făgăduinţe care ne dau curaj.

Noul ostaş al lui Hristos, robit de dragostea iubirii dumnezeieşti, ca un cerb însetat, cercetează schituri, chinovii, obşti numeroase, dar, ca un iubitor de pustie, vine în cele din urmă şi se ascunde în Katunakia cea sihăstrească şi lipsită de mângâiere.

Aici, la Katunakia, locul produce vizitatorului obişnuit numai melancolie şi tulburarea gândurilor. Nimic mângâietor nu-ţi oferă natura înconjurătoare. Se văd peste tot numai stânci de granit, pietre căzute, prăpăstii care se cască şi îngrozesc sufletul, pomii şi verdeaţa sunt aproape inexistente. Toată natura împreună cu locuinţele ascetice ale pustnicilor cântă în tăcere un cântec tainic despre veşnicie. Sălbăticimea locului dă înapoi însă înaintea puterii iubirii dumnezeieşti şi se transformă într-o locuinţă veselă pentru monahii iubitori de nevoinţă. Aici harul lui Dumnezeu l-a chemat şi pe robul lui Dumnezeu Hristos, ca să se înroleze în ceata monahicească, fără să caute numai cele ale sale, ci şi ale celuilalt.

Astfel că Hristos a venit lângă marele părinte trezvitor al vremurilor mai din urmă, Gheron Calinic, şi aici şi-a început viaţa sa monahală ca simplu frate. Părintele Calinic a început să-l povăţuiască cu multă răspundere şi într-un mod foarte plin de înţelepciune către limanul împărăţiei lui Dumnezeu. Fratele îi face ascultare întru toate şi voia lui întreagă şi-o pune la picioarele Bătrânului cu o uimitoare răbdare, exersându-se treptat în lucrarea minunată a rugăciunii minţii şi, în acelaşi timp, a ascultării.

Aici, la Katunakia, nu există nici un fel de mângâiere omenească. Până şi un izvor de apă rece lipseşte. Pesmetul zilnic de la masa părinţilor iarăşi este şi acesta cu măsură. Alte nevoinţe la care se supune părintele, mâncarea puţină şi uscată, osteneala multă sunt deja şi partea tânărului frate venit aici. În ciuda dificultăţilor, el este hotărât să moară pentru Hristos. Bucuriile cereşti pe care le capătă, prin binecuvântarea ascultării şi prin rugăciunile Stareţului său, i-au înălţat mintea către cele dumnezeieşti. Cuvintele pe care le-a auzit la cateheza rostită de părintele său la slujba tunderii întru schima cea mare, cum că viaţa cea monahicească este răstignire şi moarte, au devenit de la începutul vieţii sale o trăire şi o experienţă zilnică. Aşa se face că rabdă toată întristarea şi strâmtorarea vieţii celei singuratice pentru împărăţia cerurilor şi rămâne credincios făgăduinţei sale: „Aşa, Dumnezeu ajutându-mi, cinstite părinte!”.

Ne spunea că mulţi au venit lângă părintele Calinic pentru a rămâne, dar au plecat repede. Îi asupreau gândurile de deznădăjduire din cauza asprimii vieţii ascetice de aici. Stareţul său, părintele Calinic, era un om ascetic şi îl povăţuia în moduri neobişnuite pentru a-i tăia voile omului celui vechi şi a le înălţa către vieţuirea îngerească cea după Hristos. De exemplu, l-a trimis cu o scrisoare la Karyes pe jos, lucru care înseamnă aproximativ zece ore de mers. În dimineaţa următoare trebuia să se întoarcă cu un rucsac plin de cumpărături, în greutate de 30-40 de kilograme, în spate. Nu îl lăsa să citească multe cărţi, chiar dacă erau duhovniceşti. „Ce-ţi trebuie să citeşti atâtea cărţi dacă nu le şi împlineşti?” îi spunea. Au trăit împreună şapte ani. În acest răstimp, s-a exersat şi a fost învăţat în practica ştiinţei îndumnezeirii. Şi părintele Hristodul, cum se cheamă după călugărie, s-a învrednicit, după sfânta adormire a Stareţului său, să înjghebeze şi o obşte frumoasă şi aleasă. În 1930, la puţine luni după adormirea trezvitorului părinte Calinic, Maica Domnului i-a trimis primul ucenic, pe care la tundere l-a numit monahul Calinic, în cinstea neuitatului său Stareţ.

Acesta urma să fie sprijinul şi mângâierea părintelui Hristodul până la sfârşitul vieţii sale. Preţ de cincizeci şi doi de ani, a rămas ucenic ascultător acest tânăr Calinic şi l-a slujit neobosit şi fără murmur pe Stareţul său, părintele Hristodul. La două luni după părintele Calinic cel tânăr, a venit la aceeaşi chilie pentru a se călugări şi tatăl lui după trup. Astfel, cei doi, tatăl şi fiul, au devenit fraţi duhovniceşti şi ucenici ai Bătrânului Hristodul. Tatăl său, cu numele de Iosif, s-a nevoit vreme de douăzeci şi doi de ani şi a adormit în Domnul în 1953. În cele din urmă, a venit ca să se călugărească aici şi fratele mai tânăr al lui Calinic, monahul Gherasim.

Răstimpul ultimelor zile ale vieţii pământeşti a părintelui Hristodul a fost foarte dureros. Suferea de hidropizie şi lichidele, din cauza bolii de ficat de care suferea, se vărsau în întregul său organism, în torace şi în abdomen. În partea de jos a trupului i se deschiseră două răni, din care lichidele şi umorile curgeau ca nişte izvoare. În plus, din răbdarea pe care o făcea pe patul său de lemn, spatele i s-a umplut de răni, astfel încât orice mişcare a trupului, pentru trebuinţe fireşti,îi producea dureri înfricoşate. De asemenea, suferea cu răbdare martiriul acestei boli şi spunea: „Bolile sunt baia curăţitoare a sufletului nostru”. Iar către călugării săi spunea: „Îl rog pe Sfântul meu Înger păzitor să mă ia. Vă rog să mă iertaţi dacă v-am stânjenit sau v-am împovărat vreodată cu ceva. Nu sunt bun de nimic, sunt un om netrebnic. Trebuie să plec din lumea aceasta ca să vă liniştiţi şi voi, să vă puteţi vedea de treburile voastre. Mai faceţi şi vreun komboschini (1) şi pentru mine! Sunt gol de fapte bune, nu m-am îngrijit de sufletul meu, vai mie! Sunt izgonit dintre oameni şi din tovărăşia lor. Rugaţi-vă să scap de vămi. Acolo îmi vor spune multe minciuni. Om sunt. Mă spovedesc, dar Tu eşti puternic, Doamne, ca să mă scapi! Nu am alte puteri să mă împotrivesc atacurilor demonului. Îl rog pe Dumnezeu să mă ia, dacă asta este voia Lui. Eu sunt om nefericit şi nevrednic de mila dumnezeiască. Sunt nevrednic să mă slujiţi. Dumnezeu mi-a trimis îngeri ca să mă slujească! De-ar veni îngerul să mă ia, ca să plec şi să nu vă mai chinuiesc! Când mor, să mă luaţi şi să mă aruncaţi în pământ, ca să mi se strice acolo trupul şi să nu vă întinez cu mirosul greu al trupului meu…”

Trăia harul pocăinţei foarte intens şi aceasta se vede din dorinţa pe care o avea la începutul fiecărui Post Mare de a face spovedanie generală. Avea neîncetată pomenire a morţii, frica de chinuri, inima înfrântă şi zdrobită şi în ochi lacrimi. Astfel a fost dăruit de Dumnezeu cu multe virtuţi şi prin aceasta lumina şi întărea sufletele noastre, ale tuturor celor care l-am cunoscut. Avea mai ales harisma învăţăturii. Fiecare frate sau închinător care trecea pe la Coliba lui era sfătuit de părintele Hristodul cu cuvinte simple, înţelepte şi patristice pentru mântuirea sufletului său.

Pe monahii din chinovia sa îi sfătuia astfel: „S-aveţi dragoste! Cine pune mai întâi metanie la celălalt este mai câştigat. Să vă feriţi de scandaluri, de certuri! Este un mare rău ca cineva să devină pricină de scandal. Rugăciunea este o obişnuinţă bună. Vine înlăuntrul nostru Hristos fără să ne dăm seama. Nu vă întristaţi dacă uneori mintea fuge de la rugăciune. Voi s-o spuneţi, pentru că o aude Dumnezeu şi demonii sunt izgoniţi. Nu vă părăsiţi canonul de rugăciune şi al metaniilor. Canonul este paznicul sufletului pentru întreaga zi de către orice ispită. Cinstita Cruce învie morţii, tămăduieşte bolile. Să faceţi cruce, aşadar, pe orice lucru pe care îl folosiţi. Oriunde mergeţi, faceţi mai întâi cele duhovniceşti ale voastre şi toate celelalte le va împlini Stăpâna de Dumnezeu Născătoare. Când lucraţi în ascultare şi cu binecuvântare în vremea slujbei, munca aceasta vi se socoteşte ca rugăciune. Osteneala voastră este metanii, atunci când nu puteţi să le faceţi.

Scopul monahului este să părăsească gândurile lumeşti şi să-şi cureţe mintea de imaginaţii şi gânduri.”

– Cum s-ajungem, părinte, la această stare în care monahul este „minte văzătoare de Dumnezeu”?

– Cu simplitatea vieţii şi prin lucrarea rugăciunii minţii, care este o sabie împotriva diavolului. Nu neglijaţi să lucraţi poruncile lui Dumnezeu. Tot ce faceţi aici, faceţi pentru veşnicia sufletului vostru. Dacă am şti noi câte bunătăţi pregăteşte Dumnezeu pentru aleşii Săi, monahi şi monahii. Un picior al nostru să fie în ascultare şi celălalt înaintea înfricoşatului Scaun de Judecată al Stăpânului Hristos. Toţi avem patimi, pentru că am venit din lume obişnuiţi cu rele. De aceea, trebuie să le smulgem din rădăcină, aşa cum ne învaţă avva Dorotei. Pe cât creşte omul, pe atât cresc şi patimile. Fiţi atenţi la gândurile voastre! Nu le lăsaţi să intre în minte, şi de acolo în inimă! O consimţire cu gândurile cele păcătoase se spală cu 50 de metanii. Sufletul nostru este nobil şi are ca tron inima, iar ca ochi, mintea, şi se află răspândit în întregul nostru trup. Dumnezeu nu vrea în cer oameni cu întinăciuni. Trebuie să ne curăţim de patimi, de gândurile cele rele. La aceasta ne ajută liniştirea, isihia. Rămâneţi aici pentru scopul pentru care am venit, adică pentru mântuirea noastră. N-am venit singuri, ne-a adus Dumnezeu, nu numai pe monahi, ci în general, pe toţi slujitorii săi din ortodoxie. Să păzim aşadar credinţa, această comoară sfântă şi duhovnicească! Omul să facă puţinul pe care poate şi-l are la îndemână, iar restul şi cele mari le va da Dumnezeu.

Despre dumnezeiasca Euharistie învăţa: „Sfânta Împărtăşanie îl linişteşte pe om în întregime. Cine este însă tulburat înseamnă că are o oarecare piedică, un anume păcat înlăuntrul său şi nu trebuie să se împărtăşească. Cine merge cu pace şi cu bucurie la Sfântul Potir acesta este în regulă. Sfânta şi dumnezeiasca Euharistie trebuie primită cu binecuvântarea duhovnicului şi în mod corespunzător dorinţei pe care o are omul.

Virtutea, spunea, se aseamănă cu un petic vechi. Adună Dumnezeu toate petecele la un loc şi le coase cu harul Lui transformându-le într-o haină nouă. Aici în linişte în viaţa călugărească omul se schimbă duhovniceşte şi încet-încet dobândeşte virtuţile care cu harul lui Dumnezeu nasc omul duhovnicesc.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 83-89, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.
Foto sus : Cuviosul Hristodul (centru), alăturii de părinții Calinic și Gherasim.
Foto jos : Cuvioșii Părinți Hristodul (stg.) și Calinic (dr.) de la Katounakia.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.


(1). Expresie aghiorită prin care se cere cuiva rugăciunea.

Povățuiri din Sfântul Munte: Ieromonahul Pantelimon (Kartsonas) Aghiannanitul, Coliba Sfântul Gheorghe, protopsalt al Sfântului Munte (1935-1992)

Schitul Sfintei Ana nu este numai cel mai mare dintre schiturile şi aşezămintele de acest fel ale Athonului, ci şi cel mai vechi, datând din veacul al XVI-lea. Aici s-au nevoit de-a lungul timpului în nevoinţa cea bună o mulţime de monahi, unii dintre ei ajungând chiar în cetele sfinţilor prăznuiţi de Biserica noastră.

Una dintre cele mai bine organizate Chilii din acest Schit este cea numită a Kartsoneilor, care se află în latura de vest a Schitului, imediat după intrarea vizitatorului dinspre Nea Skiti către Schitul Sfânta Ana. La această Chilie s-au nevoit în viaţa cea monahicească patru fraţi după trup. Ei proveneau din Mesinia. Erau trei ieromonahi, Dionisie, Serafim şi Gavriil, şi un monah, părintele Hrisostom, care a adormit în 1941. Fiii lor duhovniceşti au fost ieromonahii Gavriil şi protopsaltul părinte Pantelimon. Urmaşii acestora alcătuiesc obştea de astăzi formată din cinci fraţi, având ca întâi-stătător pe ieromonahul Hrisostom.

De la adormirea părintelui Pantelimon, în 1992, şi până astăzi, au trecut treisprezece ani şi nimeni dintre aghioriţi nu a avut iniţiativa de a culege informaţii şi de a le scrie despre luminoasa figură a fericitului părinte Pantelimon.

Socotesc că este voia lui Dumnezeu îndemnul pe care mi l-a dat cinstitul meu egumen, părintele Gheorghe, de a coborî la această obşte pentru a dobândi o comoară duhovnicească, întrebându-i pe părinţii de aici despre viaţa fericitului părinte Pantelimon.

Aşa se face că într-o seară de august a anului 2005, seară caracterizată de arşiţă şi de lipsa oricărei mângâieri pe care o aduce boarea răcoroasă şi roua, m-am aflat lângă iubiţii noştri fraţi Kartsonei. Între mănăstirea noastră şi obştea lor s-au stabilit, de-a lungul timpului, legături strânse şi pline de iubire. Înainte de 1974, când la mănăstirea noastră, a Sfântului Grigorie, s-a stabilit noua obşte în frunte cu Stareţul nostru, părintele Gheorghe, psalţii chiliei Kartsoneilor cântau în fiecare sărbătoare şi duminică în katholikonul Sfântului Nicolae al mănăstirii noastre. Numai părintele Hrisostom îmi spunea că a cântat în mănăstirea noastră la o sută douăzeci şi trei de privegheri, adică din 1967, pe când avea 15 ani, până în 1974.

Cu multă bucurie părinţii Chiliei m-au primit, în frunte cu Stareţul lor de acum, părintele Gavriil, faimosul duhovnic al Schitului. În cele ce urmează, vom da cuvântul iubitului nostru părinte Hrisostom, care a trăit împreună cu părintele Pantelimon douăzeci şi şapte de ani. Dragostea faţă de acesta îi este atât de mare, încât şi numai amintirea numelui fericitului său Stareţ şi scopul vizitei mele i-au adus lacrimi în ochi fratelui Hrisostom.

– Părinte Hrisostom, pentru că aţi trăit împreună cu părintele Pantelimon preţ de douăzeci şi şapte de ani, spuneţi-ne ceva despre viaţa lui!

– Cu fericitul părinte Pantelimon nu am numai cunoscuta legătură duhovnicească pe care trebuie să o aibă fiecare cu cei mai mari decât el în mănăstire, dar el îmi era chiar şi rudă. În toţi anii în care am trăit împreună, am fost mai mult decât ca nişte fraţi şi, de aceea, atunci când îmi aduc aminte de el, îmi este foarte greu să vorbesc. De aceea, vă rog să mă iertaţi…Vă rog să mă credeţi că de când a adormit, nu am mai ascultat nici o casetă cu el mai bine de doi ani…Sigur că pentru un monah un astfel de lucru nu este prea bun, dar moartea lui a reprezentat pentru mine o mare durere, ca şi cum aş fi murit eu însumi.

– Ce ne puteţi spune, părinte, despre obârşia lui şi despre viaţa lui din tinereţe?

– S-a născut la Patra în 1935. Mama lui, Ecaterina, provenea din Patra, iar tatăl, Ioannis, din Agrinio. Părinţii lui au avut cinci copii, ultimul fiind părintele Pantelimon, care din Sfântul Botez s-a numit Constantin. Numele său de familie era Datsikas. Cu acest nume de familie astăzi în Agrinio sunt mai bine de treizeci de familii, ceea ce arată că provenea dintr-o familie faimoasă şi numeroasă.

Din vârsta copilăriei l-a stăpânit dorinţa fierbinte de a deveni pictor. În plus, mai avea şi harisma unei voci melodioase şi a uşurinţei de a învăţa muzica bisericească. Deoarece fratele său mai mare era psalt, l-a luat şi pe micuţul Constantin împreună cu sine la biserică, în strană, şi l-a introdus treptat în tainele muzicii bizantine.

Mi-a spus o întâmplare petrecută la vârsta de cinci ani. În faţa casei sale, micuţul Constantin desenase pe pământ, foarte frumos, steagul Angliei. Dar în acea perioadă Grecia se afla sub ocupaţie germană. Un soldat german a văzut steagul desenat pe pământ şi a intrat în casă să ceară detalii şi informaţii. Părinţii au reuşit să-l ascundă pe micuţul Constantin şi să-l scape astfel de cine ştie ce întâmplări neplăcute. Când Constantin şi-a terminat şcoala primară, părinţii l-au trimis împreună cu fratele mai mare, Matei, la Atena. I-au trimis la iconograful Artemie ca să înveţe de la el arta pictării icoanelor. Ca să vă daţi seama de talentul acestui iconograf, puteţi vedea astăzi Biserica Sfântului Vasile din Metsovo pe care el a pictat-o. Dar arta aceasta nu i-a plăcut prea mult lui Constantin. S-a dus să înveţe pentru că îi plăcea să lucreze cu culorile. Cineva i-a spus însă că cea mai bună şcoală de pictură a icoanelor se află la Sfântul Munte. Faptele acestea se petreceau în 1949, iar pe atunci, din cauza războiului şi a lipsei mijloacelor de transport, era foarte dificilă venirea la Sfântul Munte. Un ieromonah dintre cei care părăsiseră Sfântul Munte din pricina bolii i-a spus că Stareţul lui este iconograf la Karyes şi că acolo există foarte buni psalţi şi că astfel îşi va putea pune în lucrare darul vocii sale deosebite. Cei doi fraţi au primit atunci cu bucurie îndemnul ieromonahului. Părinţii se împotriveau oarecum la început, dar în cele din urmă au dat înapoi în faţa hotărârii celei bune a celor doi fraţi.

În iulie 1949, cei doi fraţi, după multe necazuri şi peripeţii, au ajuns la Karyes, în Sfântul Munte. Bătrânul iconar la care fuseseră trimişi cei doi copii din Atena murise. Şi acum, ce să mai facă, unde să se ducă? I-au primit părinţii Colibei Ioasafinilor. Acolo au rămas aproximativ o lună. Dar Stareţul Chiliei, părintele Agatanghel, tânăr pe atunci, pentru că nu avea nevoie de alţi călugări în obştea sa, i-a sfătuit să meargă la Sfânta Ana şi le-a indicat Chilia Kartsoneilor. Părinţii care trăiau aici, la Chilia noastră, erau şi pictori de icoane, şi psalţi. Astfel, cei doi tineri ar fi putut să înveţe amândouă aceste meşteşuguri. Matei nu a fost de acord şi s-a hotărât împreună cu micul său frate să se întoarcă la Atena. Când au ajuns de la Karyes la Dafni, pe jos, atunci micuţul Constantin i-a spus: „Matei, dacă am venit până aici, ce vom pierde dacă vom merge până la Sfânta Ana? Mergem acolo pentru prima oară. Oare când vom mai putea merge? Acesta este un bun prilej ca să cunoaştem şi această zonă a Sfântului Munte unde nu am mai fost niciodată până acum.” În cele din urmă, Matei şi-a schimbat hotărârea, aşa că au intrat în barca ce ducea la Sfânta Ana, în loc să intre în cea care mergea la Uranopolis.

În vaporaş, s-a apropiat de ei un monah pentru a-i întreba care este scopul călătoriei lor. El le-a spus apoi, după ce a aflat:

– Ascultaţi-mă, copii, acolo unde mergeţi, la Kartsonei, n-o să vă primească dacă nu le spuneţi că vreţi să vă faceţi monahi. Aici la Sfântul Munte este greu să vă înveţe şi apoi să plecaţi.

Tânărul Constantin a acceptat propunerea acestui monah de la Sfânta Ana şi s-au înţeles amândoi fraţii ca să spună că au venit acolo ca să se facă monahi.

– Care a fost prima întâlnire şi cunoştinţă a Bătrânilor dumneavoastră cu cei doi tineri din Patra, părinte Hrisostom?

– Da, la 1 august 1950, cei doi au venit şi au bătut la poarta Colibei noastre.

– Cine sunteţi şi ce vreţi, măi, tinerilor?

– Am venit ca să ne facem monahi.

– Aşa, dintr-odată, fără să ne cunoaşteţi? Cum aţi venit aici şi cum de n-aţi mers altundeva?

– Alţii ne-au trimis aici la dumneavoastră. Constantin vrea să rămână ca monah, a spus Matei, iar eu nu ştiu încă dacă voi rămâne. Voi încerca şi voi vedea.

După o lună şi jumătate, Matei a părăsit Athonul şi s-a întors la Atena. De altfel, nici nu dorea să se facă monah. Constantin a rămas cu scopul de a învăţa iconografia şi muzica bizantină şi apoi de a se întoarce şi el la Atena.

Bătrânii Kartsonei nu respingeau pe nimeni dacă voia să înveţe iconografia şi apoi să se întoarcă în lume. Mai demult învăţaseră pe cel puţin încă alte cinci persoane arta pictării de icoane, iar aceştia s-au întors înapoi în lume. De aceea, cuvintele monahului de pe vaporaş erau înşelătoare. Aici tânărul Constantin a găsit pe viitorul Stareţ Gavriil, care era mai mic decât el cu un singur an. Astfel cei doi copii se jucau împreună, se ajutau unul pe altul, făceau ascultare Bătrânilor şi se bucurau de viaţa aici, în Grădina Maicii Domnului, cu o adâncă pace sufletească. Aici, la Chilie, lucrurile sunt foarte diferite de cele de la mănăstire. Eu am venit aici la vârsta de 10 ani, iar Stareţul meu se juca cu mine în orele de după-amiază.

După o perioadă de cinci luni petrecută la Colibă, Constantin a cerut să vorbească cu Stareţul Gavriil în chilie şi i-a spus următoarele:

– Părinte, să ştiţi că eu am venit aici spunându-vă minciuni. N-am venit să mă fac monah, ci numai să studiez muzica şi iconografia, şi apoi să mă întorc iarăşi la Atena. Acum însă vă spun înaintea lui Dumnezeu şi cu frica lui Dumnezeu că am luat hotărârea să rămân aici.

– Noi, copilul meu, să ştii că am fost înştiinţaţi de Harul dumnezeiesc şi ştiam că nu ai dorinţa de a rămâne aici. Te-am ţinut însă lângă noi pentru folosul tău propriu. L-am rugat pe Dumnezeu ca să se facă voia Lui şi pentru mântuirea sufletului tău. Ce ai învăţat de la noi, să ştii că îţi va fi de folos şi ţie şi părinţilor tăi. Dar acum te-ai hotărât să rămâi aici. Uite, ia hârtie şi condei, scrie-le părinţilor că doreşti din voia ta proprie să rămâi aici, ca să nu le vină vestea aşa, dintr-odată.

Într-adevăr, a scris o scrisoare mişcătoare părinţilor săi, care astăzi se află acasă la fraţii lui. Părinţii i-au răspuns îndată că are binecuvântarea lor pentru a rămâne ca monah la Sfântul Munte. S-au bucurat şi pentru că în familia lor aveau înaintaşi preoţi. Bunicul din partea tatălui şi bunicul din partea mamei fuseseră preoţi. Astfel, erau bucuroşi că fiul lor s-a afierosit lui Dumnezeu şi se rugau pentru el. Mai cu seamă tatăl său a fost cuprins de bucurie şi de atunci a început să serbeze sărbătoarea Paştilor un an împreună cu familia sa în Patra, iar în anul următor cu fiul său monah, la Sfântul Munte.

Bătrânii Chiliei, văzând atunci că tânărul lor ucenic are o mare înclinaţie pentru muzica bizantină, i-au acordat suficientă libertate. Părintele Dionisie era ucenic al faimosului protopsalt Sinesie de la Stavronichita. De la acesta luase ifosul aghioritic autentic şi tradiţional şi acum s-a hotărât să-l iniţieze şi pe monahul Pantelimon în muzica bizantină. Părintele Serafim a hotărât să-l înveţe iconografia bizantină.

Glasul părintelui Pantelimon era un dar al lui Dumnezeu, era o voce îngerească. Atunci când cânta, caracteristica lui era, am putea spune, nemişcarea. Era ca o stâncă neclintită. Nu mişca nici din mâini, nici din picioare. În plus, nu făcea nici un fel de mişcări cu muşchii feţei, aşa cum fac de obicei cântăreţii şi toţi psalţii. Atunci când cineva urmărea strana, nu-şi putea da seama cine este protopsaltul. Ar fi putut cu greu să desluşească a cui este vocea numai prin faptul că părintele stătea puţin mai în faţă decât restul cântăreţilor şi era în mijlocul acestora.

– De unde provenea această lipsă de tulburare şi de mişcare a trupului său în vremea cântării bizantine?

– Aceasta provenea, pe de-o parte, din caracterul lui. Era un om liniştit. În cei douăzeci şi şapte de ani pe care i-am petrecut împreună nu l-am văzut niciodată să se mânie, părinte! Întristat, l-am văzut, dar mânios, niciodată. Niciodată nu a judecat, niciodată nu a vorbit de rău, nu a vorbit cu răutate sau cu sălbăticie sau cu batjocură pentru a umili sau acuza pe cineva. Această linişte şi netulburare sufletească a sa au avut ca rod mai adânc modul în care cânta. Toate erau însă rodul vieţuirii sale virtuoase întru ale monahismului.

– Când a fost hirotonit diacon şi preot, părinte Hrisostom?

– Diacon a fost hirotonit în 1960, la sărbătoarea Întâmpinării Domnului, iar preot în 1965, de praznicul Sfântului Athanasie Athonitul, de către acelaşi mitropolit care preda atunci la Academia Athoniadei, Preasfinţitul Nathanail. Acest mitropolit a săvârşit atunci trei hirotonii în trei zile succesive. În prima, l-a hirotonit ca preot pe actualul episcop al Rhodostolului, părintele Hrisostom, în a doua zi pe Stareţul Chiliei noastre, părintele Gavriil, iar în a treia zi pe fericitul părinte Pantelimon, care, deşi era cu un an mai în vârstă decât părintele Gavriil, îi făcea întru toate ascultare şi îl cinstea foarte mult.

– Cânta la toate mănăstirile din Sfântul Munte, acolo unde îl chemau?

– Da, cânta, şi învingea întotdeauna orice fel de obstacole apăreau, atunci când trebuia să cânte la vreun praznic al unei mănăstiri unde era chemat. De exemplu, într-un an am fost chemaţi la praznicul Sfântului Nicolae al Sfintei Mănăstiri Stavronichita. El a promis că vom merge, dar în acel an ninsese foarte mult. Părintele Pantelimon era însă de neînduplecat pentru a-şi ţine făgăduinţa. Nici un vapor nu putea să acosteze la mal, maşina nu putea să meargă de la Dafni la Karyes, dar hotărârea lui a fost de neclintit şi a spus:

– Nu-i nimic, vom merge cu mularii.

– Bine, părinte, dar sunt unsprezece ore de mers pe munţii înzăpeziţi!

– Vom merge la Sfântul Nicolae! Am făgăduit şi trebuie să-mi ţin făgăduinţa!

– Ce v-a impresionat mai mult atunci când cânta el şi, în general, din modul în care se raporta părintele la slujirea sa de cântăreţ în Biserică?

– Atunci când cânta, mai ales la marile praznice ale mănăstirilor, nu vorbea cu nimeni. Atunci când soseam la mănăstire, îi saluta pe toţi cu o uşoară înclinare din cap şi cu un zâmbet înfrânat pe buze. Nu era curios să afle nimic din cele care se întâmplă în jurul lui, nu întreba să afle noutăţile mănăstirii unde mergeam să cântăm, nu ieşea din biserică în timpul privegherii pentru vorbiri fără rost, ci doar la vremea rânduită, după Litie, ieşea pentru puţin timp ca să bea o cafea, şi iarăşi se întorcea repede în biserică. Fraţii care urmau să-l ajute la ison trebuiau să-şi cunoască locurile cu precizie, altfel le făcea semn să tacă sau erau obligaţi să primească sfatul cuviincios al protopsaltului, părintele Pantelimon: „Vă rog foarte mult, isonul trebuie să se audă ca un zumzet de albine!”. Atunci când cânta, participa cu tot sufletul său la cântare, simţea că este prezent la întâmplările şi faptele măreţe descrise în tropare, în stihiri, în cântări care cinsteau sfântul sau praznicul Domnului sau al Maicii Sale. De multe ori, îi curgeau lacrimi din ochi pe care le ştergea cu manşeta dreaptă a dulamei sale. Ceea ce trăia el în timpul slujbei dorea să împărtăşească şi celorlalţi tineri monahi care aveau harisma unei voci de psalţi. De aceea, cu multe lacrimi i-a rugat pe monahii ce aveau voce frumoasă în schitul nostru, ca să vină să-i înveţe muzica bizantină, numai şi numai din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru slujba bisericească. Atunci când aceştia nu veneau, pentru că se mulţumeau cu puţina muzică pe care o deprinseseră, el plângea şi era foarte întristat, pentru că nu putea să îşi exprime altfel durerea, nici iubirea pentru muzica îngerilor. Astfel că azi sunt câţiva urmaşi ai săi întru ale muzicii bizantine, precum părintele Macarie, părintele Hrisostom, părintele Azaria şi părintele Anania. La praznicul Chiliei noastre, anume de sărbătoarea Sfântului Gheorghe, nu folosea la priveghere multe cărţi, ci numai una singură. Aceasta cuprinde toată slujba pusă pe note de către însuşi părintele Pantelimon. Chiar şi numai când te gândeşti cât a trudit ca să scrie notele tuturor acestor stihiri şi tropare, îţi poţi da seama de efortul făcut de el. El însuşi a scris pe note aceste minunate cântări în vremea citirii Psaltirii de la Utrenie, în biserica Chiliei noastre, la lumina unei lumânări.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 73-82, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Mai jos aveți Cântări psaltice în interpretarea Părintelui (Kartsonas) Aghiannanitul

Povățuiri din Sfântul Munte: Ieromonahul Matei de la Caracalu (1905-1985)

Viaţa pământească a virtuosului ieromonah Matei de la Caracalu a acoperit exact 80 de ani. La 5 decembrie 1985, acest cuvios părinte al Sfântului Munte a plecat la ceruri pentru a lăuda pe Sfânta Treime împreună cu fraţii cei întâi născuţi din ceruri.

El provine dintr-o familie virtuoasă. Părinţii, pe nume Teodor şi Ecaterina, erau din Peloponez. S-a născut în 1905, numindu-se din botez Ioan. A avut o educaţie bisericească încă de mic, iar familia, din cauza sărăciei, s-a mutat la Atena, unde el a trebuit să lucreze pentru a câştiga cele necesare vieţii. Încă din tinereţe ardea înlăuntrul lui dorul după vieţuirea monahală, astfel că la vârsta de 27 de ani a părăsit lumea şi pe stăpânitorul acestei lumi, şi a venit la Sfântul Munte. Mai întâi s-a aşezat la Schitul Cutlumuş, de unde, după o anumită perioadă de şedere, a venit la mănăstirea Caracalu, luând marea şi îngereasca schimă şi primind numele de Matei. A fost tuns întru monahism de faimosul egumen al Mănăstirii Caracalu, arhimandritul Codrat.

În 1940 a fost hirotonit preot cu binecuvântarea egumenului mănăstirii, părintele Pavel, şi de atunci s-a predat unei asceze foarte aspre, trebuitoare săvârşirii cu vrednicie a slujbelor bisericeşti, mai ales a Sfintei Liturghii, făcându-se pe sine pildă tuturor celorlalţi monahi.

Arzând de râvnă ca să se afle mereu în curţile Domnului, a luat îndrăzneaţa hotărâre ca să slujească Sfânta Liturghie în fiecare zi, fie că era preot de rând, fie că nu era rândul lui. Râvna aceasta a lui a bineplăcut înaintea lui Dumnezeu, iar harul lui Dumnezeu l-a sfinţit. Încă de la începutul Utreniei îşi lua cărţile, pomelnicele cu numele viilor şi ale adormiţilor, pe care le pomenea la Sfântul Jertfelnic şi mergea la un paraclis al mănăstirii. Desigur că era cu neputinţă să citească miile de nume pe care le primea şi le ţinea de la închinători. De aceea, pomenea o parte din ele, iar restul le continua la următoarea Liturghie a sa.

Bucuria sa a fost foarte mare atunci când mănăstirea, după mulţi ani de împuţinare a vieţuitorilor, a primit monahi tineri. În această nouă situaţie, un monah i-a spus părintelui să nu mai slujească în fiecare zi ca să se odihnească, fiind deja bătrân. Părintele Matei însă i-a răspuns laconic, dar hotărât: „Vreau să liturghisesc până la ultima mea suflare”.

M-am învrednicit şi eu să-l cunosc, mi-a făcut o profundă impresie faţa sa luminoasă şi paşnică. Era foarte scurt la cuvânt. Se ferea de întâlnirile lipsite de folos, ca şi de orice convorbiri care i-ar fi putut împrăştia mintea. Dar şi atunci când vorbea, răspundea laconic şi cu smerenie.

Iubea foarte mult liniştea şi rugăciunea. De aceea, aproape în fiecare zi pleca din mănăstire într-un isihastirion (1) al său, Cathisma (2) Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, care se găsea la mijlocul cărării care uneşte mănăstirea Caracalu de mănăstirea Filotheu. Desigur că nu mergea acolo doar, aşa cum spunea celorlalţi părinţi, ca să aprindă candelele, ci mai cu seamă ca să îşi cufunde mintea în adâncurile inimii, şi de acolo să o înalţe către iubitul său Mire Hristos. Înaintea lui Hristos îşi înfăţişa toate durerile inimii, precum şi rugăciunile pentru cei care le ceruseră. După-amiaza se întorcea la mănăstire cu chipul schimbat de strălucirea harului pe care îl dobândise prin rugăciune, aşa ca şi ucenicii lui Iisus care au coborât de pe muntele Thavor.

După ce se întorcea la mănăstire, se dădea pe sine cu un neobişnuit zel lucrărilor pocăinţei şi celor care ţin de desăvârşirea duhovnicească întru Hristos, şi tot atunci a luat hotărârea să nu se mai întoarcă în lume nici măcar pentru motive de sănătate. Odată a fost silit de egumenul mănăstirii, părintele Filothei, precum şi de ceilalţi părinţi, ca să meargă la Tesalonic, deoarece suferea de hernie. A cerut ajutorul Sfântului Mare Mucenic Artemie. Sfântul, medic specialist în astfel de boli, a venit şi în mod miraculos l-a vindecat şi i-a redat sănătatea, astfel încât părintele Matei a putut să-şi ţină făgăduinţa de a nu mai părăsi Sfântul Munte.

Era din fire iubitor de linişte şi de isihie, se ferea de orice lucrare zgomotoasă, ca să nu mai vorbim şi de diferitele schimburi de cuvinte mai aspre care pot să apară uneori chiar şi între monahi. Chiar şi atunci când era învinovăţit pentru ceva, nu răspundea şi nu-şi apăra dreptatea, ci primul se grăbea să pună metanie şi să ceară iertare, fără să-l intereseze cine este adevăratul vinovat. Singurul lucru care îl interesa în mod constant şi profund era pacea sufletului său şi relaţiile paşnice cu ceilalţi fraţi ai chinoviei.

Nu dorea întâietăţi şi vrednicii în mănăstire, se considera pe sine ca ultimul dintre fraţii începători, şi pe toţi care îi cereau cuvânt îi învăţa cu multă smerenie, cu simplitate şi cu un zâmbet plin de cuviinţă. Când mănăstirea s-a găsit în situaţia de a-şi alege un nou egumen, cu ajutorul Exarhiei patriarhale, a fost chemat părintele Matei în marea sală de sinaxe a mănăstirii. Atunci i s-a propus să primească egumenia mănăstirii. El, blând şi smerit, le-a răspuns: „Nu vreau să fiu egumen, ci vreau numai să liturghisesc”. A plecat apoi cu cuviinţă şi smerenie din sală.

A ajuns la 80 de ani, iar Dumnezeu l-a cercetat pentru ultima oară cu o boală incurabilă. Desigur că bătrânelul credea iarăşi că vreun sfânt o să-l tămăduiască în chip miraculos, dar a venit de sus hotărârea, şi ziua şi ceasul călătoriei celei veşnice spre ceruri a sosit. A suferit greu o săptămână şi, potrivit cu judecăţile lui Dumnezeu, şi-a dat sfântul suflet în mâinile Ziditorului la 5 decembrie 1985. Era ziua de prăznuire a Sfântului Sava cel Sfinţit, unul dintre marii reprezentanţi ai monahismului răsăritean din veacul al VI-lea.

Fericitul părinte Matei ne-a dat o pildă vie de luptător şi nevoitor pentru dobândirea harului lui Dumnezeu şi a lucrării minţii. Prin viaţa lui liturgică, prin înstrăinarea lui, prin rugăciunea lui, prin tăcerea, smerenia şi neclintita sa credinţă în Dumnezeu, ne ajută şi pe noi să ne înnoim puterile duhovniceşti şi râvna faţă de făgăduinţele călugăreşti pe care le-am dat Iubitorului de oameni, Hristos, ca să umblăm şi noi mai statornic în căutarea roadelor Duhului.

Veşnică să-ţi fie pomenirea, părinte Matei!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 69-72, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / Foto din arhiva blogului

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.


(1). Loc de liniştire şi nevoinţă isihastă.

(2). Mică chilie aflată în apropierea unei mănăstiri.

Povățuiri din Sfântul Munte: Monahul Teodosie Dionisiatul (~1949)

Unul dintre cei mai simpli şi mai plini de har monahi ai mănăstirii Dionisiu este părintele Teodosie. De obârşie din Tesalonic, are acum, în 1999, aproximativ 50 de ani. A trăit mai bine de douăzeci de ani în mănăstirea sa şi a slujit la numeroase ascultări, atât în mănăstire, cât şi în afara ei. Acum însă se află la casa părintească, cu binecuvântarea mănăstirii sale, pentru a o îngriji pe mama sa, care se află în ultima perioadă a vieţii sale pământeşti, deoarece nu mai are alt copil în afară de el şi nici altă rudenie.

Când m-am întors la mănăstirea Dionisiului, în 1999, ca un simplu închinător, l-am întâlnit iarăşi pe părintele Teodosie. I-am propus atunci să-mi vorbească despre părinţii mănăstirii lui, precum şi de alţi călugări pe care îi cunoscuse. A primit cu multă bucurie. În plus, mi-a spus că vrea să-mi vorbească şi de steaua nou-răsărită pe firmamentul Bisericii într-una din mănăstirile insulei Kalimnos. Aceasta este Cuvioasa Pelaghia pe care părintele Teodosie a avut-o povăţuitoare duhovnicească mai bine de zece ani.

– Părinte Teodosie, spuneţi-ne ceva, mai întâi, despre asceza pe care o fac părinţii de astăzi din mănăstirea dumneavoastră.

– Cu adevărat, mulţi părinţi s-au nevoit în mănăstirea noastră, aşa cum este astăzi Gheron Theoclit, precum şi Bătrânelul nostru drag, fostul egumen Haralambie, care într-adevăr s-au nevoit pentru sfinţirea sufletelor lor. Cel din urmă, părintele Haralambie, este monah al faimosului nevoitor din veacul al XX-lea, Gheron Iosif Isihastul. Au trăit împreună în peşterile de la Sfânta Ana Mică, apoi s-au mutat la Nea Skiti. De acolo, ucenicii Bătrânului Iosif s-au împrăştiat în diferitele laturi ale Sfântului Munte şi fiecare şi-a organizat propria lui obşte. Ne spunea părintele Haralambie despre Stareţul său, Gheron Iosif, că a făcut multe tămăduiri miraculoase numai şi numai cu rugăciunea lui Iisus. Toţi câţi făceau ascultare de poruncile lui se vindecau, iar ceilalţi care păstrau câte ceva din voia lor proprie, nu. Un alt părinte apostolic al veacului nostru este părintele Efrem Katunakiotul. L-am vizitat de multe ori. Întotdeauna ne sublinia importanţa ascultării. Ne spunea: „Am venit aici ca să facem ascultare, n-am venit ca să facem rugăciune. Ascultarea naşte rugăciunea. Şi dacă ai rugăciune, să ştii că ea provine din ascultare. Din ascultare provin toate celelalte virtuţi: lacrimile, bucuria inimii, curăţirea sufletului ş.a.m.d.”. Odată l-am întrebat la spovedanie dacă, după mărturisirea păcatelor, acestea pleacă din suflet şi toate urmele lor sunt curăţite. Mi-a răspuns că păcatele pleacă toate, dar rămân urmele rănilor. Atunci eu iarăşi l-am întrebat: „Cum se face că pleacă păcatele, iar urmele rămân. Ce să facem ca să se curăţească cu desăvârşire omul?”. El mi-a răspuns: „Copilul meu, lacrimile pocăinţei şterg toate întinăciunile şi urmele răutăţilor dinlăuntrul nostru, dar să ştii că lacrimile provin din rugăciune, iar rugăciunea din ascultare.”

Odată mă aflam la mănăstirea Maicii Domnului Eleusa din Kalimnos. Mă cunoşteam cu o monahie, Pelaghia, pe care o am de atunci ca pe mama mea duhovnicească. Am mers la acea mănăstire şi, în timp ce vorbeam cu ea, dintr-odată m-a cuprins o negrăită pace înlăuntrul meu. Mi-am adus aminte atunci de cuvintele lui Hristos către apostoli: „Pacea Mea dau vouă” (In 14, 27). M-am întors şi i-am zis maicii: „Tu ai asemenea har şi poţi să-l dai şi altora?”. Ea cumva s-a fâstâcit, a stat puţin şi apoi a spus: „Dacă te apropii de un om şi are ceva, atunci şi tu te împărtăşeşti oarecum de ceea ce are el”. Despre această maică am multe să povestesc. Are atâta îndrăzneală către Domnul, încât cu rugăciunea ei poate să rezolve orice dificultate de-a mea, oriunde m-aş afla, şi atunci când o chem în rugăciune, vine îndată şi mă ajută în chip miraculos, iar prin har îmi dezleagă toate problemele. O pildă să-ţi dau. Mă aflam odată într-o chilie de la Kavsokalivia. N-o să-ţi spun acum numele ei. Am rămas acolo trei zile. Mă aflam într-o stare plină de deznădejde, deoarece eram năpădit de peste tot de pureci şi nu mai aveam nici un pic de stare. Bătrânul Chiliei aceleia mi-a spus: „Lasă ca să ne înţepe puţin, ca să nu ne lenevim la rugăciunea lui Iisus!”. Eu însă, chiar din prima seară, am fost atât de atacat de pureci, încât nici nu am putut să dorm. Durerile trupului erau insuportabile. O aveam pe maica aceea ca pe o mijlocitoare către Dumnezeu şi am început s-o strig în ajutor: „Maică Pelaghia, vino să mă slobozeşti de ispită, mă mănâncă purecii!”. După puţin timp, am auzit ca un fel de vijelie de vânt care a intrat în chilia mea şi încet-încet întregul meu trup a fost slobozit de tirania purecilor. În scurt timp, nu a mai rămas nici unul dintre aceşti tâlhari. Eram pe atunci încă mirean. L-am slăvit pe Dumnezeu. După aceea, m-am gândit să merg la mănăstirea ei din Kalimnos. După câteva luni, m-am dus. Am găsit-o şi i-am spus că rugăciunea ei m-a izbăvit de pureci. Atunci ea mi-a răspuns:

– Tu, copilaşul meu, să ştii că te am ca pe fiul meu duhovnicesc. Ori de câte ori mă chemi în rugăciune, îndată vin lângă tine şi te ajut.

– Bine, dar eu mă aflam la Sfântul Munte, iar tu eşti femeie, cum ai putut să intri acolo?

– M-am dus, cu puterea lui Dumnezeu!

– Şi cum ai putut să urci pe potecile acelea grele ale Athonului, mai ales că ai un picior mai scurt şi una din mâini îţi este pe jumătate paralizată?

– Mie, copilaşul meu, să ştii că Dumnezeu mi-a dat alte picioare şi am ajuns la Kavsokalivia.

Eu nu vizitasem toate sihăstriile şi toate laturile Schitului Kavsokaliviei şi atunci cum să nu mă mir să aud că o bătrânică pe jumătate paralizată mi-a descris cu toate amănuntele acest Schit. Ca să mă încredinţez că toate câte mi le-a spus erau adevărate, data următoare când m-am dus la Kavsokalivia am vizitat toate locurile pe care Bătrâna Pelaghia mi le descrisese. Erau exact aşa cum mi le-a spus ea. Cât sunt de minunate lucrurile Tale, Doamne! După aceea, am întrebat-o pe maică:

– Spune-mi, maică, cum ai reuşit să alungi purecii?

– Iată, am venit lângă tine, copilul meu. Purecii pe care îi aveai erau ghearele diavolului. Nu-i plăcea diavolului pelerinajul tău la Sfântul Munte. A vrut să te alunge şi să te întorci iarăşi în lume. Purecii ăia, să ştii că erau cu miile pe tine!

– Şi apoi, am întrebat-o, ce s-a întâmplat, maică?

– Apoi, am ridicat mâinile mele către Hristos şi i-am zis: „Hristoase al meu, ia de pe el purecii şi omoară-i…”

Atunci am văzut, continuă maica, purecii plecând de pe întreg trupul tău. M-am temut atunci ca nu cumva această ceată drăcească sub forma purecilor să tăbărască pe trupul Stareţului Chiliei. Dacă s-ar fi întâmplat aceasta, e sigur că el ar fi părăsit Chilia de frica lor. Dar slavă lui Dumnezeu, prin intervenţia dumnezeiască a plecat toată acea ceată drăcească. Apoi s-a auzit un glas care mi-a spus: „Acum patul lui Teodor – aşa mă numeam eu ca mirean – s-a curăţit cu desăvârşire”. Atunci şi tu ai putut să te odihneşti câteva ore. Ştiu că nu dormiseşi de trei zile.

– Ce lupte duhovniceşti a dus maica Pelaghia?

– Ea, de la vârsta de doi ani, s-a aflat în mâinile duhovnicului ei. Mama ei a dus-o la acesta ca să o înveţe să se spovedească de mică. Astfel, înlăuntrul ei a fost sădită credinţa în Dumnezeu, în Maica Domnului şi în Biserică. De aceea, de mic copil s-a învrednicit să o vadă adesea pe Maica Domnului şi să o simtă ca pe măicuţa ei. De mai multe ori le-a spus părinţilor ei: „O iubesc pe Maica noastră cea Mare şi vreau să stau în braţele ei”. De mic copil mergea în biserica satului ca să aprindă candelele. Deoarece era mică de statură însă, din pricina vârstei, nu ajungea la candele şi folosea o scară. Atunci i s-a arătat Maica Domnului şi i-a ţinut scara. Copiliţa a întrebat-o:

– De ce ai venit să-mi ţii scara?

– Dacă nu aş fi ţinut-o, copilul meu, să ştii că de multe ori ai fi căzut.

Ascultă, continuă părintele Teodosie, şi altă întâmplare. Când mama ei a adormit, Bătrâna Pelaghia era pe atunci de 12 ani, o fetiţă. Mama ei a fost o femeie sfântă, avea duhovnic şi cu multă bucurie şi-a predat copilul lui Hristos şi Maicii Domnului. Înainte să moară, a venit Maica Domnului s-o viziteze. Atunci femeia i-a spus: „Preasfânta mea Stăpână, ce se va întâmpla cu Ecaterina, care este încă un mic copil? Lasă-mă încă să mai trăiesc ca să o cresc, şi după aceea, ia-mă!”

– Pe Ecaterina ta, îi răspunse Maica Domnului, să ştii că o voi creşte eu. M-a avut şi mă are de acuma ca mamă a ei de două ori, o voi îngriji ca şi tine, ba încă chiar mai bine.

Într-adevăr, mama Ecaterinei a murit, iar Preasfânta Stăpână a luat-o pe copilă în paza ei. La Crăciun, pe când trăia încă, mama Ecaterinei obişnuia să îi facă daruri şi mâncare bună. Acelaşi lucru îl făcea şi Maica Domnului. Pe o farfurie rotundă îi punea adesea dulciuri, mâncare bună şi alte daruri. Toate acestea în chip minunat. Înainte să devină schivnică, a văzut-o în biserică pe Maica Domnului, care a chemat-o aproape de ea ca să îi arate schima pe care o va lua. Pe atunci sora de mănăstire Ecaterina a văzut schima şi s-a uimit foarte tare, deoarece schima era plină de lumină dumnezeiască şi cerească.

– O, Preasfânta mea Stăpână, zise Ecaterina, dă-mi îndată darul acesta!

– Nu încă, dar ţi-o voi da peste şase luni, a zis Maica Domnului.

Şi într-adevăr, duhovnicul a chemat-o şi după şase luni i-a dat schima cea îngerească şi dumnezeiască. După ce a luat marea şi îngereasca schimă, făcea mii de metanii şi spunea lui Hristos plângând: „Hristoase al meu, eu sunt o copilă foarte săracă, dar îţi făgăduiesc să fac tot ce pot ca să-ţi fie pe plac. Dar vreau ca şi tu, Hristoase al meu, să-mi dai trei harisme. Întâi, să-i văd pe bărbaţi ca pe nişte urşi, nici să nu mă smintesc de ei şi nici eu să nu îi smintesc pe dânşii. A doua, să am rugăciunea inimii şi să fiu împreună cu Tine zi şi noapte, neîncetat. Şi a treia, să nu mă întind deloc pe pat.” Aşa se face că nu s-a mai întins pe pat de la vârsta de 16 ani până la cea de 76. Când şi-a terminat rugăciunea aceasta, Domnul a coborât şi i-a spus: „Copilul meu, Pelaghia, tot ce mi-ai cerut, de astăzi vei avea”. Şi într-adevăr, ce lupte a făcut, ce ispite şi bătăi a răbdat de la demoni, dar şi ce mângâieri duhovniceşti a avut! În fiecare seară avea împreună cu ea trei sfinţi: pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie şi pe Sfântul Tămăduitor Pantelimon.

Acum să-ţi spun cum a primit din belşug harul Sfântului Duh, pentru că atunci când intram în chilia ei, întotdeauna aceasta era plină de bună mireasmă duhovnicească. Eu mi-am dat seama că această mireasmă provenea de la însăşi maica, dar nu am îndrăznit să-i spun ceva. Mă cunoşteam cu ea de mai bine de şase ani. Ea a început să aibă încredere în mine şi să-mi spună mai multe din lucrurile de taină ale vieţii ei. Mă duceam la mănăstirea ei de la Tesalonic de patru ori pe an. Mă considera copilul ei duhovnicesc, iar eu o numeam mama mea.

– Ce este asta ce răspândeşte bună mireasmă în chilia ta, maică? am întrebat-o.

– Uite, copilaşul meu, am aici nişte tămâie.

Tămâie însă ea nu ardea şi n-am văzut în chilie nici scrum şi, de fapt, nici tămâie. I-am spus atunci:

– Maică, sunt de atâţia ani împreună cu tine şi te iubesc ca pe mama mea. Acum am îndrăzneală ca un fiu al tău duhovnicesc şi te rog să nu-mi ascunzi nimic. De unde vine această mireasmă şi cum ai dobândit-o?

A râs, a stat puţin pe gânduri, şi-a acoperit faţa cu broboada şi mi-a spus:

– Nu vreau să-ţi spun, fiindcă mă tem să nu o pierd.

Era o monahie foarte smerită, a fost şi stareţă şi avea treisprezece uceniţe în vremea aceea. După multe stăruinţe şi răbdare din partea mea, mi-a spus:

– Ascultă, copilul meu, mai demult a trecut pe aici un teolog şi a predicat. Atunci mi-a spus: „Dacă nu dobândim harul Sfântului Duh, n-am făcut nimic în viaţă”. Atunci eu am început s-o rog pe Maica Domnului să-mi trimită în mod simţit pe Sfântul Duh, fără întreruperi sau scăderi. Într-o zi, după dumnezeiasca Liturghie, am intrat în Sfântul Altar (avea citită rugăciune pentru aceasta de către arhiereu), ca să aranjez anumite lucruri. Atunci am văzut înăuntru o pasăre. „Cum de pătrunsese această pasăre în Sfântul Altar?”, mă gândeam. „Nu cumva să facă vreo stricăciune.” Şi astfel, gândindu-mă, am încercat să o prind cu mâinile şi să o dau afară. După puţin, văd că pasărea zboară şi se aşază tocmai pe Sfântul Potir şi intră înăuntru. Mi-am dat seama atunci despre ce fel de pasăre era vorba. Dar această întâmplare mai presus de fire mi-a dat o asemenea bucurie, încât numai eu pot să cunosc în întregime măreţia ei. După puţin timp, pasărea a ieşit din Sfântul Potir şi s-a aşezat pe umărul meu. După aceea, pasărea a intrat în gura mea, a pătruns în inimă, şi de atunci o simt că a rămas acolo.

– Şi acum poţi vorbi cu Dumnezeu în orice moment vrei?

– Da, aşa cum vorbesc cu tine, mi-a zis ea, tot aşa vorbesc şi cu Dumnezeu. Îi spun şi Îi cer tot ce vreau şi, potrivit cu folosul sufletelor noastre, Domnul mă aude şi îmi face voia. Dar ce război îmi duceau demonii în fiecare zi, nu pot să descriu! Mă trăgeau de haine, îmi aruncau şiragul de metanii departe, mă loveau, încercau să împiedice rugăciunea inimii, iar alteori strigau furioşi: „Ne-ai înnebunit, ne-ai înnebunit…”.

De multe ori, continuă să istorisească părintele Teodosie, în timpul nopţii cobora din cer ca un stâlp luminos de foc şi strălucea în chilia ei. În mijlocul acelei lumini uneori se arăta Hristos, Care cobora la ea şi o binecuvânta. Uceniţele ei au întrebat-o:

– Ce lumină era aceea care se vedea noaptea în chilia ta?

Iar ea le-a răspuns cu smerenie:

– Nu a fost nimic, mi-a căzut ceva pe jos şi am aprins lanterna ca să găsesc.

Când mama monahiei Evsevia era pe moarte, s-a petrecut următoarea întâmplare. Maica Pelaghia a chemat-o la ea pe monahia Evsevia şi i-a spus:

– Ieri seară am văzut îngerii coborând la voi în sat şi stând deasupra casei tale. Am văzut că au luat sufletul mamei tale şi l-au dus la tronul lui Dumnezeu. Mama ta, să ştii că este foarte bine, aşezată în rai, împreună cu Hristos, şi nu trebuie să te întristezi deloc. Dimpotrivă, să te bucuri, pentru că şi ea se roagă acum pentru noi. Scopul pentru care a venit pe pământ a fost împlinit, adică să stea acum de-a dreapta Celui Preaînalt.

Dimineaţa au dat telefon de acasă şi au înştiinţat-o pe monahia Evsevia că mama ei murise.

Ori de câte ori veneam, părinte Damaschin, în chilia maicii Pelaghia, totul era plin de bună mireasmă, cum ţi-am mai spus. Odată discutam împreună cu ea şi, după ce am terminat, am zis şi eu înlăuntrul meu cu gândul: „Sfinte Ierarhe Nectarie, soleşte pentru noi!”. În această clipă, ea a zâmbit. I-am spus:

– De ce râzi?

– Pe care sfânt l-ai chemat ca să se roage pentru noi?

– Eu ştiu pe care sfânt l-am rugat, dar tu să-mi spui ce ai văzut şi cum ai aflat că m-am rugat la un oarecare sfânt?

– Ascultă, copilaşul meu, atunci când ai spus în taină rugăciunea ta, l-am văzut pe Sfântul Nectarie ridicându-şi mâinile şi rugându-se lui Hristos pentru noi.

Într-unul din numeroasele pelerinaje pe care le-a făcut la Sfintele Locuri, s-a dus şi la Mănăstirea Sfântului Gheorghe Hozevitul. A luat atunci o lumânare şi a vrut să o pună în sfeşnic. În clipa aceea, a văzut încă o mână omenească care împreună cu a ei a luat lumânarea şi a aşezat-o în sfeşnic. Acelaşi lucru l-a văzut şi o altă monahie care era acolo şi care n-a vrut s-o mai lase în nici un chip să plece. I-a spus: „Mâna lui Hristos a venit şi ţi-a luat lumânarea din mână ca s-o aprindă. Dar ce fel de om eşti tu, maică? Rămâi împreună cu noi!” Acolo, la mănăstirea Hozeva, fericita maică Pelaghia a rămas de multe ori, pentru că în acel loc Dumnezeu îi descoperea multe taine.

Ca mirean ce încă eram, am cumpărat odată un autoturism. I-am spus: „Fă, maică, puţină rugăciune, ca să fie o maşină bună, să nu mi se strice pe drumuri şi să mă păzească Dumnezeu de pericole.” Atunci ea a început să-mi descrie maşina: „Este albă, cutare marcă, are cutare icoane înăuntrul ei, ş.a.m.d.”.

Odată călătoream cu mama mea la o mănăstire. La o curbă, trebuia să schimb caseta pe care noi o ascultam şi cu cealaltă mână să ţin volanul. În mod ciudat, volanul a început să se rotească singur şi să conducă maşina, fără ca eu să înţeleg cum.

– Ţi-aduci aminte, mi-a spus ulterior maica, atunci când mergeai la cutare mănăstire şi la o anumită curbă te-ai aplecat să schimbi caseta, iar maşina era să părăsească drumul? Te-am văzut cum călătoreşti, am văzut pericolul şi am venit să te ajut.

Odată a venit un monah care vizitase întreg Sfântul Munte şi niciunde nu-şi găsise loc de odihnă duhovnicească. Apoi a călătorit prin toate insulele Mării Egee, în Dodecanez, în Patmos, şi în cele din urmă a ajuns la Kalimnos. Eu atunci am primit binecuvântare să rămân singur într-o Chilie care se cheamă a Sfintei Treimi şi este în preajma mănăstirii maicii Pelaghia. Părintele Gherasim, un cunoscut de-al meu, mi-a dat telefon să-l ţin pe acest monah acolo, în sihăstria Sfintei Treimi. L-am primit şi, deoarece eu eram mirean, iar acela monah, am făcut ascultare. Aşa că făceam toate treburile casei. Într-o zi i-am spus:

– Aş vrea să fac o plimbare pe malul mării.

Dar el s-a împotrivit, zicându-mi:

– Eu sunt aici responsabil, aşa că nu te las să mergi.

– Nu te-am adus aici eu ca să-mi fii stareţ şi nici duhovnic, ci dacă vrei să faci pe stareţul, să ştii că plec pe dată la Mănăstirea Sfântului Pantelimon.

Am plecat, dar înlăuntrul meu eram tulburat. Iau telefonul şi o sun pe maica Pelaghia. Fără să apuc eu să zic ceva, mi-a spus ea toată păţania şi că mi s-a întâmplat aceasta, deoarece n-am întrebat-o, ca să aflu care e voia lui Dumnezeu. Mi-a spus, aşadar, că nu era voia lui Dumnezeu ca să-l iau pe acel monah la Sfânta Treime. Atunci i-am spus că sunt plin de tulburare. „Bine, mi-a zis ea, închide telefonul şi aşteaptă!”. Ea a început atunci să se roage şi o negrăită bucurie m-a cuprins în întregime în scurt timp. Dar ce putere are rugăciunea ei! Să-i răspundă Dumnezeu la orice lucru cere!

Altă dată mi-am programat să merg în Kalimnos pe 28 octombrie, atunci când avem zile libere. Mi-am orânduit lucrurile, mi-am luat liber pentru o săptămână de la serviciu şi am hotărât să-mi cumpăr bilet de avion. Era însă cu neputinţă să găsesc un bilet din cauza mulţimii mari de călători. Totuşi, într-o seară, a venit la mine acasă o doamnă de la Biroul de Voiaj al Companiei de Transport Aerian şi mi-a spus: „Du-te acum îndată la Biroul de Voiaj, pentru că s-au găsit biletele tocmai pentru orele şi zilele în care ai cerut!”. Într-adevăr, Dumnezeu a făcut o minune şi, cu rugăciunile maicii Pelaghia, am putut cumpăra biletul de avion ca să mă duc s-o vizitez.

Am ajuns la mănăstirea ei şi i-am cerut lămuriri pentru modul minunat în care am găsit biletul de avion. Ea a râs, şi-a acoperit faţa cu broboada şi în cele din urmă mi-a spus:

– Tu ştii că eu mă rog pentru tine. Într-o zi, rugăciunea mi-a spus că Teodor vrea să vină aici. Eu m-am bucurat. Altă dată, când m-am rugat, mi-a spus rugăciunea că Teodor vrea să vină, dar nu găseşte bilet. Atunci m-am dus la Sfinţii Apostoli, care au cutreierat lumea ca să propovăduiască Evanghelia lui Hristos, şi le-am spus: „Sfinţilor Apostoli, care aţi umblat prin toată lumea, nu puteţi să găsiţi un bilet pentru copilul meu, Teodor, ca să vină lângă mine?”. Uite, aşa s-au găsit biletele şi ai putut să vii. Când ai găsit biletul, mi-a zis maica, Hristos m-a înştiinţat iarăşi la rugăciune, şi atunci am aşteptat ca să ajungi.

Ce să-ţi mai spun, părinte Damaschin, îndrăzneala ei către Dumnezeu, smerenia ei, ce lucruri minunate! Într-o zi, mi-a spus:

– Să ştii că am văzut astăzi sufletul tău plin de necurăţii, dar m-am rugat şi l-am făcut curat. Nu ai simţit nimic?

– Maica mea, să ştii că ceva am simţit, o bucurie duhovnicească şi o putere care vine şi acoperă capul meu, şi nu pot să spun nimic despre aceasta. „Cel ce înţelege să înţeleagă…”

O doamnă evlavioasă cunoscută maicii Pelaghia dorea să ducă în America o icoană a Sfântului Dimitrie ca s-o vândă. Bătrâna Pelaghia însă i-a spus să n-o vândă în America, pentru că acolo catolicii şi protestanţii nu cinstesc icoanele sfinţilor noştri. Doamna aceea a acceptat. Maica a cumpărat ea icoana şi a aşezat-o la închinat în bisericuţa Sfântului Dimitrie, care se află în incinta mănăstirii ei. Această bisericuţă a fost construită cu materiale pe care maica însăşi le-a cărat în spate când era tânără monahie. Atât de mult s-a bucurat Sfântul Dimitrie de această icoană, încât în noaptea aceea i s-a arătat în somn maicii Pelaghia şi i-a spus: „M-ai îndatorat foarte mult cu ceea ce ai făcut. Când sufletul tău va pleca din trup, să ştii că eu voi veni să-l iau şi să-l înfăţişez înaintea lui Dumnezeu, şi să-L rog din adâncul inimii ca să te pună în cel mai bun loc.”

„Altă dată, mi-a spus maica Pelaghia, au venit doi demoni care m-au bătut atât de mult, încât m-au schilodit, de şchiopătam. Niciodată n-am mâncat atâta bătaie de la demoni ca în acea noapte. Am început să plâng şi, în timp ce plângeam, mi-am ridicat privirile şi am văzut icoana Maicii Domnului: Of, Maica mea, i-am spus, vezi ce mi-au făcut? În clipa aceea, Maica Domnului a coborât din icoană şi a stat lângă mine. M-a întrebat: Unde te-au lovit, copilul meu, Pelaghia? Şi îndată m-a binecuvântat şi toate durerile au încetat.”

Odată, duhovnicul mănăstirii, părintele Kiril, s-a îmbolnăvit. El, mai demult, venise în vizită la Sfântul Munte. Aici primise darul Sfântului Duh şi însăşi Maica Domnului l-a povăţuit să meargă în Dodecanez şi să-i sprijine acolo pe creştinii ortodocşi. Aşadar, el a venit în insulele noastre, şi printre primele sale uceniţe au fost maica Pelaghia şi verişoara ei. Atunci când s-a îmbolnăvit, părintele Kiril a fost internat la spitalul din insulă. Maica Pelaghia a făcut rugăciune pentru el cu şiragul de metanii în acea seară. În clipele în care făcea rugăciunea cu şiragul de metanii, a văzut că boabele se transformau în flori bine mirositoare. Îndată a apărut şi îngerul Domnului şi i-a spus: „Ia aceste flori şi du-le la duhovnicul tău la spital!”. El a primit florile şi s-a minunat de întâmplarea aceasta.

            Acolo unde se află mănăstirea maicii Pelaghia este o zonă de deşert şi lipsită de apă, astfel încât nu creşte aproape nimic. Odată, maica dorea să mănânce vinete. Şi-a luat şiragul de metanii şi a început să se roage Sfântului Gheorghe, strigându-l: „Hei, tu, Sfinte Gheorghe, n-ai putea, tu cu calul tău cu care alergi peste tot să-mi găseşti nişte vinete? Sunt de atâtea zile nemâncată şi aş vrea să mănânc vinete.” O femeie din satul vecin, care avea în grădina ei vinete, a auzit atunci o voce bărbătească puternică strigându-i la ureche: „Strânge vinetele şi du-le repede la maica Pelaghia de la mănăstire!”. Într-adevăr, femeia a luat vinetele şi le-a pus la picioarele maicii, fiind în mod vădit nedumerită. A întrebat-o:

– Cine a fost bărbatul acela care a venit şi mi-a poruncit, fără ca să-l văd, să-ţi aduc vinetele, Maică Stareţă?

– Nu ştiu, nu ştiu, ce-mi tot spui, copilul meu, a zis Stareţa. Nu ştiu cine te-a înştiinţat ca să le-aduci.

Astfel de întâmplări din viaţa ei, părinte Damaschin, sunt nenumărate. Nici nu pot să mi le-aduc aminte pe toate. Multe le-am scris deja şi poate că se vor tipări vreodată dimpreună cu sfânta ei viaţă acolo, la mănăstirea Maicii Domnului Eleusa din Kalimnos. Înainte de sfârşitul vieţii ei pământeşti, Dumnezeu a îngăduit să aibă şi un atac cerebral, pentru ca ea să strălucească şi mai mult în slava cea cerească.

– Simţiţi prezenţa ei lângă dumneavoastră şi după adormirea ei, părinte Teodosie?

– Da, şi în mod foarte regulat. O chem în rugăciunile mele şi îi simt ajutorul. Ea este adevărata mea mamă, şi chiar mai mult decât o mamă. Dumnezeu nu caută la faţă. După măsura în care ne nevoim, ne dă şi darurile sale duhovniceşti. Gherontisa Pelaghia a avut multă răbdare în întristări şi în ispite. A dus lupte pline de biruinţă împotriva demonilor. Li s-a împotrivit cu un cuget foarte bărbătesc. Rugăciunea ei pentru lume era neîncetată. În loc să doarmă pe pat, stătea câte două-trei ore pe noapte pe un scaun ca să se odihnească puţin, iar restul orelor se ruga neîncetat. Hristos şi ea erau una. Se săvârşise o unire ipostatică între Ziditor şi zidirea Lui prin harul Preasfântului Duh. Odată m-am dus la mănăstirea ei şi nu eram spovedit. Atunci ea mi-a spus:

– Teodore, Teodore, văd mărăcini în jurul tău.

– Ce este aceasta ce-mi spui, maică? Vezi pe îngerul meu sau pe diavolul care mă împiedică?

– Pe amândoi îi văd, copilul meu, mi-a răspuns.

Oricând voia, maica Pelaghia putea să viziteze Raiul. Avea legături prieteneşti cu toţi sfinţii. Vorbea cu Maica Domnului şi o ruga pentru orice întâmplare din viaţa ei sau a altor oameni. Era unită cu lumea cea cerească. Tot ceea ce cerea de la Hristos, primea. Nu avea nevoie să facă nici o călătorie, mergea cu duhul oriunde voia, oricând dorea şi rămânea oricât timp dorea. S-avem parte cu toţii de rugăciunea ei şi să o rugăm să mijlocească la Domnul pentru mântuirea noastră! Amin. Ca om, Gherontisa Pelaghia s-a născut în 1910 şi a adormit în 1986, la Kalimnos.

– Părinte Teodosie, vă mulţumesc foarte mult pentru minunatele istorisiri pe care ni le-aţi făcut despre această cuvioasă a Bisericii noastre, maica Pelaghia. Sunt atât de bucuros că Dumnezeu şi în zilele noastre arată sfinţi atât de mari şi bine plăcuţi Lui, mai cu seamă când e vorba de o femeie, adică de un vas mai slab. Slavă lui Dumnezeu pentru toate şi mulţămiri neîncetate Maicii Domnului şi Tatălui ceresc pentru maica Pelaghia pe care a dăruit-o Bisericii ca mijlocitoare! Rugaţi-vă şi pentru noi, părinte Teodosie!

– Domnul să fie cu voi şi maica Pelaghia să ne ajute cu rugăciunile ei pe toţi!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 43-58, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Povățuiri din Sfântul Munte: Bătrânul Dionisie Dionisiatul (născut 1926)

Un grec stabilit în Africa Centrală şi prieten al misiunii noastre ortodoxe pe care o desfăşurăm în Burundi, a venit pentru prima oară la Sfântul Munte în anul 2005. După ce a vizitat mănăstirea noastră, a Cuviosului Grigorie, am pornit într-o scurtă preumblare pe la mănăstirile şi schiturile dimprejur. A doua noastră oprire a fost la mănăstirea vecină, a Cuviosului Dionisie.

Cu multă evlavie, ne-am închinat la Sfintele Moaşte, am luat binecuvântare de la egumenul mănăstirii, părintele Petru, şi apoi ne-am îndreptat şi spre alte locuri.

De multe ori, în vizitele mele la mănăstirea Dionisiu, am remarcat, de departe bineînţeles, chipul ascetic şi luminos al părintelui Dionisie. Mi-a făcut o profundă impresie lumina zugrăvită pe faţa sa, ifosul clasic aghioritic în care redă cântările bisericeşti, fără nici un fel de influenţe lumeşti sau estetisme forţate.

Pentru că în această mănăstire îndată după Pavecerniţă, cu puţin înainte de apusul soarelui, monahii se retrag în chiliile lor pentru programul de priveghere de noapte, am alergat ca să-l prind pe părintele Dionisie înainte de a se zăvorî în chilia sa. Într-adevăr, l-am ajuns chiar la uşa chiliei şi l-am oprit, cerându-i binecuvântarea.

– Părinte Dionisie, cred că mă cunoaşteţi, sunt din mănăstirea vecină, a Sfântului Grigorie. Vă rog să îngăduiţi să vorbim puţin despre rugăciune.

– Tu să mă înveţi pe mine, tu! Eu, ce să-ţi spun, prea multe lucruri nu am a-ţi spune. Rugăciunea nu este rodul citirii cărţilor, ea este darul lui Dumnezeu. Dacă am ceva să-ţi spun, o să-ţi spun numai din propria mea experienţă. Mă aflam la mănăstire de unsprezece ani, am făcut diferite slujiri: la bucătărie, la arhondaric, la grădină, dar rugăciune nu am găsit. Ce am făcut atunci? L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea harisma rugăciunii. Voiam să slujesc şi în acelaşi timp să spun şi rugăciunea. M-am dus la părintele Haralambie, înainte ca acesta să vină egumen la mănăstirea noastră. El m-a ajutat mult.

Pentru ca Dumnezeu să dea harisma rugăciunii, trebuie ca şi noi să-I păzim poruncile, să ne spovedim, să mergem regulat la slujbele bisericeşti, după cum zice psalmistul: „De şapte ori pe zi te-am lăudat”. Această rânduială trebuie s-o ţinem neîncetat. Neîncetată participare la sfintele slujbe, spovedanie şi dumnezeiasca Euharistie. Ştii, Dumnezeu este pretutindeni prezent, aude rugăciunile tuturor, şi ale episcopului, şi ale preotului, şi ale monahului, şi ale oricărui mirean. Aude toate cererile noastre. Asta o spun nu pentru că aş fi citit-o undeva, ci pentru că o cunosc din însăşi experienţa mea. Îi spuneam lui Dumnezeu:

– Nu ştii Tu ce vreau eu…

– Ştiu, răspunde Dumnezeu, dar n-a venit încă ceasul să primeşti.

Înţelegi, părinte Damaschin? Dumnezeu ştie şi cum şi când să lucreze pentru mântuirea noastră. Trebuie, a continuat părintele Dionisie, să ştim că darul rugăciunii nu se dă tuturor. Dacă nu mi-a fost dat, aceasta înseamnă că nu este spre folosul şi spre mântuirea noastră, fiindcă omul nu se mântuieşte pentru că se roagă. Se roagă şi cei aflaţi în înşelare, şi cei de alte religii, şi ereticii. Aceasta nu înseamnă că se şi roagă cu adevărat şi că se vor mântui.

– De unde sunteţi de loc, părinte Dionisie?

– M-am născut în Karditsa, în satul Kanalia, aflat lângă satul în care s-a născut fericitul meu Stareţ, părintele Gavriil, satul Masenikolaos.

 – Când aţi venit la mănăstire?

– Am venit în 1961, în vârstă fiind de 35 de ani.

– Cum v-aţi hotărât să deveniţi monah? A fost voia lui Dumnezeu?

– Da, eu aşa văd lucrurile, a fost voia lui Dumnezeu. Trăiam în Volos şi lucram ca şi taxator la Compania de Autobuze. Aveam înlăuntrul inimii dorinţa isihiei şi a rugăciunii de mai bine de şase ani. Mă gândeam să strâng nişte bani şi să găsesc o fată bună cu care să mă căsătoresc, şi să trăiesc şi eu viaţa în lume în mod liniştit, aşa ca şi alţi creştini buni. Dar Dumnezeu mi-a stricat toate aceste încercări lumeşti şi m-a adus aici. Desigur că a fost şi voia mea. Acum nu am cuvinte să mulţumesc lui Dumnezeu. Această stare de mulţumire o au toţi adevăraţii monahi.

– Părinte Dionisie, atunci când ne străduim să spunem rugăciunea, se întâmplă uneori ca dintr-odată să pătrundă în minte gânduri de mândrie. Pierdem atunci simţirea harului dumnezeiesc. Ce trebuie să facem în această situaţie şi la ce să luăm aminte?

– Într-adevăr, cine vrea să înainteze în viaţa lăuntrică şi să se împărtăşească de rugăciunea duhovnicească are nevoie de un povăţuitor experimentat. De aceea şi eu, de multe ori, l-am vizitat pe marele ascet al zilelor noastre, pe părintele Paisie, şi foarte mult m-a ajutat el cu sfaturile lui. Dar trebuie să mai adaug şi asta. Eu cred că şi Dumnezeu luminează mintea noastră atunci când cădem în vreo greşeală şi ne grăieşte în conştiinţă: Ia aminte la gândul ăsta, ia aminte la lucrul celălalt. Adică, Dumnezeu este prezent şi ne povăţuieşte. Noi însă nu trebuie să ne încredinţăm sută la sută în gândul nostru, cum că toate, toate ar fi de la Dumnezeu. Se poate să fie şi câte un gând de la diavol care încearcă să ne ducă în înşelare.

– Cum vă pregătiţi pentru moarte, părinte?

– Nu există moarte, există numai viaţă! De aceea zice şi Biserica noastră că cel ce a murit s-a mutat din moarte la viaţă. Auzi? Noi, monahii mai ales, dar şi mirenii, trebuie să ajungem la măsura de a dispreţui moartea, să o dorim sau, cel puţin, să nu ne temem de ea. Dacă ne temem înseamnă că ceva nu merge bine în viaţa noastră. Sfântul Diadoh, episcopul Foticeii, a ajuns la asemenea măsuri de rugăciune, încât Îi spunea lui Hristos: Dă-mi, Hristoase al meu, ca sufletul să-mi iasă şi să plece la Tine, în frumuseţea dumnezeieştii Tale străluciri, precum zice psalmistul: „Când mă voi înfăţişa înaintea feţei Tale?”. Aşadar, rugăciunea are şi ea trepte. Este ca o universitate. Unii doar cu multă răbdare şi multă osteneală îşi iau diploma, alţii cu mai puţină osteneală iau un grad universitar mai mic, toţi în mod corespunzător cu strădania pe care o depun. Dar toţi, de vreme ce şi-au luat diploma, sunt medici, şi pot să plece în lume şi să-şi exercite meseria. Tot aşa este şi cu rugăciunea. Prin moartea trupului nu avem de-a face cu moartea propriu-zisă, ci cu o bucurie. În acea zi, zburăm cu aripile iubirii noastre la cer ca să-L întâlnim astfel pe Atotputernicul şi de oameni iubitorul Dumnezeul nostru, la tronul Său cel ceresc. Dacă Îl rugăm pe Dumnezeu în fiecare zi, aceasta înseamnă că suntem aproape de El şi El ne va mântui. Adevărata rugăciune înseamnă să ne unim cu Dumnezeu şi să devenim una cu El. Atunci monahul este răpit de harul dumnezeiesc şi este povăţuit milimetru cu milimetru de El. Nu mai este condus de voia şi de mintea sa, ci toată fiinţa lui este condusă de Dumnezeu.

– Care este, părinte, sensul profund al ascultării?

– Ascultarea pentru monah este supunere faţă de Stareţul său şi tăierea întru toate a voii sale proprii. Sfântul Athanasie Athonitul aştepta până la Crezul ce se citeşte la Miezonoptică pentru a veni toţi monahii în biserică. După aceea, punea la uşă doi monahi ca să oprească intrarea celor întârziaţi. Dacă era cineva bolnav, era îndreptăţit să lipsească. Aşadar, fără slujbă la biserică şi silire la rugăciune nu cred că vom putea să reuşim ceva mai bun în viaţa monahicească. Dimineaţa bate clopotul pentru slujbă. Eu deja sunt trezit şi fac rugăciunea lui Iisus. Harul rugăciunii nu mă lasă să o întrerup, dar porunca ascultării pentru a merge la biserică îmi rânduieşte să cobor. Ce trebuie să fac? Întrerup aşadar rugăciunea şi fac ascultare, şi merg la biserică. În chinovie totul este să păstrăm şi să cinstim rânduiala. Stareţul nostru nu a rânduit fără rost citirea la o anumită oră a Pavecerniţei celei Mici, iar după aceea plecarea fără vorbărie la chilie a fiecăruia dintre monahi. După cum ţi-am spus, iubesc chilia mai mult decât orice alt lucru în viaţa mea. Aşadar, după Pavecerniţă, dispar grabnic pentru a merge la chilie. Dacă nu pot să mă rog, îndată mă culc, pentru că este nevoie şi de somn. Trupul se odihneşte, iar săvârşirea lucrării rugăciunii minţii şi a inimii este mai lesnicioasă şi cu mai multe roade. Ţi-am spus că pentru mine cea mai mare bucurie va fi ziua în care va veni îngerul ca să-mi ia sufletul. Aşadar, să păstrăm rânduiala chinoviei, care este după mine un mic rai. Mă străduiesc să nu întârzii şi cu atât mai puţin să lipsesc de la slujba Bisericii, pentru că ceilalţi părinţi se vor sminti. Se vor întreba: Unde-i părintele Dionisie, de ce n-a venit la biserică? Acelaşi lucru îl fac şi cu masa. Nu este îngăduit monahului de chinovie să mănânce ceva în afara trapezei, deoarece este mâncare pe ascuns şi păcat. Doar în caz de boală este îngăduit să îşi calce canonul rânduielii de masă.

– Părinte Dionisie, vă mulţumim foarte mult pentru puţinele, dar foarte înţeleptele şi folositoarele cuvinte pe care ni le-aţi spus. Să avem parte de binecuvântarea Sfinţiei Voastre! Blagosloviţi!

– Mergeţi cu Domnul şi cu Maica Domnului!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 37-42, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Povățuiri din Sfântul Munte: Părintele Iacov Dionisiatul (născut 1926)

Trec din când în când pe la mănăstiri ca un călător ciudat, poate fără să-mi dau seama că am devenit o problemă pentru mănăstiri. Dacă aşa stau lucrurile cu gândurile mele, atunci pot iarăşi să îndrăznesc să intru cu curaj în mănăstirea vecină, a Sfântului Dionisie, pentru că avem acolo multe nestemate ascunse în nisipul înstrăinării pe care le putem descoperi şi înfăţişa iubiţilor noştri cititori.

Cu puţine zile înainte, l-am întâlnit pe preaînţeleptul părinte Theoclit, în vârstă de 90 de ani acum, care se află în bolniţa mănăstirii sale şi este slujit de preacuviosul şi foarte simplul părinte Iacov, în vârstă şi acesta de 79 de ani. Convorbirea purtată cu părintele Theoclit am prezentat-o mai înainte.

– Vino şi altă dată, mi-a zis părintele Iacov, pentru că am să-ţi spun multe despre părinţii din mănăstirea noastră care au adormit aici, pentru că mă aflu la bolniţă de peste patruzeci de ani, ca bolnicer şi infirmier, şi ştiu multe despre viaţa şi despre sfârşitul lor.

Este ora 8 şi jumătate dimineaţa şi intru transpirat în mănăstirea Sfântului Dionisie. Am venit pe jos în grabă de la Nea Skiti, unde m-am oprit pentru puţină odihnă la Coliba părintelui Benedict, a Sfântului Spiridon. Singurul meu scop este să îl întâlnesc pe Bătrânul Iacov. Fără să văd altceva decât poarta care coboară în subsoluri, acolo unde se află şi bolniţa mănăstirii, deschid această poartă şi îl aflu pe părintele Iacov întins.

– Ei, părinte Iacove, sunt părintele Damaschin, am venit să vorbim despre bătrâneii tăi pe care i-ai iubit şi i-ai slujit până la sfârşitul lor pământesc.

– A, vino, vino, părinte, unde vrei să stăm?

– Mai bine afară pe balcon, că aici înăuntru este întuneric. Ia spuneţi-mi, părinte Iacove, de când sunteţi aici, în mănăstirea aceasta?

– Din 1955, adică mă aflu aici de cincizeci de ani monah, iar de mai bine de treizeci şi cinci de ani sunt infirmier al bătrânilor mănăstirii.

– Câţi monahi trăiau aici atunci când aţi intrat în mănăstire?

– Eram patruzeci şi şase cu egumenul, fericitul părinte Gavriil.

– Spuneţi-ne ceva despre părinţii pe care i-aţi slujit aici la bolniţă!

– Toţi au avut o moarte frumoasă. Dacă îi iei ca oameni, au avut şi greşeli în viaţa lor. Dumnezeu a îngăduit să întâmpine anumite dificultăţi sau câte o încercare în viaţă şi astfel să se smerească. După spovedanie, au găsit calea cea dreaptă pentru mântuirea lor. De aceea, aici unde mă aflu, deşi ştiam destul de bine viaţa fiecăruia, la sfârşitul vieţii lor am primit înştiinţare că Dumnezeu i-a primit şi i-a odihnit într-un loc bun.

– Părinte Iacove, unde v-aţi născut?

– M-am născut la Paris, în Franţa, în 1926, dar pe când eram încă mic, m-am întors cu părinţii la Tesalonic. Numele meu din lume era Ioan Anastasiadis.

– Adică părinţii dumneavoastră erau din Tesalonic şi se mutaseră pentru o vreme în Franţa?

– Tatăl meu, pe nume Nicolae, era din Asia Mică, iar mama mea, pe nume Evdochia, era din Dodecanez. Acum amândoi au murit în Tesalonic. Au avut patru copii, toţi băieţi. Unul dintre aceştia trăieşte în Australia şi ceilalţi sunt pensionari şi locuiesc în Atena.

– Cum v-a venit dorul după viaţa monahală?

– De mic copil îmi plăcea să merg la biserică. Urmam cursurile catehetice care erau susţinute de Frăţia Zoi. În tinereţe, mi-a venit dorul de a duce viaţă monahală. Care era motivul însă pentru a părăsi lumea? Să-ţi spun. Într-o seară, un om din cercul nostru de prieteni îşi sărbătorea ziua şi noi ne-am dus mai mulţi prieteni ca să-l vizităm şi să-i facem urările potrivite cu evenimentul. Omul respectiv tocmai se întorsese de puţină vreme de la Sfântul Munte şi a început să ne povestească toate câte le-a văzut şi le-a auzit. Ne-a spus lucruri minunate şi uimitoare. Când am auzit aceste cuvinte, s-a aprins în mine dorinţa de a vizita şi eu Sfântul Munte. Am luat împreună cu mine doi fraţi ai mei şi am vizitat tot Sfântul Munte. Aceasta se întâmpla, îmi amintesc, în 1954. Apoi, într-o dimineaţă, am plecat pe ascuns şi am venit singur, cu scopul de a deveni monah. Mă atrăgea Sfânta Mănăstire Dionisiu, nu ştiu de ce. Aceasta a fost, desigur, voia Maicii Domnului. Aici am intrat ca frate de mănăstire, în jur de nouă luni. Dar războiul cu gândurile şi cu imaginaţiile a fost de nedescris. Înfricoşător război, faţă de care nu ştiam ce să fac şi cum să mă mai împotrivesc. M-am gândit să-mi schimb chilia, poate că în alt loc îmi va fi mai bine. Într-adevăr, m-am mutat în alt loc, dar acolo războiul diavolesc a fost şi mai înfricoşător şi neîntrerupt. Într-o zi, l-am văzut şi l-am auzit pe diavol râzând de mine. L-am văzut ca pe un bătrân de 500 de ani, cu un rânjet pe buze, care vedenie m-a adus aproape de deznădejde. M-am hotărât să merg la părintele Stareţ şi să îl rog să-mi spună ce să fac. M-am gândit fie să plec înapoi în lume, fie să schimb mănăstirea. În sfârşit, am ajuns la părintele Stareţ şi i-am spus: „Gheronda, am venit aici ca să mă fac călugăr şi am crezut că această viaţă este binecuvântată şi plină de pace, dar am găsit toate cele dimpotrivă. Diavolul mă războieşte cu imaginaţia şi cu tot felul de gânduri zi şi noapte. Ce să fac? Mă gândesc să plec iarăşi în lume.” Răspunde Stareţul: „Ascultă, copilul meu, dacă te-ai hotărât să devii monah, trebuie să rabzi toată strâmtorarea şi întristarea vieţii celei singuratice pentru împărăţia cerurilor, aşa cum zice rugăciunea de la tunderea în Schima cea mare monahicească. Dacă n-o să poţi rămâne aici, încearcă şi alte feluri de viaţă tot în Sfântul Munte. Sunt şi mănăstiri idioritmice, schituri, chilii, sihăstrii. De ce să pleci în lume? Dacă din lume ai plecat, iarăşi în lume să te întorci?”

Eu însă nu l-am ascultat şi am plecat înapoi în lume. Înainte de a pleca, m-au întâmpinat doi monahi şi primul mi-a spus: „Tu eşti făcut să fii monah, nu mirean”. Iar celălalt mi-a spus: „Oriunde te vei duce, iarăşi aici te vei întoarce”.

Am rămas în afara Sfântului Munte pentru câteva luni şi iarăşi m-am întors la mănăstirea Dionisiu. De atunci am rămas pentru totdeauna aici şi m-am hotărât să devin monah, lucru care s-a şi întâmplat, primind numele de Iacov.

– Aţi avut şi alte ispite în viaţa dumneavoastră, părinte Iacove?

– Ispite, zici? Am avut înfricoşătoare ispite! Am avut tot felul de atacuri ale diavolului în mod văzut. I-am văzut pe demoni cu propriii mei ochi! Odată, pe când mă aflam în chilia asta întunecoasă a bolniţei, unde stau ca să-i slujesc pe bătrâneii cei bolnavi, a venit un demon scund şi îndesat, foarte sălbatic, şi cu un picior a început să apese asupra mea. Eu însă aveam la gât o cruce mare. Diavolul, cum s-a atins de ea, s-a ars îndată şi, înainte să-mi facă vreun rău, a zburat departe, şi astfel am scăpat. De alte atacuri demonice nu-mi aduc aminte acum. Mai era aici şi un alt monah, pe nume Theodul. Acesta era din Epir şi era foarte nevoitor şi foarte cucernic. Cineva îl lăudase pentru nevoinţele sale, iar acesta a căzut în mândrie. În cele din urmă s-a demonizat. Deoarece reprezenta un pericol pentru ceilalţi monahi, conducerea mănăstirii a hotărât să mă însărcineze cu paza lui aici în bolniţă. L-au legat cu lanţuri de o bară metalică. La un moment dat, în vreme ce mă aflam în preajma lui, s-a tulburat deodată şi cu o sălbăticie în glas care era zugrăvită şi pe chip s-a repezit asupra mea, vrând să-mi facă rău. A început să mă batjocorească, iar apoi mi-a zis: „Nu suport să te mai văd la chip. Dacă aş avea putere, ţi-aş sparge şi capul! Aţi venit aici ca să-mi luaţi slava pe care am avut-o eu mai întâi la Dumnezeu? O să vă nimicesc pe toţi aici, în mănăstirile voastre!”. Eu atunci i-am spus: „Părinte Theodule, nu spune aşa ceva, altul este înlăuntrul tău şi spune lucrurile acestea!”. El însă nu înţelegea nimic. Încet-încet, sălbăticia de pe chipul lui a început să dispară şi şi-a revenit la starea sa normală. A stat apoi şi s-a liniştit. După destulă vreme, s-a vindecat. A venit într-o zi la bolniţă şi am băut împreună cafea. Atunci eu l-am întrebat:

– Părinte Theodule, îţi aminteşti ce mi-ai zis atunci?

– Crede-mă, părinte Iacove, că nu-mi amintesc nimic.

– Spuneţi-ne, părinte Iacove, alte povestiri despre bătrâneii din mănăstirea dumneavoastră.

– A venit la bolniţă şi monahul Ioan. El provenea din Tripoli, din Peloponez. De tânăr plecase în America. Dobândise o mare avere. Acolo l-a cercetat harul dumnezeiesc şi, astfel, sufletul lui a început să dispreţuiască bogăţiile cele lumeşti şi să tânjească după bunătăţile cele veşnice. De aceea, şi-a împărţit toată averea pe la rude, pe la săraci, şi a venit să devină monah la mănăstirea noastră, fiind în vârstă de aproximativ 60 de ani. Era un mare luptător. Iubitor de slujbe, tăcut, neobosit lucrător al rugăciunii minţii şi iubitor de pace. La sfârşitul vieţii lui l-am îngrijit aici, la bolniţă. Spunea cu bucurie şi mulţumire lăuntrică: Slavă Ţie, Dumnezeule, slavă Ţie, Dumnezeule!

În linii generale, pot să vă spun că în viaţa monahilor, înainte ca ei să moară, apare o oarecare boală, după care Dumnezeu îi ia la El ca să-i odihnească. Într-o zi, am vorbit cu cineva care se afla aici în bolniţă, dar el se uita în altă parte. I-am vorbit iarăşi şi nu mi-a răspuns. A început să zâmbească fericit şi privea către răsărit, arătându-mi apoi un loc cu mâinile. Mi-am dat seama că probabil venise îngerul Domnului ca să-l ia. Într-adevăr, aceasta s-a şi întâmplat, după puţine clipe a adormit. Acest monah se numea Filothei.

– Spuneţi-ne ceva despre dascălul contemporan al rugăciunii minţii, fostul egumen al Mănăstirii Dionisiu, părintele Haralambie!

– Acesta a fost o oaie liniştită. Îi iubea foarte mult pe săraci şi îi ajuta. Era foarte milostiv. Banii mănăstirii îi ţinea la el în chilie şi dădea cât voia şi unde voia, fără să întrebe pe nimeni. Doar Sfântul Înaintemergător, păzitorul mănăstirii noastre, urmărea câte dădea, şi ce dădea, şi câte fapte bune a făcut în toată viaţa lui. De multe ori, când auzea de necazurile oamenilor, plângea împreună cu ei şi le dădea bani, pentru a uşura greutăţile familiale ale acestora. Mai cu seamă însă dădea milostenie duhovnicească. În scaunul său stătea ore în şir, rugându-se pentru cei care îi cereau ajutorul. Am aflat de la mulţi închinători, mai ales din Cipru, care vin la noi la mănăstire, că rugăciunea lui a făcut minuni. Mulţi oameni se tămăduiseră cu sfintele sale rugăciuni.

– Ce aveţi să ne spuneţi despre cuviosul părinte Ioanichie, care acum este foarte bolnav în bolniţa mănăstirii dumneavoastră?

– El este unul dintre cei mai buni monahi ai mănăstirii noastre şi chiar ai întregului Sfânt Munte. În ultimele luni străbate o crâncenă încercare, deoarece este bolnav de cancer la creier. Medicii i-au deschis craniul, s-au încredinţat că boala a cuprins întregul creier, l-au închis la loc şi l-au trimis înapoi la mănăstire. Acum îl avem aici într-o cameră a bolniţei, unde este singur. Îl îngrijim noi, fraţii mănăstirii, cu rândul. El a fost de mai multe ori protoepistat al Sfântului Munte şi a făcut cele mai bune impresii peste tot cu cuvioşia vieţii sale, cu ascuţimea spiritului său, cu înţelepciunea şi discernământul, care sunt toate roade ale vieţii sale simple. El este un monah sfânt. Este foarte măsurat în cuvinte, ştie ce să spună şi câte cuvinte să spună. Nu judecă pe nimeni. Până acum, ne-a ajutat pe toţi cu smerenia şi cu iubirea sa de fraţi. Deşi e în vârstă de 60 de ani, a slujit cu multă dragoste, răbdare şi ascultare. Este voia lui Dumnezeu ca să-l ia prin această boală crâncenă, pentru că este vrednic să o rabde. Aşa va primi cununa slavei cea neveştejită şi încă mai slăvită prin răbdarea pe care o face acum la aceste dureri martirice. S-avem şi noi parte de blagoslovenia lui!

– În viaţa dumneavoastră aţi avut vreo experienţă duhovnicească, părinte Iacove?

– Odată m-am îmbolnăvit la un picior şi am ieşit în afara Sfântului Munte pentru operaţie. Când m-am întors, am slujit la metocul nostru de la Monoxiliti împreună cu alţi fraţi. Din pricina piciorului meu operat, sufeream de dureri îngrozitoare. Într-o seară, îndată ce am adormit, am avut un vis duhovnicesc. Am văzut că în faţa mea se aflau deschise două scene ca de teatru. Una se afla de-a dreapta mea, cealaltă de-a stânga mea. Pe cea de-a stânga am văzut tot felul de lucruri pământeşti, bucurii, lume, petreceri, şi altele. Pe scena din dreapta însă am văzut lucruri duhovniceşti. Vai, vai, ce lucruri minunate erau acolo, nu pot să le descriu! Am simţit înlăuntrul meu o negrăită şi nedescrisă bucurie, ca şi cum m-aş fi aflat în altă lume, în alt univers. O bucurie pură, curată, nimic mincinos, nimic artificial. Era o bucurie foarte dulce care nu poate fi descrisă cu cuvinte omeneşti. Am deschis mai bine ochii ca să mă desfătez de acele bunătăţi cereşti, dar îndată priveliştea a pierit dinaintea mea. Am trăit în acele momente o picătură din oceanul slavei raiului şi din bucuria lui, care îi aşteaptă pe cei credincioşi în ceruri. Dimineaţa am povestit şi celorlalţi doi monahi care se aflau cu mine visul, dar ceilalţi n-au putut să mă înţeleagă. Dacă Dumnezeu nu le deschide ochii sufletului, nu pot să înţeleagă. În sfârşit! În altă zi, am plecat la Tesalonic pentru analize. M-am dus, m-am întâlnit şi cu fratele meu, care este pictor şi locuieşte în Tesalonic. În acea zi, am simţit o mare strâmtorare sufletească, nu aveam nici poftă de mâncare, nici pentru somn. Nu voiam nimic. Fratele meu m-a întrebat care este problema şi dacă nu cumva am nevoie de ceva. I-am răspuns: Nu, pentru că starea pe care o am acum, această întristare adică, nu provine din nimic lumesc, ea este de provenienţă duhovnicească. S-a luminat de ziuă şi era duminică. M-am dus la biserică la Sfântul Terapont. Aceeaşi întristare şi strâmtorare sufletească îmi strângea inima. Am stat înăuntrul Sfântului Altar. Unul dintre preoţi şi-a dat seama ce este cu mine, celălalt nu. La sfârşitul Liturghiei a venit lângă mine cel dintâi şi mi-a zis: Nu fii trist, părinte, şi eu pătimesc de ani de zile de diabet şi rabd. Ce este omul? Nimic. Un zero. De aceea, foarte mare importanţă trebuie să dăm în viaţa noastră lucrurilor duhovniceşti şi cum să ne înveşmântăm sufletul nostru, părinte, cu virtuţile Duhului Sfânt. Acestea mi le-a zis preotul, iar eu am plecat acasă. Îndată m-am întins din pricina oboselii şi am adormit pe loc. Am avut atunci din nou un vis în care am văzut că umblam printr-o câmpie întinsă şi verde. În depărtare am văzut cerul deschis şi bunurile viitoare pregătite de Dumnezeu ca să fie moştenite de cei ce vor împărăţi împreună cu Hristos în rai. Când am văzut toate acestea, bucuria mi-a fost negrăită. Şi aşa cum eram plin de bucurie din pricina vederii raiului, m-am trezit. Toată întristarea îmi pierise şi aveam înlăuntrul meu o bucurie plină de dulceaţă. Astfel, am primit înlăuntrul meu un fel de înştiinţare de la Dumnezeu, Care prin aceste schimbări era ca şi cum mi-ar fi spus: „Ia aminte, aceste încercări pe care le treci acum sunt înscrise în programul mântuirii tale. Ai grijă! Dacă rabzi, vezi ce te aşteaptă?”. Sau, cum stă scris în psalmi: „Multe sunt necazurile drepţilor şi din toate acelea va izbăvi pre ei Domnul” (Ps. 33).

– Părinte Iacove, sunteţi mulţumit cu viaţa dumneavoastră?

– Da, da, foarte mulţumit, pentru că sunt monah şi pentru că nădăjduiesc în bunurile cele viitoare.

– Vă temeţi de moarte?

– Nu, nu mă tem de moarte. Cu adevărat îţi spun, nu mă tem! De aceea stau aici în încăperile acestea întunecoase de atâţia ani. Stau cu răbdare şi cu nădejde, pentru că am gustat deja din bunătăţile şi bucuriile negrăite ale raiului. Acum, de curând, egumenul a spus în Sinaxa Bătrânilor că trebuie să mă scoată de la slujirea mea de infirmier ca să mă mai odihnesc. Eu i-am răspuns că de vreme ce pot să dau un pahar cu apă bătrâneilor noştri, o voi face din toată inima. Dacă nu mai pot, o să-i spun, şi atunci să mă scoată.

– Spuneţi-ne ceva, părinte Iacove, despre rugăciune.

– Rugăciunea este cel mai greu lucru pe care poate să-l facă monahul în viaţa lui, dar şi cel mai plin de rezultate. Unii au învăţat să lucreze rugăciunea făcând semnul crucii, ca un fel de închinăciune. Dar rugăciunea trebuie să fie făcută corect. Rugăciunea nu trebuie spusă cu forţare, aşa cum au învăţat aici unii monahi, ci cu simţire, cu răbdare, cu dulceaţă, cu o rostire clară a cuvintelor ei: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.

– Cum să dobândim smerenia, părinte Iacove?

– Dacă ai văzut un om care a dobândit smerenia, acesta este sfânt. Cei care au smerenie în desăvârşitul înţeles al cuvântului aici, la Sfântul Munte, se pot număra pe degete.

– Ce înseamnă smerenie în desăvârşitul înţeles al cuvântului?

– Să aibă discernământ, iubire, suflet îndurerat şi dragoste pentru întreaga lume. Se află astfel de oameni în Munte, dar foarte puţini. Poate cineva să aibă dragoste, dar să nu aibă discernământ. Altul să aibă o virtute, dar să-i lipsească alta.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 25-30, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.