Părintele Macarie Simonopetritul: întrebări şi răspunsuri despre spovedanie

Interviul de acum doi ani cu Sfinţia Voastră despre Spovedanie a stârnit mare interes cititorilor. El a fost preluat de mai multe pagini de internet şi chiar de unele reviste bisericeşti oficiale. Unele idei pe care le-aţi expus acolo au stârnit diverse comentarii şi întrebări, pe care aş dori să le sistematizez şi să Vi le adresez tot Sfinţiei Voastre, ca să elucidăm până la capăt acest subiect.

Prima întrebare este legată de criteriile după care trebuie să ne alegem duhovnicul şi cum facem când nu avem de unde alege?

Primul criteriu este să caut şi să găsesc un preot cu care să pot comunica, căruia să mă pot deschide, să nu mă ruşinez, să-l înţeleg ce spune şi el să mă înţeleagă pe mine. S-ar putea să nu găsim un astfel de părinte în preajma noastră, şi atunci vom merge să-l căutăm în altă parte. Nu-i o problemă să avem doi duhovnici, dacă suntem sinceri şi bine intenţionaţi. La părintele cu care am cea mai bună comunicare şi cu care mă înţeleg în duh, pot merge de 2-3 ori pe an, ca să discut lucrurile mai profunde, iar la preotul din parohie mă pot spovedi pentru păcatele zilnice, pentru a mă putea împărtăşi mai des. Legătura credincioşilor cu preotul lor nu trebuie să-i complexeze sau să-i apese, ci să le dea uşurare şi libertate duhovnicească. 

Dar există această tradiţie în Biserica Ortodoxă de a avea doi îndrumători, adică unul care îmi este duhovnic şi altul doar spoveditor?

Biserica Ortodoxă are şi multe tradiţii nescrise, dar care sunt corecte şi valabile. La romano-catolici toate problemele sunt reglementate în scris, iar atunci când există cazuri particulare sau se schimbă contextul problemei, ei vin cu explicaţii şi precizări la regulamentele vechi sau elaborează altele noi. La noi nu este aşa şi fiecare om este lăsat să-şi formeze conştient şi liber relaţia sa cu duhovnicul. Dacă cineva îi spune unui preot doar anumite lucruri, iar altuia altele, atunci persoana respectivă este în înşelare şi nu va avea folos nici de la o spovedanie, nici de la alta. Eu pot merge să mă spovedesc la un preot din altă parte, dar nu pentru că îmi este ruşine de cel din parohie sau invers, ci pentru că am întrebări şi nevoi duhovniceşti pe care trebuie să le discut cu cineva mai experimentat sau cu care mă înţeleg mai bine. Şi nu este corect ca preotul din parohie să interzică enoriaşilor săi să meargă la alţi preoţi pentru povăţuire duhovnicească sau spovedanie. 

Dar dacă am un duhovnic care îmi place foarte mult, dar totuşi nu este de acord cu împărtăşirea mai deasă, ce pot să fac?

În mod normal trebuie să facem ascultare de preotul locului. S-ar putea ca duhovnicul cu care mă văd mai rar, dar cu care mă înţeleg mai bine, să mă îndrume pentru o împărtăşire mai deasă, dar preotul din parohie să nu vrea acest lucru. În acest caz, când voi fi la biserica duhovnicului mă voi împărtăşi ori de câte ori voi putea, dar când voi fi la biserica din cartier sau din sat, să fac aşa cum zice preotul locului, căci şi în aceasta este folos duhovnicesc. Este corect şi bine să ne împărtăşim mai des, dar aceasta nu este totul în viaţa duhovnicească. Eu sunt pentru o împărtăşire mai deasă, dar dacă în anumite Biserici Locale acest lucru nu se practică, credinciosul va face ascultare şi răbdare în parohia lui, iar dacă va merge undeva unde se dă mai des împărtăşania, se poate folosi de aceasta, dar cu discernământ. Împărtăşirea sistematică a credincioşilor este un lucru important, dar nu cred că este motiv de scandal sau de revoluţie, dacă anumiţi preoţi nu înţeleg sau poate au motive îndreptățite să nu dea prea des împărtăşania.

În ce situaţii îmi pot schimba duhovnicul?

Atunci când văd că nu există o comunicare sănătoasă, când observ că preotul mă leagă mai mult de el şi nu de Dumnezeu; când preotul îmi cere să fac lucruri care în mod clar contrazic principiile evanghelice şi morala creştină. Bineînţeles, în mănăstire, lucrurile stau altfel, dar în lume mirenii au mai multă libertate, numai să ştie să o folosească corect, nu pentru a-şi justifica sau ascunde patimile, ci pentru a scăpa de ele şi a se apropia de Dumnezeu.

În interviul de data trecută am atins şi problema relaţiilor conjugale dintre soţi. Unii au găsit acolo răspuns la frământările pe care le aveau şi încearcă să vă urmeze sfaturile. Au mai apărut însă întrebări legate de familiile care nu pot avea copii. Unii preoţi sunt de acord cu fertilizarea „in vitro”, iar alţii categoric nu. De exemplu, Biserica Ortodoxă Rusă permite fertilizarea „in vitro” dacă materia genetică este de la soţi şi nu este implicată o a treia persoană (donator). Se mai precizează şi inadmisibilitatea dea a face experimente şi manipulări genetice cu celulele sau embrionii. Ce ne puteţi spune la acest subiect?

Aceasta este o problemă foarte complicată şi ca monah nu ştiu dacă voi putea spune prea multe. Există aceste două abordări de care aţi amintit: unii aplică iconomia şi permit fecundarea „in vitro” dacă se foloseşte doar celulele soţilor – şi trebuie să precizăm că aceasta este o iconomie!, dar constatăm că pe lângă embrionul fecundat „in vitro” există şi alţi embrioni, care sunt lăsaţi să moară sau sunt omorâţi, lăsându-se doar unul sau doi pentru gestaţie şi naştere. Deci, atâta timp cât metoda fecundării „in vitro” nu poate folosi un singur embrion, fără să omoare alţi embrioni fecundaţi, problema rămâne foarte serioasă şi tot mai mulţi duhovnici şi chiar oameni de ştiinţă consideră că nu este etic ca de dragul unui embrion să omori mulţi alţii, pentru că toţi sunt egali şi din momentul fecundării fiecare embrion este un om întreg. În acest caz, cea mai bună soluţie pentru familiile fără copii rămâne înfierea. Şi sunt multe cazuri când după ce soţii au înfiat unul sau mai mulţi copii, Dumnezeu le-a dat şi proprii copii, concepuţi şi născuţi pe cale naturală.

Dar sunt familii care deja au recurs la fecundarea „in vitro” şi acum sunt fericiţi că în sfârşit au un copil. Cum abordăm aceste cazuri?

Nu ştiu ce să spun. La moment, din tot ce ştim despre fecundarea „in vitro”, observăm că aceasta implică o formă de avort, pe care medicii încearcă să o numească cu termeni pe care nimeni nu-i înţelege, dar noi o numim ucidere de om, căci credem că embrionul este un om. Dacă cineva a recurs la fecundare „in vitro” din neştiinţă, vom trata cazul cu îngăduinţă şi înţelegere, iar pruncul născut pe această cale trebuie abordat ca şi orice alt copil. În general însă, soţii credincioşi trebuie îndemnaţi să nu facă acest lucru, ci ori să înfieze copiii străini şi să-i crească ca pe ai lor înşişi, ori să rămână fără copii, căci naşterea de copii nu este un scop în sine, ci un rod al iubirii dintre soţ şi soţie. Există soţi care nu pot avea copii, dar pentru că au văzut în aceasta voia lui Dumnezeu, ei trăiesc în credinţă, sunt fericiţi şi mulţumiţi, fără să cârtească. Bineînţeles, dacă unul dintre soţi are careva probleme de sănătate ce pot fi tratate prin medicamente sau chirurgical, acest lucru se acceptă şi nu este păcat. Dar e bine ca în astfel de cazuri să ne adresăm la medici credincioşi, care să nu recurgă la metode abortive. La fel şi în cazul contracepţiei: se poate aplica iconomia în anumite cazuri de contracepţie neabortivă, dar nicidecum nu pot fi acceptate metodele abortive de contracepţie. Trebuie cu multă înţelepciune şi atenţie să spunem acest lucru mirenilor, iar preoţii din lume trebuie să fie informaţi şi să aibă o abordare echilibrată şi părintească faţă de problemele familiei de astăzi.

A intervievat, ierom. Petru Pruteanu pentru teologie.net
Simonos Petras / 2018

Mulțumim Părintelui Petru Pruteanu pentru îngăduința de a prelua acest interviu, continuare a celui din 2016, pe blogul nostru dedicat iubitorilor Muntelui Athos.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Notă: Părintele Macarie, de origine franceză, este stabilit de câteva decenii la mănăstirea athonită Simonos Petras. Este autorul sinaxarului ortodox, „Sinaxarul. Vieţile sfinţilor Bisericii Ortodoxe”. În România este cunoscut mai ales datorită lucrării sale de anvergură (552 pagini) : „Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic”, în traducerea părintelui diac. Ioan I. Ica jr,  Editura Deisis, 2000 ed. I.

Reclame

Nouă apariție editorială: Ierodiacon Iustinian Stoica de la Muntele Athos: „Părinții mei duhovnicești – mărturii și trăiri” (Doxologia, 2018)

Volumul cuprinde mărturii inedite, desprinse din experiența personală a autorului alături de doi dintre marii duhovnici ai neamului românesc: Părintele Arsenie Papacioc și Părintele Petroniu Tănase.

Prima parte a cărții este dedicată părintelui Arsenie Papacioc, cel căruia părintele Iustinian i-a fost fiu duhovnicesc vreme de 55 de ani. Deoarece despre părintele Arsenie s-a scris și s-a vorbit mult, autorul a așternut în scris doar ce a învățat și a cunoscut personal din viața marelui duhovnic, conturând mai ales portretul de om al rugăciunii și al jertfei.

A doua parte a cărții, mult mai densă și mai extinsă, este dedicată părintelui Petroniu Tănase, cel alături de care părintele Iustinian a viețuit mai bine de 38 de ani, dintre care aproape 30 la Prodromu. Cunoscând toate eforturile depuse de părintele Petroniu pentru revigorarea vieții duhovnicești și restaurarea schitului, autorul a socotit de cuviință să aștearnă în scris râvna și strădaniile acestui tainic părinte.

Categorie: Biografii, memorii
Data apariției: 2018
Număr pagini: 484
ISBN: 978-606-666-720-3
Tip copertă: cartonată
Format carte: 16,5 x 23 cm
Culoare interior: policromie

Cărțile editurii Doxologia pot fi comandate online de la link-ul: goo.gl/ckwjqq

Cap. XLII: Despre ascultare [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

În aceeaşi noapte în care a fost tuns monah, dreptul Acachie din Kafsokalivia a visat că ţinea o lumânare a cărei lumini era aşa de strălucitoare, încât lumina întreaga zonă. Acest sfânt a trudit mai ales la acel fel de smerenie care e născută din ascultarea deplină. El, cu bucurie şi râvnă îi asculta pe toţi, atât pe egumen, cât şi pe fraţi, împlinind sarcinile grele şi uşoare care-i erau încredinţate.

Pustnicul Damaschin mi-a spus că în Sfântul Schit din Kafsokalivia trăia părintele Grigorie (Karatos), în Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului». El avea sub ascultare un monah, care a căzut grav bolnav şi era pe moarte.
– Părinte, a spus el chiar înainte de a muri, unii m-au întrebat de ce nu mi-am împlinit ascultarea aşa cum mi-a fost încredinţată.
– Spune-le, fiul meu, că în locul tău eu voi fi răspunzător pentru împlinirea ei, i-a spus părintele.
Atunci monahul a zâmbit şi şi-a dat duhul.

Un pustnic mai în vârstă spunea:
– Dintre virtuţile unui monah prima este ascultarea. Cea din mijloc e ascultarea şi ultima e tot ascultarea şi «Doamne, miluieşte…».
Şi iarăşi a spus:
– Ţi-ai găsit un părinte? Ai găsit raiul. Ascultarea e calea cea mai inteligentă şi mai scurtă de a-L găsi pe Dumnezeu. De la început, încearcă să găseşti în ea un gust dulce. Apoi continuă cu curaj şi pe cale vei aduna în sacul tău binecuvântările lui Dumnezeu.

Când părintele doctor Spiridon Kambanos, călugăr la Marea Lavră, l-a primit ca începător pe părintele doctor Pavel Pavlidis, i-a spus:
– Ia o bucată de hârtie, un stilou şi scrie: Viaţa călugărească este «Să fie binecuvântat» şi «Binecuvintează».

Părintele Damaschin din pustia Sfântului Vasile mi-a povestit despre binecuvântatul părinte Gherasim, care a trăit trei ani pe vârful muntelui Carmel, într-un paraclis al Profetului Ilie, mai sus de pustia Sfântului Vasile şi lângă Kerasia. Cu el avea un împreună nevoitor, părintele Calinic şi ucenicul său Isaac. La început, Isaac era neascultător şi certăreţ. Într-o zi, părintele l-a chemat şi i-a spus:
– Fiule, du-te şi caută alt loc. Până acum nu ai făcut nimic altceva decât te-ai certat.
Isaac s-a pocăit şi a început să suspine cu remuşcare. A plecat într-un loc pustiu şi a plâns toată ziua. De atunci înainte s-a schimbat complet. A devenit un ucenic evlavios. Se spune de asemenea că, după adormirea sa, trupul lui a răspândit mireasmă.
«Binecuvântată obşte, binecuvântată obşte!», acestea erau cuvintele pe care le spunea totdeauna monahul Iacob, Luminătorul de la Dionisiu, dar mai ales când s-a apropiat de moartea sa. El era mândria Athosului; un atlet al rugăciunii, un luptător pentru sfânta ascultare şi un exemplu de urmat în viaţa de obşte. El era absolvent al Institutului Politehnic din Atena, dar s-a remarcat şi a primit daruri în şcoala virtuţii, care se numeşte obşte.

Egumenul mănăstirii bulgare Zografu a fost un om sfânt. El avea o înfăţişare îngerească. 40 de ani părintele său nu l-a chemat niciodată pe nume. I-a luat 20 de ani ca să scrie o carte, şi când i-a prezentat-o părintelui său, acela l-a încercat în continuare, spunându-i cu un ton aspru al vocii: «E tocmai bună de ars». Părintele i-a luat-o, dar nu a ars-o, pentru că după moartea lui a fost găsită printre lucrurile sale.

Printre scrierile vrednicului de pomenire părinte Gavriil Dionisiatul a fost găsită următoarea:
«În anul 1810, când era egumen al Mănăstirii Dionisiu evlaviosul ieromonah Chiril, un frate pe nume Evdochim, care dorea să fie martir pentru Hristos, insista la părintele său să-i permită a merge la Constantinopol, ca să moară acolo ca mucenic. Egumenul, cunoscând caracterul neserios al călugărului, nu i-a dat binecuvântarea sa.
Evdochim a găsit pe un alt frate din mănăstire, numit Bonifatie, care avea aceleaşi păreri ca şi el şi au plecat împreună la Constantinopol, unde Îl predicau în public pe Hristos şi-l numeau pe Mahomed profet mincinos. Pentru aceasta, au fost aduşi în faţa judecătorului şi torturaţi, aşa cum făceau turcii de obicei. Nefiind în stare să îndure torturile, s-au lepădat de credinţa în Hristos şi amândoi au devenit musulmani, ca să-şi salveze viaţa aceasta trecătoare.
Câţiva ani mai târziu, Evdochim şi-a revenit în simţiri şi s-a întors la mănăstirea sa, unde a fost primit şi i s-a dat un canon pe care l-a împlinit cu pocăinţă. Apoi, după un timp, crezându-se destul de curajos, a dorit din nou să-şi verse sângele, ca să-şi spele păcatul lepădării. El l-a implorat pe egumenul Ştefan să-i dea voie să meargă direct la Constantinopol, ca să nimicească lepădarea sa prin mărturisirea lui Hristos şi moartea pentru El.
Egumenul l-a mustrat foarte aspru, spunându-i că ar trebui să rămână în rugăciune şi pocăinţă, şi ar fi deajuns ca să primească iertarea de la Dumnezeu. Evdochim a continuat să insiste, iar în cele din urmă egumenul a decis să trimită un frate tânăr, numit Iosif, ca să-l însoţească pe Evdochim la Constantinopol. Iosif era pictor şi foarte drept; el avea mintea unei persoane mai în vârstă.
– Te rog, însoţeşte-l pe frate, din dragoste, la Constantinopol, sprijinindu-l ca martor la martiriul său, pe care-l doreşte atât de mult.
Ca un bun călugăr în ascultare, binecuvântatul Iosif i-a făcut o plecăciune egumenului şi i-a spus:
– Binecuvintează, părinte, şi fie ca harul lui Dumnezeu să-mi dea putere mie, celui nevrednic.
De îndată ce au sosit în oraş, Evdochim s-a prezentat la curte, spunând tuturor că a greşit când a renunţat la credinţa sa şi a criticat religia islamică, proclamând credinţa în Hristos ca singura adevărată. Din acest motiv, judecătorul i-a poruncit să ţină în mâini cărbuni aprinşi, pentru a testa adevărul declaraţiei sale.
Nefericitul Evdochim şi-a pierdut din nou curajul şi a refuzat să facă aceasta şi, sub ameninţările judecătorului că va fi spânzurat dacă insistă asupra declaraţiei sale, s-a lepădat de credinţă din nou şi l-a acuzat pe Iosif, care era în auditoriu, că l-a silit să facă declaraţia aceasta. Apoi, judecătorul s-a întors către Iosif şi i-a spus că dacă refuză să se lepede de credinţa sa şi să devină musulman, va fi ucis, pentru că a încercat să schimbe credinţa unui musulman.
La acestea, vrednicul de pomenire a răspuns că Evdochim însuşi a dorit să devină martir pentru Hristos şi că el l-a însoţit numai din dragoste frăţească. Dar să se lepede de Hristos, singurul Dumnezeu adevărat, şi să devină musulman, nu va face niciodată, chiar de-ar fi să moară de o sută de ori.
După aceasta, Evdochim a fost eliberat şi lăudat de turci, iar Iosif a fost închis. Peste câteva zile a fost condus din nou în faţa judecătorului, unde a repetat din nou mărturisirea lui Hristos. I s-a spus atunci că, dacă continuă să insiste asupra părerilor sale, va fi torturat şi decapitat, iar dacă se va răzgândi, va fi răsplătit cu multe onoruri şi bogăţie. La aceste ameninţări, binecuvântatul Iosif nu a fost tulburat deloc, ci a declarat hotărât credinţa în Hristos. În închisoare a îndurat cu mare putere torturi, iar în cele din urmă a fost decapitat, primind de la Hristos cununa slavei de martir.
Iar vrednicul de milă, Evdochim, rămânând un scurt timp în acea falsă poziţie şi neputând să îndure mustrările conştiinţei sale, pentru comportamentul şi trădarea fratelui său, s-a întors la mănăstire, rugându-se ca ei să aibă milă de mântuirea lui.
După ce au auzit povestea acestei întâmplări, egumenul şi fraţii nu i-au dat voie să intre în mănăstire, dar din milă i-au impus un canon pentru restul vieţii, ca să stea la mică distanţă de mănăstire, lângă un izvor, într-o chilie mică, unde să-şi plângă marile sale păcate, iar înaintea morţii sale i se va permite să primească Sfintele Taine.
Sub acest canon a trăit sărmanul de el aproape 30 de ani, postind, lucrând şi plângându-şi cumplita cădere. Părinţii cei mai bătrâni, ce au supravieţuit veacului acesta, îşi amintesc că venea până la drumul ce duce spre mare, pentru a lua pâine şi mâncare de post. Despre marile sale nevoinţe mărturisesc prispele ce s-au păstrat până astăzi, lucrate numai de mâinile sale, în acea văgăună prăpăstioasă şi stâncoasă, precum şi cei câţiva măslini şi alţi copaci sădiţi de el, ce poartă denumirea de «Evdokimos» sau «La Evdokimos».
La ostenelile trupeşti mai adăuga şi lacrimile nesecate, după cum au constatat duhovnicii mănăstirii care l-au vizitat.
Iar Preabunul Dumnezeu, nevoind moartea păcătosului şi văzându-i întoarcerea prin pocăinţă adevărată, a primit şi a iertat făptura Sa, înştiinţându-l pe acesta printr-o vedenie şi îndemnându-l să se ducă la mănăstire, să ceară să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să fie pregătit pentru cea din urmă clipă din viaţa sa.
El a venit la biserică prin întuneric, a bătut la poartă şi a întrebat de egumenul Evloghie. I-a spus despre vedenie şi cu lacrimi a cerut iertare şi să primească Sfintele Taine. După ce s-a împărtăşit, a refuzat să intre în mănăstire, chiar dacă egumenul i-a dat binecuvântare să facă lucrul acesta. În schimb, s-a întors spre răsărit, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi acolo, lângă intrarea în mănăstire, înainte de zorii zilei şi-a dat duhul, rămânând un exemplu pentru noi toţi, că putem evita blestemata mândrie a neascultării, care a pricinuit căderea omului încă de la început.
Din cauza neascultării au căzut din cer în iad şi unii dintre îngerii netrupeşti. Dimpotrivă, smerenia şi ascultarea l-au făcut pe binecuvântatul monah Iosif să se alăture cetei sfinţilor din cer.
Neascultarea e un mare păcat, dar pocăinţa e admirabilă. Treizeci de ani, Evdochim şi-a petrecut viaţa la o mică distanţă de mănăstire, de unde putea asculta clopotele şi cântările de seară, privind biserica luminată la ceasuri şi privegheri, ştiind că fraţii săi mergeau la slujbe şi primeau Sfânta Împărtăşanie în timpul Liturghiilor. Ca un alt Adam, izgonit din rai şi singur pe marginea prăpăstiei, el avea numai păcatele ca însoţitori.
Fie ca Dumnezeu să o cruţe pe creatura Sa şi să-i dea pace. «Am păcătuit înaintea Ta, Părinte, şi nădăjduim să aflăm mântuire prin mila Ta».

Părintele Efrem din Katunakia, care avea multă învăţătură şi experienţă despre teologie, adesea dădea sfaturi despre iubitul subiect al binecunoscutei ascultări:
„Numai diavolul ştie totul despre importanţa unui stareţ şi despre puterile ce-i sunt date lui. Dacă părintele tău îţi spune să mergi pe lună, du-te. Nu contează cum e părintele. Nu trebuie să aibă importanţă pentru noi. Singurul lucru important e ascultarea. Ai ascultat? Dacă da, vei merge în Rai.
Poţi să primeşti Sfânta Împărtăşanie de zece ori pe zi, sau să te rogi cu rugăciunea minţii sau să mergi la priveghere şi să posteşti tot timpul. Nu e destul. Trebuie să fii ascultător. Te supui? Vei vedea Raiul. Nu te supui? Vei merge în iad. Nu e cale de mijloc. Adam nu s-a supus şi a fost scos afară din rai. Nu e nimic altceva între acestea. Aceasta e singura cale. Proorocul Ilie Îl avea pe Dumnezeu. Elisei îl avea pe proorocul Ilie ca îndrumător. Proorocul Ilie, înainte de a pleca din această viaţă, l-a avut pe Ghezi sub ascultare. El, care a fost ascultător, a fost de folos în vindecarea lui Neeman de lepră. Şi astfel se exprimau şi călugării, cu puţine cuvinte: «Ascultarea înseamnă viaţă, neascultarea înseamnă moarte». Prin ascultare câştigi tot. Nu încercăm să spunem că toate celelalte nu contează. Te pot folosi, dar într-un mod secundar.
Singura fiinţă pe care am iubit-o vreodată şi de care îmi era frică era părintele Iosif. Câteodată, părintele spunea ceva ce în aparenţă părea greşit. Dar trebuie să împlineşti ascultarea. Ascultare deplină. Lângă părintele am trăit roadele unei ascultări depline. Când îi eram ascultător, nu-mi era frică nici de Dumnezeu. Şi ce spunea părintele? «Eşti iertat. Să fii binecuvântat».
Erau doi bătrâni care trăiau lângă noi şi aveau un ajutor. El fusese căsătorit, dar fiindcă era posedat de demoni, soţia lui a divorţat de el, iar el a plecat la Sfântul Munte. A mers la cei doi bătrâni şi ei i-au spus: «Dacă ai grijă de noi, vei moşteni tot ce avem, micuţa noastră locuinţă şi bisericuţa din ea». «Accept», a răspuns el.
El era foarte ascultător; strângea sare din ocnele de sare şi o schimba pe cartofi, ceapă şi fasole. De asemenea, lucra lucruri de mână. Pleca pe întuneric şi venea pe întuneric. Îi judecam pe bătrâni, spunând: «Dacă se îmbolnăveşte tânărul de o asemenea muncă grea, cine va avea grijă de voi?». În ciuda tuturor, nu i s-a întâmplat nimic; el era ascultător şi continua să aibă grijă de bătrâni. Dar când cineva din Statele Unite i-a trimis o sută de dolari, a păstrat banii, fără să-i întrebe pe bătrâni. De atunci înainte a început să facă aşa cum dorea el. Chiar şi demonul din el a devenit tulburat. Când cineva îşi urmează propria voie e egal cu neascultarea. Asemenea lucruri s-au întâmplat de multe ori.
Binecuvântat e monahul din ascultare, care îl iubeşte pe părintele său, aşa cum îl iubeşte acela pe el. Dacă aceasta ar fi peste tot, toţi ar deveni sfinţi. E ca şi cu bătrânul care i-a spus ucenicului lui: «Cum mă vezi pe mine?». «Ca pe un înger», i-a răspuns el. «Va veni un timp când mă vei vedea ca pe un demon», a spus bătrânul.
Nu că bătrânul e un demon. De fapt, ispita vine şi-ţi aduce gânduri împotriva bătrânului; aşa cum mi s-a întâmplat şi mie odată, când n-am putut sluji Liturghia, deoarece am vorbit împotriva lui. Nu judeca pe nimeni, nici pe vecinul tău, nici pe altă persoană. Nu-ţi poţi imagina cât de repede harul lui Dumnezeu se depărtează de tine.

Părintele Ahile de la Sfânta Ana, simplu şi bun la inimă, printre alte multe lucruri ne-a spus şi despre o experienţă personală pe care o avusese. Înaintea morţii sale, propriul său tată, care a trăit până la o vârstă bogată şi înaintată, a venit să stea cu el şi să fie îngrijit. Cu un an înainte de a muri, tatăl său a fost tuns monah de fiul său. Când se apropia timpul plecării tatălui său, părintele Ahile a intrat în camera lui şi a observat că era supărat.
– Tată, de ce eşti aşa tulburat? a întrebat el.
– Fiindcă au venit diavolii, ameninţându-mă, spunând că-mi vor lua sufletul.
– Dacă vin din nou, i-a spus Ahile tatălui său, spune-le: «Ce vreţi de la mine? Sunt sub ascultarea unui părinte. Sunt numai un călugăr sub ascultare».
În ziua următoare, demonii au venit din nou la el. Aşa că el a spus: «Ce vreţi de la mine? Sunt sub ascultarea unui părinte». Demonii au dispărut imediat.

Un ascet ascultător în vârstă şi cu discernământ, care avusese grijă de trei părinţi bătrâni, spunea:
– Ascultarea îţi va aduce de toate. Ascultarea Îl câştigă pe Însuşi Dumnezeu.

Părinţii aghioriţi spun:
– Ascultarea este viaţă; neascultarea este moarte.

În Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului», ce aparţine de unul din schiturile Mănăstirii Xenofont, trăia cu mulţi ani în urmă un călugăr foarte simplu, bun şi amabil, pe nume Teofilact.
Când de sărbătoarea «Teofaniei» a auzit: «Azi apele sunt sfinţite», l-a întrebat pe părintele său, Grigorie:
– Părinte, cum se întâmplă? Sunt toate apele sfinţite? Chiar apele mării?
– Desigur, fiul meu. Harul nevăzut, atotcreator, acţionează asupra tuturor vieţuitoarelor şi a celor fără de viaţă, lucruri văzute şi nevăzute, şi sfinţeşte toată materia, cu scopul sfinţirii omului. Şi prin această apă sfinţită, toţi credincioşii Bisericii sunt sfinţiţi. Aşa că apele mării sunt sfinţite şi devin luminătoare. De fapt, dacă vrei să fii martor la aceasta, coboară-te până la mare şi vei afla apa proaspătă şi azi poţi să o bei.
Astfel i-a vorbit părintele evlaviosului călugăr, care, cu o ascultare fără murmur, a mers cu un vas de la schit până la mare. El a gustat apa şi a aflat-o într-adevăr foarte proaspătă; şi-a umplut vasul şi s-a întors la părintele său plin de bucurie.
Împreună cu părintele său au ţinut aceasta în taină timp de 35 de ani. În fiecare an, părintele Teofilact se cobora până la mare şi lua, ca binecuvântare, apă proaspătă, de băut. Şi aceasta a continuat trei ani după moartea părintelui său, până când a fost silit să descopere această minune celorlalţi părinţi din schit, prin propria sa simplitate şi ascultare. Ei au reacţionat cu îndoială, puţină credinţă şi gândire raţională şi apoi l-au convins pe el să meargă şi să le aducă nişte apă ca să bea. Părintele Teofilact a plecat bucuros. Când s-a întors cu vasul, era umplut, de această dată, numai cu apă sărată de mare.

Un pelerin l-a întrebat odată pe un pustnic:
– E posibil pentru un mirean să fie ascultător, de vreme ce nu e călugăr? Un călugăr îl are pe stareţul său. Dar un mirean?
El i-a răspuns:
– Să spunem că toţi avem acelaşi duhovnic. Acela e cel căruia ne supunem. Dacă lucrezi undeva şi ai un superior, un director sau un director adjunct, trebuie să te supui; nu e altă cale. Părintelui tău duhovnicesc te supui duhovniceşte. Să te supui supraveghetorului tău la muncă e obligatoriu. Nu poţi să faci altceva decât să te supui. Dacă eşti soldat în armată, te supui sergentului tău. Nu poţi refuza. Nu poţi să spui: «Nu, nu merg acolo». Te supui din necesitate. Când îl întrebi pe duhovnicul tău «Ce să fac?», şi el îţi spune «Fă aceasta, fiul meu», trebuie s-o faci. Fiecare persoană are un părinte duhovnic. Părinţii aveau un îndrumător şi un egumen. Tu îl ai pe părintele tău duhovnicesc. E acelaşi lucru. Trebuie să fii sfătuit de el şi să te supui. Iar duhovnicii nu sunt… oameni obişnuiţi. Duhovnicul nu este un om comun. Nu. Dacă a spus duhovnicul un lucru, asta înseamnă că l-a spus Dumnezeu Însuşi. Iar dacă te-a iertat duhovnicul, înseamnă că Dumnezeu te-a iertat.
Să luăm următorul exemplu. Să zicem că ai făcut ceva şi din această pricină duhovnicul îţi interzice să te împărtăşeşti o lună. Te-ai putea oare împărtăşi mai devreme de o lună? Sigur că nu, fiindcă eşti legat. Şi nu te împărtăşeşte nici alt preot, ştiind că eşti legat. Nici tu nu poţi încălca porunca duhovnicului tău, ducându-te să te împărtăşeşti înainte de trecerea lunii. Ci, abia după aceea te vei putea împărtăşi. Duhovnicul are putere mare. «…şi oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, iar oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer». Dacă ţi-a spus duhovnicul «Doamne, iartă-l!», înseamnă că Dumnezeu te-a iertat. Iar dacă nu te-a iertat duhovnicul, nici Dumnezeu nu te-a iertat, căci duhovnicul este reprezentantul Său.
În Schitul Sfânta Ana Mică trăia un părinte cu ucenicul său. Era una din sărbătorile Maicii Domnului. Ucenicul i-a spus:
– Părinte, ar trebui să merg să pescuiesc, pentru că e zi de sărbătoare şi ce-o să avem la cină?
– Fiul meu, i-a răspuns bătrânul, iată vecinii noştri sunt pescari. Dacă Maica Domnului vrea să avem peşte la cină, vecinii noştri ne vor aduce. De vreme ce nu ne-au adus, Maica Domnului nu doreşte să avem peşte.
– Dar, părinte, ar trebui să avem peşte.
– Nu, nu vreau, a spus părintele.
– Voi merge să pescuiesc, a spus ucenicul şi a plecat.
Imediat, părintele s-a gândit că ucenicul său poate avea o mare ispită şi să cadă în mare, din pricina neascultării. Aşa că a mers în camera lui şi a început să se roage cu şiragul de metanii, pentru ucenicul său. Între timp, monahul a ajuns la mare şi a aruncat undiţa. Imediat a simţit că s-a prins ceva de capătul ei. A tras cu putere şi deodată a ieşit din apă un trup negru, foarte negru, cu ochi sălbatici, gata să-l atace pe monah. Dar o putere nevăzută părea să-l ţină pe loc (bătrânul se ruga pentru ucenicul său).
Monahul a fugit îngrozit, cu satana urmărindu-l îndeaproape tot drumul, de pe ţărm până la Sfânta Ana, prin curte, până aproape de uşa chiliei sale. Când a deschis uşa să intre, diavolul i-a spus: «Monahule, ce pot să-ţi fac, de vreme ce părintele tău se roagă cu şiragul de metanii pentru tine? Altfel te-aş fi aruncat în mare şi te-aş fi înecat».
Iată ce poate face neascultarea!

Un monah mai în vârstă spunea:
– Ne lipseşte smerenia. De aceea suntem chinuiţi şi chinuim şi noi pe alţii. Suferim până devenim smeriţi.

De trei ori fericitul bătrân H. de la Sfânta Ana a făcut multă ascultare la duhovnicul său, care l-a ţinut timp de 18 ani paraclisier la Kyriakon! În acei ani, creştinii erau foarte evlavioşi şi avea de la 3 până la 4 Privegheri pe săptămână. Şi acest vrednic de pomenire, întotdeauna desculţ, îşi împlinea îndatoririle sale cu multă grijă. Din cauza muncii grele şi a faptului că trebuia să stea în picioare tot timpul, a plecat din această lume ca un martir, bucuros şi în pace.

Părintele Serafim din Dimitriada a fost un exemplu de monah ascultător pentru părintele său cipriot, Onufrie, de la Sfânta Ana.
Virtutea părintelui Serafim a ajuns înălţimile părintelui său duhovnicesc. Pentru orice i se cerea de ceilalţi părinţi ai schitului să facă, el răspundea întotdeauna «să fie binecuvântat». El avea o ascultare desăvârşită.
Odată, părintele Mina i-a spus:
– Frate, fă dragoste şi du-te la arsana să iei peşte, că avem mare nevoie.
Părintele Serafim s-a supus şi a plecat imediat spre mare. Pescarii însă, neavând peşte, fără ca el să-şi dea seama, i-au pus în desagă*, în loc de peşte, pietre din mare! El le-a cărat la chilie. L-a chemat pe părintele Mina să-i aducă un vas albastru să pună peştele, pentru că sacul lui era foarte greu.
L-a golit în vas şi cu mare uimire au văzut că erau pietricele. Atunci părintele Mina i-a spus:
– Vezi aceasta? Neascultarea ta a schimbat peştele în pietricele.
El l-a crezut şi a început să plângă, cerându-şi iertare.
Părintele Serafim era neînvăţat, dar cu răbdare a practicat caligrafia şi una din lucrările sale de caligrafie, o poezie, e păstrată până astăzi. A avut moartea unui om drept.
În Chilia Sfântului Ioan Botezătorul de la Schitul Sfânta Ana trăia părintele Grigorie, care niciodată nu a fost neascultător. Ca să-l ajute să sporească pe calea nepătimirii, părintele său îl mustra în faţa celorlalţi, în timp ce erau în biserica principală, spunându-i:
– Pleacă de aici.
Şi el, plin de bucurie, cădea la pământ în prezenţa tuturor, atât a părinţilor, cât şi a vizitatorilor şi spunea:
– Aceste picioare mă vor conduce spre Rai!
După plecarea din această lume trecătoare a părintelui său, el, care dorise atât de mult isihia, a mers la Chilia «Adormirii Maicii Domnului» de la Sfânta Ana Mică.
*Desaga (ντορβάς) este traistă formată din două părţi care se poartă pe umeri sau pe şa.

Părintele Azaria se plângea şi plângea de câte ori era neascultător. Când era întrebat despre tristeţea sa, el răspundea:
– Un călugăr din ascultare este sub binecuvântarea şi apărarea părintelui său. Chiar şi în absenţa lui, binecuvântările îl ocrotesc de multe rele. Un călugăr neascultător seamănă cu o barcă prea încărcată, care e lovită de valuri şi până la urmă e scufundată de ele.

Părintele Grigorie de la Sfânta Ana, care dorea isihia, a plecat la Schitul Sfânta Ana Mică, dându-i Chilia Sfântului Înaintemergător părintelui Averchie. Ultimul era originar din Bulgaria şi învăţase cu mare entuziasm să vorbească greaca.
Părintele Averchie a fost întocmai ca părintele său şi ca părintele Mina din Mavrovunio. Nici un cuvânt fără rost nu ieşea din gura sa. El câştiga bani vânzând lămâi şi portocale cultivate în grădina sa, şi astfel îşi cumpăra rezerva anuală de grâu. Întotdeauna îi lua înăuntru pe vizitatorii săi. De fiecare dată când un străin bătea la uşa lui, îi deschidea şi-i oferea 4 sau 5 smochine, pe o scândură de lemn, împreună cu nişte apă, într-o cană de lemn. Apoi imediat se apleca şi pleca, ca să nu piardă prin vorbă legătura cu Dumnezeu.
Când un lucru obştesc trebuia făcut în schit, el era primul care ţinea o funie în mâinile sale, ca să poată fi ascultător cu dragoste, iar ceilalţi părinţi ai bisericii îi spuneau:
– Părinte, eşti bătrân. În fiecare zi este Liturghie şi tu nu mănânci nimic altceva decât pâine şi apă. Ce se va întâmpla cu tine? Trebuie să te gândeşti şi la trupul tău, ca să poţi sluji până la sfârşitul vieţii!
Iar el, foarte serios şi cu lacrimi în ochi, răspundea:
– Părinţilor, acum trebuie să stau treaz în ascultare, că sunt bătrân, ca să nu fiu prins în neascultare în clipa morţii, şi astfel să-mi pierd sufletul!
Rareori mergea la Karyes şi-i sfătuia pe toţi să nu se depărteze deseori de schit.
– Nu e bine pentru călugăr să plece des din schit, pentru că există pericolul pierderii cursului practic al virtuţii, care ridică monahul la înălţimile unei lupte interioare ce-l face nepătimitor.
Mulţi se spovedeau la el, pentru că ştiau că ascultarea lui era ireproşabilă, că niciodată nu-şi avea voia proprie şi că sfatul lui era liber de orice gânduri rele. El slujea Liturghia desculţ, vara şi iarna, fiind ca părintele Ilarion Isihastul, care trăia mai sus de Dionisiu în săraca aşezare a Înaintemergătorului.

Cu mulţi ani în urmă, în una din mănăstirile atonite nu era nici un sicriu, aşa că unul dintre părinţi, care era tâmplar, a făcut unul ca să fie folosit de toţi părinţii, în care puteau fi căraţi până la cimitir când mureau. De îndată ce a fost terminat, a fost dus în biserica principală. Toţi au auzit de el şi au venit să-l vadă. Apoi, «dikaiosul» a spus:
– Mă întreb cine va fi primul care va fi cărat în el de la biserică la cimitir?
Toţi şi-au pierdut curajul, cu excepţia unui tânăr care i-a spus părintelui său:
– Părinte, am binecuvântarea să merg eu primul?
Şi părintele i-a spus:
– Da! ştiind că tânărul ajunsese la înălţimi de virtute.
Părinţii au crezut că tânărul glumise. Dar el a început cu lacrimi de pocăinţă să se pregătească pentru moarte. Părintele său a cunoscut aceasta. Exact cu 40 de zile mai târziu clopotele au bătut. Când au auzit toţi de la schit se întrebau unul pe altul cine plecase, şi când au aflat, au spus:
– O, ce hoţ! Ascultându-şi părintele, care i-a dat binecuvântare să plece primul, a părăsit această viaţă trecătoare pentru cea veşnică. Astfel a furat raiul prin ascultare!
Şi ei, plini de bucurie, l-au urmat până la mormânt, minunându-se că până astăzi ascultării depline nu îi este frică de moarte, dar dăruieşte celor ce o au, trecere fără frică de la pământ la cer! Şi toţi l-au binecuvântat pe tânărul monah şi pe părinţii săi, care au devenit exemple strălucitoare de urmat pentru toţi monahii.

În 1922, unul din părinţii de la Sfânta Ana l-a adus pe tatăl său natural, Ioan, la schit. După un timp, bătrânul a fost tuns monah şi i s-a dat numele Ioachim. Fiul său, călugărul Antonie, i-a spus lui:
– De vreme ce nu poţi să citeşti, poţi să-ţi foloseşti degetele ca să spui Rugăciunea lui Iisus.
Arătând spre mâna tatălui său, a adăugat:
– De vreme ce păcătuim cu aceste mâini, trebuie să ne folosim degetele, să spunem această mică rugăciune, ca să ne mântuim.
Părintele Ioachim s-a supus desăvârşit şi se ruga după cum a fost învăţat. Lui i-au fost dăruite lacrimi neîncetate cu rugăciunea sa şi a devenit atât de smerit, încât de fiecare dată când vedea călugări tineri le săruta picioarele!
Părinţii schitului au vrut să încerce dacă lacrimile sale erau cu adevărat din umilinţă sau dacă avea o voinţă proprie, aşa că într-o zi i-au spus:
– Părinte Ioachim, când treci pe lângă cimitir, ar trebui să spui: «Părinţilor, binecuvântaţi». Şi bătrânul Ioachim, un adevărat fiu al ascultării, când trecea pe lângă cimitir, se oprea la intrare şi spunea: «Părinţilor, binecuvântaţi».
Chiar atunci, oasele celor răposaţi au scârţâit şi el a auzit o voce, spunând: «Domnul, bătrâne Ioachim». Şi părinţii care erau cu el au spus:
– Vai de noi, care am venit aici de tineri, dar nu ne-au fost dăruite încă asemenea daruri!

Părintele Nicanor, duhovnicul mănăstirii sârbeşti Hilandar, ne spunea despre părintele Miron că de 56 de ani nu a părăsit niciodată împrejmuirea mănăstirii. Când părintele său l-a făcut călugăr, i-a dat o cruce din lemn şi i-a spus:
– De acum înainte această cruce e tot ce ai. Vei fi înmormântat cu ea. Ai grijă să nu o pierzi.
20 de ani mai târziu, părintele Miron a căzut grav bolnav. Călugărul ce-l îngrijea la infirmerie se întreba de ce el refuza cu putere să-şi deschidă cămaşa, pentru ca pieptul lui să fie frecţionat cu alcool. După ce i s-a cerut de multe ori, în final a renunţat şi a permis tratamentul. Când i-a deschis cămaşa, infirmierul a văzut mirat cum crucea de lemn fusese cusută de pielea părintelui Miron şi că era întipărită în carnea lui. Imediat, el a plecat şi i-a spus părintelui său duhovnicesc, iar acesta i-a răspuns: «Hai să mergem şi să vedem dacă nu e o înşelare duhovnicească. Ia un brici şi taie cu atenţie carnea, ca să scoţi crucea».
Infirmierul i-a comunicat părintelui Miron porunca părintelui duhovnicesc, iar acesta s-a supus bucuros, oferind imediat trupul său, fără nici o şovăială. Din cauza ascultării, părintele infirmier nu l-a tăiat, pentru că el era sigur acum că părintele Miron şi-a luat această nevoinţă cu un duh de smerenie, din dragoste curată pentru Hristos.

– Când ai devenit călugăr, şi ce te-a făcut să iei această hotărâre?
– Eu, fiul meu, am dorit să fiu călugăr de când eram foarte tânăr, dar părinţii mei nu m-au lăsat, ci m-au căsătorit. Am avut doi copii şi în 1955, la vârsta de 66 de ani, am venit ca să fiu călugăr, întâi la Mănăstirea Grigoriu, ne-a spus un călugăr dionisiatan.
– Şi ai avut curaj să-ţi părăseşti familia?
– O, fiul meu! Am fost ars de dorinţă dumnezeiască, de dragostea mea pentru Hristos, pentru viaţa de mănăstire. Aşa că mi-am părăsit soţia, copiii, tot ce aveam, nurorile, nepoţii, şi am venit să-i ofer lui Dumnezeu bătrâneţea mea, de vreme ce nu mi s-a permis aceasta în tinereţe.
– Ai stat în Mănăstirea Grigoriu mult timp?
– Am stat acolo 8 luni. Apoi, pentru un motiv anume, am plecat şi am venit la Dionisiu. Dar Visarion, egumenul de la Grigoriu, era un egumen bun. El m-a învăţat cum să-mi împlinesc regula de ascultare. Trei şiraguri de metanii pentru Iisus, unul pentru Maica Domnului şi iarăşi la fel, până am împlinit 12 în total. Acum fac unul şi pentru Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Nifon şi, după aceea, cât de multe vreau. Mi-a dat, de asemenea, un meşteşug de ascultare, de vreme ce eram bun la construcţii. Mi-a plăcut ascultarea. De fiecare dată când mi se cerea să merg, spuneam «binecuvintează». Când am venit prima dată aici, mi-au spus numai două lucruri: «Să fii binecuvântat» şi «Binecuvintează». Eram foarte fericit să fac bine pentru ceilalţi.
– Cum altfel, noi, călugării din chinovii, am putea progresa în virtute?
– Ei bine, încă nu ştii? N-ai învăţat? Ascultă! Ascultare şi dragoste. Ascultarea îţi dă pace, bucurie şi dorinţă pentru Hristos. Iar milostenia e de asemeni un lucru mare. Prin aceste lucruri intri în rai. Dumnezeu îţi iartă toate păcatele. Înţelegi? Mândria e un lucru rău. Cât de mult nu-i place lui Dumnezeu! Nu ca fariseul: «Eu dau şi dau». În final, cel ce-şi bătea pieptul a câştigat răsplată.
– Părinte, ce să fac ca să mă mântuiesc? l-a întrebat un pelerin mirean.
– Ascultă-ţi părintele duhovnic şi fii smerit. O persoană suferă adesea din cauza sa, a adăugat, referindu-se la mândrie.

Un ascet spunea:
– Nu e o idee bună să-ţi schimbi îndrumătorul duhovnicesc. Gândeşte-te la o clădire în construcţie, când sunt schimbări permanente de ingineri şi constructori. Rezultatele nu vor fi bune. Îndrumătorul duhovnicesc, ca un înţelept, trebuie să fie liber să ia hotărâri, nu să urmeze linia celorlalţi.
De asemenea a mai spus:
– Nu voi da niciodată o prescripţie de la distanţă. Nu se poate vindeca de (la) departe.

Un părinte a spus:
– Vrei să fii monah bun în ascultare şi, ca rezultat a 10 până la 15 ani de asemenea ascultare, să devii ascultător cu discernământ? Respectă ce spune Sfântul Ioan Scărarul. El povesteşte despre un bătrân care a mers la un începător şi, de asemenea, la unul care fusese monah de 15 ani. El i-a spus primului: «Cântă». «Binecuvintează. Voi cânta». Şi el a cântat. Atunci i-a spus celuilalt călugăr să cânte. Ultimul, care era monah de mulţi ani, a spus: «Binecuvintează. Eu nu vreau să cânt».
Amândoi au făcut bine. Refuzul celui de-al doilea monah de a cânta nu a fost o neascultare. Dar era o neascultare pentru primul dacă refuza, pentru că el era încă începător. Nu există altă cale, trebuie să treci prin ascultarea fără cârteală. Nu e nimic altceva decât «Binecuvintează». După 15 ani, ascultarea fără cârteală te conduce spre ascultarea cu discernământ.
Să nu crezi că un părinte duhovnicesc nu-i iubeşte pe fiii săi. Ar fi minunat dacă fiii l-ar iubi pe părinte, aşa cum îi iubeşte el pe ei.

Cineva, care s-a luptat pentru duhovnicie şi virtute, a spus:
– Un monah, de dragul ascultării, trebuie să moară de multe ori într-o zi.

Odată, un părinte, ca să-l elibereze pe ucenicul său care era legat de lucruri materiale, i-a poruncit să-şi distrugă ceasul din aur de tencuială. Acel monah îşi iubea ceasul ca pe un idol. Era un dar de la tatăl său. După o mare luptă interioară, a triumfat asupra ego-ului sinelui şi a dragostei iraţionale pentru idol şi s-a supus. Astfel a devenit fericit şi liber.

Un călugăr evlavios dintr-un schit se ruga Maicii Domnului să rămână ucenic pentru tot restul vieţii sale pământeşti. Îi era frică de autoritatea ce o presupune un îndrumător duhovnicesc. El spunea: «Sunt un păcătos».
Puţini au fost atât de buni şi darnici ca el, harnici şi neobosiţi în ascultare, muncitori pentru îndatoririle obşteşti. Deşi era slab la trup, munca lui era egală cu a altor zece. Se supunea părintelui său, ca şi cum era un sfânt.

Părintele Iosif, Locuitorul din peşteră, spunea:
– Dacă un monah nu înţelege bine de la început sensul ascultării şi al rugăciunii neîncetate, plângi pentru el. Pentru că, dacă nu înţelege aceasta, este ca şi cum s-ar fi născut orb şi ar fi rămas orb. Venirea la Sfântul Munte nu valorează nici cât biletele pe care le-a plătit să ajungă aici. Un călugăr neascultător devine fiul diavolului. Cel ce-şi amestecă voia sa cu a părintelui său e ca un om ce face adulter. Din această cauză suferă ispite.

Sfântul Siluan spunea:
Odată, în 1932, un călugăr de la Sfântul Pantelimon, din Vechiul Russikon, m-a vizitat. L-am întrebat:
– Ce mai faci?
Iar el, cu o faţă veselă, mi-a răspuns:
– Simt o mare bucurie.
– Şi de ce eşti aşa de bucuros?
– Toţi fraţii mă iubesc.
– Dar de ce?
– Pentru că-i ascult pe toţi. Când mă trimit undeva, eu spun «Binecuvintează».

Era un călugăr care-şi putea împlini ascultarea şi în acelaşi timp să spună rugăciunea lui Iisus şi să verse lacrimi pentru întreaga lume. Egumenul i-a spus că i s-a dăruit această binecuvântare pentru ascultarea lui.

Un ascet spunea:
– Ascultarea nu trebuie făcută cu supărare şi cu forţa. Nici un stareţ şi nici o stareţă nu e un Diocleţian, care spune tot timpul numai «Nu». Trebuie să le fim recunoscători, pentru că ne ocrotesc pe noi. N-ar trebui să fie reacţii negative împotriva lor, nici neascultare.

Un ascet în vârstă a fost întrebat:
– Este nădejde ca să se vindece o boală mai veche a sufletului?
– Este, atunci când faci ascultare şi începi cu privegherea. Într-o săptămână, ţi-ai redobândit sănătatea. «Ascultarea îl mântuieşte pe cel ce face ascultare, iar toate celelalte cad pe capul egumenului.

Monahul român Enoh îl sfătuia pe un monah începător:
– Supune-te părintelui tău şi fii smerit. Omul suferă din cauza gândurilor sale.
Se referea la aroganţă, care vine din încrederea prea mare în propriile gânduri şi în raţionalism.
Un experimentat truditor al duhului şi virtuţii l-a sfătuit pe un tânăr monah în felul următor:
– Un călugăr ascultător îşi curăţă inima cu lacrimi. El poate ajunge la o stare când are lacrimi de bucurie şi de fericire şi sufletul său tânjeşte după isihie. Îndrumătorul său duhovnicesc ştie că este eliberat de «De ce?» şi «De ce în felul acesta şi nu altfel?». El îi vede setea pentru toate acestea şi se roagă Atotmilostivului Dumnezeu să-i lumineze mintea, să-i dea putere sufletului şi minţii, tot ce este folositor unui monah.

Binecunoscutul părinte duhovnicesc Grigorie plângea de fiecare dată când se gândea la unul din ucenicii săi, părintele Cosma.
– Plâng de bucurie, fiindcă niciodată nu m-a dezamăgit, spunea el.

Am luat următoarele rânduri din jurnalul meu, cu data de 10 octombrie 1968:
„Am părăsit grupul de călugări de la Schitul Sfânta Ana la apus şi am plecat prin pustie spre Katunakia. Trebuia să-mi completez informaţiile despre viaţa părintelui Calinic Isihastul, pentru cartea «Figuri Aghiorite Contemporane». Deşi sălbatică, pustia e dulce. Aceasta e datorită liniştii şi tăcerii ce predomină acolo. Stâncile şi râpele au fost acoperite cu câţiva copaci şi de asemenea erau acolo tufişuri, flori sălbatice şi păsări de tot felul. Te întrebi de unde vine acel cântec al păsărilor, aceşti copii mângâietori ai pustiului, care seamănă cu monahii ce trăiesc ca şi cum ar fi cetăţeni ai cerului.
Am mers la părintele isihast, ieromonahul Efrem, pe care l-am cunoscut de mulţi ani. Când m-a văzut pe geamul atelierului său, m-a întâmpinat cu o faţă luminoasă, familiară şi cu multă dragoste, care-l făcea pregătit de a discuta smerit cu oricine şi de a împărtăşi din experienţa sa valoroasă pe care a strâns-o în timp. Lucra peceţi. Căminul vechi de lângă el era aprins. Ţinea apa la fiert, ca să înmoaie lemnul şi să poată sculpta literele IS-HS NI-KA şi partea pentru Maica Domnului şi pentru sfinţi. De asemenea, el avea în grijă doi călugări bătrâni, pe care-i slujea cu răbdare neîntrecută şi cu ascultare binecuvântată, virtuţi care l-au făcut capabil de a trata bolile bătrâneţii, precum greutatea de a auzi, problemele de urinare, ameţeala şi altele. Nu e nevoie de alte lecţii despre o inimă bună şi iubitoare, decât cele demonstrate de pilda lui. El putea întări un suflet slab şi atrofiat cu cuvintele sale ziditoare. Mi-a vorbit despre subiectul său preferat, ascultarea.
– Fii atent la părintele tău, fiule. Dacă te îndepărtezi de el, vei fi ca un şchiop care-şi poate folosi numai un picior. Nu contează ce-ţi vor spune alţii despre părintele tău, el trebuie să fie pentru tine ca Hristos.
Mi-a dat multe exemple. Printre altele, mi-a amintit şi de fratele lui în Hristos, Procopie, care, înşelat de diavol, a fost plecat o lună. I-am cerut să-mi spună ceva despre pericolele egoismului, indiferenţei, rutinei în timpul Sfintei Liturghii şi despre valoarea evlaviei.
– Am venit la Sfântul Munte unde am găsit părinţi simpli, buni, luptându-se. Căutam un îndrumător, pentru că ştiam că sufletul meu tânjea după mai mult. Dar, a continuat el, ascultarea părintelui meu era deasupra tuturor. A fost un timp când mi-au fost dăruite lacrimi. Plângeam peste tot – la muncă, în pat, mergând, rugându-mă – peste tot. Nu-mi puteam opri pocăinţa. Cât de strâmtă e poarta şi cărarea plină de suferinţă! Domnul a spus: «Luaţi jugul Meu şi învăţaţi de la Mine…» şi: «Jugul Meu este uşor şi povara Mea este uşoară».
– Părinte, de ce Domnul spune pe de o parte că este suferinţă şi pe de altă parte că jugul Său este uşor?
– Pentru că totul depinde de intenţii. Uneori crucea noastră e grea, insuportabilă, alteori e dulce şi uşoară. Ai un părinte duhovnicesc? Dacă da, eşti înarmat împotriva diavolului. Dacă nu ai un părinte, eşti dezarmat. Consideră-l pe părintele tău un sfânt, indiferent cine ar fi. Dar adu-ţi aminte că este şi el om. Să nu fii uimit că are slăbiciuni. Cu toate acestea, părintele tău este ca Însuşi Hristos“.

Călugărul Dorotei de la Noul Schit a venit odată la duhovnicul său şi i-a spus că se gândea să-l părăsească pe părintele său.
– Nu-l mai pot suporta. Vreau să plec de aici.
– Părinte Dorotei, a spus duhovnicul, în Noul Schit eşti numai în ascultarea părintelui tău. Oriunde te vei duce în altă parte, vei fi sub ascultarea mai multora.

Un părinte spunea:
– Un călugăr din ascultare este slăvit prin crucea ascultării aşa cum a fost slăvit Domnul, Care S-a supus morţii.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXXIV: Despre paternitatea duhovnicească şi despre puterea mijlocitoare a părintelui şi îndrumătorului nostru duhovnicesc şi despre marea siguranţă în care se află adevăratul ucenic [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Pentru un călugăr aflat sub ascultare, ocrotirea părintelui duhovnic nu poate fi măsurată, mai ales când călugărul are de înfruntat oameni sau diavoli, atât în viaţa aceasta, cât şi în timpul plecării spre cea viitoare.
Un anume monah trăia în Chilia Sfântului Ioan Hrisostom, ce aparţine de Schitul Kutlumuş a Sfântului Pantelimon. Egumenul de la Kutlumuş era chiar unchiul său şi din acest motiv călugărul făcea adesea tulburare în schit, în ceea ce priveşte câteva probleme. Când a devenit grav bolnav şi era pe moarte, era extrem de tulburat, foarte zgomotos şi agitat. Părinţii i-au citit rugăciunile pentru ieşirea sufletului, însă nu i-au ajutat. De vreme ce tulburarea sa creştea, ei l-au căutat pe părintele lui duhovnic, Hrisostom, care a pus mâna pe fruntea ucenicului său şi i-a spus:
– Fiul meu, Ioan! Adormi în Domnul şi eu voi lua povara ta asupra mea.
El a promis de asemenea să dăruiască metanii şi milostenii asceţilor săraci şi să ceară iertare, în locul lui, de la toţi aceia pe care i-a supărat el. De îndată ce şi-a pus mâna pe capul muribundului şi i-a spus aceste cuvinte, cel tulburat s-a liniştit complet şi şi-a dat sufletul în pace.

Ieromonahul greco-rus, numit Acachie, avea doi călugări în ascultarea sa, Averchie şi Prohor, în Chilia Sfântului Ioan Teologul din Kerasia.
Odată, ei au urcat până pe vârful Athosului şi au stat peste noapte la Katisma Maicii Domnului, locul unde Maica Domnului i s-a arătat Sfântului Maxim Kafsokalivitul. Deşi i s-a spus să nu meargă, părintele Averchie s-a urcat să doarmă într-o chilie singuratică, încuind uşa după el. Noaptea l-au atacat demonii. Unul dintre ei a apărut şi a început să-l lovească cu cruzime. Părintele Averchie a început să ţipe. Stareţul său a fugit la chilie, a luat crucea şi se ruga. Dar demonul nu l-a lăsat. Părintele Averchie nu era în stare să se scoale şi să deschidă uşa. Atunci părintele Acachie a mers la geam şi a spus duhului rău: «Cine ţi-a dat dreptul să-l loveşti pe ucenicul meu?». Aceste cuvinte l-au făcut pe demon să dispară. Averchie a fost eliberat şi s-a liniştit.
Din această întâmplare ne sunt relevate două principii duhovniceşti: importanţa unui stareţ şi pericolul ce poate să apară când voia proprie şi neascultarea ucenicului triumfă.

Părintele Sava duhovnicul a fost numit Noul Hrisostom. El a petrecut 20 de ani cu părintele său, Ilarion Iviritul, şi după trecerea acestuia din această viaţă, el s-a nevoit în Chilia Învierii la Sfânta Ana Mică. A adormit în Domnul la vârsta de 80 de ani.
Era cunoscut pentru darul său de a-i mângâia pe ceilalţi şi de a călăuzi sufletele cu înţelepciune, cu discernământ, cu blândeţe, prin felul lui apropiat, smerit şi iubitor de a fi. El spovedea mereu şi a vindecat mulţi oameni posedaţi. Primea pe oricine, în orice moment al zilei. Dormea numai trei ore pe noapte şi în fiecare după-amiază putea fi găsit răspunzând la nenumăratele scrisori pe care le primea. Şi la toate dădea răspuns. Este socotit a fi cel din urmă dintre bărbaţii purtători de Duh ai generaţiei trecute.
Virtutea discernământului său a devenit proverbială. De pildă, odată a împărtăşit imediat un doctor după ce s-a spovedit şi care dusese o viaţă de păcat. El a explicat de ce i-a dat Împărtăşania: «În cazul acesta, numai Duhul Sfânt poate să-l curăţească». De asemenea, încerca să găsească căi de a se prezenta ca un păcătos, ca să încurajeze persoana care se căia şi se mărturisea. Prezentându-se pe sine ca un păcătos, el o ajuta pe acea persoană să-şi depăşească sfiala şi şovăiala.
În timpul ocupaţiei turceşti, au apărut nişte probleme între turci şi Sfânta Mănăstire Kutlumuş. Turcii au devenit atât de agitaţi, încât se gândeau să o dărâme. Părinţii l-au întrebat pe părintele Sava ce să facă. El i-a sfătuit: «Puneţi stema coroanei engleze la poarta mănăstirii şi pe fiecare turn un steag englezesc».
Turcii au fost foarte mânioşi, dar nu au dorit să pornească război cu Marea Britanie.
Părintele Grigorie, un ascultător strict al poruncilor sfinte, a fost adesea numit «Al doilea Vasile cel Mare».
Vrednicul de pomenire episcop Ierotei de Argolis a scris acestea despre el: «L-am văzut pe Noul Vasile cel Mare împodobit cu aceleaşi virtuţi».
Părintele Grigorie a murit în 1899, la vârsta de 75 de ani. La el s-a spovedit smeritul patriarh, precum şi alţi mulţi ierarhi, unii care stăteau în Muntele Athos, iar alţii care erau în vizită pe acolo. Patriarhului îi erau oferite de părintele său duhovnicesc trei smochine pe o farfurie de lut şi un pahar cu apă de ploaie.

Părintele duhovnic Serafim de la Sfânta Ana era nevinovat şi nu iubea banii. De asemenea, el era iertător, răbdător şi milostiv. A mângâiat multe suflete de la Muntele Athos şi din afară, chiar din jurisdicţia Mitropoliei de Salonic, Kassandrios şi Hierissou.

La Kafsokalivia, la Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului», vieţuia un bătrân pe nume Grigorie (Karotos). Acest bătrân avea un ucenic care, înainte de a-şi da duhul, i-a spus cuviosului bătrân:
– Bătrâne, au venit demonii şi mă întreabă de ce nu mi-am făcut canonul în anumite zile.
– Spune-le, răspunse bătrânul, că iau eu asupră-mi negrija ta.
Ucenicul a surâs mulţumit şi a adormit împăcat.

În timpul spovedaniei, nu numai persoana care face spovedania, ci şi cel ce spovedeşte e judecat.
În trecut, duhovnicii erau practici. Ei nu judecau pe baza gravităţii păcatelor, ci mai degrabă pe baza intenţiei. Ei nu se preocupau prea mult de păcatele spovedite, ci de gândul cum să trateze sufletul persoanei care se căieşte.

Un părinte înţelept spunea:
– Dă-i un canon penitentului dar, de asemenea, mângâie-i sufletul.

Părintele duhovnic al marelui postitor Hagi Gheorghe a fost minunatul ieromonah Neofit (Karamantis), care a trăit din 1756 până în 1860. El a mers în Karyes în 1848, după ce s-a nevoit mai întâi în pustia Kafsokalivia şi Kerasia. Chilia lui, numită după Sfântul Nicolae (Kaprouli), aparţinea de Sfânta Mănăstire Simonopetra. Părintele Neofit era duhovnicul a cinci mănăstiri şi a tuturor ierarhilor care şedeau atunci în Sfântul Munte. A cunoscut ziua trecerii sale, cu patruzeci de zile mai înainte de acest eveniment. Şi-a săpat singur mormântul şi apoi a citit Evangheliile şi Psaltirea. După aceea, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, i-a binecuvântat pe ucenici, şi-a făcut cruce, şi în pace şi-a dat sufletul Domnului.

Printre cele adunate pentru biografia răposatului părinte Kodrat Karakalitul se afla şi faptul că acest păstor vestit avea darul de a pătimi împreună cu cel ce i se spovedea, plângând împreună cu acela şi făcând el însuşi o parte din canonul celui ce se spovedea.

S-a obişnuit ca atunci când un frate moare, ceilalţi să-l ducă în cimitirul schitului şi să-i ceară iertare, prin duhovnicul lui, în caz că acela a supărat pe vreunul din ei.
Când părintele Mina a plecat din această viaţă trecătoare, nici măcar un frate nu a fost găsit ca să spună că a fost supărat de acesta cel puţin o dată. Dimpotrivă, ei spuneau că, chiar dacă părintele Mina era deseori foarte obosit el nu refuza să ajute duhovniceşte sau material o persoană aflată în nevoie.

Erau doi fraţi care se certau mult din cauza unuia dintre ei, Zosima, care întotdeauna cerea din puţinii bani pe care celălalt îi avea, spunându-i că îi datorează acei bani. Acela insista că nu-i datorează nimic. Astfel, ei se certau permanent.
Când părintele Mina a aflat despre aceasta, i-a spus ucenicului său:
– O, binecuvântate Onufrie, ei se ceartă! Trebuie să găsesc nişte bani ca să-i dau celui care cere, ca să opresc cearta aceasta.
Părintele a dus apoi banii pe care îi avea părintelui Zosima şi i-a spus:
– Părinte Zosima, aici sunt banii pe care părintele ţi-i datorează şi pe care mi i-a dat mie. Tu trebuie să păstrezi această taină, de vreme ce ştii că eu sunt duhovnic.
În acest fel, cearta dintre cei doi fraţi a încetat.
Când părintele Mina a plecat din această viaţă, în timp ce toţi lăudau virtuţile lui, părintele Zosima a menţionat că bătrânul i-a dat banii datoraţi lui de celălalt frate cu care se certa. Când celălalt frate a auzit acestea, a spus:
– Nu, eu niciodată nu i-am dat bani ca să-ţi dea ţie, părinte Zosima.
Când părinţii au auzit acestea, au înţeles că într-adevăr părintele Mina a plecat din această viaţă trecătoare la cea veşnică cu mari virtuţi şi L-au slăvit pe Dumnezeu.

Cel mai iubit dintre toţi ai timpului său a fost părintele Gavriil de la Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului», de la Sfânta Ana. El a fost chemat de patriarhul Constantinopolului ca să fie felicitat, dar era prea bătrân să meargă de unul singur şi nu era posibil să fie transportat. El era părintele părinţilor. A murit în 1959, la vârstă de 80 de ani.

Cuviosul ieromonah Acachie, care era unul dintre Pahomieni, mi-a vorbit despre binecuvântatul duhovnic, părintele Dorotei, care trăia în Schitul Kutlumuş cu doi călugări în ascultarea sa. I-a fost cerut de Sfânta Mănăstire Esfigmenu ca să le fie egumen, dar el a refuzat cu smerenie, nedorind să părăsească lupta duhovnicească şi rugăciunea minţii.
Timp de zece ani a fost preot slujitor la Protaton. De asemenea, el a slujit ca tipicar la Protaton – cel mai bun pe care l-a avut vreodată Protatonul. El era acela la care se spovedea arhiepiscopul Leontie al Ciprului. Pentru motive pe care numai Dumnezeu le ştie, el şi-a petrecut ultima parte a vieţii în chilia isihastă Sfântul Ioan Teologul, din cartierul Papagos, din Atena. A fost dăruit cu harisma de a fi un duhovnic capabil să mângâie pe cei ce veneau la el, cel mai bun păstor al oamenilor, un vindecător de suflete experimentat, care se asemăna cu o oază duhovnicească, atât în oraşul Atena, cât şi în pustie. Cei care-l căutau pentru spovedanie şi sfat aşteptau la un rând lung ore întregi, ca să-l vadă.
Spre sfârşitul vieţii lui a fost orb. Deşi lipsit de lumina exterioară, vederea sa duhovnicească a crescut.
Vrednicul de pomenire părinte H. de la Sfânta Ana ne spunea:
Clopotele bisericii băteau, am ieşit afară şi l-am văzut pe părintele Onufrie plângând:
– Ce se întâmplă, părinte, de ce bate clopotul? l-am întrebat neliniştit.
– Viaţa părintelui Ignatie s-a sfârşit, a răspuns el.
Când am auzit acestea, din cauza marii dureri aproape am leşinat.
Părintele Onufrie a venit imediat la Chilia Sfintei Treimi şi mi-a spus:
– De acum înainte, binecuvântate, va fi greu să găsim un duhovnic bun, văzător, cu faptă şi învăţătură, după cum vrednicul de pomenire părinte Mina mi-a spus: „Va veni o vreme când călugării vor spune: «Lăudaţi pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui». Şi se mai spune în Sfânta Scriptură: «Întreabă-l pe tatăl tău şi-ţi va da de ştire; întreabă pe bătrâni şi-ţi vor spune» (Deuteronomul 32, 7).
– Ce-o să facem acum, că duhovnicul nostru a adormit în Domnul, l-am întrebat eu din nou.
Şi el a răspuns:
– De ce mă întrebi, binecuvântate? Mai sunt încă duhovnici care să urmeze tradiţiile acestui loc sfânt.
Părintele Ignatie a venit din Serres când era foarte tânăr. El a lăsat tot ce avea săracilor şi a venit desculţ, ţinând în mâinile sale numai un băţ. A mers în Katunakia la părintele Neofit şi nu şi-a ridicat ochii să vadă dacă era vreun pic de pâine, sare sau altceva în jurul lui. El a văzut numai un şirag uzat de 300 de metanii, «Viaţa ascetică a Sfântului Isaac Sirianul», nişte pâine veche, mucegăită, Evanghelia, Psaltirea şi o carte scrisă de Thikaras. Când a văzut aceste lucruri, el le-a luat în mâini şi le-a sărutat.
Apoi, imediat, a intrat în ascultarea părintelui Neofit. El nu s-a gândit dacă putea sau nu să aibă pâine şi apă, dădea numai mulţumire Maicii Domnului că a fost încredinţat unui mare ascet. Ei au rămas împreună în tăcere deplină şi rugăciune neîncetată cu lacrimi şi nu s-au oprit niciodată.
În Katunakia nu era biserică. Pentru a primi Sfânta Împărtăşanie, ei trebuiau să meargă la Sfânta Ana Mică sau la un schit mai mare.
Părintele Ignatie a fost tuns monah cu acordul mănăstirii.
Când părinţii au văzut marea sa virtute, au cerut Mănăstirii Marea Lavră ca el să fie hirotonit preot, nu numai pentru slujbe, ci şi ca duhovnic. El avea atunci 26 de ani.
Toţi părinţii isihaşti din Katunakia au putut să înţeleagă că nu era un bărbat obişnuit, ci unul deosebit. El era atât de ascultător, încât chiar şi pentru nevoile trupeşti se pleca în faţa părintelui Neofit, care adesea îl trimitea desculţ prin zăpadă la Karyes şi el nu refuza niciodată.
Toţi sârbii, ruşii, bulgarii şi românii din acea zonă s-au spovedit la el, pentru că era un om drept.

Neîntrecut îndrumător duhovnicesc şi spoveditor a fost Mihail Orbul, la Sfânta Biserică a Marilor Voievozi (metoc al Chiliei «Intrarea în Biserică a Maicii Domnului» de la Schitul Sfânta Ana), biserică aflată în cartierul Nea Elvetia (Noua Elveţie) din Atena.
Mulţime mare de suflete a alergat să se uşureze de povara păcatelor sale, găsind în sfinţia sa un părinte şi un sfătuitor experimentat şi discret şi adăpându-se astfel de la izvorul curat al tradiţiei ortodoxe, al învăţăturii şi al slujbelor, sub epitrahilul duhovnicului orb, găsind acolo liman duhovnicesc. Oază de linişte şi alinare duhovnicească s-a făcut «cuibul» părintelui Mihail, mai cu seamă într-o vreme când bântuiau în capitală curentele aduse de străini: ale protestantismului raţionalist, ale bavarezilor, ale lui Otto şi ale urmaşilor săi.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. VII: Despre creşterea copiilor [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Un părinte a spus:
– Rugăciunea este semn al încrederii în Dumnezeu. Când încrederea în Dumnezeu este totală, nu este necesar să te rogi pentru ceva, pentru că Dumnezeu are grijă de ce e nevoie. Atunci trebuie să aştepţi cu răbdare ca fructul să se coacă şi să cadă din copac. De aceea, părinţi, încredinţaţi-vă copiii lui Dumnezeu, pentru că voi le-aţi dat numai trupul, iar Dumnezeu le-a creat sufletul. Deci este obligat să aibă grijă de ei.

Un alt părinte a împărtăşit următoarele gânduri:
– Un copil are nevoie de multă îndrumare şi dragoste. Privitul la televizor este dăunător.
– Un om îi dă unui copil trup din trupul său. Dumnezeu creează sufletul copilului. Când un copil creşte, părinţii nu mai sunt răspunzători pentru el. Dumnezeu dă câte un înger păzitor pentru fiecare om care se naşte, ca să-l ajute de-a lungul vieţii sale. Atunci n-ar trebui ca noi să avem încredere în Dumnezeu?
– Ar trebui să vă ajutaţi copiii până la un punct. Dincolo de asta, lăsaţi-i în grija lui Dumnezeu. Îngerul păzitor este totdeauna cu ei. Cineva ar putea spune: «Dacă un om cedează ispitelor, îngerul păzitor stă deoparte». Dar îngerul nu deznădăjduieşte; el stă alături. Chiar şi când cineva rătăceşte, Dumnezeu îi trimite gânduri bune prin îngerul său păzitor.
– Nu ar trebui să ne depărtăm de Dumnezeu, pentru că aceasta este foarte dureros. Îngerul păzitor încearcă de-a lungul vieţii să ofere gânduri bune oamenilor, el aşteaptă şi suferă, este trist când omul păcătuieşte şi stă înaintea lui Dumnezeu fără a putea face ceva. Să ne gândim la aceasta! Numai asta provoacă atâta durere. Numai din acest motiv oamenii nu ar trebui să se îndepărteze de Dumnezeu, refuzând să facă voia Sa. Unii îngeri mai greu şi alţii mai uşor aduc lui Dumnezeu sufletul omului. Dar alţi îngeri, luptând din greu, chinuiţi şi suferinzi, vin în faţa lui Dumnezeu cu mâinile goale. Este aşa de dureros! Imaginaţi-vă! Merită să vă luptaţi cu demnitate, numai ca îngerul păzitor să nu fie supărat. Sunt atât de mulţi oameni care şi-au văzut îngerul păzitor. Dacă cineva îşi vede îngerul păzitor, nu va mai cere nimic altceva. Când vedem copii mici, zâmbind prin somn, este pentru că îşi văd îngerul păzitor. Ar trebui să vă învăţaţi copiii cum să se roage, pentru că Dumnezeu le ascultă rugăciunile. Rugăciunile ar trebui să pătrundă în inimile copiilor. Rugăciunea nu are nici un rezultat dacă nu vine din adâncul inimii.
– Când copiii sunt mici, ajutaţi-i cu bunătate, pentru ca să înţeleagă mai adânc viaţa. Totdeauna purtaţi-vă cu ei cu bunătate.

Un pustnic obişnuia să sfătuiască pelerinii despre educarea copiilor:
– Încă sunt trist, pentru că nu m-am dus la spovedanie înainte de 18 ani. Sunt încă trist din cauza aceasta. Când un copil are 6–7 ani, trebuie să aibă un părinte duhovnic. Aşa să faceţi.
– Deci, de îndată ce vă întoarceţi de la Sfântul Munte la casele voastre, daţi atenţie copiilor, catehizaţi-i şi păziţi-i, în special cu rugăciunile voastre. Rugaţi-vă aşa cum s-a rugat şi patriarhul Iacov pentru copiii săi. Rugaţi-vă aşa: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, apară, ajută şi ai grijă de copiii mei». Faceţi-vă cruce în timp ce vă rugaţi şi cântaţi un imn Maicii Domnului. Vegheaţi asupra lor. Să ştiţi exact unde se duc noaptea şi cu cine se însoţesc. Anturajul rău strică învăţătura bună. Copilul poate să fie bun, dar altcineva poate să aibă influenţă rea asupra lui. Acesta este sfatul meu către toţi mirenii.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Importanța duhovnicului, Cuviosul Siluan Athonitul

În Postul Mare, în timpul vecerniei, la Vechiul Russikon, Domnul i-a dat unui monah să vadă pe ieromonahul Avraamie în chipul lui Hristos. Bătrânul duhovnic luase epitrahilul şi se pregătea să-l mărturisească. Când monahul acela a venit în locul unde se fac mărturisirile, s-a uitat la duhovnic, un bătrân cu părul alb, şi a văzut că faţa lui era tânără ca a unui băiat şi strălucea cu totul şi era ase­menea lui Hristos. Atunci monahul a înţeles că duhovni­cul stă [îşi săvârşeşte slujirea sa] în Duhul Sfânt şi că prin Duhul Sfânt îi sunt iertate păcatele celui ce se pocăieşte.

Dacă oamenii ar vedea în ce slavă slujeşte preotul, atunci la această vedere ar cădea la pământ; şi dacă preo­tul însuşi s-ar vedea în ce slavă cerească stă [îşi săvârşeşte slujirea sa], ar deveni un mare nevoitor [ascet], ca să nu întristeze cu nimic harul Duhului Sfânt care viază în el.

Scriu aceste rânduri şi duhul meu se bucură că păstorii noştri sunt asemenea Domnului Iisus Hristos. Dar şi noi, oile, chiar dacă nu avem decât puţin har, suntem însă toţi asemenea Domnului. Oamenii nu cunosc aceste taine, dar Ioan Teologul a spus limpede: „Vom fi asemenea Lui” [1 In 3, 2], şi aceasta nu numai după moarte, ci încă de acum, fiindcă Domnul Cel Milostiv a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi Duhul Sfânt viază în Biserica noastră; El viază în păstorii cei neprihăniţi, viază în inima credincio­şilor şi învaţă sufletul nevoinţa [asceza], dă puterea de a împlini poruncile Domnului, ne conduce la tot adevărul şi îl face pe om atât de frumos, încât omul se face asemenea Domnului.

Întotdeauna trebuie să ne aducem aminte că duhovni­cul îşi săvârşeşte slujirea sa în Duhul Sfânt şi de aceea tre­buie să avem evlavie faţă de el. Credeţi, fraţilor, că dacă s-ar întâmpla cuiva să moară de faţă cu un duhovnic şi cel ce moare spune: „Părinte sfinte, dă-mi binecuvântare să văd pe Domnul în împărăţia cerurilor”, iar duhovnicul spune: „Du-te, copile, şi vezi pe Domnul”, va fi după bine­cuvântarea duhovnicului, pentru că Duhul Sfânt în cer şi pe pământ Acelaşi este.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Sursa: siluanathonitul.wordpress.com

Eugen Ionescu și duhovnicul de la Muntele Athos: „Dacă ai, într-adevăr, credintă, atunci totul intră în rânduială, de la sine”

Eugen Ionescu (26 noiembrie 1909 – 28 martie 1994) a fost un dramaturg româno-francez și unul dintre cei mai proeminenți reprezentanți ai teatrului absurd. Într-un interviu acordat revistei franceze Paris Match, Eugen Ionescu relatează experiența de mai jos, pe care a avut-o pe Muntele Athos:

„M-am născut într-o familie ortodoxă și am locuit la Paris. La douăzeci și cinci de ani eram un tânăr reprezentant autentic al culturii seculare din Parisul de pe vremea aceea. Într-o zi, mi-a venit ideea să vizitez Muntele Athos, din cauza așezării ei (și așa și era, în fapt): un loc al pustniciei în Biserica Ortodoxă. Odată ajuns acolo, mi-a mai venit un gând: să mă spovedesc. Asa că m-am dus si am găsit un ieromonah, un părinte duhovnic.

Ce i-am spus părintelui? Păcatele obisnuite ale unui tânăr secularizat, care trăia fără să-L cunoască pe Dumnezeu. După ce m-a ascultat, părintele ieromonah m-a întrebat:
– Fiul meu, crezi în Dumnezeu?
– Da, da, părinte; cred. De fapt, eu chiar sunt botezat creștin-ortodox.
– Ei bine, fiul meu, crezi și accepti pe deplin faptul că Hristos este Dumnezeu și Ziditorul lumii și al nostru?

Aici m-am cam pierdut. Era pentru prima oară când îmi punea cineva această întrebare atât de direct – o întrebare la care trebuia să dau un răspuns onest și în fața căreia trebuia să îmi exprim clar atitudinea. Nu era vorba doar dacă credeam că cineva a creat lumea, dar si că acest Dumnezeu, Creatorul lumii, are legătură cu mine. Si că am și o relatie personală cu El! I-am răspuns părintelui:

– Părinte, eu cred; dar te rog, ajută-mă să înteleg lucrul acesta mai bine.
– Ei, dacă crezi cu adevărat, atunci totul intră în rânduială, de la sine.”

Această întâmplare a determinat o schimbare în viata lui Eugen Ionescu, care, în ciuda celebrității și notorietătii sale, până la sfârșitul vieții a dus o viață pioasă de creștin ortodox, profund credincios.

Ce-au însemnat acele cuvinte ale bătrânului duhovnic: „Dacă crezi, totul intră în rânduială, de la sine”? Părintele n-a vrut decât să îi arate lui Eugen Ionescu faptul că credinta în Dumnezeu nu este o teorie abstractă, oarecare, sau niste cuvinte pompoase. Credința în Dumnezeu înseamnă încredere și ascultare totale față de Persoana care este Creatorul și totodată Mântuitorul tău.

Asadar, credinta în Hristos nu ține doar de cuvinte, ci mai ales de niște eforturi de pocăință conștientă și de întoarcere la dorința și îmbrățișarea lui Hristos, care este Biserica.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Traducere din limba engleză de Mihaela Mihăilă după mystagogy, căreia îi mulțumim pentru osteneală. Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Sfaturi pentru soţi, Starețul Efrem Vatopedinul

Arhimandritul Efrem, stareţul Sfintei Mănăstiri Vatopedi, Muntele Athos

ARHIM. EFREM: Soţii ortodocşi trebuie să fie conştienţi de faptul că amândoi se împărtăşesc de păcat şi de greşeli. Trebuie însă ca la baza familiei să fie o comuniune în Hristos prin taina Bisericii – este foarte important! „Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă”. Nu cred că este posibilă vreo căsătorie fără acordul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu doreşte unirea a doi tineri, căsătoria nu are loc: ori moare vreunul dintre logodnici, ori se despart, ori rămân necăsătoriţi şi astfel nu se mai ajunge la taina căsătoriei. Dacă se ajunge însă la căsătorie înseamnă că aceasta este acceptată de Dumnezeu – fie că unirea este bine-plăcută Lui, fie că este doar acceptată. De aceea, conştienţi de aceasta, soţii trebuie să se tolereze, să fie îngăduitori unul cu celălalt. Iar seara trebuie să discute despre întâmplările din timpul zilei, dând fiecare explicaţii pentru a nu exista neînţelegeri.

Soţul trebuie neapărat să dovedească în mod practic soţiei că o iubeşte. Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul ei se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului, doreşte ca acesta să-i aparţină în întregime. Mai mult, femeia devine invidioasă chiar dacă soţul arată dragoste mamei lui. Dacă îi spui: „Bine, dar este mama lui care l-a născut, l-a crescut, i-a fost alături atâţia anii” ea răspunde: „Da, dar o iubeşte pe ea mai mult decât pe mine!”. Toate femeile asta răspund. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei. Noi, monahii, prin modul nostru de viaţă nu avem experienţa femeilor, însă epitrahilul sfintei spovedanii ne-a dezvăluit foarte multe taine din sufletul femeii. Un alt lucru pe care îl constatăm este acela că femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.

Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude.

Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Soţia trebuie să ştie întotdeauna că soţul o iubeşte şi se gândeşte la ea în orice clipă, trebuie să simtă că în inima lui ea este pe primul loc. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.

Soţia, de multe ori, are faţă de soţ un comportament copilăros. De multe ori face mofturi şi nazuri de copil mic. Tu, ca soţ, trebuie să te cobori „la mintea ei”, să nu-i dispreţuieşti cererile, să încerci să i le satisfaci şi astfel să aduci echilibrul în familie, deoarece în familie toată atenţia trebuie îndreptată către mădularul cel slab (firav, neputincios, n.n.) care este femeia.

Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea părinţilor, nici a propriilor copii. Atât de mare e taina căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii! Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi, ori de la prieteni. Să ştiţi că firea femeiască este pururea bănuitoare, suspicioasă. Tot timpul se îndoieşte şi se întreabă: „Oare mă iubeşte soţul?” Iar dacă va găsi motive de suspiciune, devine fiară. De aceea, trebuie să ştiţi că singurul lucru care o poate cuceri şi poate uni familia este tandreţea. Soţul ideal nu o strigă pe soţie pe nume. După căsătorie, adevăratul nume al soţiei trebuie să fie doar „iubito”. Atunci cei doi vor fi cu adevărat trup şi suflet.

Dacă îţi greşeşte cu ceva soţia, nu-i răspunde pe loc, atunci când eşti dominat de mânie, ci seara, în dormitor când veţi fi singuri, să-i spui cu blândeţe: „Ştii, iubito, azi m-ai întristat cu cutare lucru”. Iar dacă îi arăţi blândeţe îi va pare rău, va plânge şi îşi va cere iertare.

Dacă soţul pleacă undeva şi „uită” să-i spună soţiei, iar aceasta află de la colegii de serviciu, de exemplu, atât de mare este rana sufletească pricinuită de faptul că nu este ea prima căreia soţul să-i spună despre acest lucru, încât cu greu îşi revine. Este nevoie, deci, de multă atenţie. Dacă soţia va înţelege că soţul îi este alături, atunci este capabilă de orice jertfă. Firea feminină are nevoie de cea a bărbatului. Vedeţi, chiar şi la mănăstirile de maici, dacă nu există un duhovnic bun, singure nu pot spori. Întotdeauna firea femeiască are nevoie de sprijinul firii bărbăteşti.

Aşadar, pe cât puteţi, trebuie să vă rugaţi împreună acasă. Rugăciunea făcută în comun uneşte familia. Dacă puteţi, dimineaţa rugaţi-vă împreună, iar seara faceţi împreună Pavecerniţa.

E bine ca soţii să se spovedească la acelaşi duhovnic şi să se împărtăşească la aceeaşi Sfântă Liturghie, să meargă amândoi la aceeaşi biserică. Acesta este un lucru care îi uneşte foarte mult.

A venit recent un tânăr la Vatopedi şi mi-a spus: „Cunosc o fată şi în curând ne vom căsători”. ÎI întreb: „Vă înţelegeţi bine?”. „Gheronda, ne înţelegem foarte bine în toate”, îmi zice. „Este credincioasă, merge la biserică, e ortodoxă?”. „Gheronda, să ştii că e singura chestiune pe care n-am discutat-o!”. „Măi băiete – i-am zis atunci – acesta era primul lucru pe care trebuia să-l puneţi în discuţie. Dacă nu vă identificaţi în lucrurile duhovniceşti, în credinţă, atunci căsătoria voastră e de pe acum destrămată”. Nu se poate altfel. Temelia căsătoriei este împreuna păşire pe drumul credinţei. Altfel toate sunt în zadar. La Vatopedi este un monah care a fost căsătorit, dar nu mergea la biserică nici el, nici soţia. Odată însă ne-a vizitat şi, cercetându-l harul Duhului Sfânt, s-a schimbat şi a început să se spovedească şi să frecventeze biserica. Soţia însă era împotrivă. Intr-o bună zi i-a zis: „Nu vreau să mergi la biserică! Să pleci de la mine!”. Erau căsătoriţi de trei ani. Din fericire nu aveau copii, aşa încât el şi-a luat bagajul şi a venit la mănăstire. Vreau deci să spun că pentru o căsătorie reuşită, pentru o familie unită, o condiţie de bază este această împreună-păşire în viaţa duhovnicească.

ÎNTREBARE: La conferinţă aţi spus că ascultarea monahilor este diferită de cea a mirenilor; atunci noi cum să aflăm calea cea dreaptă dacă nu facem ascultare de duhovnic?

A. E.: Desigur, un mirean nu face ascultare cum trebuie să facă un călugăr faţă de stareţ, însă pe cât puteţi, să ascultaţi de duhovnic.

Esenţa este aceasta: dacă un mirean doreşte să facă ascultare de duhovnic aşa cum ar face un monah faţă de stareţ, poate s-o facă, mai ales dacă el însuşi doreşte. Însă duhovnicul nu trebuie să ceară astfel de ascultare de la cei care i se spovedesc. Deci dacă cineva vrea să ne ceară sfatul în orice, noi ca duhovnici îl dăm cu bucurie, însă nu este corect ca duhovnicul să considere că mireanul păcătuieşte dacă nu-i cere sfatul. Păcătuieşte doar monahul care nu-l întreabă pe stareţ.

Î: Vreau să vă întreb dacă un mirean care se mai tulbură la serviciu se poate împărtăşi (cu aceeaşi spovedanie) la sărbători apropiate!

A.E.: Trebuie să-ţi consulţi duhovnicul. Depinde dacă el te dezleagă la împărtăşanie, depinde de starea ta lăuntrică, de păcatele pe care le-ai făcut. Toate acestea le va judeca duhovnicul şi el îţi va răspunde.
Din păcate acum trebuie să plecăm. Maica Domnului fie cu voi toţi!

Sursa: „Mărturie athonită în România”, lucrare editată de Sfânta Mănăstire Vatopedi, 2004.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

[P] Pelerinaje la Muntele Athos