Mărturie: Sfântul Paisie Aghioritul vizitat de un homosexual (subtitrare Ro)

În acest video, pr. Evanghelos vorbește despre întâlnirea Sf. Paisie cu Stamatis (un homosexual). Aceasta este mărturia unui martor direct. La acea vreme, pr. Evanghelos Papanikolaou era un novice pe Muntele Athos și îl cunoștea foarte bine pe Sfântul Paisie. Acum este medic și slujeșe ca preot în Grecia.

Pentru subtitrare în limba română click pe bara de subtitrare și selectați limba română!

AUDIO: Mitropolitul Athanasie de Limassol ne vorbește despre întâlnirea unui medic ateu cu Sfântul Efrem Katounakiotul (subtitrare Ro)

AUDIO: ÎPS Athanasie de Limassol povestește despre întâlnirea unui medic ateu cu Sfântul Efrem Katounakiotul (subtitrare Ro)

Precizăm, pentru cei mai puțin familiarizați cu viața aghiorită, că vorbitorul, Mitropolitul Athanasie de Limassol, este fost nevoitor aghiorit la Nea Skiti şi Vatopedi, ucenic al Sfinților Paisie Aghioritul şi Efrem Katounakiotul.

Cel despre care vorbește mitropolitul, Sfântul Efrem Katunakiotul, s-a născut în data de 6 decembrie 1912, primind la botez numele de Evanghel. Considerat unul din cei mai mari părinţi aghioriţi ai secolului trecut, Cuviosul Efrem Katunakiotul a fost ucenicul Cuviosului Iosif Isihastul. A trecut la cele veşnice în 1998.

Pe data de 9 martie 2020, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a trecut în calendarul Bisericii pe Cuviosul Efrem Katunakiotul.

[Convertiri]: Pentru rugăciunile Sfintei Mucenițe Elisabeta, marea ducesă a Rusiei

Aş vrea să vă împărtăşesc cum noua muceniţă a lui Hristos, Marea Ducesă Elisaveta, m-a ajutat să mă îndrept spre Ortodoxie şi m-a întărit în credinţă.

Proaspăt divorţată, trăiam împreună cu fiul meu Timothy, în vârstă de opt ani, lângă Albany, New York. Fratele meu mai mare devenise monah la Mănăstirea Sfintei Treimi din Jordanville, şi venea ocazional să ne viziteze. El îmi tot vorbea despre credinţa sa ortodoxă, şi eu mă făceam că-l ascult, dar de fapt nu mă interesa ce zicea şi nu-i dădeam atenţie. Însă, la un moment dat, în aprilie 1989, părintele Theofilact ne-a vizitat într-o seară, iar după ce a plecat am început să mă întreb dacă nu cumva era ceva adevărat în tot ce zicea.

Mulţi ani am căutat o biserică de care să simt că aparţin. Am crescut într-un mediu baptist şi lutheran, şi m-am botezat la nouăsprezece ani, în biserica lutherană. Simţeam însă că ceva lipseşte, şi de-a lungul anilor am mers prin biserici metodiste, reformate şi romano-catolice. De curând devenisem membră a unei biserici presbiteriene, deşi nici acolo nu eram cu adevărat mulţumită, şi mă rugam pe mai departe lui Dumnezeu să mă ducă la o biserică în care să nu mai simt atâta deşertăciune.

La scurt timp după vizita părintelui Theofilact din aprilie, mi s-a descoperit o umflătură la tiroidă. Doctorii au crezut că e cancerigenă, şi m-am îngrozit. Fusesem dintotdeauna o persoană atletică şi cu o condiţie fizică bună, iar acum, dintr-o dată, mă confruntam cu cancerul! E neîndoielnic că acest lucru mi-a înteţit dorinţa de a găsi „adevărata Biserică”, aşa că în iulie am răspuns în cele din urmă invitaţiei părintelui Theofilact de a face o vizită la mănăstire. Am rămas foarte impresionaţi de cele găsite acolo – nu numai eu, ci şi fiul meu Timothy. Fratele meu ne-a prezentat mănăstirea, şi-am luat parte chiar şi la o slujbă de înmormântare. Pentru întâia dată, am arătat deschidere faţă de cele pe care mi le tot zicea, şi am început să-i pun întrebări.

La începutul lui august am mers din nou la mănăstire şi am luat parte la cea dintâi Dumnezeiască Liturghie. A fost o experienţă care m-a mişcat până în străfundurile fiinţei. În ciuda grijilor pentru cancer, m-am simţit plină de pace. Mai târziu, în aceeaşi lună, urma să fac o operaţie de extirpare a tumorii tiroidiene. Părintele Theofilact i-a cerut unuia dintre ieromonahi să săvârşească pentru mine o slujbă înaintea icoanei „Neaşteptatei Bucurii”, iar tumoarea s-a dovedit a fi benignă. Sunt absolut convinsă că a fost o minune.

După operaţie, părintele Theofilact a venit şi m-a uns cu ulei de la Sfântul Nectarie. După ce a plecat, dintr-o dată, în mod inexplicabil, m-a cuprins un adânc simţământ de pocăinţă. Am plâns şi am tot plâns. Apoi am început să citesc o carte pe care mi-o adusese părintele Theofilact: „Sfânta Elisaveta, noua muceniţă”, de Ludmila Koehler. Nu m-au atras niciodată cărţile, dar aceasta m-a captivat. Am simţit o apropiere aparte de Ducesa muceniţă, iar viaţa ei m-a mişcat până la lacrimi.

Nu la multă vreme, într-una din călătoriile noastre la Jordanville, Timothy şi cu mine am vizitat schitul învecinat de maici, închinat Sfintei Elisaveta. Acolo am cunoscut o mare pace şi mulţumire. Nici nu mi-am dat seama când ne-am întors acasă, după un drum cu maşina de două ore, prin ploaie.

În acea seară, am înrămat fotografia Sfintei Elisaveta pe care-o primisem de la una din maici şi am pus-o pe noptieră. M-am trezit în toiul nopţii şi-am văzut o lumină izvorând din fotografie. Marea Ducesă ţinea în mână o metanie albă, pe care o întindea către mine. Mă învăluise o pace negrăită. După ani de căutări, am ştiut că mă aflu pe calea cea bună.

În noiembrie, acelaşi an, Timothy şi cu mine am devenit catehumeni. La fiecare sfârşit de săptămână, mergeam cu maşina până la mănăstire, ca să luăm parte la dumnezeieştile slujbe. Ne-am botezat pe 7 aprilie 1990, în Duminica lui Lazăr, care, în acel an, coincidea cu praznicul Buneivestiri. Eu am luat numele de Elizabeth, după cel al ducesei muceniţe. Nicicând nu mai încercasem aşa bucurie şi fericire lăuntrică! În noaptea aceea m-am trezit din nou şi-am văzut-o pe Sfânta Elisaveta, îmbrăcată în veşmânt negru monahicesc, stând în genunchi lângă patul meu şi rugându-se.

Timothy şi cu mine am continuat să mergem în fiecare sfârşit de săptămână la mănăstire până ce, în iulie, am izbutit să ne mutăm la Jordanville. Pentru rugăciunile Sfintei Elisaveta, ni s-a îngăduit să stăm la schitul de maici. A fost o mare binecuvântare, căci în curând m-am îmbolnăvit destul de rău. După patru zile de şedere în spital şi numeroase analize, doctorii erau încă nelămuriţi asupra cauzelor durerii mele. Abia după o lună, în martie, au descoperit că aveam endometrioză. Cu aceste probleme de sănătate, cărora li se alătura o nesiguranţă financiară, sunt sigură că aş fi căzut în deznădejde, dacă nu m-ar fi sprijinit maicile. Am vieţuit pe mai departe la schit până în august, când ne-am mutat într-un apartament al nostru, în Richfield Springs, doar la 11 kilometri de mănăstire.

Cred cu adevărat că, pentru rugăciunile şi mijlocirile Sfintei Elisaveta, Dumnezeu ne-a învrednicit din belşug de mare mila Sa în cursul ultimilor doi ani şi jumătate: operaţia mea reuşită, apropierea de Mănăstirea Sfintei Treimi şi de Schitul Sfintei Elisaveta, botezul nostru în Biserica cea adevărată, faptul că am devenit Elisabeth şi o am pe Sfânta Elisaveta ca ocrotitoare cerească, vieţuirea vreme de un an, în timpul bolii, la Schitul Sfintei Elisaveta, unde am aflat în credinţa ortodoxă o temelie neclintită.

Ca şi cum toate aceste binecuvântări n-ar fi fost îndeajuns, în septembrie 1993 o bătrână i-a cerut naşei mele de botez (una din maicile din obştea de la Sfânta Elisaveta) şi mie să o însoţim în Rusia – şi ne-a plătit drumul! În Moscova am stat la mănăstirea Sfintelor Martha şi Maria, întemeiată de Sfânta Elisaveta, şi am prăznuit acolo ziua ei, 5/18 septembrie. Clădirile mănăstirii aveau mare nevoie de reparaţii, dar, cu toate acestea, se simţea puternic prezenţa Marii Ducese. Trandafirii albi sădiţi de ea încă mai înfloresc, şi-am avut privilegiul de la cânta la pianul ei.

Sunt tare nevrednică de cele întâmplate, şi dau slavă şi mulţumită lui Dumnezeu pentru toate; îi mulţumesc şi Sfintei Elisaveta pentru credincioasele sale mijlociri. Nădăjduiesc că toţi cei ce vor citi aceste rânduri şi care nu o cunosc încă pe Sfânta Elisaveta vor dori să-i citească pilduitoarea viaţă. În engleză există două biografii: cartea Liudmilei Hoehler, pe care deja am amintit-o, şi „Marea Ducesă Elisaveta a Rusiei – Noua Muceniţă a Jugului Comunist”, de Liubov Millar. Viaţa Marii Ducese a fost închinată ajutării oamenilor, şi ea continuă să ne ajute chiar şi acum, după cum însămi o pot mărturisi.

Elisabeth Hawkins
Traducere de Radu Hagiu după pravmir.com

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

[P] În limba română au apărut cărțile : Sfânta Elisabeta Feodorovna a Rusiei – Un crin în văile muceniciei, de Lubov Millar (Editura Bonifaciu, 2012) și Sfânta Elisabeta – Marea ducesă a Rusiei. Viața și Pătimirea (Editura Bonifaciu, 2010). Pentru copii s-a editat cartea Sfânta Muceniță Elisabeta, marea ducesă a Rusiei (Editura Iona, 2012). Click pe linkuri pentru a comanda online.

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU! 

[Convertiri]: Umilenie. O poveste adevărată

Umilenie. O poveste adevărată*

Sherry era o persoană care nu se potrivea în niciun tipar. În vârstă de 19 ani, ajunsese de curând să creadă în Dumnezeu şi să renunţe la multe de dragul Său, dar încă nu era pe deplin acceptată de mulţi alţi creştini de vârsta ei. Aceştia ziceau că trecutul ei întunecat răzbătea încă din felul în care se purta, vorbea şi se îmbrăca. „Arată ca o târfă”, mi-a zis unul din ei. „Trebuie să facem ceva în privinţa asta”.

Pe Sherry o durea să afle că oamenii vorbeau aşa despre ea. Dar de când am cunoscut-o, n-am văzut-o vorbindu-i de rău sau încercând să se răzbune. Avea compasiune pentru ceilalţi, oricine ar fi fost aceştia, o compasiune ce venea de undeva din adâncul ei. Simţeai că ar fi putut ierta oricui orice, căci, spre deosebire de cei ce o judecau, ea suferise. Ştia cum era să nu mai ai nimic de pierdut.

Sherry avea o bucurie lăuntrică care, pe atunci, mi se părea cu neputinţă de priceput. Nu era o bucurie frivolă, vremelnică, ci o fericire profundă care venea şi era încă legată cumva de adânca sa cunoaştere a tristeţii.

Am cunoscut-o pe Sherry într-o tabără de tineret unde lucram amândoi într-o vară, având postul de consilieri. Pe atunci, nu credeam în Dumnezeu aşa cum credea ea, însă Sherry nu m-a privit de sus din pricina aceasta. Uneori, îmi spunea cum Îl vedea pe Dumnezeu în viaţa ei şi în vieţile copiilor de care se îngrijea; dar – spre deosebire de alţi consilieri care erau religioşi şi mă socoteau „imatur duhovniceşte” – ea nu mi-a predicat niciodată, nici n-a încercat să mă facă să mă conformez credinţelor ei. Şi, în ce mă priveşte, n-am dat niciodată atenţie celor spuse de aceiaşi consilieri despre ea, fiindcă vedeam că judecăţile lor sunt prosteşti şi meschine, întemeindu-se doar pe aparenţe.

Sherry şi cu mine aveam o prietenă comună, pe care o voi numi Janine. La un moment dat, Janine a descoperit că e însărcinată. Prietenul său de 19 ani, pe care ea îl iubea cu adevărat, s-a speriat groaznic şi i-a spus că nu e pregătit să se căsătorească cu ea, zicându-i să avorteze imediat. Lui Janine i-a fost frică să-i spună tatălui ei despre sarcină, crezând că va fi cuprins de mânie şi că n-o va ierta niciodată. Din pricina acestor doi bărbaţi, s-a simţit silită să avorteze. Dar nu voia defel să facă aşa ceva; ea voia ca pruncul ei să trăiască.

Janine le-a spus doar la trei persoane din tabără despre cele întâmplate: lui Sherry, mie şi unui tânăr pe care-l voi numi Benjamin. Când Benjamin a aflat, i-a dat o broşură religioasă împotriva avortului şi a mustrat-o cu un avertisment categoric şi rigid. Când am aflat şi eu, tot ce i-am spus lui Janine – deoarece atunci nu credeam cu adevărat în nimic – a fost că poate să facă ce crede că e mai bine şi că o voi susţine, orice hotărâre ar lua.

Sherry, însă, n-a răspuns la veşti nici cu legalismul lui Benjamin, nici cu relativismul meu. Cu o compătimire care nu era nici excesivă, nici lacrimogenă, a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca Janine să nu se simtă ruşinată pentru că face întocmai ce-i spune inima.

Când diferitele schimbări fiziologice pricinuite de sarcină au început să aibă loc în Janine, ea şi cu Sherry stăteau de vorbă despre ele. Când Janine a simţit pruncul mişcându-se înlăuntrul ei, Sherry a fost atât de bucuroasă încât cineva ar fi putut crede că e copilul ei. N-o să le uit niciodată pe Sherry şi Janine în serile de după ce copiii taberei se duceau la culcare; n-o să uit niciodată cum Sherry o îmbrăţişa, o îmbărbăta şi împărtăşea cu ea minunea unei vieţi noi.

Nădejdea lui Sherry era molipsitoare: curând şi eu, care înainte fusesem atât de ambivalent, am început să mă las cuprins de ea. Vorbeam toţi trei despre copil, iar Sherry îi spunea adesea lui Janine ce mamă minunată va fi. Cu toţii iubeam copiii, înconjuraţi fiind de ei în fiecare zi. Sherry şi cu mine i-am făgăduit Janinei să rămânem alături de ea şi de pruncul ei cât timp acesta va creşte.

În prezenţa dragostei jertfelnice a lui Sherry, părea că totul va fi până la urmă bine. Potenţiala mânie a tatălui lui Janine şi temerile prietenului ei – vor trece. Copilul lui Janine va trăi şi va creşte, şi toată durerea trecătoare va fi meritat să fie răbdată. Aceste gânduri o făceau pe Janine fericită şi împăcată atunci când era în preajma noastră, dar exista încă o teamă ascunsă de ceea ce o aştepta acasă.

Când Janine nu s-a mai simţit în stare să facă faţă cerinţelor fizice ale unui consilier, a părăsit tabăra. Nu ştiu ce s-a petrecut între ea, prietenul şi tatăl ei după ce a plecat, dar când s-a întors pentru un scurt răstimp în tabără ca să-şi ia rămas bun şi să-şi ridice lucrurile, am aflat că până la urmă făcuse avort. Îmi aduc aminte că Sherry era încă plină de dragoste faţă de ea. Însă Janine se schimbase; era într-o stare de şoc sau de jale şi nu voia să vorbească sau să se apropie de nimeni.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

La scurtă vreme după, tabăra se găsea în săptămâna de dinaintea închiderii. Într-una din aceste ultime zile, Sherry a venit la mine pe când mă aflam alături de băieţi, în cabana mea. Faţa îi era toată roşie şi am văzut că plânsese. Părea că trecuse printr-o traumă majoră şi, totuşi, faţa îi schiţa un zâmbet discret. Am întrebat-o ce se întâmplase, iar ea mi-a spus că se rugase şi Dumnezeu îi spusese ceva.

Acest lucru reprezenta pentru mine o taină desăvârşită, pentru că Dumnezeu nu-mi spusese niciodată nimic; aşa cum am zis, nici măcar nu ştiam cine sau ce era Dumnezeu. Am întrebat-o ce Îi spusese, însă ea şi-a cerut iertare şi mi-a răspuns că nu-mi poate spune. „De ce nu?”, am stăruit, dar ea doar a zâmbit şi a clătinat din cap. Ochii îi erau încă uzi de lacrimi, iar faţa îi strălucea literalmente. Voiam atât de mult să ştiu taina acelei tristeţi bucuroase sau bucurii dureroase sau ce o fi fost. Dar,  între mine şi Sherry, se găsea încă o prăpastie pe care nu o puteam trece şi n-aş fi putut nicicum înţelege acel secret, chiar dacă ea ar fi petrecut ore încercând să-mi explice. Chiar şi aşa, îmi doream foarte mult să ştiu ce-i spusese Dumnezeu.

Tabăra a luat sfârşit. Eu am mers la liceu, iar Sherry s-a întors în oraşul nostru natal. După vreo două săptămâni, am aflat că Sherry murise într-un accident de maşină, într-o curbă, despre care se ştia că este extrem de primejdioasă, de lângă aeroportul oraşului. Înmormântarea avusese deja loc atunci când am aflat de cele întâmplate.

În acea noapte, m-am dus pe un câmp de lângă liceu şi am plâns. Am încercat să văd vreun înţeles sau rost în moartea ei, dar de vreme ce încă nu trecusem peste prăpastia care mă despărţea de cele ştiute de ea, n-am văzut niciunul. Bineînţeles, m-am gândit dacă nu cumva Dumnezeu îi descoperise grabnica ei moarte în acea zi în care o văzusem plângând. Dacă ar fi fost aşa, atunci moartea ei ar fi avut un înţeles. Însă cum aş fi putut ştii cu siguranţă? Am încercat să vorbesc cu Sherry ca şi cum ar fi fost încă în viaţă.

Am sunat-o pe Janine. Nu ştiu ce nădăjduisem să aud de la ea, dar, orice ar fi fost, n-am auzit. Era încă distantă. Am vrut să vorbesc cu ea despre Sherry, despre ce se întâmplase, despre ce ne învăţase, despre ce însemnase ea pentru noi. I-am spus că era posibil ca Dumnezeu s-o fi înştiinţat pe Sherry despre moartea ei nu cu mult înainte de a se petrece, dar Janine n-a părut foarte mişcată de aceasta. Tot ce-mi mai amintesc din cele spuse de Janine este: „E o curbă aşa de periculoasă. Nu o să mai trec niciodată prin curba aia”.

Eram atât de deprimat după ce am închis telefonul! Eram prea deprimat ca s-o mai învinovăţesc pe Janine: ea îşi avea problemele ei şi nu mi se cădea s-o judec pentru că nu părea să priceapă despre ce era vorba. Apoi m-am gândit: şi ce dacă a mers prin curba aceea? Sherry avea doar 19 ani şi e moartă. Dacă viaţa şi moartea ei n-au niciun înţeles final, atunci şi noi toţi am putea zbura din acea curbă cu 150 km/h şi să cădem în marele şi veşnicul neant.

O persoană cu adevărat bună, ca Sherry, vine în viaţa noastră şi e criticată că arată ca o târfă de către cei ce nu-i văd sufletul. Am fi putut învăţa atâtea de la ea. Dar ea a murit – şi totul a rămas la fel. Suntem la fel; viaţa ei nu ne-a schimbat deloc. Janine e încă în întuneric, la fel sunt şi eu – ca şi când lumina lui Sherry n-ar fi fost niciodată aici.

Dar n-a fost aşa în realitate. Curând după moartea lui Sherry, împrejurările vieţii mele m-au împins la un nivel de suferinţă pe care nu-l mai cunoscusem până atunci – şi din acea suferinţă am început să aflu, în cele din urmă, Cine este Dumnezeu. Atunci am început să descopăr taina acelei dureri bucuroase, a acelei păci depline, a acelei dulceţi a morţii pe Cruce şi a plânsului cu lacrimi de mulţumire, putând să iert şi să iubesc pe toată lumea, chiar şi pe cei ce ne ocărăsc şi ne blestemă.

Se pare că nimeni altcineva n-a văzut-o pe Sherry în acea durere bucuroasă de dinaintea morţii ei. Şi acum tânjeam să-i spun: Sherry, ştiu acum cum puteai fi atât de fericită şi cum Îi putea mulţumi lui Dumnezeu chiar şi în toiul acelei cumplite supărări, chiar şi dacă El ţi-a spus că vei muri curând. Ştiu acum ce nu-mi puteai spune atunci.

Au trecut ceva ani. Vieţuiam ca monah pe o insulă împădurită, în depărtările Alaskăi. Eram singur într-o chilie de lângă ţărmul stâncos, la kilometri depărtare de oricine. M-am gândit din nou la Sherry şi iarăşi mi-au dat lacrimile. Dar, acum, acea tristeţe nu era doar o greutate inertă, ca mai înainte. Acum se putea îndrepta undeva, acum avea un înţeles, aşa cum şi viaţa şi moartea ei au avut un înţeles. Am plecat să fac câţiva paşi prin aerul umed al nordului, apoi m-am aşezat şi am scris aceste rânduri:

Înainte ca viaţa ta, atât de scurtă, să ia sfârşit
Te-am întâlnit odată cu ochii roş-înlăcrimaţi.
Iar faţa-ţi strălucea de bucurie şi dulce căinţă
Din tainiţele inimii, în care se rostiseră cuvinte.
Ce-a fost anume, tu n-ai putut să-mi zici,
Căci lucrurile acestea nu puteam atunci să le-nţeleg.
Nu ştiu de nu cumva ţi-a arătat Dumnezeu atunci
Că zilele vieţii tale curând se vor sfârşi.
Deşi atunci nu cunoşteam acea lină lumină
A inimii zdrobite, pe care-o dă Mântuitorul
Şi care-n ziua aceea şi ţie-a dat-o, acum o ştiu,
Şi astfel viaţa ta trăieşte mai adânc în mine.
Dar că-acum şi sufletul meu e odihnit de Domnul,
Nu-ţi mai pot spune – căci te-ai dus.

Notă:  (*) Umilenie  = smerită zdrobire a inimii, inimă înfrântă, căldură a inimii, gingăşie a simţirii. (n.a.)

Monahul Damaschin

Traducere după „Death to the World” de Radu Hagiu
Foto credit Siarhei Biazberdy

Textul a apărut inițial în revista OrthoGraffiti, nr. 3 / ianuarie 2009, editor Laurențiu Dumitru.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU! 

 

[Convertiri]: Pelerinul postmodern

Părinţii mei au divorţat când aveam 4 ani. Eram cel mai mic copil al lor, şi am rămas să trăiesc cu mama şi cu sora mea într-o mică cabană din pădure. Am încercat să le fiu mângâiere când se certau. Aveam nevoie de mângâiere. Bunica mea, pictoriţă şi o descendentă directă a lui Abraham Lincoln, m-a învăţat cuvântul „compătimire”. Singura mea mângâiere era să stau tăcut în pădure, cugetând la compătimire până ce izbucneam în plâns.

Dacă simţeam întristarea, ştiam că trăiesc. O îndrăgeam. Era Adevărul. Profesorul meu de actorie mă iubea pentru că puteam plânge practic la comandă. Găseam în orice un motiv să jelesc. Plângeam Căderea, Depărtarea de Dumnezeu.

Căutam mereu să fiu batjocorit. Voiam să fiu persecutat, voiam ca lumea să mă urască. Lumea era necruţătoare, aşa că nu-mi păsa dacă mă tortura, sau mă spânzura, sau mă lăsa să mor. Când aveam 19 ani, am încercat să merg la o biserică metodistă. Am plecat de acolo zăpăcit. Se părea că lumea se întinde pretutindeni. M-am întors după o săptămână purtând un tricou pe care scria „Keep the Faith – the Catacombs” („Păzeşte credinţa – Catacombele”), alături de un pumn. Nimeni n-a vrut să vorbească cu mine.

Am crescut în apropiere de New York. Mergeam tot timpul singur cu autobuzul până în oraş. Mama era mereu îngrijorată, aşa că o minţeam. Stăteam prin preajma vagabonzilor şi desenam peste tot graffiti. Tagul (1) meu era „Monk” („Călugăr”). Eram prieten cu oricine nu „ţintea spre ceva” în lumea asta, în mare măsură skinheaderi şi punkişti. Purtam zi de zi aceleaşi haine, uneori luni la rând, şi mă spălam rar.

Ştiam că nu mă potrivesc niciunde. Voiam să fiu singur şi să simt singur. Voiam ca toate să dispară, ca să pot asculta. Nu prea pot să explic ce înseamnă asta. Când mă aflam în preajma unor oameni care vorbeau, eu tăceam. Când îmi deschideam gura, toată lumea părea să se uite la mine fără să înţeleagă. Mereu m-am simţit ca şi cum îmi scăpa ceva. Eram incompatibil.

Ascultam doar câteva selecţii de violoncel şi Morrissey (The Smiths) (2). Scriam cântece, aveam o trupă numită „Monk”. Prietenii îmi ziceau „monk”. Îmi doream să ştiu ce e un „călugăr”. Am încercat periodic să mă sinucid şi m-am luptat la şcoală cu psihologi unul după altul, lucru care mă deprima cel mai mult. Îmi plăcea mult munca fizică din greu, dar nu puteam concepe să mă angajez undeva. Singura persoană care mi se părea că are înţeles pentru mine era Hristos. Nu L-am pus sub semnul întrebării. Am studiat buddhismul, hinduismul şi taoismul în căutarea lui Hristos.

„De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca” (Mat. 6:25).

Eram curier pe bicicletă în New York, mergând pe străzi ca un nebun. Eram disperat, trebuie să fi fost lucruri mai importante în viaţă decât mâncarea, hainele şi locuinţa. Lumea era asemeni unei maşini laşe şi nemiloase care îşi sapă de zor propria groapă.

În 1994, m-am mutat într-un templu unificaţionist, unde am trăit vreme de 9 luni. Mă gândeam că poate acum sunt călugăr. Vindeam flori maşinilor ce aşteptau la semafor, în cartierul Queens. Într-o noapte, o tânără trecea strada venind dinspre facultate. I-am dat o floare. Numele ei era Natalia, şi m-a întrebat ce făceam. I-am spus că îl caut pe Dumnezeu, că ascult. Ea a părut să înţeleagă. Mă resemnasem de multă vreme cu faptul că nimeni nu înţelegea. Am făcut schimb de adrese. Templul îmi cerea acum să iau o hotărâre pe care cu siguranţă nu o puteam face, aşa că am plecat de acolo.

În acea vară a lui 1995, bunul meu prieten Mike m-a vizitat în pădurile din estul Pennsylvaniei. A adus cu el o carte pentru mine. Mi-a zis: „Am citit-o şi am ştiut că trebuie să o ai imediat”. Se numea „The Way of the Pilgrim” (3). Cuvintele nu vor putea vreodată exprima recunoştinţa către prietenul meu pentru această cărticică. Pelerinul cutreiera ţinuturile ruseşti căutând îndrumători spirituali care să-l înveţe rugăciunea neîncetată. Se vorbea acolo de mănăstiri şi de părinţi duhovniceşti – cu siguranţă era o ficţiune! Nu, era o poveste adevărată. Ce însemnau oare acele cuvinte ciudate: „utrenie”, „liturghie”, „Filocalia”? Purtam cu mine doar această carte şi o biblie de buzunar, în cele două buzunare din spate.

„Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul”.

Vara era pe sfârşite şi nu mai puteam rămâne unde eram. De acum, era greu pentru mine să nu-mi ştiu rostul vieţii. Nu aveam planuri, voiam doar să conlucrez cumva cu ceva mai mare decât mine, mai mare decât lumea. Mi-am împachetat câteva lucruri în rucsac, alături de „Pelerinul rus”, şi m-am întâlnit în Times Square (4) cu un prieten bun, Jim.

Era o după-amiază de duminică, în prima zi de septembrie a lui 1995. Aveam 23 de ani. Coboram pe strada pustie, iar în faţă se întrezăreau turnurile cenuşii şi ameninţătoare ale World Trade Center. Repetam în gând această „Rugăciune a lui Iisus” pe care o învăţasem de la Pelerin: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. În scurtă vreme, trebuia să găsim un loc de dormit. Mi-am adus aminte de un loc unde obişnuiam să mă duc ca să aflu pace, în Upper West Side (5), într-un parc de pe râu. Am plecat înspre acel loc, iar în metrou am continuat să rostesc Rugăciunea lui Iisus.

Pe când ne întindeam să dormim în iarbă, am auzit un glas, care ne-a zis: „Băieţi, aveţi de gând să campaţi aici?” I-am răspuns că aşa facem în fiecare seară. Era un tânăr puţin peste douăzeci de ani, iar prietenii săi se aflau în preajmă. Ne-a întrebat politicos dacă ne-ar plăcea să ne petrecem noaptea în adăpostul său dintr-un loc pe care l-a numit „Tunelurile Libertăţii”. Am spus că da, şi după ce am intrat printr-o poartă ne-am găsit într-un întuneric desăvârşit. Am mers de-a lungul unei şine vreo 2 sau 3 kilometri, ni s-a părut, până ce am ajuns la o structură mare, asemeni unei case. Am rostit tot drumul Rugăciunea lui Iisus cu glas tare. Cei de acolo ne-au primit înăuntru şi ne-au dat de mâncare şi nişte pături. I-am mulţumit în tăcere lui Dumnezeu şi am adormit.

Dincolo de şine, sus în zidul tunelului, dincolo de o gaură se vedea un spaţiu mare şi gol. Jim şi cu mine ne-am făcut o cale de acces până acolo şi ne-am apucat de lucru. Am construit un sistem de scripeţi, cu ajutorul unei frânghii, şi pentru următoarele câteva săptămâni ne-am clădit casa. O bucurie de negrăit îmi umplea inima. Voiam să vorbesc cu Dumnezeu, dar nu ştiam cum să mă rog.

Adunam apă şi ne spălam la un hidrant din josul tunelului. Mâncam pungi pline cu chifle, pe care le găseam într-un tomberon de pe Strada 83. Aveam electricitate printr-un cablu pe care prietenii noştri de peste şine îl conectaseră la o cutie de distribuţie din portul de deasupra noastră. „Noaptea Gunoaielor” (6) de sus ne satisfăcea toate nevoile şi chiar ne ispitea să fim extravaganţi. Am adunat lemne din benele de gunoi ale unor şantiere, cuverturi, saltele, vopsele şi tot ce mai aveam nevoie, lucrând ca nişte furnici. Trăind sus într-un zid, în adâncul unui tunel primejdios infestat de şobolani, mă simţeam nevrednic să am parte de aşa îmbelşugare.

A fost cea mai rea iarnă din istoria New Yorkului. La suprafaţă erau 10 grade, aşa că în tunel aveam -20 de grade. Formaţiuni uriaşe de gheaţă au ajuns de pe tavanele ca de catedrală până la pământ. Până în ianuarie, am avut parte de trei viscole record. Prin tunel, vântul urla ca un uragan. Cineva care trăia la vreun kilometru de noi a murit. Locul nostru era ca un mormânt îngheţat.

Mi-am amintit de tânăra pe care o cunoscusem, Natalia. Am contactat-o şi ne-am întâlnit într-un parc. I-am arătat cartea mea cu „Pelerinul rus”. Îi era cunoscută. Cum de-o ştia? I-am spus că am construit un loc în tuneluri, unde încercam să trăiesc ca acel pelerin. Am rămas surprins când mi-a cerut să o duc şi pe ea acolo. Am ţinut-o strâns de mână în timp ce mergeam pe şină. Ea înţelegea totul. M-am gândit că Dumnezeu mi-a trimis un înger. Ea mi-a lăsat o revistă „Death to the World” (7).

Jim a plecat pentru o vreme. Chiar după plecarea sa, a lovit viscolul cel mare. Curentul s-a întrerupt. Natalia plecase şi ea într-o excursie, pentru câteva săptămâni. Era nespus de întuneric şi de rece. Eram singur. De Anul Nou 1995/1996, am aprins o lumânare şi am început să citesc „Death to the World”. Parcă m-am uitat într-o oglindă. Cine erau acei călugări? „Eu sunt călugăr!”, mi-am zis. M-am apropiat de lumina lumânării şi am început să copiez fiecare cuvânt în jurnalul meu. Dintre miile de reviste şi publicaţii care zăceau în jurul meu, aceasta era singura pe care mi-era teamă s-o pierd – era prea preţioasă.

Când Natalia s-a întors, la sfârşitul lui ianuarie, m-a invitat la o slujbă de seară într-o biserică din East Village (8). Era o biserică ortodoxă rusească. Nu auzisem niciodată de aşa ceva. Când s-a sfârşit slujba în bisericuţa luminată de lumânări, l-am întrebat pe preotul îmbrăcat în veşminte negre dacă ar fi dispus să ne mai întâlnim.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Coaliţia pentru cei fără locuinţe începuse să evacueze oamenii din tunel, aşa că trebuia să plec şi eu curând. Încotro să mă îndrept? Îmi aduc aminte că mă rugam ca Dumnezeu să-mi vadă neputinţa de a mă ruga şi să-mi descopere voia Sa, ca să pot conlucra cu El. Într-o reclamă dintr-un ziar, am citit: „Angajări în Alaska, se câştigă bani!” Anunţul m-a atras puternic, în chip tainic. Bani! Poate de data asta voi avea câţiva. Ştiind cât de sărac sunt, Natalia s-a oferit, din bunătatea inimii ei, să mă trimită acolo. Am împachetat câteva lucruri într-o geantă mică şi, în toiul unei nopţi reci de februarie, mi-am părăsit chilia subpământeană.

În doar câteva zile, eram în largul unei insule îndepărtate din Arhipelagul Aleutinelor, pe o navă care nu se deosebea prea mult de o galeră cu sclavi. Timp de două luni am muncit în nişte ture istovitoare de 16 ore de lucru, 6 ore de odihnă. Săptămâni la rând n-am văzut lumina zilei; cu greu te puteai ţine în picioare, din pricina uriaşului tangaj provocat de Marea Bering. Aveam cu mine „Pelerinul rus” şi când mă simţeam slăbit (adesea), repetam: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.

Între timp, Natalia renunţase la facultate şi zburase în Seattle. Acolo, o femeie i-a dat gratuit un bilet până în Anchorage, şi pe când eu mă aflam în largul mării, ea căuta un loc unde să prăznuiască Sărbătoarea Sărbătorilor a Bisericii Ortodoxe – Sfintele Paşti. A găsit o mică comunitate ascetică în munţii din nordul Anchorage-ului. Aceştia au invitat-o să stea cu ei. Când am scăpat în cele din urmă de pe navă, m-am alăturat acolo Nataliei, fără să ştiu exact despre ce e vorba. Eram doar plin de recunoştinţă să am un loc unde pot sta.

Am intrat într-o încăpere, iar acolo, pe o masă, zăceau teancuri de reviste „Death to the World”, chiar acel număr pe care-l citisem în tunel şi-l copiasem în jurnal, şi multe altele. Nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Mă minunam cum se poate întâmpla aşa ceva! În scurtă vreme, a apărut un bărbat îmbrăcat într-o rasă neagră şi cu o barbă lungă şi neagră, al cărui nume era Părintele Pavel. I-am fost prezentat ca fiind un pelerin. El mi-a urat bun venit şi mi-a cerut să mă pregătesc dimineaţă pentru Utrenie. Utrenie? Ca în cartea mea? Eram incapabil să mai vorbesc, aşa că i-am mulţumit în tăcere lui Dumnezeu şi am adormit.

Dimineaţă, slujba Utreniei s-a ţinut într-un mic paraclis din pădurile Sfântului Serghie. S-a cântat, şi toţi ziceau „Hristos a înviat!”. De-a lungul următoarelor câtorva zile, am început să-mi dau seama că fusesem adus, prin harul lui Dumnezeu, la o viaţă cu adevărat pe calea „Pelerinului rus”. Aveam liturghie şi învăţători duhovniceşti. Părintele Pavel mi-a vorbit de mănăstiri şi chiar despre acei monahi despre care citisem în „Death to the World”. Rareori am scos un cuvânt. M-am dus cu gândul înapoi cu doar trei luni, la tunelul întunecat. Aici soarele nu apunea săptămâni la rând. De la întunericul de negrăit la lumina fără de sfârşit. Uimit, am împărtăşit cu ei povestea mea – tunelul, cartea „Pelerinul rus”, biserica din East Village, nava. Aceştia m-au îndrumat către o mănăstire de pe o insuliţă din apropierea Kodiak-ului, unde aveam să întâlnesc călugări pentru întâia dată.

Ce s-a întâmplat pe această insulă în adâncurile mele nu poate fi pus în cuvinte, aşa că nu se poate explica pe hârtie. Era o singurătate plină de pace. Liniştea şi deplina tăcere mi-au pătruns în suflet. Toate dimprejur – copacii uriaşi acoperiţi de muşchi, ţărmul stâncos şi şerpuitor, toate ascultau de Dumnezeu, o ascultare desăvârşită. Eram mai prejos de toată Zidirea, în încăpăţânarea mea îndărătnică! Cum mai tânjeam să stau cu această Zidire şi să ascult, cu deplină ascultare de Dumnezeu! Stând în mijlocul pădurii tăcute, mi-am dorit un singur lucru, chiar mai mult decât viaţa – să fiu iertat. Voiam doar să fiu creştin ortodox.

Monahii m-au primit – un inadaptat dintr-un tunel infestat cu şobolani de sub New York, un paria al societăţii. În bisericuţă, după o slujbă de pomenire a morţilor, am căzut la pământ înaintea Dumnezeului celui viu şi am plâns în hohote. Cât mă pierdusem în căutarea mea! Cât de mult mă îndepărtasem de viaţă! Adâncul sufletului mi se vădise. Era ca şi cum aş fi stat într-o Lumină puternică şi puteam vedea toate gândurile, cuvintele şi faptele mele pline de mândrie. Cât de multe sunt la număr! Cum i-aş putea judeca pe alţii? Credeam pe vremuri că pocăinţa e o noţiune prostească, însă acum a ajuns să fie pentru mine însăşi lucrul de care am nevoie pentru a trăi, mai mult chiar decât mâncarea, mai mult decât orice alt lucru pământesc! Am implorat să fiu botezat. Curând mă voi despărţi de acest loc, casa mea.

Monahii îl cunoşteau pe acel preot din East Village, în New York, Părintele Hristofor, pe care îl vizitasem cu luni înainte, şi mi-au zis că e un bun prieten de-al lor. Altă minune a purtării de grijă a lui Dumnezeu! Pe 8 martie 1997, m-am botezat cu numele Sergius, după Sfântul Serghie, vieţuitorul în pustie a cărui adormire se prăznuieşte de ziua mea şi care m-a chemat dintr-un tunel îngheţat şi întunecat până în Alaska, unde Viaţa m-a găsit. Pe când ieşeam din apa botezului, Părintele Hristofor a rostit solemn din străvechii Psalmi:

„Fericiţi cei cărora li s-au iertat fărădelegile şi cărora li s-au acoperit păcatele.
Că am tăcut, învechitu-s-au oasele mele, strigând eu toată ziua; că ziua şi noaptea s-a îngreuiat peste mine mâna ta, căzut-am în suferinţă când mi s-a înfipt mie ghimpele…
Tu eşti scăparea mea de necazul ce mă cuprinde; bucuria mea, izbăveşte-mă de cei ce m-au înconjurat…
Înţelepţi-te-voi şi te voi îndrepta în calea aceasta, în care vei merge; aţinti-voi spre tine ochii Mei. Nu fiţi precum calul şi catârul, la care nu este înţelegere…”

Am plâns, căci înţelegeam.
Noi, tinerii, care recunoaştem patimile stricătoare de suflet ale lumii din lăuntrul nostru şi necruţătoarele ispite ale lumii din jurul nostru, să ne ridicăm pe aripile lui Hristos – al cărui chip se păstrează în sfintele mănăstiri ale Ortodoxiei – mai presus de tot ce ne abate atenţia şi să ascultăm…

Sergius P.

Notele traducătorului:

(1). Tagul de graffiti este o semnătură, dar în acelaşi timp şi un desen făcut din litere, un simbol al writer-ului.
(2). Steven Morrissey – solist vocal şi compozitor al trupei britanice de rock alternativ „The Smiths”, între 1982-1987.
(3). În română, „Pelerinul rus – Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin cu privire la rugăciunea lui Iisus” (Editura Sophia, 2002)
(4). Times Square – intersecţie celebră din New York.
(5). Upper West Side – cartier din conglomeratul Manhattan, oraşul New York.
(6). Zi în care locuitorii scot din locuinţe toate obiectele vechi, uzate sau de care nu mai au nevoie şi le depun în pubele speciale, pentru a fi reciclate sau aruncate în mod corespunzător.
(7). Joc de cuvinte, în lb. engleză: Death to the World = Moarte lumii, dar şi Moarte faţă de lume.
(8). East Village – cartier din conglomeratul Manhattan, oraşul New York.

Traducere după „Death to the World” de Radu Hagiu

Textul a apărut inițial în revista OrthoGraffiti, nr. 2 / decembrie 2008, editor Laurențiu Dumitru.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU! 

[Convertiri]: Niciodată îngenuncheat

„Odată, într-o dimineaţă obişnuită, un băiat obişnuit s-a născut pentru a doua oară. Îngenuncheat înaintea altarului, a şoptit o rugăciune pe care o ascunsese în lăuntrul său. A avut o viziune, a văzut nevăzutul, o sută de zei mici pe o roată poleită. «Aceştia poftesc să-ţi ia locul, însă, Tată, cu harul Tău, nicicând nu-mi voi pleca genunchii înaintea lor».” Steve Taylor (1)

Din păcate, eu mi-am plecat genunchii. Am crescut într-o familie foarte obişnuită, asemenea celei din serialul de comedie „Brady Bunch”, difuzat în SUA la începutul anilor ’70. Mama ne avea pe mine şi pe sora mea, iar Tata îi avea pe sora şi fratele meu mai mare. Am fost foarte entuziasmat să am un nou tată (tatăl meu biologic murise pe când aveam 3 ani, din pricina unui atac de cord pe fond alcoolic), o nouă soră şi un nou frate. Nu am convieţuit niciodată în pace. Fratele meu, gelos şi supărat după despărţirea părinţilor săi, s-a hotărât să îi pedepsească pe toţi ceilalţi pentru asta, după ce a ajuns într-o nouă familie. A început să mă chinuie în orice chip îi stătea în putinţă. M-a abuzat emoţional şi fizic până când am împlinit 13 ani. Devenisem un adolescent nesigur şi speriat de moarte. Trăiam cu închipuirile mele, în alte lumi pe care mi le făuream. Acolo nu mă putea răni. Mergeam la biserică în fiecare Duminică şi în marea parte a zilelor de miercuri. Cântam şi ascultam, dar nu auzeam nimic, chiar şi acolo rămâneam în realitatea plăsmuită de mine. Cam în această perioadă am părăsit lumea tăntălăilor şi am intrat în cea a punkiştilor. Aceştia erau singurii oameni care mă tratau cu respect şi nu mă puneau pe fugă. Am trecut de la tricourile polo la creastă albastră şi bocanci de piele. Anul era 1986, într-un orăşel de văcari din Oregon. De atunci au început să mă chinuie toţi. Fratele meu fusese înlocuit. Din pricina individualităţii mele, s-a tras în mine, am fost înjunghiat şi bătut. Odată, un prieten m-a invitat la o petrecere. Petrecerea consta din câţiva prieteni ai mei de la şcoală şi două doamne ceva mai în vârstă. Mi s-a spus că vom sta de vorbă, vom bea sucuri, vom mânca cipsuri şi vom juca cărţi şi alte jocuri.

De fapt, cele două femei mai în vârstă erau vrăjitoare, iar „petrecerea” era o întrunire a lor. Am fost atunci iniţiat în practicile Wicca. Dacă nu ştiţi, Wicca este o străveche formă de magie druidică, condusă de femei. De aceea, am primit titlul de „vrăjitoare”, şi nu cel de „vrăjitor”. Am progresat relativ repede, ajungând să practic vrăjile. Mintea mi s-a cufundat într-un soi de delir dement. Mi-era limpede că nebunia era experienţa finală. Dacă mori, totul s-a sfârşit. Dacă înnebuneşti, vei trece prin moarte fără să mori. Asta era filosofia mea de viaţă. M-am luptat din greu pentru ea, zi şi noapte. Practicarea vrăjitoriei m-a purtat în multe locuri noi, îndeobşte prin „călătorii astrale”. Eram atotputernic şi priveam de sus la toate cele din această lume pe care o plăsmuisem. Sentimentul puterii e ceea ce te ţine în picioare în vrăjitorie. Mă simţeam invincibil. Greşeam!

Într-o noapte, m-am trezit în urma unei apăsări puternice a vezicii urinare. Stăteam în pat şi mă uitam de la uşă la ceas, şi iar la uşă, încercând să mă hotărăsc dacă o să mă pot ţine până dimineaţă fără să ud patul. Am hotărât să mă scol şi să merg la baie. În clipa aceea, mi-am dat seama că tot trupul îmi era înţepenit de la gât în jos. În Wicca nu există droguri sau alcool. Dacă erai prins folosind aşa ceva, erai izgonit din cercul de vrăjitoare. Ştiam că nu luasem nimic care să determine paralizia. Singura explicaţie pe care am putut-o găsi a fost că mă atacase ceva de natură spirituală. Mi-am părăsit trupul şi m-am aşezat în aer deasupra lui. Ceea ce am văzut m-a buimăcit cu totul. Împrejurul meu, ţintuindu-mă de pat, se găseau vreo cincisprezece draci, care râdeau isteric. Unul dintre ei s-a întors spre mine, m-a privit şi mi-a vorbit. Mi-a zis că eram cel mai mare idiot pe care îl întâlnise de bună bucată de vreme. Mi-a zis că fusesem învăţat ce e bine, dar am mers pe o cale greşită, şi acum că eram atât de căzut, urma să ajung în iad şi nu era cale de întoarcere. S-a apucat apoi să facă un târg cu mine. Doi dintre ei au venit la „corpul meu astral” şi m-au întors. Când m-au întors, m-am aflat în iad. Nu pot zugrăvi ceea ce am văzut, am simţit şi am mirosit. N-o voi uita niciodată. Chipurile acelea! M-au adus înapoi în cameră şi mi-au dat un ultimatum. Mă pot sinucide şi deveni unul ca ei, care să chinuie în loc să fie chinuit, sau pot muri şi mă voi duce oricum în iad. Am ales sinuciderea.

Chiar înainte să mă lase să mă întorc la trupul meu, am spus cu răsuflarea tăiată: „Iisuse, dacă eşti acolo, ajută-mă!”. A urmat o străfulgerare orbitoare de lumină, iar dracii au pierit. M-am ridicat şi am început să-l ocărăsc pe Dumnezeu. Pentru ce mă lăsase să trec prin aşa ceva? L-am ocărât mai bine de o oră, cât timp am curăţat voma pe care o slobozisem în cursul experienţei avute.

Atunci, pentru întâia dată, am auzit glasul lui Dumnezeu. A rostit o simplă propoziţie, care m-a făcut să stau în loc: „Tot ce am vrut de la tine era să ceri”.

Collin Ivy
Portland, Oregon

Traducere după „Death to the World” de Radu Hagiu

Notele traducătorului:
(1). Un popular artist american contemporan. v. wiki.
(2).  Serial de comedie, difuzat la începutul anilor 1970 şi devenit emblematic pentru familiile mixte din America.

Textul a apărut inițial în revista OrthoGraffiti, nr. 5 / martie 2009, editor Laurențiu Dumitru.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

[Convertiri]: Un urcuş himalaian către Hristos

Când ajungem să-l cunoaştem pe Dumnezeu ca Ipostas (Persoană), începem să vedem lucrarea mâinii Sale nu doar în împrejurările vieţii noastre de zi cu zi, ci şi în întâmplările din trecut care ne-au purtat înspre clipa de faţă. Vedem cum, de la adevăruri nedesăvârşite, El ne-a dus la deplinătatea adevărului şi cum continuă să ne ducă către o mai adâncă înţelegere a acelui Adevăr. Aşa cum scria Părintele Serafim Rose, când venim la Hristos „nici un adevăr adevărat pe care l-am ştiut vreodată nu se va pierde”.

Înconjurat de cinci dintre cele mai înalte vârfuri ale Himalaiei, stăteam la 4300 de metri cu privirea aţintită la munţii Annapurna pe când soarele răsărea. Călătoria mea în Nepal începuse cu câteva săptămâni mai devreme, iar acum îi trăiam încununarea. Stând şi privind nemişcat acea frumuseţe neprihănită care mă înconjura, prin minte mi-a trecut un gând şi a refuzat să mai plece de acolo: „Care-i rostul?” Eul meu i-a răspuns de îndată gândului: „Care-i rostul?! Cum adică «Care-i rostul?» Rostul e că te-ai căţărat până aici ca să vezi munţii, şi acum bucură-te!” Însă gândul încă-mi rămăsese în minte. Da, era unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le văzusem vreodată, şi eram încântat, dar unde se vor duce aceste sentimente mâine, când nu voi mai avea aceeaşi inspiraţie? Fericirea lumii acesteia nu m-a mulţumit niciodată. Ar fi trebuit să răzbată din întreaga mea viaţă de până atunci, dar a fost nevoie să mă urc pe „acoperişul lumii” ca să admit în cele din urmă acest lucru. Şi acesta a fost primul meu pas către Hristos şi Ortodoxie.

Până atunci, întreaga mea viaţă adultă fusese una lumească, dedicată împlinirii feluritelor pasiuni. Am absolvit Universitatea la vârsta de 21 de ani, cu gândul să mă apuc de afaceri şi, în acelaşi timp, să urmez o carieră artistică. După nici un an, se părea că nu mai am mult până la atingerea ţelului. Trăiam pe atunci la Londra, angajat al IBM. Postul meu era unul sigur, şi promovarea ceva iminent. Viaţa mea particulară era asemeni celei a multora din generaţia mea: relaţii ocazionale, căutarea confortului şi distracţii neîncetate pentru a mă feri de orice auto-analizare.

Cam în aceeaşi perioadă, sora mea mai mare devenise monahie ortodoxă în Alaska. Nu ştiu dacă e sau nu întâmplător, dar de atunci înainte pasiunea mea pentru ţelurile lumeşti a început să se stingă. Uitându-mă la colegii mei de muncă, nici unul nu-mi părea cu adevărat fericit sau mulţumit. Acea calitate eluzivă a satisfacţiei lipsea de fiecare dată, ascunzându-se chinuitor după colţ. Excursiile, sportul, băutul cu „băieţii” – toate au devenit tot mai şi tot mai pământeşti. În fiecare luni, aceeaşi întrebare: „Cum ţi-ai petrecut weekend-ul?” În fiecare vineri, iarăşi: „Ce planuri ai pentru week-end?” Londra devenea din ce în ce mai gri, iar burniţa statornică nu izbutea nicidecum să spele murdăria.

În loc să caut mai adânc după cauzele plictiselii mele, am dat hotărât vina pe cultura corporatistă. Am presupus că sila mea de lume era din pricina urmăririi unui câştig bănesc. Aşa că am plecat de la IBM, mi-am făcut bagajele şi m-am întors în America. Întreţinându-mi sila de prosperitate şi de acceptare socială, mi-am început coborâşul în Bohemia. În chip ciudat, n-am izbutit să bag de seamă că aceleaşi reguli care dau normele de acceptabilitate în viaţa de corporaţie se aplicau şi scenei alternative. Înlocuiţi geaca de piele cu un costum, tatuajul cu un rolex şi o sprânceană cu piercing cu nişte butoni de cămaşă – veţi obţine acelaşi om.

Am început să urmez un master în artă, şi mi-am găsit de lucru la Muzeul de Artă Modernă. Opera mea consta în nişte pânze mari, făcute de comandă, acoperite cu straturi groase de catran. Catranul nu mai fusese folosit până atunci ca mediu artistic, aşa că lucrările mele au devenit pe dată populare. Mă străduiam să fiu pasionat de obscuri filosofi moderni, spectacole post-punk şi petreceri de noapte, însă toate acestea mă istoveau. Am presupus că e ceva în neregulă cu mine. De ce mi se părea cu neputinţă să discut serios despre o expoziţie care prezenta un coş plin cu căni sparte de aluminiu şi lenjerie întinsă pe bucăţi de sârmă ca artă? De ce nu mă bucuram să urmăresc reprezentaţia unui artist care cotcodăcea ca o găină vreme de 15 minute? Din fericire, mi s-a urât în scurt timp cu „stilul alternativ de viaţă”, şi s-a nimerit chiar atunci să mă sune un prieten ca să mă întrebe dacă nu vreau să merg în Japonia. Fusesem mereu interesat de culturile asiatice şi mă socoteam un „umblător” prin excelenţă, aşa că după o lună eram la Kyoto, în Japonia.

M-am obişnuit repede cu lucrurile noi care mă înconjurau. După două săptămâni, m-am înscris la un curs de învăţare a limbii şi am găsit un post de profesor de engleză. Era ciudat pentru mine să fiu într-o ţară în care îţi puteai lăsa maşina pornită în timp ce intrai într-un magazin, fără să-ţi fie frică că ţi-o poate fura cineva. Cinstea era o normă, una care începuse să mă schimbe. Conştiinţa a început să mi se întoarcă la viaţă. Am simţit o uşurare uriaşă după ce am început să fac lucruri simple ca plata biletului de metrou. Era o simplă urmare a legii, fără vreun înţeles mai adânc, dar era catalizatorul unor schimbări subtile – şi aşa am început să respir mai uşor.

Viaţa în veche capitală a Japoniei m-a expus zilnic la o tradiţie de două mii de ani. Am crescut în cartierele mărginaşe ale Californiei de Sud (cea mai veche clădire din cartierul meu având zece ani); aici trăiam lângă un templu vechi de o mie de ani, care slujise nenumăraţi împăraţi. Templele, grădinile şi obiceiurile au început să hrănească un suflet care consumase mult prea mult catran. Atras în chip firesc de frumuseţea tradiţiilor, am început să dezvolt un interes superficial în Buddhismul Zen. Pentru mintea mea uşor de distras şi nerăbdătoare a însemnat prea mult. Într-un templu Zen, există un singur fel corect de a face orice lucru, şi trebuia împlinit cu exactitate. Închinăciunile mele erau prea violente, poziţia mea nu era niciodată dreaptă, ciorapii mei nu erau niciodată îndeajuns de curaţi. Preotul se cutremura la vederea mea. Se cerea desăvârşire, iar eu eram departe de ea. Am renunţat, în cele din urmă, nu din pricina nepotrivirii mele, ci a deplinei lipse de bucurie pe care o simţeam. Toate erau prea mecanice: apasă butoanele potrivite şi vei atinge iluminarea. După meditaţii, simţeam o stare de linişte, dar cui îi era de folos? Cred că acea stare putea fi atinsă cu mult mai puţin efort dacă luam un sedativ.

Au trecut trei ani; japoneza mea s-a îmbunătăţit, şi am simţit că adunasem tot ce-mi putea fi de folos din acea cultură. Provocarea de a supravieţui într-o cultură străină dispăruse, salariul meu era unul mare, munca uşoară – vedeam cum deveneam tot mai mulţumit de sine. Ar fi fost foarte uşor să-mi petrec următorii patruzeci de ani în acest cotlon foarte călduţ pe care mi-l făcusem. Mi-a dat demisia aşadar de la slujbă, am renunţat la casă şi am început înceata mea călătorie de întoarcere în America.

Am călătorit prin toată Asia, din Vietnam până în Singapore, fără să am în minte o destinaţie limpede. Încântarea adusă de locurile noi şi tovarăşii de călătorie m-au ţinut ocupat mare parte a timpului, însă, înainte de a mă băga în pat, durerea surdă a deşertăciunii se întorcea. Eram încă disperat să găsesc acel lucru care lipsea din viaţa mea. Am călătorit spre îndepărtatele locuri sfinte ale buddhiştilor şi hinduşilor; când am ajuns acolo, deja îmi plănuiam următoarea etapă a călătoriei. De-a lungul călătoriilor mele prin Burma, am vizitat un templu de la marginea Madalay-ului. Mii de trepte urcă muntele până la templul care străjuieşte întregul oraş. Pe când urcam, am observat un călugăr buddhist lângă mine, care mergea cu acelaşi pas. Era la vreo cincizeci de ani, mic, uşor greoi, cu o înfăţişare rotofeie şi voioasă. S-a prezentat, şi am continuat urcuşul. Ajunşi în vârf, ne-am aşezat pe un zid al templului ca să vorbim, în timp ce soarele apunea peste Mandalay. După câteva politeţuri introductive, am adus vorba despre situaţia politică din Burma (Burma este în prezent sub o aspră dictatură militară, care la sfârşitul anilor 1980 a ucis o mare parte din populaţie în cadrul unor revolte împotriva politicienilor corupţi). El a oftat şi m-a privit dezamăgit: „De ce vrei să vorbim despre aşa ceva?” Am murmurat o scuză ca să ascund adevărata pricină, adică dorinţa de a-mi etala cunoaşterea unor subiecte serioase. El a îndreptat apoi convorbirea într-o direcţie complet diferită. „Săptămâna trecută am văzut un film numit «Iisus din Nazaret». Ce viaţă minunată!” Pentru următoarele zece minute, mi-a lăudat virtuţile lui Hristos. Mi se propovăduia de către un călugăr buddhist, însă nu ca să mă convertesc la credinţa sa, ci la creştinism. Am rămas uluit. Mă socoteam departe şi mai presus de creştinism încă din liceu, şi iată aici un păgân care-mi dădea îndărăt ceea ce eu respinsesem. Datorită cuvintelor unui simplu călugăr din Burma, am conştientizat faptul că poate creştinismul reprezintă ceva mai mult decât spoiala pe care o respingeam. Nu mă simţeam încă în stare să cercetez temeinic creştinismul, dar sămânţa fusese aruncată.

A trecut puţină vreme şi am călătorit în Nepal, unde urma să mă întâlnesc cu nişte prieteni, pentru un urcuş în Himalaia. Am ajuns înaintea lor şi am hotărât să petrec timpul rămas la o mănăstire buddhistă din Tibet. Am găsit una la scurtă distanţă de Katmandu, care oferea cursuri în engleză. Am mers acolo ca turist cultural, colectând următoarea porţie din „ghiveciul” religiilor lumii.

Am sosit neîncrezător, aşteptându-mă să dau peste o mulţime de new-age-işti cu mintea dusă. După primele zile, însă, părerea mea s-a schimbat în întregime. Nu era o religie hiliastă, făcută pentru a te simţi bine; acolo era nişte oameni care se luptau sincer pentru dobândirea adevărului. Am rămas uimit să aflu că credeau în iad. Cine mai crede astăzi în iad? Pentru ei, însă, acesta era rezultatul firesc al unei vieţi irosite. Am rămas intrigat. Am început să ascult cu mai multă atenţie următoarele învăţături. Nucleul religiei este conceptul că toate fiinţele trăiesc într-un tărâm trecător al poftei şi suferinţei. Toată suferinţa provine din goana după ceea ce este trecător; ar trebui să căutăm ceea ce este netrecător: adevărul. Singura cale de a atinge aşa ceva este să ne lepădăm de eul nostru şi să trăim în schimb pentru ceilalţi. Doar atunci când punem fericirea celorlalţi mai presus de a noastră vom fi fericiţi şi noi înşine. Am rămas buimac: după 27 de ani în care mi se spusese „Fă ce-ţi place”, tibetanii îmi spuneau că să faci ce-ţi place te va face mai mult ca sigur vrednic de plâns în viaţa aceasta sau în cealaltă. Era pentru mine un concept revoluţionar, însă aveam o sentiment nedesluşit că mai auzisem de el înainte.

După câteva săptămâni de şedere la mănăstire, am plecat ca să mă caţăr împreună cu prietenii mei care ajunseseră deja în Nepal. Am luat un autobuz de-a lungul ţării şi ne-am început urcuşul în munţii Annapurna. Cu rucsacurile în spate, am urcat până la 4300 de metri, în următoarele două săptămâni. Peisajul era copleşitor, terenul se schimba din văi roditoare în păduri dese, apoi în piscuri acoperite de zăpadă. Căţăratul era uneori o corvoadă, căci urcam 300 de metri ca să coborâm apoi într-o vale 300 de metri. Frumuseţea Zidirii era uimitoare, însă în fiecare noapte când mă întindeam să dorm se ivea din nou acelaşi sentiment vechi că ceva lipseşte; am presupus că va dispărea o dată ce voi ajunge la poalele Annapurnei.

Am ajuns la destinaţie într-o după-amiază, fără suflu şi foarte dezamăgiţi. Întregul loc fusese înghiţit de un strat uriaş de nori, prin care călătorisem. Am explorat gheţarii şi am petrecut timpul ghemuiţi lângă o sobă dintr-o mică colibă de ceai. Seara nu se arăta nici un semn că norii ar urma să se risipească. Am mers să ne culcăm şi ne-am trezit chiar înainte de răsărit, la vestea că cerul se înseninase. Am ieşit afară şi m-a întâmpinat una din cele mai copleşitoare privelişti din lume. Soarele se înălţa încet deasupra „acoperişului lumii”, şi-am simţit că mă pot întinde să-l ating. Atunci mi s-a iţit în minte acel gând supărător: „Care-i rostul?” Şi apoi m-am luminat: făcusem toate aceste drumuri pentru mulţumirea sinelui meu. De îndată ce clipa înălţătoare va pieri, mă voi întoarce la starea mea obişnuită. M-am luptat cu băşicile, durerile de genunchi şi giardia, pentru ce? Ca să văd o privelişte înălţătoare, dar până la urmă doar o simplă altă privelişte frumoasă. M-a ajutat să devin mai bun, a ajutat pe oricine altul? Nu, doar mi-a hrănit eul; am dobândit un material excelent pentru a purta conversaţii la petreceri. Unde se duseseră toate idealurile mele buddhiste înalte? În clipa aceea, mi-am dat seama că viaţa mea trebuie să se dăruiască unui principiu mai înalt, şi nu unor plăceri lumeşti. Am hotărât să mă întorc la mănăstire.

Am petrecut următoarele câteva luni studiind filosofia şi tehnicile de meditaţie buddhiste tibetane. Mai erau încă câteva lucruri pe care mi-era greu să le primesc. Învăţătura Karmei părea să nu îngăduie voia liberă a omului; hotărârile cuiva de a face bine sau rău erau mereu determinate de faptele anterioare. Cum ar fi fost cu putinţă să te slobozeşti, dacă fiecare hotărâre era predeterminată? Dacă cineva păcătuieşte din veacul cel fără de început, aşa cum credeau ei, cum s-ar fi putut curăţi pe sine într-o viaţă aşa de scurtă? Într-un fel, ce era aşa de anevoios era tocmai logica exagerată; părea ceva plăsmuit de o minte omenească. Totuşi, filosofia jertfei de sine prinsese rădăcini adânci în lăuntrul meu, chiar dacă nu izbuteam să o pun în practică; ştiam că nu mai puteam trăi ca până atunci.

Pe când mă aflam la mănăstirea buddhistă tibetană, am început să citesc Pelerinul rus. Am văzut în pelerin manifestarea lepădării de sine şi a milei pe care le aflasem în buddhismul tibetan, însă venind din tradiţia creştină în care fusesem crescut. De ce nu auzisem niciodată aşa ceva în biserica catolică unde crescusem? Şi mai straniu era faptul că sora mea era monahie ortodoxă rusă, iar eu nu ştiam încă nimic despre însuşirile tainice ale credinţei. Am hotărât că poate nu eram încă pregătit să devin buddhist şi că ar trebui să cercetez mai adânc în propria-mi moştenire culturală.

După ce-am primit atâtea lovituri în moalele capului, am ajuns în cele din urmă la concluzia că toate drumurile mele fuseseră inutile şi că trebuia să mă întorc acasă şi să mă statornicesc. Plănuiam să mă întâlnesc cu prietenii în Egipt de Crăciun, dar am găsit un zbor ieftin până la Istanbul şi m-am gândit c-ar fi un bun punct de plecare către Europa Apuseană şi Statele Unite. Compania aeriană era Aeroflot. După câteva zile, mi-am dat seama că Aeroflot erau liniile aeriene ruseşti, iar sora mea trăia la Moscova. M-am gândit că poate vor face o escală la Moscova. S-a dovedit că aşa era. În câteva zile, mi-am aranjat o şedere de trei săptămâni şi o viză pentru Rusia. Am zburat spre Moscova de ziua Sfântului Gherman.

Sora mea m-a întâmpinat la aeroport şi aşa a început cursul meu fulger de trei săptămâni de Ortodoxie. Începea să mi se dezvăluie o lume nouă. Eram într-o ţară în care muriseră oameni pentru Hristos, şi mijlocirea sfinţilor era ceva firesc. Nu era un creştinism sec, privit ca o obligaţie socială. Aceştia erau oameni care înduraseră nişte greutăţi de necrezut pătimind pentru adevăr.

Am început să citesc cărţi despre Ortodoxie, să vizitez biserici şi să discut politicos cu sora mea despre deosebirile dintre credinţa ortodoxă şi cea buddhistă. Ea revenea mereu asupra aceluiaşi lucru: creştinismul are adevărul sub forma unei Persoane. N-am izbutit să înţeleg însemnătatea acestui fapt. Forţă sau persoană, nu vedeam diferenţa.

Atunci l-am întâlnit pe părintele Artemie, un preot binecunoscut din Moscova, cu o parohie uriaşă. Este un om jertfelnic, a cărui întreagă viaţă este dăruită lui Hristos şi răspândirii Evangheliei. Am ajuns la biserica sa în timpul slujbei de priveghere din noaptea de sâmbătă. L-am găsit spovedind, înconjurat de o mulţime de cincizeci-o sută de oameni, care aşteptau să se mărturisească. Am rămas la marginea acestui cerc şi a trecut ceva vreme până ce părintele Artemie m-a tras înăuntru. Cu ochii închişi şi punându-şi mâinile pe umerii mei, a început să-mi vorbească. Când voia să întărească un lucru, îşi împingea fruntea în a mea. Mi-a vorbit într-o engleză înflorată şi am avut impresia copleşitoare că acest preot, pe care nu-l mai văzusem niciodată, ştie mai multe despre mine decât ar fi trebuit. Ce m-a cutremurat cu adevărat a fost sentimentul că era extrem de îngrijorat pentru sufletul meu, ca şi cum l-ar fi interesat personal. Mi-a vorbit vreo zece minute, în timp ce băbuţele începuseră se îngrămădească nerăbdătoare în noi. A continuat să-mi vorbească, spunându-mi că experienţa mea din Nepal îmi fusese dată de Dumnezeu ca să mă scoată din materialism. Mi-a spus apoi de ce creştinismul era credinţa adevărată: doar el are un Dumnezeu personal. Tot n-am reuşit să înţeleg însemnătatea acestui lucru, dar am plecat simţindu-mă mai uşor, deşi nu spusesem mai nimic.

În cavoul arid al Moscovei, începuse să mi se deschidă o lume nouă. Nu simţeam mai deloc apăsarea oraşului, căci îmi dădeam seama că tărâmul ceresc al lui Dumnezeu şi al Sfinţilor Săi era în realitate mult mai aproape decât blocurile cenuşii care dominau oraşul. Am vizitat Lavra Sfântului Serghie şi, pentru prima dată, am avut prilejul să mă închin moaştelor unui sfânt. În acele „oase moarte” era mai multă viaţă decât în toată California de sud. Şederea mea a culminat cu praznicul Naşterii la Metocul Valaam. M-am simţit înconjurat de ceea ce păreau a fi nişte oameni obişnuiţi, dar care erau însă cu un picior în rai. Poate-o fi creştinismul o religie cu credinţa de neatins, dar eu primeam o încredinţare simţită oriunde mergeam.

După câteva zile, am părăsit Moscova. Înainte să plec, sora mea m-a mustrat cu cuvintele: „Dragul meu, dacă poţi petrece trei luni alături de buddhişti, ai putea petrece măcar una alături de creştinii ortodocşi”. Ceea ce am şi făcut. Crescând ritmul întoarcerii mele, am sosit în California două luni mai târziu. În ajunul Buneivestiri, am urcat pe drumul accidentat care duce la Mănăstirea Sfântului Gherman al Alaskăi. Cel dintâi lucru care m-a izbit, proaspăt fiind venit din San Diego, era faptul că acei monahi erau un anacronism în secolul al douăzecilea. Cine a mai auzit de renunţarea la confort şi proprietăţi în aceste vremuri? Era mijlocul Marelui Post, şi se vedea limpede că oamenii aceia erau în toiul unui război duhovnicesc. Mănăstirea era cuprinsă de înfrânare, cumpătare şi trezvie. Călugării aceia păreau gata să moară pentru adevăr, ceea ce nu mai văzusem la IBM, la Şcoala de Arte sau în Japonia. Era suferinţă în acele locuri, dar cine era gata să le dea pe toate pentru singurul lucru care trebuie? După tot ce văzusem, încă nu aveam o credinţă tare în Dumnezeu, dar ştiam că monahii aceia văzuseră ceva, şi-l voiam şi eu.

A sosit şi Duminica lui Lazăr. În această zi, Biserica prăznuieşte învierea lui Lazăr din morţi, de către Hristos, după patru zile. M-am trezit devreme ca să iau parte la Liturghie la schitul de maici din apropiere, urmând apoi să iau acolo masa. După ce m-am trezit, am adormit de îndată la loc. Când m-am sculat în sfârşit din pat, am găsit toată mănăstirea goală. Nici un suflet nu mai rămăsese. Pe când rătăceam prin curte, mi-au trecut prin minte stihurile cântării: „Iată Mirele vine în miezul nopţii, şi fericită e sluga pre care-o va afla priveghind”. Tocmai aceasta se întâmplase cu mine, trupeşte şi duhovniceşte. Dumnezeu a bătut la uşă şi m-a poftit la praznic, dar eu am rămas reticent. Renunţase Dumnezeu la mine? Am început să cobor muntele, nădăjduind să fac autostopul până la schitul de maici. Pe drum, am cugetat la cele întâmplate dimineaţă, şi mi s-a părut un lucru vădit că Dumnezeu a îngăduit să rămân în urmă ca să mă scoale din nehotărârea mea. Atunci am înţeles în cele din urmă ce înseamnă un Dumnezeu personal. De ce mi-ar fi trimis o forţă impersonală un mesaj atât de limpede pentru mântuirea sufletului meu? Dacă era impersonală, de ce i-ar fi păsat de mine? Dragostea nu poate exista decât între oameni – persoane. O forţă nu poate iubi (şi, vă provoc: încercaţi să iubiţi o forţă impersonală!) Am ajuns aşa la concluzia că Dumnezeu trebuie să fie o Persoană – un Ipostas. În clipa în care am ajuns la această concluzie, am auzit o maşină venind din spate: era singurul nostru vecin de pe munte. I-am făcut semn cu mâna şi, printr-o stranie „coincidenţă”, s-a întâmplat că îşi făcea drumul săptămânal la magazinul care se învecina cu schitul de maici. Am ajuns la timp pentru Liturghie.

Au trecut doi ani, şi sunt acum monah rasofor – un anacronism, dacă vreţi. Luptele mele n-au luat sfârşit, dar zilele rătăcirii mele au încetat. Plâng uneori pentru vremea irosită în trecut, dar când mă uit mai cu luare-aminte văd mâna lui Dumnezeu călăuzindu-mă chiar şi în perioadele cele mai pustiitoare. El m-a adus acum aici cu un rost, însă acest rost trebuie încă descoperit.

Monahul Adrian
Articolul a apărut inițial în revista „Orthodox Word”, nr. 190. Traducere de Radu Hagiu după pravoslavie.ru

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!