Category Archives: Gheorghios (Kapsanis) Grigoriatul

Imagini de la parastasul săvârșit la un an de la adormirea Arhimandritului Gheorghios Kapsanis, Proigumenul Mănăstirii Grigoriu, Muntele Athos (+2014)

Gheorghios KapsanisArhimandrit Gheorghios Kapsanis, stareţ al Mănăstirii Grigoriou din Muntele Athos, fost cadru didactic, înainte de a intra în monahism, la catedra de drept canonic a Facultăţii de Teologie din Atena, autor al multor cărţi de spiritualitate şi teologie, printre care: Ortodoxia şi Romano-Catolicismul: Studii diverse (2006); Văzători ai Învierii lui Hristos (2005); Îndumnezeirea ca scop al vieţii omului (2004, tradusă în română cu titlul Îndumnezeirea – scopul vieţii omului, Evanghelismos, 2006); Dumnezeu S-a arătat în trup (2005); Viaţa euharistică (2004); Rugăciunea Domnească (1998); Experienţe ale Harului lui Dumnezeu (1992); Ortodoxia: nădejdea popoarelor Europei (apărută în română la editura Evanghelismos în 2006). A mai apărut în română o selecţie din textele sale realizată de ieromonahul Damaschin, în traducerea ieromonahului Agapie Corbul: Scrieri athonite pe teme contemporane, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2003. În engleză au fost publicate patru discuţii avute cu ieromonahul Alexander Golitzin şi traduse de acesta, cu titlul: The Eros of Repentance: Four Talks on the Theological Basis of Athonite Monasticism, Praxis Institute Press, 1992. A adormit în Domnul pe 8 iunie 2014. (tabor-revista.ro)

Această prezentare necesită JavaScript.

Sursă foto: romfea.gr

Anunțuri

Eveniment editorial: Trei mari părinți aghioriți în dialog cu Părintele Ioanichie Bălan

carte-emilianos-ioanichie-balan

A apărut cartea „Viaţa monahală în Sfântul Munte”. Lucrarea redă un dialog între Părintele Emilianos Simonopetritul şi Părintele Ioanichie Bălan.

„O mănăstire este ca o torţă aşezată pe candelabrul Templului lui Dumnezeu, ca un oraş întărit ridicat pe muntele lui Dumnezeu, spre care toţi privesc pentru a primi confirmarea nădejdii lor şi a vedea că, într-adevăr, Dumnezeu a venit să locuiască printre oameni.

Cum mărturisim că Dumnezeu este printre noi şi în noi, dacă nu prin bucurie, pace şi linişte, care iradiază din mănăstire ca o jertfă binemirositoare? Nu este deloc nevoie de cuvânt pentru a dovedi acest adevăr în lume, care este plină de cuvinte şi imagini, o lume în care pare a fi fost spus totul şi nimic.

Sfântul Munte Athos ocupă, în această privinţă, o poziţie remarcabilă, pe de o parte, prin istoria sa prestigioasă şi milenară, şi pe de alta, datorită situaţiei sale geografice şi instituţionale, care face din el aproape singurul teritoriu din lume dedicat exclusiv vieţii duhovniceşti.”

Părintele Emilianos Simonopetritul

carte-macarios-ioanichie-balan

A apărut cartea „Popor ortodox, tu eşti purtătorul vieţii”. În lucrare se relatează un dialog dintre Părintele Macarios Simonopetritul şi Părintele Ioanichie Bălan.

„Cine nu caută unirea cu Hristos? Călugări şi mireni, athoniţi şi români, greci sau francezi, oameni din toate vremurile, limbile şi naţiunile; dorirea lui Dumnezeu este profund înscrisă în natura noastră şi Domnul, prieten al oamenilor, n-a încetat niciodată să ne propună mijloace nenumărat de variate de a avea acces la această unire intimă cu El aici jos, şi chiar de acum. Ceea ce Sfântul Munte oferă în mod deosebit este faptul că, neîntrerupt, de mai mult de o mie de ani, Athosul este un loc destinat exclusiv acestei trăiri mistice.”

Părintele Macarios Simonopetritul

carte-kapsanis-ioanichie-balan

A apărut cartea „Ortodoxia astăzi”. Lucrarea relatează un dialog dintre părintele Gheorghe Kapsanis şi Părintele Ioanichie Bălan.

„Peste tot, astăzi, Ortodoxia este răstignită şi acest lucru dă naştere, pentru noi toţi, la o responsabilitate deosebită, responsabilitatea acceptării crucii Ortodoxiei, dar şi cea a răbdării şi a rodirii duhovniceşti în răbdare. Pentru noi însă, crucea este în acelaşi timp şi înviere. Şi prin această cruce pe care o poartă aproape toate ţările ortodoxe, credem că participăm şi la Învierea lui Hristos. Sperăm că harul lui Dumnezeu va întări pe toţi ortodocşii, pentru a putea face faţă situaţiilor critice de astăzi, ca să dăm mărturisire despre Hristos, aşa cum cere tradiţia Bisericii noastre.”

Părintele Gheorghe Kapsanis

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

A trecut la Domnul Arhimandritul Gheorghios Kapsanis, proigumen al Mănăstirii Grigoriu. Să avem rugăciunea lui!

elderGeorgios

Pagina agioritikovima anunţă cu tristeţe trecerea în veşnicie a proigumenului Mănăstirii Grigoriou, Arhimandritul Gheorghios Kapsanis. În data de 12 februarie 2014 Arhimandritul Gheorghios Kapsanis se retrăsese din funcţia de egumen al Mănăstirii Grigoriu, nou egumen fiind ales Părintele Ieromonah Hristofor.

Slujba de priveghi va avea loc astăzi, 8 iunie 2014, la ora 5 după amiază la metocul Mănăstirii Grigoriou din cartierul Stavroupuli din Tesalonic, iar mâine trupul stareţului va fi transportat în Sfântul Munte pentru slujba de înmormântare.

chrismon

Arhimandrit Gheorghios Kapsanis, stareţ al Mănăstirii Grigoriou din Muntele Athos, fost cadru didactic, înainte de a intra în monahism, la catedra de drept canonic a Facultăţii de Teologie din Atena, autor al multor cărţi de spiritualitate şi teologie, printre care: Ortodoxia şi Romano-Catolicismul: Studii diverse (2006); Văzători ai Învierii lui Hristos (2005); Îndumnezeirea ca scop al vieţii omului (2004, tradusă în română cu titlul Îndumnezeirea – scopul vieţii omului, Evanghelismos, 2006); Dumnezeu S-a arătat în trup (2005); Viaţa euharistică (2004); Rugăciunea Domnească (1998); Experienţe ale Harului lui Dumnezeu (1992); Ortodoxia: nădejdea popoarelor Europei (apărută în română la editura Evanghelismos în 2006). A mai apărut în română o selecţie din textele sale realizată de ieromonahul Damaschin, în traducerea ieromonahului Agapie Corbul: Scrieri athonite pe teme contemporane, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2003. În engleză au fost publicate patru discuţii avute cu ieromonahul Alexander Golitzin şi traduse de acesta, cu titlul: The Eros of Repentance: Four Talks on the Theological Basis of Athonite Monasticism, Praxis Institute Press, 1992. (tabor-revista.ro)

„Sensul suferinţelor. Rostul necazurilor vieţii”, Arhimandritul Gheorghios (Kapsanis) Grigoriatul

elderGeorgios

Uşor poate cineva să facă filozofie sau teologie pe tema suferinţei. Dar greu îi este să dea piept cum se cuvine cu suferinţa, atunci când trece printr-o durere puternică în viaţa sa. Cred că este o mare nesăbuinţă să vorbească un om despre suferinţă, dacă nu se află el însuşi într-o astfel de situaţie.

Gândul mi se îndreaptă la toţi semenii noştri, de pe tot pământul, care suferă trupeşte sau sufleteşte sau duhovniceşte. Trupeşte, oamenii suferă de boli, de dureri chinuitoare, de foame. Sufleteşte, suferă din cauza unor persecuţii, calomnii, a lipsei de iubire a persoanei dragi, a neîmplinirii unor dorinţe, a bolii sau morţii oamenilor apropiaţi şi din alte cauze.

Duhovniceşte, suferă cei care Îl iubesc pe Dumnezeu şi pe om, dar cu toate acestea văd bine că datorită propriilor lor păcate, ei Îl mâhnesc pe Dumnezeu şi ofensează şi icoana lui Dumnezeu, adică omul. Fără îndoială, suferinţa nu a intrat în viaţa noastră din voia lui Dumnezeu. A intrat din îngăduinţa lui Dumnezeu, când omul, în mod egoist, a căutat cu poftă să soarbă din izvorul vieţii, Ziditorul lui.

Din starea cu totul străină de suferinţă din Împărăţia Dumnezeiască, a ajuns la altă stare în care nu stăpâneşte adevărata viaţă, ci domină opresiv o viaţă stricăcioasă, întreţesută cu moartea, cu suferinţe şi cu păcate. În această nouă stare, moartea şi suferinţa au un rost, o noimă a lor, se dovedesc folositoare, ca, de altfel, toate celelalte legate de îmbrăcămintea cu care i-a îmbrăcat Domnul pe Adam şi pe Eva, când aceştia au părăsit raiul, ca să aibă o mângâiere în surghiunul lor.

Moartea pune capăt suferinţei, răului, care altminteri ar fi fără de sfârşit pe pământ. Durerea fizică ne dă de ştire că avem o boală, îndreptându-ne să căutăm un tratament potrivit. Medicii ştiu cât de binefăcătoare este durerea. De asemenea, toate felurile de suferinţe ne ajută să ajungem la simţirea slăbiciunii şi vulnerabilităţii noastre, să cunoaştem limitele noastre şi să ne lepădăm de orice fel de neparticipare la propria îndumnezeire.

grigoriu-constantin-prodanSuferinţa ne ajută să ne cercetăm mersul vieţii, să-l revizuim şi să ne îndreptăm către adevăratul ei centru, care este Dumnezeul Trei-mic. Ea ne ajută să luminăm şi să curăţim iubirea noastră faţă de Dumnezeu, deci să-L iubim pe Dumnezeu nu pentru că ne dăruieşte atâtea bunătăţi, sănătate, bucurii în familie şi altele, ci pentru El Însuşi. De pildă, prin felul cu care el a făcut faţă bolilor şi celorlalte nenorociri de neîndurat, mult încercatul Iov a dovedit că Îl iubea pe Dumnezeu pentru El şi nu pentru darurile primite. Acoperit de bube şi murdărie şi cu toţi cei zece copii ucişi, el Îl iubea tot atât de puternic ca şi atunci când era plin de fericire.

Suferinţa ne mai învaţă să ne purtăm corect, cum se cuvine cu semenii noştri, pe care, de multe ori, chiar dacă nu le provocăm necazuri, totuşi îi dispreţuim, îi nedreptăţim, îi facem să sufere printr-o atitudine egoistă. Atunci când plăcerea cu care îi exploatăm pe semenii noştri le produce diverse dureri şi suferinţe, aflăm că plăcerile noastre nesocotite sunt devastatoare. De multe ori, aflaţi în mare suferinţă oamenii îşi descoperă adevărata lor faţă, adevărata lor personalitate, depăşind măştile lor obişnuite şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul bolii, chiar dacă a fost una grea şi poate incurabilă.

Suferinţa ajută şi celor avansaţi duhovniceşte să se apropie de trepte mai înalte de desăvârşire duhovnicească, să sprijine şi să mângâie multe suflete. Pildă ne este fericitul părinte Paisie, care primea „blestemata” de suferinţă cu bucurie, spunând că cei din lume se simt mângâiaţi în durerile lor, dacă află că şi monahii trec prin felurite suferinţe. În acest fel, suferinţa cea rea, „blestemata” durere, se făcea binecuvântată suferinţă pentru părintele Paisie. Uneori, de pe buzele omului suferind urcă un adânc „de ce, Dumnezeul meu?”. La acest de ce şi pentru ce? nu există răspuns posibil din partea omului. Există un singur răspuns – participarea lui Dumnezeu la suferinţa noastră: crucea lui Hristos. Credem într-un Dumnezeu răstignit, înjosit, chinuit.

În moscheea lui Omar din Ierusalim se află următoarea inscripţie: „Să nu spună cineva blasfemia că Dumnezeu (Allah) are fiu. Puţin mai încolo, aproape de moschee, se află muntele Golgotei unde Fiul lui Dumnezeu a suferit pentru noi toţi. Să nu ne sfiim să credem în Dumnezeu Cel Care S-a făcut om, a fost răstignit şi a înviat. În Dumnezeu, Care din nesfârşita Lui iubire a împărtăşit slăbiciunile noastre, a luat asupra Sa trupul nostru muritor şi supus suferinţelor, ca să-l facă nemuritor.

Un Dumnezeu inaccesibil, închis în El însuşi, nesociabil, ar fi un Dumnezeu pe care noi nu-L vom crede, nu-L vom înţelege, nu-L vom primi şi interioriza. Cândva, o elevă de la liceu a spus: „Îl admir pe Socrate pentru moartea pe care a primit-o cu o filosofică detaşare, iar pe Hristos Îl iubesc pentru atât de omeneasca Lui moarte!

Oamenii credincioşi dobândesc o simţire dumnezeiască, o sensibilitate pentru fiecare suferinţă a făpturilor; ei suferă pentru toate făpturile care trec prin necazuri şi boli. Spune Avva Isaac Sirul: „Inima plină de milă este inima care arde pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru dobitoace, pentru draci şi pentru toată făptura. În acest caz, gândul la acestea şi vederea lor face să curgă din ochi şiroaie de lacrimi. Din milă multă şi apăsătoare ce stăpâneşte inima şi din stăruinţă, inima se micşorează şi nu mai poate răbda, sau auzi, sau vedea vreo vătămare, sau vreo întristare cât de mică, ivită în vreo zidire. Şi pentru aceasta aduce rugăciune cu lacrimi în tot ceasul şi pentru cele necuvântătoare şi pentru duşmanii adevărului şi pentru ce-i cel vatămă pe el, ca să fie păziţi şi iertaţi; la fel şi pentru firea celor ce se târăsc pe pământ. O face aceasta din multa milostivire ce se mişcă în inima lui fără măsură, după asemănarea lui Dumnezeu.1

Şi îndurerarea Sfinţilor pentru făpturile lui Dumnezeu nu este una de tip budist, o simpatie pasivă, adică inertă, ci o energică participare la suferinţa fratelui. Avva Agathon zicea: „de mi-ar fi fost cu putinţă să găsesc un bubos să-i dau trupul meu (sănătos) şi să-l iau pe al lui, bucurie aş fi avut, căci aceasta e iubirea cea desăvârşită2

De fiecare dată, suferinţa rămâne o taină întreţesută cu o insondabilă profunzime a ceea ce e libertatea omului. Taina aceasta ni se descoperă numai unora, doar în parte. Când ni se vor deschide ochii, atunci vom gusta mai curat. Să stăruim întru respect, atenţie şi iubire frăţească şi deplină bunăvoinţă faţă de oricare frate aflat în suferinţă şi să-L rugăm pe răstignitul nostru Domn să ne dăruiască har, luminare şi putere, să înfruntăm cum se cuvine suferinţele lumeşti îngăduite de iubirea Lui, pentru a merge spre cer. Să ne îngrijim de credinţa scandaloasă a celor ce nu cred în Hristos, Dumnezeul Cel Răstignit.

1Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul LXXXI (81), Filocalia, vol. X, 1981, pp. 393-394.

2Patericul egiptean, Avva Agathon, p. 26.

Precizare: În pelerinajul nostru la Sfântul Munte am avut binecuvântarea să-l întâlnim pe venerabilul (fost) egumen al mănăstirii Cuviosului Grigorie, părintele arhimandrit Gheorghios, fost profesor universitar la Atena. Rugându-l să ne vorbească despre părinţii îmbunătăţiţi din Sfântul Munte şi despre alte aspecte specifice vieţii duhovniceşti de aici, Sfinţia Sa s-a scuzat politicos pentru lipsa de timp din acel moment, dându-ne totuşi spre publicare mai multe cuvinte-răspuns pe diverse teme. Textul de mai sus este unul dintre ele.

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

Foto credit Pr. Constantin ProdanMănăstirea Grigoriu (2, 3)

grg1

Arhimandritul Gheorghios Kapsanis s-a retras din funcția de egumen al Mănăstirii Grigoriu

elderGeorgios

12 februarie 2014: Arhimandritul Gheorghios Kapsanis s-a retras din funcția de egumen al Mănăstirii Grigoriu. În ziua de 20 februarie va avea loc alegerea noului egumen.

Την παραίτησή του υπέβαλε, ο Ηγούμενος της Ιεράς Πατριαρχικής και Σταυροπηγιακής Μονής Οσίου Γρηγορίου Αγίου Όρους, Αρχιμ. Γεώργιος Καψάνης. Τοποτηρητής εξελέγη ο π. Πανάρετος ενώ η εκλογή για νέο Ηγούμενο, από την Αδελφότητα της Μονής, θα γίνει την επόμενη Πέμπτη 20 Φεβρουαρίου.

Sursa: Agioritikes Mnimes

***

Arhimandrit Gheorghios Kapsanis, stareţ al Mănăstirii Grigoriou din Muntele Athos, fost cadru didactic, înainte de a intra în monahism, la catedra de drept canonic a Facultăţii de Teologie din Atena, autor al multor cărţi de spiritualitate şi teologie, printre care: Ortodoxia şi Romano-Catolicismul: Studii diverse (2006); Văzători ai Învierii lui Hristos (2005); Îndumnezeirea ca scop al vieţii omului (2004, tradusă în română cu titlul Îndumnezeirea – scopul vieţii omului, Evanghelismos, 2006); Dumnezeu S-a arătat în trup (2005); Viaţa euharistică (2004); Rugăciunea Domnească (1998); Experienţe ale Harului lui Dumnezeu (1992); Ortodoxia: nădejdea popoarelor Europei (apărută în română la editura Evanghelismos în 2006). A mai apărut în română o selecţie din textele sale realizată de ieromonahul Damaschin, în traducerea ieromonahului Agapie Corbul: Scrieri athonite pe teme contemporane, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2003. În engleză au fost publicate patru discuţii avute cu ieromonahul Alexander Golitzin şi traduse de acesta, cu titlul: The Eros of Repentance: Four Talks on the Theological Basis of Athonite Monasticism, Praxis Institute Press, 1992. (tabor-revista.ro)

Sfânta Mănăstire Grigoriu, Sfântul Munte Athos

Sfânta Mănăstire Grigoriu, Sfântul Munte Athos

Paştile, străbatere din moarte la viaţă, Omilie a Părintelui Gheorghios Kapsanis, starețul mănăstirii Grigoriu

În această noapte, Sfântul Ioan Gură de Aur, dascălul întregii lumi şi al Bisericii noastre, pe toţi ne-a chemat să ne desfătăm de ospăţul credinţei. Într-adevăr tot ceea ce am trăit în timpul sfintei privegheri şi în timpul Dumnezeieşti Liturghii a Învierii a fost un ospăţ al credinţei. Îndrumătorul acestui ospăţ a fost Însuşi Domnul cel Înviat. Membrii ospăţului sunt Biserica lui Dumnezeu, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, sfinţii Îngeri, Sfinţii credinţei noastre, precum şi noi smeriţii creştini, care trăim acum. Cu toţii am participat la binecuvântata masă, la care Hristos S-a dăruit iarăşi pe Sine Însuşi ca mâncare şi băutură pentru credincioşi. Prin urmare, împărtăşindu-ne prin credinţă cu Hristos cel Înviat, şi mai înainte de toate, cuminecându-ne cu prea Sfântul Trup şi cu Cinstitul Sânge, am devenit beneficiari şi participanţi la viaţa Lui dumnezeiască, curată şi veşnică, precum şi la Sfânta Lui Înviere.

Toată taina credinţei noastre Ortodoxe, în acord cu Sfântul Apostol Pavel, dascălul întregii lumi, se rezumă la taina Învierii Hristosului nostru. Sfântul Apostol Pavel, în mod caracteristic, ne spune: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa noastră”(I Cor. 15, 17). Şi asta pentru că lumea are mulţi învăţători şi mulţi întemeietori de religii. Dar izbăvitori, care să-l fi înviat pe om din morţi, e numai unul, Mântuitorul nostru Hristos. Pentru aceasta, numai Iisus Hristos Cel Răstignit şi Înviat e izbăvitorul oamenilor.

În consecinţa, noi numai pe Acesta îl adorăm, numai în Acesta credem, numai pe Acesta îl urmăm, numai pe Acesta îl slăvim. Numai Acesta şi nimeni altul, cât de înţelept să fi fost, cât de virtuos să fi fost, cât de sfânt să fi fost, nu a putut să-l învie şi să-l izbăvească pe om de duşmanul cel mai rău, adică de moarte.

Deci, acest fapt al credinţei noastre, acest eveniment istoric, adică Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, l-am prăznuit, cu prea multă bucurie, aseară toţi Ortodocşii.

Problema mântuirii omului nu stă în simplu fapt că el trebuie să devină mai moral de cum era, nici în faptul că trebuie să-L înduplece pe Dumnezeu, încât să-l asigure pe om de un verdict de achitare din partea Acestuia. Pentru noi, mântuirea constă în faptul că omul mort poate să primească viaţă, poate să fie înviat. Cu toate acestea, numai Cel care dă viaţă este Mântuitorul şi Izbăvitorul oamenilor. Aşadar, acest Domn al nostru dăruieşte întregii omeniri viaţă. Ia omul mort şi-l face viu. Întâi de toate îl ia pe cel mort duhovniceşte şi-i dă duhovniceşte viaţă, iar după această duhovnicescă înviere îl învie trupeşte şi biologic, în ziua eshatonului, la cea de-a Doua Venire a Lui.

Credem că această a două înviere este un fapt neîndoielnic, fiindcă acesteia îi premerge arvuna, care este învierea cea duhovnicească. Deci, câţi încă din această viaţă ajung să fie, prin harul lui Dumnezeu, beneficiari şi participanţi la prima înviere, la cea duhovnicească, au dobândit nu numai nădejdea, ci şi certitudinea celei de a doua învieri, adică a învierii trupului.

În acelaşi timp, Domnul ne-a dat multe dovezi palpabile că într-adevăr trupul omului sfânt se slăveşte, rămâne nepieritor, învie chiar înainte de învierea ce va să vină, de învierea împreună cu Domnul cel Înviat. O dovadă sunt moaştele Sfinţilor, care s-au unit în chip nedespărţit cu Domnul ce Înviat. Pentru aceasta, sfintele lor moaşte au semnele nemuririi, au bună mireasmă, rămân neschimbate pentru muţi ani şi devin simbol şi preînchipuire a slavei ce va să vină, de care se vor desfată trupurile sfinţilor, atunci când vor fi înviate la cea de-a Doua Venire a Domnului.

Totuşi, se pune problema cum va putea creştinul să facă din viaţa lui viaţa lui Hristos, încât să fie şi el înviat. Cum poate să devină Învierea lui Hristos învierea lui.

Domnul nu a lăsat în lume, pur şi simplu, o învăţătură morală sau nişte reţete sociale. A lăsat Trupul Lui, pe Sine Însuşi şi cel care vrea să fie înviat nu are decât să se unească cu Trupul cel înviat al Domnului. Trupul Domnului cel Înviat e Biserica noastră. Cel care devine membru al Bisericii, membru viu al Acesteia, numaidecât primeşte viaţa lui Hristos şi o face viaţa lui. Prin urmare, când trăim în Biserică, când luptăm cu smerenie şi rugăciune, când participăm la Sfintele Taine şi înainte de toate la Dumnezeiasca Cuminecătură, care este Trupul şi Sângele Domnului, atunci dobândim experienţa învierii trupului nostru muritor, experienţa străbaterii noastre din moarte la viaţă. Acesta e Paştele cel adevărat. Fiindcă Paşti înseamnă străbatere, trecere „din moarte la viaţă”.

Creştinul care se roagă de fiecare dată cu smerenie şi dragoste către Dumnezeu, realizează o străbatere, o trecere de la viaţa egoistă la viaţa dumnezeieştii participări. Creştinul care biruieşte de fiecare dată viclenia şi voinţa lui pătimaşă pentru ca să facă sfânta voie a lui Dumnezeu, realizează o trecere din moarte la viaţă. Creştinul care se împărtăşeşte de fiecare dată cu Trupul şi Sângele Hristos, atunci face cea mai mare trecere de la moarte la viaţă.

Aceste slăvite şi mari taine ale învierii şi ale nemuririi noastre se află în Sfânta noastră Biserică şi este păcat, fraţii mei, să le lăsăm neexploatate, să nu le folosim, să nu le valorificam spre folosul şi zidirea noastră.

Este trist astăzi că în timp ce toţi ne asfixiem duhovniceşte, şi mai ales tineretul nostru, partea cea mai sensibilă dintre cei mari, ignorăm sau negăm să ne unim cu Stăpânul vieţii, cu Hristos Mântuitorul şi nu ne hotărâm să facem viaţa Lui viaţa noastră, ca să trecem de la moarte la viaţă. În timp ce Îl avem pe Dătătorul de viaţă Hristos, bucuria şi pacea noastră, noi preferăm să murim în singurătate, în stres, în vid, în lipsa sensului vieţii noastre.

În chip smerit doresc tuturor împreună prăznuitorilor cu noi, închinători, precum şi din partea fraţilor mănăstirii noastre, ca în această noapte sfântă a Învierii, în care „toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele din iad”, să se fi petrecut trecerea asta, paştile acestea, trecerea din moarte la viaţă. Să credem şi să-L iubim mai mult pe Domnul Hristos. Să ne unim cu El, încât viaţa noastră să devină viaţa Învierii. Atunci nu ne va mai cuprinde frica nici măcar de moartea trupească. Căci cel care s-a unit cu Hristos cel Înviat nu îi este frică de moartea trupească, întrucât deja a trecut din moarte la viaţă. A avut loc deja învierea, a intrat deja în Împărăţia Cerurilor.

Doresc, iarăşi, ca Hristos cel Înviat să ne călăuzească la unirea cu El, să mângâie inimile noastre, să ne umple pe toţi de dumnezeiescul har, să ne hărăzească cunoaşterea de Dumnezeu luminată, ca întotdeauna să fim uniţi cu El.

În sfârşit, doresc ca viaţa noastră să fie plină de lumina şi bucuria Învierii.

Arhim. Gheorghios Kapsanis
Stareţul mănăstirii Grigoriou, Sfântul Munte Athos

Sursă: reintregirea.ro