Cum facem rugăciune pentru o problemă? Ne răspunde Sfântul Paisie Aghioritul

Cum facem rugăciune pentru o problemă?
Cuviosul Paisie Aghioritul

– Părinte, cum faceţi rugăciune pentru o problemă?

– Cheia reuşitei este ca pe cel ce se roagă să-l doa­ră. Dacă nu-l doare, poate sta ore întregi cu metania în mână şi rugăciunea lui să nu aducă nici un rezultat. Dacă există durere pentru problema pentru care te rogi, chiar şi cu un suspin faci rugăciune din inimă. Mulţi, atunci când alţii le cer să facă rugăciune pentru ei nu au timp să se roage în momentul acela şi de aceea se roagă numai cu un suspin pentru problema acelora. Nu spun ca să nu se facă rugăciune, ci, dacă se întâmplă să nu fie timp, chiar şi un suspin pentru durerea celuilalt este o rugăciune din inimă, adică echivalează cu ore întregi de rugăciune. Citeşti, de pildă, o scrisoare, vezi o problemă, suspini şi după aceea te rogi. Acesta este mare lucru! Inainte de a apuca receptorul, înainte de a forma numărul, Dumnezeu te aude! Şi să vezi cum se înştiinţează şi celălalt! Să vedeţi cum demonizaţii înţeleg atunci când fac rugăciune pentru ei şi strigă oriunde s-ar afla! Adevărata rugăciune începe de la durere, nu este plăcere, “nirvana”. Dar ce fel de durere este? Omul se chinuieşte în sensul cel bun. Il doare, geme, suferă atunci când face rugăciune pentru orice. Ştiţi ce în­seamnă a suferi? Da, suferă, pentru că participă la du­rerea generală a lumii sau a unui om în particular. Această participare, această durere Dumnezeu o răs­plăteşte cu veselia dumnezeiască. Desigur că nu omul cere veselia dumnezeiască, ci ea vine ca o consecinţă, deoarece participă la durerea celuilalt.

– Cum să înceapă cineva lucrarea aceasta?

– Află ceva, de pildă, despre un accident. “Ah!”, sus­pină el şi Dumnezeu îndată îi dă mângâierea dumne­zeiască pentru puţin suspin. Vede pe unul îndurerat şi iarăşi suferă împreună cu el, iar Dumnezeu îl mângâie cu mângâierea dumnezeiască, nu rămâne cu acea amărăciune. Iar celălalt este ajutat prin rugăciunea lui. Sau se gândeşte: “Dumnezeu ne-a dat atâtea, dar eu ce am făcut pentru El?”. Mi-a făcut mare impresie ceea ce mi-a spus un suflet: “Ingerii îşi acoperă feţele atunci când se săvârşeşte Taina Dumnezeieştii Liturghii, iar noi ne împărtăşim cu Trupul lui Hristos. Eu ce am făcut pentru Hristos?“. Unul ca acesta suferă în sensul cel bun.

– Părinte, cum înţelege cineva că celălalt s-a folosit prin rugăciunea sa?

– Este înştiinţat de aceasta prin mângâierea dum­nezeiască pe care o simte înlăuntrul său după rugă­ciunea ce-a făcut-o cu durere de inimă. Dar mai întâi trebuie ca durerea celuilalt să o faci durerea ta şi după aceea să faci şi rugăciune din inimă. Dragostea este o însuşire dumnezeiască şi ea îl vesteşte pe celălalt. Şi în spitale, când pe medici şi pe surori îi doare pentru bolnavi, acesta este medicamentul cel mai eficace din­tre toate medicamentele ce li se dau. Bolnavii simt că se interesează de ei, simt siguranţă, mângâiere. Celui care suferă nu trebuie să-i spui multe cuvinte, nici să-l dăscăleşti. Inţelege că te doare pentru el şi astfel se foloseşte. Durerea este totul. Dacă ne doare pentru ceilalţi uităm de noi înşine şi de problemele noastre.

Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul. Trezire duhovnicească, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003, p. 342-343.

Notă: Fragmente din textele publicate de Editura Evanghelismos apar aici cu încuviințarea Părintelui Stareț Ștefan Nuțescu, căruia îî mulțumim pentru îngăduință și dragoste.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Gheronda Efrem Filotheitul – Părtășie la suferința aproapelui (audio cu subtitrare în limba română)

Gheronda Efrem Filotheitul – Părtășie la suferința aproapelui / fragment de omilie (audio cu subtitrare în limba română) / traducere de Elena Dinu

Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .

Părintele Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai mari părinţi duhovniceşti contemporani ai Ortodoxiei, în vârstă de 91 de ani; ucenicul cel mai tânăr al Cuviosului Iosif Isihastul, în a cărui ascultare a stat 12 ani la Nea Skiti, în Sfântul Munte Athos, până la adormirea acestuia din 1959. A pustnicit în continuare până în 1973, când din voia lui Dumnezeu a ajuns Stareţ şi Egumen al Sfintei Marii Mănăstirii Filotheu, din Sfântul Munte. A înnoit viaţa duhovnicească a acesteia şi a altor mănăstiri athonite, Xiropotamu, Konstamonitu şi Karakalu, devenind cunoscut ca un mare duhovnic în întreaga Grecie şi nu numai. În 1991, printr-o încredinţare de la Dumnezeu, se mută în SUA, unde devine un părinte contemporan al monahismului american, prin întemeierea a 18 mănăstiri în pustia duhovnicească de acolo. Are mii de fii duhovniceşti în întreaga lume, episcopi, preoţi, monahi şi mireni. În română i-au apărut mai multe cărți, dintre care se remarcă  “Starețul meu Iosif Isihastul” (Ed. Evanghelismos, 2010) și “Sfaturi din Sfântul Munte” (Ed. Bunavestire, 1999).

Pe 24 iunie 2018, Bătrânul Efrem din Arizona a împlinit 91 de ani.

Găsiți pe blogul de față o categorie dedicată marelui cuvios athonit: Efrem Filotheitul .

Părintele Nicodim, însinguratul din Kapsala Athosului

Părintele Nicodim Ravaru este un călugăr care străbate calea către Dumnezeu însoţit de o mare smerenie. Bătrânul e unul dintre aceia care se mulţumesc cu puţin şi cred că de aceea are parte de mult. Dispreţuind tot ceea ce noi oamenii socotim bun şi fiind aprins de dragoste dumnezeiască, el a lăsat toate cele lumeşti în ţinutul Neamţului şi s‑a adăpostit sub oblăduirea Maicii Domnului, în grădina ei, în locul numit Kapsala Athosului, nu tare departe de schitul Sarrayului. A socotit că dragostea lumii acesteia ne desparte de dragostea lui Dumnezeu şi pentru aceea a cerut sfat de la cuviosul părinte Cleopa şi numai după încuviinţarea lui şi‑a părăsit tot rostul său din Piatra Neamţ. A fost o viaţă dascăl – şi el şi soţia lui – ba chiar a şi clădit două şcoale, cărora le‑a purtat de grijă ca director. Pe urmă, în bună înţelegere cu cea care i‑a fost tovarăşă de viaţă (şi care s‑a închinoviat înaintea lui) a lăsat toată chiverniseala altcuiva, iar el şi‑a luat câteva cărţi şi a apucat drumul Athosului…

„Coltul de rai” din Kapsala

Dacă nu te îndrumă cineva nu poţi nimeri la bordeiul bătrânului, pentru că este bine ascuns printre tufişurile Kapsalei, iar el n‑a pus nici un indicator şi nici n‑a lăţit poteca ce dă spre „raiul” său, ca să nu‑şi piardă liniştea.

–Părinte, sfântul Isaac Sirul zicea că „osteneala tinereţii este odihna bătrâneţii” şi sfinţia ta ţi‑ai lăsat toată „osteneala tinereţii” şi ai venit la bătrâneţe aici în Kapsala, într‑un bordei şi zici că eşti în rai. Păi aşa arată raiul, părinte?

–Nu ştiu bine cum arată, da’ eu am aici un colţ din el. Gândeşte‑te şi tu: linişte am din belşug, doi pisoi îmi veselesc mereu zilele (pentru „Pat şi Pataşon”, bătrânul legase două jucării chiar la intrare). Mai am şi un petec de grădină (nici măcar „petec” nu este, fiindcă n‑are mai mult de patru metri pătraţi!) şi câţiva butuci de viţă de vie (strugurii mi i‑a dat mie, la kerasmă!), dar mai ales, sunt mult mai aproape de Dumnezeu aicea. Aşa pot să‑mi plâng în linişte greşalele mele – că la Judecată n‑o să dau samă de cele ce am păcătuit, dar că săvârşindu‑le nu m‑am pocăit şi nu m‑am întors la Domnul, o să fiu întrebat. N‑o să mă iscodească nimeni când voi muri: de ce n‑am făcut vreo minune, de ce n‑am fost văzător cu duhul, sau de ce n‑am teologhisit, da’ o să trebuiască să dau socoteală că n‑am plâns pentru toate câte le‑am făcut. Şi de făcut… slavă Domnului! – doar ştii că şi de‑ar trăi omul numai o zi şi tot ar avea pentru ce plânge şi cere iertare! Ş‑apoi, rugăciunea în liniştea bordeiului meu e mai curată de gânduri şi de năluciri şi mai neîmprăştiată – că sunt sub acoperământul Maicii Domnului aici.

– De‑asta sunt şi atâtea icoane pe pereţi şi pe tavan, părinte?

– Da. Ajută în lupta cu gândurile: nu poţi gândi nimica rău când peste tot o vezi pe Maica Domnului, pe Mântuitorul şi toţi sfinţii cerului. Şi iarăşi mă rog şi mi‑aduc aminte de păcatele mele. Şi uite aşa aştept să vină moartea să‑mi îngroape păcatele.

– Se spune că atunci când ţi‑aduci aminte de păcatele tale şi plângi pentru ele, Dumnezeu ţi le uită…

– Numai să nu uit eu vreunul neplâns…

Pomelnicele de la Promachonas

Un călugăr e un călugăr. El nu poate să dea de pomană chiar dacă uneori ar vrea, pentru că a lăsat toate şi a urmat lui Hristos. Părintele Nicodim dă totuşi de pomană, pentru că răspândeşte multă pace şi bucurie celor ce‑l caută pe dânsul. Pentru aceasta întotdeauna ţi‑e dor de întâlnirile cu el. Dacă ţi se‑ntâmplă să‑l zăreşti prin Karyes – atunci când se‑ntoarce de la Liturghie, de la Sarray – negreşit o să‑i vezi şi straiţa românească purtată „arceşte”, precum şi nelipsitul său „caiet de mântuire”. Pentru gheron Nicodim lumea nu poate fi atât de mare încât să nu poată fi cuprinsă într‑o rugaciune – de‑asta poartă cu el mereu caietul cu pomelnice. Nu te va lăsa să te desparţi de el vreodată fără să‑i laşi un lung şir de nume cu toţi cei dragi ai tăi spre pomenire. Tot pomelnicele – şi Dumnezeu bineînţeles! – l‑au ajutat mai demult (pe când România nu intrase în UE) şi în vamă, la Promachonas, când se întorcea în ţară să‑şi reînnoiască paşaportul expirat de ceva vreme. Când vameşii greci au văzut de câtă vreme îi expirase paşaportul bătrânului şi cu cât depăşise termenul de şedere, s‑au luat cu mâinile de cap şi au început să‑i explice bătrânului câţi ani nu mai are voie să intre în Grecia şi ce amendă trebuie să plătească! Nu ştiu ce le‑a făcut bătrânul, dar vameşii nu l‑au lăsat să plece pâna nu i‑a trecut în caietul cu pomelnice şi până nu l‑au miluit şi cu câţiva bani de drum! Că „mult poate rugăciunea dreptului”…

Elineşte

In Athos e bine să ştii elineşte pentru că intâlneşti greci la tot pasul. Şi părintele Nicodim îi întâlneşte, pentru că noapte de noapte pleacă la rugăciune, de la bordeiul său din Kapsala, ori la Pantocrator, ori la Sarray, ori la Iviron – asta pentru că duce viaţă pustnicească şi ca să nu‑l tulbure duhul akediei, nu se lipseşte niciodată de Sfintele Taine. Şi totuşi spune că, dacă din greşeală îi staruie vreun cuvânt elinesc în memorie, îi trebuie cam două zile să‑şi deprindă mintea ca să‑l uite! Întâi m‑am mirat de lucrul ăsta, dar pe urmă am înţeles că de fapt bătrânul nu vrea să se gândească decât la cele sfinte şi să‑şi păstreze smerita cugetare – că de se va vedea mintea pe sine nestăpânită de nimic, se va putea pregăti pentru nemurire. Şi mai zicea gheron Nicodim că monahul trebuie să se silească pe sine şi să caute singurătatea şi întunericul chiliei, ca să nu se întineze când se roagă. Să alunge toate din suflet ca să rămână doar el singur şi Dumnezeu…

Slove

În multe rânduri, la sărbătorile mari, primeam de la părintele Nicodim iconiţe şi urări de petrecere în pace a sărbătorilor. Nu uita bătrânul nici pe fetele mele, nici pe soaţa mea: tuturor ne aşternea câteva slove frumos caligrafiate ce deveneau semne ale aducerii sale aminte… Îi mulţămesc de dragoste măcar acum ca să plinim amândoi ceea ce s‑a zis oarecând cum că se se cere smerenie de la cei tineri şi dragoste de la cei bătrâni. (Îi dau dreptate acum bătrânului când spunea că tot ceea ce a mai rămas din rai se află în inima omului!).

Batrânul şi gheronda Efrem

M‑am întâmplat odată la schitul Sarrayului, la slujba din noapte, pe când venise acolo şi un oaspete de vază, un „despota” din Grecia. După cum era bunul obicei al schitioţilor de la „Sfântul Andrei”, după Liturghia arhierească s‑a pus şi o masă întinsă, de la care n‑a lipsit nici cuvântul de învăţătură elinesc. Mai pe urmă, fiecare şi‑a văzut de‑ale lui: unii luând drumul chiliilor, alţii pe cel al Careii – cei mai vrednici chiar plecând către ascultările lor. Eu tăifăsuiam cu bătrânul Nicodim în poarta schitului, întârziindu‑l din drumul lui către casă şi iscuşindu‑l cu întrebările mele. Tot în acea vreme s‑a nimerit să purceadă către poartă şi gheronda Efrem, cucernicul egumen al schitului – om cu viaţă aleasă, respectat de tot neamul elinesc şi cipriot – care îşi petrecea oaspetele de vază către Karyes. S‑a întâmplat atunci un lucru de mare mirare pentru mine – şi pentru ceilalţi privitori aşijderea – căci stareţul Efrem, la vederea părintelui Nicodim, l‑a lăsat deoparte pe ierarhul grec, a venit către bătrân şi l‑a luat în braţe cu bucuria multă a întâlnirii cuiva drag inimii sale! I‑a spus câteva vorbe apoi l‑a prezentat despotului în cuvinte mişcătoare. Şi privind eu la acea scenă de tainică preţuire am înţeles atunci că în suflete smerite ca acesta se odihneşte Domnul. (Că nu pentru ostenelile noastre, ci mai degrabă pentru smerenie şi inimă curată se arată Dumnezeu sufletului)…

Despre judecarea şi osândirea aproapelui

Acum câţiva ani, într‑un noiembrie cu soare, fiind noi mai mulţi adunaţi la sărbătoarea unuia dintre hramurile lavrei Grigoriului, la pomenirea sfintei Anastasia Romana (ale cărei moaşte se află în mănăstirea athonită), am avut vreme şi prilej de taifas în tihnă cu gheron Nicodim despre cele duhovniceşti….

– Când iubeşte Dumnezeu, părinte: când iartă sau când face dreptate?

– Totdeauna iubeşte, că nu este scădere la El în dragoste. Şi când face dreptate tot din dragoste o face, ca să curme păcatul. Dar Dumnezeu e milostiv, mai ’nainte de a fi drept. Dacă ar fi fost altfel eram pierduţi de mult!

– Şi eu trag nădejde să facă cu mine milă şi nu dreptate.

– Toţi vrem asta. Dar în mod sigur El judecă cel mai drept, că numai El cunoaşte inimile oamenilor. Judecata noastră nu‑i decât o mare nedreptate, pentru că noi cătăm la înfăţişare.

– De asta a zis Hristos să „nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă”? (Ioan 7, 24.). E greu tare cu judecata asta părinte, că poţi să‑ţi osândeşti aproapele şi patima asta e la mare căutare în ziua de astăzi. De ce s‑o fi răspândit aşa printre noi?

– Din lipsa dragostei.

– Da, toţi bătrânii spun că s‑a răcit dragostea…

– Dacă n‑ai dragoste n‑ai nici înţelegere pentru greşelile celorlalţi. Nici Mântuitorul n‑a judecat lumea ci i‑a adus dragostea. („Căci n‑a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” – Ioan III, 17). Iar cel care ia jugul Lui ajunge la iubirea de vrăjmaşi şi nu la judecăţi cu fraţii lui. Asta însă nu se poate fără smerenie. Şi să ştii că inima smerită se umple de dragoste dar cea împietrită, doar de mândrie.

– Cred că asta ne opreşte şi de la rugăciune părinte! Dar mai e câte o ispită „subţire” când ne îndeptăţim închipuindu‑ne că judecăm doar păcatul aproapelui şi nu pe el.

– Noi n‑avem voie să‑I răpim judecata lui Dumnezeu. Dacă El îl îngăduie pe aproapele meu să facă ceea ce face, cine sunt eu să‑l opresc sau să‑l judec?

– Este o istorioară şi în Pateric cu un avva care gândea la fel.

– În afară de asta, ceea ce este dreptate la oameni poate să fie nedreptate la Dumnezeu. şi asta chiar de multe ori, că zice la Isaia „căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul. Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre”. (Isaia 55, 8-9).

Noi trebuie să ne judecăm doar păcatele noastre (pe care trebuie să ni le cântărim fără milă şi fără oprire) şi în afară de acestea numai pe diavol mai putem să‑l judecăm – ca să luăm aminte la întărirea lui în răutate şi să vedem unde poate să ducă lipsa pocăinţei: să ajungi din înger al luminii, demon!

– Deci tot mândria până la urmă…

– Da. Părerea asta bună despre noi şi îndreptăţirea ne duc pe aceeaşi cale diavolească, a osândei.

– Şi ce‑i de făcut părinte?

– Păi dacă osândeşti mereu pe celălalt în loc să‑ţi iei seama la greşelile tale, vei cădea mereu şi în felul ăsta alungi şi harul lui Dumnezeu de la tine.

– „Şi duhul Tău cel Sfânt nu‑l lua de la mine”…

– Dacă ai izgonit harul, tu singur nu te vei putea ridica. Poţi doar să‑ţi dai seama de asta şi să pui început bun prin pocăinţă şi lacrimi. Trebuie făcut ce spunea Isus Sirah: „Adu‑ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi în veac nu vei greşi”. Ş‑atuncea poate vine din harul…

– De fapt, spunea cineva că, prin osândire ne nedreptăţim pe noi înşine şi nu pe ceilalţi, pentru că atunci Dumnezeu îşi întoarce faţa de la noi. 

– Aşa‑i.

– Dar pe eretici părinte? Pe ei cred că putem să‑i judecăm; avem şi pilda aceea din Pateric…

– Da. Chiar mai mult: sfântul Ioan Hrisostom zice că „pe eretic când îl auzi hulind pe Dumnezeu, să‑l loveşti peste gură, că ţi se sfinţeşte mâna”.

– A mai rămas ceva nejudecat de noi despre judecare părinte? Că i‑am judecat până şi pe draci…

– Da. Uite de ce nu e bine să judecăm pe nimeni…

– Ca să nu fim judecaţi (cf. Matei VII, 1)…

– Nu numai pentru asta ci mai degrabă pentru că noi luăm păcatul celui pe care‑l judecăm – că aşa spune Domnul şi El nu minte! – şi rămânem cu el, pe când aproapele nostru poate să scape de el prin pocăinţă (unii au ajuns şi la sfinţenie, iertându‑li‑se multe!).

– Zice înţelept despre asta avva Theodotos: „Nu‑l judeca pe curvar numai pentru că te înfrânezi căci şi tu încalci Legea, doar că într‑alt chip. Adevărat este că Cel care a spus să nu desfrânezi a mai zis şi să nu judeci pe alţii”.

– Amin!

Despre însingurare

– În zilele noastre vorbim tare mult între noi şi cu toate astea ne însingurăm tot mai mult părinte. Am citit odată scrisoarea unui tatã de familie care mărturisea că singura fiinţă care îl aştepta când se‑ntorcea de la muncã era câinele lui. Şi mai spunea, textual: „familia mea nu‑mi dã nici o atenţie!”. De ce rămânem totuşi mereu atât de singuri?

– Pentru că noi ne povestim unii altora singurătăţile fără să le alungăm. Numai Domnul poate face asta pentru că… „Dumnezeu este iubire”. În plus, Hristos a spus că nimenea nu‑şi poate căta mântuirea şi viaţa de veci neglijându‑l pe aproapele său. El nici nu vroia să fie căutat prin ceruri ’nalte ci în fratele tău. Nu ne zicea că „flămând am fost şi nu Mi‑aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi‑aţi dat să beau; străin am fost şi nu M‑aţi primit; gol, şi nu M‑aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M‑aţi cercetat”. (Matei XXV, 42-43). De‑L vezi pe Hristos în aproapele tău, nu va fi niciodată însingurare între voi. Cum să te însingurezi de la „faţa” lui Dumnezeu? Dar dacă însă „nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi‑aţi făcut” – spune Domnul. (Matei XXV, 45). Şi rămâi cu tine însuţi.

– Dar aici, în Kapsala, nu tot de însingurare e vorba părinte?

– Nu poţi grăi de însingurare când te retragi de la cele vremelnice, pentru că singur cu Dumnezeu înseamnă deja o lume întreagă… Însingurarea faţă de lume şi cele trecătoare ale ei e bună, dar nu şi faţă de cele sfinte ale lui Dumnezeu.

Şi drept este că aici în singurătate el nu aude cele ce nu sunt de folos, nu are cui grăi cuvinte deşarte, pe nimenea nu necăjeşte şi nu vede cele ce vatămă privirea. Aşa îndepărtând pricini ale păcatului îşi dobândeşte nerăspândirea la rugăciune, atunci când stă de vorbă cu Dumnezeu. Doar şi sfântul Isaac Sirul zice că nimeni nu se va apropia de Dumnezeu dacă nu se va depărta de lume. Şi aşa, depărtat de „lume” şi de toate vătămările ei, bătrânul Nicodim laudă mereu pre Domnul şi pre Maica Sa şi spune că aşteaptă să moară în fiecare zi. Dar eu cred că el a murit demult vieţii acesteia…

Text și foto George Crasnean
Articolul a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 65-66 / noiembrie-decembrie 2012. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos