Category Archives: Partenie de la Sfântul Pavel

Despre primejdiile acestui veac. Interviu cu Gheronda Parthenios, Starețul Mănăstirii Sfântul Pavel

Gheronda Parthenios,
despre primejdiile acestui veac

George Crasnean & părintele Gherasim Prodromitul

Are 87 de ani, din care 71 i’a petrecut în mănăstire, iar 44 ca stareţ! S’a închinoviat de prunc – la 16 ani! – într’o mănăstire din Kefalonia, apoi, în 1956, la 25 de ani, a venit în Athos, la mănăstirea Sfântul Pavel, de unde n’a mai plecat vreodată. În tinereţe, vreme de şapte ani, a fost pădurar în preajma schitului Lacu, iar din 1974 a schimbat ascultarea cu cea de egumen al mănăstirii Agiou Pavlou.

Dintre toţi stareţii Sfântului Munte, părintelui Partenie i se potriveşte cel mai bine cuvântul „avva”. Gheronda Parthenios este unul dintre monahii aghioriţi înduhovniciţi, cu foarte dreaptă socotinţă şi cu mare dragoste pentru aproapele său. Care „aproape” poate fi şi român, pentru că el a ajutat mult neamul nostru în Sfântul Munte. Iar dovada cea mai vie se află în schitul Lacu, care are acum optsprezece chilii (cincisprezece cu vieţuitori) în care se nevoiesc mai mult de cincizeci de călugări români. Spre ştiinţă, în 1974, când gheronda Parthenios ajungea egumen la Agiou Pavlou (mănăstirea de care face ascultare schitul), în Lacu se mai osteneau pentru mântuire doar vreo cinci bătrâni din neamul nostru…

Despre măsura lui duhovnicească se spun multe – unele care pot fi istorisite acum, altele poate mai târziu (ori poate trebuiesc ţinute în cămara sufletelor noastre). Pentru că mi’e drag sufletului meu, l’am căutat vreme de mai mulţi ani – acum cinci ani am stat două zile la „Sfântul Pavel” ca să capăt zicere de folos de la gheronda, însă n’a fost de la Dumnezeu, căci tocmai atunci s’a întâmplat să fie sinaxa mare a mănăstirii. Anul acesta însă, grăit’am iarăşi cu părintele Iosif (monahul român din preajma stareţului Partenie) să ia binecuvântare de la gheronda pentru câteva cuvinte de trebuinţă şi cu părintele Gherasim Prodromitul – care mi’a fost iscusit tălmaci şi fără de care nu s’ar fi întâmplat acest sfat de taină în faptul unei seri de iarnă. La toţi le mulţumesc pentru dragoste…

Evlogite gheronda!

O Kirios!

Gheronda, domnul George Crasnean ar voi să’i spuneţi câteva cuvinte de folos pentru o revistă a monahilor din România…

Există aşa ceva?

Da gheronda. De fapt nu e numai pentru monahi. E la fel de binevenită şi mirenilor, dar aşa se numeşte: „Lumea monahilor”.

Bine. Deci nu sunteţi dintr’aceia iscoditori…

Nu gheronda. Eu lucrez la o revistă care caută să fie folositoare sufletelor: să „zidească”, nu să „dărâme”. Încercăm să scriem „cu duh”, ca omul să nu se lipsească de ea după ce o citeşte – am adăugat eu.

Bine atunci.

Cum aţi ajuns în Athos, gheronda?

A existat un om un om de Pateric în tinereţile mele care, deşi era mirean (inginer, de profesie), predica în Duhul lui Dumnezeu. Cuvintele acestui omilet – scrise şi nescrise –, viaţa şi însăşi persoana lui, m’au ajutat mult în râvna tinereţilor mele. Vorbele sale se concentrau pe cele ale Mântuitorului: „Pocăiți’vă căci s’a apropiat Împărăția cerurilor!” (Matei IV, 17). Cu omul acesta am venit întâia oară în Athos.

Aţi putea să ne spuneți ceva despre noua generație de monahi? Știți și sfinția voastră că monahii din zilele noastre nu mai sunt ca cei de odinioară. Drept este că s’au înmulţit parcă şi ispitele, de când cu smartphone-urile şi internetul…

Uite cum stau lucrurile, după părerea mea: Noi cunoaștem că a fost un rai – o grădină a raiului – în care au fost așezați protopărinții noștri Adam și Eva și lumea lor era bună foarte și toate erau minunate. Apoi și noi, aici, în Athos, trăim tot într’un „rai”; într’o grădină a Maicii Domnului, plină de minuni. Dar acum, lumii de astăzi – și monahilor deci – li se oferă și o altă grădină, un alt paradis: cel al internetului. Internetul este locul în care se pun toate cuvintele acestea (textul de faţă), dar și… celelalte. Este ca o nouă grădină în care cresc toate cuvintele, în care găsești toate florile, dar și toate… buruienile.

Dumnezeu și în primul rai pe toate le’a făcut „bune foarte” şi, atunci când l’a creat pe Adam, i le’a dat pe toate în stăpânire. Ca unui basileu i le’a dat: tu să stăpânești, toate sunt ale tale, căci pentru tine le’am făcut. Și într’adevăr, toate le avea raiul, paradisul cel adevărat.

Acuma, acest nou paradis numit internet, pare că și acesta are de toate: logia și para-logia, poli logia (cuvinte și ne-cuvinte, poliloghie nesfârșită). Dar mai mult decât cuvinte, acest nou paradis are o înfricoșătoare imagine fotografică.

Aşa este și în lume gheronda: părinții îşi cadorisesc pruncii de mici cu telefoane performante. Eu sunt dascăl și văd copii chiar de clasa I cu asemenea smartphone-uri și observ dependența lor de aceste gadget-uri datorată utilizării lor fără maturitate – ca și Adam înainte de cădere.

Ca să continui ideea – când am venit eu în Sfântul Munte nu existau nici telefoane clasice pe la mănăstiri. Ne scriam scrisori unii altora la toate nevoile. Apoi, prin anii ’55, a venit un inginer care ne’a instalat unul dintr’acela cu disc și în felul acesta a apărut primul telefon la mănăstire. Ehei, de atunci și până acum au apărut pe lume atâtea că nici nu mai știi… Uite și dumneavoastră mă înregistați acuma tot pe un telefon…

Da, așa e, dar acesta e unul clasic, cu taste. (Nokia E50).

Iar acuma vin ingineri, ca cel despre care v’am povestit mai ’nainte, și se minunează cum tehnica a pătruns peste tot, chiar şi în Sfântul Munte. Dar vedeți… omul duhovnicesc le judecă pe toate, ele însă nu pot fi judecate de cineva.

Dacă Adam – care era atât de înțelept încât a pus nume tuturor plantelor și animalelor – şi uite ce a devenit după cădere: trăieşte în sudoarespini și pălămidă; ce credeți că îi așteaptă pe toți care se înfruptă din roadele necoapte ale acestui nou paradis numit internet? Aceiași spini, ba chiar mai mulţi decât cei pentru Adam, fiindcă răul este și mai pervers astăzi. Dacă au ajuns să facă chiar și magie pe internet! Vai de această tânără generație!

Şi dacă Adam, care era ca un înger de frumos și de înțelept și creat chiar de mâna lui Dumnezeu, și tot a căzut; apoi cine ne credem noi, care vrem să gustăm din roadele acestui nou paradis fără să cădem? De aceea trebuie multă trezvie și realism duhovnicesc!

Șarpele de demult ispitește cu aceeaşi cunoaștere, ca și atunci: să vezi și aia, să asculți și ailaltă, că vei ști toate şi veți fi ca … Dumnezeu. Câtă viclenie! Și omul se încântă și, ca de obicei, se înșală și… cade! Și diavolul își râde de noi, ca și atunci de Adam și de Eva.

Și cum ne trezim? Goi. Gol-goluț ca Adam. Și cu ce rușine… Și Dumnezeu ne întreabă: Cine ți’a spus că ești gol? Nu cumva ai mâncat din pomul acela? Nu cumva ai păcătuit? Greșeala…

Vedeți, Adam era atât de atât de nevinovat încât nici nu știa că era gol. Și aceasta pentru că atât timp cât ești sub acoperământul harului, nu te ascunzi de nimeni. Dar când cazi în păcat, fugi și de fața ta! Apoi, cu fiecare, iarăşi vine darea pe față – spovedania – în care, din păcate, fiecare ne îndreptățim: „Nu eu, ci Eva!”.

De aceea zic: acest nou paradis – internetul – este ispita cu prilej de cădere a generației de monahi de astăzi. Ca și pentru cei din lume de altfel.

Căci spuneți’mi voi: cine are atâta minte și luare-aminte încât să facă față acestui nou paradis numit internet? Dacă Adam o singură poruncă mică a avut de ținut în Eden și a căzut, cum ar putea oamenii de azi, în așa-zisul nou paradis pe internet, să se păzească de atâtea și atâtea ispite la tot pasul?

Să nu ne amăgim! Căci Dumnezeu nu se lasă batjocorit!

Cum ați rezistat sfinția voastră de’a lungul anilor?

Păi în primul rând mie nu mi’au plăcut niciodată gâlcevile și nici smintelile. Niciodată nu m’am băgat în vreo sfadă. Nu mi’au plăcut și n’am urmat calea învrăjbirilor. Bine, acum vorbesc după încercările de’o viață, dar nu m’am trezit nici eu egumen. Douăzeci de ani am făcut ascultare sub trei stareți: am văzut lucrarea fiecăruia și am luat aminte.

Pe deasupra și de acasă, din familie, am primit o bună educație şi morală creştină. Mi’aduc aminte cât mă frământam (copil fiind) cum să fac să lucrez ceva, ca să’mi pot ajutora surorile mai mici.

Deci ceea și cu ceea ce am plecat din familie, iar mai apoi ce am dobândit în mănăstire de la înaintașii mei – acestea m’au ajutat în viaţă, pentru că am păstrat totul cu luare aminte. În afară de acestea – după cum v’am spus deja – m’am ferit ca de foc de toate smintelile şi vrăjmăşiile. De aceea încerc să păstrez și acum, ca egumen, ceea ce am învăţat de la cei trei stareți de dinainte, şi sub care am trăit în ascultare cinstită.

Eu aş vrea să’i previn pe toţi călugării – nu numai pe cei care fac ascultare de mine – că telefoanele acestea pot face o stricăciune atât de mare, încât pot aduce o întreagă catastrofă sufletului unui monah. Şi nu numai monahilor ci şi celor din lume. Poate mai cu seamă lor. Şi asta pentru că au atât de multe și mari și periculoase posibilități încât, fără o aşezare duhovnicească, nimeni nu poate face faţă înşelărilor diabolice ale noului paradis.

Ce ne trebuie atunci? De ce este nevoie?

Ce trebuie? Frică de Dumnezeu. Cei care au frică de Dumnezeu se mântuiesc, pentru că aceia nu ar face compromisuri pentru nimic în lume. Toţi ştim că există telefoane prin mănăstiri și la călugări. Cei care le folosesc simplu, doar pentru comunicare, aceia sunt înțelepți. Dar în general, ele sunt o nouă catastrofă pentru un monah, fiindcă sunt foarte alunecoase. De la ușurătatea comunicării se trece printr’o subtilă oarecare nevoie și apoi urmează numai înșelări și înșelări.

Aşadar, ferice de mine că folosesc un telefon simplu…

Da, vedeți? Cuvântul „telefon” vine de la noi, din limba greacă: „tile-phono” (τηλεφωνο) şi înseamnă „a’l auzi pe cel de departe”; iar aparatul, în sine, este folositor omului pentru ușurătatea comunicării. Restul (aplicaţiilor) însă, sunt pentru oamenii care au înţelepciune și frică de Dumnezeu…

Iar înţelept este cel ce’şi stăpâneşte voile – spune Sfântul Marcu Ascetul.

Da. Doar aceia se vor mântui. Altminteri își bagă singuri cancerul în buzunar. În amândouă înţelesurile (la propriu şi la figurat). Mai demult oamenilor le era teamă de boala aceasta, acuma însă, odată cu telefoanele, singuri şi’o pricinuiesc.

Dar cum să facem părinte, să convingem lumea să rabde? Să nu se mai îndreptăţească atâta, ci să’I lase lui Dumnezeu dreptatea. Eu ţin minte un cuvânt al Sfântului Isaac Sirul de care mult m’am folosit în viaţă: „Cel ce poate să rabde o nedreptate şi’i stă în putinţă s’o înlăture, a căpătat mângâiere de la Dumnezeu”…

Asta vine de la nejudecare şi deci, de la dragoste. Să nu uităm niciodată porunca Domnului: „iubește pe Dumnezeu din tot sufletul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Iar pentru noi cuvântul este: Să nu slăbim pe cale! Și mai ales „să nu judecăm pe nimeni”, fiindcă atunci cădem și mai repede, cădem ca frunzele. Şi nu trebuie să uităm că la plinirea vremii, după cuvintele noastre vom fi judecaţi. După „judecăţile” noastre.

Cuvintele Domnului sunt pururea adevărate pentru noi: „Cereți și vi se va da!”. Însă noi nu ne rugăm Domnului Dumnezeu pentru ceea ce avem trebuinţă cu adevărat, ca să și primim. Și uităm adesea şi celălalt cuvânt veșnic: „Fără de Mine nu puteți face nimic!”.

Dar pentru monahi: îi poate mântui ascultarea?

Că să îl câștige pe Hristos, da. El este Primul care a făcut ascultare Tatălui. Deci înaintea ascultării tale pune pe Însuși Începătorul ascultării, pe Hristos Domnul, pe Împăratul cel de sus și’ți va fi mai ușor și te vei mântui. Gândiţi’vă întotdeauna de la ce slavă la ce smerenie a coborât, ca să ne mântuiască pe noi. Dacă ții minte asta niciodată nu’ți va fi greu și te vei mântui ușor.

Însă nu este bine să uităm de tristețea Lui față de Israel: „poporul acesta mă cinstește cu buzele dar cu inima este departe de Mine”. Acuma noi suntem Israelul cel nou, care de multe ori îl cinstim pe Dumnezeu doar cu buzele, dar cu inima suntem departe de El. Şi Dumnezeu ne face atenţi: „Țineți poruncile Mele, că în ele găsiți Viaţa”. Deci, dacă suntem doar cu numele creștini și ieşim din porunci… suntem pe potriva cuvântului: „mulți chemați, puțini aleși”. Și putem vedea asta încă dintru începuturi: Biserica a ales şapte diaconi pentru slujire, dar unul dintre ei, Nicolae, a ajuns să întemeieze o erezie: pe cea a nicolaiților. Deci iată: toți şapte au fost chemați, dar nu toți s’au dovedit a fi vrednici de chemarea lor.

În altă ordine de idei, vrem să vă întrebăm despre Schitul Lacu (Lakkou – „Groapă”) – știm că renovarea acestuia vi se datorează în mare parte.

Nu! Greșiți! Panaghia a vrut aceasta! Da. Preasfânta. A fost lucrarea Maicii Domnului. Eu așa cred. Bine, am făcut şi eu ascultare acolo vreme de şapte ani. Ca pădurar al mănăstirii. Și nu puteam să nu văd părăsirea aceea mare. Cum se pustiau chiliile pentru că nu mai erau părinți în Lacu. În afară de kiriakon (biserica centrală), nu mai rămăsese aproape nimic. Mă duceam acolo mai ales duminica, la Sfânta Liturghie și îi cercetam pe bătrâni. Mai apoi, unii dintre ei au trecut la Domnul la noi, în bolnița mănăstirii. Dar lucrarea cea mare, tot Dumnezeu a făcut’o. Şi „Preasfânta”. Și „Aghios Dimitrios”. Nu noi. Noi doar L’am ajutat pe Dumnezeu.

Și dacă i’ați cunoscut pe acei bătrâni, v’ați folosit cu ceva de la ei?

Adevărat, eu i’am cunoscut cam pe toţi bătrânii monahi români care s’au nevoit în Schitul Lacu. Mai erau cinci, şase români acolo. Care s’au dus rând pe rând și ei, în cei şapte ani cât am stat acolo. Și mă gândeam cu durere la molima pe care a adus’o comunismul peste voi, peste întreaga voastră țară și peste monahism. De altfel, în majoritatea țărilor ortodoxe a fost la fel, iar una din urmări a fost că și monahismul aghiorit a avut de suferit.

Dar pentru că i’am cunoscut bine şi pe cei vechi şi pe cei de acum, v’aş spune un cuvânt: cei mai mulți români au venit aici din evlavie și s’au nevoit cu cinste în „Grădina Maicii Domnului”. Unii însă, din cauza neputinței omenești, după ce s’au obișnuit cu locul (care este „meli kai galamiere și lapte”), au uitat pentru ce s’au înstrăinat și au început să se certe, şi chiar din pricini mărunte. Şi acum vă grăiesc vouă, aghioriţilor români, eu, care sunt om bătrân, ca să mă ascultați: aici este „topos metanias – loc de pocăință”! Iar voi ați venit de departe, din România, în Sfântul Munte, şi sunteţi străni în ţară străină (cum e cel mai bine pentru un călugăr!). Fiți dară înțelepți şi nu vă mai sfădiţi atâta între voi, doar ați venit aici pentru viață duhovnicească şi nu pentru gâlcevi mărunte! Păstraţi’vă menirea cea dintâi pentru care ați venit aici!

Ce ne spuneți despre viața Sfinției voastre? Cum v’ați format? Ce v’a atras spre monahism?

Eu m’am dus la şaisprezece ani la mănăstire, dar m’am pregătit sufletește pentru aceasta încă de prin clasa a IV-a, de când a început războiul. M’am născut în 1931 și aveam nouă ani în clasa a IV-a, în 1940, când a început al doilea război mondial, care a adus atâtea greutăți peste noi.

Dar deși aveam doar nouă ani, am trăit foarte adânc toate ororile războiului din anii aceia pentru că m’au marcat destul de profund. Pe la şaisprezece ani, când începusem să văd cum merg lucrurile cu țara, cu comuniștii stabiliți la noi, și cu problemele pe care le întâmpinam ca familie, și fiind oarecum de acum bărbat, mă rugam lui Dumnezeu să găsesc ceva de muncă ca să îmi ajut surorile și mama. Și m’am gândit atunci să mă fac jandarm, că regimul ăsta nou căuta tineri pentru aceasta. Însă tata, om înţelept – care făcuse opt ani de război (din 1914 până în 1922) și îndurase multă suferinţă –, înțelegând mult mai deplin lucrurile decât mine, nu m’a lăsat. El știa ce înseamnă războiul, deportarea. Văzuse murind şi pribegind aproape trei milioane de greci în Asia Mică, atunci.

Și deci ați plecat la mănăstire direct în Sfântul Munte atunci, la 16 ani?

Nu, am plecat inițial la o mănăstire de la noi, din Kefalonia, unde obişnuiam să mă spovedesc la vremea aceea. Era o mănăstire, „Kipureon”, adică așa numită a „grădinarilor”. De ce am plecat acolo? Pentru că am urmat sfaturile părinților şi ale duhovnicului. Așa am hotărât încotro s’o apuc. Dar, mai presus de toate acestea, a lucrat Dumnezeu.

Ţin minte că tata îmi spusese: „Dacă vrei să mori ca un câinele legat în vie, du’te la jandarmi”. L’am ascultat și nu m’am mai dus. Mama însă, care vedea cum mă chinuiam sufletește și căutam să izbândesc cumva în viață, mi’a dat o icoană a Maicii Domnului și m’a sfătuit cu drag: „Roagă’te fiule Maicii Domnului, ca să’ți arate ea calea pe care trebuie să mergi!”. Iar eu mi’am agăţat icoana în cameră, pe un perete şi de atunci am început să mă rog în fiecare noapte, cum vedeam că face mama: mă deşteptam în fiecare miez de noapte și mă rugam o jumătate de ceas. Simplu, cu rugăciunile știute, cu închinăciuni, iar cu rugăciuni; și așa noapte de noapte, ca să găsesc o cale pentru viața mea.

Pentru că acasă eram cinci frați, îl rugam mereu pe Dumnezeu să m’ajute să’mi găsesc ceva de lucru, ca să pot fi şi eu de folos familiei mele. Pentru asta mă rugam.

Şi tot rugându’mă așa, simplu, în fiecare noapte, într’una din ele am căzut așa într’o stare în care mi’am pierdut mintea cumva: nu mai știam cuvintele, ce fac, nu mai înțelegeam ce trebuie să fac. Stăteam doar în fața icoanei Maicii Domnului ca răpit, mintea mi se oprise, nu mai știam ce trebuie să gândesc, ci doar mă uitam așa la Panaghia cu Pruncul în braţe. Mă oprisem la un singur gând: „Preasfânta mea, eu nu știu ce vreau, nu înţeleg ce e cu mine… voiam ceva, dar acum nu mai știu ce trebuia să voiesc! Rogu’te, ajută’mă tu, cu ceea ce știi că trebuie să vreau eu!”. Și în starea aceea încă fiind, am mai făcut trei metanii, mi’am însemnat patul cu o cruce și apoi m’am culcat. Și cum stăteam așa, întins pe pat, cu privirea către icoană, am aţipit. Și din icoană a venit de trei ori către mine un glas, foarte clar şi desluşit: „Tu, fiule, o să devii călugăr!”.

De aceea am și hotărât să devin călugăr. Mai întâi în obştea de la Kipureon și mai apoi, aici, la mănăstirea Sfântul Pavel, unde aveau obiceiul să vină kefaloniții noștri. Trebuie însă multă atenție, după o astfel de chemare. Fiindcă după aceea au urmat multe încercări de’a lungul vremii, unele de spus, altele de nedescoperit. Însă întotdeauna am simțit ocrotirea Maicii Domnului. Dar, vă repet: trebuie multă luare aminte de sine în tot ceea ce facem. Pentru că și dacă avem ceva, dobândim „ceva”, acel „ceva” nu este al nostru, este al lui Dumnezeu, căci de la El a venit.

Ce ai tu şi să nu fie primit?” (I Corinteni IV, 7)…

Așa mi’am încredințat eu viața lui Dumnezeu și Maicii Sale și cred că toți care au venit aici cu dorul acesta au venit.

Când aţi venit în Sfântul Munte, gheronda?

Din anul 1954 sunt aici. Iar egumen am devenit după douăzeci de ani, în 1974. Primii patru ani – din ’54 până în ’58 – au fost tare rodnici, fiindcă am fost pe deplin sănătos. Apoi însă m’am îmbolnăvit. Și a durat tare mult, vreme de douăzeci şi doi de ani, până în 1980. Încontinuu şi boală grea, boală de moarte. Şi chiar mărturisesc aceasta: faptul că acum mai trăiesc și sunt încă pe picioare, după atâția ani de boală grea, este o minune a lui Dumnezeu și mila Lui față de mine. De aceea am făgăduit și eu Domnului să împlinesc tot ceea ce mai pot să fac cu acest trup muritor izbăvit de boală după atâta vreme. În toţi anii aceştia de boală am mai învățat un lucru: cum să dau slavă lui Dumnezeu pentru toate și să nu mă las biruit de suferinţă și amărăciune. Și am simțit în inimă cum am primit ajutor neîncetat de la Dumnezeu și de la Maica Domnului și nu m’am lăsat îngenuncheat de năpastele acestei vieți – căci vă dați seama că am avut parte de destule încercări de’a lungul timpului. Asta m’a învățat pe mine boala: să dau slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Acum, după experiența sfinției voastre de atâția ani, și ca monah dar și ca gheronda, ce e mai ușor, să faci ascultare sau să dai ascultări?

Eu nu am devenit egumen dintr’o dată. Am stat mai întâi douăzeci de ani în ascultare la trei stareți…

Dar v’ați dorit vreodată asta? V’ați gândit că o să ajungeți totuși egumen?

Nu! Niciodată! Niciodată nu m’am gândit. Fiindcă n’am căutat niciodată asta. Dar așa a lucrat Dumnezeu încât a trebuit să primesc. Eu dragilor, m’am „înrolat”! Asta am făcut. Mi’am luat și crucea aceasta. Fiindcă, ca egumen, m’am pus pe mine însumi la mai multe osteneli. Dar și în ascultarea asta am învățat aceeași lecție: să dau „slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.

08 Februarie 2018, Agiou Pavlou

Textul a apărut în revista Lumea monahilor nr. 134 / 20 august 2018

Mulţumim lui George Crasnean pentru îngăduinţa de a prelua textul și fotografiile sale cu Gheronda Parthenios pe Blogul Sfântul Munte Athos. Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos. 

 

Reclame

Cinstitele daruri ale Magilor ce se păstrează la Mănăstirea Sfântul Pavel din Muntele Athos au fost aduse în Rusia cu ocazia praznicului Naşterii Domnului, 2014

darurile-magilor

„și deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie și smirnă” (Matei 2, 11)

Conform site-ului oficial patriarchia.ru, racla cu Cinstitele daruri ale Magilor se va afla spre închinare în Rusia până la sfârşitul lunii ianuarie 2014: Moscova (7-13 ianuarie), Sankt Petersburg (14-17 ianuarie), Minsk (18-24 ianuarie) şi Kiev (25-30 ianuarie). Cinstitele odoare sunt însoţite de o delegaţie athonită condusă de Arhimandritul Parthenie (Mourelatos), stareţul Mănăstirii Sf. Pavel.

***

În ciuda gerului de afară, sute de moscoviţi au venit să se închine cinstitelor Daruri ale magilor aduse în Rusia de Pr. Stareţ Parthenie de la Mănăstirea Sfântul Pavel din Muntele Athos 

Liturghia patriarhală de Crăciun din Catedrala „Hristos Mântuitorul”, Moscova (I)

Liturghia patriarhală de Crăciun din Catedrala „Hristos Mântuitorul”, Moscova (II)

„De toate să ne lipsească Dumnezeu, dar să nu ne lipsească de Rai”. Convorbire cu Arhimandritul Partenie, egumenul Mănăstirii Sfântul Pavel din Muntele Athos

«DE TOATE SĂ NE LIPSEASCĂ DUMNEZEU, DAR SĂ NU NE LIPSEASCĂ DE RAI…»

Din convorbirea cu Arhimandritul Partenie, egumenul Mănăstirii Sf. Pavel, din Muntele Athos

A consemnat
GEORGE CĂBAŞ

Mănăstirea Sf. Pavel a fost întemeiată acum zece secole de Cuviosul Pavel Xiropotamitul, fiul împăratului Mihail Rangabe al Bizanţului. În biserica actuală, construită pe la 1887, pe locul vechii bisericuţe a Sf. Gheorghe, ne închinăm la icoana minunată a Maicii Domnului „Izvorîtoarea de mir” (Mirovlitissa) şi la chivotul cu Cinstitele Daruri (aur smirnă şi tămîie) aduse de cei trei magi dumnezeiescului Prunc. Părinţii spun că în ziua prăznuirii închinării magilor (a doua zi de Crăciun) chivotul cu Cinstitele Daruri răspîndeşte o mireasmă de negrăit. Au fost aduse de la Constantinopol, la anul 1470, de către prinţesa Maro, fiica despotului Serbiei, Gheorghe Brancovici.

În prezent, egumen al mănăstirii este arhimandritul Partenie, un om prin excelenţă „al rugăciunii şi dragostei”, după cum îl caracterizează mulţi. S-a lepădat de lume în urmă cu 60 de ani, venind din îndepărtata Kefalonie, ca un cerb însetat de izvoarele apelor, în Sf. Munte, „Grădina Maicii Domnului”. În prezent are 81 de ani şi de aproape 40 de ani este egumenul acestui sfînt locaş. Ultima sa ascultare înainte de alegere a fost aceea de pădurar al mănăstirii. Chiliuţa lui din munţi era în apropiere de schitul românesc Lacu şi a cunoscut mulţi părinţi români îmbunătăţiţi. Cînd bătrînii au început să moară şi alţi tineri din România nu mai veneau, din pricina comunismului, schitul a început să se ruineze. Părintele Partenie, între timp ales egumen (1974), s-a luptat foarte mult cu autorităţile bisericeşti constantinopolitane, cît şi cu cele româneşti, ca acestea să aprobe venirea cîtorva părinţi români ca vieţuitori în schit. Dacă astăzi schitul a reînviat, aceasta se datorează şi lacrimilor şi rugăciunilor părintelui Partenie („Cînd era schitul aproape pustiu, veneam deasupra schitului şi plîngeam întruna, ca un alt Ieremia!”).

Către apusul vieţii, încărcat de roade duhovniceşti, arhimandritul Partenie împarte bucurie şi nădejde tuturor celor ce vin să-l caute. Ne-am apropiat şi noi umili şi sfioşi de sfinţia sa, cerîndu-i un cuvînt de folos (din care aici redăm doar cîteva fragmente).

 […] Cum vă susţineţi anumite puncte de credinţă ale sfinţiei voastre, mai atacate în prezent?

Cui este statornic în credinţa lui nu îi e frică de nici un curent din acestea care vin de la oamenii care nu cred în Dumnezeu, şi mai ales acum, cînd oamenilor li s-a strecurat în suflet că New Age va face o lume nouă şi vor fi anulate toate cele existente acum. Acestea le spun însă oamenii, în vreme ce Dumnezeu spune altceva. Pot oamenii să facă ce vor, însă Dumnezeu este în vecii vecilor. Atunci cînd Hristos i-a întrebat pe ucenicii Lui: Cine spun oamenii că sînt eu?,unii au răspuns că eşti un profet, un om puternic, alţii că eşti Ilie Tesviteanul, alţii că eşti Ioan Botezătorul. Dar voi, a spus Hristos, cine spuneţi că sînt?Iar Petru a răspuns: Noi credem că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Hristos i-a spus: Petre, acestea nu ţi le-a descoperit nici trupul, nici sîngele, ci Tatăl Meu cel ceresc. Pe această mărturisire a ta voi ridica (aşeza) Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.

Aţi afirmat că Biserica stă pe această mărturisire şi nu pe Petru însuşi, aşa cum învaţă latinii…

Fii atent, aceştia interpretează greşit lucrurile! Iisus Hristos a ridicat Biserica pe mărturia, nu pe persoana lui Petru, nu la Roma, ci în întreaga lume. […]

Cei doi stîlpi ai creştinismului sînt monahismul şi familia. Vă rugăm, părinte, să ne vorbiţi despre frumuseţea monahismului.

Aşezămîntul monahismului este sfînt, este dumnezeiesc, pentru că Dumnezeu Însuşi l-a sădit. Şi luăm exemplu de la Domnul nostru Însuşi, Care S-a botezat, a postit, ne-a dat exemplu cum după Botez nu a mîncat nimic timp de 40 de zile, iar apoi a fost ispitit de satana. Sf. Ioan Botezătorul, care trăia în pustiu şi era un eremit, ne arată ce înseamnă viaţa monahală; el ar fi începătorul monahismului, iar apoi îl avem pe Sf. Pahomie, care s-a dus în pustiu şi a făcut foarte multe minuni. El s-a rugat lui Dumnezeu să îi spună cum trebuie să trăiască, cum să se poarte monahii, şi i s-a arătat un înger şi i-a spus cum vrea Dumnezeu să trăiască monahii. Iar apoi a fost Sf. Paisie cel Mare şi mulţi alţi Părinţi care ne învaţă ce înseamnă monahismul. Acest aşezămînt este unul divin, nu este o realizare omenească; el a înflorit de-a lungul mai multor secole, dar, fiind un lucru ceresc, va ţine pînă la sfîrşitul veacurilor. […]

Cum ar trebui să ne pregătim pentru starea de rugăciune?

Pentru ca un copil să meargă la un meşter, spre a învăţa meserie de la el, va trebui să depună multă stăruinţă, pentru a deveni nu numai ca meşterul, ci chiar mai bun decît acesta. Închipuie-ţi cîtă răbdare trebuie să aibă un om pînă va învăţa să fie un bun meşter într-o artă sau meserie oarecare: pictor, muzician, învăţător etc. Şi totuşi aceşti ucenici de multe ori au atîta talant (dar) de la Dumnezeu încît devin mai buni decît învăţătorii lor. La fel, dacă cineva vrea să înveţe să se roage, trebuie să găsească nişte părinţi duhovniceşti buni şi încetul cu încetul să intre în acest spaţiu al rugăciunii şi să înveţe cum să se roage, cum să facă ascultare, cum să devină un bun ucenic, pentru că dacă nu devine un bun ascultător (ucenic), nu va putea deveni un bun monah sau un bun gheronda. Un bun ucenic înseamnă a fi un om care are iubire şi frică faţă de Dumnezeu. Şi aşa, cu timpul, ajunge la nepătimire. Astăzi, toţi oamenii care trăiesc pe această planetă învaţă de toate: să lucreze la calculator, să facă tot felul de sporturi şi multe altele; însă nu s-a arătat cum poate să se roage omul, cum poate să înveţe această artă a rugăciunii. Diavolul nu lasă ca oamenii să înveţe aceasta. De pildă, se poate ca un senator, un preşedinte al unei ţări să aibă calităţi, puteri, educaţie; însă astăzi ce fac? Vorbesc, pot să discute ore în şir, însă nimeni nu spune ceva de Dumnezeu, nu spune că ne vom strădui, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al sfinţilor să facem tot ceea ce Dumnezeu ne va ajuta. […]

Dacă omul posteşte, se roagă, face fapte bune, de sus, de la Dumnezeu, vin tot felul de mesaje, care sînt lucruri dumnezeieşti. Mărturisea părintele Iacob Tsalikis: cînd ajungea la atîta iubire de Dumnezeu încît îi era greu să mai suporte atîta har, spunea că acestea sînt lucrurile lui Dumnezeu. O dată el era la mănăstire şi venea o familie cu maşina spre mănăstire. Şi pe cînd erau la vreo 500 de metri de mănăstire, maşina s-a împotmolit în noroi. Şi se străduiau să scoată maşina din noroi, dar nu puteau. La un moment dat îl văd pe părintele Iacob, care mergea cu un mic Sfînt Potir spre un sat din apropiere, să împărtăşească pe cineva. Şi îi vede părintele pe drum şi le spune: Unde mergeţi, ce aţi păţit? Ei au luat binecuvîntare de la el şi au spus: Ne-am blocat în noroi şi nu putem să ajungem la mănăstire. Părintele le-a spus să taie nişte crengi şi să le pună sub maşină. Şi aşa au reuşit să iasă din noroi. Apoi ei au plecat spre mănăstire, mai aveau 500 de metri, deci cîteva minute, iar părintele s-a dus în sat, care era la ceva distanţă, ca să împărtăşească pe acel bolnav. Însă, cînd să intre ei în mănăstire, au văzut cu uimire pe părintele Iacob că era în faţa lor, cu Potirul în mînă! Şi i-au zis: Părinte, avem o nedumerire. Şi părintele: Care? Iar ei: Cum de sfinţia ta ai ajuns înaintea noastră?! Şi le-a răspuns lor părintele Iacob: Acestea sînt tainele lui Dumnezeu, nu vă amestecaţi, acestea nu pot fi explicate.

În prima epistolă către tesaloniceni se spune că rugăciunea este un foc care nu se stinge niciodată. Ne puteţi da exemple de oameni pe care i-aţi cunoscut şi care aveau o astfel de rugăciune de foc?

Desigur, rugăciunea este un foc care nu se stinge niciodată. Sf. Maxim Aghioritul, care avea rugăciunea inimii, zbura încotro voia, cînd era într-o parte a Sfîntului Munte, cînd în alta, zbura pe deasupra copacilor… Era ca o pasăre…

Nu am cunoscut mari părinţi, însă am cunoscut oameni cu multe virtuţi, care au avut o viaţă şi un sfîrşit bun. […]

Ce înseamnă moarte creştinească? Ne puteţi da exemplu de cineva lîngă care aţi fost în ceasul morţii?

Să ne străduim să fim desăvîrşiţi, adică aşa cum vrea Dumnezeu să fim. Dacă cineva vrea să ajungă profesor universitar, prin cîte faze trebuie să treacă? Ca să devină cineva un bun creştin, prin cîte etape trebuie să treacă, cîtă luptă duhovnicească trebuie să ducă?

De curînd, la noi la mănăstire a murit părintele Nichifor. El era aici la mănăstire împreună cu fratele lui trupesc. Fuseseră amîndoi în America, unde au muncit mulţi ani, au făcut avere, însă erau oameni corecţi, din familie bună, care nu au făcut lucruri urîte, ci au muncit cinstit pentru a face avere şi au obţinut-o. Cînd au plecat apoi din America şi au ieşit şi la pensie, au venit în Grecia, dar părintele Nichifor, laic pe atunci, nu a primit pensia aşa cum trebuia, ci mai mică. El, însă, de mic voise să devină monah, dar nu a apucat, căci s-a dus în America împreună cu fratele lui, Constantin. Şi a venit la mănăstire, la stareţ, şi i-a spus că vrea să devină monah. Vă rog să mă primiţi aici! Mi-a spus că el avea anumite ciudăţenii. De exemplu, mîncarea lui era ciudată, învăţase să facă într-un anume fel mîncarea. A fost pus la diverse ascultări, la bucătărie. I-a spus stareţului: Eu toţi banii mei i-am dat; mai am o pensie de luat din America, părinte, dar dacă îmi spui s-o iau, o iau, dacă nu, nu o iau. În rest, toate lucrurile le aranjase. Iar pensia lui a luat-o şi a dat-o mănăstirii, atît cît a trăit. Apoi, în toţi anii cît a stat în mănăstire – şi a stat destui ani –, niciodată nu mi s-a plîns că, părinte, azi nu mi-am făcut canonul sau rugăciunile. Era foarte ordonat. Odată, după o priveghere, în loc să meargă să se odihnească, mai întîi şi-a făcut canonul de vreo 150 de metanii, iar numai apoi s-a dus, după atîtea ore de slujbă, să se odihnească. Apoi s-a îmbolnăvit, a fost dus şi la spital, am fost să îl spovedesc, dar avea o boală de aşa natură încît nu îşi mai aducea aminte nimic din ce făcuse şi mi-a spus: Părinte, nu pot să îmi amintesc ce am făcut. Avusese şi dureri, dar nu prea mari. Mi-a spus: Mă rog lui Dumnezeu să I se facă milă de mine şi să mă ia, că aşa, sînt, dar parcă nu sînt. S-a împărtăşit şi a doua zi a plecat la Domnul. A fost un exemplu luminos de cum se moare creştineşte.

Părinţii spun că acolo unde se duce o viaţă bună, va fi şi un sfîrşit cuvios. Cine duce o viaţă rea, plină de păcate, va avea şi un sfîrşit rău. […]

Să ne spuneţi ceva despre minunea transformării interioare a omului.

Eu nu sînt omul teoriilor teologice, ci viaţa mea este practică. Nu pot să mă prind în astfel de discuţii, pentru că nu ştiu multe despre aceste lucruri. Şi vă spun acest lucru cu multă dragoste. Sînt lucruri foarte grele acestea şi mă tem să nu fac greşeli. Mă rog lui Dumnezeu să mă lumineze şi să nu greşesc. Sînt alţi părinţi cu viaţă mult mai curată decît a mea care pot vorbi despre astfel de lucruri. În fiecare Dumnezeu lucrează, căci este scris: Nu toţi sînt învăţători, nu toţi sînt profeţi… Dumnezeu a dat talanţi tuturor, dar nu i-a dat pe aceiaşi tuturor. Domnul i-a trimis pe ucenicii Săi la neamuri, la păgîni, şi le-a spus să nu le fie frică de idolatri şi de ce anume le vor spune acestora, căci El Însuşi va vorbi pentru ei prin ei. Dumnezeu ne va lumina şi ceea ce nu ştim să spunem, vom spune…

Cum sînt războiţi duhovnicii de patimile celor pe care îi spovedesc?

Aceasta este o taină dumnezeiască, pentru că omeneşte este foarte, foarte dificil. Dar Dumnezeu luptă împreună cu duhovnicii şi împreună-pătimesc duhovnicii, însă aceasta este o realitate. De multe ori sîntem pe un drum închis; pentru că sîntem oameni, ni se întîmplă atîtea greutăţi încît rămînem nedumeriţi şi nu ştim ce să răspundem. Aşa cum există multe virtuţi, aşa există şi multe păcate, pe care nici nu le poate exprima limba omenească. Pot să spun că de multe ori am ajuns într-o astfel de situaţie încît nu am ştiut ce să răspund şi am cerut ajutorul lui Dumnezeu cu mintea (Ce este asta, Doamne? Ajută-mă!), fără să ştie cel care se spovedea în acel moment, şi imediat Dumnezeu mi-a spus… Este o taină… Şi cu toate că eram în încurcătură şi nu ştiam să fac faţă acelui lucru, m-am liniştit şi am spus ceea ce trebuie. Deci, duhovnicul trebuie să nu rezolve problemele după mintea lui, ci numai după cum vrea Dumnezeu. El luptă împreună cu noi. Nici o minte omenească nu poate ierta cele de la Spovedanie, ci numai Domnul.

Cum să sporim în iubirea noastră în Hristos faţă de oameni?

Cum reuşim noi să facem un lucru pe care ni-l dorim şi întoarcem pămîntul pe dos [literal spune: amestecăm cerul cu pămîntul] ca să reuşim acest lucru, la fel e şi cu iubirea faţă de ceilalţi. Oamenii se sfătuiesc unii cu alţii şi aşa ies lucrurile bune, de la Dumnezeu.

Călugărul trebuie să asculte de stareţ. Cum trebuie să fie ascultarea mireanului de propriul duhovnic?

Încetul cu încetul va învăţa să facă ascultare. Nu e ceva pe care să îl avem scris şi să spunem: fă aşa. Ascultarea este în funcţie de fiecare om. Însă, aşa cum spune Sf. Ioan Scărarul, trebuie să găsim un bun duhovnic.

Cum trebuie să se roage un mirean?

În toţi oamenii Dumnezeu a pus ceea ce se numeşte conştiinţă. Şi toţi avem mărturia conştiinţei noastre. Dacă, deci, oamenii sînt atenţi la mărturia aceasta a conştiinţei, niciodată nu vor cădea în păcate, în nedreptăţi, în răutăţi. Dacă sînt atenţi. Adică, un exemplu: ai venit tu la mine, aici în camera mea, am discutat şi între timp ai luat metaniile mele şi le-ai băgat în buzunar, mi le-ai furat. Aceasta nu este o faptă bună. Dar tu cum vei înţelege că ea nu e bună? Dumnezeu a pus în om ceea ce trebuie ca să înţeleagă. Pentru că de îndată ce vei ieşi afară şi o să ajungi să îţi dai seama, azi, mîine sau mai încolo, şi te vei gîndi că eu m-am dus la părintele, care m-a primit cu bunătate, cu dragoste, iar eu i-am furat metaniile, o să te pişte înlăuntru. Pînă o să te duci la duhovnicul tău să te spovedeşti, şi el îţi va spune ce să faci. […]
Ce să facă bieţii oameni, dacă toată ziua muncesc şi sînt ocupaţi…
Există şi rugăciune care are în ea mîndrie, iar Dumnezeu nu o primeşte pe aceasta. Dacă, de exemplu, faci cinci şiraguri de metanii, ieşi afară apoi şi începi să strigi: Eu m-am rugat aşa mult! Dumnezeu nu primeşte această rugăciune, nu o vrea. Rugăciune cu mîndrie este şi cea în care omul se crede mai bun decît toţi. Scopul este ca toate să fie făcute cu smerenie, cu inimă înfrîntă. […]

Ce este curăţia inimii şi cum trebuie să înfruntăm ispitele pe care lumea de astăzi le desfăşoară împotriva acestei curăţii?

Credinţa fără fapte este moartă, iar faptele fără credinţă sînt moarte. Trebuie să avem atît credinţă, cît şi fapte. Faptele creştineşti le cunoaştem, ştim ce trebuie să facem. Mai întîi de toate trebuie să avem dragoste faţă de toţi. Să nu judecăm pe alţii, căci Dumnezeu nu vrea aceasta. Trebuie să iertăm greşelile fraţilor noştri – şi pe cele mici, şi pe cele mari. Pentru că a spus Hristos: Dacă nu îi veţi ierta pe fraţii voştri, nici Dumnezeu nu vă va ierta greşelile voastre. […]

Povestiţi-ne, dacă se poate, un moment foarte înălţător din viaţa sfinţiei voastre.

Esenţa este una: am cunoscut multe bucurii, am trăit, am trecut prin multă bucurie în viaţa noastră. Am fost încercaţi de multe ispite şi de cîţiva… viruşi. Şi toate, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu cu al nostru, căci noi sîntem neputincioşi, toate le-am depăşit încetul cu încetul. De multe ori ne-am simţit foarte rău, adică dureri, necazuri, boli. Am trecut prin toate, rele şi bune. Şi totuşi fiecare boală, fiecare durere ne lasă ceva după ea. Ce anume? Ne întăreşte în credinţa noastră. Pentru că, trecînd printr-o boală foarte gravă, totuşi ni s-a întărit credinţa şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu. Boala nu a stins ceva vreodată în mine, ci dimpotrivă: m-a întărit interior.

Cum poate omul să se roage în aceste vremuri de prigoană a sufletelor şi de confuzie ecumenistă?

Astăzi vine o furtună, un nor întunecat care vrea să niveleze toate. Şi este profeţit în Apocalipsă şi de mulţi Părinţi că vine această furtună. Şi va izbucni, dar Dumnezeu nu îi va părăsi pe credincioşi şi Biserica Lui, niciodată. Şi avem nădejdea noastră în Dumnezeu. Toate cîte trebuie să le trecem sînt scrise, că intrăm în ultimii ani ai Apocalipsei şi vor fi martiri mai mari decît primii martiri. Pentru că acum aceşti oameni necredincioşi au metode încît să îl omoare pe om şi să fie mort, dar totuşi nu mort, adică să te tiranizeze, dar să nu mori. Însă Domnul este viu în vecii vecilor. Nici un demon nu va birui lumea, biruitor este Iisus Hristos. Orice vor face ei, Dumnezeu poartă de grijă celor credincioşi. De aceea nu trebuie să ne înspăimînte nimic; orice ne vor face, să ştim că totuşi Domnul e viu în vecii vecilor, iar Împărăţia lui Dumnezeu nu o să o ia nimeni dintre aceştia, pentru că este a lui Dumnezeu. Pot să vină şi masonii, şi comuniştii, şi oricare alţii, în final ei vor fi un zero, căci Împărăţia este a lui Dumnezeu. El este începutul şi sfîrşitul.

Dumnezeu nu va îngădui ca minciuna să se unească în vreun fel cu adevărul, adică să se unească Bisericile, dar nu în adevăr. Lumina se poate uni cu întunericul vreodată? […]

În primele secole creştine a existat un curent mărturisitor în confruntare cu puterile lumeşti. Acum aproape că nu mai există. De ce?

Există, dar s-a slăbit. Întotdeauna există. Cînd cei trei tineri din Vechiul Testament au fost puşi să se închine statuii lui Nabucodonodor, ei au refuzat; de aceea au fost aruncaţi în cuptor, dar nu au păţit nimic. Dacă astăzi ar veni cineva într-un oraş mare, cum e Tesalonicul, ar pune statuia lui şi ar spune: Cine nu se închină înaintea ei, i se va tăia capul!, eu cred că multe mii de oameni nu i se vor închina. Creştinii au această harismă, au botezul, care îi ajută să discearnă lucrurile; în vreme ce aceia care nu sînt botezaţi după cuviinţă, se poate ca toţi să se închine acestei statui. Ca şi în vremea lui Ilie – el se plîngea: Doamne, sînt singur, ce să fac? Fac ce pot de unul singur. Însă Dumnezeu i-a arătat că sînt 7000 care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal, deci nu e singurul care mărturiseşte adevărul. Poate să fie o degradare morală mare, însă există încă şi mulţi creştini buni, cu o viaţă foarte bună, duhovnicească. Acestea le ştie Dumnezeu.

Sper că nu am spus ceva greşit. Este scris că după cuvintele noastre vom fi judecaţi. Noi Îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea pocăinţă, înţelepciune, gînduri bune şi să fim la sfîrşitul vieţii pregătiţi să ne încredinţăm sufletul lui Dumnezeu. De toate să ne lipsească Dumnezeu, nu contează, dar să nu ne lipsească de rai, că dacă am pierdut raiul, am pierdut totul.

Să aveţi binecuvîntarea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului!

P. S. Îi mulţumesc în chip deosebit părintelui Ciprian Staicu pentru traducerea din limba greacă. (George Căbaş)

Născut în 1931, în părţile Kefaloniei, părintele arhimandrit Partenie (Parthenios), un om prin excelenţă „al rugăciunii şi al dragostei”, este de 38 de ani egumenul Mănăstirii Sf. Pavel din Muntele Athos. S-a lepădat de lume în urmă cu 60 de ani, iar în prezent este socotit una dintre cele mai de seamă figuri duhovniceşti din „Grădina Maicii Domnului”.

 ***

Trebuie să avem atît credinţă, cît şi fapte. Faptele creştineşti le cunoaştem, ştim ce trebuie să facem. Mai întîi de toate trebuie să avem dragoste faţă de toţi. Să nu judecăm pe alţii, căci Dumnezeu nu vrea aceasta. Trebuie să iertăm greşelile fraţilor noştri – şi pe cele mici, şi pe cele mari.

Pot să vină şi masonii, şi comuniştii, şi oricare alţii, în final ei vor fi un zero, căci Împărăţia este a lui Dumnezeu. El este începutul şi sfîrşitul.

De toate să ne lipsească Dumnezeu, nu contează, dar să nu ne lipsească de rai, că dacă am pierdut raiul, am pierdut totul.

Notă: Textul apare aici cu îngăduința lui Claudiu Târziu, director Rost, căruia-i mulțumesc din inimă.
Sursă: Rost, nr. 110 / iunie 2012

Cuvântul Stareţului Partenie de la mănăstirea athonită Sfântul Pavel la praznicul Cuvioasei Maicii Parascheva, la Iași, 2010

Preafericite Părinte Patriarh al Romaniei, Daniel, Înalt-Preasfinţite Părinte Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, Teofan, Preasfinţiţi Părinţi Arhierei, iubiţi fraţi întru Hristos, onorate autorităţi, binecuvântat popor al lui Dumnezeu.

Suntem profund marcaţi de prezenţa noastră aici la Iaşi, în acest mare şi vestit oraş al României, împodobit cu mânăstiri minunate şi biserici strălucitoare. Aceasta o datorăm în primul rând binecuvântării date de Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, căruia îi mulţumim călduros, şi în al doilea rând faptului că la această luminoasă şi mare sărbătoare a Sfintei Parascheva, ocrotitoarea Iaşului şi a Moldovei, Înalt-Preasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan a avut deosebita purtare de grija de a ne invita să aducem moaştele cele de-har-izvorâtoare ale Sfântului Maxim Mărturisitorul care se păstrează de veacuri în mănăstirea noastră, a Sfântului Pavel, una dintre cele douăzeci de mănăstiri suverane ale Sfântului Munte Athos.

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mat. 10:32-33).

Aceste cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos s-au încrustat adânc în inimile tuturor ce L-au iubit pe Dumnezeu, jertfindu-se pe sine pentru apărarea Adevărului Bisericii noastre, moştenirea cea mai de preţ lăsată nouă de Hristos. Unul dintre aceştia este şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, care s-a dovedit un mare apărător al credinţei ortodoxe – deşi era simplu monah – deoarece timp de aproape 25 de ani a fost principalul exponent al acesteia, mărturisind două voinţe în Persoana lui Hristos, într-o vreme de mare cumpănă pentru Biserică.

Sfântul Maxim s-a născut la Constantinopol în anul 580, dintr-o familie nobilă, şi a avut parte de cea mai înaltă educaţie din vremea sa. Împăratul Heraclie (610-641) l-a rânduit ca secretar al său, dar după câţiva ani el a părăsit înaltele dregătorii de la curte şi s-a făcut monah într-o mănăstire din Hrisopolis, în apropiere de Constantinopol. A fost apoi pus egumen al acelei mănăstiri. În anul 627, Împăratul Constans a emis „Typosul” prin care se interziceau orice discuţii despre una sau două voinţe şi lucrări în Hristos. După cum se ştie, Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, precum şi Sinodul al V-lea Ecumenic din Constantinopol condamnaseră erezia monofizită. Cu toate hotărârile sinodale şi legiuirile drastice impuse de împăraţi, monofizitismul nu a dispărut, ci s-a răspândit în Siria, Palestina, Egipt, Mesopotamia şi Armenia – provincii ce s-au rupt de Imperiul Bizantin, iar bisericile lor de comuniunea cu Biserica Ortodoxă. În veacul al VII-lea, Împăratul Heraclie, ce era de neam armean, şi Patriarhul Piros au încercat să atragă de partea lor populaţiile monofizite prin exprimări teologice împăciuitoare cu felul lor de gândire, temându-se să nu piardă cu desăvârşire din componenţa Imperiului acele provincii răsăritene. Ca soluţie de rezolvare a crizei, a fost născocit monotelismul şi, ca o consecinţă a acestuia, monoenergismul. Atunci Serghie şi Piros au redactat „Ekthesi”, un text cu conţinut monotelit, intenţionând reunirea şi realipirea bisericilor monofizite răsăritene la Imperiul Bizantin. Sinodul de la Lateran, a condamnat monotelismul, iar Sfântul Maxim a fost reprezentantul cel mai de frunte din acel Sinod. Din această pricină, el a fost arestat şi dus la Constantinopol împreună cu cei doi ucenici ai săi. A fost acuzat, fără dovezi, de complot politic şi surghiunit într-o cetate a Traciei, Vizia.

A fost rechemat în Constantinopol pentru noi cercetări şi, după refuzul său de a semna „Typosul”, Sfântul Maxim a fost trimis iarăşi în exil, la Pervera. După şase ani, a fost chemat din nou în cetatea împărătească şi, după ce a refuzat pentru a treia oară să se supună poruncii împărăteşti, a fost anatematizat şi torturat. După aceea, a fost aruncat în temniţă pe jumătate mort, iar a doua zi i s-a tăiat limba de-Dumnezeu-înţelepţită cu care a mustrat rătăcirile ereticilor. Dar Dumnezeu, Cel ce „nebuni arată a fi pe cei înţelepţi” şi „din gura pruncilor săvârşeşte laudă”, i-a dat credinciosului Său mărturisitor darul de a vorbi, mai presus de fire, chiar şi fără limbă – mai limpede decât înainte. Umplându-se de ruşine şi mânie, ereticii i-au tăiat şi mâna cea dreaptă, apoi l-au târât aşa prin toată cetatea, spre batjocura tuturor. După aceea, l-au trimis iarăşi în surghiun, fără purtare de grijă, fără haine şi mâncare. În cele din urmă, l-au închis într-o temniţă din cetatea Shimaris. După trei ani de suferinţe, Sfântul Maxim şi-a dat cu bucurie sufletul în mâinile lui Hristos, pe Care L-a iubit din tinereţile sale şi pentru Care a suferit chinuri atât de grele.

***

Din impresionanta viaţă a Sfântului Maxim, deosebim trei componente de bază ce caracterizează mărturisirea ortodoxă: frica lui Dumnezeu, adevărata smerenie şi curajul mărturisirii. El nu a cedat în faţa chinurilor, pricină pentru care şi moartea sa rămâne o mărturie veşnică a luptei purtate. Mărturisind Adevărul, Adevărul l-a slobozit de patimi şi l-a unit cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii. A suferit până la moarte ca să nu accepte minciuna şi să nu ascundă, de frică, Adevărul. „Mincinos este cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul” (1 Io. 2:22), ne spune Sfântul Evanghelist Ioan. Sfântul Maxim s-a luptat nu doar să-L mărturisească pe Hristos înaintea oamenilor, nu doar să fugă de păcat, ci şi să păstreze nealterată puritatea dogmei. Iar puritatea dogmei înseamnă răspândirea directă a mesajului Evangheliei, propovăduit de apostoli şi transmis nouă de către sfinţi: faptul că Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Dumnezeu desăvârşit fiind, în toată plinătatea Dumnezeirii Sale, a binevoit din dragoste să Se întrupeze şi să Se facă Om desăvârşit. În nici un caz nu s-ar putea pune la îndoială şi tăgădui deplina Dumnezeire şi Egalitate cu Tatăl a lui Hristos, din pricina slăbiciunii trupului omenesc luat odată cu întruparea Sa.

Sfântul Maxim, acest mare Părinte al Bisericii, a contribuit magistral la dezvoltarea limbajului teologic în privinţa celor două voinţe în Persoana lui Hristos. El a scris zeci de lucrări de o însemnătate teologică covârşitoare, dintre care enumerăm în treacăt: „Cuvânt ascetic”, „400 capete despre dragoste”, „Întrebări şi răspunsuri”, „Mistagogia” etc., multe dintre ele fiind cuprinse şi în Filocalie. În toate aceste lucrări, cu o iscusinţă teologică fără seamăn şi o uimitoare limpezime, Sfântul Maxim a expus în chip strălucit Hristologia. Râvna sa pentru apărarea Ortodoxiei a fost rodul îndelungatei sale nevoinţe din pustie. Îmbogăţit cu experienţe duhovniceşti înalte şi încercat în luptele ascetice, el şi-a asumat să ridice pe umeri greutatea teologică a înfruntării ereziei monotelite. Sfântul Maxim, al cărui nume e sinonim cu mărturisirea adevărului, rămâne o figură eroică şi luminoasă a Bisericii. Împăraţi, episcopi şi sinoade l-au condamnat din pricină că nu şi-a abandonat mărturisirea credinţei şi nu s-a lăsat purtat de valurile stârnite de vânturile unui compromis politic confortabil.

Astăzi, unele cercuri politice şi bisericeşti doresc unitatea creştinilor. Împăraţii de atunci doreau, la fel, o unitate, un front comun cu potrivnicii lor, trecând cu vederea deosebirile teologice ce-i despărţeau. Din pricina acestor compromisuri făcute de împăraţii de atunci, de dragul unei aşa-zise reconcilieri, au apărut acele erezii împotriva cărora a luptat Sfântul Maxim. Întărit în Adevăr, el a stat împotrivă la toate ameninţările puternicilor vremii, atât politici cât şi bisericeşti. Toate Patriarhiile vechi din Răsărit acceptaseră compromisul. Sinoadele episcopilor anatematizau pe oricine le era împotrivă, cu aprobarea tacită a Basileului şi Senatului.

Lupta Sfântului Maxim are valoare nu doar pentru acele vremuri, ci şi pentru noi, cei de astăzi, deoarece el ne-a arătat ce trebuie să facă orice creştin, în orice vreme: creştinul trebuie să-L mărturisească pe Hristos înaintea oamenilor prin cuvinte şi fapte; niciodată să nu-L tăgăduiască sau să-L vândă, sau să mărturisească un „Hristos fals”. Când prigonitorii eretici i-au cerut Sfântului Maxim să tacă, el le-a răspuns: „A trece sub tăcere cuvântul este totuna cu a te lepăda de Hristos, fiindcă Duhul Sfânt grăieşte prin gura proorocului: «Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă» (Ps. 18:3). Prin urmare, cuvântul ce nu vine la arătare nu este cuvânt adevărat”. Mântuirea în ansamblul ei depinde nu doar de credinţa inimii, ci şi de mărturisirea acestei credinţe, după cum ne învaţă dumnezeiescul Apostol: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom. 10:10).

Cu toţii ştim că au fost vremuri în trecut când părea că lumina Ortodoxiei s-a stins de peste tot. Dar, de fiecare dată, Dumnezeu a ridicat câte un mărturisitor neînfricat, prin care credinţa a biruit. Astfel au fost Sfinţii Vasile cel Mare, Athanasie şi Chiril ai Alexandriei, Grigorie Teologul, Ioan Damaschin, Theodor Studitul, Grigorie Palama, Marcu al Efesului şi mulţi alţii. Proslăvindu-i pe aceşti mărturisitori ca sfinţi, Biserica ne dă vieţile lor drept exemple de urmat. În zilele noastre, în aceste vremuri de confuzie şi rătăcire, vieţile lor strălucesc ca nişte faruri pentru a ne călăuzi pe calea cea dreaptă.

Sfântul Maxim a mărturisit credinţa ortodoxă într-o epocă ce are multe asemănări cu cea a noastră. Politica basileilor de atunci urmărea înfăptuirea unirii politico-sociale a imperiului – ceea ce se urmăreşte şi astăzi. Mijlocul de realizare a acestui lucru a fost sprijinirea ereziei monotelite. Au fost folosiţi şi oameni din Biserică, care au susţinut erezia de dragul unor oportunităţi lumeşti. Ei credeau că fac, chipurile, un pogorământ ecleziastic. Să nu uităm însă niciodată cuvintele Sfântului Maxim, care spunea: „Domnul nostru Iisus Hristos a numit Biserica Sa Biserică Sobornicească deoarece ea păstrează Adevărul şi mărturisirea credinţei”.

Prin aceste cuvinte, el a pecetluit condamnarea a ceea ce astăzi se numeşte „ecumenism” şi, în acelaşi timp, a destrămat mitul existenţei „succesiunii apostolice” în afara Bisericii Soborniceşti. Unde nu există „adevărul şi moştenirea mărturisirii de credinţă”, nu există nici un fel de Biserică Sobornicească – şi, implicit, nici preoţie, nici Botez, nici Taine. Această teză se regăseşte în textele şi lucrările de-Dumnezeu-insuflate ale Sfinţilor Părinţi, în Sfintele Canoane şi în Vieţile Sfinţilor. Să nu ne înşelăm! Nu poate fi vorba de vreo succesiune apostolică atât timp cât nu există şi credinţă apostolică, deoarece învăţătura Bisericii Ortodoxe ne spune că harul dumnezeiesc este necreat, este expresia veşnică a Fiinţei lui Dumnezeu, cea cu neputinţă de descris – este har nezidit şi dumnezeiesc, în înţeles real şi ontologic! În consecinţă, atunci când noi, creştinii ortodocşi, vorbim despre har, vorbim despre ceea ce ne putem împărtăşi din Dumnezeu noi, oamenii cei muritori şi zidiţi.

Adevărata unitate are sorţi de izbândă doar atunci când se face mai întâi unirea în credinţă, în dogme, în cult. Acesta este prototipul unităţii în Biserica primară. Diversitatea nu poate fi acceptată decât în probleme minore, legate de tradiţii şi obiceiuri locale.

Iubiţi credincioşi, să privim cu credinţă neclintită la pilda Sfântului Maxim şi a celorlalţi mărturisitori! Să ne luptăm pentru a dobândi smerenia, blândeţea şi dragostea lor, pentru ca atunci când va trebui să ne mărturisim credinţa să avem îndrăzneală în mărturisirea noastră şi să ne luăm răsplata în viaţa cea veşnică.

Fie ca rugăciunile şi mijlocirile Sfântului Maxim Mărturisitorul şi ale Sfintei Parascheva care este atât de cinstită şi la care aveţi atâta evlavie, să ne acopere şi să ne întărească pe noi pe toţi în Adevărul credinţei noastre ortodoxe. Amin!

Sursă: IM Pantokratoros