Arhive blog

Nouă apariție editorială: Starețul Efrem Filotheitul – Arta mântuirii (Editura Evanghelismos, 2018)

Omiliile Staretului Efrem sunt pentru cititorii lor o povatuire pe calea vietii duhovnicesti autentice catre mantuirea lui Hristos. Si acest al doilea volum de omilii al cinstitului Staret athonit cuprinde 33 de omilii, la fel ca si primul. Cele mai multe dintre omiliile publicate sunt rostite liber si foarte putine au fost citite din manuscris sau au fost publicate, iar aceasta le mareste valoarea si importanta, fiindca sunt stralucirea inimii parintesti si patristice a Staretului, imbibate de harul cel necreat si sfintitor. Omiliile cinstitului Parinte Efrem imbina stilul simplu, dar dinamic, principalele calitati ale predicii apostolice si patristice. De aceea, sunt cuvinte de zidire si mangaiere, ce se adreseaza nu numai monahilor, ci si tuturor crestinilor.

Editura Evanghelismos, a Chiliei Buna Vestire – Lacu, prin râvna, osteneala și purtarea de grijă a Părintelui Stareț Ștefan Nuțescu, a făcut cunoscute cititorilor ortodocși din România nenumărate și neprețuite scrieri ale părinților aghioriți.

Vezi Colecția: Parinti aghioriti

Vezi mai multe cărți de același autor editate la Evanghelismos: Arhim. Efrem Filotheitul

Găsiți pe blogul de față o categorie dedicată marelui cuvios athonit: Efrem Filotheitul .

Reclame

Avva Petroniu Tănase (1916–2011) – Despre învăţătura de credinţă cea adevărată (Radio România Cultural, 2005)

avva Petronu Tănase (1916–2011)

despre învăţătura de credinţă cea adevărată

Acum șapte ani, la 9/22 februarie 2011, trecea la cele veșnice gheronda Petroniu Tănase, starețul schitului românesc athonit Prodromu. Cum despre avva Petroniu s’au scris multe pagini, ni s’a părut că cel mai nimerit s’o facă acum ar fi chiar… el. Pentru aceea am cerut binecuvântarea părintelui stareț Atanasie (Dumnezeu să’l mântuiască!) ca să publicăm un amplu interviu pe care l’a realizat Radio România Cultural, în anul 2005, cu vrednicul de pomenire părintele Petroniu. Textul a fost transcris și diortosit de către George Crasnean şi monahul Gherasim Prodromitul – căruia îi mulțumim și pe această cale pentru osteneala sa. Deci zicea părintele Petroniu acum treisprezece ani că…

Una dintre piedicile cele mari, sau ajutătoare mai degrabă, ale rătăcirii lumii de azi este ignoranța. Sfinții Părinți, când vorbesc despre viața călugărească, spun că există – de fapt și pentru viața creștină în general – „trei proptele a tot păcatul”. Așa… Deci acele trei proptele sunt: neștiința, uitarea și nepăsarea.

Omul, neștiind lucrurile cele adevărate și bune, deci atunci când nu le cunoaște pe acestea, este expus la toate primejdiile și minciunile. Chiar atunci când a știut cândva un cuvânt, un lucru bun, dacă însă pentru un timp oarecare nu şi’a mai adus aminte și nu s’a mai interesat de el (adică a fost neglijent cu acel lucru bun), iarăși, nu se folosește cu nimic. Și dacă a stăruit în uitare – ori a știut cândva niște bune povețe ale Bisericii privitoare la mântuirea lui și le’a ignorat – atuncea, în această situație, omul este lipsit de orice apărare. Este primejduit de peste tot, de toate obstacolele, și toate pietrele îi vin peste cap.

Noi spunem că suntem creștini-ortodocși; creștini la modul general, ca să zicem așa. N’am făcut noi creștinismul. Dar noi trebuie să știm cine a adus creștinismul pe lumea aceasta. Apoi să știm ce’i ăla creștinism, nu? Şi mai ales ce cuprinde, care sunt cunoștințele noastre despre creștinism, ce legătură avem noi cu el și cu lucrurile cestelalte? Să vedem cum au procedat Părinții mari ai Bisericii?

Noi știm că în decursul istoriei, au fost momente când învățătura Bisericii a fost pusă în discuție: au fost acele rătăciri, erezii. A fost arianismul, a fost iconoclasmul – împotriva credinței greșite despre icoane – apoi un cârd de alte eresuri care au produs multă tulburare în Biserică.

Deci atuncea ce s’a făcut, cum a procedat Biserica în acele situații? A stat cu mâinile în sân? Nu, ci îndată s’au strâns oamenii de seamă ai Bisericii, conducătorii, sfinții – cei pe care Biserica îi considera și îi recunoştea ca sfinți, căci au fost inspirați de Duhul Sfânt când au grăit despre lucrurile acestea – și au hotărât care este adevărata învățătură în legătură cu dogma care era în discuție. Așa a fost cu arianismul, așa a fost cu monofizitismul, așa a fost, cum am spus, cu iconoclasmul și cu toate celelalte erezii. Și atuncea ei au dat un răspuns, care a fost consfințit și pe care Biserica l’a recunoscut ca fiind cel bun și adevărat, și acesta a rămas valabil în toată vremea până la sfârșitul lumii.

Sfânta Tradiție – adică învățătura Sfinților Părinți – și cu învățătura Sfintei Scripturi – adică învățătura care a adus’o Mântuitorul pe pământ, Sfânta Evanghelie – sunt adevăratele pietre de temelie, izvoarele de bază ale credinței creștine și ortodoxe.

Şi atuncea deci, îndată ce se iveşte un impas în discuții, alergăm să vedem cum e; să vedem ce mărturii avem din Scriptură, ce zic Sfinții Părinți, cum au rezolvat ei problema aceasta? Așa! Și atunci, dacă avem deja acestea, nu ne luăm după tot ceea ce spune oricine pe orice drum.

Eu văd că’i ceva acum care nu se potrivește cu ceea ce știam până acuma… cu ecumenismul acesta: că ne iubim, că’i un singur Dumnezeu, că’i același Dumnezeu, că’i catolicism, că nu știu ce…

Mai departe… îi una, îi alta, le turnăm în aceeași cofă și facem un amalgam și aceea’i credința noastră. Noi până acuma n’am învățat așa dogmele credinței cele ortodoxe. Și atuncea când aud o treabă ca aceasta, îndată îmi dau seama că cel care o spune nu e demn de încredere. Nu’i acord nici o încredere! Simple vorbe ș’atât! Mă duc însă la acela care’i calificat să’mi dea răspuns la întrebare și mă duc la oamenii Bisericii: mă duc la duhovnici, la preoți, la oamenii care știu cum sunt lucrurile acestea. Așa ținem învățătura cea dreaptă a Sfinților Părinți. Nu ne luăm după toate vorbăriile care le auzim pe lumea aceasta. Nu’i așa?

V’am spus, că pentru împlinirea menirii noastre pe lumea asta, ne’a adus Mântuitorul Hristos învățătura Sfintei Evanghelii. El ne’a şi spus care este aceasta când a zis că „Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan 14:6).

Așadar calea cea adevărată care duce la viață – El este! Și atuncea trebuie să ne luăm după El și după învățătura Lui, să vedem ce învățătură are. Luăm învățătura Lui, și aceea trebuie să o ținem, nu a oricărui vântură țară care spune că „Ce mi’i că’i Budha, ce mi’i că’i cutare sau cutare?!”.

Și atunci care e învățătura cea bună? Căci, ca și creștin-ortodox, trebuie să cunoști bine învățătura Mântuitorului Hristos, pentru că – constatăm acum, ca și altădată, ca la începuturile creștinismului – tot așa a apărut gnosticismul și o întreagă serie de alte erezii insuflate de filosofia păgână din antichitate. Și căutau mereu ereticii să acomodeze păgânismul cu creștinismul, ca să aibe continuitate învățătura lor idolatră din lumea de atuncea.

Și acuma, vasăzică, cam tot așa este, căci se găsesc destui oameni care iau învățătura Bisericii și o amestecă cu credințe străine, greșite. În fond, ei anulează învățătura cea bună, ca să o introducă, de fapt, pe a lor. Dar nu este posibil acest amestec, nu se pot încurca unele cu altele! Și asta pentru că există învățătura cea bună a Mântuitorului Hristos!

Şi care e învățătura cea bună a Mântuitorului Hristos pentru mântuire? Noi trebuie; suntem datori să o știm!

Îmi spuneați vorba ceea că „lucrurile s’au învechit și nu mai sunt bune… și nu mai știu ce și cum”. Iarăși o prostie și o greșeală.

Noi știm însă că învățătura aceasta nu ne’a adus’o nici filosoful cutare, nici înțeleptul cutare, nici Budha, nici Mahomed, nici oricine altcineva din lumea aceasta. Ci Însuși Fiul lui Dumnezeu ne’a dat’o și de aceea aceasta’i învățătura cea dreaptă! Pentru că S’a coborât pe pământ și așa a răsărit lumii lumina cunoștinței. „Nașterea ta Hristoase, răsărit’a lumii lumina cunoștinței”, spune troparul Nașterii Domnului.

Omenirea se găsea în întunericul neștiinței, era închinătoare la idoli, la bolovani – căci idolii de piatră erau (și la propriu și la figurat!) – la animale, copaci, și așa mai departe. Nu mai exista învățătură dreaptă, uitaseră de ea, uitaseră legile pe care le dăduse Dumnezeu omului la început, și mergeau pe drumuri greșite. N’avea cine să’i lumineze! Înger din cer de venea şi tot n’ar fi putut să’i lumineze! Și’atuncea a coborât din cer Însuși Dumnezeu – Cel care făcuse lumea – și a adus creației Sale învățătura cea dreaptă. Personal. De aceea, ea este, nu se învechește, și nu’i nici trecutăfiindcă Dumnezeu nu este supus greșelilor și imperfecțiunilor. El nu ne dezvăluie doar o fărâmă din întreg pentru că n’ar ști celelalte părţi (ale întregului).

Ne’o spus totul pentru mântuire! Învățătura Lui este deplină, este definitivă, este infailibilă. Nu se învechește, nu este alta care s’o înlocuiască, n’are nevoie să fie cârpită, nici să fie acomodată! Ea trebuie crezută, așa cum este! Dacă o credem, așa cum este ea, cine va crede, se va mântui! Cine nu va crede, se va osândi!

Asta în linii mari. Acuma rămâne problema cealaltă, pentru că vedem puzderii de prooroci mincinoși, care au apărut odată cu sectele lor și care, fiecare zic că, învățătura pe care o propovăduiesc este cea adevărată. Și că aceea pe care o știți voi …. s’o învechit.

Sunt unii care zic: ”Catolicismul are învățătura cea adevărată!”. Că dacă fost papa Ioan Paul al II-lea pe la noi, catolicismul este cel bun. Alții zic că protestantismul; ș.a.m.d. Și așa zicem și noi: că a noastră credință este cea bună. Și așa fiecare se laudă cu dogmele lui. Care’i deci cea bună?

E normal ca fiecare să’și tragă, cum zice vorba, „focul la oala lui”, și să se considere pe sine îndreptățit în credința sa, pentru că el cu aceea trăiește, cu învățătura în care s’o trezit și pe care o învățat’o.

Dar există un criteriu obiectiv, pentru a ști care este exact, învățătura cea bună. Iar acest criteriu nu este altceva decât a înțelege cuvintele Mântuitorului din Sfânta Scriptură. Să vedem dară ce’a zis El.

Ce’a spus Iisus? Care’i chemarea omului? Pentru ce a făcut Dumnezeu pe om?

Dacă zicem că omul s’o făcut singur, de o ajuns să iasă din maimuță, și altele ca acestea, adică dacă omul vrea să’și tragă originile din animale și să nu fie făptură făcută de Dumnezeu, să fie sănătos! Cine vrea să fie neam cu animalele, să fie! Să trăiască mai departe!

Dar noi creștinii nu credem așa ceva!

Adică să se facă singur!?… S’o făcut universul, s’o făcut singur, nu știu de pe unde a apărut, de prin fundul apelor, iar e o năzbâtie! Căci noi vedem că în viața noastră de toată zilele, nimic nu se face de la sine! Toate lucrurile își au o rânduială, un rost, o socoteală, sunt conduse de Ceva sau Cineva, de o Putere care n’o înțelegem și nici n’o vedem. Dar ele sunt făcute cu multă înțelepciune, cum spune Psalmistul uimit: „Toate cu înțelepciune le’ai făcut” (Psalm 103). Toate’s făcute cu multă chibzuială! Așa!

Știința aceasta obiectivă (care se vrea obiectivă, zic eu), dacă ar voi să fie obiectivă, ea însăși s’ar minuna și s’ar cuceri de cele ce ar descoperi în particulele cele mai minuscule ale materiei, în formele microscopice. Așa!

Uite! Nu mai departe, te duci în grădină aici, la noi! Au primit părinții seminţe. Așa deci, au pus zarzavaturi, în fiecare an fac asta. Dar ce au primit de fapt? Doar niște pliculețe cu niște fărâme negre, despre care ni s’a spus că sunt semințe de zarzavaturi: de roșii, de ardei, de vinete, de cutare…

Au plantat deci fărâmele acelea în pământ și din bucăţele acelea mici a răsărit verdeață, care a crescut, și a făcut frunze: fiecare fel, altfel! Da! Altfel e roșia, altfel este ardeiul, altfel celelalte… Se dezvoltă, cresc și apoi formează fructul.

Cum se poate una ca asta? Cum știe o buruiană deci, să facă treaba asta?

A constatat ştiinţa de acuma că în acea formă de materie, există un program perfect!

Acolo este înscris de fapt programul a tot ceea ce trebuie să fie planta în continuare: cum să crească, cum să se dezvolte, ce formă minuscula să aibă, când să înflorească, când să se coacă, când trebuie să facă fructul, când să se termine, tot, tot, tot! Este înscris totul într’o fărâmă de materie!

Păi cine…, cum s’a făcut singură chestia asta? Cum e posibil să se întâmple asta, când şi cel mai mărunt lucru pe lumea aceasta care necesită oleacă de inteligență, cere puțină osteneală ca să’l faci!

Cum e posibil ca un lucru așa de complicat și de minunat și de interesant ca Universul, să se facă singur? Cred că nu trebuie multă filosofie ca să te gândești la treaba asta! Pot să zică toți filosofii de pe lumea asta ce’or zice, că nu pot să mă iau după ei.

Va să zică toate sunt făcute cu rost, cu socoteală. Există un scop, există o rațiune – cum zic Sfinţii Părinți – pentru fiecare lucru pe care l’a făcut Dumnezeu.

Rațiuni! Părinți numesc acestea rațiuni. Deci există rațiuni duhovnicești! Adică Dumnezeu nu a făcut lumea așa: hai ca să facem ceva, să fie lume, să fie oameni și să mai fie nu știu ce. A făcut’o cu un scop foarte înalt și foarte frumos, așa a creat lumea aceasta.

Atuncea, dacă Dumnezeu ne’a făcut cu un scop și totuși nu ne’a descoperit toată mulţimea tainelor – şi sunt multe lucruri pe care noi nu le știm – însemnează că ele nu ne sunt necesare în momentul de față, fiindcă nu le putem cuprinde – cum zic Sfinţii Părinți.

Ați văzut că Mântuitorul Hristos, pe când era cu Sfinţii Apostoli, le’a spus: „Multe am să vă spun, dar deocamdată nu vi le spun că nu le puteți ține, nu le puteți înțelege”. (Ioan XVI:12)

Așadar Mântuitorul a spus omului mai întâi ceea ce îi era necesar. Mai întâi le’a zis că nu sunteți orice – nu sunteți un bolovan, sau o buruiană –, ci „sunteți făcuți după chipul Meu”! Cu suflare dumnezeiască v’am făcut și v’am pregătit – mai înainte chiar de a vă face pe voi – o Împărăție, o fericire pe care mintea omenească nu poate să o socotească”. (cf. Facere I:26-27)

*

În stadiul în care ne găsim acuma… când era omul înainte de cădere, știți câte ceva din învățătura Bisericii, în Paradis, atuncea situația era alta. Când omul a călcat pe alăturea și a nesocotit porunca și rânduiala dumnezeiască, s’au stricat lucrurile. Și s’au stricat niște lucruri ca o consecință a greșelii pe care a făcut’o. Încă odată, noi suntem sub zodia acestei greșeli pe care a făcut’o Adam, însă ea totuși nu este absurdă, ci rațională și ea, doar că este rânduită, este pusă pe un drum cu mai multe dificultăți, decât cum era mai înainte de cădere.

Deci care’i porunca pe care ne’a dat’o acum Mântuitorul?: „Fiți sfinți fiindcă și Tatăl vostru sfânt este!”.Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Matei V:48)

Tatăl nostru – Dumnezeu!

Adică menirea principală a omului este să fie desăvârșit. Ce’i aia „desăvârșit?”. Sfințenie. Da. Chiar așa!

Au încercat să găsească desăvârșirea aceasta și înțelepții în cele lumești, căci și în antichitate oamenii și’au dat seama că omul, așa cum trăiește el, nu trăiește la ultima sa chemare, ci că mai e câte ceva care trebuie realizat și pe care el încă nu trăiește. Frumusețea, desăvârșirea, așa cum se gândeau oamenii.

Bunul” și „frumosul”, cum ziceau antichitatea păgână, „kalokagatheia”. Omul trebuie să realizeze frumusețea și bunătatea. Va să zică omul cu posibilitățile pe care le are, are niște potențe, niște puteri, care pot să’l ridice la un nivel superior aceluia în care se găsește. Prin urmare el ar trebui să’și cultive aceste posibilități pe care le are ca să ajungă să se ridice la ținta pe care trebuie să o atingă. Și care sunt acestea? În privința aceasta au fost fel de fel de păreri în lumea păgână dinainte. În lumea creștină, cum am spus, Mântuitorul ne’a arătat sfințenia. Adică sfințenia, desăvârșirea, o reprezintă apropierea de Dumnezeul cel Sfânt. Dumnezeu este duh, nu este trup. Și’atuncea această sfințenie constă în aceea ca trupul acesta pe care’l purtăm să’l pătrundem de duhovnicie, de Duh, să’l înduhovnicim, să’l transfigurăm, să’l prefacem.

Și aceasta când se face și cum se face? Eu vă spun lucrurile astea acum în termeni generali, ca să zic așa. Această schimbare se face de fapt de’a lungul întregii vieți. Face omul ceea ce gândește, ceea ce face produce o schimbare, o prefacere și omul se schimbă încetul cu încetul.

Dacă crede în Dumnezeu, dacă se hrănește cu lucruri bune, cu relații inter-umane bune, dacă merge potrivit cu învățătura Sfintei Evanghelii, această prefacere îmbunătățește omul. Dacă dimpotrivă, el face această schimbare călcând, nesocotind rânduielile și poruncile puse de Dumnezeu, în mod firesc, omul culege şi consecințele. Putem observa aceasta şi în viața de toate zilele. Am făcut un delict de circulație rutieră, am mers pe drum greşit – primesc imediat o amendă, pentru că am făcut ceva ce nu trebuia să fac. Am făcut vreun alt neajuns: am lovit pe cineva, am făcut ceva rău – imediat legislația aceasta omenească constată că ceea ce am făcut nu este bun. În mod firesc omul e făcut să tindă spre bine. Căci așa a rânduit Dumnezeu ca lucrurile să se facă, ca el să se dezvolte normal, să crească și să ajungă la desăvârșire.

Dacă procedează invers, atuncea omul strică acest scop și puterile lui sufletești – care trebuiau să’l facă mai bun – se strică, și din stricăciunea aceasta se produce neorânduiala care are o urmare imediată: suferința, boala, un oarece neajuns, ș.a.m.d. Deci omul, în tot ceea ce face, trebuie să se străduiască să ajungă să plinească chemarea lui – asemănarea cu Dumnezeu, desăvârșirea.

Cum am spus, în decursul istoriei, Biserica a constatat că în lume s’au ivit fel de fel oameni care – mai ’nainte chiar de venirea Mântuitorului – simțiseră că omul e chemat să realizeze ceva cu ființa lui. Dar acest „ce?” al realizării lui era conceput după fel și fel de chipuri, fel de fel de păreri și concepții; acelea din vechiul păgânism de dinainte de Hristos, pe urmă a filosofilor, înțelepților de pe lumea aceasta. Fel și fel de chipuri, fiecare a găsit că „asta-i”. Unul a zis că’i bunătatea, unul a zis că’i frumusețea, unul a zis că’i vitejia, care mai de care…

La noi, grăiesc pentru creștinism, Mântuitorul a venit să aducă lumina cunoștinței, cum zice Biserica. Adică să aducă o cunoștință care luminează pe om, să aducă cunoștința cea adevărată care să’i arate omului exact calea pe care trebuie să meargă. Asta a făcut.

Noi putem observa însă, chiar şi astăzi, la două mii de ani de la această învățătură, urme de la credințele greșite. Ne mai vorbind că există și un principiu al răului, un dușman, care vrea să strice toată lucrarea cea bună: vrăjmașul diavol. Pe deasupra, mai există în om şi perversiuni, adică strâmbătăţi ale așezării lui naturale puse, care și ele văd lucrurile strâmb, și așa mai departe… Și atuncea învățătura cea dreaptă nu mai este trăită de toată lumea la fel, este răstălmăcită, este strâmbată, nu mai duce la scopul pe care trebuie să’l ducă pe om, ci’l duce pe cărări rătăcite.

Și așa a apărut în creștinism acea împărțire de demult: catolicismul și ortodoxia. Iar din catolicism s’a născut protestantismul și miile de secte care au ieșit din el. Și nu s’au vindecat nici astăzi rănile acestei despărțiri, acelei frânturi. Se încearcă în ultima vreme ce s’a încercat de mai multe ori de’a lungul istoriei: să se refacă unitatea Bisericii. Nu s’a reușit. Nici altădată şi nici acum. În vremea noastră iarăși ați auzit de ecumenism. Acuma papa ar vrea, cu vizitele pe care le face încolo şi încoace, să ajungă să se refacă această unitate. Însăși prin faptul că oamenii aceştia încearcă să’l refacă, ei recunosc că creștinismul lor nu este în forma care ar trebui să fie. S’a spart unitatea cea adevărată și ei încearcă s’o refacă. De aceea sunt în discuții ortodoxia, catolicismul și protestantismul. Discută între ele, se apropie. Și s’a zis la început: Să mergem pe calea dragostei – căci așa s’a întâmplat la primele întâlniri dintre ortodocși și catolici. Însă n’au pomenit de dialogul credinței, al adevărului și nici despre adevărata credință, ci doar despre dialogul dragostei, după cuvântul Domnului că „întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan XIII:35).

Așa s’a întâmplat şi la prima întâlnire între patriarhul Athenagoras și papa Paul al VI-lea. A fost primul patriarh ecumenic care s’a întâlnit cu un papă după schisma din 1054 și s’a propus atunci un dialog al dragostei între ortodocşi şi catolici.

Dar s’au purtat discuţii şi mai pe urmă s’a concluzionat că nu este suficientă aceasta. Dragostea nu este singura virtute. Ea este în funcție de adevărul pe care îl deține cineva, de credință pe care o are… Toți creștinii (şi nu numai ei) sunt îndemnați să fie în dragoste, doar că unul este budhist, altul este nu știu ce sectant, altul crede în altceva. Sunt credinţe străine una de alta, nu se împacă, nu’i același Dumnezeu pe care’l cinstesc oamenii. Păi atuncea dacă nu’i același Dumnezeu, dragostea lui față de dumnezeul lui e alta, și a mea față de Dumnezeu – fiindcă eu am alt Dumnezeu – e alta, și fiecare așa mai departe… Dragostea, numai cu numele i se zice dragoste, că nu’i dragostea cea adevărată. Nu poate să fie dragoste fără de adevăr. Așa că s’a constatat atuncea că trebuie pusă la cale, pusă în rânduială și învățătura de credință. Atuncea se va putea ajunge la dragoste, când și credința va fi cea dreaptă, și atunci ea se va putea şi manifesta. Până atunce, nu se poate.

Așa că proorocul cel mincinos care spune că „să ne iubim cu toții” și gata am ajuns la dragoste – minciuni grăieşte, nu spune adevărul, căci nu știe ce spune.

Va să zică reținem din tot ce am spus eu aici: învățătura care’i adusă de Mântuitorul Hristos pe pământ nu este învățătură de filosof, nu este învățătură a vreunui înțelept al lumii acesteia, oricât de deștept ar fi el. Căci orice învățătura omenească este imperfectă, este temporară, nu este veșnică, e legată de timp, de anumite momente ale istoriei.

Pe când învățătura pe care a adus’o Dumnezeu, cea a Mântuitorului Hristos, este adusă de Dumnezeu-Omul, de ființa cea atotdesăvârșită, sfântă, însă și atotînțeleaptă. De aceea și învățătura Lui rămâne în veac, după cuvântul: „adevărul Domnului rămâne în veac” (Psalm 116:2). Ea este valabilă în vecii vecilor, nu se învechește niciodată, nu este imperfectă și n’are nevoie de completări. Hristos ne’a dat tot ceea ce este necesar pentru mântuirea noastră. Va să zică învăţătura Lui nu este incompletă, sau nedesăvârșită, n’a rămas nicidecum în urmă față de știință sau de orice altceva, şi n’are nevoie de nimic. Singura atitudine față de ea este să fie crezută și trăită. Asta’i totul.

Noi trebuie să realizăm ceva cu ființa noastră în această viaţă. De exemplu, să zicem că dumneavoastră v’ați înscris la o facultate. Vreau să fiu doctor! Mă înscriu la facultatea de medicină și mă pregătesc în toate, citesc, fac experiențe, studiez, practice și teoretice, toate lucrurile necesare pentru ca după ce termin facultatea să pot să profesez medicina. Eu vreau să fiu inginer sau electronist. În domeniul ales, mă informez, practic, fac experiențe, citesc, ca după ce am terminat, eu să fiu electronist, să fiu inginer, să profesez lucrul pe care doresc să fiu.

Dar creștinismul nu e o învățătură profesională, pământească, ci ea este legată de însăși existența noastră. Învățătura care ne’a dat’o Însuși Dumnezeu, Hristos. De aceea și poartă numele Lui: noi suntem numiţi după numele lui Hristos – christianismos vine de la Hristos, purtăm chiar numele lui Dumnezeu.

Și dacă’I purtăm numele, pentru ce i’L purtăm? Însemnează că trebuie să realizăm și noi ceea ce Hristos a realizat în Sine, în Ființa Lui pe pământ: idealul desăvârșirii. Acesta trebuie să fie idealul pe care trebuie să’l şi realizăm noi. A avut trup – așa spun Sfinții Părinți: „Dumnezeu s’a făcut om ca să facă pe om dumnezeu”. Adică a luat trup omenesc, afară de păcat. A dormit, a mâncat, a obosit, a însetat, exact ca și noi, oamenii. N’a avut însă păcate. Da’ încolo a fost exact ca orice ființa omenească. Și în trupul acesta pământesc era pipăibil, avea nevoie de mâncare, avea nevoie de somn –; va să zică nu era un trup hieratic pe care încerci să pui mâna și nu prinzi nimica. Exact în acest trup al nostru – afară de păcat – El a realizat persoana pe care trebuie să o plăsmuim şi noi. Și trebuie să o realizăm și noi!

Și atunci – cum am mai spus – ca să ne împlinim rostul nostru pământesc, trebuie să ne uităm permanent la Hristos. Ne uităm la model, la icoană! Așa cum, ca să devin specialist într’o disciplină oarecare, mă uit mereu la personalitățile care au performat maxim în acel domeniu, la savanții şi specialiștii acelei profesii. Tot așa și noi, creştinii, ne uităm la Cel care a realizat pe deplin lucrul acesta, la Mântuitorul Hristos. Iar El ne’a arătat cu ființa Lui, cu fapta Lui de toate zilele și cu învățătura Sa, ce trebuie să facă, care va să zică, un creștin oarecare.

Omul nu trebuie să uite niciodată că’i creștin! Un Sfânt Părinte al Bisericii, Sfântul Grigorie de Nyssa, zice: „Dacă purtăm numele de creștini de la Hristos, trebuie să ne asemănăm cu Cel căruia îi purtăm numele!”.

Dacă aș vrea să cumpăr o bucată de aur, o piesă de aur, iar cineva îmi oferă o bucată de metal lucitor – alamă, aramă, orice altceva – și zice că’i aur, iar eu îi plătesc ca şi cum ar fi aur, dar în realitate nu e, e doar material strălucitor – ori dacă cineva îmi arată o sticlă colorată care sclipește frumos şi zice că’i o piatră scumpă, un mărgăritar, diamant sau rubin, ori mai știu eu ce; și’l cumpăr ca pe piatră de mult preţ iar el e sticlă – cum oare îi voi socoti eu pe oamenii aceia care mi’au vândut acele lucruri? Ca pe înșelători, ca pe mincinoşi, nu? M’au înșelat cu nişte obiecte „de rând” şi m’au făcut să cred că sunt lucruri de „mare preţ”.

De cele mai multe ori tot așa suntem și noi, creștinii, căci purtăm numele lui Hristos – numele Dumnezeului Cel Sfânt! – dar în realitate suntem doar nişte biete surogate. Căci nu arătăm cu viața noastră; nu arătăm pe Cel căruia îi purtăm numele. „Așa să fie purtarea voastră, spune Mântuitorul, ca văzând oamenii faptele voastre să proslăvească pe Dumnezeu” (Matei V:16).

Iar părinții ziceau: „Ai văzut un om, ai văzut pe Dumnezeu”. Dacă omul – fiecare om – e chipul lui Dumnezeu, atunci el trebuie să oglindească în ființa lui însușirile Dumnezeu-Omului, Omul care a fost pe pământ. Şi care au fost acestea? Dragostea între oameni, iertarea, păzirea de păcate: de desfrânare, de minciună, de furt… Toate învățăturile, poruncile care se găsesc în Sfânta Evanghelie.

Creștinul care vrea cu adevărat să știe ce să facă, trebuie să ia în serios ideea aceasta: faptul că e creștin. Măi omule: dacă eu sunt creștin, și’s botezat, și mă numesc creștin, și’s ortodox, apoi trebuie să iau în serios lucrul acesta. Nu pot să fiu creştin doar cu numele, căci atunci sunt fățarnic, sunt mincinos: zic că sunt creștin dar nu fac fapte ale creștinului.

Și ce trebuie să facă creștinul?

Să pună mâna și să citească! Că ignoranța este obstacolul cel mare care duce la greșelile noastre. Că nu știm ce să facem. Dar pune mâna pe Noul Testament și citesc frumos acolo ce zice Mântuitorul Hristos: „iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc rugați’vă pentru cei care vă vatămă și vă prigonesc”. (Matei V, 44). Nu vă legați de cele pământești, de trup și de materie ci aveți credință în Mine că vă port grijă. Eu mă gândesc şi la buruieni și păsări și dacă mă îngrijesc de ele, cu cât mai mult grijesc de voi, ființe alese, care sunteți oameni. Să avem deci încredere în Dumnezeu, că El ne poartă de grijă.

Şi încă altele: ceea ce voiți să vă facă oamenii, faceți și voi lor – să nu fac altora ceea ce voiesc, ori n’au vrut să’mi facă. Să fiu într’o bună rânduială cu oamenii, ca ceea ce vreau să’mi facă alții mie să fac și eu altora. Să iert pe cei care’mi greșesc, să ajut pe cei care sunt în necazuri și’n suferință, să’mi fie milă de ei – să trăim ca frații.

materia: prisosul şi cumpătarea

Apoi materia! Să nu fiu lacom în cele materialnice, să nu mă înec în materie, pentru că în secolul acesta, al materialismului, omul asta face: se îneacă în materie. Materie și materie! Nu’i mai ajunge omului, nu mai poate, în toate domeniile numai materie vezi. Prisosul! Are omul toate felurile de haine și toate tipurile de încălțări, în felurite modele făcute – obiecte care nu mai corespund cu rațiunea pentru care au fost create.

Dar omule, nu mai fi lacom în cele materiale, ci foloseşte lucrurile cele pământești cu dreaptă socoteală şi cumpătare, pentru trebuință, pentru strictă necesitate cum ne învaţă Sfinții Părinți. Regula folosirii lucrurilor să fie cumpătarea și trebuința.

Trebuie să’mi acopăr trupul. În loc să’mi pun o stofă de o mie de lei metrul, pun acolo o stofă de o sută de lei și tot bună stofă e și aceea și’mi acoperă trupul. Și în loc să cheltui o mie de lei, fac economie la nouă sute, nu? Și așa mai departe. Va să zică luxul este păcat împotriva folosirii materiei.

nesaţiul

Lăcomia la mâncare. Mâncăruri multe, petreceri, băuturi și dezmățuri. Nu sunt necesare pentru organism! Hrana este făcută ca să întrețină sănătatea și puterea de muncă, activitatea organismului. O lume întreagă care a trăit cu hrana cea de toate zilele: cu obișnuitele legume, fructe, cu pâine, cu pește, chiar şi cu carne, cu ce i’a fost la îndemână – dar mai ales cu cumpătare! – a dus o viață sănătoasă. Şi chiar știința medicală constată că supraalimentarea este dăunătoare sănătății. Cel care depășește trebuințele organismului, devine suprasolicitat: îi cedează inima, apoi şi celelalte organe i se îmbolnăvesc pe rând – pentru că omul calcă rânduiala pusă de Dumnezeu în lucruri şi nu’şi duce această viață în cumpătare.

respirația sufletească a existenței noastre

Omul n’a apărut singur pe lumea aceasta. Noi știm că există Cineva care ne’a creat, care ne poartă de grijă. Părinții spun să ne gândim la Dumnezeu, să’L respirăm pe Dumnezeu cum respirăm aerul. O secundă nu putem trăi fără El. Dacă Dumnezeu și’ar retrage purtarea Lui de grijă față de lume, lumea s’ar întoarce în neantul din care a ieșit. Toate sunt ținute cu puterea și cu lucrarea lui Dumnezeu. Ș’atuncea, un om înţelept, cu dreaptă socoteală, observă acest lucru.

Cum spuneam de minunăția aceea pe care a pus’o Domnul în fărâma de sămânță: cum se face că zarzavaturile și copacii din grădină știu că omul are nevoie de azot, de calciu și de alte substanțe chimice și le produce întocmai pe acelea de care avem nevoie – ba chiar şi în cantităţile de care avem trebuinţă!? Cum ştie buruiana aceia să scoată din pământ exact ceea ce am eu nevoie ca să trăiesc?

Atuncea legătura cu Dumnezeu este, cum să spun eu, este respirația sufletească a existenței noastre. În momentul în care am uitat de Dumnezeu ne sufocăm, murim. Murim sufletește și rămânem numai cu trupul pe dinafară. Sunt viu dar, de fapt, sunt mort. Va să zică relația cu lumea din afară, cu cei asemenea mie, cu oamenii ceilalți, e pusă în rânduială de Dumnezeu, cum spuneam: de dragoste, de ajutorare, de bunăvoință, de înțelegere. 

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

raţiunea ascunsă a materiei

Dar nici relația cu materia din afară n’o folosesc la discreție, cum vreau, cu lăcomie și cu neorânduială! Un exemplu bun îl avem chiar sub ochii noștri cu așa zisa ecologie, care se plânge acuma şi se teme că folosim fără rânduială bunurile naturale, iar natura de acum nu mai corespunde necesităților umane, își pierde rostul pentru care a fost făcută şi omul culege urmări neplăcute din cauza asta. Va să zică, nu mă pot purta oricum față de lucrurile care le’a dat Dumnezeu în afara mea, ca să le folosesc.

Apoi mai e și altceva: materia cu care ne ajută Dumnezeu, nu este doar simplă, are și ea niște rosturi. De unde această variație infinită a materiei? Forme, culori, dimensiuni, mărimi – toate lucrurile acestea nu’s la întâmplare. Sunt făcute cu o socoteală.

Un om, atunci când trăiește creștinește, înțelege că în afară de utilitatea aceasta imediată a lucrurilor, mai există și altceva. Există și o rațiune mai adâncă a lor. Înțelege și rațiunile duhovnicești pe care le poartă materia făcută de Dumnezeu şi atuncea nu se mai poartă oricum cu ea. Omul de astăzi însă, a pierdut această înţelegere şi nu mai vede în materie decât mâncare și băutură! Folosinţa primară, imediată! Nu mai vede nimic altceva! De aceea le folosește cu abuz și cu lăcomie. Iar aproapele nu mai vede pe fratele său că are aceleași trebuințe. Mai degrabă găsește prilej spre a profita de el, dacă poate, pentru că e nepăsător la nevoile pe care le are aproapele său. Grija numai de sine, egoismul, a ajuns să fie idolul cel mare.

relaţiile omului cu semenii şi cu materia

Însemnează atuncea că toate relațiile acestea fireşti ale omului – cu semenii săi şi cu materia – nu sunt întâmplătoare, ci sunt rânduite într’un anume fel. Dacă omul va respecta rânduielile puse de Dumnezeu lucrurilor, totul va merge bine. Dacă însă nu le respectă, atuncea, în primul rând, nesocotește pe Făcătorul și Stăpânul care le’a pus: de vreme ce nu le împlineşte însemnează că nu’l interesează cine le’a făcut, şi nu’L recunoaşte pe Înțeleptul care le’a rânduit.

În al doilea rând însă, paguba cea mare este că acest fapt are consecințe negative asupra lui. Aicea omul face greșeala cea mare, căci el vede în poruncile și rânduielile puse de Dumnezeu niște constrângeri, niște obligații exterioare care’i strâmtorează aşa zisa libertate. Ar vrea să nu aibă această îngrădire, ci să facă toate după capul lui. Prihana mare aicea este, căci lucrând astfel, toate urmările – inevitabil, rele! – se răsfrâng asupra lui.

Omul după ființa şi firea lui, în chip firesc, năzuieşte spre bine: dorește să fie fericit, vrea să fie sănătos şi să aibă familia în bună înţelegere, va să zică. Pe de altă parte însă, în loc să facă lucrurile după rânduiala lui Dumnezeu, le face pe cele dimpotrivă, care’i fac rău. Aicea’i marea rătăcire a omului: nu’și dă seama că făcând ceea ce face, în primul rând își face rău lui însuși. Aceasta’i una din marile greșeli ale sale.

neamul nostru ortodox

Atuncea – că tot grăiam despre cum trebuie să vieţuiască creștinul – să ne aducem aminte că noi ne’am născut într’o țară creștină – şi, mai ales, ortodoxă! Avem o istorie, avem mărturii despre cum a fost poporul nostru înainte.

Care mărturii? Păi, avem lucruri frumoase, care ne fac cinste: monumente, catedrale, biserici. Constatăm că poporul român n’a prea făcut palate şi nici monumente zoomorfe. Lucrurile cu care se laudă sunt îndeosebi bisericile: Curtea de Argeș, Voronețul, Moldovița, Sucevița, Cozia, „Trei Ierarhi”, ș.a.m.d. Acelea’s cele mai frumoase, dăinuiesc de sute de ani și lumea le admiră şi acum. Ele sunt expresia credinței neamului nostru în Dumnezeu, a relației lui cu Dumnezeu. Da, poporul român a fost un popor credincios: a crezut în Dumnezeu, s’a rugat lui Dumnezeu, a trăit viață creștină și n’a găsit altceva mai bun să facă pe lumea aceasta, decât niște lăcașuri în care să’L proslăvească pe Dumnezeu: bisericile acestea frumoase, care punctează istoria. Ele nu sunt obiecte de muzeu, ci expresia unor suflete frumoase, al unor oameni împodobiţi de virtuţi. Să dea Domnul să fiu și eu la nivelul lor, ca să înfăptuiesc lucruri la fel de frumoase în această existenţă.

dreapta credinţă # noile eresuri

Dar ce fac eu, ca să merg pe linia lor? Păi dacă am realizat care au fost frumusețile spirituale pe care le’au făptuit ei, trebuie să’mi dau seama că, pentru mine, ca român ortodox, acestea îmi sunt indicate! Acestea şi nu piramidele, sau mai știu eu ce alte scorneli, care nu’s, la urma urmei, decât ocări ale creștinismului.

Să luăm, de pildă, Țara Românească: principat cu un trecut frumos şi cu niște urme ale acestui trecut, urme care dau mărturie despre o credință puternică a locuitorilor ei. Iar mărturiile acestea nu sunt venite de altundeva, din altă parte, ci sunt izvorâte din trăirea omului în relaţie cu lumea în care se găsea, cu mediul natural în care fiinţa, cu cadrul istoric, cultural, dacă vreți să zicem, al vieții în general. Ele sunt niște expresii ale omului care a trăit pe acest teritoriu, în condițiile lui, cu propriile sale idei despre viaţă şi veşnicie. Așa a fost de când lumea, deci şi noi trebuie să mergem pe același drum, nu?

Ş’atunci de ce’mi vii matale cu nu știu ce Zen, ori cu nu știu ce altceva adus din altă parte, despre care abia acuma aud prima dată? Pentru că Budda și toate sectele care le avem (acum): iehovismul, baptismul, și celelalte, n’au nicio legătură cu pământul și cu istoria mea! Şi ce fac cu bunurile mele spirituale: le vând oricărui prim venit? Vezi’ți de treabă, domnule! Le’ai făcut în America, le’ai născut acolo, țineți’le acolo! Nu te împiedic eu. Dar la mine acasă lasă’mă în bună pace cu credința mea, pentru că eu le țin pe ale mele. Nici nu trebuie să pleci urechea la ce zice ăla, cutare: că dreapta mea credință s’o învechit, că acum sunt cu dragostea, cu socoteli. Lasă’mă, domnule, cu treburile asta! Țineți’le pentru matale! Eu știu pentru mine ceea ce trebuie să știu, atâta cât îmi e de trebuinţă şi n’am nevoie de îndreptările tale!

Nu grăiţi cu ereticii!

Chiar Sfinții Părinți spun: „Nu grăiţi cu ereticii!”. Nu discutați cu ei pentru că te murdărești! Te murdăresc! Lași să intre în urechi vorbe de rău despre Evanghelie, sau chiar despre Iisus – ori eu sunt obișnuit ca pentru Hristos să am respect și evlavie și când aud numele Lui să mă închin. Și acum el îmi vorbește urât, îmi obișnuiește urechea să audă și altfel de cuvinte despre Hristos. Și atuncea mă vatăm, mă păgubesc sufletește ascultând lucrurile acestea.

De aceea când ei vă spun: „Să discutăm, să știm şi cum zice și ăla și ăla?”, aduceţi’vă aminte că Sfinții Părinții ne îndeamnă: „Nu discutați cu ereticii!”. Nu vă băgați în astfel de treburi, pentru că, fără să ne dăm seama, ne păgubim sufletește, fie și numai auzind discuţii din acestea. „Ascultă măi omule şi vezi’ți de treabă! Aici e țara noastră, iar tu ai venit din altă parte. Dacă’s bune ale tale, țineți’le pentru matale! Noi avem bune ale noastre aicea acasă, n’avem nevoie să importăm scornelile voastre!”.

Biserica ortodoxă şi prozelitismul protestant

Da părinte, dar uitați’vă, de exemplu Statul Român, ați spus și ăsta’i adevărul, neamul românesc e neam creștin și se naște ortodox și cu toate acestea, Statul Român, Guvernul Român, recunoaște existența în România în mod oficial a baptiștilor și a altor secte. N’ar trebui, știu eu, Biserica sau comunitatea credincioșilor, comunitatea ortodoxă să intervină și să spună – nu țin de neamul românesc, nu sunt ale noastre, nu sunt specifice – n’ar trebui să fie aici!

Nu! Au fost toleraţi pentru că Biserica a fost îngăduitoare. Vasăzică nu i’a persecutat, nu a făcut așa ceva celor care erau de altă credință și atunci ei au venit și s’au așezat în țara noastră. Dar eu țin credința mea cea bună, adevărată și nu mă amestec în treburile lor. Însă şi Biserica trebuie să aibă grijă ca să nu’i lase să se bage peste mine. Va să zică „te îngădui să trăiești la mine în țară, dar așa cum eu te respect pe matale, credința mea respect’o și dumneata. Să nu umbli cu prozelitism şi cumpărături – să cumperi sufletele altora”. Pentru că, de obicei, cam totdeauna prozelitismul ăsta a fost interesat. Interesat istoric, interesat de pământuri, interesat de bani şi câștiguri, de socoteli din astea. Întotdeauna! Și acuma’i tot așa! Nu’i credință creștină, că el știe că ceea ce aduce – învățătura lui despre Hristos –, este alta decât cea dreaptă.

Biserica nu poate lua măsuri (în privinţa asta). Singurul lucru pe care poate să’l facă este să întărească pe creștini în credinţă. Pentru că dacă oamenii sunt buni creștini, atuncea nu se prind eresurile. Dacă ogorul e bine lucrat, nu cresc dudăile. Şi cum a ieșit buruiana, ai smuls’o imediat și ea nu mai creşte. Dar dacă ogorul nu’i lucrat, de ce te mai miri că ai buruieni?

televizorul şi… coliva

Uite un exemplu despre ce ar putea face Biserica în vremurile de astăzi cu… televizorul. Televizorul este folosit drept unealtă pentru murdărirea oamenilor, nu pentru folosul lor sufletesc. Și îl folosesc ostentativ și obraznic străinii, care vin la tine acasă și’ți aruncă lături în obraz, fără rușine și fără de respect. Dacă creștinii noștri ar fi întăriți în credință, ar putea lua o măsură în privinţa asta, fără a apela la represalii.

Uite, era în perioada de început a creștinismului un împărat roman, pe nume Iulian Apostatul. O vreme acesta a fost creștin dar, mai pe urmă, a revenit la păgânism. Și încuraja păgânismul și căuta în toate chipurile să îndemne pe creștini să se lase de credinţa lor și să revină şi ei la păgânism. Dar, cum aceştia își țineau dreapta credință, Iulian a trecut și la represalii. Şi s’a gândit el la un moment dat că, dacă nu poate să’i facă pe creștini să se închine la idoli, atuncea alimentele care erau puse la vânzare în pieţe să fie stropite cu sângele animalelor de jertfite zeilor lor. Măcar așa să’i spurce pe creștini, fără voia lor. Și ce s’o întâmplat atuncea? Tot în acea vreme trăia și un arhiereu, un om foarte sfânt, căruia i s’a arătat un mucenic care i’a zis: „Spune repede poporului să nu mai cumpere de mâine alimente din piață”. „Şi ce să mănânce poporul?”. „Colivă!”. Va să zică: „Fierbeți grâu și mâncați!”. De aceea a rămas de la Sfântul Teodor Tiron să se facă colivă sâmbăta, de post. De lucrurile acestea amintește coliva. N’a mai cumpărat nimeni merinde atunci din piață și bucatele s’au stricat. Au trebuit să le arunce pentru că lumea nu le’a mai cumpărat.

Ş’acuma, dacă, de exemplu, la cei douăzeci de milioane de creștini (sau câți credincioși or mai fi la noi, optsprezece milioane), Biserica le’ar zice la un moment dat: „Măi fraților, la cum este folosit astăzi televizorul, este spre paguba și spre jignirea conștiinței voastre de creștini! Mai bine ar fi să nu le aveţi!”. Și dacă cei optsprezece milioane de oameni ar arunca televizoarele, oare producătorilor le’ar fi indiferent? Nu s’ar simți lucrul acesta? Eu cred că ar fi obligați să’şi schimbe metodele de manipulare. „Iar dacă vreți să vă cumpărăm televizoarele, apoi emisiunile să fie pentru sufletele și pentru viața noastră, pentru educarea și pentru formarea noastră de creștini și de români! Nu pentru murdărirea și pierderea noastră sufletească. Dacă însă o țineți tot așa, atunci nu ne mai trebuie televizoare!”.

necunoaşterea învăţăturilor de credinţă ortodoxă

Trebuie să fie oamenii lămuriți. În toate domeniile. Și în domeniul cultural și în domeniul social.

Auzim că sunt o mulțime de copii aruncați, ori ai nimănui, care umblă pe străzi ca animalele. Trebuie să’i strângă alții?! Într’o societate cu adevărat creștină, n’ar mai exista așa ceva – dacă oamenii ar fi educați creștinește, să ducă o viață norală, așa…, în primul rând pentru binele lor! Căci omul, prin fapta bună pe care o face, iese în câștig: câștigul cel mare este în primul rând al aceluia care face binele. La fel cum şi răul pe care’l săvârşeşte omul este paguba cea mare, pe care singur și’o face.

Dar dacă oamenii ar fi lămuriți, ei n’ar mai vedea constrângere în rânduiala cea bună pusă pentru viața virtuoasă și n’ar vedea libertate în a face tot ceea ce vor! N’ar face treaba asta, adică să’și dea cu piatra în cap, să se arunce cu capul în râpă şi să’și rupă gâtul, numai ca să zică că’i liber să facă asta, nu? N’ar mai face aşa ceva, pentru că însemnează că’și face rău singur. Atuncea omul ar face ceea ce trebuie și ar fugi de cele ce nu trebuiesc făptuite. De aceea spun că una dintre greșelile cele mai mari este necunoștința adevărată a învățăturilor Sfintei Biserici, a învățăturilor creștinești!

puterea harică a Sfântului Duh

Vreau să vă mai întreb ceva. Ce se întâmplă acum – și se vede foarte des lucrul acesta în rândul tinerilor și nu numai, în rândul generației care a fost educată în perioada sistemului comunist – sunt oameni care nu înțeleg rolul Bisericii, care, mai mult decât atâta, neagă autoritatea Bisericii de a vorbi în chestiunile de credință și vin și spun că nu au nevoie de un intermediar între ei și Dumnezeu, că n’au nevoie de preot. Ce trebuie răspuns aicea?

Aceasta o spun îndeosebi sectanții care’s lipsiți de o dimensiune mare a creștinătății: nu au puterea harică a Duhului Sfânt. Ei nu au Sfinți, nu realizează sfințenia. Au pierdut perspectiva sfințeniei: „fiți sfinți”. Nu au sfinți şi nu cred în existenţa lor, n’o cinstesc pe Maica Domnului, în schimb cred (ei despre ei) că au o misiune specială pentru viața tuturor creștinilor și atunci ei vorbesc tot așa din această mare şi monumentală ignoranță a neștiinței lor.

Noi însă știm că în Biserică Dumnezeu a fost Cel care a rânduit lucrurile de la început. Au fost mai întâi Apostolii, cărora li s’a lăsat o putere specială de la Dumnezeu: „Mergând învățați, botezați, scoateți diavoli, vindecați bolnavi”. Nu putea să facă toată lumea treaba asta. Ei o făceau în virtutea unei puteri, undei delegații, unei puteri speciale primite de la Dumnezeu, un dar de la Dumnezeu. La noi, Biserica Ortodoxă recunoaște că există această lucrare rânduită de Dumnezeu. Protestanții însă au anulat’o și s’au lepădat de ea, n’o mai au. Dar există o putere pe care Dumnezeu o dă omului s’o folosească, peste posibilitățile lui strict umane, în anumite condiții.

În Biserica Mântuitorului Hristos, Apostolii au rânduit şi ei urmași cărora le’au încredințat acea putere deosebită: episcopii și preoții, care merg până la sfârșitul veacurilor cu acest dar deosebit primit de la Dumnezeu. Și atuncea nu este vorba de niciun intermediar, ci de faptul că, în virtutea puterii care le’a dat’o Dumnezeu, puterea omenească este împlinită, este înmulțită, cu acea contribuție specială a puterii dumnezeiești prin Sfintele Taine care se săvârșesc.

Prin botez omul primește un har special de la Duhului Sfânt. La hirotonie la fel, la cununie la fel, în toate cele șapte Taine. Apoi Biserica, prin Sfânta Liturghie, încununează Sfintele Taine cu Sfânta Împărtășanie. Peste tot, omul, sub forma aceasta văzută, materială, primește un dar special de la Dumnezeu, o putere care îi înmulțește, îi amplifică am zice, puterile lui naturale, sau întărește mai mult puterile celelalte. Este un dar special acordat unor persoane, rânduite de Biserică, pentru ca ele, la rândul lor, cu acest dar să’i ajute pe oameni: pe de o parte să se curețe de slăbiciunile aduse de păcat și de stricăciune, pe de altă parte să se întărească, să poată săvârși și mai bine virtuțile pe care trebuie să le facă.

Nu este vorba de intermediar, n’are nevoie nimeni de vreun intermediar. Asta o spune doar el (protestantul), fiindcă nu are această putere și nici nu recunoaște că afirmă ceva greșit – de aceea nici nu mă iau după el. De la începutul creștinismului s’a rânduit treaba aceasta, n’a adus’o cineva pe lume. Din Sfânta Evanghelie e rânduiala aceasta, instituită chiar de Mântuitorul Hristos!

biserici şi catedrale

A mai fost o polemică acum de curând, de fapt e mai veche, de când s’a reluat ideea construirii Catedralei Neamului. Și au fost voci care au zis că Bucureștiul, de exemplu nu are suficiente biserici și noi ne apucăm acum să construim o Catedrală a Neamului. Care ar fi răspunsul, cum ar trebui să abordăm problema aceasta?

Acuma, sunt lucruri în care nu trebuie să se implice toată lumea. E treaba conducerii Bisericii. Așa! De când există lumea a fost astfel, adică în centrele mari ale creștinismului s’a înălţat câte o clădire mai reprezentativă.

Românii nu și’au făcut însă în decursul istoriei catedrale, ca dovadă că a avut un creștinism smerit. A făcut lucruri frumoase, dar modeste, nu mari, nu catedrale. Românii vedeau catedralele din Occident, le vedeau pe cele din Bizanț, dar ei nu și’au făcut. De obicei aceste lucrări monumentale sunt legate și de oleacă de slavă deșartă, de mândrie, de orgoliu, de nu știu ce… Or, părinții noştri țineau linia ortodoxiei! Trăsătura care trebuie să existe, este așa cum a spus Mântuitorul: „învățați’vă de la mine că sunt blând și smerit” (Matei XI:29). Deci trăsătura definitorie a acestui popor a fost smerenia, simplitatea. N’a făcut lucruri care să impresioneze prin măreţie. O făcut Roma catedrala Sfântul Petru, iaca Sfânta Sofia – pe care a făcut’o Bizanțul cel strălucit, dar care acuma nu mai slujeşte ortodoxiei.

Acuma fiindcă s’au făcut încolo-încoace (catedrale), e treaba Bisericii, nu ne băgăm noi, oricare. Cei care sunt îndrituiţi, or să aibă și răspunderea pentru lucrul care l’au făcut. Eu, cel mai mic și ceilalți simpli creștini, nu ne băgăm. Dacă mă întreabă cineva – sau dacă mi se cere părerea în privinţa aceasta –, răspunsul meu este că nu e treaba mea asta, nu e treaba mea! De asta se ocupă Patriarhia, Sinodul Bisericii – doar sunt atâția ierarhi, atâția oameni învățați acolo.

steaua şi Crucea

Ce ne spuneți de încheiere?

Știți care’i simbolul stelei? Steaua are un vârf ascuțit în sus, încă două pe laturi și alte două așa, în jos. Dacă omul ar sta cu picioarele răsfirate și cu mâinile întinse, şi dacă unești capul cu vârfurile mâinilor și al picioarelor, ies cinci puncte, iese steaua – simbolul omului înfipt în materie. S’o sprijinit bine în pământ ca să cuprindă toată materia, toată lumea s’o țină. Se vrea un simbol al omului care cuprinde totul, omul materialist, omul care’i stăpânul pământului și al lumii, asta se voieşte a fi. Adică omul care s’a așezat în locul lui Dumnezeu.

Spre deosebire de Cruce, pe care Omul este tot cu mâinile întinse, dar cu picioarele strânse. Și există o mare deosebire: dincolo omul e liber, pe când dincoace îi cu mâinile și cu picioarele pironite. Deci, așa cum omul răstignit nu se mai poate mișca, nu poate face nici cea mai mică mișcare, așa și omul întărit în virtute nu mai este atras de nimic. Nu’l mai atrag amăgirile. Nicio ispitire din afară n’are putere asupra lui. De aceea și Apostolul Pavel zice: „eu m’am răstignit lumii, și lumea s’a răstignit pentru mine” (Galateni II:20, VI:14). Pe cruce, eu nu am nicio putere asupra lumii, dar nici lumea nu mă mai poate influența cu ceva. E semnul omului perfect desăvârșit în viața cea virtuoasă. Să vă ajute Dumnezeu să biruiți lumea!

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: Radio România Cultural 2005 / Textul a apărut în serial în revista Lumea monahilor, nr. 128-131 / Interviul a fost transcris și diortosit de George Crasnean și monahul Gherasim Prodromitul / Foto din arhiva blogului, pentru cele cu Avva Petroniu, credit foto George Crasnean.

Mulţumim lui George Crasnean pentru îngăduinţa de a prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos. Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos. 

 

„Câtă vreme nu suntem în Dumnezeu, suntem în iad!” – Conferință susținută de Părintele Rafail Noica la Limours, Franța (19 octombrie 2017) – audio

„Câtă vreme nu suntem în Dumnezeu, suntem în iad!” – Conferință susținută de Părintele Rafail Noica în biserica „Soborul Maicii Domnului” şi „Sfântul Ilie”, reşedinţa mitropolitană de la Limours, Franța (19 octombrie 2017)

Gheronda Dionisie de la Colciu, chip al dragostei dumnezeieşti

Cine se apleacă cu interes asupra vieţii şi personalităţii părintelui Dionisie Ignat rămâne uimit de multitudinea darurilor cu care l-a binecuvântat Dumnezeu, dar şi de trăsăturile care îi zugrăvesc portretul lăuntric, rar întâlnite în acelaşi om: iubitor faţă de semenii săi până la jertfirea de sine şi apărător sever al canoanelor şi pravilelor Sfinţilor Părinţi; un român care îşi afirma cu mândrie rădăcinile etnice, dar care diagnostica precis, cu durere, bolile sufleteşti specifice românilor; îndrăgostit de neamul românesc şi, totodată, propovăduitor al iubirii neţărmurite pentru „întregul Adam”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: în Hristos „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3, 28). De la părintele Dionisie putem învăţa că principiile şi valorile lumii duhovniceşti sunt altele, radical diferite de cele care definesc împărăţia acestei lumi: în viaţa noastră de zi cu zi sunt la mare cinste autoafirmarea, iubirea narcisistă, graba alertă. Pentru lumea nevăzută, dragostea, prihănirea de sine, răbdarea necazurilor şi a încercărilor devin adevărate căi de acces spre veşnicie, spre lumina nezidită a lui Hristos.

O viață închinată smereniei 

Părintele Dionisie Ignat a apărut pe lume în ţinutul Moldovei, comuna Vorniceni, judeţul Botoşani, la data de 22 septembrie 1909. A fost cel de-al optulea copil într-o familie de ţărani simpli, dar foarte evlavioşi. Îl vor boteza cu numele de Dumitru. Rămâne orfan de tată la o vârstă foarte fragedă: împlinise un an şi ceva când Domnul l-a chemat la Sine pe tatăl său, Ioan.

Datorită contextului social-istoric extrem de dificil, determinat de declanşarea, apoi de efectele Primului Război Mondial, Dumitru termină doar patru clase primare, evidenţiindu-se prin rezultatele bune obţinute la învăţătură. Mai târziu va mai face doi ani de şcoală profesională.

În 1923 îmbracă chipul îngeresc monahal. În hotărârea sa de a-şi închina viaţa Domnului a cântărit exemplul fratelui său, gheorghie, care era mai în vârstă decât el cu zece ani. Gheorghie alege să vieţuiască în Schitul Măgura din ţinutul Moldovei, iar la călugărire primeşte numele de Ghimnazie. Mai târziu va fi hirotonit ierodiacon tot aici.

Pe 6 septembrie 1926, Dumitru – care împlinise vârsta de 17 ani –, însoţit de fratele său, ajunge în Sfântul Munte. Mai întâi vor face un mic pelerinaj pe la mânăstirile care împodobeau pe atunci Grădina Maicii Domnului, iar mai apoi „fraţii Ignat încearcă să se stabilească la schitul românesc Prodromul, dar nu sunt primiţi, din cauza problemelor existente în acea vreme la schit.” (Stareţul Dionisie. Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, vol. I, Ed. Familia ortodoxă, 2014, p. 300) râvna de a se stabili pentru totdeauna în Sfântul munte i-a făcut pe părintele Ghimnazie şi pe fratele său Dumitru – lor alăturându-li-se schimonahul Sebastian – să împrumute o sumă însemnată de bani şi să cumpere Chilia Buna Vestire, care se găsea în proprietatea mânăstirii Pantocrator. Pentru a-şi achita datoria, vor lucra vreme de trei ani ca argaţi la Mânăstirea Iviru.

În grădina Maicii Domnului 

Într-o convorbire purtată cu un grup de pelerini, în 1999, părintele Dionisie îşi aminteşte: „Când am venit în Sfântul Munte eram tânăr, şi apoi ne-am dus pe la Caracalu, atuncea noi lucram ca argaţi la început, că erau alte timpuri, grele timpuri… După cum consider eu, părinţii erau mult mai apropiaţi de Dumnezeu ca astăzi, era altă viaţă, cu greutate îţi iconomiseai traiul. Lucram la mânăstire, eram patru părinţi, toţi tineri, şi ne spuneau părinţii din Caracalu: «Măi părinţilor, sunteţi tineri şi o să lucraţi cu greu acolo, veniţi la noi aici, în mânăstire, şi vă facem călugări şi o să fiţi mai fericiţi.» Ei, dar noi am zis: «Dacă nu ştim greceşte ne e cu greutate.» «O să învăţaţi greceşte mai bine ca noi.» Dar noi, cu toate acestea, ne-am aciuat pe la chilie, că mânăstire noi nu avem, românii, dar am petrecut bine, slavă Domnului!” (Stareţul Dionisie. Despre monahism şi Sfântul Munte Athos, vol. III, Ed. Prodromos, 2010).

Părintele Dionisie va privi, până la sfârşitul vieţii sale pământeşti, strămutarea şi aşezarea sa în Sfântul Munte ca pe o negrăită binecuvântare: „Să mulţumim Maicii Domnului că ne-a învrednicit să ne facem călugări şi încă unde? În grădina ei.”

Fratele Dumitru este tuns călugăr în anul 1927 şi primeşte numele de Dionisie. În 1931 va fi hirotonit ierodiacon. Stareţul lor, părintele Sebastian, săvârşindu-se din viaţa pământească, în 1933 părinţii Ghimnazie şi Dionisie se mută cu vieţuirea la Chilia Sfântul Tihon din Zadonsk din Capsala şi intră sub ascultarea stareţului Ghedeon Chelaru. Încă de la începutul vieţuirii sale monahale, tânărul Dionisie învaţă valoarea pravilei călugăreşti: „Mi-au spus bătrânii: «Frate Dumitru, să ştii că dacă îţi faci pravila şi canonul cu sârguinţă, Maica Domnului te va ocroti şi-ţi va rândui toate cele spre folos.» Şi s-a observat faptul că obşti de la chilii mari din Careia care nu s-au ţinut de pravilă s-au risipit.” (idem, p. 232)

În 1937 se vor muta la Chilia Sfântul Gheorghe din Colciu, pe care propriu-zis au reclădit-o, în timp. „Aici, în Colciu – îşi va reaminti el peste ani –, erau opt chilii. Fiecare chilie avea doi, trei, patru, cinci vieţuitori. Când am venit noi aici, în 1937, erau 27 de părinţi în Colciu. Şi fiindcă erau mulţi şi era dragoste între dânşii, la sărbători toţi se adunau la o chilie. Se înţelegeau de mai înainte: «Măi, cutare sărbătoare o facem la Sfânta Ana, cutare la Sfântu’ Gheorghe, cutare acolo…» şi se adunau mulţi. Şi de aceea la Chilia Sfânta Ana au făcut biserică mare şi frumoasă, ca să aibă unde să steie înăuntru părinţii. i-am apucat pe părinţii care au făcut biserica. Toate chiliile au avut biserici smerite. Da’ era frumos… nu era atâta galantonie ca astăzi, era mai călugăreşte. aceea era toată distracţia, că erau pescari părinţii. Pescari, scoteau peşte, peşte proaspăt, şi aceea era toată bucuria. ei, dar acuma suntem călugări moderni, s-au modernizat, s-au schimbat toate.” (idem, pp. 143-144)

Tot în anul 1937, părintele Dionisie este făcut ieromonah. Slujba a fost săvârşită de Ierotei, episcopul Sfântului Munte, la Chilia Sfântul Tihon. În 1945 părintele Dionisie este hirotonit duhovnic. În anul 1979, stareţul Ghedeon Chelaru trece la Domnul, iar părintele Dionisie îi urmează la conducerea chiliei. Pentru mulţi ani îi va fi aici împreună-nevoitor schimonahul Ioan Şova. Cu vremea, li se vor alătura alţi trăitori. (op. cit., vol. i, pp. 299-301)

Din convorbirile duhovniceşti pe care părintele Dionisie le-a purtat cu diverşi pelerini – preoţi, monahi, înaltpreasfinţiţi sau simpli credincioşi – se desprind crâmpeie de amintiri care evocă monahismul de altădată. „Când am venit eu în Sfântul Munte, duhovnicii, părinţii vechi, erau foarte severi. Dacă ieşeai din Sfântul Munte numai până la Salonic, ca ieromonah sau ierodiacon, părintele Antipa Dinescu te oprea de la slujire o săptămână, două, că ai văzut parte femeiască etc. Sau nu aveai voie să te joci cu pisicile, să le mângâi, să le iei în braţe. Te opreau duhovnicii de la Sfânta Împărtăşanie, că era prilej să te îndulceşti cu trupul. Aşa erau ei de atenţi la treburile acestea. Dar astăzi ce să mai zici? Copii în Sfântul Munte, tineri fără barbă, călugări care mângâie copiii!? Cât ai zice, tot te aprinzi!” (Stareţul Dionisie. Lumea în vremurile de pe urmă, vol. II, ed. Prodromos, p. 232)

Deşi viaţa de zi cu zi era anevoioasă, bucuriile duhovniceşti, lăuntrice erau pe măsura trudei: „Eu unul mâncam o supă lungă, îndoită cu apă, cu două-trei fire de orez şi o mână de măsline, era foarte simplu, da’ darul acela, bucuria aceea duhovnicească, cum să spun, darul cela de la Dumnezeu nu, nu-l mai am acuma! Şi-apoi acuma avem şi bani, ne dau şi bani, avem şi toate bunătăţile, şi nu mai este bucuria aceea. S-a dus… Aşa e la mine, nu ştiu la altul. Toţi erau oameni simpli şi vorbeai cu dânşii.” (op. cit., vol. III, pp. 159-160)

Bogata experienţă duhovnicească pe care a dobândit-o atât prin poveţele primite de la părinţi îmbunătăţiţi ca Antipa Dinescu, Macarie Untan, ioan guţu sau Dometie Trihenea, şi mai cu seamă din lupta îndârjită cu patimile şi cu duhurile necurate a atras la sine – potrivit mărturiei ucenicilor săi – o mulţime variată de pelerini: „Studenţi şi Episcopi, oameni simpli sau personalităţi mondiale ca Prinţul Charles, ortodocşi şi neortodocşi, toţi se îndreptau spre chilia stareţului ca să ia o binecuvântare din mâinile-i ascetice şi să-i asculte sfaturile. Avea darul de a răspunde simplu şi convingător, direct la esenţa problemelor ridicate de cei care-i cereau ajutorul.” (op. cit., vol. i, pp. 13-14)

În ultimul deceniu de viaţă, părintele Dionisie a dus cu o răbdare exemplară crucea de a fi orb. Despre această perioadă dificilă, un părinte apropiat, stareţul Efrem Vatopedinul, scrie: „Îmi spunea adeseori: «Pentru mine toate sunt întuneric.» Era deci un om care nu putea vedea lumina naturală, dar se împărtăşea neîncetat de lumina nezidită şi, fiind luminat de Duhul Sfânt, ştia că această încercare a nevederii este, de fapt, o binecuvântare dumnezeiască.”

Pe 28 aprilie/11 mai 2004, părintele Dionisie a adormit cu pace întru Domnul, lăsând o pecete de neşters în inimile tuturor celor care l-au cunoscut: pecetea dragostei dumnezeieşti.

În ultimul număr al Revistei Lumea Monahilor (nr. 127, ianuarie 2018), am descris momentele principale care au punctat semnificativ biografia avvei Dionisie Ignat de la Chilia Colciu din Sfântul Munte. Continuăm în acest număr cu o sinteză a sfaturilor sale edificatoare, pe care stareţul le oferea cu dărnicie pelerinilor însetaţi de povăţuire duhovnicească. Personalitatea sa spirituală se oglindeşte, fără rest, în învăţătura pe care le-a lăsat-o moştenire ucenicilor şi se reflectă, deopotrivă, în mărturiile lor pline de evlavie. Dacă ar fi să luăm aminte doar la această coerenţă de sine între trăirea sa lăuntrică, învăţătură şi faptă şi tot am fi foarte câştigaţi. Mai ales acum, într-o epocă în care spiritul vremii exaltă capacitatea de adaptare continuă la noi şi noi împrejurări, încurajând dedublarea personalităţii umane. A devenit un adevărat tipar comportamental să declari în public ceea ce e pe placul auditoriului, chiar dacă în intimitatea ta gândeşti şi vieţuieşti conform unei ierarhii de valori radical diferite. Stareţul, de pildă, nu doar îi îndemna pe ceilalţi să se smerească. El însuşi se prihănea continuu pe sine. Mărturisea uneori: „Îi tot trimite la mine Mânăstirea Vatopedu zicând că sunt duhovnicesc, dar nu e aşa. Nici măcar nu-i văd şi ce să le spun? Eu nu am darul cuvântului! Ce să le spun eu, un biet orb?” Altă dată, unui pelerin care dorea cu ardoare să facă o fotografie împreună cu bătrânul, părintele i-a spus: „Vrei să facem poză? Da. Dar când te-ai uita la poza asta să te rogi pentru moşneagul ăsta nenorocit.”

În convorbirile sale duhovniceşti, părintele Dionisie stăruia adesea asupra importanţei pe care trebuie să o acordăm noi, creştinii, smereniei, răbdării şi mai ales dragostei – cununa tuturor virtuţilor. Stareţul aşeza smerita cugetare la temelia vieţuirii monahale: „Cea mai importantă este smerita cugetare. Toate celelalte datorii călugăreşti trebuie îndeplinite: metanii, pravilă, biserică etc., dar smerita cugetare apără sufletul de toate primejdiile. Sfânta Carte spune: «Smeritu-m-am şi m-am mântuit.» Înălţarea minţii risipeşte toate bunătăţile adunate şi toate faptele cele bune.” (Stareţul Dionisie. Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, vol. I, Ed. Familia Ortodoxă, 2014, p. 285)

Cuiva care l-a întrebat în ce constă, practic, smerita cugetare, părintele i-a răspuns cu simplitate: „Să te smereşti înaintea lui Dumnezeu, asta înseamnă smerita cugetare. Dacă ai făcut o faptă bună sau o rugăciune, să nu zici că ai făcut ceva. «Eu sunt mai păcătos ca orişicare!» Şi să nu îndrăzneşti să-i judeci pe cei care fac răutate. «Eu sunt mai păcătos ca dânsul!», asta înseamnă smerita cugetare. Şi dacă ai smerita cugetare, harul Sfântului Duh stă deasupra ta şi te ajută în toată clipa. Dar dacă zici: «Ei, nu sunt ca acela!» te asemeni Satanei. Adică Satana aşa a zis, din cauza mândriei: «Eu o să pun scaunul meu mai înalt ca cel al lui Dumnezeu.»” (idem, p. 7)

Ne amintim aici întâmplarea consemnată în Patericul egiptean, în care un frate îi destăinuie avvei Sisoe că a ajuns la măsura la care mintea sa stă alipită continuu de prezenţa lui Dumnezeu. Bătrânul îndumnezeit îi replică: „Nu este mare lucru să fie cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată zidirea. Că aceasta, împreună cu osteneala trupească, povăţuieşte la chipul smeritei cugetări.” (Patericul egiptean, Ed. Reîntregirea, 2014, p. 249)

Dintr-o altă întâmplare memorabilă, pe care o găsim în capitolul despre vieţuirea şi zicerile avvei Moise, înţelegem cât de mult preţuiau părinţii pustiei prihănirea de sine, ca antidot împotriva patimii mândriei şi a slavei deşarte (kenodoxia, în limba greacă veche). În ziua în care a fost făcut cleric, Arhiepiscopul care l-a înălţat pe avva Moise la treapta preoţiei a vrut să cerceteze dacă inima monahului nu a fost prinsă cumva în mrejele slavei deşarte. Aşa că i-a rugat pe ceilalţi preoţi ca în momentul în care avva Moise va pătrunde în altar să îl izgonească, iar apoi să meargă în urma lui ca să audă ce va spune. Clericii au făcut aşa cum le-a cerut Arhiepiscopul. L-au alungat pe avva Moise, defăimându-l: „Du-te afară, etiopianule!” Şi au auzit cum, după ce a fost gonit din altar, avva a început să se prihănească pe sine, grăindu-şi: „Bine ţi-au făcut, încenuşatule cu pielea şi negrule! Tu, nefiind om, ce vii cu oamenii?” (idem, p. 168)

În ultimă instanţă, înălţarea de sine ne primejduieşte mântuirea sufletului. Stareţul de la Colciu avertiza în privinţa înrâuririi demonice aduse de trufie: „Cine are înălţarea minţii este în mâna diavolului. Când ştie că îl stăpâneşte pe om astfel, nici nu-l mai munceşte în alt chip, pentru că ştie că nu se mântuieşte.” (Stareţul Dionisie. Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, vol. I, Ed. Familia Ortodoxă, 2014, p. 288)

Părintele Dionisie acorda o importanţă egală virtuţii răbdării. Trebuie să recunoaştem că ne este greu să ne exersăm în a fi răbdători, într-un context social în care de la comportamentul alimentar până la rolurile şi angajamentele noastre de zi cu zi, toate se supun imperativului vitezei: fast food – fast talk – fast think.

Stareţul Dionisie privea virtutea răbdării în cadrul mai larg al vieţii duhovniceşti – ale cărei trăsături definitorii se regăsesc în Sfânta Scriptură şi în Tradiţia Bisericii – şi în raport cu ţinta noastră finală, îndumnezeirea. Mântuirea este un proces complex, care necesită o abordare delicată şi o raportare personală la celălalt: „Trebuie răbdare! Mântuirea nu este un lucru greu, dar este delicat. Dacă am merge după cuvântul Scripturii şi învăţăturile Bisericii, ar fi foarte uşor.” (idem, p. 289)

Cultivarea smeritei cugetări şi a răbdării ne ajută să dobândim un dar nepreţuit: pacea sufletului. Putem spune că Predania ortodoxă – reliefând importanţa războiului duhovnicesc împotriva patimilor – oferă o cale ascetică de atingere a stării de pace, ca rod al despătimirii (apatheia), în opoziţie cu alte metode provenite din spiritualitatea orientală, aflate la modă astăzi (mindfulness, meditaţie transcendentală, tehnici yoga de relaxare, metoda Schultz etc.). Odată câştigată, pacea interioară se păstrează făcând efortul de a rămâne continuu într-o atitudine smerită. Pe un pelerin care i-a trecut pragul chiliei, părintele Dionisie l-a povăţuit: „Să te rogi să-ţi dea Domnul răbdare şi smerita cugetare ca să ai pacea sufletului. Cel mai mare lucru este pacea sufletului, în orice situaţie, orice ţi-ar zice cineva.” (ibidem)

Stareţul Dionisie vorbea adesea despre importanţa dragostei – coroana tuturor virtuţilor: „Dumnezeu dragoste este. Ai dragoste, eşti cu Dumnezeu; nu ai dragoste cu aproapele, nu e Dumnezeu cu tine.” (ibidem) „Vedeţi ce lucru înfricoşat, pe care omenirea nu-l bagă în seamă? Dacă nu-i dragoste, nimica nu este. Dumnezeu, scriu toate Sfintele Scripturi şi toţi Sfinţii Părinţi, dragoste este. Vezi? Dacă nu este dragoste, nu e nici un folos. Toate faptele bune sunt bune – şi postul, şi metaniile, şi toate celelalte fapte bune –, dar dacă nu e dragoste nu e nici un folos. Adică vârful tuturor faptelor celor bune îl acoperă dragostea. Asta-i sfârşitul, căci dacă este dragoste eşti aproape de Dumnezeu.” (idem, p. 21)

Pe monahii care îl vizitau, cerându-i cuvânt de folos, îi sfătuia să lupte pentru a dobândi cele trei virtuţi esenţiale vieţuirii închinate Domnului: „Dacă monahul nu are acestea trei – ascultarea, tăierea voii şi smerita cugetare –, este în veşnic pericol.” (idem, p. 293) De asemenea, punea un accent deosebit pe citirea pravilei: „Călugărul care nu-şi citeşte pravila şi canonul este un mort. Altfel ce sens are să părăsim lumea şi să venim la monahism?” (idem, p. 291)

Pe creştinii români care poposeau la Chilia Colciu îi încuraja să îşi afirme cu mândrie şi demnitate românitatea, părintele afirmând cu putere că, în fapt, nu poţi separa neamul românesc de identitatea sa creştină. Totodată atrăgea atenţia asupra derapajelor de la direcţia moral-creştină, din ce în ce mai alarmante în sânul societăţii noastre, în anii din urmă: „Cum am mai zis, fiindcă Dumnezeu a binecuvântat poporul român de s-a născut deodată creştin, creştin-ortodox, suntem datori să nu fim nepăsători. Să fim mândri că noi n-am cunoscut alte credinţe, alte eresuri, alte urgii şi neadevăruri de pe faţa pământului. Suntem un popor tânăr, dar creştin-ortodox. Însă uite cât e de meşteşugăreţ Satana: cu toate că noi, românii, ar trebui să fim mai apropiaţi de Dumnezeu, facem atâta amar de avorturi.” (idem, p. 241) Părintele Dionisie îi căina pe români fiindcă nu au dragoste unul faţă de celălalt: „Românul are, aşa, o lipsă: nu-l iubeşte pe fratele lui cu adevărat.” (idem, p. 245)

Ataşamentul faţă de mult-pătimitorul său neam românesc nu l-a împiedicat, însă, pe stareţul Dionisie să îşi lărgească inima, după sfatul Apostolului (II Corinteni 6, 13), să ajungă să compătimească toţi oamenii, indiferent de naţionalitate, confesiune religioasă, statut social sau alte condiţionări specifice condiţiei umane. Adesea sfătuia: „Cine este însă aproapele nostru? Aproapele nostru este tot omul. Indiferent, fie el român, fie el de alt neam, fie el creştin, fie el de altă credinţă, datoria ne obligă, Sfânta Evanghelie ne obligă să-l iubim. Nu fiindcă are credinţa ne-ortodoxă îl iubim; îl iubim pentru că-i om. Îl iubim ca om! Orice are nevoie, să-l ajutăm. Şi iubind pe fiecare, uite că cimentuim dragostea. Şi dacă avem dragoste, că Dumnezeu dragoste este, atuncea suntem aproape de Dumnezeu şi suntem fericiţi.” (Stareţul Dionisie. Lumea în vremurile de pe urmă, vol. II, Ed. Prodromos, 2010, p. 9)

Nu putem să nu remarcăm similitudinea acestei învăţături cu aceea a Sfântului Siluan Athonitul. Într-o bună zi, un pustnic i-a spus acestuia: „Dumnezeu va pedepsi pe toţi ateii şi ereticii, care vor arde în focul cel veşnic.” Cuviosul Siluan i-a răspuns: „Bine. Dar spune-mi, te rog, dacă vei fi în rai şi de acolo vei vedea cum arde cineva în focul iadului, vei mai avea pace?” „Ce să-i faci? E păcatul lor”, i-a replicat cu răceală acel pustnic. Sfântul Siluan a încheiat: „Iubirea nu poate suferi aceasta. Trebuie să ne rugăm pentru toţi oamenii.” (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei. Însemnări duhovniceşti, Ed. Deisis, p. 33) Propovăduitorul smereniei lui Hristos mărturisea cu ardoare că în inima călugărului trebuie să încapă întreaga zidire a lui Dumnezeu: „Monah este cel ce se roagă pentru întreaga lume.” (idem, p. 27)

Mărturii vii despre harismele avvei Dionisie

În perioada 12-14 noiembrie 2015, la Iaşi s-a desfăşurat Simpozionul internaţional „Întâlnirea cu duhovnicul – Părintele Dionisie de la Colciu (1909-2004)”, eveniment organizat cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan al Moldovei. La el au luat parte monahi, ieromonahi, egumeni sau simpli mireni, care au avut şansa binecuvântată să îl cunoască pe părintele Dionisie şi au simţit nevoia să le împărtăşească şi altora din învăţăturile primite în dar şi din trăirile pe care le-au avut în vecinătatea sa. Din mulţimea cuvântărilor ţinute atunci, am selectat trei mărturii care întregesc portretul duhovnicesc al stareţului de la Colciu, punând în lumină aspecte diferite ale personalităţii sale duhovniceşti.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Ciprian Voicilă

Mulțumesc prietenului Ciprian Voicilă care a îngăduit preluarea textului său pe Blogul Sfântul Munte Athos

Textul reproduce un text în serial, publicat în două numere consecutive ale revistei Lumea monahilor. Foto arhiva blogului
Sursa: Revistei Lumea Monahilor nr. 127 (ianuarie 2018) și nr. 128 (februarie 2018).

Ne vorbește Sfântul Paisie Aghioritul (audio, cu subtitrare în limba română)

Înregistrările audio cu Sfântul Paisie Aghioritul sunt extrem de rare și neprețuite. Avem bucuria să descoperim acum, la început de ianuarie 2018, când s-au împlinit 3 ani de la oficiala sa proslăvire, o înregistrare de peste 6 minute, mai puțin cunoscută creștinilor ortodocși de la noi. Înregistrarea beneficiază de subtitrare în limba română grație efortului celor de la Orthodox teaching of the Elders și a colaboratoarei noastre, Elena Dinu, care a „urcat” înregistrarea pe contul personal de youtube, cărora le mulțumim pentru osteneală. Să avem parte cu toții de rugăciunile Cuviosului Paisie și folos din dumnezeieștile sale cuvinte! – LD

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC

Interviu cu Arhimandritul Nikodim, Starețul Mănăstirii Filotheu: „Dumnezeu, prin iubirea Lui, ne face veşnici dacă Îl ascultăm”

Interviu cu Arhimandritul Nikodim, Starețul Sfintei Mănăstiri Filoteu din Muntele Athos, realizat de Arhim. Dr. Policarp Chițulescu și publicat în Revista Martyria,  nr. 2/2016.

Preacuvioase Părinte Nicodim, întâi de toate, vă mulțumesc că v-aţi făcut timp să ne vorbiți puțin pentru folosul preoților şi al creștinilor români. Îi mulțumesc şi părintelui Filotheu care este traducătorul dialogului nostru. Iată, sunteți stareț al Mănăstirii Filotheu de 15 ani.  Vă vizitează, vin în pelerinaj mulți ierarhi, preoți, monahi, teologi şi simpli creștini doritori de o clipă de odihnă sufletească.

N: Da. Aşa este. Sfântul Munte are mireasma lui de sfințenie căci aici s-au nevoit, au dus lupta cu patimile şi au atins culmile sfințeniei mulți monahi. Rugăciunea lor şi cu smeritele noastre rugăciuni sunt cele care întrețin văpaia Duhului care bucură şi odihneşte pe cei ce vin aici cu sinceritate şi râvnă.

P: Trăim într-o lume foarte tulburată, agitată. Am observat că sunteţi foarte bine informaţi. Sfânta Chinotită vă convoacă mereu pentru a găsi soluţii în problemele contemporane, iar  pe de altă parte, cei ce venim aici vă relatăm tot ce este în lume, aşa încât ştiţi bine ce se petrece în afara Sfântului Munte şi cunoaşteţi şi rănile pe care ni le face duhul lumesc.

N: Lumea este tulburată pentru că uită şi neglijează scopul vieţii. Dacă ar pune în cântar viaţa de aici şi nemurirea atunci nu ar mai sta pe gânduri.  Vedeţi și păziţi-vă de toată lăcomia spune Mântuitorul când ne dă pilda cu bogatul căruia îi rodise ţarina. Lăcomia era problema, nu bogăţia. Lipsa de măsură, împietrirea omului în poftele lui nenumărate au dus până într-acolo că omul nu mai ştie şi aproape nu mai poate să se oprească din a strânge, din a avea, din a rezolva şi pe aceasta şi pe aceea. În acest fel, neoprindu-se la timp el nu mai are vreme nici pentru rugăciune, nici pentru slujbă nici măcar pentru a-şi asculta propriile gânduri. De multe ori alergăm, chiar rezolvând treburi pentru Biserică, dar aceasta nu trebuie să ne desfiinţeze. Toate să le săvârşim cu măsură, în afară de dragostea pentru om, care este poruncă dumnezeiască. Aici la noi în Sfântul Munte avem slujbe de noapte pe care le-aţi gustat şi sfinţia voastră slujind cu noi. Aţi văzut că ele se săvârşesc neclintit. Aproape nimeni nu lipseşte. Zilnic toţi sunt prezenţi, inclusiv un număr mare de pelerini. De aici trebuie să ne hrănim, de la dumnezeiescul altar.

P: Acum aţi atins o altă problema pe care voiam să v-o înfăţişez. În mănăstirile din România, monahii, mai ales cei din provincie (unde sunt şi cei mai numeroşi) muncesc mult, excesiv. Oboseala le răpeşte puterea de a participa la sfintele slujbe sau atenţia pentru a se ruga. Nu mai ating aici problema canonului de chilie. Cum vedeţi un echilibru între muncă (ascultare), slujbele de la biserică şi canonul de chilie?

N: Cum spuneam mai devreme. Bieţii monahi sunt afectaţi şi ei de ritmul lumii. Munca fără discernământ distruge, nu construieşte. Să ne amintim că egiptenii, pentru a-i face pe evrei să uite de Dumnezeu, i-au pus la munci continue, istovitoare. Acum ne amintim şi acea pildă cum că nu putem nici să stăm numai în contemplaţie, adică trebuie să şi muncim pentru pâinea noastră. Echilibrul între muncă şi rugăciune şi studiu, aş spune, trebuie să-l  realizeze stareţul mănăstirii. El dozează cu grijă ocupațiile fiecăruia încât nimeni să nu se păgubească. Stareții vor da seama în faţa lui Dumnezeu pentru felul în care s-au mântuit ori, Doamne ferește! s-au pierdut călugării lor. Mă înfricoșează această realitate, dar trebuie să o spun. De aceea, aici deși avem livezi cu pomi şi grădini mari, pădure şi carieră de piatră şi nenumărate ascultări la biserică unde petrecem cam 6-8 ore pe zi, în zilele obișnuite, nimeni nu lipsește de la slujbă fără un motiv întemeiat. Bătrânii din mănăstire au o tradiție veche a rugăciunii și noi cei care suntem mai tineri privim la ei când tindem să exagerăm cu cele administrative. Mai mult, le cerem des sfatul şi ne folosim de discernământul lor în cele sfinte.

P: pentru că tot vorbim de muncă şi rugăciune, ce să mai zicem de bieții creștini care în România nu mai au de mult program de muncă 8 ore ci 10, 12 sau chiar 14 ore.  Soții nu se mai întâlnesc între ei, copiii nu se văd cu părinții, duminica oamenii vor să doarmă în loc să meargă la Sfânta Liturghie. Cum se mântuiesc acești oameni, părinți, familiști, în acest context aşa de descurajator pentru viața sufletească, pentru câștigarea nemuririi, până la urmă?

N: Revin la punctul din care am plecat. Armele pe care le au călugării trebuie să le adopte şi mirenii. Întâi, credinţa ca devotament şi grijă de a fi cu Hristos te nelinişteşte când nu-ţi mai vezi soţia sau soţul, când nu-ţi mai creşti copiii şi când pur şi simplu, mâncăm, muncim, dormim. Deci doar o credinţă adevărată ne poate ajuta să rezistăm. Să ne mulţumim cu mai puţin (din cele pământeşti), dar  să ne facem timp pentru rugăciune zilnică, pentru oxigen duhovnicesc. Lipsa de încredinţare în voia şi grija lui Dumnezeu fac ca zilele noastre să devină chinuitoare, stresante. Aceste tensiuni şi nemulţumiri duc chiar la îmbolnăvirea trupului. Aşadar, creştinii să îşi facă timp pentru mărturisire periodică la duhovnic. Cine poate spune în cuvinte cât de curăţitoare şi liniştitoare este iertarea primită la spovedit şi limpezimea gândurilor pe care o primim după ce ne-am mărturisit? Vă daţi seama, părinte Policarp, această baie a sufletului ne înnoieşte. Ea aduce iertarea pe care nu o putem obţine de la nimeni decât de la Hristos prin mâna preotului prin care El lucrează după propria făgăduinţă şi poruncă. Oamenii să îşi înveţe copiii de mici să se roage, să-i ducă la spovedit şi împărtăşit, dar mai întâi să le explice de ce este bine un astfel de lucru.

P: Vă întrebam cum să se mântuiască creştinii în ritmul de azi?

N: Să se roage pe drum, la volan, să asculte rugăciuni la radio – am înţeles că aveţi un Radio şi o televiziune a Bisericii.

P: Da, Radio Trinitas şi Televiziunea Trinitas.

N: Nici nu vă imaginaţi cât bine aduc acestea în casele oamenilor. Desigur, că ei nu trebuie să înlocuiască mersul la biserică cu ascultatul sau vizionatul de emisiuni religioase. Dar este vorba că trebuie să ne creăm mijloace de a ne aminti de Dumnezeu. Eu le spun tuturor să citească Psalmii, Rugăciuni către Maica Domnului, către Mântuitorul, către Sfântul ocrotitor în pauzele de lucru şi oricând au răgaz. Cum să nu-i ajute Dumnezeu când ei nu-L uită şi se încred în puterea, mila, iertarea şi ajutorul Lui? Să nu-L supărăm pe Dumnezeu cerându-I bani sau succes lumesc. Să fim serioşi, El le cunoaşte pe acestea şi ni le dă cu spor când noi suntem ascultători voinţei Lui, poruncilor Lui care ne dezrobesc de pofte, de păcatele distrugătoare. Ştiţi întâmplarea cu acel pustnic sfânt pe care văzându-l creştinii pelerini ce veneau la mănăstirea lui, l-au pus episcop cu sila în cetatea lor. Iar bietul de el, văzând care sunt treburile eparhiei a început să alerge să le rezolve, neglijându-şi rânduiala lui de dinainte, adică rugăciunea care te predă lui Dumnezeu cu toate grijile şi gândurile. Mergând aşa lucrurile, cu timpul, a început să se neliniştească şi plângea că nu poate să rezolve toate. Într-una din nopţile albe de grijile ce avea, L-a văzut aievea pe Mântuitorul şi el, căzându-I  la picioare, L-a întrebat cu lacrimi de ce acum nu mai are liniştea pe care o avea înainte de episcopie? De ce acum are atâtea griji şi nu sporeşte, pe când în pustie, toate mergeau de la sine? Mântuitorul i-a răspuns: când erai pustnic, te lăsai în grija Mea şi nimic nu-ți lipsea, acum fiindcă te îngrijorezi şi alergi încercând să rezolvi singur, fără să ceri ajutorul Meu, te-am lăsat pe tine să te descurci. Deci vedem că nu trebuie să neglijăm, oricât de ocupați am fi, să vorbim cu Mântuitorul, să-L rugăm să ne descurce El. Aşa, toată osteneala se transformă în rugăciune. Aici este cheia. Să nu despărțim treburile noastre de rugăciune, de Hristos şi vom avea bucurie, spor şi mântuire.

P: Mărturisesc că sunt impresionat că sfinția voastră găsiți o cale de mijloc între grija lumii şi grija sufletului. De fapt, tot timpul Sfântul Munte a dat răspunsuri echilibrate şi inspirate de Dumnezeu. Aş vrea să vă întreb, Preacuvioase Păinte stareţ Nicodim, referitor la preoţi. Sfinţia voastră slujiţi altarul de peste 20 de ani, eu de aproape 15 ani. Spovedanii, probleme şi alte feluri de ispite care vin în viaţa preoţilor sunt adevărate provocări. Vreau să vă întreb ce să facă preoţii ca lucrarea lor să fie cât mai eficientă? Cum să-i apropie pe creştini de Hristos?

N: Anii de slujire, discuţiile cu nenumăraţi preoţi care vin după sfat la mănăstirea noastră şi în tot Sfântul Munte, consfătuirile cu nenumăraţi ierarhi din toată lumea care vin aici, mi-au arătat că problema cea mai serioasă pe care o avem duhovnicii de rezolvat este spovedania, adică îndrumarea, desluşirea modului cum un creştin îşi poate însuşi mântuirea, în funcţie de contextul în care trăieşte şi de pregătirea pe care o are. Căci cui i s-a dat mult, mult i se va cere. Adică, întâi de toate noi trebuie să dăm un răspuns, o mărturie în această lume căzută.

P: Ce mărturie?

N: Că Dumnezeu există, că preoţii sunt demni de crezare prin vieţuirea lor devotată, fidelă lui Hristos. Oamenii nu ne judecă pe noi preoţii ca pe oamenii obişnuiţi, cu neputinţe şi slăbiciuni, ei nu acceptă să ne comportăm la fel ca ei, şi este şi pe bună dreptate. Nu poţi să-l vezi pe cel căruia i te spovedeşti că se ceartă cu vecinii, că se duşmăneşte cu oamenii. Nu-l poţi vedea pe preot că umblă beat, fără reverendă, amestecat în chefuri şi obiceiuri care sunt condamnabile. Dacă facem din preoţie un mijloc de trai, de câştig, cerându-le oamenilor bani pentru slujbe, atunci vom pierde turma. Aici este înţelepciunea şi credinţa: dacă ştim şi credem cu tărie că Hristos ne conduce şi ne apără, nu ne speriem că rămânem fără bani. Deci El ne va da tot ce ne trebuie. Aşa i-am sfătuit pe preoţii tineri care vin la noi, să nu ceară, să-L lase pe Hristos să-i ajute. Credeţi-mă, părinte Policarp, cu lacrimi mi-au spus cei ce m-au ascultat că e incredibil cât de mult le-a ajutat Dumnezeu să nu ducă lipsă de nimic. Este adevărat ce vă spun. Altfel, ne transformăm în perceptori de taxe, ne pierdem sfinţenia altarului. Aici în Grecia este mare grijă pentru rânduiala bisericii. Preoţii nu scurtează slujbele şi ţin o curăţenie desăvârşită în biserici. Este mare păcat, ierosilie (batjocorire de cele sfinte), să ţii biserica neîngrijită, murdară, sfeşnicele, cădelnița necurățată cu anii. După cum mi-aţi relatat că aţi văzut sfinţia voastră. Ce sfinţenie, ce fior să simtă sufletul unui om când intră într-o biserică neîngrijită? Ştiţi ce se spune în Sfânta Scriptură despre batjocoritorii de cele sfinte. Dacă am ales preoţia, trebuie să ne-o asumăm. Noi nu mai suntem oameni obişnuiţi, cu obiceiuri comune. Să nu uităm acest lucru, nu ne mai aparţinem. De aceea şi hirotonia se dă celor însuraţi, după ce s-au căsătorit. De ce? Hirotonia este ultimul, supremul legământ pe care îl facem şi e de nedesfăcut…

Deci preoţii să-i caute la casele lor pe oamenii care nu vin la biserică, dar nu pentru a le cere ci pentru a-i cunoaşte. Să-şi  facă timp să le vorbească, să le dea cărţi, să le citească din ele, preoţii să vină pentru mireni ca din altă lume: reverenda, barba, curăţenia trupului sunt şi ele aspecte care fac mesajul nostru mai primit. Apoi, să-i mărturisească cu răbdare, să le citească rugăciuni la nevoie, să le facă botezurile şi cununiile pe îndelete, fără grabă şi cu frica lui Dumnezeu. Să-i povăţuiască continuu. Cum să-i aduci la biserică dacă nu sunt slujbe? Îmi povestea un tânăr preot că nu vin oamenii la slujbe şi că ce rost ar avea să le mai facă? I-am spus că pentru dragostea lui pentru parohieni şi pentru Dumnezeu să facă slujbele şi să se roage să vină. În timpul acesta, să-i slujească cum poate el mai bine. Ce credeţi, a venit după vreo doi ani şi mi-a spus că n-a fost zadarnic. Acum are biserica plină, după ce un an întreg a avut 2-3 oameni la slujbă. Vedeţi sfinţia voastră, depinde şi de păstor. Din cauza păstorului umblă oile în rătăcire… . Preotul să se ocupe de copii, să-i împrietenească cu biserica, să-i ajute pe vârstnici, să nu fie nepăsători la nevoile lor. Adică să le fie tuturor un adevărat părinte. Dar pentru aceasta trebuie credinţă adevărată şi vocaţie. Vai de preoţii care sunt neglijenţi sau indiferenţi. Certarea lui Dumnezeu îi va ajunge încă din lumea aceasta. Dar fericiţi vor fi păstorii care îi iubesc pe păstoriţii lor. Am văzut câtă lumină şi bucurie şi cât sens este în viaţa acestora. Să ne ferească mila Lui de pedepse.

P: Preacuvioase Părinte Stareţ, vă rog să transmiteţi un cuvânt preoţilor şi creştinilor care vor citi povăţuirile pe care le-aţi dat până acum.

N: Vedem că azi lucrarea răului este făţişă, este legiferată ironic, sub haina libertăţii şi a drepturilor omului. Dar pentru că viaţa nu ne-am dat-o singuri, ea trebuie trăită în echilibru, iubire, credinţă. Numai credinţa în Hristos aduce aceste măsuri. Omul devine liber când nu mai este stăpânit de patimi, de poftele distrugătoare. El nu e liber când şi le satisface ci când se înfrânează. Credinţa în Dumnezeu ne aduce nemurirea, merită să trăim credinţa ca pe unica realitate necesară. Cine poate stăpâni pământul? Pierim, aşa cum spune Psalmul, ca iarba câmpului, ca şi cum nici nu am fost pe pământ. Dar Dumnezeu prin iubirea Lui ne face veşnici dacă Îl ascultăm şi ne iubim între noi. Cine aduce pe alţii la credinţă, are mari şanse de mântuire. Cine crede că trăieşte credinţa fiind nepăsător faţă de cei din jurul lui, se înşeală groaznic.

P: Preacuvioase Părinte stareţ, vă mulţumesc şi vă rog să mă mai primiţi şi altă dată pentru cuvânt de îndrumare.

N: Vă aşteptăm cu drag aici, unde sunteţi ca acasă şi vă doresc tuturor sănătate şi zel duhovnicesc.

Arhimandritul Nikodim este stareţul Sfintei Mănăstiri Filotheu din Muntele Athos, a 12-a din şirul celor 20. Interviul a fost realizat în vara anului 2016 de părintele Policarp Chiţulescu, slujitor la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti. El a fost publicat în revista Martyria. Revistă de teologie și spiritualitate ortodoxă, nr. 2 / 2016 / Versiunea online este publicată pe site-ul Arhiepiscopiei Râmnicului 

Mulțumim Părintelui Ștefan Zară de la Arhiepiscopia Râmnicului pentru îngăduința de a prelua interviul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Video: Conferința Părintelui Ieromonah Macarie Simonopetritul – „Timpul liturgic, timpul mântuirii” (Iași, 15 octombrie 2015)

Partea I: Expunerea

Partea a II-a: Întrebări și răspunsuri

Conferința „Timpul liturgic, timpul mântuirii” susținută de Părintele Macarie Simonopetritul a avut loc în sala de lectură a Colegiului „Sfântul Nicolae” din Iași în data de 15 octombrie 2015. Traducere: Pr. Roger Coresciuc

Cap. VIII: Despre deznădejde [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

O călugăriţă cuprinsă de deznădejde repeta mereu:
– Mă tem că n-am să mă mântuiesc.
Un părinte înţelept i-a răspuns:
– Cine ar putea să se mântuiască dacă monahii nu se mântuiesc? Pentru cine a creat Dumnezeu Raiul? Vom fi mântuiţi. Trebuie să ne bucurăm. Trebuie să recunoaştem că suntem păcătoşi, dar de asemenea să preamărim pe Dumnezeu. Încrederea în Dumnezeu este ca o rugăciune continuă. Nu gândi nimic rău. Gândurile de hulă sunt ca avioanele: zboară deasupra, ne tulbură liniştea şi apoi se duc. Eu trebuie să spun când sunt păcătos, nu atunci când diavolul vrea ca eu să gândesc aşa.

chrismon

De asemenea, părintele a mai spus:
– Multă lume poate fi mângâiată lângă cineva care este paşnic.

chrismon

Un pustnic a spus:
– Calea sigură către veşnicie este asigurată prin nevoinţă, purtarea corectă, simţământul de a fi nevrednic înaintea lui Dumnezeu, nădejde (oxigenul duhovnicesc), mângâiere şi siguranţă. Nu supărarea şi ascultarea silită şi rugăciunea forţată; nu lacrimile şi tristeţea. Toate acestea vin de la diavol. Da, într-adevăr, trebuie să plâng pentru păcatele mele, dar în acelaşi timp să şi nădăjduiesc în dragostea lui Dumnezeu. Dar nu pot rezista dacă plâng, pentru că diavolul vrea ca eu să deznădăjduiesc. De multe ori, diavolul zdrobeşte un om cu deznădejdea şi diavolul devine victorios. Dar aceasta nu se întâmplă când cineva este încrezător ca un copil ce se ţine de mâna tatălui său. Încrederea noastră în Dumnezeu este o rugăciune neîncetată, care aduce roade bune. Deznădejdea vine de la diavol. Nu spune: «O, ce s-a întâmplat cu mine?», ci încredinţează-te lui Dumnezeu şi nădăjduieşte în El.
– Ascultarea noastră nu trebuie făcută cu tristeţe sau pentru că s-a întâmplat să fim monahi. Părinţii de care ascultăm nu sunt ca împăratul Diocleţian, care ne dau ordine. Din contră, ascultarea noastră faţă de ei ne apără şi de aceea trebuie să le fim recunoscători. Nu trebuie să ne împotrivim celor spuse de ei şi să nu-i ascultăm.

chrismon

Un părinte a spus:
– Nu am avut de-a face cu multe lucruri. Sunt familiar cu unele învăţături patristice, dar cu toate acestea mă străduiesc în continuare. Un lucru am înţeles: amărăciunea nu este dată oamenilor. Când faci faţă duhovniceşte situaţiilor amare, în cele din urmă ele devin dulci.
– Ne întâlnim cu o persoană care a păcătuit, dar i-a părut rău şi s-a pocăit sincer; este trist, se spovedeşte şi primeşte mângâiere dumnezeiască. Cei care nu trec prin această stare ar trebui să înţeleagă că ceva este în neregulă în conştiinţa lor. Ar trebui să meargă din nou la spovedit, apoi mângâierea va veni. Aceasta este calea pe care trebuie să o urmăm. Un om împărtăşeşte amărăciunea aproapelui său, se roagă pentru el şi-L roagă pe Dumnezeu să-l ajute.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

„Timpul meu este aşa de puţin, încât nu pot să-l pierd în altă parte”, interviu cu avva Petroniu Tănase (+ 2011), starețul Schitului românesc Prodromu

parintele-petroniu-prodromu-2004

A venit clipa îndelung aşteptată să ajungem la Schitul românesc Prodromu cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, aflat pe teritoriul Marii Lavre, cam la o oră distanţă de aceasta. În faţa pelerinului apare o imagine tulburătoare: un aşezământ monahal unic în felul lui pe tot cuprinsul Athonului, deoarece biserica şi chiliile sunt albe, iar cerul albastru le învăluie ca într-o apoteoză. Însăşi Maica Domnului a proorocit, că spre sfârşitul vremurilor”, se va ridica în acest loc numit Vigla – un locaş bine plăcut ei. Este chiar Schitul românesc Prodromu.

schitul-prodromuÎn zilele senine, navigatorii de pe Marea Egee văd de la mare distanţă muntele Athos şi această minune diafană a lui Dumnezeu. În sfânta biserică se află comoara cea mai de preţ a schitului: sfânta icoană a Maicii Domnului, „Prodromiţa”. Pe icoană se găsesc multe lănţişoare şi cruciuliţe, lăsate de credincioşi drept recunoştinţă pentru ajutorul primit. După câteva zile de slujbe în limba greacă (o limbă liturgică perfectă), când auzim slujba în binecuvântata limbă românească, parcă am ajuns acasă.

În biserică se desluşeşte, aproape de altar, silueta părintelui Petroniu, stareţul, stând gânditor şi smerit, cu capul uşor aplecat. Părinţii sunt plini de iubire, ascultători de Dumnezeu şi foarte primitori. Prin mila Preacuratei, am ajuns la schit chiar de ziua cinstirii Maicii Domnului Prodromiţa şi suntem adânc impresionaţi de mulţimea de închinători care au venit s-o cinstească pe Stăpâna lumii.

Grădina Maicii Domnului” e loc prin excelenţă sfinţitor, dar aici se poate vedea că şi „omul sfinţeşte locul”. Ne-am reîntâlnit cu părintele Petroniu Tănase, în vârstă de 92 de ani. La această vârstă, Cuvioşia sa poate încă sluji ca preot o priveghere de toată noaptea. A intrat din 1930 în viaţa monahală, iar din 1978 s-a retras în Sfântul Munte, la Prodromu, unde din 1985 este stareţ1. Răspunde cu răbdare şi smerenie la întrebările pelerinilor.

Vă rugăm, Părinte, să ne vorbiţi despre prezenţa vie şi minunată a sfintei icoane Prodromiţa, în acest sfânt lăcaş.

Această sfântă icoană a Maicii Domnului se află de aproape un veac şi jumătate în Sfântul Munte Athos, la Schitul românesc Prodromu, de unde şi-a luat numele de Prodromiţa. Este una din puţinele icoane din Ortodoxie „nefăcută-de-mână”, pictată în chip minunat. În cazul icoanei noastre minunea s-a petrecut în 1863. Ctitorii Schitului Prodromu, monahii Nifon şi Nectarie, dorind să aibă în noua lor ctitorie o icoană frumoasă a Maicii Domnului, aşa cum au toate mănăstirile din Sfântul Munte, au găsit un pictor priceput şi evlavios din oraşul Iaşi, pe nume Iordache Nicolau, căruia i-au comandat icoana cu înţelegerea ca aceasta să fie pictată potrivit rânduielii Sfintei Biserici Ortodoxe, „cu rugăciune şi post”. În timpul pictării, să citească zilnic Acatistul Maicii Domnului şi masa să o servească după încetarea lucrului din acea zi.

Maica-Domnului-ProdromitaCu această rânduială, pictorul s-a apucat îndată de lucru cu bun rezultat, dar când a ajuns să picteze Sfintele Feţe a Maicii Domnului şi a Domnului Hristos, nu reuşea deloc să le picteze după cuviinţă. Mâhnit, pictorul a întrerupt lucrul, a acoperit cu o pânză icoana, a încuiat atelierul şi s-a încuiat în camera lui, unde s-a rugat fierbinte Maicii Domnului ca să-i ajute să desăvârşească Sfânta Icoană. A doua zi, dorind să înceapă din nou lucrul, pictorul a intrat în atelier, a aprins candela la Maica Domnului şi făcând metanii înaintea Icoanei, a dat la o parte pânza şi, minune, Icoana era terminată şi frumos pictată, aşa cum se vede şi astăzi. În urma acestei minuni, icoana a fost dusă cu deosebită cinste la Sfântul Munte Athos, iar în timpul trans-portării ea a săvârşit mai multe minuni, continuând să fie făcătoare de minuni până în ziua de astăzi.

Ştim că există un Acatist al icoanei Prodromiţa.

Aici la Sfântul Munte nu există multe acatiste. În ţară ştiu că sunt multe acatiste şi apar într-una. În muntele Athos, există numai vechiul acatist al Bunei Vestiri, compus de Sfântul Cosma Melodul. Unii spun că nu e compus de el, ci e născut din evlavia poporului.

S-au mai petrecut întâmplări minunate la Prodromu?

Minuni se petrec necontenit şi pretutindeni, numai că nu avem noi ochi să le vedem. O minune e şi cea a venirii şi a petrecerii noastre aici. În anul 1976, când am venit la Prodromu, erau vreo 7-8 bătrâni bolnavi, doar doi erau mai sănătoşi. În 1963 fusese sărbătoarea Mileniul Sfântului Munte Athos; venise patriarhul Atenagora şi patriarhul Iustinian, care a aflat că aici situaţia nu era de loc încurajatoare, fiind sărăcie mare. Când am venit noi, un grup de 5 inşi, ne-a întâmpinat un părinte de la Chilia Colciu, părintele Ioan care ne-a spus: „nu vă duceţi la Prodromu, că acolo nu e nici de mâncare”.

Mai târziu, un scriitor, care fusese aici în 1963, mi-a trimis din ţară o pagină dintr-o carte despre Sfântul Munte Athos, cu minunea de la Prodromu. Venind el la Prodromu, de departe schitul i s-a părut frumos, cu mulţi chiparoşi, dar de aproape era părăginit şi ploua în biserică. A întrebat pe un călugăr din schit dacă la Prodromu e ceva care să facă minuni, aşa cum se află la toate mănăstirile din Athos: icoane făcătoare de minuni, sfinte moaşte, etc. „Avem şi noi o icoană care face minuni”, a răspuns monahul. „Şi ce minuni a făcut?”, întrebă curios călătorul. „Oare nu-i aceasta o minune, i-a răspuns monahul, că noi aici suntem 19 călugări, că nu avem nimic şi totuşi nu murim de foame?” pr. cleopa, leonida plamadeala, pr. petroniu, anii 60

În ultimii ani, această minune se petrece tot timpul la Prodromu. S-au cheltuit sute de milioane de drahme, făcându-se din nou acoperişurile putrede şi lăsate în jos. S-a folosit o pădure întreagă de lemn de castan care se vinde, aici, la kilogram, ca să repare acoperişurile. S-au folosit sute de bârne, care costau mult. Nu aveam niciun ban, cu toate acestea s-au început lucrările, au venit bani de ici, de colo şi nu ştiu cum s-au făcut lucrările acestea, schitul neavând niciun venit propriu. Aceasta-i o minune. Lucrul s-a făcut cu ajutoarele venite din diverse părţi, cu călugării care se pricep şi lucrează în atelierul de tâmplărie şi în atelierul de pictură. Nu s-au terminat lucrările, mai sunt atâtea de făcut, dar principalul s-a făcut. Vreo 20 de ani s-a lucrat mereu. Multe lucrări sunt făcute chiar de călugări, uşi, ferestre, şi altele, sunt făcute în atelierul de tâmplărie, dar şi tencuieli exterioare şi interioare la biserică. Biserica trebuia consolidată şi turlele erau crăpate, gata să cadă.

Pictura este cea originală?

Pictura s-a refăcut cu meşteri veniţi din ţară: pictorii Carp Vasile şi Chiriac Ion, dar au lucrat alături de ei şi părinţi din Schit. O parte din vechea pictură, care era mai bine conservată, a fost restaurată, iar partea de nord, mai stricată, s-a făcut din nou. Vreo doi ani de zile a durat refacerea picturii.

Se pot observa diferenţe între specificul Ortodoxiei greceşti şi celei româneşti?

Sigur că există. Fiecare popor are sensibilitatea lui. Poporul român este situat într-o zonă continentală, poporul grec într-una maritimă. Grecii socoteau Vlahia raiul pe pământ, datorită abundenţei ei mari. În Grecia, subsolul este sărac, deasupra sunt puţine bogăţii naturale, încât poporul a trebuit, încă din Antichitate, să navigheze şi să înfiinţeze colonii greceşti până la Ierusalim. Duceau în corăbii măsline, amfore cu vin şi untdelemn şi aduceau ce aveau nevoie. De aceea, timp de vreo 500 de ani Ţările române au dăruit spre folosinţă o cincime din teritoriul lor mănăstirilor din Sfântul Munte şi Patriarhiilor Ortodoxe, pentru ajutorarea Bisericii şi a monahismului lor. Cu veniturile produse, aici s-au ridicat şi şcoli şi s-au făcut multe alte lucruri. Domnitorul Cuza a secularizat averile mănăstirilor şi a dat pământul înapoi ţării.

În zilele noastre a scăzut evlavia poporului român?

A scăzut şi din întâlnirea cu Occidentul. Din acest contact, românii s-au păgubit mereu. Prima pagubă a fost cea din vremea lui Kogălniceanu, când tineretul a făcut studii în Occident. Aceştia au suferit influenţele Revoluţiei franceze, ateismul, răzvrătirea şi necredinţa cultivate de aceasta, şi au început să aibă atitudine necuviincioasă, nerespectuoasă faţă de Biserică. Poporul român, ţăranul, şi-a păstrat evlavia faţă de Biserică. De aici s-a pornit deodată o spărtură. Intelectualitatea nu mai era alături de poporul credincios, ea avea o viziune şi poporul simplu alta.

Cei 50 de ani de comunism au produs o distrugere în bună măsură a satului românesc, care era sursă de evlavie şi de rezistenţă spirituală.

Pe de o parte, intelectualitatea murdărită în Occident a cultivat o atitudine urâtă, necreştină, neevlavioasă, care a influenţat şi poporul simplu, prin copii lor duşi la studii. Din păcate, această atitudine se propagă şi acum prin influenţa directă a noii stăpâniri, care vrea să facă parte din Uniunea Europeană, lepădată de credinţa în Dumnezeu şi voit militant ateistă. Aceasta consideră creştinismul şi viaţa creştină ca fiind una retrogradă, înapoiată, care nu se împacă cu principiile ei civilizatoare.

Aici se vede direct lucrarea diavolească, lupta împotriva lui Dumnezeu, până într-acolo încât diavolul nu e mulţumit că omul nu ascultă pe Dumnezeu, vrea să-l vadă convins până în adâncul sufletului, ca să fie sigur că e sub stăpânirea sa. Aşa a fost cazul lui Iuda. L-a îndemnat vrăşmaşul să-l vândă pe bani pe Mântuitorul, s-a dus obraznic, L-a sărutat şi L-au prins. Pe urmă s-a căit, dar căinţa lui n-a fost adevărată, iar vrăşmaşul n-a pierdut ocazia să-l convingă să se spânzure. Prin sinucidere, vrăjmaşul a fost sigur că e al lui. A murit făcând voia vrăjmaşului.

Aşa este şi acum. Vrăjmaşul îndeamnă pe om să facă rău, dar nu e mulţumit numai cu atât, ci doreşte ca omul să se murdărească în adâncul sufletului, să ajungă până la sinucidere, ca să fie sigur că e în ghearele lui şi că sigur nu-i scapă. Îl învaţă să facă greşeli, să facă păcate care pe om nu-l satisfac. Omul le face cu intenţia ca să-şi împlinească plăcerile, să fie fericit, dar această fericire prin satisfacerea păcatelor nu-i mulţumeşte sufletul.

Un profesor de filosofie din Occident, care a fost pe aici spunea: „Occidentul şi-a pus toată nădejdea în civilizaţie, în traiul bun, în confort, în tehnică, iar acum constată că acestea nu-l satisfac. Nu e mulţumit să aibă bogăţii, sufleteşte nu e împăcat, suferă, are nevoie de altceva, şi în această suferinţă filosoful vedea o posibilitate de schimbare a Occidentului; să se întoarcă ca fiul risipitor, care, dacă îşi dă seama de răul făcut şi de care suferă, se întoarce la casa părintească. Dacă nu se trezeşte, ajunge la sinucidere”. În lume s-au înmulţit enorm sinuciderile.

Pilda fiului risipitor este mereu actuală, pentru că, de fapt, e povestea multor oameni.

Dacă nu se trezesc, păţesc ca Iuda. Petru s-a trezit şi i-a părut rău, a plâns cu amar, s-a căit şi Dumnezeu l-a repus în drepturile lui, deşi făcuse acelaşi mare păcat. Se lepădaseră amândoi de Hristos.

Care este menirea Bisericii?

Învăţătura Bisericii trebuie bine ştiută pentru ca omul să trăiască creştineşte. Dacă n-o ştie, se rătăceşte. Cu ajutorul Bisericii, tot creştinul poate ajunge din putere în putere, să se sfinţească, până la măsura unirii cu Hristos. Dar el trebuie să ştie învăţătura dreaptă a Bisericii şi să o trăiască personal, practic, nu doar teoretic. Aceasta e lucrarea cea mare a Bisericii.

Ce credeţi că ar trebui să facă Biserica spre a fi mai activă?

Biserica e făcută să facă ceea ce trebuie să facă. Dacă nu face şi închide ochii, vrăjmaşul lucrează cu putere. Poate aţi citit pastorala de Paşti a Î.P.S. Bartolomeu de la Cluj, în care spune că, de o bucată de vreme, s-a instaurat un duh perfid care răstoarnă valorile şi perverteşte limbajul:

Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna de-vine adevăr, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia se cheamă orientare comportamentală, cuvinte nobile precum prietenie, prieten se degradează în conotaţii dubioase, pervertirea tineretului se intitulează program de sănătate anti SIDA, destrămarea familiei se numeşte planificare familială, crimele ingineriei genetice se fac în numele vindecărilor miraculoase, prostituţia se legitimează prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclamă de meditaţia transcedentală, sărăcirea spiritului e ascunsă sub numele de globalizare, invadarea unei ţări se numeşte război preventiv, terorismul îşi reclamă valenţe divine, înfeudarea economică se numeşte credit bancar, pomana politică devine act de caritate. Şi multe altele.

Ştim foarte bine ce trebuie să facem, devreme ce mărturisim, credem în Dumnezeu, şi devreme ce ştim că am prăznuit Învierea, Înălţarea, Pogorârea Duhului Sfânt. Toate aceste lucruri ne spun şi ele câte ceva din iconomia mântuirii, nu suntem cu ochii legaţi. Însă s-a împuţinat credinţa simplă şi mântuitoare a Sfinţilor din primele veacuri, care au dărâmat cu ea păgânismul. S-a diluat credinţa, nu se mai crede simplu şi aprins în învăţătura sfântă; nu mai vedem credinţa ca dumnezeiască şi infailibilă, ci o corectăm cu nişte învăţături lumeşti, ale înţelepţilor lumii de azi. Chiar aşa zişii teologi vorbesc de multe ori din prisosul inimii lor, nu din inspiraţia şi sălăşluirea Duhului Sfânt în ei printr-o viaţă autentică creştină plină de rugăciune necontenită. Uniunea Europeană promite membrilor ei fericirea pământească, însă Dumnezeu, Creatorul pământului, de care depinde această fericire pământească, a spus: fără Mine nu puteţi face nimic.

E o mare amăgire a celor ce conduc popoarele fără Dumnezeu. Credinţa noastră este slăbită şi asurzită de aceste chemări la fericiri neadevărate şi, de aceea, poporul nu mai crede cu tărie în învăţăturile dumnezeieşti. Doar omul simplu, care ştie că cuvântul dumnezeiesc este sfânt, le crede.

. Vorbiţi-ne mai pe larg despre rugăciunea necontenită.

avva Petroniu Tanasa (6)Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea „respiraţia sufletului”. Aşa cum trupul nu poate trăi fără aer, ci trebuie să respire mereu, tot aşa şi sufletul nu poate trăi, o clipă, fără legătura cu Dumnezeu, ci trebuie să stea neîntrerupt în legătură cu El, să se roage necontenit. De aceea, Sfântul Pavel îi îndeamnă pe tesaloniceni şi, prin ei, pe toţi creştinii: „Rugaţi-vă, necontenit!” De-a lungul veacurilor, creştinii s-au străduit să împlinească porunca Apostolului. Şi fiindcă lucrul nu e prea simplu, Părinţii Bisericii i-au învăţat cum să se roage necontenit.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune, evocând convorbirea unui frate cu părintele lui duhovnicesc: Şi zise fratele: „Cum poate mintea să se roage necontenit? Căci cântând şi citind, întâlnindu-ne mai mulţi şi slujind, o tragem spre multe gânduri şi vederi”. Şi răspunse bătrânul: „Dumnezeiasca Scriptură nu porunceşte nimic din cele cu neputinţă, căci şi Apostolul cânta, citea şi slujea şi totuşi se ruga neîncetat. Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor, a atârna pururi cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi ţi s-ar întâmpla”. Rugăciunea adevărată, necontenită constă mai ales în această „atârnare continuă a nădejdii sufletului în Dumnezeu, nu în multa vorbă.

Prin această rugăciune plină de nădejde simplă se împlineşte şi credinţa adevărată în Dumnezeu. Aflându-se în această dispoziţie, Apostolul Pavel zicea: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea?” şi „sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii. Sau: „În toate obijduiţi, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi, dar nu năpăstuiţi, trântiţi jos, dar nu nimiciţi. Totdeauna purtăm în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor. În această stare, Apostolul se ruga neîncetat, căci în tot ceea ce făcea şi i se întâmpla, el atârna cu nădejdea de Dumnezeu.

Sfântul Vasile cel Mare, în Omiliile şi Cuvântările sale, ne învaţă cum putem ajunge la rugăciunea necontenită: „Rugăciunea este o cerere făcută lui Dumnezeu de credincioşi pentru dobândirea unui bine. Nu e nevoie negreşit ca cererea să se facă numai prin cuvinte, şi nici nu socotesc că Dumnezeu are trebuinţă să-I amintim prin cuvinte de dorinţele noastre, pentru că El ştie cele ce ne sunt de folos, chiar dacă noi nu-I cerem”.

Nu trebuie să facem rugăciunile rostind silabele cuvintelor, ci mai bine împlinind puterea rugăciunii prin libera voinţă a sufletului nostru şi prin fapte de virtute, care să se întindă pe tot cursul vieţii noastre. „Ori de mâncaţi, spune apostolul, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi. Când te aşezi la masă, roagă-te; când iei pâinea să o mănânci, înalţă mulţumiri către Cel Ce ţi-a dat-o; când întăreşti cu vin slăbiciunea trupului, adu-ţi aminte de Cel Ce ţi-a dat darul spre veselia inimii şi mângâierea bolilor. Când te-ai săturat, să nu uiţi de Binefăcătorul tău; când îţi pui cămaşa, mulţumeşte Celui Ce ţi-a dat-o, când te îmbraci cu haina, să ţi se mărească dragostea către Dumnezeu, Care ne-a dăruit îmbrăcăminte potrivită, pentru iarnă şi pentru vară, îmbrăcăminte care ne păstrează şi viaţa, dar ne acoperă şi ruşinea.

A trecut ziua, să mulţumim Celui Ce ne-a dăruit soarele spre slujba lucrurilor celor din timpul zilei, Celui Ce ne-a dat focul ca să lumineze noaptea şi să slujească celorlalte nevoi ale vieţii. Noaptea să-ţi dea alte pricini de rugăciune. Când ridici ochii la cer şi priveşti frumuseţea stelelor, roagă-te Stăpânului celor văzute şi închină-te lui Dumnezeu, prea bunul meşter al universului, Care a făcut pe toate cu înţelepciune. Când vezi că toate vieţuitoarele sunt cuprinse de somn, închină-te iarăşi Celui Ce ne-a slobozit, fără voia noastră, să încetăm lucrul datorită somnului, şi, prin puţină odihnă să ne reînnoim puterile de muncă.

Să nu-ţi fie întreaga noapte sortită somnului şi nici să accepţi să-ţi faci nefolositoare jumătatea din viaţă, lăsându-te în voia somnului, ci împarte-ţi timpul nopţii între somn şi rugăciune. Chiar şi visurile să-ţi dea prilej de gândire cu privire la credinţă. De cele mai multe ori închipuirile din vis sunt ecouri ale preocupărilor din timpul zilei. Ce preocupări avem ziua, pe acelea le avem şi în vis. Aşa făcând „te vei ruga neîncetat”. Nu-ţi faci rugăciunea cu cuvinte, dar unindu-te tot timpul vieţii tale cu Dumnezeu prin purtarea ta, viaţa ta va fi o rugăciune continuă şi neîntreruptă».

Spuneţi-ne despre rugăciunea neîncetată, săvârşită prin formula „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

Aceasta este rugăciunea isihastă sau pustnicească, pentru că, în chip deosebit, cu repetarea ei s-au îndeletnicit monahii care s-au lepădat şi au fugit de lume, pentru a se afla necontenit în legătură cu Dumnezeu prin rugăciune. În acest scop, ei au găsit o rugăciune simplă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Fiecare monah, când intră în cinul monahicesc primeşte poruncă să o rostească neîncetat, primind pentru aceasta metaniile, cu care trebuie să o rostească.

Însă în viaţa de mănăstire, monahii mai au şi viaţa liturgică, slujbele bisericeşti zilnice şi activităţile pentru buna chivernisire a obştii, de aceea rugăciunea necontenită desăvârşită a rămas în seama pustnicilor retraşi în viaţa singuratică, de simplitate şi osteneală, îndeletnicirea lor principală fiind rugăciunea neîncetată. Practicând această rugăciune, pustnicii au întâlnit unele obstacole nu uşor de trecut şi, de aceea, unii părinţi sporiţi în rugăciune au găsit un meşteşug duhovnicesc, o metodă, pentru a birui aceste obstacole.

metanier-athosÎn Filocalie găsim mai multe astfel de metode: a Sfântului Nichifor Pustnicul, a Sfântului Grigore Sinaitul, a Sfântului Simeon Noul Teolog. Cine vrea să se îndeletnicească cu rugăciunea necontenită, trebuie mai întâi să-şi agonisească aşezarea sa lăuntrică: să aibă conştiinţa curată faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de lucruri. Faţă de Dumnezeu să nu facă nimic din cele ce nu plac lui Dumnezeu; faţă de aproapele, supraveghindu-se ca cele ce el le urăşte, să nu le facă altuia; faţă de lucrurile materiale, înfrânându-se de la toate: hrană, băutură, îmbrăcăminte, afară de ceea ce e de trebuinţă. Pe toate să le faci ca înaintea lui Dumnezeu şi apoi să mai adaugi nepătimirea, adică să fii slobod de toată patima. Numai după ce ai agonisit cele de mai sus, să te apuci de rugăciunea neîncetată.

Practicarea rugăciunii neîncetate nu este un lucru prea uşor nici chiar pentru pustnici, cu atât mai mult pentru omul din lume. Şi omul din lume se poate ruga cu rugăciunea pustnicească: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Dar, prin aceasta nu înseamnă că el a devenit pustnic, isihast, sau că isihasmul a coborât în lume, că ar fi calea cea mai uşoară pentru lumea de astăzi, aşa cum au spus unii. Se roagă şi creştinii din lume cu rugăciunea pustnicească, dar în măsura posibilităţilor din lume şi cu rezultatul corespunzător. În această privinţă, în lumea duhovnicească circulă acest cuvânt: „Cele mari pentru cei mici nu sunt şi mari, iar cele mici pentru cei mari nu sunt mici”. Înţelesul este evident. Rugăciunea isihastă este simplă, scurtă, dar pentru pustnici nu este mică şi, invers, rugăciunea pustnicească nu e mare pentru pustnici, ci este mică pentru omul din lume.

Cum putem avea conştiinţa împăcată faţă de lucruri?

Dumnezeu a creat lucrurile şi fără de ele nu putem trăi. Unele sunt pentru hrană, altele pentru alte trebuinţe. Toată viaţa ne folosim de lucruri, dar ele au fost făcute nu numai pentru folos trupesc, ci şi sufletesc. Lucrurile au un limbaj propriu şi dacă îl înţelegem învăţăm cum să trăim corect duhovniceşte. Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia a III-a, explică pe larg cum trebuie înţeles acest lucru. A făcut Dumnezeu pe om cu trebuinţă de mâncare, deşi putea să-l facă să nu aibă nevoie de ea. Dumnezeu l-a făcut pe om ca să trăiască din lucrurile inferioare, ca să înţeleagă că nu este o fiinţă autonomă, nu trăieşte prin sine însăşi. Nu el s-a făcut, pentru că trăieşte cu lucrurile inferioare lui. Atunci trebuinţa de mâncare trupească îl face să se smerească şi să vadă că el nu este aşa cum socotea Lucifer, pe care mândria l-a făcut să creadă că se poate urca, prin el însuşi în cer, ca să fie mai sus decât Dumnezeu. Omul nu este numai trup, ci şi suflet şi precum trupul are nevoie de mâncare, aşa şi sufletul are nevoie de Dumnezeu şi trebuie să se îngrijească de hrana sa duhovnicească.

Mâncarea sufletului e rugăciunea, este cugetare dumnezeiască. Pentru că aşa cum omul nu poate trăi fără aer şi mâncare pentru trup, la fel nu poate trăi fără de cele dumnezeieşti pentru suflet. Trebuie să fie mereu în legătură cu Dumnezeu printr-o rugăciune necontenită. L-a făcut Dumnezeu cu un rost oarecare. Dacă înţelegem de ce l-a făcut Dumnezeu aşa, învăţăm cum să ducem viaţa spirituală. Nevăzând şi partea duhovnicească, omul a oropsit natura. Nu a folosit-o cum trebuie, a abuzat de ea, de drepturile pe care le are asupra ei, iar acum natura se răzbună. Neavând înţelegerea dreaptă, a folosit-o abuziv numai pentru trup şi atunci toate greşelile se sparg în capul omului.

Permanent, omul trebuie să fie în rânduială cu folosirea cumpătată a hranei, a lucrurilor. De pildă: televizorul nu-i foloseşte omului, că nu este o trebuinţă a omului. Dacă de două mii de ani n-a avut televizor şi a trăit fără el, înseamnă că nu este o trebuinţă adevărată, ci una inventată, falsă. O trebuinţă este să-mi acopăr trupul, dar mi-l acopăr cu o haină simplă, nu cu una făcută din mătase foarte scumpă. E foarte importantă cumpătarea. Folosesc una mai ieftină, pentru că alerg mai puţin, cheltuiesc mai puţin, şi astfel rămâne cât mai mult timp pentru cele duhovniceşti. Oamenii care trăiesc cu cumpătare sunt mai sănătoşi decât cei care trăiesc în îmbuibare.

Cum putem scăpa de patimi?

Nepătimirea este lucrul cel mai important şi cel mai greu de realizat, spun Sfinţii Părinţi. Omul nu poate să cultive în grădină, dacă n-a săpat şi dacă n-a îngrăşat pământul. Dacă sunt bolovani şi rădăcini, trebuiesc mai întâi înlăturate ca să poţi cultiva ceva. Tot aşa este şi cu virtutea. Omul trebuie să se cureţe de păcate, ca să poată sădi virtuţile, ca să se poată ruga, să aibă dragoste de aproapele şi celelalte. Dacă e împătimit, nu poate face acestea. Trebuie să înlăture păcatele grosiere care îl fac prizonier nesimţirii spirituale. Sfinţii Părinţi spun că virtuţile se sădesc în pământul inimii sau în suflet, după ce acesta este subţiat sau sensibilizat prin lepădarea de lucrurile lumeşti deşarte, prin răbdarea ostenelilor şi a necazurilor, prin rugăciune şi viaţă curată.

Omul vrea să fie şi una şi alta, să fie şi bogat, în lux şi strălucire, dar să dobândească şi mântuirea şi slava lui Hristos. Să fie lipit de lucrurile lumii şi împreună cu Dumnezeu. Ori aceasta e imposibil. E în duşmănie cu cineva şi vrea după aceea să se roage cu rugăciunea minţii. În viaţa noastră, suntem foarte străini de viaţa adevărată. În primele veacuri creştine era cu totul altfel. Creştinii de atunci au înţeles chemarea la viaţa duhovnicească şi s-au lepădat de strălucirea şi slava lumii, pentru a dobândi slava veşnică a lui Hristos. Acum omul se lasă prins de vrăjmaşul, care îl momeşte cu lucruri deşarte lumeşti; nu vrea să se lase de păcatele care-l fac sclav şi dependent de această lume înrobită materiei; vrea să aibă o viaţă fericită prin ea, prin materie, ceea ce e un lucru imposibil, pentru că omul e o fiinţă spirituală şi nu-şi poate afla fericirea şi împlinirea decât prin Dumnezeu, Care l-a creat.

Cum trebui să fie viaţa creştinului în Hristos?

Dacă omul e tot timpul cu gândul la porunca iubirii lăsată de Hristos: „Poruncă nouă vă las, să vă iubiţi unul pe altul”, atunci viaţa sa devine viaţa lui Hristos; dacă pe toate le face cu binecuvântarea lui Dumnezeu, cu darul Lui şi vede în toate lucrurile darul lui Dumnezeu, atunci iese din împătimirea de lume şi intră în iubirea lui Hristos. Viaţa adevărată e iubire, iar nu împătimire, care este o iubire bolnavă. Viaţa creştină e întoarcerea omului la adevărata sa sănătate, pe care o simte ca bucurie, ca o revărsare de viaţă, pentru că Hristos se revarsă în acel om ca să trăiască în el.

Pentru a-ţi dărui voinţa lui Hristos şi ca viaţa lui Hristos să fie în tine în fiecare zi trebuie să te supui rânduielilor ascetice ale Bisericii, care fac sufletul sensibil şi capabil ca să intre în comuniune cu Hristos. Postul, rugăciunea, smerenia, acestea sunt uneltele de care se folosesc Cuvioşii Părinţi. Pe acestea le avem fără cheltuială, dimpotrivă cu bucuria pe care o aduce sufletului comuniunea cu Hristos. Stăpânind trupul, punând mintea stăpână peste pornirile păcătoase ale trupului te-ai despătimit, te-ai făcut locaş al Sfântului Duh, punând stăpân pe cel mai bun peste cel mai rău. Astfel ajungi la înduhovnicirea la care au ajuns şi sfinţii, făcând să crească omul lăuntric din putere în putere până la măsura dumnezeirii lui Hristos.

Acesta este idealul, o viaţă creştină şi dacă vrei una veşnică. Trebuie să pui trupul la respect, să-l subţiezi prin asceză şi să-l înduhovniceşti. Astfel împlineşti adevăratul scop al vieţii: dobândirea şi sălăşluirea deplină a Duhului Sfânt în sufletul şi în trupul omului, care e adevărata viaţă creştină. Binele acesta, la care e chemat omul, nu e nici datorie, nici constrângere, ci este interesul lui să-l facă.

Dumnezeu ne cheamă: „Fiţi sfinţi!” Pentru aceasta l-a făcut pe om, ca să ne împărtăşim din Duhul lui şi astfel să ne sfinţim. Aceasta este raţiunea existenţei omului pe pământ, să se sfinţească şi să intre în sfinţenia desăvârşită, în sănătatea adevărată a vieţii lui. Viaţa creştină trebuie să fie o continuă pregătire pentru aceasta, nu numai o robie chinuitoare pentru mâncare şi băutură, cum e viaţa lumii de azi.

Cum putem trăi o zi în sfinţenie după un program de viaţă duhovnicească, cum putem spori credinţa şi iubirea în această lume plină de ură şi fără iubire faţă de semeni?

Program de viaţă duhovnicească? Iubirea nu se face cu program. Sfântul Vasile cel Mare spune că omul duhovnicesc nu-şi programează gândul, ci se îngrijeşte de suflet permanent; e neîmpătimit tot timpul de cele pământeşti şi alipit tot timpul cu sufletul de cele duhovniceşti şi dumnezeieşti. Iubirea e continuă, pentru că e veşnică şi de aceea nu se face cu program, ci în mod firesc pune rânduială în toată viaţa omul. Dacă este vorba de program, atunci el se rezumă în cuvintele apostolului: „Rugaţi-vă neîncetat!” Iubirea este adevărata natură a sufletului nostru, iar rugăciunea e modul de dobândire a ei şi programul continuu de viaţă al creştinului. Fără formule! Cel care crede, sporeşte credinţa, care vine de la Dumnezeu pentru că îşi deschide sufletul spre comorile duhovniceşti, aflate în Dumnezeu.

prodromou si prodromitaCea mai mare poruncă este să Îl iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele ca pe tine însuţi, cele două feţe ale aceleiaşi monede. Dum-nezeu dă aceeaşi valoare iubirii de El şi de aproapele. Omul e chipul lui Dumnezeu şi are o mare valoare. Părinţii spun: „Ai văzut un om, ai văzut pe Dumnezeu”. Omul poartă chipul lui Dumnezeu. Dacă simţi că Dumnezeu s-a îndepărtat de tine, atunci trebuie să înţelegi că eul tău s-a îndepărtat, s-a înstrăinat de el însuşi şi trebuie să se readune din risipire printr-o închinare şi o evlavie mai fierbinte. Chiar şi în încercările venite cu îngăduinţa lui Dumnezeu, când simţim că harul s-a îndepărtat de noi, tot prin aprinderea râvnei şi a credinţei putem să-l redobândim pe Dumnezeu în suflet.

Pe măsură ce credinţa în Dumnezeu slăbeşte, omul îşi pierde valoarea. Dacă credinţa se întăreşte în suflet, omul se înnobilează prin unitatea lăuntrică pe care i-o dă credinţa. Acum mulţi nu mai cred în nimic, nici măcar în ei şi nici în om. Dacă omul dă randament şi produce bani este bun, dacă nu e rău. E un utilitarism, în care omul este transformat în obiect al muncii şi al consumului, consumându-se pe sine însuşi. Apostolii spun că nu iubeşti pe Dumnezeu dacă nu-ţi iubeşti aproapele. Dacă pe aproapele, pe care-l vezi nu-l iubeşti, cum să-l iubeşti pe Dumnezeu pe care nu-l vezi? Probabil de aceea cei ce conduc lumea l-au transformat pe om într-un obiect, pentru că în idolatria lor pentru ban nu reuşesc să-l iubească pe Dumnezeu, în locul Căruia se cred stăpâni ai lumii şi peste destinul omului.

Părinte, vorbiţi-ne despre unitatea lăuntrică pe care i-o dă omului credinţa şi evlavia.

La modul general, Apostolul spune că omul ieşit bun din mâna Creatorului, după cădere e înclinat spre rău. Deci trebuie să ducă o luptă împotriva acestei înclinări, s-o dirijeze spre bine ca s-o vindece. Deşi răscumpăraţi şi mântuiţi de Hristos, nu suntem în starea paradi-siacă, unde nu exista răul şi omul nu era înclinat spre rău. După cum spun Sfinţii Părinţi, omul are „firea povârnită”, este căzut cu firea, având mintea oarbă şi voinţa slăbită. Acestea îl călăuzesc şi îl împing spre rău, spre care îl momeşte vrăjmaşul nevăzut, aşa cum a făcut-o şi în rai. Cel rău tot timpul îl momeşte, iar omul trebuie să lupte permanent. De aceea Sfântul Pavel ne îndeamnă „să ne încingem cu virtutea dreptăţii, cu pavăza credinţei, prin care ochiul minţii vede de înainte aceste momeli, să ne îmbrăcăm cu toate armele luptei împotriva răului (Efeseni 6,14-17), cu toată platoşa dreptăţii, pentru a se exersa şi a îmbrăca toate virtuţile şi voinţa lui Dumnezeu. Viaţa creştină este o viaţă de luptă permanentă; ca să meargă bine, omul trebuie să biruiască această înclinare a firii căzute şi să se străduiască să meargă pe calea cea bună, adevărată.

Însă, Părinte, există situaţii în care omul e biruit, chiar omul duhovnicesc cade în ispită.

Acestea nu sunt la întâmplare. Dacă pe toate le ştie Dumnezeu, El le îngăduie cu rost, încât nu trebuie socotite o fatalitate. A făcut ceva pentru care i s-a dat acest lucru, iar dacă nu a greşit nimic, trebuie să înţeleagă căderea momentană ca un prilej de a se ridica mai sus, de a se mobiliza după această cădere pentru a se înălţa mai mult în har. Oricum, cel care a căzut nu a avut cu adevărat starea de trezvie. Ştim multe lucruri bune, suntem creştini, auzim Sfânta Evanghelie, însă credinţa noastră a slăbit, pentru că ne mănâncă păsările cerului sămânţa cuvântului credinţei, semănată de Hristos, şi atunci nu mai avem în noi sănătoase puterile fireşti pentru a împlini binele.

Pământul inimii devine neroditor şi sterp. Dumnezeu este la îndemână, e aproape de fiecare dintre noi, aşa cum spune şi Sfântul Apostol Pavel, însă nu ne folosim de harul Său datorită risipirii, compromisurilor pe care le facem, datorită televiziunii, datorită intrării în asociaţii şi organizaţii fără de Dumnezeu. Omul trebuie să se trezească, să meargă pe calea cea bună şi sfântă, şi să împlinească învăţătura dumnezeiască a Bisericii care n-are nevoie de corectare, căci înţelepciunea lumii e ca o cârpă lepădată înaintea lui Dumnezeu.

Nimeni nu ne poate face ceva rău din afară, ci toată răutatea din lume provine din această înstrăinare a omului de Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că nimeni nu ne poate face rău fără voia noastră, nici diavolul care este complet pornit împotriva noastră şi vrea să ne facă rău, fără voia noastră nu ne poate face nimic. Deci, nu ne poate face rău cineva din afară. Sfântul Ioan Gură de Aur a dat ca pildă persecuţiile împotriva creştinilor. Ighemonii şi călăii care îi chinuiau pe creştini pentru a se lepăda de credinţa adevărată, deşi făceau lucrarea diavolului, totuşi îi încununau pe creştini prin suferinţele la care îi supuneau. Creştinii nu s-au lepădat, au suferit, au murit şi s-au încununat.

Era vrăjmaşul diavol în spatele celor care îi chinuiau pe creştini pentru a se lepăda de credinţa lor, ameninţându-i cu moartea pentru a-i face să-şi piardă sufletul. Ce s-a întâmplat din toate acestea? Aceia au avut putere şi au rezistat, iar intenţia rea a vrăjmaşului contra lor s-a transformat în slavă, ei devenind mucenici, mari mărturisitori, sfinţi pentru Biserică. Deşi intenţia era negativă, vrând să facă rău oamenilor, intenţia rea s-a întors înspre lauda şi cinstea celor împotriva cărora era îndreptată.

Aşa şi acum. Stăpânirile de acum, conduse de diavol, vor să facă rău Bisericii, promovând perfid tot felul de doctrine şi sminteli, care demoralizează pe om şi societatea în ansamblu. Intenţia e rea, vicleană, diavolească, necerând direct lepădarea credinţei în Dumnezeu, ci dictând-o subtil în conştiinţa omului prin toate mijloacele de propagandă. Cu toate acestea, diavolul şi toate slugile lui nu pot să-i facă rău creştinului adevărat, pentru că, necrezând în Dumnezeu şi în cele duhovniceşti, ei văd răul numai în cele exterioare, în suferinţă, sărăcie, boală. Cu unele ca acestea vrăjmaşul vrând să facă rău, îi încununează pe creştinii adevăraţi, care rabdă până la sfârşit.

ramas-bunÎn general, Ortodoxia nu a excelat prin fericiri pământeşti. Creştinul trebuie să trăiască în credinţă şi în cele duhovniceşti, numai astfel va surpa stăpânirea diavolului. Noi suferim intenţiile şi acţiunile lui negative, venite asupra noastră prin lucrurile lumii. Poate să ne creeze suferinţe, noi le suferim şi el crede că ne-a făcut rău. În fond nu ne-a făcut rău, ne-a făcut bine pentru că noi, suferindu-le, ne dovedim mai mult credinţa în Dumnezeu şi primim răsplată.

Dumnezeu răsplăteşte pe fiecare după faptele sale. Întristat pentru cele materiale, omul se află, în mod vădit, în puterea diavo-lului. Acum este mare puterea diavolului în lume, pentru că i-a năucit pe bieţii oameni cu atâtea făgăduinţe şi reclame pentru o fericire pământească. După atâta materialism şi idolatrie a banului, oameni, fără bogăţii, se simt nefericiţi şi nu mai ştiu să se mulţumească cu puţin şi să trăiască în mulţumire. La înfricoşătoarea Judecată, fiecare va da socoteală de faptele, de cuvintele şi gândurile sale, iar dacă acestea sunt bolnave de dorinţe materiale, sunt vădit sub stăpânirea diavolului.

Buletinele de identitate cu cip ne pot afecta trăirea noastră?

Buletinul sau cartea de identitate nu ne poate împiedica de la rugăciune, de a fi cinstit sau a face o faptă bună. Nu poate face nimic împotriva voinţei personale, deşi nominal mă ataşează îngust de un popor sau unui grup. În Grecia, de exemplu, ţară cu popor creştin ortodox, stăpânirea dorea excluderea menţionării confesiunii religioase din buletin. În primul rând, omul e cetăţean al Împărăţiei harului lui Dumnezeu, care depăşeşte toate naţiunile şi popoarele şi imperiile care au fost şi există pe pământ. Revoluţiile moderne au distrus stăpânirea Bisericii în lume, a Împărăţiei harului lui Dumnezeu. Doar harul poate oferi omului adevărata libertate, pentru că, după ce a sfărâmat popoarele în lupte naţionaliste, acum încearcă să le unească în uniuni şi globalizări fără de Dumnezeu. Iar pentru a gestiona aceste uniuni artificiale, diavolul şi slujitorii lui au inventat acest buletin sau carte de identitate modernă.

Cu mijloace tehnice moderne, electronice sunt puse date ce ţin de viaţa intimă, personală a omului, fapt care răneşte grav demnitatea umană. Dar atât timp cât pe ele e doar o iscălitură şi sunt exterioare omului, nu pot fi considerate periculoase pentru libertatea omului, pentru mântuirea lui. Deşi nu e normal ca prin acest buletin sau card de identitate, dotat cu emiţătoare prin satelit, să se ştie tot timpul unde sunt, ce şi când am cumpărat sau cu cine m-am întâlnit.

Cine crede în această identitate artificială, în locul celei construită prin relaţie liberă cu harul divin, se recunoaşte că e sclav al împărăţiei diavolului. Repet, buletinul nu este rău atât timp cât este exterior omului, lăsându-i libertatea personală de alegere. O bucată de hârtie sau de plastic nu poate să-mi facă rău prin ea însăşi, deşi poate mă declară ceea ce nu sunt sau nu vreau să fiu. Dacă lăuntric nu-l primesc pe cel rău, nu sunt de partea diavolului. Dacă nu mă lepăd de Dumnezeu şi nu fac păcate, sunt cinstit şi cu frică de Dumnezeu, o bucată de hârtie sau de plastic nu-mi poate face rău. Dacă emite despre mine unde sunt, îmi limitează poate libertatea şi intimitatea, în acelaşi timp mă încununează mai mult dacă nu păcătuiesc.

Este intenţia rea a diavolului prin care vrea să intervină chiar asupra conştiinţei mele prin mijloace tehnice moderne. Ele pot să aibă un efect direct asupra voinţei mele, să-mi tulbure sistemul nervos, conştiinţa mea şi să mă determine să fac răul. Atunci nu trebuie să primesc aşa ceva, să nu permit, cu preţul acestei vieţi să nu primesc să introducă în fiinţa mea lucruri străine, pentru că, astfel, nu mă mai recunosc ca chip al lui Dumnezeu, restaurat prin har, pecetluit cu pecetea Duhului Sfânt şi chemat să cresc liber în har. Un cip nu poate face parte din fiinţa mea, chiar dacă, aşa cum promite ştiinţa acestui veac, acest prooroc mincinos al lumii mi-ar îmbunătăţi fiinţa şi viaţa, pentru că astfel nu aş mai fi considerat om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aş fi o furnică, o fiinţă comunizată în muşuroiul lumii acesteia, însemnat nu cu pecetea harului, ci cu pecetea diavolului care vrea să organizeze oamenii în împărăţia robiei.

Trăim cu adevărat timpuri apocaliptice, în care diavolul luptă puternic împotriva creştinilor şi acuză Biserica că e retrogradă. Se afirmă că suferinţa şi înapoierea din lumea modernă se datorează Bisericii, dar diavolul este trecut sub tăcere, ca şi când n-ar exista.

Una din marile rele din viaţa creştină este faptul că nu cunoaştem învăţătura dreaptă a Bisericii şi, de aceea, diavolul înşeală pe creştini foarte uşor ca să facă voia lui rea. Făcând voia vrăjmaşului, ne închipuim că este voia noastră şi facem cu libertate răul cel mai mare. Aşa sunt păcatele pe care le vedem că se fac şi în loc să asculte de învăţătura Bisericii, oamenii acuză Biserica că a pus restricţii, că ne constrânge să facem sau nu cutare lucru. Omul consideră îndrumările Bisericii pentru binele său că sunt nişte restricţii, nişte constrângeri împotriva voii sale şi se revoltă. Atât este de înstrăinat de înţelegerea dreaptă a lucrurilor, deşi Biserica nu constrânge, nu pune restricţii, ea este povăţuitoare şi îndrumătoare. Maica noastră Biserica ne-a dat Calea Adevărul şi Viaţa, învăţături prin care, făcându-le, ne mântuim.

Noi socotim pe dos restricţiile şi facem ce ne îndeamnă vrăjmaşul. Cum le-a spus protopărinţilor: „Nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Adică, diavolul îl face pe Dumnezeu mincinos şi pe om prost, iar acesta, împotriva fiinţei lui, îşi face răul de care sufletul şi conştiinţa lui îl îndeamnă să fugă. Omul nu caută răul prin firea lucrurilor pentru că el vrea totuşi binele, dar răul şi binele sunt pervertite. Sunt schimbate în societatea modernă, când omul s-a instaurat ca valoare absolută în lume. Omul a ajuns să creadă că binele este rău şi răul este bine, exact aşa cum l-a învăţat vrăjmaşul la început pe Adam, când l-a amăgit.

Oamenii trebuie să cunoască învăţătura Bisericii, să nu piardă ceasuri întregi cu emisiunile şi ştirile televizate, în loc să citească o pagină din Sfânta Scriptură, care e cuvântul lui Dumnezeu. Ce este mai sfânt în lumea aceasta, decât că a venit Dumnezeu din cer pe pământ şi ne-a adus învăţătură dumnezeiască şi sfântă. Lucrul cel mai sfânt este învăţătura Mântuitorului Hristos, la ea trebuie să cugetăm ziua şi noaptea. Toate învăţăturile de pe lumea aceasta, cât de mari ar fi, sunt nimic faţă de învăţătura dumnezeiască.

Nu numai că pierdem timpul, dar ne şi murdărim, vedem atâtea lucruri urâte care ne rănesc sufletul, ne încarcă cu vederi şi auziri spurcate, de care nu ne putem elibera toată viaţa. Vederile şi auzirile lasă nişte urme în fiinţa omului. Mântuitorul ne spune: „Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 28). Aceste vederi ne sufocă cu o încărcătură bolnavă, care ne alterează mintea, fiinţa şi simţirea şi omul nu mai este cel făcut de Dumnezeu, ci este bântuit de patimi şi de rele.

Dumnezeu l-a făcut pe om cu o minte clară, cu voinţă liberă, dar mintea şi voinţa sunt acum stricate de păcat, iar voinţa este slăbănogită şi infectată de terorisme, hoţii, desfrânări, pe care el le vede vrând-nevrând şi înclină spre ele, participă chiar la ele. Văzându-le azi, mâine şi poimâine, fiinţa omului se perverteşte, se strică. Spun Sfinţii Părinţi, că omul, devenit idol al păcatului, nu mai este cel pe care-l vedem noi pe dinafară, mintea, simţirea şi voia lui nu funcţionează după legea lui Dumnezeu, ci după legile păcatelor. Aceasta e o moarte înainte de moarte. Vedem patima desfrânării, despre care peste tot se vorbeşte şi se scrie. O lume întreagă se murdăreşte, se desfrânează, nu numai cu trupul dar şi cu sufletul prin păcatele pe care le face. Acum înţelegem ce înseamnă desfrânata care murdăreşte o lume întreagă.

În cartea Apocalipsei este scris: Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei. Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte (cap. 13, 15-16). Inscripţia de pe mâna dreaptă sau de pe frunte se tâlcuieşte astfel: fruntea e puterea de cugetare a omului, iar mâna dreaptă este activitatea faptelor bune.

avva Petroniu Tanasa (4)Dacă omul îşi păstrează mintea şi activitatea curată, înseamnă că e liber. Când este pecetluită şi una şi alta, înseamnă că ele sunt sub stăpânirea altcuiva, iar faptele şi cugetarea nu sunt cele normale, sunt stricate de cel care a pus pecetea pe mână sau pe frunte. Punând pecetea pe un document oarecare, acest lucru îţi dă un drept asupra lui. Aici pecetea înseamnă că, de acum înainte, am intrat sub stăpânirea celui care mi-a dat certificatul şi i-am dat putere asupra minţii, faptelor şi cugetării mele.

În acest caz, omul nu mai cugetă la cele dumnezeieşti, ci la cele rele, are faptele bune pervertite spre rău şi cugetarea creştinească este stricată spre cele rele. Constatăm că o lume întreagă judecă strâmb, sucit şi se laudă cu faptele rele pe care le face. Acela este pecetluit fără pecete. Pecete nu înseamnă că, pusă cu sila pe frunte sau pe mână fără voia noastră, noi suntem sub stăpânirea vrăjmaşului. Doamne fereşte! O materie colorată pe frunte şi pe mâna dreaptă, pusă în batjocură ca să râdă de noi, nu are asupra noastră nicio putere. Nu trebuie înţelese lucrurile ad literam, că pecetea 666 este un număr. Dacă îl iei astfel, are înţelesuri nelogice, absurde, în neconcordanţă cu modelul normal de desfăşurare al lucrurilor.

Toată Scriptura are înţelesuri duhovniceşti, pe care le descoperă omului pe măsură ce sporeşte duhovniceşte. Sfinţii Părinţi ai Bisericii tâlcuiesc Scripturile şi ajung la un orizont mai larg şi văd şi alte înţelesuri ale lucrurilor decât acelea care par, la prima vedere, înţelesuri elementare.

Cu mintea ieşită din cadrul mărginirii omeneşti, Sfinţii Părinţi vorbesc şi despre raţiunile lucrurilor. Toate lucrurile: copaci, iarbă, etc. au o raţiune, ele nu sunt făcute de Dumnezeu la întâmplare. Noi le luăm numai în sens materialist, utilitar, ca trebuinţe imediate: copacul ne dă lemn pentru foc sau pentru mobilă, roşia din grădină este bună de mâncat ş.a.m.d. Toată mulţimea şi variaţia aceasta a lui Dumnezeu este făcută cu un rost duhovnicesc, pe lângă trebuinţa trupească. Aşa cum ne folosim de ea trupeşte, trebuie să ne folosim şi duhovniceşte, fiind făcută şi pentru suflet, nu numai pentru trup. Noi o folosim numai pentru trup, dar când omul se eliberează de patimi, începe să vadă raţiunile lucrurilor. Dumnezeu a făcut toate ale lumii, copacul, soarele, luna, anotimpurile, fiinţa umană etc. cu nişte sensuri duhovniceşti.

Când omul începe să le înţeleagă, vede în ele ajutoare foarte importante care îl învaţă cum trebuie să trăiască creştineşte. Dacă vedem raţiunea lucrurilor, învăţăm modul de vieţuire, adică ne dăm seama că Dumnezeu a făcut lucrurile ca să ne folosim sufleteşte de ele, să învăţăm să trăim virtuos. Noi am pierdut această perspectivă şi lucrurile nu mai au decât un scop utilitar, materialist. Dacă suntem împătimiţi şi trăim în lumea strictă a materiei nu le vedem, doar omul duhovnicesc vede văzduhul plin de draci şi de îngeri. Pe îngeri nu-i vedem, pentru că ochii noştri nu pot să-i vadă, iar existenţa e plină de înţelesuri duhovniceşti, dar noi nu suntem pregătiţi pentru ele.

Revenind la cartea Apocalipsei: ce înseamnă chipul desfrânatei celei mari, cu care păcătuiesc împăraţii popoarelor?

Să ne gândim logic. Acolo vorbeşte de desfrânata cea mare. Logic vorbind, o desfrânată undeva pe globul pământesc nu poate să facă nimic rău omenirii. Poate să facă păcatul desfrânării, dar nu are nicio influenţă asupra mea. Acolo este vorba de un rău care vatămă lumea întreagă, desfrânata aceea păcătuieşte cu toată lumea şi o murdăreşte cu păcatele ei. Dacă o iei ad literam, acuza pare lipsită de sens. În realitate, vina există aşa cum nu ne închipuiam altădată.

O lume întreagă este murdărită de acest păcat, e silită să-l facă; unii o fac cu plăcere, peste tot se stăruie asupra acestui păcat. Cel care îşi murdăreşte mintea, păcătuieşte prin desfrânare. Aceasta este desfrânata cea mare: conştiinţa lumii înstrăinată de Dumnezeu, care iubeşte libertatea şi plăcerea păcatelor curviei, care urăşte sfinţenia şi curăţia sufletului şi a minţii. Acolo este prezentată în chip tainic, în chip simbolic, o femeie desfrânată. Sfinţii Părinţi spun că toate cărţile trebuie înţelese în chip duhovnicesc.

La fel şi chipul acestei femei. Scriptura este cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu-Cuvântul este Fiul lui Dumnezeu şi e nesfârşit, cu mulţime de înţelesuri. Ca în pilda semănătorului: un om semăna seminţe. Sunt prezentate lucruri concrete, după aceea Mântuitorul vine cu un înţeles duhovnicesc şi arată că semănătorul este Dumnezeu, seminţele sunt cuvântul lui Dumnezeu. În afară de înţelesul materialist, există şi înţelesuri adânci, duhovniceşti, la care nu se ridică decât omul duhovnicesc. Aşa şi cu cartea Apocalipsa: Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase” (Apoc. 13, 18). Apocalipsa e o carte pecetluită. Sfinţii Părinţi s-au ferit s-o tâlcuiască, cum au tâlcuit Noul Testament şi celelalte cărţi sfinte, pentru că are multe lucruri tainice, pe care nu le înţelegi. Acum începem totuşi să înţelegem anumite lucruri.

Părinte, cum să înţelegem numărul 666?

Unul din înţelesurile duhovniceşti e omul, persoana pervertită cu suflet şi trup cu toate puterile spre rău. Astăzi există acel om, care s-a lepădat de Dumnezeu. Sfinţii Părinţi spun că dacă nu îţi laşi voia în mâna lui Dumnezeu, pune stăpânire vrăjmaşul pe ea. Lepădaţi de Dumnezeu, oamenii nu-şi dau seama că sunt sub stăpânirea vrăjmaşului şi fac voia lui. El întunecă mintea omului, care nu funcţionează normal şi corect aşa cum a făcut-o Dumnezeu. Puterile sale sufleteşti sunt stricate de diavol, de prezenţa lui care le întunecă. Sfântul Isaac spune că primul lucru pe care îl face diavolul când intră în om, îi întunecă ochiul minţii, conştiinţa şi îl pune să facă toate păcatele, pentru care primeşte pedeapsă de la Dumnezeu.

Omul are libertate, dar ispitele sunt atât de subtile.

Dacă este duhovnicesc, omul vede de unde vin şi unde îl târăsc ispitele. Îşi dă seama imediat ce se întâmplă cu el când este ispitit, dacă e creştin care se roagă şi se adună la rugăciune în fiecare seară. Vine tentaţia să furi, să curveşti, să-ţi însuşeşti lucrul altuia şi nu-ţi dai seama că faptele acestea sunt rele, dăunătoare pentru suflet. Acestea sunt tentaţii, încercări ale diavolului de a te trage spre păcat. Ne dăm seama căci conştiinţa trăieşte când suntem ispitiţi, avem un sentiment de îndoială, de plăcere perversă.

Numai binele nu-i tentaţie, ci e putere dumnezeiască, este harul Sfântului Duh care unifică mintea şi sufletul şi, de aceea, când sunt invitat de Duhul Sfânt să săvârşesc binele, conştiinţa trăieşte un sentiment de unire, de încredinţare şi întărire. Cel care mă atrage să fac altceva decât binele e diavolul. Dacă sunt creştin şi luminat la minte, cu trăire şi cu rugăciune, îmi dau seama imediat. Dacă ştii că cineva te pândeşte să îţi facă rău şi îl vezi într-o zi cu ciomagul, nu te duci spre el, ci îl ocoleşti, fugi de el. Creştinul adevărat îşi dă imediat sea-ma, fiindcă el nu face compromisuri cu viaţa sa morală.

Fiecare păcat este o cale deschisă, o libertate, o putere pusă la dispoziţia vrăjmaşului să ne facă rău nouă şi altora. Îi dăm voie să ne facă rău pentru că nu ştie decât acest lucru, el fiind duhul răutăţii. Dumnezeu e izvorul binelui, al darurilor Sfântului Duh şi dacă omul se îndepărtează de Dumnezeu cu greu face binele, nu poate să facă decât răul pe care îl face vrăjmaşul, care s-a rupt de Dumnezeu, de principiul binelui. Aşa şi vrăjmaşul, el îţi propune fericirea, îţi oferă şi tu crezi că propunerile sale sunt bune şi faci ceea ce îţi zice el, dar în realitate te înşeală, îţi prezintă lucrurile pe dos, răsturnate. Şi, nepriceput şi neştiutor, le primeşti, iar după aceea te-a prins bine. Iuda a fost prietenul lui Hristos, n-a ştiut să se pocăiască după gre-şeala făcută, s-a lăsat stăpânit de diavol şi acesta i-a făcut ultimul rău îndemnându-l la sinucidere, ca să fie sigur că îl are în ghearele lui.

Cele mai multe ispite şi tentaţii ajung la om prin mijloacele mass-media. Consideraţi că televizorul poate fi folositor?

Televizorul este una dintre uneltele principale ale răului, prin întrebuinţarea lui rea şi, în general, a mesajelor imorale şi demoralizante pe care le transmite. Este plină lumea de ele. Din păcate, nu prea există om fără televizor, deşi nu este un lucru necesar. Părinţii Bisericii, sfinţii cei mulţi de care este plin calendarul, n-au avut televizor şi s-au făcut sfinţi, mucenici, cuvioşi, ierarhi. Înseamnă că te poţi face sfânt şi fără televizor.

Cu siguranţă, te poţi sfinţi mai uşor fără televizor, deoarece Sfinţii Părinţi spun că Dumnezeu este fără chip, iar mintea este che-mată, prin natura ei, să-L contemple pe Dumnezeu pentru ca astfel, golindu-se de chipurile care o fragmentează, să se unifice şi să se sfinţească. Ori televizorul îl năuceşte pe om cu un potop de chipuri şi de forme şi îi distruge unitatea lăuntrică a minţii. Idealul cel mai înalt este să ajung şi eu sfânt, să mă sfinţesc şi să merg pe drumul sfinţeniei. N-am nevoie de alte mijloace exterioare, care să mă ajute să mă sfinţesc. De televizor nu avem nevoie, că nu ne ajută, ci ne păgubeşte, ne umple de tulburarea lumii şi ne îndepărtează de Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel spune creştinilor: „rugaţi-vă neîncetat” – care nu e o simplă expresie literară. Creştinul trebuie să aibă mintea legată tot timpul de Iisus, capul trupului-Bisericii din care face parte prin rugăciune. Neîncetat înseamnă să fim permanent cu gândul la Dumnezeu, în legătură cu El. Toţi sfinţii spun să respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul; dacă Dumnezeu este pretutindeni, atunci să avem sentimentul că ne găsim permanent în prezenţa Lui. În prezenţa Sa, rugăciunile ni le aude şi tot ce facem se derulează în faţa Sa. Da-că sunt pe drumul înţelegerii, nu mai am timp de televizor.

Timpul meu este aşa de puţin, încât nu pot să-l pierd în altă parte. Lumea nu foloseşte timpul pentru drumul cel bun şi pierde orele în faţa televizorului. Vrăjmaşul ne fură timpul, nu avem timp să ne rugăm, să ne gândim şi să facem cele bune, pierdem lucrul cel bun. Rugăciunea mă duce la Dumnezeu, la o înţelegere duhovnicească. Televizorul mă îndepărtează de gândurile dorite de suflet şi mă murdăreşte cu vederile şi cu auzirile pe care le aud acolo. Nu nu-mai că îmi ia posibilitatea rugăciunii, ci, mai mult, mă murdăreşte şi mă îndepărtează de Dumnezeu cu tot şi cu toate. Nu este nevoie de multă filosofie ca să ne dăm seama ce trebuie să alegem.

Părinte, dacă este atât de importantă sfinţirea minţii prin evitarea risipirii şi întinării ei cu tot felul de chipuri, atunci cum trebuie să privim, de exemplu, manifestaţiile homosexualilor permise şi organizate în România după anul 1989 de către anumite cercuri care apără drepturile minorităţilor?

osuarDrept o provocare şi o ispitire conştientă de către unii oameni căzuţi din toate facultăţile mintale sănătoase, ce se mândresc în chip drăcesc cu păcatul. Ei seamănă în conştiinţa noastră, în sufletul nostru, faptul că şi homosexualii sunt oameni şi au drepturi de minoritari, au dreptul lor la viaţă în societate, fără a se pocăi de acest păcat groaznic, ci, dimpotrivă, făcând paradă cu el. Face parte din aceeaşi uneltire ce ţinteşte pervertirea firii umane răscumpărată de Hristos, ca şi cea privind implantul cipurilor şi a buletinelor de identitate electronice. Este exact acelaşi plan de a duce lume în iad, prin propuneri şi susţineri ale modurilor păcătoase de viaţă ce tind, datorită presiunii slujitorilor diavolului din lume, să fie legalizate.

Noi nu trăim într-o lume aiurită, a nimănui; nu ne-am făcut singuri, nu suntem autonomi să facem ce vrem în lumea aceasta. Ea este făcută de Cineva, există un Stăpân, care este Făcătorul ei. Mărturisim permanent: „Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor”. El ne-a făcut pe noi, toate lucrurile acestea şi a pus în ele porunci. Dumnezeu n-a făcut lumea la voia întâmplării, ci cu un scop bine limpezit, luminat. Ca să ajungi la un scop, trebuie să ai mijloace de a-l atinge. Au făcut maşina ca să ajungi mai repede într-un loc oarecare şi drumurile ca să ajungi sigur într-un anume loc. Toate sunt făcute cu un scop şi omul, atunci când face un lucru, are o raţiune.

Văzând toate cele ce există, înţelegem că nu suntem autonomi, că nu ne-am făcut noi. Constatăm că fiinţa noastră funcţionează fără ştiinţa noastră: ochii văd fără să întrebe, urechea aude şi inima bate fără să ne întrebe, mâncarea se transformă în organismul nostru în substanţe nutritive fără să întrebe. Eu n-am nicio putere asupra acestor lucruri, fiind făcute de altcineva şi funcţionează după legea pusă de Dumnezeu de la început în ele. Când judec un fapt oarecare, nu-l judec abstract extras din cadrul acesta. Nu este liber homosexualul să facă ce vrea, că nu s-a făcut singur ca să facă ce vrea, ci altcineva L-a făcut ca să fie fericitul fericiţilor şi el se prosteşte, se murdăreşte ca să fie nefericitul nefericiţilor. De aceea, nu are nicio justificare sau scuză pentru păcatele sale. Se arată în Vechiul Testament că Dumnezeu a făcut înmulţirea omului prin legi biologice, pentru viaţă.

Homosexualitatea e păcatul morţii. Omul nu se mai înmulţeşte după legile lui Dumnezeu şi nu mai trăieşte după legile divine. De aceea, în Vechiul Testament Dumnezeu a pedepsit acest păcat cu moarte totală, a ars cetăţile de acolo cu foc şi pucioasă coborâte din cer; lacul Marea Moartă, formată în urma pedepsirii Sodomei şi Gomorei, este mort şi nu trăieşte nicio vietate în el. În jurul lui nu creşte nicio buruiană, ca să se arate că păcatul acesta e cel mai grav şi urât înaintea lui Dumnezeu, pentru că perverteşte iubirea şi omul. Spunând că homosexualul are drepturi, el se răzvrăteşte şi face exact ce a făcut Lucifer, îl corectează pe Dumnezeu.

Homosexualul are dreptul să se pocăiască, să plângă şi să se căiască pentru a se vindeca de devierea şi pervertirea firii lui, iar nu să se laude în manifestaţii de stradă. Omul a devenit obraznic, scârbos şi necurat, ca dracul încornorat şi afirmă că ce a făcut Dumnezeu nu a făcut bine, el face mai bine decât a făcut Dumnezeu. Ar trebui ca homosexualii să fie scoşi din localităţi şi să li se creeze, undeva departe, o rezervaţie pentru ei. Să facă ce vor acolo, dar să nu-i ţinem în mijlocul nostru, că ne trezim cu foc din cer peste capetele noastre.

Parada homosexualilor din Bucureşti a batjocorit ţara noastră cu biserici şi cu sfinţi, şi Dumnezeu va da puhoaie de apă ca să spele murdăria. Nu-i fără legătură cu acest fapt. Au fost şi înainte puhoaie, însă după acea manifestare au venit iar ploi nesfârşite care au inundat mii de hectare. Dumnezeu a îngăduit ca apele să spele murdăria aceasta, acest păcat atât de urât îngăduit de creştini şi să înţeleagă oamenii acest fapt. Creştinii trebuiau să fie mai tari, să nu îngăduie aşa ceva, să protesteze şi să apeleze la stăpânire ca să împiedice un fapt ce murdăreşte conştiinţa noastră, care răstoarnă valorile acceptate de conştiinţa umană. Biserica ar fi trebuit să apeleze la preoţi şi aceştia la credincioşi, ca să nu se facă parada homosexualilor. Suntem o ţară creştină şi nu trebuia să fie spurcată de păcatul cel mai grav. Preşedintele Poloniei a interzis aşa ceva în ţara sa.

În anul 1993, Biserica Ortodoxă Română a făcut un referendum, pentru a strânge semnături împotriva aprobării acestor drepturi în Constituţie. La început, în Parlament au încercat să aprobe această lege, iar, după aceea, pe uşa din dos s-a aprobat fără să ştie nimeni. A mai fost odată o situaţie, a venit din Anglia o echipă care trăia murdăria în familiile lor şi voiau să facă reprezentaţie la teatru, ca să-i înveţe pe români treaba aceasta. Ştiu că au fost proteste şi nu s-a făcut.

Lumea discută despre ploile şi uraganele acestea şi se întreabă de ce îngăduie Dumnezeu ca oraşe şi sate să fie inundate, copii morţi, dacă El este bun, milostiv şi iubitor de oameni. Îl învinuiesc pe Dumnezeu cel bun că a făcut pe diavol, iadul în care să se chinuiască omul pentru vecie pentru nişte lucruri făcute un timp. Omul nu vede ce face, nu vede că murdăreşte creaţia lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă îl învinuieşte zicând că nu este bun. Însă, El nu l-a făcut pe om ca acesta să facă răutăţi şi ticăloşii.

O lume întreagă stăruie în această înţelegerea strâmbă, socotind necazurile, suferinţele şi bolile drept suferinţe aduse de Dumnezeu. Lumea ar vrea ca Dumnezeu să împiedice aceste catastrofe, căci nu le consideră consecinţa păcatelor desfrâului, avorturilor, homosexualităţii şi ale altor blestemăţii. Vrea ca Dumnezeu să-i lase pe oameni să facă desfrâu şi homosexualitate şi să nu aibă nicio urmare negativă. Dar Dumnezeu nu face aceste suferinţe, ci omul îşi taie craca de sub picioare, blestemându-se prin faptele sale imorale.

În Sfânta Scriptură ni se spune că diavolul a venit în timpul lui Iov la Dumnezeu. Şi Domnul i-a zis Satanei: „Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este niciunul ca el pe pământ, fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău?” Acesta îi răspunde: „n-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâi-nilor lui şi turmele lui au umplut pământul? Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă”. Atunci Domnul a zis către Satan: „Iată, tot ce are el este în puterea ta; numai asupra lui să nu întinzi mâna ta”. Şi Satan a pierit de la faţa lui Dumnezeu. După aceasta, a căzut casa peste copii lui Iov care au murit, a căzut foc din cer şi au ars turmele de oi, au venit sabeenii şi caldeii şi au luat vitele şi cămilele, o boală rea a venit pes-te Iov, care rămas sărac şi bolnav pe gunoi. Toate relele şi suferinţele le-a făcut diavolul, nu Dumnezeu, Care i-a îngăduit diavolului ca lucrurile lui Iov să fie în puterea lui.

Diavolul poate să îmbolnăvească pe om, să aducă nenorociri, să aducă ploi şi trăznete şi are putere să-i facă orice rău, dacă îi îngăduie Dumnezeu. Permanent diavolul ar face toate aceste lucruri. Omul n-ar putea trăi, dacă diavolul ar avea libertatea să facă răul dorit. În scurtă vreme, lumea aceasta ar dispărea, dacă Dumnezeu ar îngădui diavolului să lucreze atât cât îl provoacă omul prin păcatele lui. N-are putere să o facă, pentru că nu îi îngăduie Dumnezeu. Totuşi, chiar cu atâtea necazuri şi suferinţe, omul modern trebuie să ştie că Dumnezeu îl îngrădeşte pe diavol ca să nu facă răul pe care l-ar putea face. Lumea este şi va fi proniată până la sfârşit. Sunt şi împrejurări în care Dumnezeu îi îngăduie diavolului să facă rău.

Una din împrejurări este cea cu Iov, în care omul e tare sufleteşte, întărit duhovniceşte şi ispitele din afară nu-l mai clatină încât diavolul n-are ce să-i facă. Necazurile n-au putut să-l clatine din credinţa lui. Căzând la pământ, Iov s-a închinat şi a spus: „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” Atunci nevasta lui i-a zis: „Te ţii mereu în statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu şi mori!” Dar Iov i-a răspuns: „Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?” În toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc cu buzele sale, n-a putut vrăjmaşul să-l clatine cu nimic şi relele, îngăduite de Dumnezeu asupra lui Iov, s-au întors spre cinstea lui. Dumnezeu i-a dat şi mai multă avere, copii şi celelalte.

Dumnezeu îngăduie ca vrăjmaşul să ispitească pe om, când îl ştie tare să reziste şi când nu poate fi biruit. Din această rezistenţă, omul îşi dovedeşte şi mai mult credinţa în Dumnezeu şi primeşte mai multă răsplată, cum a fost cazul cu Iov. Mai este şi altă situaţie; când omul calcă conştient voia lui Dumnezeu şi nu mai împlineşte voia divină. Atunci Dumnezeu vrând să-l trezească, să-şi dea seama că nu-i este prieten cel căruia îi face voia, ci vrăjmaş, îi lasă diavolului libertatea să-i facă omului ce vrea.

Atunci se porneşte vrăjmaşul cu necazuri, cu cataclisme, cu toate relele posibile asupra omului. Dumnezeu îngăduie pe diavol să facă acestea ca oamenii să se trezească, să-şi dea seama că cel căruia îi fac voia este duşman, nu prieten şi, astfel, să fugă de el şi să se întoarcă la credinţa bună. Dumnezeu nu permite aceasta ca să se uite cum vrăjmaşul chinuieşte pe oameni. Dacă omul face voia vrăjmaşului, în mod firesc suferă urmările acţiunilor „prietenului” căruia el îi slujeşte.

Dumnezeu respectă libertatea omului. Dacă face voia Sa, omul se bucură de binecuvântare divină, de sănătate, de toate darurile care au binecuvântarea divină. Dacă face voia diavolului se trezeşte numai cu rele şi necazuri care vin de la el. Omul este inconştient, nu-şi dă seama că, nefăcând voia lui Dumnezeu, îşi face rău lui, fuge de cele bune şi face voia vrăjmaşului care de abia aşteaptă să-l înrobească. A căpătat diavolul putere de a face rău mare, fapte murdare omeneşti şi a dat drumul la potop. El a văzut că distruge casele, recoltele, îi ia omului pâinea, casa şi se bucură. Dumnezeu îi dă voie vrăjmaşului să le facă, ca omul să se trezească şi să nu mai facă rău.

prodromouOmenirea întunecată la minte se tânguie că nu ştie cu ce a supărat pe Dumnezeu de i-a dat aşa necazuri, aşa se jeleşte şi biata femeie revoltată, când îşi vede copilul mort sau bolnav. Ea a făcut zece avorturi şi o să mai facă, dar aşteaptă să îi meargă bine în casă. Nu o dată femeia are tulburare în casă, bătăi, scandaluri, copii bolnavi şi se revoltă: „cu ce-am supărat pe Dumnezeu, de mă pedepseşte în halul acesta!” Răbufneşte împotriva lui Dumnezeu că este nedrept, nemilostiv şi că se bucură de suferinţele ei. Înţelegere strâmbă şi sucită, necreştină. Aceasta o întâlnim peste tot, din cauza ignoranţei mari a poporului nostru. Neavând credinţa bună, el este murdărit permanent. La televizor vede numai omoruri, nu cunoaşte învăţătura Bisericii şi puţinul pe care-l mai ştie i se pare că este o constrângere care vine din afară.

Nu sunt destule necazurile oamenilor, mai vine şi Biserica cu canoane. Foarte mare misiune are Biserica să-i lămurească pe creştini, să înţeleagă lucrurile acestea spre binele şi mântuirea lor. Oame-nii îşi fac rău singuri, întunecaţi de vrăjmaş şi le pun pe seama lui Dumnezeu. Fac rău şi consideră că sunt nevinovaţi. Creştinul este da-tor să nu piardă timpul, ci să se roage. Ceasurile pierdute la televizor trebuie să fie ceasuri de rugăciune, de lectură şi hrănire cu cuvântul dumnezeiesc, atunci nu va fi bulversat şi tulburat sufleteşte de cele văzute şi auzite la televizor. În Evanghelie se spune că în vremurile din urmă vor veni mari rele, necazuri, anotimpurile se schimbă, toate provin din greşelile mari făcute de unii inconştienţi.

Credeţi că este folositoare pentru românul ortodox intrarea în Uniunea Europeană?

Dacă românii ortodocşi vor putea să convingă să creadă pe cei care nu cred în Dumnezeu, atunci le este folositor, dacă, dimpotrivă, se vor molipsi şi vor primi darurile pe care le dă Uniunea Europeană, atunci este vai de ei. O să auzim că sunt prea multe biserici, prea multe şcoli bisericeşti, că la facultăţi sunt prea multe ore de cutare şi cutare, că religia este antisocială şi să se dea deoparte, că este plină Biserica de formele trecutului ş.a.m.d. Dacă o să înceapă să primească darurile diavolului, precum desfrânarea, atunci ţara se transformă într-un bordel. Sodoma şi Gomora nu sunt departe.

Filosoful francez Andre Malraux a spus că mileniul trei va fi creştin sau nu va fi deloc. Adică răul a ajuns la o aşa de mare întindere, încât este la maxim. A nesocotit şi nesocoteşte legile fundamentale, pe care Creatorul le-a pus în univers. Civilizaţia europeană este pe malul prăpastiei. Dacă omul nu se trezeşte, nu poate să meargă mai departe, nu îngăduie Dumnezeu. Răul este aşa de mare, încât Dumnezeu scurtează timpurile. Aşa de tare s-au stricat lucrurile, încât o lume întreagă este prinsă de val şi târâtă la vale, inconştientă de lucrurile rele pe care le face şi îşi pierde sufletul. Dumnezeu nu poate fi indiferent de mulţimea care îşi pierde sufletul, din cauza aşa zisei civilizaţii, şi îi va pune capăt, cum a pus capăt comunismului.

Putem asemăna vremurile de acum cu vremurile de la plinirea vremii, când Iisus Hristos a venit să răscumpere lumea?

Atunci era altceva, era plinirea pentru mântuirea lumii, acum este plinirea pentru sfârşitul lumii.

Mai vedeţi o regenerare a neamului omenesc?

Depinde de om. Dumnezeu a zis: „Dacă mă veţi vrea şi mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi lua”. E în mâna omului acest fapt. Dacă se trezeşte şi se întoarce la Dumnezeu, lucrurile se schimbă, însă dacă omul continuă să-şi facă rău singur, va avea ceea ce-şi face. Depinde de noi. Noi avem tot ce ne trebuie, avem Sfinţi Părinţi, avem o mulţime de cărţi, avem şi învăţătura Bisericii şi în loc să apelăm la ea, apelăm la celelalte. În loc să folosim bunurile pe care le avem, ne pierdem timpul să vedem ce ne dă vrăjmaşul, televiziunea.

Aceasta poate fi considerată o autodistrugere lentă?

Aşa e. Omul nu crede că aici este greşeala cea mare, nu ştie că-i face rău televizorul, i se pare folositor. În ziare s-a scris de un apel, făcut la credincioşi de un preot pentru un bătrân căruia i se stri-case televizorul. Bătrânul, căruia i se apropia sfârşitul, se tânguia că nu mai are televizor. În loc să fie bucuros că nu mai are televizor şi să se pregătească sufleteşte că venea sfârşitul vieţii lui, el se plângea că i s-a stricat televizorul şi cerea să i se dea bani, ca să-şi cumpere altul. Este o înţelegere greşită.

Cei care sunt beţivi, cei care se droghează sau fumează pot fi consideraţi sinucigaşi?

Mai rău decât sinucigaşii, ei s-au dat răului de bună voie. Însă, sunt şi ei victime ale acestei năuciri a societăţii în ansamblul ei, trebuie ajutaţi să se vindece de patimile lor.

Drogurile atacă tot mai mult România.

Toate patimile, spun Sfinţii Părinţi, deteriorează starea firească a omului, mintea lui normală şi voinţa lui, aşa cum le-a făcut Dumnezeu. Patimile îi dau minţii şi voinţei raţiuni false, adică face lucruri părute bune, care, în fond, îi fac rău. În mod firesc, dacă văd un câine periculos, fug de el, că mă poate ataca. Dimpotrivă, văd că vine, mă duc la el, sare asupra mea şi mă rupe. Cel care a fumat o viaţă întreagă, ştie că tuşeşte din cauza fumatului şi şi-a stricat plămânii şi ficatul, nu mai vorbesc că a cheltuit atâţia bani aruncaţi pe foc. În mod normal, omul fuge de rău, nu bagă mâna în foc că ştie că focul îl arde; dacă vede un şarpe, nu pune mâna pe el că ştie că, dacă îl muşcă, moare. În general, omul fuge de rău, că aşa e făcut de Dumnezeu ca să-şi salveze existenţa. În loc să-şi facă bine, omul îşi face rău singur, scoate mereu ţigara şi o aprinde; nu mai vrea s-o lase fiindcă voinţa s-a stricat aşa de tare că a devenit a doua fire stricată.

Omul, care este făcut de Dumnezeu să fugă de rău, inconştient acum caută să-şi facă singur rău. Aşa sunt toate patimile, ele pervertesc fiinţa bună şi înţelegerea omului. Fără să vrea omul face păcatul, deşi firea lui îl îndeamnă să nu-şi mai facă rău. Omul n-ar mai vrea să-şi facă rău cu gândul, dar mintea sa funcţionează din obişnuinţă pentru că s-a creat firea pervertită spre rău, astfel încât firea, ce în mod normal îl duce la bine, acum s-a stricat şi îl duce la rău. Omul este pervertit împotriva voinţei lui şi împotriva existenţei lui; el face mereu răul pe care n-ar vrea şi nu trebuie să-l facă. Este stăpânit, e robit de păcat, adică el nu mai face voia lui Dumnezeu, ci face voia unei puteri străine, a diavolului care îl stăpâneşte.

În primele secole după Hristos au existat mulţi mărturisitori, acum nu se mai mărturiseşte, cu atâta tărie, credinţa în Iisus.

Atunci era altă situaţie, era puternic păgânismul şi creştinii erau socotiţi duşmani ai imperiului şi de aceea erau urmăriţi şi persecutaţi. Nu mai sunt acele situaţii, acum a slăbit mult credinţa. Deşi în vremea comunismului au fost mulţi mărturisitori ai credinţei.

Credeţi că în viitor creştinii vor fi prigoniţi?

S-ar putea. Creştinismul nu mai are conducători de talia Sfinţilor Părinţi. Se evită o opoziţie făţişă şi tranşantă a ierarhiei împotriva celor care pervertesc societatea şi mintea oamenilor. Persecuţie a fost şi în timpul comunismului. Creştinii nu aveau voie să poarte crucea la gât. Cineva spunea că nu vroiau să dea voie ca preoţii să meargă pe stradă în rasă, ci numai îmbrăcaţi civil. Erau măsuri restrictive care făceau să sufere sensibilitatea credincioşilor: să nu mai înveţe copii în şcoală credinţa cea dreaptă şi să nu se dea voie să tipăreşti carte religioasă.

În ţara noastră a fost o revigorare duhovnicească monahală, datorată Sfântului Paisie Velicicovki.

sf-cuv-paisie-velicikovski-de-la-neamt-1794-10Se vorbeşte de refacerea monahismului prin paisianism. Dar de ce a venit Paisie în România, de ce nu a stat în Sfântul Munte? Firesc era, ca rus, să se ducă în Rusia cu ucenici cu tot, să facă o mănăstire mare. Nu s-a dus acolo. Între viaţa duhovnicească sporită de la noi şi cea din Rusia era o distanţă ca de la cer la pământ. Documentele ne spun că la Poiana Mărului se stabilise tot un ucrainean – Vasile de la Poiana Mărului, acum canonizat. La noi era o înaltă viaţă duhovnicească, iar în Rusia era slăbănogită din cauza influenţelor tătare şi turceşti.

Se vorbeşte despre reînfiinţarea monahismului în ţara noastră de ucenicii lui Nicodim. În secolul al IV-lea au trăit ca monahi Sfinţii Ioan Casian şi Gherman. Călugării sciţi, care au luat parte la Sinoadele Ecumenice, erau din Ţările Româneşti. Sfântul Ioan Casian a rămas mare părinte bisericesc şi a scris „Regulile” vieţii călugăreşti pentru cei din Apus. Înseamnă că în primele veacuri creştine mona-hismul nostru ajunsese la un nivel ridicat. El nu s-a stins, creştinismul nu a dispărut, chiar dacă au năvălit popoarele migratoare. Nu s-a putut dezvolta la un anumit nivel, dar s-a menţinut permanent.

Nicolae Iorga a spus că o mie de ani creştinismul a fost în schituri, în mănăstiri, în sihăstrii, s-a menţinut sub formă sihăstrească. Nu s-a putut organiza sub formă chinovială, dar s-a menţinut în forma sihăstrească care este cea mai înaltă şi sublimă. Sunt sihăstrii şi azi: Sihăstria Putnei, Sihăstria Neamţului, Sihăstria Voronei şi alte sihăstrii. Când s-a organizat sub influenţa bizantină în formă de biserici mari, sihăstria s-a păstrat şi călugării au continuat viaţa predominant în sihăstrii izolate. Paisie nu a organizat monahismul, el s-a înduhovnicit de monahismul găsit aici în care s-a format.

Era un înalt nivel al creştinismului la noi în ţară. La domnitorul Matei Basarab a venit patriarhul Macarie al Antiohiei, însoţit de Paul de Alep. Acesta a consemnat cu câtă evlavie şi rigoare era ţinut Postul Mare la Curtea Domnească. În duminica înainte de Postul mare, domnitorul a convocat boierimea şi a dat o masă oficială la care a fost invitat patriarhul. Seara, în biserica mare toţi au participat la Vecernie şi în săptămâna următoare, care era prima din Postul Mare, toate pieţele şi târgurile erau închise şi se postea. Miercurea au luat parte domnitorul şi patriarhul la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite şi apoi s-a dat masă de post. Până atunci a fost post total. Se ţinea aşa cum se făcea la mănăstiri.

În Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir spune cum erau mesele domneşti. Erau chemaţi la masa domnească mitropolitul şi stareţi de la marile mănăstiri, dar clericilor li se servea mâncare călugărească fără carne. Nu a înfiinţat aceasta Cantemir, exista demult această rânduială, care dovedeşte viaţa aleasă călugărească. Şi viaţa creştină ortodoxă se menţinea cu stricteţe. În vremea lui Cantemir, în Moldova erau 400 de mănăstiri, schituri şi sihăstrii, la fel în Muntenia. Deci Paisie a făcut doar o rânduială la mănăstirile unde a stat, aici fiind o înaltă viaţă monahală.

La mănăstirea Neamţ a ieşit, în anul 1987, un sfânt din pământ. Înainte de întemeierea mănăstirii exista o aşezare călugărească, era o biserică şi în apropierea ei cimitirul, unde erau îngropaţi cuvioşii părinţi. Sfântul acela a avut o viaţă înaltă şi câţi vor mai fi încă.

Mult înainte de a veni ucenicii lui Nicodim, a fost la noi o viaţă mănăstirească aleasă. La mănăstirea Secu a trăit Varlaam, mare mitropolit care a scris Cazania. La Mănăstirea Neamţ s-au păstrat de la Paisie doar manuscrisele, dar mai nimic din lucrurile lui. Mormântul lui din biserică este gol. Trupul lui l-au luat ruşii.

În general, românii şi cu ruşii nu s-au asortat deloc, sunt diferiţi prin stilul lor de viaţă, felul de a fi şi prin credinţă. Una este credinţa rusească, sentimentală şi alta e cea românească. Am observat lucrurile acestea după ce a început primul război mondial. S-au refugiat în Moldova călugări din Basarabia, pe care au ocupat-o ruşii. Un grup mai mare de călugări au ajuns la Mănăstirea Neamţ. Au stat un timp, dar nu s-au împăcat deloc. Erau români, dar erau sub influenţă rusească. N-au putut să stea. Nu se potrivesc. Românii de la Mănăstirea Neamţ nu aveau o amintire prea bună despre Paisie.

L-aţi cunoscut pe părintele Dometie Trehenea?

avva Dometie TriheneaA fost un român bun şi un duhovnic iscusit. Prin tot ce a făcut, el a lăsat mărturia unei prezenţe româneşti frumoase în Sfântul Munte. A făcut aceasta, în primul rând, cu pilda vieţii lui. A fost şi stareţ la mănăstirea Zografu. Au fost mulţi călugări români în Sfântul Munte împreună cu dânsul. În anul 1963, o delegaţie românească s-a interesat îndeaproape de prezenţa românilor în Sfântul Munte Athos. Erau atunci 70 de chilii româneşti în Sfântul Munte; la fiecare chilie erau 2-3 călugări. Erau câteva sute de călugări români.

În acel an, 1963, a fost sărbătorit un mileniu de existenţă a Sfântului Munte Athos. Au venit toţi patriarhii, printre care patriarhul Atenagora şi patriarhul Iustinian. Atunci s-a îngăduit să mai vină călugări din ţările ortodoxe, căci multă vreme a fost întreruptă această legătură. Din acei părinţi vechi nu mai este niciunul. Ultimul a fost părintele Dionisie Ignat, care a plecat şi el la Domnul. Din anul 1974 s-a dat drumul şi s-a îngăduit să mai vină părinţi români în Sfântul Munte. Marele neajuns era faptul că cei care veneau nu aveau o experienţă mănăstirească, fiind formaţi în perioada comunistă, fără viaţă creştină autentică şi cu resurse duhovniceşti foarte sărace.

În ţară s-au făcut milioane de avorturi.

Despre milioanele de avorturi făcute nu se vorbeşte deloc. Sunt fiinţe umane ucise, toată lumea îl aprobă. În Biserică se vorbeşte mereu, dar nu de această. Suntem ţară cu record. Cum este posibil? Este o ignoranţă fantastică în înţelegerea creştină a oamenilor. Omul nu ştie ce face, ce urmează după acest păcat. Dacă s-ar gândi bieţii oameni ce îi aşteaptă la sfârşitul vieţii, ca de foc ar fugi. N-au conştiinţa a ceea ce se va întâmpla. Nu mai cred în Dumnezeu, nu mai cred în viaţa veşnică. Au auzit, cred despre viaţa veacului ce va să fie, dar credinţa este aşa slabă şi searbădă ca şi cum n-ar exista. Sunt grijulii să trăiască bine, să mănânce bine. Ei spun: o mai fi dincolo ceva, dar măcar aici să fie bine. Sunt indiferenţi, nu-i doare capul. Ei vreau să fie bine aici, că aici este sigur. Sunt inconştienţi nu-şi dau seama, nu înţeleg, nu cred.

Dar politica interesează?

Dacă politicienii fac rău, eu de ce nu zic nimic bun? Aici este greşit. Dacă sunt creştini, unde văd că e rău trebuie să spun că e rău.

Sărbătorile au ajuns motive de distracţii. S-a dus în bună măsură duhul sărbătorii de care vorbea Vasile Băncilă.

Aici e greşeala mare, oamenii văd sărbătoarea în satisfacerea trebuinţelor pământeşti nu cea spirituală, căci aceea este propriu zis sărbătoarea. Se îngrijesc de pântece, de consum ca în Occident şi să facă păcate. Vedem cum se bălăcesc în noroi, în păcate şi consideră că acesta este idealul şi marea fericire. Oamenii nu ştiu, nu sunt lămuriţi. În marea ignoranţă în care trăiesc, îşi irosesc timpul cu televizorul, cu alte distracţii şi nu le mai rămâne timp pentru suflet, să citească cărţi, să se informeze. În necunoştinţă, omul nu a înţeles că ignoranţa este una din proptelele păcatelor, aşa cum spune Sfântul Ioan Damaschin că neştiinţa, uitarea, nepăsarea sunt cei trei mari duşmani ai mântuirii. Omul nu ştie ce e bine şi ce este rău şi îşi caută satisfacţia la nivelul acesta.

Cum poate veni parohia mai bine în întâmpinarea tinerilor?

Preotul să facă slujire că aceasta este chemarea lui, nu să facă comerţ, turism sau alte afaceri. Aceasta este datoria preotului: să se dăruiască cu tot sufletul pentru slujirea preoţiei. Dacă vrea să facă ceva, trebuie să fie el întâi convins şi să facă, nu numai aşa de formă, ci cu tragere de inimă, cu entuziasm, cu tărie. Dacă apare lăcomia, ai terminat cu slujirea. Virgil Gheorghiu a scris despre un preot de ţară, dăruit din toată inima slujbei şi poporului. Aceasta este chemarea preotului. Lumea aleargă pe la mănăstiri, dar nu se foloseşte prea mult. Te duci o dată, de două ori pe la mănăstire, te-ai spovedit o dată, n-ai făcut nimic. În parohie, preotul este permanent în mijlocul lor, la îndemână şi se poate apela tot timpul la el.

Pe tineri foarte greu îi duci să se spovedească.

Ei nu ştiu ce este spovedania, n-au credinţă, sunt marcaţi de stilul de viaţă în care trăiesc, de cele pământeşti şi nu-i simt nevoia.

Se vorbeşte mai mult despre antihrist decât despre Hristos.

Aceasta e diversiunea, înşelăciunea cea mare. Când oamenii ar trebui să vorbească mai mult despre Hristos, de învăţătura Lui, de credinţa în El, de dragostea de Hristos, ei vorbesc despre pecetluire, antihrist. Oamenii trăiesc creştinismul la niveluri foarte diferite.

Vă mulţumim pentru cele duhovniceşti.

Vorba multă nu-i bună, ştim o mulţime de lucruri, dar nu le facem, suntem curioşi să ştim, să auzim, dar ducem acelaşi fel de viaţă cu pogorăminte, cu compromisuri, şi rămân lucrurile importante de făcut. Nu numai că rămân, ci se strică şi mai tare. Preoţii ar trebui să strige împotriva diferitelor aspecte ale civilizaţiei, să ferească oamenii de pericole şi să le arate cât de dăunător e televizorul. Dar ca s-o facă, trebuie să fie convinşi că este o unealtă foarte păgubitoare şi că trebuie să nu-l folosească nici ei. De la televizor nu luăm învăţătura noastră creştinească, ci din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi, care ne folosesc şi ne îndrumă.

Toate civilizaţiile sunt atee, materialiste, ele nu pot să-mi dea niciun gram de învăţătură, nu pot să mă facă mai bun, mai creştin, ele nu au posibilitatea să mă înveţe. Acceptăm voluntar să ne facem rău: pierdem timpul, auzim o mulţime de lucruri rele, ne murdărim conştiinţa, viaţa. După ce urmăreşti un ceas la televizor nu te mai poţi ruga, este nefolositoare rugăciunea după ce ai stat la televizor.

Nu poţi să te rogi, pentru că eşti încărcat cu ce ai văzut şi ai auzit. Când spui „Doamne Iisuse” sau „Tatăl nostru”, în mintea ta se derulează secvenţe văzute pe micul ecran. Nu mai este rugăciune, e batjocură. Rugăciunea înseamnă înălţarea minţii la Dumnezeu, să rupi orice legătură cu cele pământeşti. Nu poţi avea o convorbire cu Dumnezeu când eşti plin de imagini, vorbe şi simţiri lumeşti. Un creştin adevărat nu renunţă la convorbirea cu Dumnezeu, sfântă şi folositoare, ca să privească murdăriile vătămătoare ce-i fac rău. Nu-mai o minte bolnavă este în stare de aşa ceva.

1 A trecut la Domnul la 22 februarie 2011.

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

Foto din arhiva blogului (de sus în jos): (1). Avva Petroniu Prodromitul fotografiat în 2004 de Părintele Theodossios de la Simonopetra, / (2). Schitul Prodromu, / (3). Icoana Maicii Domnului Prodromiţa, / (4). Avva Petroniu împreună cu Pr. Cleopa Ilie şi mireanul Leonida Plămădeală (viitorul mitropolit al Ardealului, ÎPS Antonie), anii ’60, / (5). Avva Petroniu, foto credit George Crasnean, / (6). Monah rugându-se cu metanierul, / (7). Iconostasul bisericii principale a Schitului Prodromu, în stânga se află Icoana Maicii Domnului Prodromiţa, / (8). ÎPS Theofan al Moldovei luându-şi rămas bun de la Stareţul Petroniu, / (9). Avva Petroniu, foto credit George Crasnean, / (10). Craniu din osuarul prodromit, / (11). Schitul Prodromu şi Marea Egee, / (12). Icoană a Cuviosului Paisie Velicikovski, / (13). Stareţul Dometie Trihenea, / (14). Mormântul Părintelui Petroniu, foto credit Laurenţiu Dumitru (jos)

Prodromu. Mormantul staretului Petroniu (2)

Un lucru trebuie, Gheronda Efrem Filotheitul

staretul-efrem-filotheitul-slujind

UN LUCRU TREBUIE

✦ Un lucru trebuie, această poruncă a lui Hristos este valabilă pentru noi toţi, încât grija faţă de nevoile noastre de trai să fie atât cât e necesar şi să avem toţi ca preocupare a noastră cum să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu, cum să ajungem la mântuirea sufletului nostru nemuritor. Toată grija noastră trebuie să fie cum să ne curăţim sufletul, cum să îl modelăm după voia lui Dumnezeu, cum să facem să nu intrăm în iad. Mântuirea sufletului nostru nu este o joacă. Nu ne putem juca cu sufletul nemuritor.

✦ Suntem muritori şi suntem în trecere pe pământ, şi într-o zi vom pleca la cele veşnice, la Dumnezeu.

✦ Când nu avem mângâiere dumnezeiască, sufletul nostru nu îşi găseşte odihna în nici un fel, căci lucrurile materiale sunt străine de firea lui. Prin urmare, când sufletul omului se obişnuieşte cu cele ale lui Dumnezeu, prin rugăciune şi viaţă virtuoasă, atunci simte mulţumire şi siguranţă, şi Îl simte pe Dumnezeu înlăuntrul său.

✦ De aceea trebuie să ne îngrijim încontinuu să curăţim trupul nostru, să izbăvim conştiinţa noastră de legăturile nevăzute ale păcatelor şi atunci, cu harul lui Dumnezeu, vom reuşi lucrul care trebuie.

✦ Din faptele noastre se va vădi în ce măsură credem în Dumnezeu, în ce măsură credem în veşnicia sufletului şi a Împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea să cugetăm cu toţii serios şi să nu ne înşele diavolul şi păcatul în clipa în care avem nevoie de pocăinţă, lacrimi şi păreri de rău, şi să nu hoinărim încoace şi încolo, jucând, petrecând şi devenind altfel decât ne-a creat Dumnezeu. Nu, să lăsăm acestea şi să ne îngrijim cum să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu. Dumnezeu se uită la suflet, nu la cele dinafară. La cele dinafară se uită diavolul şi păcatul. Dumnezeu priveşte la cele dinăuntru, să înfrumuseţăm sufletul nostru cu virtuţi. Când ne împodobim pe dinafară, ne stricăm pe dinăuntru. Ne stricăm şi sluţim şi sufletul nostru. Pentru toate acestea Dumnezeu ne va cere socoteală.

✦ Aşadar să lăsăm grija traiului nostru şi să ne preocupăm de cum să lucrăm sufletul nostru şi să îl facem rodnic în faţa lui Dumnezeu, căci moartea ne aşteaptă. Alt drum nu există. Toţi vom trece pe acolo. Să ţinem cont de asta, că fiecare dintre noi va muri şi va trece pe la tribunalul ceresc. Să ne îngrijim de judecata noastră.

✦ Nu avem nimic în stăpânirea noastră, nici măcar sinele nostru nu-l stăpânim. Toate sunt nesigure, toate atârnă de un fir de aţă, căci putem să le pierdem pe toate, şi după moarte… Să cerem în rugăciunea noastră ca Dumnezeu să ne dea pocăinţă, întoarcere şi sfârşit bun, şi să primim răspuns bun înaintea Marelui Judecător.

✦ Noi, creştinii, suntem datori să ne îngrijim mult de modul în care ne vom mântui. Avem nevoie şi ne e absolut necesar să ne gândim la felul în care ne vom mântui. Să ne preocupăm şi să ne străduim a afla cum să ne mântuim.

✦ Înfricoşător lucru este mântuirea noastră! Acum trăim şi peste puţin timp murim, închidem ochii. Îndată ce îi închidem pe aceştia, ni se deschid ceilalţi. Şi începe imediat cealaltă viaţă. Trăim însă ca şi când credem asta fără convingere. De aceea patimile şi slăbiciunile ne biruie, lumea ne atrage şi făureşte în noi alte idei, nu acelea pe care le vrea Dumnezeu.

✦ Trebuie să curăţim sufletul nostru de viaţa noastră de aici, folosind diferite mijloace de curăţire, precum taina sfintei spovedanii, lacrimile, nevoinţa, războiul cu gândurile, cu simţurile şi cu orice alt păcat. Mai întâi trebuie să curăţim sufletul nostru şi apoi Dumnezeu ne va da harul Său. Şi când Hristos ne va da harul Său, când ne va deschide ochii sufletului, atunci sufletul nostru va deveni rai şi Împărăţie cerească ce nu poate fi descrisă prin cuvinte!

✦ Întreaga viaţă a lui Hristos nu este altceva decât calea dreaptă, calea smereniei, iubirii şi iertării. Dacă ai smerenie, iubire şi iertare, eşti fiu al lui Dumnezeu, eşti frate al lui Hristos, eşti ucenic al lui Hristos, eşti omul care se va mântui, care va sta de-a dreapta Sa.

Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.

Adevăruri pe care nu trebuie să le uităm, Gheronda Efrem Filotheitul

efrem-filotheitul-trapeza

ADEVĂRURI PE CARE NU TREBUIE SĂ LE UITĂM

✦ Naşterea lui Hristos a fost nezgomotoasă şi smerită. A venit ca om, nu ca să judece lumea, ci ca s-o mântuiască. A venit ca să-l miluiască, să-l ierte şi să-l mântuiască pe om. A dat poveţe mântuitoare, ne-a lăsat porunci, sfaturi şi pilda Sa sfântă pe care să o urmăm pentru a ne mântui sufletele noastre. Toate aici pe pământ sunt trecătoare şi efemere, se duc ca un vis…

✦ Credem pe deplin în a Doua Venire a Domnului, care va fi măreaţă, înfricoşătoare şi slăvită… Marii părinţi ai Bisericii noastre, asceţii care aveau minte curată şi lumina Sfântului Duh, au păstrat pururea în conştiinţa lor această înfricoşătoare a Doua Venire a lui Hristos. Au cugetat la ea încontinuu, şi asta i-a făcut să se îndurereze mereu şi ochii lor să nu înceteze a plânge…

✦ După moarte, omul este condus direct la tribunalul lui Dumnezeu. Până la a Doua Venire, lucrurile vor fi deja lămurite şi rezolvate pentru fiecare suflet. Atunci se va face împărţirea finală, se va termina toată sărbătorirea.

✦ Deoarece fiecare suflet omenesc va trece prin primul tribunal şi apoi va merge la marea Judecată, marele adevăr care va fi spus la sfârşitul vieţii noastre trebuie să ne preocupe mai mult decât orice altă grijă. Lumea întreagă nu este vrednică şi nu preţuieşte cât un suflet. Sufletul este nemuritor, lumea este stricăcioasă şi se va sfârşi. Suntem aici pentru puţin timp… Să ne pregătim bine şi mântuitor pentru această mare Judecată prin care trebuie să trecem. Moartea ne pândeşte în fiecare clipă. Inima omului lucrează ca ceasul: la fel cum acesta se va opri la un moment dat, exact aşa se va opri din funcţiune şi inima omului. Şi atunci va urma aşezarea sufletului nostru, ori în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, ori în iadul cel veşnic, împreună cu diavolii.

✦ Să fim atenţi să nu ne orbească lucrurile pământeşti, căci grija multă pentru cele trupeşti este amăgire. Grija pentru mântuirea sufletului nostru trebuie să fie neîntreruptă, la fel şi rugăciunea şi mulţumirea către Dumnezeu. Fie că avem necazuri, fie bucurie, mulţumirea să nu lipsească din sufletul nostru.

✦ Să nu credem că numai prin lucruri materiale îi putem fi de folos săracului. Trebuie să-i oferim şi hrană duhovnicească. De multe ori, chiar şi sufletul nostru este întemniţat, este sărac şi gol în fapte bune. De acesta să ne îngrijim mai întâi, să îl îmbrăcăm, să îl hrănim şi să îl scoatem din închisoarea osândei, vinovăţiei şi păcatului. Şi când ajutăm sufletul nostru, e uşor apoi să-l ajutăm şi pe aproapele nostru.

Priviţi cât de jos a coborât Hristos. A coborât şi a zis: “Primiţi-Mă şi pe Mine ca pe un sărac; orice oferiţi acestui sărac, Mie îmi oferiţi. Şi Eu voi lua ceea ce îmi oferiţi voi şi pentru aceasta vă voi da Împărăţia Mea“.

Legea Evangheliei şi poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, nu sunt de neînfăptuit; înfăptuirea poruncilor lui Dumnezeu este fericire şi nu nefericire. Omul suferă când simte ură, când simte gelozie, când simte răutate. Şi preferăm să suferim decât să iubim. Când îl miluieşti pe sărac, trebuie să simţi fericire, să simţi bucurie, pentru că l-ai făcut să-şi afle odihna. Era înfometat şi acum nu-i mai e foame, ori îi era frig şi acum s-a încălzit. Era la închisoare, tu ai plătit şi acum este liber. Aceste fapte nu sunt grele şi omul se simte foarte fericit. Iată calea lui Dumnezeu!

✦ Poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, sunt foarte uşoare, odihnesc, răcoresc şi nasc fericire în sufletul omului. De aceea Hristos nu a cerut multe lucruri. Şi la a Doua Venire nu va zice: “De ce nu aţi lucrat nevoinţa?“. Nu. Va zice: “De ce nu l-aţi îmbrăcat pe sărac, de ce nu l-aţi mângâiat pe cel întemniţat?“. Ce sunt acestea? Faptele dragostei. De aceea a spus Hristos: “Cine este cel care Mă iubeşte? Cel ce ţine poruncile Mele. Cel ce nu Mă iubeşte pe Mine nu ţine poruncile Mele“. Prin cercetarea pe care a făcut-o celor de-a stânga, a vrut să le zică: “Voi nu aţi avut dragoste şi, pentru că nu aţi avut dragoste, nu puteţi intra în cămara dragostei“. Cămara dragostei se câştigă numai cu iubire şi jertfă. De aceea va trebui, cu dragoste şi smerenie, să intrăm în Împărăţia cerurilor.

Strâmtă şi dureroasă este calea ce duce la Viaţă. Drumul larg îi duce pe oameni în iad. Care este drumul larg? Viaţa lumească nepăsătoare şi zilele ce trec fără folos, goale…

Nu trebuie să ne amăgească diavolul, ci să ne străduim, cum se spune în Evanghelia Hristosului nostru, să curăţim interiorul potirului, care este sufletul nostru, inima noastră, mintea noastră. Dacă vei curăţi potirul pe dinăuntru va fi curat şi pe dinafară, omule. Prefăcutule, nu-l spăla pe dinafară şi înăuntru să-l laşi necurăţit. Ochii lui Dumnezeu le văd pe toate. Pe oameni îi vom păcăli, vom arăta altă faţă, dar cele dinăuntru sunt cunoscute de către Dumnezeu. Să ne străduim să devenim cum trebuie pe dinăuntru, să ne schimbăm. Să umplem timpul pe care ni l-a dat Dumnezeu cu fapte bune, cu gânduri bune, cu simţăminte curate.

Să nu ne preocupăm cu vorbe deşarte, să nu ne ocupăm cu discuţii necuviincioase şi vătămătoare. Să ne ferim limba noastră de la a-i judeca pe oameni: pe fratele nostru, pe aproapele nostru. Nu, să nu facem asta! Să ne judecăm pe noi, să ne osândim pe noi. Dacă ne osândim, ne vom izbăvi de osânda lui Dumnezeu. Dacă osândim, vom fi osândiţi, şi dacă judecăm, vom fi judecaţi; şi cu măsura cu care vom măsura altora, ne va măsura şi nouă Dumnezeu.

Fiecare clipă care trece nu se mai întoarce. Diavolul câştigă timpul nostru, şi în acest scop ne preocupă cu lucruri pământeşti şi trecătoare, încât să nu oferim mai mult lui Dumnezeu şi sufletului nostru. Să fim cât mai atenţi să ne aflăm în stare de veghe, să priveghem cu mintea, cu inima, să nu lăsăm să intre gândurile urâte, să nu lăsăm inima să se molipsească.

Dacă nu suntem cu luare-aminte, chiar şi în biserică putem să păcătuim mult. Când venim la biserică şi nu ne îmbrăcăm decent, şi prin lipsa de cuviinţă a îmbrăcăminţii noastre îi provocăm sminteală vreunui om, Biserica devine pricină de sminteală. Şi venind omul să se curăţească pe sine, pleacă şi mai murdar. Pentru că privirea lui a căzut undeva, pe ceva indecent. De aceea trebuie ca îndeosebi femeile să aibă foarte mare grijă ca atunci când vin la biserică să fie îmbrăcate cuviincios, atent. Răspunderea este foarte mare şi este un păcat pe care oamenii nu-l mărturisesc. Îşi spun păcatele, dar nu-i auzi spunând: “Ştii, părinte, în vremea necunoaşterii, când nu-l cunoşteam pe Dumnezeu, nu cunoşteam Evanghelia, pocăinţa, nu am fost învăţat şi poate prin neatenţia îmbrăcăminţii mele am smintit oameni. Fie cu hainele, fie cu locul în care şedeam, fie cu poziţia mea“.

Acestea sunt păcate pe care diavolii ni le pot reproşa, şi noi vom zice: “Dar cum s-au întâmplat acestea?“
“- Iată, când purtai haina aceea, când şedeai aşa, când nu ai avut grijă şi nu te-ai aşezat unde trebuia, l-ai smintit pe acel om.“

Atunci sufletul acela va fi ţintuit de vinovăţie şi astfel judecata va fi pe măsură. Vreau să spun, cu smerenie, că trebuie să fim atenţi la toate astea, căci vom pleca din lume şi vom merge la tribunal, vom merge la judecată… şi acolo vor fi spuse toate. Să avem grijă, deci, să fim cuviincioşi în toate. Să curăţim interiorul potirului nostru, sufletul nostru, inima noastră. Şi unde simţim vinovăţie, să ne pocăim.

Sfântul Vasile cel Mare a zis: “Nici femeie nu am cunoscut, dar nici feciorelnic nu sunt“. Când Sfântul Vasile cel Mare a zis că în viaţa feciorelnică pe care a trăit-o nu a cunoscut femeie, căci nu a fost căsătorit şi nici nu a păcătuit, dar nici cu vreo femeie nu este, s-a referit la gândire. Gândul păcătos trece şi dacă nu avem grijă, ne poate lăsa urme, ne poate lăsa pete şi murdării. Prin urmare, când ne pătăm, de ce avem nevoie? De spălare, de curăţire. Cum se face curăţirea? Curăţirea se face prin lacrimi, se face prin spovedanie şi pocăinţă. De aceea trebuie să avem grijă să nu ne biruiască cele lumeşti sau cele care astăzi ni se oferă ca fiind foarte bogate. Mă refer la ceea ce iubeşte omul: îi place să se înfrumuseţeze şi să se gătească, îi plac podoabele scumpe…

Când eu nu am grijă, ca om, şi provoc ispită fratelui meu, surorii mele, prin împodobirea neatentă, atunci eu port vinovăţia în spate. Lucru ce trece neobservat. De câte ori, dacă ne cercetăm conştiinţa, vom vedea că în viaţa noastră lumească, poate chiar şi acum, nu suntem atenţi? Prin urmare producem sminteală. Pe aceste păcate nu le cunoaştem; să le mărturisim şi vor fi şterse.

De aceea să fim cu luare-aminte la aceste lucruri, ca să fim pregătiţi. Moartea este înfricoşătoare, nu este joacă. Dacă vreunul dintre noi a cunoscut câte ceva despre moarte, dacă a fost primejduit de boală, a văzut cât de înfricoşătoare este. Vedeţi cum lăcrimează omul sau chiar plânge, şi ochii îi sunt neliniştiţi în ceasul morţii? Deoarece vede cum vin puterile potrivnice, vin diavolii să-i smulgă sufletul. Şi sufletul tremură cum tremură frunza de toamnă la cea mai uşoară adiere de vânt.

Troparul slujbei de înmormântare zice: “Ce luptă are sufletul când se desparte de trup, cât lăcrimează atunci, către îngeri îşi ridică ochii şi în zadar se roagă; către oameni îşi întinde mâinile şi nu are cine să-l ajute“. Spune că îşi întoarce ochii către îngeri şi nu primeşte nimic. Căci îngerii zic: “După faptele tale, aliluia. Te-am fi ajutat dar trebuia să ne ajuţi şi tu cu faptele tale“. Îşi ridică mâinile spre oameni şi le cere să-l ajute. Şi ei zic: “Cum să te ajutăm? Noi nu ne putem ajuta pe noi, cum să te ajutăm pe tine?“Şi atunci omul îşi dă seama de adevăr. Dar ce mai poate face în ceasul acela, când îi iese sufletul?

Această cercetare, acest adevăr, această realitate pe care vedem că o trăieşte fiecare om apropiat nouă, când pleacă din viaţă, ar trebui să ne fie lecţie, pentru a ne pregăti pe noi acum, pentru ca atunci când va suna ceasul, să fim gata. Şi cu toate că ne vom amărî, căci moartea este din natura ei grea şi amară, dacă conştiinţa nu va mărturisi împotriva noastră, vom simţi un balsam în suflet. Sufletul nădăjduieşte, simte că ceva se va întâmpla. De aceea deci, înainte de a sosi acel ceas înfricoşător, înainte de a veni această primă judecată a sufletului, şi apoi marea Judecată de la a Doua Venire, să ne pregătim, să fim atenţi, să ne grăbim acum; nu mâine ori poimâine. De astăzi, din clipa aceasta, să punem în sufletul nostru pocăinţă şi să ne întoarcem la Dumnezeu. Şi când Dumnezeu va vedea această intenţie bună din partea noastră, ne va ajuta. Şi va spori această mică intenţie a noastră şi o va face mare, încât să ne putem învrednici de mântuirea sufletelor noastre.

✦ Hristos, Mântuitorul nostru, cunoscând toate câte se vor întâmpla, ni le prevesteşte în Sfânta Lui Evanghelie, pentru ca să luăm măsuri şi să ne pregătim. Să nu avem nici o justificare că nu ni le-a spus, că nu le-am citit, că nu le-am auzit şi că de aceea nu ne-am pregătit. Nu, Hristos ni le-a spus amănunţit. La fel Biserica şi Sfinţii Părinţi Propovăduitori şi toţi cuvioşii lui Dumnezeu vorbesc despre cele pe care trebuie să le lucrăm. Adică despre faptele luminii, ale Evangheliei, pe care, lucrându-le, să scăpăm de toată această uriaşă primejdie.

Din nefericire, toate lucrurile, şi mai ales păcatul, ne arată, precum se vede, că se apropie sfârşitul. Auzim de războaie, şi se vor face. Vedem cutremure. Vedem păcatul, vedem satanismul, şi ce nu ne văd ochii? Tehnologia va ajunge până la a ne scoate din minţi, din credinţă. La ce să ne mai aşteptăm?

Cu toate că şi moartea fiecărui om este o a doua venire, totuşi o aşteptăm acum şi o vedem venind la modul general. De aceea să ne pregătim încontinuu, să ne curăţim, să fim neprihăniţi pe dinăuntru, să lucrăm faptele luminii, cele pe care ni le spune Hristosul nostru, faptele dragostei. Inima noastră să devină lipsită de răutate, precum a pruncilor. Aşa cum a zis Domnul: “Dacă nu ne vom face ca şi copiii în nerăutate şi în dragoste, nu vom putea intra în Împărăţia Cerurilor“. Nu zice să avem mintea copiilor şi judecata lor, ci nerăutatea inimii la care să ajungem în legătură cu aproapele nostru. Acesta poate să ne facă rău, să ne înjure, să ne batjocorească, să râdă de noi, să ne privească cu trufie, noi trebuie să ne păstrăm inima în nerăutate, precum pruncii, şi astfel ne vom mântui. Dar dacă începem să pretindem ce-i al nostru bătându-ne cu pumnii în piept şi să cerem dreptate, vom fi găsiţi vinovaţi. Căci Evanghelia nu ne spune să răspundem răului cu rău.

Mai mult decât toate să ne aducem aminte de ziua aceea înfricoşătoare a Judecăţii, şi desigur, cum a zis Sfântul Siluan Athonitul, să medităm la iad, încât noi să ne ferim a ajunge la această stare. Când această meditaţie va deveni pentru noi temelie şi viaţă, vom fi ajutaţi să ne ferim de faptele întunericului şi astfel vom scăpa de acest groaznic şi înfricoşător iad. Să ne închinăm, să-I mulţumim şi să-L slăvim pe Hristosul nostru, care S-a făcut om pentru ca noi să devenim dumnezei. Să-L cântăm şi să-L preamărim pentru că S-a jertfit pentru noi, ne-a deschis ochii, ne-a arătat drumul luminii, ni l-a trasat şi ne-a ajutat să păşim pe el. Ne-a dat ca armă cu care să-i lovim pe vrăjmaşi în dreapta şi-n stânga, arma luminii, Evanghelia Lui, în care sunt scrise toate, pentru a ajunge biruitori la final, la poarta de aur pe care scrie Ierusalimul Ceresc. Ierusalimul Ceresc îşi aşteaptă copiii şi copiii lui sunt cei care urmează modelul, şi modelul este Hristos. Amin.

Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.