Monthly Archives: noiembrie 2020
Viața Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat (30 noiembrie / 13 decembrie)
„Am aflat pe Mesia, Care se tălmăceşte Hristos” (Ioan 1, 41)
Sfântul Apostol Andrei a fost din Betsaida, orășel pe malul lacului Ghenizaret, fiul lui Iona, din Galileea, și fratele lui Petru, primul dintre ucenicii Domnului Hristos. Înainte de a fi Apostol al Domnului, Sfântul Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Dar, dacă a auzit, a doua zi după Botezul lui Iisus în Iordan, pe dascălul său Ioan, arătând cu degetul către Iisus și zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica păcatul lumii” (Ioan, 1, 29), Sfântul Andrei, lăsându-l pe Ioan, a urmat după Hristos, zicând fratelui sau Petru: „Am găsit pe Mesia, care se tâlcuiește Hristos” (Ioan, 1, 41). Și astfel, l-a tras și pe Petru spre dragostea lui Hristos. Drept aceea, Sfântului Andrei i se mai spune și Apostolul cel dintâi chemat al Domnului. Și se află în Scriptură și alte multe învățături despre dânsul.
Din zilele acelea, ca și ceilalți Apostoli, Sfântul Andrei a urmat Mântuitorului, însoțindu-l pe drumurile Țării Sfinte, adăpându-se din izvorul nesecat al dumnezeieștilor descoperiri pe care le aducea Mântuitorul. A fost martor faptelor minunate săvârșite de Domnul, s-a împărtășit din cuvântul dumnezeiesc, dătător de viață, al credinței celei noi întemeiată de Hristos, și, mai presus de toate, a văzut Patimile Domnului, a plâns moartea Lui pentru noi și s-a întărit în credință, în ziua Învierii.
La rândul ei, Tradiția Bisericii ne spune că, după Înălțarea Domnului la cer și după Cincizecime, Apostolii au tras la sorți și au mers în toată lumea, pentru propovăduire. Atunci, acestui întâi chemat, i-a căzut sorțul să meargă în Bitinia, Bizantia, Tracia și Macedonia, cu ținuturile din jurul Mării Negre, până la Dunăre și Sciția (adică Dobrogea noastră) și până în Crimeea. Însă, a umblat în aceste locuri nu în grabă, ci, în fiecare, zăbovind și răbdând multe împotriviri și nevoi, pe toate biruindu-le cu ajutorul lui Hristos. S-a întors la urmă din nou în Bizantia, hirotonind acolo episcop pe Stahie și, străbătând celelalte țări, a ajuns la ținutul Peloponezului, unde pe mulți i-a tras de la idoli la Hristos. Tot din Tradiție, mai știm că Sfântul Andrei a avut și un sfârșit de mucenic, fiind răstignit, la Patras, lângă Corint, cu capul în jos, pe o cruce în formă de X, căreia i s-a spus „Crucea Sfântului Andrei”. Dumnezeului nostru slavă!
Vezi și site-ul dedicat Sfântului Apostol Andrei: http://www.sfantulandrei.info/
Viața (pe larg) / Acatist / Cântări / Icoane / Predici
Foto:
(1). Racla cu capul (fruntea) Sfântului Apostol Andrei păstrat în Schitul Sfântul Andrei – Serai din Karyes, Sfântul Munte Athos /
(2). Biserica Schitului Sf. Andrei – Serai, Karyes, Muntele Athos, a doua biserică ca dimensiune din Balcani (după Catedrala Sfântul Sava din Belgrad).
(3, jos). Schitul Sf. Andrei – Serai, Karyes, Sfântul Munte Athos
Schitul Sf. Andrei – Serai aparţine administrativ de mănăstirea Vatopedi, iar datorită măreţiei lui a fost numit şi „Serai”, adică „Palat”. Schitul are hramul – Sf. Apostol Andrei şi Sf. Antonie cel Mare. Biserica schitului a fost cea mai mare biserică ortodoxă din Balcani până când a fost ridicată Catedrala Ortodoxă Sf. Sava din Belgrad. Schitul Sf. Andrei -Serai adăposteşte şi moaşte ale Sf. Ap. Andrei – mai exact fruntea sfântului, ce răspândeşte bună mireasmă.
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
Sfântul Sfințit Mucenic Filumen (16 / 29 noiembrie 1979)
Sfântul Filumen (după numele de mirean Sofocle), s-a născut în Lefcosia la 15 Octombrie 1913. Părinții lui erau dreptcredincioșii Gheorghe și Magdalini. Era frate geamăn cu Elpidie (Alexandru, după numele de mirean) și de mici s-au deosebit de ceilalți prin dragostea pe care o aveau față de Dumnezeu și de aceea de foarte timpuriu s-a aprins înlăuntrul lor dorul pentru viața monahală. În anul 1927, la vârsta numai de 14 ani au plecat împreună la Sfânta Mănăstire Stavrovouniou, după ce au primit binecuvântarea duhovnicului lor, dar și a evlavioșilor lor părinți. Acolo au rămas aproape 6 ani, când exarhul Preasfântului Mormânt i-a luat ca să studieze la Gimnaziul Patriarhiei la Ierusalim, unde s-au aflat elevi în 1934, la Școala Sfântului Sion.
În 1937, au fost tunși monahi, Sofocle primind numele Filumen și Alexandru, numele Elpidie. Pe 5 Septembrie al aceluiași an au fost hirotoniți diaconi și în 1939 au absolvit Gimnaziul Patriarhiei. Părintele Elpidie a plecat din țara sfântă, slujind în alte locuri. Sfântul Filumen a rămas la Ierusalim pentru 45 de ani fără întrerupere, până la mucenicia lui. În anul 1943, a fost hirotonit preot și, după ce a trecut prin diferite ascultări la Patriarhie și a fost rânduit în diferite locuri, slujind întotdeauna cu răspundere și cu frica lui Dumnezeu, dar și cu multă dragoste față de părinții tafioți [părinții de la Sfântul Mormânt], la data de 8 Mai a anului 1979 a fost transferat la fântâna lui Iacov, unde a slujit până la moartea lui martirică, pe 29 Noiembrie a aceluiași an. Acolo a întâmpinat multe probleme de la evreii fanatici care în continuu îl amenințau că dacă nu va părăsi fântâna și nu își va lua icoanele și pe Răstignit să plece, îl vor ucide. El însă le răspundea că nu va părăsi niciodată locul de închinăciune și pelerinaj, ci că este gata chiar să mucenicească precum se cuvine unui credincios păzitor al lui. În seara zilei de 29 Noiembrie a anului 1979, care a devenit ziua de pomenire a Sfântului Sfințit Mucenic Filumen, niște evrei fanatici au pătruns în spațiul fântânii lui Iacov și în timp ce Sfântul săvârșea vecernia l-au atacat cu o secure, l-au maltratat și la sfârșit l-au omorât. Mucenicia lui a fost înfricoșătoare, deoarece călăii lui l-au lovit fără milă peste față și i-au tăiat degetele de la mâna dreaptă. În continuare, au vandalizat Biserica și Crucea și au aruncat o grenadă, distrugând locul.
Este cutremurătoare mărturia părintelui Sofronie care a luat cinstitele moaște ale mucenicului, ca să-l îmbrace și să-l pregătească de înmormântare, că a rămas 5 zile după martiriul lui cald și moale și „l-a ajutat” pe gheronda Sofronie să-l îmbrace. Cutremurătoare este de asemenea mărturia fratelui său după trup, părintele Elpidie, care, chiar dacă era la multe mile distanță, a auzit glasul părintelui Filumen spunându-i: „Fratele meu, m-au ucis pentru slava lui Dumnezeu. Te rog, să nu te revolți”.
Biserica îl cinstește ca sfânt pe data de 29 Noiembrie și cortul lui plin de bună mireasmă și făcător de minuni se află înlăuntrul noii sfintei și măreței biserici, cu hram întreit, care a fost zidită la fântâna lui Iacov, în numele Sfintei Fotini Samarineanca, a Sfântului Filumen și a sfântului Iustin. Ctitor al acestei noi biserici este Părintele Arhimandrit Iustin, căruia Sfântul Filumen i se arată adeseori și îl ocrotește de atacurile evreilor fanatici care continuă și împotriva Părintelui Iustin și a sfântului loc de închinare și pelerinaj al creștinilor. Mii de ortodocși vin în fiecare an să se închine la sfintele lui moaște la Fântâna lui Iacov în Samaria.
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
Viaţa Sfântului Cuvios Stelian Paflagonul, ocrotitorul copiilor (26 noiembrie / 9 decembrie)
Cuviosul Stelian se naşte dintr-o familie de buni creştini într-o vreme în care Răsăritul ortodox era frământat de prigoanele unor împăraţi ai Bizanţului dezlănţuiţi pentru defăimarea sfintelor icoane. Atunci cad victime luptătorilor contra icoanelor numeroşi ierarhi, teologi, preoţi, călugări şi credincioşi. Părinţii pruncului Stelian, oameni înstăriţi, treceau însă printr-o altă durere, aceea a pierderii copiilor lor la scurtă vreme de la naştere.
Singurul rămas în viaţă a fost Stelian, către care se îndreaptă dragostea părintească împletită cu teama de a nu-l pierde. De aceea, el va creşte cu o dragoste nestinsă pentru copii şi cu milă pentru cei în suferinţă, căci lipsa fraţilor şi surorilor din casa părintească va lăsa urme pentru tot restul vieţii Cuviosului Stelian. Aplecat spre cele duhovniceşti şi îndrumat în permanenţă de părinţi pe calea bisericii, drept mulţumire pentru darul vieţii primite, Stelian va găsi în biserica din oraşul său o a doua casă, iar în atmosfera religioasă din timpul slujbelor bisericeşti, adevăratul suflu al vieţii sale. De aceea, rămânând orfan prin moartea celor doi părinţi ai săi, va vinde toată agoniseala părintească, va împărţi tot ce avea la săracii lui Dumnezeu, iar el se va îndrepta spre una din numeroasele mânăstiri care împodobeau, în vremurile de atunci, pământul creştin al Asiei Mici (Turcia de azi). Se va stabili aşadar într-o asemenea vatră de trăire duhovnicească în provincia Paflagonia, în apropierea străvechii aşezări creştine a Cezareei Capadociei, patria Sfântului Vasile cel Mare. Era o provincie muntoasă în care înflorea viaţa călugărească şi pustnicească pe înălţimile munţilor sau în numeroasele peşteri. Unele din acestea, rămase pustii după năvala turcilor, păstrează până azi frumuseţea picturilor creştine.
Într-o astfel de mânăstire se va adăposti şi tânărul Stelian, făcând ascultare şi urmărind îndeaproape sfaturile duhovniceşti ale bătrânilor călugări. Cunoscând râvna pentru trăirea monahicească şi dragoste pentru Hristos, stareţul rânduieşte pregătirea lui Stelian pentru treapta preoţiei. Dar el, socotindu-se nevrednic a îmbrăţişa un cin mai presus de al îngerilor, ca oarecând Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu sau Sfântul loan cel cu Gura de Aur, cere duhovnicului îngăduinţa de a se pustnici într-una din peşterile din preajma mânăstirii. Într-o asemenea peşteră va vieţui ani îndelungaţi, în post şi rugăciune necurmată. Dar starea sa aici, în mijlocul stâncilor şi doar cu mintea înălţată la Domnul, nu va împiedica pe Stelian să reverse mai departe dragostea şi mila sa faţă de creştinii în suferinţă. De aceea, atunci când va afla de la credincioşii care veneau la el să-i ceară sfat duhovnicesc sau să înalţe rugăciuni pentru ei, că în părţile acelea bântuie o molimă cumplită care seceră în primul rând copiii, Stelian, amintindu-şi de plânsul părinţilor săi, se va aprinde de milă. Atunci el îşi deschide inima spre Dumnezeu şi înalţă rugăciuni smerite pentru îndepărtarea acestei molime.
Şi ca un alt llie, care înviase pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului, rugăciunile sale fierbinţi la Dumnezeu sunt bine primite, molima încetează şi mulţi copii sunt salvaţi de la moarte. Cunoscând căldura inimii sale iubitoare de copii şi mila faţă de toţi cei ce erau în suferinţă, precum şi puterea rugăciunilor lui Stelian înălţate lui Dumnezeu, mamele cu prunci bolnavi încep să vină la peştera lui Stelian pentru a câştiga, cu rugăciunile sale, sănătatea şi viaţa copiilor lor.
Rugăciunile sale aveau atâta tărie încât de cele mai multe ori mamele se întorceau fericite la casele lor. Faima sa creşte tot mai mult şi se răspândeşte în ţinuturile învecinate, dar smerenia lui Stelian depăşea cu mult cinstirea pe care încercau oamenii să i-o aducă. În această stare de dragoste aprinsă către Dumnezeu şi de milă jertfitoare în rugăciune pentru toţi cei care suferă, Cuviosul Stelian va trece la cele veşnice, dar minunile săvârşite în peştera în care a trăit nu vor înceta.
Trupul său neputrezit va fi adus la biserica mânăstirii sale de metanie şi va avea aceeaşi tărie în vindecări ca atunci când Stelian se afla în viaţă. Cunoscând evlavia mulţimilor, puterea dragostei cu care acestea înconjurau memoria Cuviosului, precum şi minunile care se săvârşeau înaintea moaştelor sale, Biserica hotărăşte canonizarea sa, adică trecerea sa în rândul cuvioşilor făcători de minuni, rânduind ca zi de pomenire 26 noiembrie, ziua trecerii sale la cele veşnice.
Citește acatistul Sfântului Stelian >> AICI <<
Foto jos: Racla cu cinstitele moaște ale Sfântului Stelian de la Biserica Sfântul Stelian – Lucaci (București).
Cuvânt la praznicul frumoasei și înțeleptei Mucenițe Ecaterina (25 noiembrie / 8 decembrie)
Cuvânt la praznicul frumoasei și înțeleptei Mucenițe Ecaterina (+ 25 noiembrie / 8 decembrie)
Vom vorbi despre Sfânta Ecaterina care este sărbătorită astăzi.
Sfânta Ecaterina a trăit în veacul al III – lea după Hristos. S-a născut în Alexandria. Tatăl ei Constas, reprezentant al împăratului, şi mama ei erau idolatri. Aşa că şi ea era idololatră. Dar fetiţa avea o mare înclinaţie spre studii. A studiat toate ştiinţele şi a citit operele scriitorilor greci şi latini, iar la vârsta de 18 ani era cea mai învăţată fată din Alexandria.
Dar şi la înfăţişare era o femeie minunată, pe de-a întregul plăcută. Cu astfel de daruri trupeşti şi intelectuale era o mireasă peţită de mulţi. Tineri importanţi o cereau în căsătorie, dar ea spunea că nu vrea să se mărite în ciuda tuturor presiunilor alor ei.
Dacă cineva vrea să se căsătorească, este păcat să-l împiedicăm. Dar dacă aceasta este păcat o dată, de 100 de ori este păcat să împiedicăm un om, bărbat sau femeie, care vrea să-şi dea inima lui Dumnezeu. Nunta este de argint, fecioria este de aur. Alege şi ea. Eu, de atâţia ani de când slujesc Domnului, niciodată, dar niciodată nu am împiedicat un om să se căsătorească. Dar întotdeauna am susţinut femei şi bărbaţi care au vrut să se dedice lui Dumnezeu şi să fie persoane misionare şi să se facă monahi. Dumnezeu a dat libertate. Violenţa este interzisă, în special în aceste chestiuni.
Aşadar făceau rele presiuni asupra Sfintei Ecaterina. Ea nu ura nunta, dar ca un spirit superior ce era, voia să fie neîmprăştiată. Şi nu există doar nunta aceasta obişnuită. Unii se căsătoresc cu patria, alţii cu ştiinţa, alţii cu religia.
Sfânta Ecaterina, pentru a scăpa de presiuni, a uneltit un pretext ingenios. Pentru că creştinul este înţelept; trebuie să aibă deşteptăciunea nu a lumii acesteia, ci a lui Dumnezeu. Aşadar spune părinţilor ei:
– De vreme ce mă presaţi atâta, accept să mă căsătoresc, dar cu o condiţie.
– Ce condiţie, copilul meu?
– Dacă se va găsi un tânăr care să fie superior mie în ceea ce priveşte frumuseţea, bogăţia, cunoaşterea şi ştiinţa, îl voi lua.
Au început să caute şi s-au prezentat mulţi. Unii erau bogaţi, dar nu erau frumoşi. Unii erau bogaţi şi frumoşi, dar nu erau învăţaţi. Un lucru rar: şi bogăţie, şi frumuseţe, şi educaţie aleasă să se întâlnească într-o singură persoană. În felul acesta nu s-a putut găsi cineva, iar părinţii erau nemângâiaţi.
Au trimis-o la un oarecare ascet filozof, care trăia într-o peşteră afară din Alexandria. S-a dus şi i-a cerut sfatul ce să facă. Acela i-a spus:
– Copila mea, eu ştiu un tânăr. Nu există altul ca El în lume. Frumos, bogat, puternic, înţelept ca nimeni altul. Ecaterina s-a entuziasmat şi i-a spus:
– Aş vrea să-l văd.
Îi spune ascetul:
– Vei face ce-ţi voi spune?
– Voi face.
– Ascultă deci (a spus ascetul şi a scos din sânul său o icoană a Preasfintei Fecioare cu Domnul nostru Iisus Hristos): Ia această icoană, du-te acasă, închide-te în camera ta şi roagă-te. Şi Preasfânta îţi va arăta ce să faci. Într-adevăr, Ecaterina a luat icoana, s-a închis în casă şi a făcut multă rugăciune, până după miezul nopţii. Obosind a lua-o somnul. Atunci vede o vedenie: a văzut-o pe Preasfânta Fecioară că strălucea ca o lună, iar pe dumnezeiescul Prunc în braţele ei că strălucea ca un soare; dar faţa lui Hristos se întorcea ca să n-o vadă pe Ecaterina. Atunci Maica Domnului spune:
– Copilul meu, priveşte la această fată. A venit de atât de departe, şi cere să afle pe cineva care să o iubească şi să i se dedice.
Dumnezeiescul Prunc a răspuns cu mânie:
– Nu vreau s-o privesc.
– De ce, copilul meu? Aceasta este cea mai frumoasă copilă din Alexandria.
– Nu, Maica lui Dumnezeu, este urâtă (era urâtă, deoarece încă nu era botezată).
Ecaterina a fugit plângând. S-a dus la ascet şi i-a spus vedenia.
– Bine ţi-a spus, zice acela. De aceea, dacă vrei ca Hristos să privească spre tine, trebuie să crezi în El şi să te botezi.
În câteva zile acea mare personalitate a Alexandriei s-a botezat şi devenise de acum creştină. Atunci a văzut iarăşi o vedenie. De această dată dumnezeiescul Prunc o privea şi raiul se sălăşluise în inima ei. Din acel moment Ecaterina s-a dedicat pe de-a întregul lui Hristos. A devenit misionară.
A aflat lucrul acesta împăratul Maximin şi a chemat-o la dialog. La sfârşit a fost nevoit să spună:
– Nu pot s-o scot la capăt cu tine, dar voi chema pe înţelepţi şi pe oamenii de ştiinţă, pe matematicieni şi fizicieni şi astronomi, pentru ca să discuţi cu ei.
A doua zi, 150 de înţelepţi erau la palatul lui Maximin. De cealaltă parte Sfânta Ecaterina singură. A început discuţia şi a durat toată ziua. Argumentele înţelepţilor erau demontate. Duhul Sfânt a luminat-o pe Sfântă Ecaterina, iar ea le-a închis gura. Unul după altul spuneau:
– Sunt de acord cu Ecaterina. Cred în Dumnezeul Ecaterinei.
Iar împăratul? S-a sălbăticit şi mai mult şi a poruncit să taie capetele sofiştilor în faţa lui. Astfel, acei 150 de înţelepţi au mărturisit pe Hristos şi au fost martirizaţi. După aceasta Maximin a aruncat-o pe Sfânta Ecaterina în închisoare. Şi în temniţă fiind ea repurta noi biruinţe. Acolo a adus la credinţă pe mulţi care veneau să o viziteze. Printre ele era şi femeia lui Maximin, împărăteasa Faustina, şi garda de corp a ei, demnitarul Porfirie, împreună cu 200 de soldaţi ai săi. Toţi aceştia, ascultând cuvintele ei, au crezut în Hristos. Dar Maximin, cuprins de o pizmă satanică, nu numai că a rămas neînduplecat, dar a şi poruncit ca şi aceştia să fie decapitaţi. Nu i-a fost milă nici de femeia sa! O sută cincizeci cu două sute şi cu doi fac trei sute cincizeci şi doi (352), trei sute cincizeci şi două de suflete a prins în mreaja lui Hristos predica Sfintei Ecaterina!
După puţin s-a apropiat şi sfârşitul ei. Nu vă povestesc detaliile. Este lung şirul chinurilor, din care cel mai groaznic este roata. Şi piatră să fii, te vei emoţiona dacă vei citi sfârşitul Sfintei Ecaterina. După ce a îngenunchiat, şi-a înălţat mâinile şi s-a rugat pentru întreaga lume. Apoi şi-a plecat capul şi a fost decapitată. Aşa şi-a dat sfântul ei suflet, care ca un porumbel alb a zburat la ceruri.
Sfintele ei moaşte se păstrează nestricate. Câţi nu cred să se ducă să le vadă. Se află în Muntele Sinai. Pe acest cuib îl păstrează de-a lungul veacurilor monahii greci. Să mulţumim lui Dumnezeu pentru asta. Poate că ei sunt ultimii monahi, deoarece copiii Eladei nu mai merg să se facă monahi în Sinai sau în Sfântul Munte; au alte aspiraţii…
Ca închinători merg acolo şi israeliţi, şi egipteni, şi beduini, şi germani, şi ruşi ca să sărute sfintele moaşte ale sfintei pe care a încununat-o Dumnezeu cu trei cununi: a fecioriei, a martiriului şi a înţelepciunii şi ştiinţei.
Dacă ne uităm la icoana ei, vedem că are un inel. Ce înseamnă acesta? În a doua vedenie pe care a avut-o, Hristos i-a dat un inel, adică au devenit atunci logodnici. Logodnici care se deosebesc de logodnicii de pe pământ. În clipa în care o fată se dedică lui Dumnezeu, de acolo înainte ea se logodeşte cu Hristos, care este „Mirele cel împodobit cu frumuseţea mai mult decât toţi oamenii” (Stihoavna Laudelor din Sfânta şi Marea Marţi).
***
Sfânta Ecaterina, iubiţii mei, este o mustrare pentru poporul nostru. Mustrare mai întâi pentru femeile a căror minte le e doar la frumuseţea trupească şi nu se îngrijesc de cea sufletească. În al doilea rând este o mustrare pentru bărbaţii care se dovedesc inferiori femeilor. Iar în al treilea rând este o mustrare a noastră, a clericilor, deoarece nu aducem suflete aproape de Hristos cum a făcut Sfânta Ecaterina, ci mai degrabă le gonim.
Închei şi doresc ca din rândul femeilor să se ridice mame care să crească eroi, iar din rândul bărbaţilor să se ridice martiri. Cununa aceasta o nădăjduiesc de la mamă, de la femeie. Amin.
+ Episcopul Augustin, Mitropolit de Florina
Omilie de seară din biserica Sfintei Treimi Ptolemaida,
duminică, 26.11.1978 / Traducere din elină de monahul Leontie
Foto sus: Icoană bizantină contemporană a Sfintei Mucenițe Ecaterina, facere a iconarilor Mănăstirii Vatopedi
Foto jos: Mănăstirea Sfânta Ecaterina – Sinai.
Vezi și un documentar despre mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai la linkul: http://vimeo.com/10180953
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
Lângă strana Bătrânului. Episcopul Macarie evocă bucuria întâlnirii cu Părintele Efrem Filotheitul
+PS Părinte Episcop Macarie Drăgoi al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord
Părintele Efrem Filotheitul, întemeietorul și îndrumătorul duhovnicesc a 18 mănăstiri în SUA, în special a Mănăstirii Sfântul Antonie cel Mare din Arizona, văzut, cu bun temei, drept unul din ultimii sfinți filocalici ai lumii noastre, a trecut la cele veșnice duminică, 8 decembrie 2019.
Pentru că am avut parte de binecuvântarea de a mă împărtăși de prezența sa plină de har, dau mărturie înaintea lui Dumnezeu și a credincioșilor despre acest „om trimis de la Dumnezeu” (Ioan 1, 6). S-a întâmplat în vara anului 2014, când, în timpul unei călătorii în America, într-o seară, târziu, fără să fi planificat vizita, am ajuns în chip minunat la porțile Mănăstirii Sfântului Antonie din Arizona. Știam că Părintele Efrem Filotheitul nu primește pentru povață fără să fie anunțat din timp, așadar, mă așteptam la un răspuns negativ din partea celor de la mănăstire. Însă, nu doar că am fost primit și povățuit, ci Părintele Efrem m-a însoțit la slujba privegherii de noapte, încununată de Sfânta Liturghie. Îndemnându-mă să stau în tronul arhieresc pentru a binecuvânta întreaga obște, el s-a așezat în strana de alături, unde am observat că mai era un loc disponibil lângă cuvioșia sa. I-am cerut blagoslovenia să mă mut din tronul arhieresc și să mă așez, pe durata slujbei, în strana de lângă dânsul, iar el a încuviințat, înflorindu-i un zâmbet pe chipul său. Am simțit atunci, cu toată ființa mea, că Raiul îmi zâmbește. Mi-a oferit apoi un mic metanier pe care mi l-a pus în mână. Tot restul slujbei, stând la strană, lângă Părintele Efrem, am trăit o dulceață și o bucurie harică ce nu pot fi expuse în cuvinte, o mireasmă a cerului care m-a însoțit mult timp după aceea. De fiecare dată, rostind rugăciunea lui Iisus, cu metanierul de la Părintele Efrem, simt cum cerul îmi zâmbește neîncetat.
La vestea fericitei sale adormiri, m-am întristat că a plecat dintre noi un frumos și bun rod al tradiției isihaste și athonite reprezentată de Gheron Iosif Isihastul, recent canonizat de către Patriarhia Ecumenică, dar m-am bucurat că am dobândit în Împărăția Cerului un rugător puternic care știe nevoile, ispitele și durerile creștinilor acestui veac. Din multele sale cuvinte duhovnicești, editate de ucenicii săi, unele traduse și în română, îmi sunt apropiate în special cele în care încuraja fiii și fiicele sale încercați de ispite și îi îndemna spre rugăciune. Părintele Efrem vorbea despre „împărăția inimii”, care, pentru a se liniști și împăca, trebuie să-l primească pe Hristos cu toate cetele Sale sfinte pentru a-l alunga pe cel rău. Și cum poate fi aceasta? Prin rugăciune, îndeosebi rugăciunea inimii.
În încheiere pun la inima frățiilor voastre acest cuvânt al Părintelui Efrem Filotheitul de fericită pomenire: „Totul este secundar. Totul. Cel mai important lucru este numele lui Hristos și văd acum că oamenii pot învinge numai prin dragoste. Viața mea a fost osteneală și durere: am trăit în sărăcie pe vremea nemților, foamete în timpul ocupației, ispite și suferințe în mănăstire. O luptă grea. Doar numele lui Hristos și al Maicii Domnului mi-au dat putere. Cine nu cheamă zilnic numele lui Hristos și al Maicii Domnului nu este creștin. Sfinții Părinți erau luminați de Duhul și astfel ne-au lăsat aceste mici rugăciuni. Câteva cuvinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi” și „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”. Nu e nevoie să citim enciclopedii sau multe cărți. Cu aceste două mici rugăciuni orice creștin se poate mântui.”
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
Mesajul Starețului Paisie de la Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare (Arizona) în legătură cu vedenia fiicei duhovnicești a Gherondei Efrem Filotheitul
În urmă cu câteva zile în mediul ortodox de limbă engleză, dar și de limbă română, a apărut mărturia unei vedenii, cu un mesaj grav, din veșnicie, transmis de Gheronda Efrem din Arizona (+2019), cel mai mic între ucenicii Sfântului Iosif Isihastul (+1959). Starețul Paisie al Mănăstirii Sfântul Antonie cel Mare din Arizona ne încredințează de autenticitatea acestei mărturii.
Dragi creştini ortodocşi, fiți binecuvântați!
Vom prăznui în curând pomenirea de un an de la trecerea la Domnul a lui Gheronda Efrem din Arizona. O vedenie recentă despre Gheronda, pe care o femeie din Grecia a avut-o, a atras atenția multora. Vedenia este despre starea generală a lumii şi despre cât de necesare sunt rugăciunea şi lacrimile de pocăinţă şi cât lipsesc încă de pretutindeni.
Vrem să confirmăm că vedenia este de la Domnul şi că mesajul acesteia reflectă foarte mult duhul învăţăturii lui Gheronda Efrem. Acest sfânt şi spiritual mesaj este prezentat în mai multe limbi, spre folosul Bisericii.
Ne rugăm ca, prin intervenția lui Gheronda, noi toți să înţelegem semnificația mesajului său puternic şi să ne străduim să-l punem în practică în viețile noastre.
Părintele Efrem, fostul stareț al Sfintei Mănăstiri Filotheu și ctitorul Sfintei Mănăstiri Sfântul Antonie Cel Mare din Arizona, unde și-a trăit ultimii ani din viața ascetică și tot unde a trecut la Domnul, i s-a arătat unei fiice duhovnicești, care trăiește în Nordul Greciei. Când i-a apărut părintele, ea era alături de nora ei; nu dormea, ci era trează. La un moment dat, femeia a intrat într-o stare ca și cum ar fi fost în răpire; această stare a durat aproximativ 10 minute, potrivit nurorii sale care o îngrijea. Femeia aflată în răpire nu și-a dat seama cât a durat vedenia.
Aceasta a fost prima întâmplare de acest fel (adică conținutul conversației a fost diferit de celelalte pe care femeia le-a mai avut cu părintele, căci l-a mai văzut pe părintele Efrem și alte dăți, după trecerea sa la Domnul, atât în somn, cât și în stare trează), și, de aceea, fiind uluită, ea l-a sunat pe duhovnic și l-a întrebat dacă vedenia a fost reală sau dacă a fost o înșelăciune.
În această vedenie, ea l-a văzut pe părintele Efrem cum era foarte trist și cum Îl ruga pe Hristos să schimbe cursul evenimentelor în desfășurare – care corespund întru totul cu cele spuse de Sfinția sa de pe când era în viață. Apoi părintele Efrem i-a spus femeii:
”Pocăință! Pocăință! Hristos este foarte mânios. Noi, oamenii de astăzi, nu ar trebui să fim în starea spirituală în care ne aflăm. Vin necazuri mari, nu vă puteți imagina cât de cumplite! Vai tuturor ce vă așteaptă! Pocăiți-vă cât mai este vreme! Trebuie să îngenuncheați și să plângeți, să vărsați lacrimi de pocăință și poate că Hristos Se va milostivi! Aceasta are legătură cu ceea ce se întâmplă în America. Mulți oameni vor muri în urma evenimentelor care urmează, mulți vor muri. Nu aveți milă între voi, nu arătați milă unii față de alții. Sunteți împietriți la inimă. Sunteți aspri unii cu alții, vă devorați unul pe altul. Spune toate acestea duhovnicului tău și altora.”
Femeia care a văzut această vedenie a fost o fiică duhovnicească a Părintelui Efrem timp de mulți ani, fiind în legătură și comunicând cu acesta până la trecerea sa la cele veșnice.
Această mărturie este autentică și verificată.
Sursă: Mărturie athonită
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
VIDEO: Corul Byzantion – Matima „Hristos se naște”, de Balasie Iereul [31 min]
Dacă vreți să ascultați ceva incredibil de frumos, o compoziție bizantină de pe la 1660-1680. Traducătorul în româneşte al acestei minunate cântări este Schimonahul Nectarie Creţu (1805-1899), protopsalt al Muntelui Athos.
Interpretează Adrian Sîrbu (Corul Byzantion)
Mathimile erau compoziţii largi (papadice) care înlocuiau stihirile de la Slavă… Şi acum… la marile sărbători. Au fost la mare cinste pînă spre 1750-1760, după care, din lipsa de psalţi, au fost lăsate deoparte ca gen. Puţinele mathimi compuse după 1760 sînt de dimensiuni mult reduse faţă de această compoziţie de mai sus.
Balasie Preotul şi Nomofylaxul Patriarhiei de Constantinopol este foarte posibil să fi fost român de neam, fiindcă 1. este numit de către un contemporan român al său Bălaşu şi fiindcă 2. puţinele manuscrise autografe ale sale ce ni s-au păstrat dovedesc că greaca nu era limba lui nativă.
Bălaşu Preotul s-a făcut remarcat ca unul din cei mai prolifici compozitori de muzică bisericească pe la anii 1670-1680, pe vremea cînd polifonia şi corurile de muzică occidentală pe 3-4 voci erau considerate ceva cu totul abominabil şi străin Bisericii Ortodoxe, chiar şi în năpăstuita Rusie ţaristă.
Compoziţia de mai sus a fost transcrisă în actuala notaţie psaltică pe la anul 1830 de către Hurmuz Hartofylax şi tipărită în 1851. Schimonahul Nectarie Creţu (1805-1899), protopsalt al Muntelui Athos, a fost traducătorul în româneşte al acestei minunate creaţii dintr-o vreme la care nimeni nu se mai gîndeşte astăzi. (cuvânt al Monahului Filotheu Bălan).
VIDEO: Întâlnire cu Părintele Efrem Vatopedinul și prietenii Librăriei Bizantine (17 noiembrie 2020). Personalități din România pun întrebări părintelui Efrem
Video: Întâlnire cu Părintele Efrem Vatopedinul și prietenii Librăriei Bizantine (17 noiembrie 2020)
58’23 întreabă Chris Simion, regizor
1h08’30, Alex Dima, jurnalist
1h21’32, Teodor Baconschi, diplomat
1h27’43, Marina Constantinescu, jurnalist
1h34’45, Cristi Puiu, regizor
1h45’50, Sever Voinescu, diplomat
1h50’43, Cristian Curte, jurnalist
*Curând vom aduna într-o singură postare toate linkurile către e-sinaxele ținute de Gheronda Efrem în acest an.
Scurtă notă biografică. Arhimandritul Efrem, Starețul Lavrei Vatopedi, s-a născut în 1956 în Cipru. Părinții săi munceau pământul. A absolvit Facultatea de Teologie a Universității din Atena. La 19 ani a ajuns prima dată în Sfântul Munte, unde părintele Efrem Katunakiotul (astăzi canonizat) i-a prezis că se va călugări, deși el se împotrivea gândului. În 1982 a fost tuns în călugărie în obștea de la Nea Skiti a părintelui Iosif Vatopedinul, ucenic al Cuviosului Iosif Isihastul (†1959). Obștea s-a mutat în Mănăstirea Vatopedi în 1990, iar părintele Efrem a fost ales stareț.
Credinţa creştină, pe-nțeles
Credinţa creştină
Pr. Vasile Sorescu
Credinţa creştină este darul lui Dumnezeu în puterea căruia primim ca adevăruri sigure tot ce a descoperit Dumnezeu şi ne învaţă Biserica. Credinţa este, pe de o parte, lucrarea harului divin, iar, pe de altă parte, este (şi) un merit al omului, căci crede numai cine voieşte. Ea este absolut necesară pentru mântuire. De aceea, Domnul Iisus Hristos porunceşte ucenicilor, înainte de înălţare: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi” (Marcu 16, 16).
Este o credinţă cunoscătoare şi o credinţă lucrătoare. Credinţa cunoscătoare este asemănată de Sfinţii Părinţi cu „frunzele pomilor”, iar credinţa lucrătoare cu „roadele”. Credinţa lucrătoare angajează, deci, şi trupul în procesul de mântuire şi se traduce în viaţă prin faptele credinţei. Daca lipsesc faptele credinţei, credinţa cunoscătoare nu are nici o valoare. Deci, nu este de ajuns să crezi că există Dumnezeu şi să cunoşti multe despre Dumnezeu, ci trebuie să trăieşti după voia Lui, împlinindu-i poruncile. Sfântul Iacov spune: „Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea. Tu crezi ca unul este Dumnezeu ? Bine faci, dar şi demonii cred şi se cutremură. Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este ?” (Iacov 2, 18-20).
Adevărul mântuitor a fost descoperit oamenilor de Dumnezeu prin drepţii, patriarhii şi profeţii Vechiului Testament, iar în chip desăvârşit prin Fiul lui Dumnezeu întrupat – Mântuitorul Iisus Hristos, şi se păstrează în Biserică.
Prin descoperirea dumnezeiască, omul a aflat despre realităţile din lumea spirituală, care nu pot fi cunoscute şi cercetate de raţiunea omenească. Astfel, omului i s-a descoperit că după moarte îl aşteaptă viaţa veşnică şi că Dumnezeu, Unul în fiinţă dar întreit în Persoane, este Creatorul cerului şi al pământului. Din lumea creată mai fac parte: îngerii şi demonii, iar undeva, unde numai Dumnezeu ştie, există un loc de fericire eternă, numit rai, şi un loc de osândă şi nefericire eternă, numit iad. Despre Dumnezeu, îngeri, demoni, rai, iad, suflet, etc., omul cunoaşte cu adevărat doar câte i s-au descoperit. Iar cunoaşterea şi înţelegerea realităţilor spirituale se face prin credinţă, aşa cum realităţile materiale, fizice, sunt cercetate şi analizate prin raţiune. Raţiunea este, deci, pentru lucrurile materiale, iar credinţa este calea de cunoaştere a celor spirituale. Şi raţiunea şi credinţa sunt date omului de Dumnezeu. Ele nu se exclud. De aceea, antagonism între adevărata ştiinţă şi adevărata religie este numai în mintea unor oameni „fără Dumnezeu”, nu şi în realitate.
Celor care vorbesc de incompatibilitatea dintre ştiinţă şi credinţă, savantul Pierre Duhen, profesor la Facultatea de Ştiinţe din Bordeaux, între 1895 şi 1916, le striga cu indignare: „Minciună! Minciună în domeniul logicii, minciună în domeniul istoriei. Învăţământul care pretinde să stabilească ireductibil antagonism între spiritul ştiinţific şi spiritul creştin, este minciuna cea mai mare, cea mai îndrăzneaţă din cate au încercat vreodată să înşele pe oameni”. Şi el continua astfel: „Cred din tot sufletul în adevărurile pe care le Dumnezeu ni le-a revelat şi ni le propovăduieşte prin Biserica Sa. Niciodată nu mi-am ascuns credinţa şi nădăjduiesc din adâncul inimii, că Acela de la care o am mă va păzi ca să roşesc vreodată de ea”.
Raţiunea şi credinţa se întrepătrund şi se completează atât în cercetarea celor materiale, cât şi în cercetarea celor spirituale. Căci aşa cum sunt lucrurile materiale, unde predomină cunoaşterea raţională, trebuie să şi crezi în cei de lângă tine, în cunoştinţele şi descoperirile lor, tot astfel şi în cele spirituale, unde prioritate are credinţa, trebuie sa înţelegi, cât este posibil, şi cu mintea cele spirituale, care sunt supraraţionale şi supralogice, şi nu iraţionale şi ilogice. Descoperirea lui Dumnezeu se mai numeşte Revelaţie şi poate fi primită de om, în mod deosebit, prin credinţă, dar şi prin raţiunea iluminată de credinţă.
Sursa: Pr. Vasile Sorescu, „Religia ortodoxă, călăuză pentru credincioşi”, Ed. Saeculum I.O., 1997
Foto: Icoana „Duminica Ortodoxiei”
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
Sfântul Episcop Nicolae Velimirovici: Despre înţelesul cuvintelor lui Hristos: „Nu am venit să aduc pace, ci sabie”
Despre înţelesul cuvintelor lui Hristos:
„Nu am venit să aduc pace, ci sabie”
(Răspuns fierarului Kosta)
Oare un om atât de drept şi de milostiv să nu ştie adâncul înţeles al acestor cuvinte? Eu cred ca ştii şi cauţi doar o întărire. Celor drepţi şi milostivi Dumnezeu Însuşi le descoperă tainele prin Duhul Său. Dacă ai fi fost singurul fierar din Ierusalim atunci când evreii L-au răstignit pe Domnul, nu ar fi avut cine să facă piroanele.
„Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace ci sabie”. Aşa a grăit Domnul. A se citi: „Nu am venit să împac adevărul şi minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, dobitocia şi omenia, nevinovăţia şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona: ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece”.
Cu ce să le tai şi să le desparţi, Doamne? Cu sabia adevărului. Ori cu sabia cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce e totuna: fiindcă adevărul este cuvântul lui Dumnezeu, şi cuvântul lui Dumnezeu este adevărul. Apostolul Pavel sfătuieşte: „luaţi sabia duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu”. Iar sfântul Ioan a văzut în vedenie pe „Fiul lui Dumnezeu în mijlocul a şapte sfeşnice, şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită de amândouă părţile”. Sabia care iese din gură ce altceva poate fi decât cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul adevărului? Această sabie este mântuitoare pentru lume, nu pacea binelui cu răul. Şi atunci, şi acum, şi din veac şi până în veac. Că această înţelegere este dreaptă se vede şi din ce spune Hristos în continuare: ca am venit să despart pe om de tatăl său, şi pe fiică de mama sa, şi pe noră de soacra sa. Căci dacă fiul merge după Hristos, iar tatăl rămâne în întunericul minciunii, sabia adevărului lui Hristos îi va despărţi. Adevărul este mai vrednic de iubit decât tatăl. Şi dacă fiica merge după Hristos, iar mama rămâne îndărătnică în tăgăduirea lui Hristos, ce unire poate fi acolo? Oare nu este Hristos mai dulce decât mama? La fel şi nora şi soacra ei.
Dar să nu înţelegi strâmb – că cel ce Îl cunoaşte şi-L îndrăgeşte pe Hristos trebuie deodată să se despartă trupeşte de rudele sale. Aşa ceva nu scrie. Este destul a fi despărţit cu sufletul şi a nu primi în el nimic din gândurile şi faptele necredinţei; căci dacă credincioşii s-ar despărţi şi trupeşte de necredincioşi s-ar face în lume două tabere potrivnice. Cine i-ar mai învăţa şi îndrepta atunci pe necredincioşi? Şi Domnul Însuşi l-a răbdat lângă Sine pe necredinciosul Iuda trei ani în cap. Înţeleptul Pavel scrie: „că se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă, şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbatul credincios”.
În fine, pot sa-ţi aduc la cunoştinţă felul în care tâlcuieşte duhovniceşte aceste cuvinte ale lui Hristos slăvitul Teofilact al Ohridei: „Prin tată, mamă şi soacră înţelege tot ce este vechi, iar prin fiu şi fiică tot ce este nou. Aşadar, Dumnezeu voieşte ca noile şi dumnezeieştile Lui porunci şi învăţături să biruiască toate vechile noaste obiceiuri şi deprinderi păcătoase”.
Aşadar, cuvintele despre aducerea sabiei pe pământ sunt pe deplin potrivite cu Hristos – Făcătorul de pace şi Dătătorul de pace. El dă cereasca Sa pace, ca pe un balsam ceresc, celor ce cred în El fără făţărnicie. Însă nu a venit să facă pace între fiii luminii şi fiii întunericului.
Sănătate ţie şi copiilor. Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu să fie asupra voastră!
Sfântul Episcop Nicolae Velimirovici – „Răspunsuri la întrebări ale lumii de azi. Scrisori misionare”, Editura Sophia, Bucureşti, 2002.
Foto: Domnul Iisus Hristos cu sabie (frescă, sec. XIV), Mănăstirea Dečani, Serbia. Este una din puținele reprezentări cunoscute în care Hristos poartă sabie.
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
Nouă apariție editorială: „Athos, tărâmul sfințeniei. Întâlniri cu marii părinți athoniți ai veacului al XX-lea”
„Athos, tărâmul sfințeniei. Întâlniri cu marii părinți athoniți ai veacului al XX-lea”
Stefanos Dimopoulos, Editura Doxologia, 2020
Traducere din neogreacă de Elena Dinu
Sfinți și Cuvioși Părinți athoniți precum Efrem Katunakiotul, Emilianos Simonopetritul, Paisie Aghioritul, Ambrozie Lazaris și mulți alții ne vorbesc în cartea cartea „Athos, tărâmul sfințeniei. Întâlniri cu marii părinți athoniți ai veacului al XX-lea”, prin intermediul experiențelor athonite ale doctorului oftalmolog Stefanos Dimopoulos, ucenic al Părintelui stareț Emilianos. Autorul ne oferă prilejul de a respira atmosfera duhovnicească a Grădinii Maicii Domnului, de a cunoaște întâmplări minunate trăite de acesta alături de sfinții athoniți ai veacului trecut.
„Cel care stă în mănăstire chiar și pentru o zi, poate înțelege în chip practic, fără să fi citit în cărți, că aici Liturghia nu se sfârșește cu „Pentru rugăciunile”, ci este o experiență neîncetată a prezenței lui Dumnezeu în toate aspectele vieții. Este de ajuns să pătrundă pentru puțină vreme în viața armonios rânduită a obștii, ca să simtă că slujbele și ascultările nu sunt fapte executate mecanic, ci toate au un conținut duhovnicesc și o semnificație praznicală, fiind cu adevărat o continuă dumnezeiască Liturghie.
Pelerinul înțelege cu ușurință și în chip nemijlocit faptul că într-o mănăstire aghiorită viețuiesc oameni care au adânca simțire a înfierii lor de către Dumnezeu-Tatăl, pe care Dumnezeu le-o dă în dar; ei nu pretind a fi ceva sau cineva, oameni îmbunătățiți sau înțelepți, ci se nevoiesc aspru pentru a ajunge la lipsa de griji, simplitatea inimii, și la încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu și în ocrotirea Preasfintei noastre Maici.”
Arhimandritul Elisei, Starețul Mănăstirii „Simono Petras”
Aruncă o privire în interiorul cărții AICI
Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!
Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea – Sfântul Ioan Gură de Aur (13 / 26 noiembrie)
„Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiului Său Cel Unul-Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, că prin el viată să avem.
Întru aceasta este dragostea, nu fiindcă noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi si L-a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi şi noi suntem datori să ne iubim unul pe altul…
Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (Ioan 4, 9-11, 16)
Dumnezeu şi-a dorit pentru sine o desfrânată: Da, o desfrânată! Despre firea noastră omenească vorbesc. El era înalt, ea umilă. Înalt, însă nu ca statură ci ca fire. Întru totul curat era, fiinţa Lui neprihănită, iar firea Lui fără stricăciune. Neîncăput de minte, nevăzut, necuprins cu gândul, totdeauna fiind şi acelaşi fiind, mai presus de îngeri, mai presus decât puterile cereşti. Biruitor asupra oricărei cugetări, depăşind orice putere a minţii, fără putinţă a-L vedea, cu putinţă numai a crede în El. Îl văd îngerii şi se cutremură. Heruvimii se acoperă cu aripile lor, la vederea feţei Lui toate se tem şi se înfricoşează. De Îşi aruncă privirea Sa spre pământ îl face de se cutremură. De se îndreaptă spre mare, marea se face uscat. El face să apară râuri în pustiu… Ce aş putea să mai spun despre El? Măreţia Lui fără margini, înţelepciunea Lui ce nu poate fi cuprinsă în numere, judecata Lui de nepătruns şi căile Lui de necercetat? El, atât de mare şi preaînalt, şi-a dorit pentru Sine o desfrânată. De ce? Ca să o preschimbe din desfrânată în fecioară. Pentru a deveni mirele ei. Şi ce face pentru aceasta? Nu trimite la ea vreuna din slugile sale, nu trimite vreun înger sau arhanghel, nici heruvimi şi nici serafimi nu trimite. Ci vine El Însuşi. El care o iubea atât de mult. Şi-a dorit pentru Sine o desfrânată? Şi ce face? Pentru că aceasta nu putea să urce la cele de sus, a coborât El la cele de jos. A venit la cortul ei. A aflat-o ameţită de băutură. Şi cum a venit? Fără să-şi dea pe faţă dumnezeirea Sa, ci S-a făcut întru totul asemenea ei, pentru ca nu cumva văzându-L să se înfricoşeze şi să fugă, să o piardă. A aflat-o plină de răni, sălbăticită, stăpânită de demoni. Şi ce face? O ia cu Sine şi o face soţia Sa. Şi ce-i dăruieşte? Un inel! Ce inel? Duhul cel Sfânt. Apoi îi spune:
– Nu te-am sădit oare în Rai?
– Da, îi răspunde.
– Si cum ai căzut de acolo?
– A venit diavolul şi m-a luat din Rai.
– Ai fost sădită în Rai şi te-a scos afară! Iată, te voi acum înlăuntrul Meu. Nu va îndrăzni să se apropie de Mine. Păstorul te va păzi şi lupul nu va mai veni.
– Dar sunt atât de păcătoasă şi plină de necurăţie, a zis.
– Nu te nelinişti, sunt doctor.
Fii, dar, cu multă luare-aminte! A venit să o ia pe desfrânată aşa cum era ea, afundată în necurăţie. Ca să înţelegi cât de mare era dragostea mirelui. Căci aşa este cel ce iubeşte, nu cere socoteală pentru nimic, ci iartă toate păcatele şi greşelile. Fiică a demonilor era, deci, mai înainte, fiică a pământului nevrednică chiar şi pentru pământ. Acum a devenit fiică a Împăratului. Şi aceasta pentru că aşa a hotărât Cel ce iubea atât de mult. Pentru că cel ce iubeşte nu se interesează de purtarea celuilalt. Cel ce iubeşte nu vede lipsa de frumuseţe. De aceea se numeşte dragoste, pentru că adeseori iubeşte şi ceea ce este urât. Aşa a făcut Hristos. A văzut o urâciune, s-a umplut de dragoste pentru ea şi a înnoit-o, a făcut din ea o fiinţă nouă. A luat-o la sine ca pe o soţie, o iubeşte ca pe o fiică, o îngrijeşte ca pe o slujnică şi îi poartă de grijă ca unei fecioare. Ca mire, a luat-o de soţie a Sa. Aducându-Se pe Sine jertfă de curăţire, îi iartă totul. Ca mire păstrează frumuseţea ei şi ca un soţ bun se îngrijeşte să nu-i lipsească nimic.
O mire, care preschimbi urâciunea miresei în frumuseţe!
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
Despre conştiinţă – Sfântul Ioan Gură de Aur (13 / 26 noiembrie)
Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit şi un paznic necontenit: conştiinţa. Într-adevăr, printre oameni nu este nici un judecător care să fie aşa treaz, precum conştiinţa noastră. Dintre judecătorii omeneşti, unii se mituiesc, alţii se câştigă prin măguliri, alţii se intimidează prin ameninţări şi încă multe altele îi împiedică de la judecata cea dreaptă.
Conştiinţa însă, nu se biruieşte prin toate acestea; ci poţi să măguleşti, să dai daruri, să ameninţi sau să faci orice, acest judecător va rosti pururea hotărârea cea dreaptă, chiar şi asupra gândurilor noastre cele mai păcătoase.
De ar fi trecut oricât de mult timp, conştiinţa niciodată nu uită cele petrecute; atât în timpul când se săvârşeşte păcatul, cât şi înainte şi după săvârşirea lui, ea se ridică împotriva noastră ca un martor acuzator. În timpul săvârşirii păcatului suntem beţi şi nu băgăm în seamă conştiinţa, dar după ce am săvârşit păcatul, atunci vine spinul cel amarnic al căinţei.
De aceea vă îndemn, păziţi-vă chiar de la început, să nu zămisliţi în voi o poftă rea; iar dacă am zămislit-o, atunci să înăbuşim în noi sămânţa cea rea. Dacă însă şi la aceasta am fost leneşi, atunci, îndată ce păcatul s-a arătat prin faptă, să-l omorâm prin mărturisire, prin căinţă şi prin paza asupra noastră înşine. De aceea zic: osândeşte păcatul tău, şi te vei libera de o grea povară!
Socoteşte acum înţelepciunea lui Dumnezeu! Conştiinţa nu are trebuinţă să ne pârască necontenit, că noi nu am putea purta o povară aşa grea, dacă ea ar vorbi împotriva noastră neîncetat.
Dumnezeu a rânduit astfel ca să ne mustre conştiinţa de multe ori şi cu sârguinţă, dar nu neîncetat; de multe ori, ca să nu cădem în delăsare, ci să rămânem treji până la moarte; nu neîncetat şi fără răgaz, ca să nu ne descurajăm, ci câteodată să ne liniştim, să ne mângâiem şi să putem iarăşi răsufla.
Mustrarea conştiinţei, iubiţilor, este o ancoră sfântă a sufletului, care nu ne lasă să ne cufundăm cu totul în cursa păcatului. Că nu numai când săvârşim păcatul, ci adeseori mulţi ani după aceea, conştiinţa iarăşi ne aminteşte nelegiuirile noastre cele vechi.
Să ne gândim acum la acest adevăr: o conştiinţă curată este cea mai mare mângâiere în nenorocire. Pentru ce ne temem noi de moarte? Pentru că nu avem o conştiinţă curată. Dacă noi am avea aceasta, nu ne-ar înspăimânta nici moartea, nici foametea, nici pierderea averii, nici orice altceva. Că pe cel bun nu-l pot vătăma toate acestea. Să zicem că i se răpeşte averea; dar el are o comoară în cer! Cineva îl izgoneşte din ţara sa; dar el are ţara sa în cer! Poate că cineva îl fereacă în lanţuri; dar conştiinţa lui îl face pe el un om liber, şi nu bagă în seamă închisoarea cea din afară! Totuşi, poate că cineva ucide trupul lui; totuşi el va învia!
În sfârşit, să ne gândim ce dragoste mare ne-a arătat Dumnezeu, prin aceea că ne-a dat conştiinţa! Fiindcă El cândva are să ne tragă la răspundere pentru păcatele noastre, de aceea a pus în inima noastră pe acest judecător nemituit, pentru că el chiar aici pe pământ, să ne judece pentru păcatele noastre, să ne facă mai înţelepţi şi să ne mântuiască de înfricoşata judecată viitoare; pentru că noi încă de aici să lepădăm păcatele noastre, şi să ne putem duce în acea lume cu veselă siguranţă, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
Apariție editorială: Ierotheos Mitropolitul Nafpaktosului – „Sfântul Grigorie Palama ca aghiorit”
Ierotheos Mitropolitul Nafpaktosului
– „Sfântul Grigorie Palama ca aghiorit”
Editura Egumenița, 452 pagini
Traducere din limba greacă de Ilie Stănuş
Teologia Sfântului Grigorie Palama este teologia Bisericii Ortodoxe. El nu a introdus un nou sistem de învățătură și cunoaștere a lui Dumnezeu, ci a trăit, după care a exprimat ceea ce a întâlnit în Biserică și în Sfântul Munte, trăind ascetic viața în Hristos.
Se știe că teologia ortodoxă este empirică. Asta înseamnă că Sfinții Părinți au teologhisit nu prin speculații și filosofie, ci prin intermediul experienței și al Revelației. Dumnezeu a descoperit adevărul Său Profeților, Apostolilor și sfinților, iar aceștia au povățuit poporul Domnului cu ajutorul acestei descoperiri. Sfântul Grigorie Teologul spune că sfinții teologhisesc asemenea pescarilor, nu aristotelic, adică teologhisesc precum Apostolii, nu în felul în care a făcut-o Aristotel, prin imaginație și speculație. Tocmai acest lucru îl întâlnim și la Sfântul Grigorie Palama. Sursa teologiei sale a fost Revelația lui Dumnezeu.
Prin urmare, teologia Sfântului Grigorie Palama este teologia Bisericii, a Profeților, a Apostolilor și a sfinților, este teologia empirică, teologia Luminii și a Revelației. Aflându-ne pe acest făgaș, putem spune că era teologia aghiorită. Pozițiile sale teologice și modul în care le-a expus trebuie văzute din această perspectivă, adică din perspectiva monahului aghiorit isihast.
vezi și notele de lectură ale regretatului Mircea Stanciu: note de lectura din cartea “Sfântul Grigorie Palama ca Aghiorit”, de mitropolitul Ierothei
Cartea se poate comanda online de la linkul: https://bit.ly/3eYTANA
Rugăciune comună în tot Sfântul Munte Athos către Sfinții Doctori fără de arginți Cosma și Damian, pentru combaterea pandemiei (vineri, 13 noiembrie 2020, ora 18.00)
Dragii noștri, facem și noi cunoscut iubitorilor Sfântului Munte îndemnul primit de la Părinții Chiliei Buna Vestire – Schitul Lacu, din Sfântul Munte Athos.
Vineri, 13 noiembrie 2020, începând cu ora 18.00, se va săvârși ÎN ÎNTREG SFÂNTUL MUNTE Slujba Privegherii pentru izbăvirea de molima pierzătoare (pandemie). Se va citi slujba Sfinților și făcătorilor de minuni doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, fiii Teodotei celei din Asia.
Vă îndemnăm și pe frățiile voastre să ne fiți alături în rugăciune!
Foto credit: Mărturie athonită
Sfântul Munte Athos 