Category Archives: Mănăstiri, Schituri, Sihăstrii, Chilii, Colibe

Corul psaltic al Mănăstirii Simonopetra va participa la prima ediţie a Festivalului internaţional de muzică Bizantină, Brașov, 11 – 15 septembrie 2019

În cadrul știrii Basilica – Tronos va participa la prima ediţie a Festivalului internaţional de muzică Bizantină de la Braşov – aflăm că la prima ediţie a Festivalului internaţional de muzică Bizantină desfăşurat în perioada 11 – 15 septembrie 2019 la Braşov va participa – printre mulți alții – și Corul psaltic al Mănăstirii Simonopetra din Sfântul Munte Athos.

Pe scena festivalului – în afară de grupul Tronos – vor urca nume renumite ale muzicii bizantine precum:

  • Vangelis Gkikas (Grecia)
  • Gherondissa Mariam Skorda (Grecia)
  • Ribale Wehbe (Liban)
  • corul psaltic Sfântul Ioan Damaschin (Serbia)
  • corul psaltic al Mănăstirii Simonopetra (Sfântul Munte Athos)
  • corul academic Byzantion (România)
  • grupul psaltic Nectarie Protopsaltul (România)
  • grupul psaltic Chivotul (România)
  • grupul psaltic Kyrios (România)
  • corul psaltic Filomelos (România)
  • corul Mănăstirii Sinaia (România)

Festivalul se desfăşoară sub patronajul Mitropoliei Ardealului.

Reclame

ÎPS Părinte Mitropolit ANDREI povestește despre întâlnirea sa din 1991 cu Sfântul Paisie Aghioritul

ÎPS Părinte Mitropolit ANDREI povestește despre întâlnirea sa cu Sfântul Paisie Aghioritul (min. 0.45-2.24) în cadrul unei știri TRINITAS despre Mănăstirea Pantocrator de la Beclean – Bistrița Năsăud, singura mănăstire din România închinată Sfântului Paisie Aghioritul.

AUDIO: Să devenim artiști în viața noastră! – Cuviosul Sofronie Saharov

AUDIO: Să devenim artiști în viața noastră! – Cuviosul Sofronie Saharov

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

AUDIO: Grupul Nectarie Protopsaltul – Slujba Vecerniei Nefăcutei de Mână Icoane „Prodromița”

„Slujba Paraclisului nefăcutei de mână icoane PRODROMIȚA” – Cântări interpretate de grupul psaltic NECTARIE PROTOPSALTUL condus de Sabin Preda.

Slujba a fost alcătuită în grecește de Dr. Haralambos Busias, imnograful Patriarhiei Alexandriei, și a fost tradusă de diaconul Constantin-Cornel Coman, păstrându-se metrica originalului.

Achiziționați CD-ul de >> AICI <<

Prima biserică românească din Muntele Athos închinată Sf. Paisie Aghioritul va fi sfinţită luna aceasta

Prima biserică ridicată de monahii români din Sfântul Munte în cinstea Cuviosului Paisie Aghioritul, unul dintre părinții harismatici ai secolului trecut, va fi sfințită la finalul lunii iulie.

Construcția bisericuței Cuviosului Paisie Aghioritul a început la Chilia Buna Vestire a Schitului românesc Lacu acum patru ani, în 2015, iar pictura acesteia în anul 2017.

„Aceasta este – din câte știm – a treia bisericuță ridicată în Sfântul Munte Athos în cinstea Cuviosului Paisie Aghioritul”, a declarat pentru Agenţia de ştiri Basilica pr. Paisie de la Chilia Bunei Vestiri – Schitul Lacu.

După ce a avut loc canonizarea Părintelui Paisie de Sinodul Patriarhiei Ecumenice, în mai multe colțuri ale lumii au fost construite biserici în cinstea cuviosului.

Prima biserică din Sfântul Munte a fost sfințită la începutul acestui an în zona Kapsala de Mitropolitul Pantelimon de Xanthi.

În România, Sfântul Paisie Aghioritul a devenit ocrotitorul primului locaș de cult la scurt timp după canonizare, biserica fiind localizată în satul clujean Săvădisla.

Chilia „Buna Vestire” este una dintre cele mai cunoscute chilii româneşti din Sfântul Munte. Ea aparţine de Schitul Lacu a cărui primă consemnare istorică datează de la începutul secolului al XVIII-lea.

Slujba de sfinţire va fi oficiată joi, 25 iulie 2019, de Înaltpreasfinţitul Părinte Pavel, Mitropolit de Drama, în ziua sărbătorii Sfântului Paisie potrivit calendarului iulian nerevizuit.

În ajunul sfințirii va fi oficiată Slujba Privegherii, iar răspunsurile liturgice vor fi oferite de grupurile psaltice Tronos și Psaltis.

Sfântul Paisie nu a fost ales întâmplător ca ocrotitor al lăcaşului de cult, a spus părintele Paisie de la Chilia Buna Vestire.

„Hramul bisericuței a fost stabilit mai ales datorită faptului că – pe linie duhovnicească – suntem nepoții Cuviosului Paisie Aghioritul. Starețul Chiliei, Ieromonahul Ștefan Nuțescu este fiu duhovnicesc al Cuviosului Isaac Libanezul, unul dintre ucenicii cei mai apropiați ai Cuviosului Paisie”.

Obștea chiliei românești din Athos este cea care a făcut cunoscute viața și învățăturile Cuviosului Paisie Aghioritul pentru publicul român prin activitatea de traducere din limba greacă a aproximativ 20 de volume.

Biserica va avea ca hram secundar sărbătoarea Prorocului și Împăratului David.

Sfântul Paisie Aghioritul

Sfântul Paisie a fost canonizat de Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice în data de 13 ianuarie 2015, la 21 ani de la moartea sa.

În calendarul liturgic românesc a fost trecut începând cu anul 2016.

Sfântul Paisie Aghioritul s-a născut în iulie 1924 și a devenit monah în Sfântul Munte în anul 1949.

A trecut la cele veşnice în data de 12 iulie 1994.

Foto credit: Chilia Buna Vestire-Schitul Lacu

Sursă: Basilica

VIDEO: Fericirile monahilor athoniți. Un interviu nou cu Monahul Pimen Vlad, starețul Chiliei Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Schitul Lacu, Muntele Athos

Un interviu realizat cu monahul Pimen Vlad, starețul Chiliei Intrarea Maicii Domnului în Biserică din Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos. Aflați detalii neștiute despre chemarea tainică a călugăriei și fericirea de a sluji Domnului.

Realizator Cristi Bumbenici

Mai multe informații cu și despre Părintele Pimen găsiți urmând categoria: Pimen Vlad 

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

 

Mitropolit Antonie de Suroj: Stareţul Siluan

În 1938 un om a murit la Muntele Athos (1). Era un om simplu, un ţăran din Rusia care a venit la Muntele Athos pe când avea în jur de douăzeci de ani, rămânând acolo pentru următorii cincizeci. Era un om de o simplitate extremă. Se dusese la Athos pentru că citise într-o broşură despre Sfântul Munte cum că Maica Domnului îşi dăduse cuvântul că va sprijini şi se va ruga pentru oricine I-ar sluji Domnului în aceste mănăstiri. Deci şi-a părăsit satul lui, spunându-şi: „Dacă Maica lui Dumnezeu este gata să mă păzească, atunci mă duc acolo, iar datoria ei e să mă mântuie”.

A fost un om cu totul deosebit şi, pentru o lungă perioadă de timp, a fost însărcinat cu administrarea atelierelor mănăstirii. În acestea lucrau ţărani ruşi tineri care veneau pentru un an sau doi pentru a face ceva bani, punând efectiv bănuţ peste bănuţ pentru a se putea întoarce în satele lor cu o sumă oarecare şi, în cazul cel mai fericit, pentru a-şi întemeia o familie, înjghebându-şi un bordei şi cumpărând cele de trebuinţă pentru cultivarea pământului.

Într-o zi, unii călugări, care se ocupau de alte ateliere, i-au zis: „Părinte Siluan, cum se face că oamenii care muncesc la tine fac o treabă aşa bună, deşi nu îi supraveghezi, pe când noi ne petrecem tot timpul uitându-ne după ei, şi cu toate acestea ei încearcă în permanenţă să ne înşele?”

Părintele Siluan spuse: „Nu ştiu. Nu pot să vă spun decât ce fac eu. Când ajung dimineaţa la ateliere, nu vin niciodată fără să mă fi rugat pentru aceşti oameni, şi vin aici cu inima plină de compasiune şi dragoste pentru ei, iar când intru în atelier am lacrimi în suflet pentru dragostea ce le-o port. Iar apoi le spun ce au de făcut în ziua aceea, şi cât timp ei muncesc eu mă rog pentru ei, deci mă duc în chilia mea şi încep să mă rog pentru fiecare din ei în parte. Stau înaintea lui Dumnezeu şi spun: «O Doamne, pomeneşte-l pe Nicolae. Este tânăr, de-abia a împlinit douăzeci de ani şi şi-a lăsat soţia în sat, care este şi mai tânără decât el, împreună cu primul lor copil. Ce lipsuri trebuie să fie acolo, încât a trebuit să-i lase, fiindcă nu se mai putea hrăni din munca lor de-acolo! Păzeşte-i în absenţa lui. Apără-i împotriva oricărui rău. Dă-le lor curaj să înfrunte acest an şi să ajungă la bucuria întâlnirii, având destui bani, precum şi destul curaj pentru a înfrunta greutăţile»”.

Şi adăugă: „La început mă rugam cu lacrimi de compasiune pentru Nicolae, pentru tânăra lui soţie, pentru pruncul lor, dar, pe când mă rugam, simţirea prezenţei divine începea să crească în mine, şi la un moment dat Nicolae, soţia lui, copilul lor, satul lor au dispărut şi nu mai ştiam altceva decât de Dumnezeu; eram tras de simţirea prezenţei divine tot mai în adânc, până când dintr-o dată, în inima acestei prezenţe, am întâlnit iubirea dumnezeiască îmbrâţişându-i pe Nicolae, pe soţia şi copilul lui, iar acum am început să mă rog din nou, dar cu iubirea lui Dumnezeu pentru ei; însă am fost din nou atras în adâncuri, şi acolo am dat iarăşi peste iubirea dumnezeiască. Şi astfel, spuse stareţul, îmi petrec zilele, rugându-mă pe rând pentru fiecare din oamenii aceia, unul după altul, iar la sfârşitul zilei mă duc la ei, le spun câteva cuvinte, ne rugăm împreună, după care ei se duc la odihna lor. Iar eu mă duc să-mi împlinesc slujirea mea cea călugărească”.

Poţi vedea aici felul în care rugăciunea contemplativă, compasiunea, rugăciunea activă apăreau ca o nevoinţă şi ca o luptă, pentru că nu însemnau doar a spune „Pomeneşte-l, Doamne, pe cutare şi pe cutare”, însemna ceasuri întregi petrecute doar într-o rugăciune plină de compasiune şi într-una plină de iubire, amândouă unindu-se într-una singură.

Notă:

(1) S-a scris o carte despre viaţa lui: Arhimandritul Sofronie, “The Undistorted Image”, the Faith Press, 1958. (între timp au apărut o mulţime de cărţi despre stareţul Siluan, care a fost, de altfel, canonizat în 1987. Un număr important dintre acestea, precum şi propriul său volum de înseninări duhovniceşti „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, Deisis, 1994, au apărut deja în limba română, iar altele sunt în curs de apariţie – n. tr.)

Sursă: Școala rugăciunii, Mitropolit Antonie de Suroj, editura Sophia. Traducere din limba engleza de Gheorghe Fedorovici.

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Fotografii rare (1988): Schitul Prodromu văzut de Zbigniew Kosc. Portret al Părintelui Iulian Prodromitul la 62 de ani

Din când în când apar în spațiul online noi fotografii vechi athonite. Cele ale artistului fotograf și doctor în psihologie socială, Zbigniew Kosc (născut în Polonia în 1951, ce locuiește în Amsterdam, Olanda) erau cunoscute celor preocupați de viețuirea athonită datorită site-ului său, în special portretele făcute, tot în 1988, pustnicului sârb Ștefan din Karoulia, dar nu numai. Zbigniew a publicat, de asemenea, și un album cu fotografiile sale athonite încă din 1988 și a avut numeroase expoziții.

De curând însă, Zbigniew Kosc a făcut publice pe câteva grupuri fb dedicate vieții athonite și alte imagini din pelerinajele sale din 1983, 1985, 1987, 1988, 1989, dar și din 2015. Astfel am putut descoperi aceste instantanee fotografice vechi de 31 de ani, de la Schitul Românesc Prodromu, din perioada când creștinii din fostul bloc comunist nu ajungeau la Muntele Athos.

Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul avea în aceste imagini 62 de ani. Anul acesta, 2019, a împlinit venerabila vârstă de 93 de ani.

Fotografiile apar aici cu acordul lui Zbigniew Kosc, dat încă din anul 2012.

Recomand de pe site-ul artistului fotograf Zbigniew Kosc și următoarele linkurile : Athos / Athos Gallery / Athos color

LD

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Înălțarea Domnului în Schitul Lacu – 2019 (secvențe video)

Credit marturieathonita.ro YouTube channel

Cuvinte de folos de la Părintele Dionisie Ignat de la Colciu (audio)

p. Dionisie Ignat – Rugăciunea inimii

p. Dionisie Ignat – Spovedania deasă

p. Dionisie Ignat – Sfințenia vieții

p. Dionisie Ignat – Să nu fim nepăsători

p. Dionisie Ignat – Paza minții

sursa Har și Bucurie! YouTube channel / Pr. George Cetănaș

Părintele Dionisie Ignat s-a născut la 22 septembrie 1909, în comuna Vorniceni din judeţul Botoşani, într-o familie de ţărani cu opt copii. La botez a primit numele Dumitru, fiind mezinul familiei. Tatăl său, Ioan, a fost un om foarte credincios, dar a murit când Dumitru avea doar un an şi ceva. Din cauza condiţiilor vitrege din timpul Primului Război Mondial şi de mai apoi, tânărul Dumitru a absolvit doar patru clase primare, de fiecare dată fiind premiant, şi doi ani de şcoală profesională. Fiind foarte apropiat de fratele său Gheorghie, mai mare decât el cu zece ani, Dumitru l-a urmat în viaţa monahală, mai întâi în România, începând din 1923, şi apoi la Muntele Athos, trei ani mai târziu.

În timp ce Gheorghie a primit numele de Ghimnazie la Schitul Măgura din Moldova, unde a fost hirotonit ierodiacon, Dumitru avea să devină monah în Muntele Athos. Cei doi fraţi au intrat în Sfântul Munte în ziua de 6 septembrie 1926, împreună cu încă doi tovarăşi, veniţi şi ei de la Schitul Măgura. Dumitru avea pe atunci doar 17 ani. După un scurt pelerinaj prin Athos, fraţii Ignat au încearcat să se stabilească la Schitul Românesc Prodromu, dar nu sunt primiţi, din cauza problemelor existente în acea vreme la schit. Împreună cu un alt călugăr român, schimonahul Sebastian, Părintele Ghimnazie şi cu Dumitru împrumută o sumă apreciabilă de bani şi cumpără Chilia „Bunavestire” de pe teritoriul Mănăstirii Pantokrator. Pentru a-şi putea plăti datoria, cei doi fraţi muncesc din greu, timp de trei ani, ca argaţi la Mănăstirea Iviron.

Deşi viaţa le era foarte aspră, la Chilia „Bunavestire” Dumitru şi părintele Ghimnazie au avut cele mai mari bucurii duhovniceşti, care i-au ajutat să treacă cu bine peste multele ispite ale demonilor. În 1927 Dumitru este tuns călugăr cu numele Dionisie, iar în 1931 este hirotonit ierodiacon. După moartea părintelui Sebastian, stareţul lor, fraţii Ignat merg în 1933 la Chilia „Sfântul Tihon din Zadonsk” din Kapsala , condusă de Stareţul Ghedeon Chelaru. Împreună cu acesta, vor prelua din 1937 Chilia Sfântul M. Mc. Gheorghe – Colciu, pe care au refăcut-o din temelii şi de care Părintele Dionisie nu se va mai despărţi niciodată. Este făcut ieromonah în 1937 la Chilia „Sfântul Tihon”, de către Episcopul Sfântului Munte, Ierotei, iar duhovnic devine în 1945. Decenii la rând Bătrânul Dionisie s-a nevoit în tăcere, urmând exemplul de viaţă al fratelui său, Părintele Ghimnazie, care ajunsese la o mare sfinţenie înainte de sfârşitul său pământesc, în 1965.

După moartea Părintelui Ghedeon Chelaru, în 1979, Părintele Dionisie a devenit conducătorul chiliei, avându-l alături pe schimonahul Ioan Şova, iar celor doi li s-au adăugat în următoarele decenii şi alţi vieţuitori. Bucurându-se de-a lungul vieţii de sfaturile duhovniceşti ale unor părinţi sporiţi, ca Antipa Dinescu, Elisei Filibiu, Macarie Untan, Ioan Guțu şi Dometie Trihenea, Stareţul Dionisie a devenit unul dintre cei mai experimentaţi părinţi duhovniceşti din Sfântul Munte, deopotrivă pentru monahii români, greci sau de alte neamuri, dar şi pentru miile de pelerini veniţi din întreaga lume ca să găsească la Colciu linişte sufletească şi sfat duhovnicesc. Bătrânul Dionisie a trecut la cele veşnice în 28 aprilie/ 11 mai 2004, la vârsta de 95 de ani, dintre care 78 de ani petrecuţi în Sfântul Munte.

Din Stareţul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Ahtos, Editura Prodromos, 2009.

Gheronda Emilianos in jurnalul athonit al unui călugar catolic trapist

Filă de jurnal – 19 iunie 1976

După Liturghie, Egumenul (Emilianos n.edit.) a trimis să fiu chemat la dânsul și am petrecut dimineața împreună – un adevărat dar.

Părintele m-a întrebat ce asemănări și diferențe găseam între mănăstirea noastră din Spencer și aceasta. Găsesc o mare asemănare, dar totuși, sunt diferențe. Duhul iubirii, al bucuriei și al rugăciunii, care predomină aici, este același cu cel de acasă. Sunt diferențe superficiale, și anume că aici slujbele sunt grupate, ceea ce face ca ele să se întindă mult în biserică, amestecul pelerinilor în arhondaric, (în special în biserică și la trapeză), vorbăria din zona chiliilor. În mod deosebit, am indicat trei diferențe asupra cărora Părintele a dezvoltat.

1. Contradicția dintre deosebita cinstire a lui Dumnezeu, exprimată în nenumărate chipuri în slujbele și viețuirea lor, și marea libertate existentă în biserică: monahii umblau încolo și încoace, intrau, ieșeau și vorbeau.

Părintele a început a grăi despre diferențele de abordare mistică în Ortodoxie și în Occident, cea protestantă și cea catolică. (La început nu am realizat că răspundea comentariului meu, dar în timp ce puncta toate cele exprimate, am fost uimit de gândirea lui sintetică.)

În anumite locuri din Grecia, mișcarea pietistă, influențată pregnant de Occidentul protestant, a căutat să aducă disciplină și ordine în biserici. Dar nu asta găsești în sate și în mănăstiri.

Părintele a continuat: pe măsură ce omul se deschide către Dumnezeu, Dumnezeu îi cucerește sufletul și îl poartă dincolo de concepte și idei, trăind dulcea experiență lăuntrică a Lui Însuși. Când această experiență trece, omul este nefericit. Nimic din cele create nu mai au sens pentru el. Ar vrea să fie slobozit din legăturile sale și să treacă în împărăția cerurilor. Ar vrea să meargă într-o peșteră, unde să poată plânge și suspina după Dumnezeu. El adoptă, însă, o perspectivă eshatologică. Vede totul întru desăvârșirea a lui Hristos Cel Înviat – florile, păsările zburătoare, dansul polieleului, oamenii, îngerii, Hristos, slăvita Treime, toate sunt una, într-o comuniune a iubirii.

Toate sunt cuprinse în Hristos Dumnezeu, și astfel, când cineva merge la biserică pentru a sluji lui Dumnezeu, face experiența unității a toate. Acest lucru nu se dobândește printr-o teologie conceptuală – este o comuniune. Poate că cineva din apropiere, a adormit. Lasă-l să doarmă. Ce este mai firesc decât să doarmă cineva în casa Tatălui său? Activitatea din biserică se poate desfășura potrivit slăbiciunii omenești, sau Sfântului Duh, sau simplelor necesități. Biserica nu este ceva din afara vieții cotidiene a monahului. Întreaga sa viață este în biserică. Iar necesitățile obișnuite continuă: monahul trebuie să organizeze slujbele, să găsească textele potrivite, să informeze un frate despre ceva tocmai amintit, să meargă și să se îngrijească de un anumit lucru, etc.

Poate că omul simplu nu are capacitatea de a exprima lucrul acesta atât de bine, dar este obișnuit între ortodocși, deși trăit la diferite grade de intensitate. „Rostirea” rugăciunilor și „efectuarea” slujbelor este o atitudine străină, venită din Occident. Pentru ortodocși este o chestiune de poziție, o poziție de mărire, de slujire, de prezență înaintea lui Dumnezeu. Fără aceasta, Ortodoxia s-ar sfârși, viața lăuntrică ar fi zădărnicită, Biserica s-ar îndrepta către o activitate pur socială.

2. A doua remarcă pe care am făcut-o, cuprindea ceva din același paradox: cum se face că monahii îl cinstesc atât de mult pe Părintele Duhovnicesc și în același timp au atâta familiaritate cu el? Mai mult, însă, eram interesat de rolul Părintelui Duhovnicesc în viața monahală.

Părintele Emilianos și-a început răspunsul prin a spune că ceea ce reprezintă Sinoadele pentru Biserică, reprezintă și Părintele Duhovnicesc pentru fiecare în parte. Biserica – Sinoadele episcopilor – nu a dat vreun canon cu privire la Părintele Duhovnicesc. Nici nu intervine în ceea ce privește rolul acestuia. Credincioșii merg la biserică pentru slujbe, Botez, Împărtășanie, pocăință, dar pentru viața lor duhovnicească merg la un Bătrân. Bătrânii cunoscuți au atras oameni din toate părțile.

Biserica Ortodoxă a suferit multe influențe din Occident: în timpul perioadei bizantine – în secolul al zecelea; în timpul cruciadelor – în secolul al doisprezecelea; în secolele treisprezece-paisprezece – printre slavi, și mai ales cu uniații din Polonia; și după eliberarea grecilor de sub turci, în anul 1830, când noii conducători germani au adus preoți protestanți. Astăzi, majoritatea teologilor ortodocși studiază în Occident, și mare parte din teologia predată în universitățile grecești poartă influența protestantismului. Dar oamenii simpli n-au fost atinși de lucrul acesta, căci au ca repere Părinții Duhovnicești.

Părintele Emilianos a subliniat faptul că în Ortodoxie, creștinul nu merge să se alăture unei mănăstiri, ci mai întâi caută sau găsește un Părinte Duhovnicesc, iar apoi rămâne alături de el, fie într-o mănăstire, fie într-un oraș.

Am întrebat cum poate înțelege cineva dacă a fost voia lui Dumnezeu ca el să devină Părinte Duhovnicesc.

Părintele a răspuns zicând că aceasta este o întrebare pe care un ortodox nu s-ar gândi niciodată să o formuleze. Creștinii au primit libertatea duhului. Dacă cineva vrea să devină monah, devine monah. Invitația este dată tuturor. Dar nimeni nu devine Părinte Duhovnicesc pentru că asta caută sau dorește. Este lucru contrar paternității firești. În acest caz, fiul devine fiu al tatălui său fără voia sa. Tatăl este cel care hotărăște să devină tată, și își aduce fiul pe lume. În ceea ce privește paternitatea duhovnicească, fiul este cel ce caută, iar Părintele acceptă rolul paternității, dar cu teamă și neliniște. Lucrul acesta se poate petrece în două feluri: fiul vine căutând un Părinte, iar Părintele îl duce la propriul său Părinte, care în loc să-l accepte ca pe un nou fiu, binecuvintează ca el să devină fiul fiului său. Sau, cel mai adesea, Părintele ajunge să recunoască faptul că Dumnezeu Tatăl, prin Fiul Său, Hristos, a suflat viață în cel ce-l caută, prin el, și că este într-adevăr, un părinte. Poate accepta această realitate, numai știind că viața vine de la Dumnezeu Tatăl, și de la El vor veni și toate celelalte, pentru că Tatăl va fi cu el la fiecare pas.

Am întrebat dacă atunci când cineva își pierde Părintele Duhovnicesc – dacă acesta moare sau merge în pustie – își alge un altul?

Aceasta este o pricină de imensă durere pentru fiu. El poate avea un singur părinte, după cum afirmă Sfântul Apostol Pavel. Dar nu va rămâne fără un călăuzitor pe calea ascultării. Obștea va alege un nou Egumen. De bunăvoie, dacă are putința, monahul îl va alege ca Părinte Duhovnicesc. În orice caz, va asculta de el. Poate, în timp, va găsi pe altcineva, și va înțelege că acela este adevăratul său Părinte, iar nu cel dintâi.

3. A treia diferență pe care am remarcat-o, a fost marea libertate existentă aici, unde nu se impune nimănui participarea la slujbe, la masă, la muncă, etc. Pe când la noi, sunt toți așteptați la cor, nevoiți să se prezinte la timp, să cânte, să meargă la trapeză, etc. Ne este teamă să îngăduim o astfel de libertate, căci se va nărui totul.

Părintele era de părere că ar fi fost bine să aflăm mai multă libertate în mănăstirile noastre, dar dacă am merge atât de departe ca ortodocșii, am ieși din duhul Bisericii Romano-Catolice și oamenii ar interpreta acest lucru drept frivolitate. I-am spus că sunt de părere că o astfel de libertate funcționează bine aici, pentru că aici există o adâncă unitate, Egumenul fiind și Părintele Duhovnicesc al întregii chinovii. Părintele Emilianos a răspuns zicând că acolo unde acest lucru nu este valabil, și există mai mulți Părinți Duhovnicești, tot nu este nicio problemă, dacă monahii au râvnă. Egumenul are ultimul cuvânt în ceea ce privește ascultarea, iar monahii îl primesc.

Părintele a vorbit despre situația actuală a mănăstirii. Monahii bătrâni de aici sunt râvnitori. Părintele nu știe cine le este călăuză duhovnicească. Ei merg la el pentru toate nevoile. Când aud că își propune să facă ceva, vorbesc între ei despre acest lucru, iar cel mai adesea împotrivă. Dar odată ce Părintele hotărăște ceva, aceștia primesc hotărârea lui din toată inima.

Monahii bătrâni au un mare atașament pentru tipic. Când a sosit aici obștea cea nouă, ei erau încă destul de activi, și de câte ori cineva făcea o greșeală, trei sau patru se grăbeau să îl corecteze, iar slujba se oprea câtă vreme se discuta despre acea greșeală. Era un monah bătrân, (a murit anul trecut), care obișnuia să stea afară, lângă sobă, alături de alți părinți, încălzindu-se și vorbind. Dar acesta auzea tot ce se citea la slujbă. De câte ori remarca o greșeală, intra în fugă. Egumenul făcuse câteva modificări pentru a întâmpina nevoile noii chinovii. Bătrânul monah intra în grabă de îndată ce auzea modificarea, dar când i s-a spus că Egumenul a hotărât asupra ei, a primit numaidecât. Adevărata libertate îl face pe om să se supună.

Dacă Egumenul îi cere unui monah să meargă la închisoare pentru șase luni, acesta va merge. Dacă refuză, Egumenul va zice – „bine”. Nu există nicio constrângere. Dar monahul va merge pentru că i se cere.

Am fi putut continua conversația, dar a bătut clopotul pentru masă. Egumenul vorbește cu multă energie și mult entuziasm; chipul și mâinile sale sunt foarte expresive. Stă la o masă mică, așa cum se cere aici prelaților, pe care se află întotdeauna cafea sau suc de fructe. Dar toate formalitățile sunt depășite de o comunicare însoțită de mare grijă și dragoste. Conversația este întreruptă de un telefon sau de un ciocănit în ușă, dar Părintele o reia întotdeauna chiar de unde a lăsat-o. Vorbește cu mare claritate și stil. Barba a început să-i cărunțească ușor, iar cutele din colțurile ochilor au devenit mai pronunțate. Mi s-a spus că suferă de ulcer, dar vitalitatea sa pare să contrazică zvonul. Alimentația de aici este cât se poate de proastă pentru ulcer – două mese grele pe zi, la mari intervale de timp, cu multă fasole și vin. Părintele nu vine prea des la mesele de la trapeză, așa că sper să i se administreze o alimentație mai nimerită la stăreție.

Părinții din obștea de aici, și mulți alți fii, de asemenea, sunt vădit binecuvântați cu un foarte înțelept și sfânt Părinte Duhovnicesc. Pe măsură ce îmi vorbea, de dimineață, despre viața mistică, era limpede că vorbește din experiență. A subliniat iarăși și iarăși idei precum bucuria, libertatea și părtășia la o dănțuire cerească. Pot fi rânduite legi și canoane, dar omul duhovnicesc nu poate fi limitat de ele. El trebuie să urmeze mișcarea Duhului. Acesta este ca David înaintea chivotului; trebuie să își lepede hainele și să dănțuiască înaintea Domnului. Cei care se uită în jos, de la ferestre, nu pot înțelege și îl disprețuiesc.

În ceea ce privește rolul Părintelui Duhovnicesc, Părintele Emilianos mi-a recomandat să citesc pe Sfântul Simeon Noul Teolog, și „Cuvântul către păstori” de la finalul „Scării” Sfântului Ioan Scărarul.

Dacă cineva vine în Athos și se așteaptă să fie călăuzit de un maestru, ca în Occident, va fi dezamăgit. Monahii împărtășesc cu bucurie din realitatea lor duhovnicească, dar dacă cineva pune o întrebare personală, sau exprimă o preocupare personală, el este direcționat, cu smerenie, către Părintele Duhovnicesc.

Părintele Duhovnicesc trebuie abordat cu smerenie și respect. Acesta ascultă cu dragoste, le ia pe toate în inima sa și le pune înaintea Domnului. De obicei se mulțumește să răspundă numai printr-un „cuvânt”, lăsând Domnului să dezvăluie înțelesul și să întâmpine toate nevoile.

Părintele Emilianos este, într-adevăr, ca acel cărturar învățat întru ale împărăției cerurilor despre care vorbește Iisus – este „asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi și vechi.” (Matei 13, 52)

Fragment tradus din cartea O Holy Mountain!, M. Basil Pennington, 1978, pp. 96-100.
Traducere din limba engleză, © Elena Dinu (2019)

Autorul, M. Basil Pennington (1931–2005), a fost un călugăr catolic trapist, preot și scriitor din Spencer, Massachusetts, autor, printre altele, al unui jurnal de călătorie în Sfântul Munte, (1976), publicat în anul 1978, cu titlul „O Holy Mountain!”

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos. 

 

Mănăstirea athonită Sfântul Pantelimon (Russikon), grav afectată de incendiu

Un incendiu a izbucnit duminică, 19 mai, la mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon din Sfântul Munte, provocând mari pagube ce încă nu au fost pe deplin estimate. Din fericire, nu s-au înregistrat pierderi umane, și niciunul dintre sfintele odoare ale mănăstirii nu a fost afectat, relatează Tsargrad.

Cu toate acestea, pagubele sunt de proporții considerabile, iar pierderile materiale sunt destul de mari. Într-un interviu acordat pentru Tsargrad, Starețul mănăstirii, Arhimandritul Evloghie (Ivanov) a explicat că în timpul nopții de sâmbătă spre duminică, încăperea în care se aflau generatoarele mănăstirii și alte echipamente tehnice, a luat foc și a ars în întregime. Nu se știe ce anume a pricinuit focul. A fost salvat un singur generator de putere mică, cel care alimentează bucătăria. Chiar și în biserică toate luminile sunt stinse.

Viața mănăstirii continuă, desigur, dar părinții nu mai pot primi pelerini momentan, iar cei aproximativ 150 de pelerini găzduiți în mănăstire în timpul incendiului, au fost nevoiți să plece, deoarece echipamentul necesar slujirii pelerinilor nu poate fi utilizat.

Mănăstirea a suferit o mare lovitură economică din pricina incendiului, întrucât multe dintre atelierele sale – de metalurgie, tapiserie, sudură – necesită curent electric, iar în cel mai bun caz, potrivit Părintelui Evloghie, abia într-o lună de zile își vor putea relua activitatea.

Părintele Evloghie a subliniat faptul că niciun om nu a fost vătămat în incendiu și nici vreunul dintre sfintele odoare, iar viața liturgică a mănăstirii se desfășoară netulburată.

În mănăstire continuă să viețuiască aproximativ 100 de călugări și un număr mic de muncitori.

În încheiere, citând ultimele cuvinte ale Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur, care a adormit în exil, Părintele Evloghie a rostit: ‚Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”

Traducere din limba engleză după orthochristian.com de Elena Dinu
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos.

Foto sus: © afonit.info
Foto medalion: Starețul Evloghie al Russikonului – arhiva blogului
Foto jos: © Laurențiu Dumitru

 

Adormirea părintelui Emilianos Vafeidis sau moartea ca desăvârşire în iubire. Mărturia Părintelui Agapie Corbu

În dimineaţa zilei de 9 mai, cu puţin timp înainte de începerea Sfintei Liturghii, Gheronda Emilianos Simonopetritul, cunoscut şi iubit în toată lumea ortodoxă, a trecut lin şi imperceptibil la Domnul, ca un prunc care adoarme în braţele blânde ale mamei. A plecat de „de la moarte la viaţă” (Ioan V, 24), lăsând Bisericii o moştenire duhovnicească a cărei importanţă va fi conştientizată tot mai bine odată cu trecerea vremii: două obşti monahale exemplare, o mulţime de ucenici în diferite locuri ale lumii şi nenumărate omilii duhovniceşti. Într’una dintre aceste sinaxe, în care gheronda le vorbea monahilor săi despre moarte, el spunea: Întreaga noastră viaţă pământească este o pregătire pentru veşnicie, dar fiecare dintre noi pleacă din această viaţă într’un mod diferit. În acea clipă ne vor îmbrăţişa cerurile, ne va îmbrăţişa Dumnezeu, ne va îmbrăţişa Împărăţia cerurilor, ne va îmbrăţişa acoperământul Împărătesei noastre, Născătoarea de Dumnezeu (1) şi, de aceea, pentru noi, ca monahi şi creştini, moartea este „împlinirea finală a viselor noastre”. Poate că în aceste câteva cuvinte se concentrează nu numai viziunea părintelui Emilianos asupra morţii, ci şi întreaga sa învăţătură duhovnicească şi povăţuire monahală, care urmăresc pregătirea sufletului pentru acest moment unic, inevitabil şi măreţ.

Născut în 1934, în Pireu, într’o familie de greci emigraţi din Asia Mică, gheronda Emilianos a studiat la Atena Dreptul şi Teologia. Deşi iniţial dorea să se dedice unei vieţi de misionar creştin, a căzut el însuşi victimă „misionarismului” tăcut al harului dumnezeiesc, care i’a robit inima spre iubirea lui Iisus Hristos. Şi care e calea cea mai potrivită pentru a cultiva cineva această iubire pentru Domnul? Monahismul, de bună seamă. Ca urmare, părintele Emilianos a intrat în cinul monahal, începând viaţa monahală la mănăstirea Dusiko (9 decembrie 1960), aflată într’o indescriptibilă paragină duhovnicească şi materială, ca mai toate mănăstirile greceşti şi din Sfântul Munte din acea vreme. Contrastul radical dintre înflăcărarea căutărilor inimii lui şi realitatea găsită era atât de mare, încât, în scurtă vreme, pe tânărul ieromonah Emilianos (hirotonit preot la 15 august 1961) avea să’l încerce adânca şi neagra deznădejde. Dar ea a fost repede transformată de părinte în strigăt de rugăciune dintru adâncuri, în acea rugăciune căreia Dumnezeu niciodată nu’i spune „nu”.

Elanului său lăuntric către Cel dorit i s’a răspuns de Sus cu descoperiri şi experienţe duhovniceşti, care au dat concreteţe harică tuturor celor citite în scrierile Părinţilor Bisericii. Învăţăturile care odinioară îi înflăcăraseră râvna au fost transformate de harul dumnezeiesc în trăire, în experienţă personală, în vedere a lui Dumnezeu, devenind propria’i stare lăuntrică şi bogăţie duhovnicească. Cu neputinţă de stăvilit, cuvântul său a început să curgă, împărtăşind harul şi altora. Prin rugăciune, prin Liturghie, prin prezenţa sa plină de nobleţe duhovnicească şi, mai ales, prin cuvânt, gheronda Emilianos – devenit în decembrie 1961 egumen al mănăstirii „Schimbarea la Faţă” de la Meteore – a aprins inimile tinere, curate şi vii ale multor tineri, şcolari şi liceeni, dintre care cei mai mulţi au devenit monahi şi monahii în obştile pe care le’a întemeiat la Simonos Petras (1974) şi Ormylia (1975). Acestor ucenici li se datorează şi părtăşia noastră, a celor de departe, la „cuvântul viu şi lucrător” (Evrei IV, 12) al lui gheronda Emilianos, maicile de la Ormylia îngrijindu’se de gruparea şi editarea tematică a omiliilor şi sinaxelor părintelui lor duhovnicesc.

Traducerea în româneşte a aproape tuturor acestor volume este un privilegiu aparte al Ortodoxiei de limbă română şi explicaţia faptului că părintele este atât de cunoscut şi iubit în România unde, de ani buni, scrierile sale au devenit, pentru numeroase mănăstiri şi pentru mulţi monahi şi chiar creştini din lume, un îndrumător practic de neînlocuit. Diversitatea temelor atinse face din seria textelor sale o adevărată enciclopedie monahală, întru totul tradiţională şi, totodată, expusă pe înţelesul contemporanilor, fără a aduce vreo ştirbire profunzimii vechilor scrieri: tâlcuiri la texte filocalice, la vieţi de sfinţi, la canoanele monahale, la sfintele slujbe, la praznicele bisericeşti, la Scripturi – iată spaţiul acoperit de cuvântul lui gheronda Emilianos, cuvânt izvorât din experienţă, dătător de har şi mistagogic.

Adormirea părintelui Emilianos îi lipseşte, desigur, pe ucenici de prezenţa sa fizică, de mângâierea gândului că el, fie şi bolnav, este… acolo. Dar dăruieşte Bisericii un stâlp şi un mijlocitor, întrucât, pentru gheronda Emilianos, a sosit mult dorita şi mult aşteptata „ultimă clipă, în care ne vor îmbrăţişa Hristos, Maica Domnului, sfinţii şi ne vor muta la cele cereşti”.

În îmbrăţişarea sa cu cele cereşti, în iubirea de care este plin, el ne cuprinde şi pe noi, îi va cuprinde şi pe toţi cei care iubesc numele lui Hristos, pe toţi cei care încă nu’L cunosc pe Domnul şi pe toţi cei care nu vor să’L cunoască. Iubirea sa nu este altceva decât iubirea lui Hristos, revărsată într’un om care I s’a dăruit necondiţionat şi a alergat întreaga viaţă către măsura bărbatului desăvârşit.

De dincolo de mormânt, glasul părintelui Emilianos răsună şi va continua să răsune, spunând oricărui muritor care dorește să se înveșnicească împreună cu Hristos: „Chiar dacă toţi vom fi înfricoşaţi în ziua aceea, să iubim acea ultimă clipă a vieţii noastre, pentru că va fi clipa în care vom întâlni lucrul după care am tânjit întreaga noastră viaţă, adică iubirea.”

Notă:
(1). Acest citat, precum şi toate cele care urmează, sunt din cartea Părintelui Emilianos Simonopetritul Așteptarea lui Dumnezeu. Despre boală, suferinţă şi moarte, aflată în curs de apariţie la Editura „Sfântul Nectarie”.

Ieromonah Agapie Corbu

Sursa: revista Lumea monahilor nr. 143, din 20 mai 2019.

Cuvântul Părintelui Elisei Simonopetritul la înmormântarea Părintelui Emilianos Simonopetritul (video cu subtitrare în limba română)

Cuvântul Părintelui Elisei Simonopetritul la înmormântarea Părintelui Emilianos Simonopetritul (video cu subtitrare în limba română) / traducere de Elena Dinu
10 mai 2019 / Mănăstirea Ormylia – Halkidiki (Grecia).

Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .

Arhim. Emilianos Simonopetritul: Judecarea este o provocare a lui Dumnezeu Însuși

Legea lui Dumnezeu este valabilă pentru fiecare persoană, dar el având pururea în minte poruncile Stăpânului, ca și cum ar fi fost spuse numai către el, și amintindu-și că „cel ce zice fratelui său: Racca, vinovat va fi focului gheenei!” (Mt. 5, 22), nu a spus niciodată către acesta vreun cuvânt rău.

Aici se face referință la ceea ce spun Părinții, anume că legea lui Dumnezeu este valabilă pentru fiecare personal, și nu pentru alții.

Nu poți pretinde de la celălalt să împlinească legea. Deci, dacă te frământă de cel el nu o împlinește, de ce nu lucrează poruncile lui Dumnezeu, de ce nu face asta sau cealaltă, „Da, ăsta-i călugăr / creștin?” – de ce trăiește așa, de ce doarme, de ce se lenevește, din acea clipă pretinzi ca celălalt să împlinească legea lui Dumnezeu și astfel rupi cămașa necusută a lui Hristos, vii în contradicție cu unitatea Trupului lui Hristos, introduci o dezbinare nefirească în Hristos și atunci zbori afară din viața lui Dumnezeu.

Legea e valabilă numai pentru tine. Tu o împlinește sau o calci. Pentru ce face celălalt, are un judecător care îl va judeca. Pentru tine există o singură dezlegare: toți sunt sfinți, toți acționează corect, numai tu nu ești în regulă.

De îndată ce pretinzi ceva de la celălalt este ca și cum ai da într-un cui cu ciocanul și cuiul ar zbura cât colo. Așa zbori și tu departe de viața lui Dumnezeu.

De aceea, cuviosul Nil avea neîncetat în mintea sa poruncile lui Dumnezeu, ca și cum ar fi fost spuse numai pentru el, și-și amintea că nu are dreptul să-l numească pe fratele său „racca”, netrebnic, nenorocit. Pentru că și asta este o judecată care, chiar dacă nedeplină, mică, ne face vinovați focului gheenei.

Judecarea este o provocare a lui Dumnezeu Însuși.

Când judeci pe cineva și-l scoți rău sau leneș sau puturos sau curvar, prin intervenția ta în viața lui îți însușești dreptarul și autoritatea lui Dumnezeu. Îl înlocuiești pe Dumnezeu-Tatăl, Care ține pentru Sine toată judecata – pe care o va da în cele din urmă lui Hristos – și te faci tu tată.

Așadar, dacă Sfântul ar fi răspuns provocărilor fratelui, ar fi fost ca și cum l-ar fi judecat. De aceea nu a spus nici un cuvânt. Vedeți câtă simplitate și câtă atenție are Starețul, așa încât să nu păcătuiască deloc?

Dacă i-ar fi spus un singur un cuvânt, n-ar fi avut siguranța că acesta nu ar fi fost părtaș la o oarecare judecată lăuntrică și a preferat să tacă și să le rabde pe toate.

Gândiți-vă la câte vorbe spunem noi altora!

Toate acestea le vom găsi sus, în cer. De obicei, când spunem ceva altuia, ne îndreptățim zicând: „Dar m-a stârnit, a făcut de răs mănăstirea! Dar ăsta nu aude, nu înțelege, nu vrea!”

Ți-a scăpat însă o vorbă?

Nu se ma întoarce nici dacă verși râuri de lacrimi. I-ai spus fratelui tău: „ce mai vrei, bre, și tu?”, problema s-a terminat.

Varsă-ți sângele, taie-ți capul, cuvântul tău rămâne. De aceea, Părinții spun:
„Putem să avem în noi patimi, să avem nu o legiune, ci legiuni de draci, care să ne arunce jos și să spumegăm, nu contează. Cuvântul pe care-l vom spune despre altcineva este mai rău decât acestea”.

Legiunile le scoate Hristos de îndată și le aruncă în prăpastie în marea gadarenilor.

Dar cuvântul pe care-l vom spune nu-L poate îndrepta. Cuvântul devine o pasăre, o lance aruncată, care zboară unde vrea. Îți împrăștie păcatul și-l descoperă tuturor sfinților și tuturor îngerilor, și-l vei găsi acolo sus, în cer.

Se poate să fii iertat pentru ceea ce ai făcut, dar cuvântul tău este adunat și suie sus, în cer.

Ocărăște-ți sinele, așa cum s-a ocărât Sfântul, dă-i cu tifla, fă-i ce vrei, dar nu ocărî pe altul.

Dacă nu ai dreptul să rupi o cămașă străină, cu atât mai puțin vei avea dreptul să rupi Trupul lui Hristos.
Iar celălat este mădular al lui Hristos.

Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul – Tâlcuire la Viața Cuviosului Nil Calavritul – Editura Sf. Nectarie, 2009.

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie