Category Archives: Mănăstiri, Schituri, Sihăstrii, Chilii, Colibe

Cuviosul Dionisie Ignat de la Colciu: „Dacă nu ai dragoste, nu te mântuieşti. S-a terminat! Dumnezeu dragoste este!”

Vedeţi, părinţilor, ce frumos ne sfătuieşte Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţile, înfrânarea poftelor. Împotriva acestora nu este lege”. Vasăzică, cei care sunt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. De trăim cu Duhul, cu Duhul să şi umblăm. Să nu fim măreţi în deşert, unul pe altul întărâtând, unuia altuia pizmuind. „Fraţilor”, zice Sfântul Apostol Pavel, „de va şi cădea vreunul în vreo greşeală, voi, cei duhovniceşti, îndreptaţi pe unul ca acela cu duhul blândeţilor, păzindu-te şi pe tine însuţi să nu cazi în ispită. Purtaţi sarcina unuia altuia şi aşa veţi plini legea lui Hristos”.

„Dacă dragoste nu am, nu-s nimica

Dumnezeu să ne fie întru ajutor, că avem poveţe destul de frumoase şi cunoaştem cu toţii cum ar trebui să trăim în viaţa aceasta trecătoare şi plină de ispitele ispititorului, şi cu toate acestea, de multe ori alunecăm, vrând-nevrând. Dar să avem nădejde în bunătatea Maicii Domnului, care zi şi noapte se roagă pentru îndreptarea noastră la dumnezeiescul şi iubitul ei Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru Care şi noi am lăsat cele lumeşti şi am îmbrăcat haina monahală, haina mântuirii.

Cea mai mare primejdie este omul care n-are dragoste. Dar ce greutate este pentru om ca să aibă dragoste? Învăţăturile Bisericii Ortodoxe sunt cele mai uşoare de îndeplinit, cele mai uşoare… De ce să n-ai dragoste, când în rugăciunea „Tatăl nostru” ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte păcatele noastre, întocmai cum le iert şi eu pe ale celui care mi-e duşman? Vezi, suntem obligaţi să avem dragoste nu numai între noi, între cunoscuţi, rude sau prieteni, ci să iubim pe tot omul. De aceea scrie Sfânta Scriptură, „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată fiinţa ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Dacă nu ai dragoste eşti depărtat cu desăvârşire de Dumnezeu. Poţi să fii tu şi arhiereu şi orişice, dacă n-ai dragoste, după scrierile Sfinţilor Părinţi, te-ai depărtat de Dumnezeu. Dar ce-i lucru şi mai înfricoşat, spune Sfântul Apostol Pavel, „de-aş şti toate ştiinţele şi de-aş avea credinţă cât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nici un folos nu-mi este”. Adică, dacă dragoste nu am, nu-s nimica. „De-aş împărţi toate avuţiile mele şi de-aş da trupul meu să-l ardă, iar dragoste nu am, nici un folos nu-mi este”.

Vezi ce zice? Lucru dumnezeiesc. Dacă nu-i dragoste, te-ai depărtat desăvârşit de Dumnezeu. De-aş împărţi toate avuţiile mele săracilor, de-aş da trupul meu să-l ardă şi dacă dragoste nu ai, că Dumnezeu dragoste este, nici un folos nu-mi este. Vezi ce lucru înfricoşat? Mare lucru. Mare lucru…

Cât e de uşor a avea dragoste, şi uite cât de mult lipseşte acuma între oameni dragostea! Vezi? Şi-i cea mai mare. Faci canon, te duci la biserică, faci mătănii, te baţi cu capul de pământ… dacă n-ai dragoste, nici un folos nu este. Ei, dragostea! Dacă ai dragoste, ferice de tine că trăieşti pe faţa pământului, şi ai toată speranţa că Dumnezeu te mântuieşte, măcar cum ai fi. Când ai dragoste, n-ai răutate – dar dacă n-ai dragoste, ai răutate, şi unde-i dragoste s-a sălăşluit harul Sfântului Duh în inima şi în mintea şi în creierul tău, şi în toate ale tale. Dar dacă ai urâciune, i-acolo ispititorul. Ei, Doamne, Doamne! Domnul să ne lumineze şi să ne învrednicească părţii celor mântuiţi!

„Unirea face puterea”

Mare necaz este că noi, românii, avem o mare slăbiciune: nu ne iubim între noi, suntem gata la orice pas să ne distrugem unul pe altul, neamul nostru, ne urâm, ne pizmuim. Îmi pare rău că trebuie să spun lucrul acesta, pentru că eu sunt român şi aşa mă consider, ca un bun român, şi-mi iubesc neamul meu.

Dar e dureros, tare dureros. N-avem darul ăsta al unirii. Românii care se duc în America, la toţi le e ruşine să se prezinte, să spună: „Măi, sunt român, orice s-ar întâmpla”. Nu. Ei, dacă învaţă engleza, de-acuma le e ruşine să mai spună că-s români şi se unesc cu alţii. Pe când grecii, cinci familii dacă au, se duc deoparte şi de-acuma ei fac, prima dată, şcoală. Şcoală şi biserică. Pun cruce acolo, şi deodată spun, dacă au o şcoală şi dacă e şi vreo bisericuţă cât de cât, acolo: „Aaa, suntem greci, şi suntem creştini!”. După aceea trebuie să facă şi o cafenea, că acolo la cafenea se adună şi discută chestiuni politice. Uite, asta-i. Şi biruiesc. Biruiesc. Vezi, şi la noi, nu ziceau vechii noştri români că „unirea face puterea”? Dacă este unire, ai putere. Dar dacă nu eşti unit…

Totul e să aveţi unire între dumneavoastră. Nu falsă unire. Unire, aşa cum era la Sfinţii Mucenici. Se duceau la moarte şi aveau toţi un cuget. Nu se uitau că pe cutare dintre ei l-a omorât stăpânirea. Şi el voia să moară pentru credinţă, şi fiecare dintre ei întocmai. Aşa şi dumneavoastră, dacă aveţi unire între voi. Să nu se găsească între adevăraţii români vreun Iuda, că acela strică mult, Iuda! Că nimeni nu poate şti adevărul, decât numai cei care sunt împreună, fraţi întru Hristos. Şi acela, Iuda, e unul şi se dă la o parte şi te vinde. Asta e cel mai rău. Dar aveţi nădejde! Odată ce sunteţi români, fii ai naţiunii române şi sunteţi creştini, nu ne lasă Dumnezeu niciodată. Că dacă suferim, suferim tot pentru binele nostru.

Nu trebuie să ne lăsăm bătuţi cu nici un preţ. Să stai aşa, cu conştiinţă, ca un soldat la datorie. Gata de luptă.

Vedeţi cum scrie Sfântul Apostol Pavel: „Şi încă mai înaltă cale vă arăt vouă. De-aş vorbi în limbi omeneşti şi limbi îngereşti, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. De-aş avea credinţă ca să mut şi munţii, de-aş şti toate tainele lui Dumnezeu, iar dragoste nu am, nimica nu sunt”. Dar nu s-a oprit aici Sfântul Apostol Pavel. Încă a mai spus: „De-aş împărţi toate avuţiile mele şi de-aş da trupul meu să-l ardă, iară dragoste nu am, nici un folos nu-mi este”. Vedeţi ce lucru înfricoşat pe care omenirea nu-l bagă în seamă? Dacă nu-i dragoste, nimica nu este.

Dacă nu ai dragoste, nu te mântuieşti. S-a terminat! Dumnezeu dragoste este!

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: Starețul Dionisie, Duhovnicul de la Muntele Athos /
Fragmentul a apărut în
Familia Ortodoxă nr. 64 / mai 2014

Cuviosul Dionisie (Ignat) de la Chilia Sf. M. Mc. Gheorghe – Colciu (1909-2004) a fost unul dintre cei mai mari și mai iubiți duhovnici athoniți, 77 de ani de neştiută şi tăinuită viaţă monahală, 77 de ani de nevoinţe ascetice, 77 de ani de trezvie cu nenumărate privegheri, cu lacrimi pentru lume.

Avem nevoie de tine, Maica lui Dumnezeu!

„Bucură-te, cea plină de har Portăriţă, care deschizi credincioşilor porţile Raiului”, spune una din heretisirile aduse Maicii Domnului în acatistul închinat icoanei ei „Portăriţa”. În tradiţia rusă, icoanelor făcătoare de minuni li se spune „icoane rugate”, icoane înaintea cărora credincioşii şi-au vărsat toată energia lăuntrică cerând ajutor şi mângâiere sau aducând laudă şi mulţumire. Iar Dumnezeu, Care „unde voieşte, biruieşte rânduiala firii şi cele mai presus de om lucrează”, îşi revarsă, în schimb, prin aceste „ferestre către Cer”, energia nezidită – harul Său cel sfinţitor, tămăduitor şi îndumnezeitor, pentru rugăciunile Celei ce are către El „îndrăzneală de maică”. (R.H.)

Icoana făcătoare-de-minuni a Maicii Domnului „Portăriţa” se găseşte în Sfântul Munte, la Mănăstirea Iviru. Potrivit tradiţiei, a fost pictată de Apostolul Luca. În al 9-lea veac, icoana se afla în posesia unei văduve ce trăia în Niceea. Această cetate din Asia Mică nu a mai dăinuit până astăzi, dar la vremea ei a găzduit două Sinoade Ecumenice – Întâiul Sinod, la care s-au alcătuit primele opt articole ale Crezului, şi al Şaptelea Sinod, care a restabilit cinstirea icoanelor după o îndelungată luptă cu erezia iconoclasmului, care punea pe picior de egalitate închinarea la icoane cu închinarea la „chipuri cioplite”, la idoli.

În răstimpul domniei împăratului bizantin iconoclast Theofil, s-a întâmplat să vină la casa acelei văduve, care ţinea la mare cinste, într-un mic paraclis, această icoană a Maicii Domnului, nişte ostaşi iconoclaşti. Unul dintre aceştia a dat în icoană cu sabia şi de îndată, în chip minunat, din obrazul lovit al Preasfintei Fecioare, a început să curgă sânge. Cutremurat de minune, ostaşul s-a pocăit pe dată, lepădându-se de erezia iconoclasmului şi intrând apoi într-o mănăstire ortodoxă. La sfatul său, văduva a ascuns icoana, ca să o ferească de distrugere. După ce s-a rugat fierbinte înaintea ei, a pus sfântul chip să plutească pe mare.

Spre marea surpriză şi bucurie a văduvei, icoana nu s-a scufundat, ci a rămas în picioare, fiind purtată de valuri înspre apus. Ca să scape de prigoană, fiul acestei femei plecase din Niceea şi se stabilise în Athos, unde a dus până la sfârşitul zilelor sale o viaţă monahală sfântă. Acolo le-a povestit fraţilor povestea mamei sale, cum a pus pe apă sfânta icoană şi aceasta a plutit, iar cele întâmplate au fost apoi transmise, din vorbă în vorbă, de la o generaţie de monahi la alta. După mulţi ani, icoana Maicii Domnului s-a ivit în Sfântul Munte „într-un stâlp de foc”, după cum spune predania aghiorită, pe mare, în apropierea Mănăstirii Iviron.

În acea vreme vieţuia în obştea mănăstirii un monah pe nume Gavriil. Maica Domnului i s-a arătat într-o vedenie şi i-a poruncit să le spună igumenului şi fraţilor mănăstirii că este voia ei să-i păstreze icoana, spre ajutor şi mântuire. I-a mai spus Părintelui Gavriil să se apropie fără frică de icoana ce plutea pe apă şi să o ia în mâini. Şi, spune tradiţia aghiorită, Gavriil „a păşit pe ape ca pe pământ uscat”, a luat icoana şi a adus-o la ţărm. Icoana a fost dusă apoi cu mare cinste în mănăstire şi aşezată în altar. A doua zi, însă, icoana a dispărut de acolo şi a fost găsită pe zidul de la poarta mănăstirii. Părinţii au dus-o înapoi în altar, crezând că fusese scoasă de unul din fraţi, dar a doua au găsit-o iar stând lângă poartă.

Lucrurile s-au repetat de mai multe ori, până când Preasfânta Fecioară i s-a arătat din nou Părintelui Gavriil şi i-a spus nu vrea ca monahii să-i păzească icoana, ci ca ea să-i păzească pe monahi. După cele întâmplate, lângă poarta mănăstirii s-a ridicat o biserică, care adăposteşte până astăzi icoana cea făcătoare-de-minuni.

După numele mănăstirii, icoanei i s-a spus Maica Domnului „Iviriţa” sau, după locul în care se află, „Portaitissa”, adică „Portăriţa”. Pe lângă multe tămăduiri minunate, Preasfânta Fecioară şi-a arătat puterea de „nebiruită între voievozi” în timpul numeroaselor atacuri ale piraţilor sarazini.

O minune din zilele noastre

În 1982, un chilian convertit la Ortodoxie, Jose (Iosif) Muñoz-Cortes, întovărăşit de doi prieteni, a plecat din Canada într-un pelerinaj în vechea fortăreaţă a monahismului ortodox, Muntele Athos. De profesie profesor de artă, era şi iconograf, şi îşi dorea să vadă câteva din schiturile şi mănăstirile care se îndeletniceau cu pictarea icoanelor. Unul din prietenii care-l însoţeau pe Jose avea gânduri de monahism, aşa că a rămas în Sfântul Munte, la unul din schiturile mai mici; Jose şi celălalt tovarăş de drum al său s-au îndreptat spre un vechi schit, unde se pictau pe atunci icoane în străvechiul stil bizantin, folosind tehnica în tempera cu emulsie de ou. După opt ceasuri de urcuş abrupt, cei doi au obosit peste măsură şi s-au hotărât să poposească la un schit de unde aveau o minunată privelişte asupra Muntelui.

Acest schit, închinat Naşterii lui Hristos, era foarte sărac, iar cei paisprezece vieţuitori ai săi ţineau o rânduială foarte aspră. Igumenul, Părintele Climent, i-a întâmpinat pe pelerini cu căldură şi le-a oferit kerasma, tradiţionala trataţie athonită, apoi i-a dus să vadă atelierul de pictat icoane al schitului. De îndată ce a intrat în atelier, Jose a simţit o atracţie imediată şi cu neputinţă de pus în cuvinte pentru o copie a icoanei Maicii Domnului „Iviriţa” care se găsea pe unul din pereţi. După cum a explicat mai târziu, şi-a simţit inima „ca şi cum ar fi tresăltat, s-ar fi dat peste cap”. A tot întrebat dacă poate cumpăra icoana cu pricina, dar i s-a spus de fiecare dată că este una din primele icoane pictate acolo (de către un anume Părinte Hrisostom, în 1981), şi nu era de vânzare, indiferent de preţ.

În acea noapte, în timpul slujbei săvârşite în biserica schitului, pe când se cânta îngereasca închinare „Vrednic este cu adevărat să te fericim, Născătoare-de-Dumnezeu, cea pururea-fericită şi preanevinovată şi maica Dumnezeului nostru”, Jose a căzut în genunchi şi a rugat-o din toate puterile pe Preasfânta Fecioară să-l învrednicească să ia cu el icoana ei, în lume, „unde avem nevoie de tine”. A simţit neîntârziat încredinţare în inimă că, cumva, rugăciunea sa va fi ascultată. A doua zi dimineaţă, pe când Jose şi prietenul său se pregăteau de plecare, a venit la ei igumenul schitului ţinând icoana în mâini şi i-a spus lui Jose că este voia Maicii Domnului ca icoana ei să meargă în America.

Jose şi tovarăşul lui au coborât la arsana şi au luat vaporul înspre Dafni, portul de pe ţărmul apusean al peninsulei athonite. Pe drum, Jose a auzit limpede un glas lăuntric care l-a îndemnat: „Du-te la Mănăstirea Iviron şi atinge icoana de originalul făcător-de-minuni de acolo”.

Aşa au şi făcut. Ajunşi la Iviron, au aşteptat trei ceasuri până ce a venit un monah să le deschidă paraclisul care adăposteşte originalul „Portăriţei”. Jose l-a rugat pe acesta să le deschidă ferecătura icoanei, ca să poată atinge icoana pe care o primise de „Portăriţa” originală, pentru a primi binecuvântarea Maicii Domnului. Deşi surprins, monahul a acceptat după ce i s-a spus de către cei doi că doresc să poarte binecuvântarea Preasfintei Fecioare în Apus, unde e atâta nevoie de mijlocirile ei.

Întors la casa sa din Montreal, Canada, Jose a aşezat icoana primită în chip minunat în colţul cu icoane, unde păstra şi părticele din moaştele Sfinţilor de la Lavra Peşterilor din Kiev şi din cele ale Marii Ducese Elisaveta, noua-muceniţă. Un om de rugăciune, Jose a început să citească zilnic acatistul Portăriţei înaintea icoanei. Pe 24 noiembrie 1982, în jurul orei 4 dimineaţa, la trei săptămâni după întoarcerea din Sfântul Munte, Jose s-a trezit într-un miros foarte puternic şi bine-mirositor, ca şi cum cineva ar fi vărsat o sticluţă de parfum scump. A crezut prima dată că mireasma vine de la moaşte, dar mai târziu, după ce s-a aşezat înaintea icoanei ca să-şi facă rugăciunile de dimineaţă, a văzut că mâinile Maicii Domnului sunt brăzdate de firişoare uleioase. Jose a crezut că un prieten care stătea împreună cu el vărsase din greşeală nişte untdelemn pe icoană, umblând la candela atârnată înaintea ei, dar acesta a tăgăduit cu toată tăria că s-ar fi atins de candelă.

După ce a şters icoana de ceea ce credea că este ulei de candelă, Jose a descoperit că aceea este sursa miresmei minunate ce umpluse de-acum toată casa. La povaţa unui preot ortodox din vecinătate, icoana a fost dusă la biserică şi aşezată în altar. În timpul întregii Liturghii, din mâinile Pruncului Hristos a izvorât mir. Şi, din acel moment, cu excepţia câtorva zile din Săptămâna Mare, când icoana a rămas uscată, mirul a continuat să izvorască necontenit.

În anii ce au urmat, Jose a călătorit împreună cu icoana în multe oraşe şi nenumărate parohii, iar credincioşii se închinau la icoană, primind multă bucurie şi mângâiere. S-au ridicat, bineînţeles, şi multe întrebări. Unii aveau iniţial îndoielile lor. Un om de ştiinţă din Miami a rămas uluit să vadă cum spatele icoanei rămâne deplin uscat; pe furiş, a rupt o aşchie mică din lemnul icoanei, pentru o analiză de laborator – s-a dovedit a nu fi nimic mai mult decât lemn obişnuit de pin. Uneori, mirul izvora mai puternic decât în alte dăţi. În timpul unei hirotonii de episcop la Montreal, s-a revărsat atât de mult mir, încât a curs de pe tetrapodul pe care fusese pusă icoana la închinat. Altădată, în Florida, se vedea cum mirul iese din mâinile Maicii Domnului şi ale Pruncului Hristos ca şi cum ar fi fost presat dinăuntru. Nimeni n-a putut să controleze curgerea mirului, ci aceasta se făcea după voia lui Dumnezeu şi a Preasfintei Sale Maici.

La început, mirul izvora doar din mâinile Maicii Domnului, din steaua de pe umărul ei stâng şi, uneori, din mâinile Domnului nostru Iisus Hristos. În martie 1985, însă, în timpul unei din slujbele Postului Mare, au început să izvorască mir până şi rama şi sticla icoanei, în aşa măsură, că acoperământul de pe tetrapodul pe care stătea s-a umplut de mir.

Au existat câteva cazuri de vindecări fizice, dar Maica Domnului a lucrat prin această icoană mai cu seamă tămăduiri ale sufletelor. Mulţi dintre cei ce au stat înaintea icoanei au dat mărturie de aceasta, cercând nu doar zdrobire a inimii şi pocăinţă, ci totodată şi mângâiere. Cum am spus mai devreme, izvorârea de mir se oprea în timpul Săptămânii Mari, începând cu Lunea Mare. După Liturghia din dimineaţa Marii Sâmbete, pe icoană, pe ramă şi pe sticla protectoare începeau să se formeze câteva picături de mir. În decursul Utreniei Învierii, când clerul şi credincioşii, ţinând icoane şi prapori, ieşeau în procesiune din biserică, icoana începea să reverse mir în aşa măsură, încât umplea de mir mâinile celui care o purta.

Care este însă înţelesul unor astfel de arătări ieşite din comun ale harului lui Dumnezeu în zilele noastre? S-a observat, în istoria Bisericii, că astfel de minuni au avut loc în vremuri de mare încercare; aşa s-a petrecut pe vremea Apostolilor şi, mai recent, în Rusia şi în ţările Europei Răsăritene, unde Biserica a pătimit cumplit preţ de zeci de ani. Minunile îi întăresc pe credincioşi şi îi pregătesc să rabde încercările ce vin asupra lor, dar în acelaşi timp aduc mângâierea că Preasfânta Fecioară este pururea ocrotitoare a dreptslăvitorilor.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Traducere şi adaptare de Radu Hagiu
Sursa: Familia Ortodoxă nr.  97 / Februarie 2017

ÎPS Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie: Viaţa de zi cu zi a Părintelui Sofronie Saharov

Printre cititorii cărţilor Stareţului Sofronie sunt unii care îl consideră un mare theolog – cum, de altfel, a şi fost –, dar totodată îşi închipuie că, negreşit, era o persoană la care cu greu se putea ajunge. În realitate însă lucrurile stăteau cu totul altfel. Când îl întâlneai, vedeai un nevoitor a cărui viaţă vădea simplitate şi curăţie, un om autentic şi original, cu adevărat liber de orice fel de patimi, îndoieli sau formalism. Stareţul Sofronie a trecut prin multe experienţe în viaţă, şi omeneşti, şi dumnezeieşti. Nu era înclinat să scrie despre ele, dar a făcut‑o când a fost nevoie.

La momentul apariţiei primei ediţii a cărţii Stareţului Sofronie despre Cuviosul Siluan, citind‑o, s‑a născut în adâncul meu dorinţa de a‑l cunoaşte personal pe autor. În vremea aceea trăia în Anglia, la Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex, şi mi‑am pus în gând să‑l vizitez. Pe atunci avea în jur de 80 de ani, dar era în putere, în ciuda bolilor care îl chinuiau. Primea pe toţi care‑l căutau, stătea de vorbă cu oamenii, spovedea – desigur, nu pe mulţi –, slujea în fiecare duminică, adesea şi sâmbăta, lucra la ultimele lui cărţi, lua masa împreună cu noi în trapeza mănăstirii, ţinea sinaxe cu monahii, călătorea când şi când pentru a cerceta alte comunităţi care îl invitau, vizita uneori casele unor cunoscuţi din oraşele învecinate ş.a. Era un om foarte viu şi răspândea pretutindeni optimism.

În vremea aceea, pe când mi s‑a născut dorinţa de a‑l cunoaşte pe Stareţ, treceam printr‑o perioadă dificilă (din multe şi felurite motive, pe care le voi aminti în continuare). Totuşi, m‑am dus în Anglia să‑l întâlnesc; aceasta s‑a petrecut pentru prima oară în 1976, în urmă cu treizeci şi unu de ani. Am rămas atunci la mănăstire cam o lună şi jumătate, şi după aceea mulţi ani de‑a rândul m‑am întors aici aproape în fiecare vară, bucurându‑mă de părtăşia duhovnicească cu marele şi pururea‑pomenitul Stareţ.

Voi descrie pe scurt câteva din momentele trăite de‑a lungul acestei perioade – şi pe care le trăiau toţi cei ce vizitau mănăstirea cu dorinţa de a‑l întâlni pe Stareţ.

a. Întâmpinarea oaspeţilor

Oricine venea la mănăstire simţea că este primit de monahi, după porunca Stareţului, ca o persoană unică, aparte. Când ştia la ce oră trebuie să sosească un cunoscut, Stareţul îi ieşea în întâmpinare să‑l salute ori trimitea vreun monah să‑i transmită dragostea şi recunoştinţa sa pentru că făcuse o călătorie atât de lungă ca să ajungă la dânsul. Cerea ca toţi să fie trataţi cum se cuvine, astfel încât fiecare să se simtă ca la el acasă.

b. Dumnezeiasca Liturghie‑Rugăciunea

Centrul duhovnicesc al mănăstirii şi al vieţii Stareţului era Dumnezeiasca Liturghie – şi deşertarea jertfelnică de sine trăită în cadrul acesteia. Liturghisea în fiecare duminică, adeseori şi sâmbăta, iar în celelalte zile în care se slujea Liturghia se împărtăşea.

Atunci când slujea, întreg trupul şi sufletul îi erau pe deplin adunate întru sine, ca într‑un pumn strâns. Era vădit că avea mintea adâncită în inimă, încât parcă nici nu îndrăzneai să‑l priveşti, cu atât mai puţin să‑i vorbeşti. Mişcările îi erau blânde, pline de sfinţită cuviinţă. Binecuvânta poporul cu conştiinţa gestului săvârşit, privindu‑i pe toţi cei din jur. Rostea ecfonisele cu o asemenea cadenţă şi tonalitate, încât oricine le putea urmări cu uşurinţă – căci, precum bine ştim, când cineva rosteşte sau cântă prea repede ori prea lent, mintea fuge de la înţelesurile cuvintelor. Se simţea că Stareţul se ruga atât cu raţiunea, când rostea rugăciunile liturgice, cât şi cu mintea (nous), care i se afla neîncetat în inimă. De multe ori, la Dumnezeiasca Liturghie se adâncea întru sine, îndeosebi la citirea Apostolului, şezând puţin în scaun pentru a se odihni, dar fără să aţipească, căci avea conştiinţa a tot ce se petrecea în biserică.

Rugăciunea pe care o rânduise să se facă zi de zi în biserică, la care adesea era şi el prezent, se săvârşea într‑o atmosferă de adâncă străpungere a inimii, ce năştea pocăinţă şi simţirea prezenţei lui Dumnezeu.

Vreme de două ceasuri dimineaţa şi două ceasuri seara, doar la lumina candelelor, în biserică se rostea cu voce tare, pe rând în mai multe limbi, Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑ne pe noi!”, şi rugăciunea către Maica Domnului: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte‑ne pe noi!” (1).

Dumnezeiasca Liturghie şi Rugăciunea sfinţeau întreaga atmosferă de viaţă cu adevărat monahală a mănăstirii.

c. Trapeza

Ca în toate mănăstirile, şi aici vremea mesei era sfinţită. Prezenţa Stareţului era pilduitoare. Adunat întru sine şi gânditor, îşi ţinea trupul doar cu puţina hrană ce‑i era de trebuinţă, mâncând cu multă nobleţe şi fără a înceta să rămână în tot acest timp o prezenţă luminoasă, duhovnicească. Îmi amintesc că în timpul mesei o adâncă pocăinţă şi zdrobire a inimii erau resimţite de toţi. Citirea cuvântului de folos din scrierile Părinţilor, învăţătura şi prezenţa cuvioasă a Stareţului năşteau o atmosferă de adâncă trăire duhovnicească.

În prima zi, la invitaţia personală a Stareţului, vizitatorul se bucura de cinstea de a‑i sta alături la masă, aşezându‑se înaintea monahilor, chiar dacă era mirean. Curând însă, în zilele următoare, îşi relua locul în urma celorlalţi. Stareţul spunea că „primul loc oferit este unul de cinste, căci arată preţuirea pe care o arătăm celor ce ne vizitează – dar şi ultimul loc este de cinste, arătând că oaspetele face parte acum din familia noastră”.

d. Primirea oaspeţilor

Dragostea Stareţului Sofronie pentru oaspeţi era exemplară, plină de nobleţe. Era mişcat că, pentru a vizita mănăstirea, cineva făcea o asemenea călătorie, uneori de la distanţe foarte mari – şi, drept răspuns, i se dăruia pe deplin celui care‑l căuta, mai ales câtă vreme se afla încă în putere şi înţelegea că celălalt se află într‑o mare strâmtorare duhovnicească. Dacă nu putea să‑l întâmpine şi să‑l slujească personal, atunci îşi cerea iertare, rugându‑l pe unul din monahi să o facă în locul său. Se simţea foarte stânjenit, uneori chiar scârbit când vreun vizitator îi arăta un respect aparte, considerându‑l sfânt. Spunea: „Nu vreau ca oamenii, când vin la mine, să mă ia drept sfânt.”

De multe ori le cerea părinţilor din obşte să‑i însoţească pe oaspeţi într‑o plimbare în jurul mănăstirii, uneori până în oraşele din apropiere – Oxford, Colchester şi altele. Se bucura nespus când vizitatorii găzduiţi la mănăstire se simţeau ca la ei acasă.

Odată, vădindu‑şi această virtute a ospeţiei, m‑a luat cu sine pentru a vizita o familie cunoscută dintr‑un oraş apropiat. A făcut‑o anume pentru a mă odihni şi pentru a‑şi exprima în acest chip simţământul iubirii sale de oaspeţi.

e. Dragostea de oameni

Stareţul îi primea pe cei ce vizitau mănăstirea cu multă dragoste. Se bucura că mănăstirea este mereu deschisă şi monahii primeau lumea cu multă bucurie, fără a se simţi împovăraţi. Ştia că oamenii, în vremurile noastre, sunt îndureraţi din felurite pricini şi, din cauza rănilor pe care le poartă, sunt mai sensibili, ajungând să‑şi arate nemulţumirea la fiece mică greutate întâlnită. De aceea îşi arăta cu îmbelşugare dragostea sa, mai ales celor îndureraţi, necăjiţi sau dispreţuiţi de ceilalţi.

Duminicile la mănăstire aveai prilejul să întâlneşti sute de oameni, care după Liturghie se plimbau în voie prin preajmă, mâncau la mănăstire (cei mai mulţi îşi aduceau mâncarea de‑acasă, luând masa sub copacii înalţi din curte), se spovedeau la Părinţii mănăstirii, participau la Paraclisul Maicii Domnului de după‑amiază, ascultau omilia zilei.

Faţă de copii, Stareţul se purta cu o dragoste aparte. Îi îmbrăţişa, le împărţea dulciuri, sărbătorea împreună cu ei şi le cânta La mulţi ani. Într‑un cuvânt, se purta cu copiii asemenea unui copil.

Era foarte mişcat de cei ce se aflau în necaz, în strâmtorarea zbuciumărilor existenţiale, ca şi de cei ce se îndeletniceau cu Rugăciunea minţii în inimă, în duh de pocăinţă. Era mişcat, de asemenea, de cei tineri, de rebeli, de cei ce flămânzeau şi însetau după dreptatea lui Dumnezeu, de cei care treceau prin ce trecuse el însuşi în viaţă. Stătea în faţa lor cu respect şi cu dragoste, şi făcea totul pentru a‑i ajuta.

f. Convorbirea şi spovedania

Dăruia ore întregi pentru a sta de vorbă cu ceilalţi despre diverse probleme duhovniceşti. Îndeobşte avea două feluri de a deschide dialog cu oamenii.

Cel dintâi era atunci când cineva îl ruga anume să se întâlnească şi să discute vreo chestiune importantă care‑l frământa. De obicei, Stareţul primea rugămintea şi‑l chema când găsea vreme potrivită. Întreba cât avea să rămână oaspetele la mănăstire şi, în funcţie de asta, rânduia şi timpul întâlnirii; de multe ori, această întrevedere avea loc în ziua dinaintea plecării. După cum am înţeles, o făcea cu un scop anume: voia să‑l lase pe vizitator să intre mai întâi în atmosfera mănăstirii, să primească duhul ei întreg, să se roage, să se spovedească la duhovnicii mănăstirii, să se străpungă de duhul pocăinţei ce se făcea simţit în mănăstire, să i se curăţească mintea; abia după toate acestea ogorul sufletului îi era pregătit spre a‑i primi cuvântul.

Întâlnirea avea loc în micul birou al mănăstirii. Înainte de a începe, fiind încă în picioare, Stareţul făcea o rugăciune, rostind rar şi apăsat Împărate Ceresc, pentru ca discuţia să fie binecuvântată. Pe toate le aşeza sub acoperământul şi lucrarea lui Dumnezeu. Apoi, făcând o mică introducere, îşi mărturisea bucuria de a‑l întâlni pe oaspete şi adesea, fără ca acesta să‑şi dea seama, călăuzea discuţia spre întrebarea sau problema pentru care venise. Când interlocutorul dorea să se şi spovedească, Stareţul îşi punea epitrahilul cu mişcări lente, citea slujba spovedaniei într‑un ritm foarte domol şi, după ce asculta mărturisirea, spunea un cuvânt tămăduitor, de‑Dumnezeu‑însuflat – căci spovedania nu era o discuţie oarecare, ci Stareţul grăia ceea ce‑i descoperea Dumnezeu, primul cuvânt care i se vădea –, apoi citea rugăciunea de iertare rar şi cu străpungere.

Dacă discuţia avea un caracter general, iar nu personal, atunci, imediat după masa de prânz, oaspetele era invitat împreună cu Egumenul şi alţi părinţi ai mănăstirii la o întâlnire comună, în care, după rânduita trataţie, începeau discuţia de la o temă, dezvoltând şi alte subiecte, de cele mai multe ori theologice şi duhovniceşti. Analiza persoanei‑ipostas, înţelesul principiului ipostatic, cuvântul primit prin descoperire „Ţine‑ţ i mintea în iad, şi nu deznădăjdui”, deşertarea‑kenoza din Dumnezeiasca Liturghie erau unele din temele cele mai iubite ale întâlnirilor sale.

Celălalt mod de a începe o discuţie era „din întâmplare”. Din întâmplare părea pentru vizitator, însă pentru Stareţ putea să fi fost şi „programat”. Bunăoară, îl întâlnea pe oaspete prin curtea mănăstirii şi‑i spunea: „Haideţi să facem o plimbare!” De multe ori, şi pentru a avea o mai mare stabilitate a mişcărilor – mai ales de când avea probleme cu mijlocul, dar îndeosebi pentru a vădi comuniunea, unitatea şi dragostea dintre ei –, îşi ţinea de braţ însoţitorul. Deschidea discuţia, iar interlocutorul, aflându‑se înaintea cuvântului patristic, mângâietor şi preadulce, ca o rouă duhovnicească, ce ieşea de pe buzele Stareţului, nu îndrăznea să grăiască nimic împotrivă, nici măcar să pună vreo întrebare sau să continue discuţia expunându‑şi părerea. Şi nu pentru că Stareţul îl oprea cumva să vorbească, ci cuvântul său îl lăsa ca ţintuit pe interlocutor. În astfel de plimbări l‑am ascultat cuvântând despre legătura între Dumnezeiasca Liturghie şi Rugăciunea minţii, despre lărgimea şi adâncimea pocăinţei, despre pomenirea morţii, despre modul trăirii adevăratei vieţi bisericeşti, despre slujirea pastorală a celor căsătoriţi, despre familie, despre călăuzirea tinerilor, despre diferenţele dintre învăţătura academică şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, precum şi multe alte teme theologice.

g. Vizitele

Inima sa sensibilă, deschisă către toată lumea, îl făcea să se roage pentru toţi oamenii trăitori pe pământ. Mai cu seamă se ruga pentru cei cu care avea o legătură duhovnicească – încă mai mult atunci când se aflau în necaz –, pentru cei ce se nevoiau cu Rugăciunea minţii, cei ce aveau înclinare către viaţa monahală sau se găseau în stadiul duhovnicesc al pierderii Dumnezeiescului Har; se preocupa necontenit de aceştia, cu nobleţe duhovnicească.

De multe ori îi vizita pe cei care‑i cereau ajutorul sau despre care înţelegea el însuşi că au nevoie de ajutor. Trecea pe la casele oamenilor pentru a le spune un cuvânt de mângâiere, îi vizita pe cei bolnavi la spital, cerceta şi alte comunităţi care căutau să trăiască o viaţă duhovnicească.

h. Dragostea pentru natură

Iubea natura, zidirea lui Dumnezeu. Voia să vadă tot locul dimprejurul mănăstirii îngrijit şi respecta fiecare bucăţică de pământ, de vreme ce era rodul energiei‑lucrării creatoare a lui Dumnezeu. Voia să se planteze pomişori la mănăstire şi rânduia el însuşi felul pomilor şi locul unde ar trebui sădiţi. Odată a ieşit din căsuţa lui să ne vadă cum sădim pomişori. S‑a bucurat atât de mult, încât ne‑a chemat să ne ofere ceva răcoritor.

i. Simţul umorului

Se spune că una din trăsăturile caracteristice sfinţilor este simţul umorului. În urma studiilor făcute asupra scrierilor patristice, s‑au găsit multe asemenea exemple. Le putem vedea îndeosebi în scrisorile Sfântului Grigorie Theologul, dar le găsim şi la unii sfinţi contemporani, cum ar fi Părintele Paisie Aghioritul. Acest umor îl avea şi Stareţul Sofronie.

Precum am spus, se mâhnea şi nu mai avea nici un chef să continue discuţia cu cel care venea la el convins că vede un sfânt. Când se întâmpla aşa, se oprea din convorbire şi găsea un pretext pentru a pleca. Folosea fraze pline de isteţime, care cuprindeau o notă veselă, dar şi o fină învăţătură; râdea din inimă de câte ceva ce auzea sau spunea. Câteodată se purta cu o simplitate copilărească, fără însă a deveni copil. Avea toate trăsăturile copilului, înveşmântate în înţelepciunea unui om matur.

Când, plimbându‑se pe drumeagurile mănăstirii, întâlnea vreun grup de cunoscuţi sau de copii, li se alătura (sau i se alăturau) şi le povestea întâmplări cu tâlc, încât toţi pricepeau, din zumzetul de veselie ce răzbătea din acel grup, că Stareţul se află acolo.

j. Despărţirea

Când cineva rămânea la mănăstire pentru mai multă vreme şi intra în atmosfera ei, atunci era considerat membru al acestei familii, astfel încât vremea despărţirii era emoţionantă. Se adunau toţi monahii împreună cu Stareţul în biserica mănăstirii, şi se săvârşea o mică slujbă: se făcea rugăciune pentru ca Dumnezeu să binecuvânteze călătoria celui ce avea să plece, citindu‑se pericopa evanghelică rânduită şi rugăciunea pentru călătorie. Apoi ieşeau afară şi‑l conduceau pe oaspete până la maşină. Îl îmbrăţişau cu toţii şi‑i ofereau un oarecare dar ca binecuvântare, fiind îngăduit chiar să se facă o fotografie atunci când oaspetele o cerea, pentru a păstra o amintire. Era o privelişte emoţionantă să vezi atâţia monahi, cu Stareţul în frunte, făcând cu mâna până ce maşina se pierdea după o cotitură a drumului; unii îşi scoteau şi batistele, fluturându‑le, drept semn de bun‑rămas.

Nu puteai rămâne rece la o asemenea despărţire şi cu siguranță nici o inimă nu stătea nesimţitoare în faţa acestei călduroase manifestări a dragostei.

La întâmplări precum cele de mai sus însumi am fost de faţă, de aceea descrierea lor este autentică. Astfel de situaţii se puteau petrece oricând, în orice zi, în orice vreme, încă şi toate într‑o singură zi, prin urmare pot fi expresia unei rânduieli de toate zilele a Stareţului Sofronie.

Odată mi‑a spus despre aceasta: „La mănăstirea noastră se întâmplă la fel ca în tipicul bisericesc. Avem cartea de bază, Octoihul, în care se găsesc cântările fiecărei zile pe un anume glas, dar în acelaşi timp se schimbă zilnic stihirile din Minei, rânduindu‑se cele ale sfântului prăznuit în ziua respectivă. La fel şi în mănăstirea noastră: temelia neschimbată, Octoihul, suntem noi, obştea – la care zilnic se adaugă noi vizitatori. Cei care vin nu ne schimbă programul, ci primesc ceva de la noi; şi astfel se înalţă doxologia noastră cea de fiecare zi către Dumnezeu.”

Mi‑a lăsat o impresie deosebită faptul că un asemenea theolog însemnat al vremurilor noastre, care a cunoscut theologi şi filosofi de renume – şi care, mai cu seamă, s‑a învrednicit să dobândească o mare experienţă dumnezeiască, precum se vede din scrierile sale, ajungând până la vederea Luminii nezidite –, să fie atât de aproape de noi şi să se poarte într‑un chip atât de simplu şi de omenesc. Păstrând proporţiile, este ca şi cum L‑ai vedea pe Hristos într‑o clipă schimbându‑Se la Faţă pe Muntele Thavor şi în cealaltă aflându‑Se în mijlocul oamenilor, mângâindu‑i în necazurile lor; într‑o clipă rugându‑Se alături de ucenici la Cina cea de Taină şi curând după aceea răstignit; învăţând mulţimile, iar apoi luându‑i pe copii în braţele Sale şi binecuvântându‑i; mustrându‑i pe cărturari şi pe farisei, apoi lăsând‑o pe femeia cea desfrânată să‑I spele picioarele, şi dându‑i iertarea păcatelor.

Stareţul Sofronie a fost un mare isihast, un theolog empiric, dar şi un Părinte duhovnicesc iubitor şi plin de delicateţe. Toţi cei care l‑au cunoscut pot da mărturie despre înţelepciunea, simplitatea, gingăşia şi deplina lui dragoste, pe care le arăta mai cu seamă celor ce‑şi simţeau sărăcia duhului.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: Mitropolitul Ierótheos Vlahos, Știu un om în Hristos, traducere: Ieromonah Teofan Munteanu, ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Sophia, București, 2013, pp. 211-218.

Cartea Părintelui Mitropolit Ierótheos poate fi comandată online de la linkul: goo.gl/c5UT1o

Notă:
(1). „Necontenit se repetă refrenul: «Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pre noi» (σωσον ημας). Niciodată nu i se spune însă: «Miluieşte-ne pre noi» (ελέησον ημας). Prin această expresie, adresată numai lui Dumnezeu, se afirmă credinţa că noi depindem întru totul de mila lui Dumnezeu. «Mântuieşte-ne» adresat Maicii Domnului nu are sensul de mântuire ca operă înfăptuită de Hristos, ci de «scăpare» sau «izbăvire» din diferite greutăţi, necazuri, primejdii, ispite, care însă au şi ele o legătură cu mântuirea” (Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura I.B.M.O.R., ediţia a II ‑a, Bucureşti, 1997, p. 213. (n.trad.)

Părintele Moise Aghioritul despre Duminica Tuturor Sfinților (prima după Rusalii)

Azi prăznuim Duminica Tuturor Sfinților, dar cine se mai gândește că scopul principal al vieții omului, în această viață și pe acest Pământ, este dobândirea sfințeniei? Cine se mai gândește că existăm pentru a deveni sfinți? Eșecul în a deveni sfinți constituie cea mai mare tragedie a existenței umane. Cum este văzută azi sfințenia? Cum ne raportăm la ea, cum o abordăm și cum o trăim? Cum putem să o găsim și să o pierdem, să o folosim și chiar să o exploatăm?

Sfințenia nu strivește personalitatea umană. Nu-i violează libertatea și voința, unicitatea și sacralitatea. Sfințenia nu este un demers teleghidat, nici un produs fabricat după același calapod. Mulți au o concepție greșită despre sfințenie. Sinaxarul, cel izvorâtor de mir frumos-mirositor, cuprinde foarte multe pilde, fiecare unică în felul ei, din toată lumea, de la Apus până la Răsărit; pilde cu sfinți bărbați și femei, tineri și bătrâni, oameni învățați și analfabeți, căsătoriți și necăsătoriți, clerici și mireni, de tipuri și caractere umane extrovertite sau introvertite etc.

Sfințenia, lucru dumnezeiesc și sacru, provoacă îndeobște sfântă teamă și venerație, admirație și atracție, dar trebuie să recunoaștem că uneori se împletește cu mitul, cu exagerarea și scoaterea ei din cadrul realității. Sfântul este văzut ca fiind cu totul rupt de orice lucru din lumea aceasta. Sursa sfințeniei, Sfințenia și Bunătatea în sine, este Dumnezeu. Sfințenia există doar prin participarea omului la Dumnezeu. Primii creștini erau numiți sfinți, pentru a li se aduce aminte de scopul vieții lor. Astăzi sfințenia este considerată ca fiind ceva îndepărtat, ceva din afara lumii și cu neputință de atins. Un dar anume pentru cei aleși, pentru aristocrația duhului. Sfințeniei i s-a dat o dimensiune moralistă, care nu definea la începuturi esența calității de creștin.

Sfințenia nu este un campionat, nu este o întrecere pentru întâietate, nu este o realizare suprafirească, nu este o ispravă fără precedent, nici atingerea unui record. Sfințenia nu vine cu reclame luminoase, cu aureolă de lumini sclipitoare, nici nu presupune demonstrații fantasmagorice de semne și minuni, nu are nevoie de publicitate, de difuzare și aplauze. Sfințenia iubește să trăiască în anonimat, în lipsă de slavă, în tăcere, pocăință și smerenie. Sfințenia este comuniunea cu Atotbunul Dumnezeu, nu este o ispravă omenească. Sfințenia este adevăratul echilibru, adevărata sănătate, relația esențială cu Dumnezeu. Sfințenia nu este altceva decât ascultarea de porunca lui Dumnezeu de a deveni sfinți, așa precum El este sfânt. Împlinirea vrerii lui Dumnezeu este sfințirea noastră.

Sfințenie înseamnă să Îl urmezi pe Hristos și în Ghetsimani, și pe Golgotha. Sfințenia nu se transmite, nu se dobândește doar prin lecturi și lungi discuții prin saloane. Ești chemat să dai sânge, ca să primești duh. Să te nevoiești cu stăruință și răbdare, pentru a birui fiara sălbatică a iubirii de slavă și de bani prin iubirea de Dumnezeu, iubirea de oameni, iubirea de frați, iubirea de fii și prin viața virtuoasă.

Sfinții, după cuvântul fericitului Părinte Iustin Popovici, reprezintă Evanghelia împlinită de-a lungul veacurilor, Sfinții sunt Hristos extins de-a lungul veacurilor. Sfinții ne-au arătat în fapt că virtuțile evanghelice sunt realizabile.

Mulți dintre pelerinii care vin azi în Sfântul Munte caută mari sfinți, ca să-și rezolve problemele. Cu alte cuvinte, pe Sfinți, pe Hristos și Biserica îi avem și îi vrem din pur interes, ca să petrecem bine, nederanjați de nimic, în această viață. Există azi o concepție magică despre sfințenie, despre sfintele Taine și Biserică. Acest lucru înseamnă, de fapt, transformarea Ortodoxiei într-o religie. Sfinții, ne spune Părintele Paisie Aghioritul, L-ar iubi pe Hristos chiar și dacă nu ar exista Raiul!…

Adevărata sfințenie, căci, din păcate, există și pseudo-sfințenia, nu este o chestiune cu faruri puternice, cu megafoane, lumini, zgomote și metode de seducție și promovare. Sfințenia se află tăinuită și în Athos, și la orașe, și la sate. Înflorește în taină, în smerenie și bunătatea celui cinstit, sincer, care îndură boala, lepădarea celorlalți, insuccesul, nenorocirea, judecata și ironiile altora și altele. Sfințenia poate reprezenta o minoritate și o excepție, însă ea există și acest lucru are o mare însemnătate pentru noi și este o mare nădejde.

Sursa online : pemptousia.ro

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Scurtă biografie a Părintelui Moise Aghioritul: Monahul Moise s-a născut în Atena, în 1952. A fost monah în Sfântul Munte peste 35 de ani. S-a ocupat cu aghiografia (vieţile sfinţilor), poezia, critica şi redactarea. Este autorul a 52 de cărţi şi a peste o mie de articole. Multe din lucrările lui au fost traduse în alte limbi, primind premii. A ţinut mute conferinţe, fiind invitat de mitropolii, universităţi şi diverse organizaţii, atât în Grecia, cât şi în străinătate. A fost referent în cadrul a peste 80 de congrese. A fost secretar şef al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte. A fost redactor şef al periodicului aghiorit Protaton. Timp de peste 25 de ani a fost Starețul Caliviei Sfântului Ioan Hrisostom, ţinând de Schitul Sfântului Pantelimon al Cutlumuşului. Este considerat ca fiind cel mai prolific scriitor aghiorit contemporan. A plecat la Domnul pe 1 iunie 2014 din cauza unor afecțiuni cronice ale ficatului. (sursă mini-biografie: pemptousia.ro)

Colibele de nevoință ale monahilor aghioriți

INTRODUCERE

Formele vechi ale vieții monahale au apărut în Sfântul Munte cu mult mai devreme de întemeierea Marii Lavre, prima chinovie athonită, care s-a înființat pe la 963. Dacă ne oprim atenția asupra a trei dintre chipurile emblematice ale anahoretismului athonit timpuriu, a Cuviosului Petru Athonitul, a Sfântului Eftimie cel Nou și a lui Ioan Kolovós, vom conștientiza că pe durata secolului al IX-lea a avut loc o schimbare radicală în comportamentul asceților athoniți.

Cuviosul Petru Athonitul a lepădat lumea, lucrând întreaga viața o nevoință aspră după legile rigurozității călugărești. Câtă vreme Eftimie și Ioan, amândoi întemeietori de mănăstiri, au urmat pilda lui Petru pentru o perioadă tranzitorie de aspră nevoință individuală, ca o etapă pregătitoare pentru organizarea unei vieți obștești sub protecția statului și a clerului superior. Această etapă de tranziție, câteva decenii mai târziu a deschis drumul Sfântului Athanasie Athonitul și Marii Lavre, pe care acesta din urmă a întemeiat-o.

Întemeierea Marii Lavre a stârnit o polemică aprinsă între cele două tipuri de anahoretism în zorile monahismului athonit. Editarea primului Tipic athonit (972) a împăcat cele două părți, recunoscând indirect inovațiile Sfântului Athanasie, și astfel, începând de atunci, toate mănăstirile aghiorite care s-au întemeiat au urmat modelul Lavrei lui Athanasie. În esență, validarea primului Tipic athonit exprima susținerea statului în mai mare măsură față de chinoviile organizate, decât față de pustnicie. Cu toate acestea, modelul anahoretismului monahal nu a încetat vreodată să existe în peninsula athonită în paralel cu viața de obște, deși de atunci, treptat, primul s-a limitat la zonele mai îndepărtate și mai greu accesibile.

EXPLORÂND MAREA EGEE

Acest proces de tranziție de la pustnici la chinoviile organizate din Athos trebuie interpretat în virtutea condițiilor geopolitice și militare ale epocii. După ultima etapă de strălucire a perioadei lui Iustinian (527-610), Marea Mediterană încetează să mai fie Mare nostrum, adică un ”lac” roman. Și pe măsură ce triburile arabe se extind cu furie, acaparând teritorii din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, iese în evidență însemnătatea strategică a Athosului, care perforează efectiv Marea Egee de Nord și controlează coastele tracice, adică comunicarea terestră dintre Constantinopol, Tesalonic și Dardanele, drumul maritim care duce la Constantinopol și în Marea Neagră.

În curând un lanț de fortărețe s-au ridicat de-a lungul întregii coaste răsăritene a peninsulei. Acestea erau deja sau au devenit dependințe ale marilor mănăstiri de pe această latură sau mănăstirile însele s-au construit ca niște adevărate fortărețe. Fenomenul s-a repetat pe coasta apuseană a peninsulei la 3-4 secole de la întemeierea Lavrei, începând din secolul al XIV-lea, adică atunci când statul bizantin s-a limitat în Macedonia la Despotatul Paleologilor al Tesalonicului, alcătuit fiind din orașul Tesalonic și cele două peninsule, Kassandra și Athos, căci peninsula din mijloc, Sithonia, fusese deja ocupată de turci.

Toate mănăstirile Sfântului Munte și-au dobândit chipul de azi după extinderi succesive de construcții de-a lungul veacurilor. Unele fuseseră construite sub forma marilor complexe monahale, sub protecția unor finanțatori puternici, în timp ce altele au fost întemeiate de asceți solitari, iar forma de azi a fiecăreia este rezultatul unor adaosuri succesive la un nucleu inițial de ucenici strânși în jurul conducătorului lor duhovnicesc. În alte cazuri, așezările centrelor de nevoință inițiale nu au găsit condițiile favorabile pentru dezvoltarea lor ca mănăstiri suverane (de pildă, Kavsokalivia), până în epoca în care a fost consacrată definitiv actuala ierarhie aghiorită. Acest lucru se datorează fie unor condiții adverse, fie pozițiilor acestor așezări monahale, despre care s-a apreciat că nu aveau o importanță strategică specială.

KAVSOKALIVIA

Despre asprimea ascezei pe care o cultivau pustnicii aghioriți de aici aflăm din descrieri ale pelerinilor din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Schitul grecesc al Sfintei Treimi, cunoscut sub numele de Kavsokalivia, se găsește în extremitatea de sud a peninsulei, pe un teren îngust și arid, suspendat pe niște terase aflate la 120 de metri deasupra mării. Sfântul Maxim, un vestit ascet athonit din secolul al XIV-lea, care se instalase în zonă, obișnuia să își ardă colibele de paie și apoi să rătăcească ca un ”nebun întru Hristos”, de unde și porecla lui, ”cel care arde colibele”, iar pe grecește kavsokalivitul, de aici și numele sub care a devenit cunoscut locul acesta.

Așezarea Kavsokalivelor s-a înjghebat când niște pustnici au fost atrași de puternica personalitate ascetică a Sfântului Acachie și s-au strâns în jurul lui. Acachie trăia într-o peșteră îngustă care se deschide deasupra unei prăpăstii abrupte, iar deasupra prăpastiei zidise din piatră o mică casă de oaspeți. Acachie a murit pe la 1730/1740 în vârstă fiind de 100 de ani, iar la scurtă vreme după moartea sa așezarea a fost recunoscută oficial ca schit idioritmic.

Pelerinul rus Vasili Barski, în timpul primei sale călătorii în Sfântul Munte, în 1725, a vizitat Kavsokalivia. Barski a văzut Kavsokalivia chiar în perioada când începuse să se organizeze schitul și a descris locul în felul acesta: ”Acolo monahii trăiesc separat unul de altul, și fiecare își are la chilia sa o mică bisericuță ca să se roage fiecare în parte. […] Colibele lor sunt din piatră uscată și așezate deasupra unor prăpăstii teribile și abrupte, printre stânci, suspendate deasupra mării, ca niște cuiburi de păsări. Se hrănesc numai din rucodeliile lor, căci confecționează cruci și linguri”.

În spatele Colibei Adormirii Maicii Domnului, o scară îngustă conduce la peștera lui Acachie care se găsește exact sub casă. Peștera este o deschidere îngustă în prăpastia stâncoasă. Toiagul și patul lui, acesta din urmă făcut din trei crăci groase de măslin și o a patra servind drept pernă, se păstrează în acest adăpost al începuturilor viețuirii kavsokalivite. Deasupra peșterii, ascuns în spatele case, se păstrează și casa de oaspeți zidită din piatră. Câteva alte asemenea locuri de nevoință, din epoca primilor locuitori pustnici, se păstrează la periferia așezării. Sunt toate din piatră uscată, precum acelea pe care le descrie Barski.

În fața casei de oaspeți a lui Acachie se construise inițial paraclisul Adormirii, în 1759, și de atunci, prin extinderi succesive, s-a organizat schitul de azi. Locuitorul de azi, Părintele Patapie, de origine din Pireu, este iconar, bibliotecar al schitului și cercetător al arhivelor acestuia. Se trage dintr-o familie bogată, iar renovările casei amintesc de casele burgheze ale orașelor grecești.

SFÂNTUL VASILIE CEL MARE

La a doua sa călătorie în Sfântul Munte, în 1744, Barski a vizitat și a descris așezarea monahală, pe atunci abia înființată, a Sfântului Vasilie, mai jos de înălțimea muntoasă a Prorocului Ilie. Primii pustnici veniseră din Capadocia, din zona Cezareei. Barski i-a văzut cum trăiau în pădure, bând apă de ploaie și ”întrecându-i pe toți în postire, în smerenie și evlavie”. Pe atunci existau șapte colibe, atât de înguste încât înăuntru ”nu se poate întinde omul”, foarte sărăcăcioase, ”nu au decât o rogojină, un lemn pe care își sprijină capul și niște unelte”. Când Barski a trecut pe acolo, biserica lor comună, închinată Sfântului Vasilie cel Mare, era încă în construcție.

O colibă îngustă zidită din piatră cenușie, se află în apropierea bisericii de la 1744 și dă mărturie despre înfățișarea adăposturilor inițiale pe care le-au zidit primii asceți. Este o foarte simplă cutie ortogonală de piatră, cu o înălțime de aproximativ 1,90 de metri, fără deschizături, decât cu o intrare deschisă pe o latură și fără acoperiș, cu o suprafață utilă de circa un metru pătrat, unde încape numai un om în picioare sau pe jumătate întins. Un acoperiș făcut din lemn de stejar și iarbă uscată, și o placă de lemn, cu care să închidă intrarea ar completa imaginea uneia dintre cele șapte colibe pe care le-a văzut cândva Barski.

Anexată bisericii Sfântului Vasilie, o așezare simplă alcătuită din încăperi și spații auxiliare s-a construit în ultimii ani. O mică obște de 3-4 monahi trăiește la Chilia Sfântului Vasilie. Bătrânul chiliei, cretan de origine, care trăiește aici de la începuturile deceniului ’70, după ce ca mirean practicase avocatura, este autorul a diferite scrieri cu conținut teologic. Tot ce s-a făcut în această casă s-a făcut de mâinile lui și ale ucenicilor lui. A refuzat de fiecare dată să folosească materiale moderne de construcție de pe piață, confecționându-și singur obiectele necesare și construind cu materiale de mâna a doua, ce fuseseră aruncate sau prisosiseră de la renovările mănăstirilor.

KAROULIA

În punctul cel mai sudic al peninsulei, pe o stâncă uscată și abruptă, sunt răspândite locașuri de nevoință în toate cavitățile naturale ale stâncilor. Locul se numește Karoulia și se împarte în Karoulia Interioară și cea Exterioară. Accesul din cea Exterioară în cea Interioară se face cu lanțuri de susținere. La începuturile secolului al XX-lea trăiau aici 30 de nevoitori, în timp ce azi numărul lor oscilează între 10 și 20.

Cele mai multe dintre chiliile de la Karoulia sunt sihăstrii pe care înșiși asceții și le-au construit din materiale de ocazie, reciclând deșeurile de la alți monahi sau de la mireni. Partea văzută a unei asemenea construcții de cele mai multe ori camuflează adevăratele dimensiuni ale locului de nevoință, care se întinde în adâncul unei peșteri sau de-a lungul cavităților naturale ale stâncii. Organizarea spațiului în interiorul acestor sihăstrii dovedește o utilizare extrem de rațională a spațiului.

Una dintre chiliile tipice ale regiunii este cea a Sfinților Arhangheli din Karoulia Interioară. În deceniul ’50, chilia era cunoscută ca ”Sihăstria paznicului”, de la nevoitorul Gavriil, ”cel cu părul cârlionțat”, care mai înainte fusese paznic. În anii din urmă a trăit aici un nevoitor rus. Chilia nu prezintă nici până azi schimbări radicale, lucru care e valabil pentru cele mai multe dintre locurile de nevoință ale zonei, care păstrează acest caracter ascetic. Chilia Sfinților Arhangheli este alcătuită dintr-un paraclis, din cinci mici chilii și un depozit. La toate aceste spații accesul se face de pe un coridor, a cărui parte centrală este mai largă creând un al optulea spațiu, care este folosit atât ca salon, cât și ca nartex al bisericii. Toate aceste opt spații, împreună cu coridorul, un spațiu de o suprafață totală de 70 m2, se dezvoltă pe lungimea cavităților naturale a stâncii abrupte, valorificând nivelele înguste în diferite stații pe o lungime totală de aproximativ 23 m și o lățime medie de 3,5 m.

Toți pereții sunt din lemn, după cum tot din lemn sunt și cele mai multe dintre tavane. Doar spațiul de depozitare este parțial din piatră și acolo se găsesc un rezervor zidit pentru colectarea de apă de ploaie și vase de ceramică pentru păstrarea uleiului.

KATOUNAKIA

Mai sus de Karoulia Exterioară se află Katounakia, o așezare de sihăstrii răspândite pe pantele abrupte ale muntele. Karoulia și Katounakia împart același dig de ciment, care a fost construit în ultimii douăzeci de ani. Acesta este punctul de plecare și punctul terminus sau popasul de odihnă al caravanelor cu mulari care leagă această pustie ruptă de lume cu restul lumii oamenilor. Două mici depozite din beton armat în extrema dreaptă a cheiului sunt folosite pentru depozitarea lucrului de mână și a tămâii pentru export, a proviziilor și a materialelor de primă necesitate pentru nevoile pustnicilor, până când se încarcă în feribot cele dintâi, iar pe mulari cele de-al doilea pentru a fi transportate la diferitele case ale pustnicilor din zonă.

Chilia Cuviosului Efrem este unul dintre cele mai vestite centre duhovnicești ale Sfântului Munte, locul de nevoință a lui Gheronda Efrem Katunakiotul, marea personalitate ascetică a celei de-a doua jumătăți a veacului al XX-lea. Obștea de azi este alcătuită din Gheronda Iosif și doi nevoitori, ucenici toți trei ai Bătrânului Efrem, trecut la Domnul. Chilia este rezultatul unor extinderi succesive care au avut loc în mod spontan în ultimele 5-6 decenii, începând de la nucleul inițial care avea un paraclis, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Unul dintre cei trei monahi ai obștii a dorit ca orele de retragere și rugăciune la chilie să le petreacă urmând un mod de nevoință din vechime, anume al nevoitorilor care trăiau în copaci. Mai întâi a făcut un foișor de lemn pe creanga cea mai mare a unui copac, care de cealaltă parte este fixat în stânca abruptă care se înalță în spate. Ulterior foișorul a fost extins, creându-se o minunată odaie, alcătuită în întregime de Părintele Procopie, care a folosit în cea mai mare parte deșeuri pe care alții le aruncaseră în urma renovărilor marilor mănăstiri.

TRADIȚIE ȘI ÎNNOIRE

Cu toate că în toate mănăstirile aghiorite a predominat sistemul chinovial – unde toate aspectele vieții sunt comune –, modul în care monahii trăiesc azi viața de pustnici nu a supraviețuit neschimbat în Sfântul Munte. Să atragem atenția că pustnicii contemporani sunt purtători ai modului contemporan de viață pe care îl aduc cu ei din lume. Acest lucru nu e ceva nou. În acest fel s-au născut și s-au dezvoltat și mănăstirile. Când discutăm azi despre păstrarea tradiției în Sfântul Munte, ne referim la două lucruri: la slujbe și la clădiri. De-a lungul veacurilor, cultul rămâne neschimbat, dar zidurile se schimbă, dat fiind că depinde și este influențat de mulți factori: istorici, sociali, estetici, tehnologici.

Una dintre primele mele experiențe profesionale ca arhitect de restaurare în Sfântul Munte are legătură cu această chestiune. Când în 1983 am ajuns în Karyes ca să fac autopsia unei chilii pentru care exista cererea de restaurare din partea mănăstirii, am găsit-o prăbușită de ani de zile, dar, cu toate acestea, am făcut o copie a ruinelor, gândindu-mă că în curând le va devora și pe acestea timpul. Un călugăr bătrân, care mă urmărea pe când lucram, intră în vorbă cu mine și îmi spune că în zadar mă ostenesc, căci chilia s-a prăbușit deja și că mai bine ar fi să fac ceva ca să nu se prăbușească și celelalte. Și când i-am răspuns că am făcut reconstituirea, pentru că mai târziu va fi nevoie de ea în restaurarea monumentului, el mi-a spus: ”Monument este rasa pe care o port, pentru că, dacă eu azi construiesc o cutie de ciment, după 300 de ani va veni un savant nebun ca matale și se va pune să o reconstituie”. Am rămas cu gura căscată, pentru că Bătrânul simplu, fără să o știe, a exprimat unul dintre principiile de bază ale restaurării, care este păstrarea memoriei. Pe de altă parte, ceea ce a spus conține un mare pericol, știut fiind că trăim în epoca globalizării. În epocile din vechime, influențele străine care ajungeau în Sfântul Munte erau încorporate în mod creator, erau precum îngrășământul care îmbogățea culturile locale. De pildă, când în secolele XVII-XVIII mișcările artistice din Centrul Europei (baroc, rococo) au ajuns în Balcani filtrate prin creuzetul Constantinopolului, maeștri locali luau aceste noi modele necunoscute până atunci și lucrând cu materiale locale și cu metodele artei tradiționale au creat o nouă artă care venea cu propriile ei particularități. Dimpotrivă, azi, piața globalizată impune similaritatea materialelor, a tehnicilor, impune metode similare de confecționare, din Hong Kong până în Rio de Janeiro, din Helsinki până în Nairobi, din New York până în Karyes. Azi globalizarea amenință particularitățile oricărui spațiu.

Când în 1963 se sărbătorea împlinirea a o mie de ani de la întemeierea Marii Lavre și a vieții chinoviale athonite, lipsa de monahi, îmbătrânirea populației și abandonarea clădirilor lăsau un amar sentiment general că sfârșitul societății athonite este iminent. Situația aceasta s-a schimbat însă radical în ultimele patru decenii. Azi populația monahală se află într-o creștere constantă, iar Sfântul Munte se confruntă cu provocarea de a se adapta la tehnologiile moderne, păstrând în același timp caracterul său tradițional. Cât privește arhitectura, acest echilibru nu este totdeauna ușor de păstrat. În comparație cu alte epoci, azi sunt mult mai mulți monahii stăpâniți de un spirit inovator și care optează să trăiască o viață monahală mai puțin riguroasă. Mult mai multe sunt feriboturile care transportă tiruri cu produse noi, de aceea e nevoie de mai multe diguri, există mai multe automobile care au nevoie de mai multe drumuri asfaltate, există mai mulți bani și mai multe deșeuri. Datorită mulțimii feriboturilor care vin și pleacă, portul Dafni a devenit unul foarte solicitat, iar la Karyes există un magazin cu materiale moderne de construcții. Vizitatorii de azi au sentimentul că mănăstirile aghiorite parcurg o perioadă de înflorire, care pe de altă parte este însoțită de gropi de gunoi necontrolate care s-au împânzit peste tot.

Pe de altă parte, reciclarea produselor de consum din materiale eterogene și la mâna a doua, care definește arhitectura locurilor de nevoință a pustnicilor, arată, cred eu, o cale de urmat. Departe de conforturile și deșeurile produselor de primă mână, sihăstriile pustiei athonite constituie creații spontane ale unei arhitecturi populare anonime, organizate din palimpsestele unei estetici unice și spontane, care are ca scop satisfacerea nevoilor de bază. Spre deosebire de locuitorii marginalizați ai mahalalelor lumii a treia, pustnicii contemporani ai Athosului refuză societatea de consum în mod conștient și de bunăvoie.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Faídon Hagiantoníou

Articolul de față reproduce 7 texte ale dlui Hagiantoníou publicate inițial, în serial, pe pemptousia.

DESPRE AUTOR: Participă din 1983 la lucrările de restaurare a Sfântului Munte, ocupându-se în același timp de redactarea rapoartelor științifice pe această temă. A participat și la săpături arheologice în situri preistorice din Grecia și Turcia. În paralel, se ocupă de jurnalism, este implicat în producția de discuri din domeniul teatrului și poeziei grecești (Societatea Discografică Lyra), și, de asemenea, scrie literatură. A fost colaborator al ziarelor ”Macedonia” și ”Tesalonic” și producător muzical pentru 95,8 FM al ERT 3.

”Veniți la Mine…”. Scurt eseu video despre Academia Bisericească Athoniada (în limba română)

Δεῦτε πρός με… from Atho Paidies on Vimeo.

 ”Veniți la Mine…”. Scurt eseu video despre Academia Bisericească Athoniada (în limba română). Cuprinde imagini grăitoare cu Academia Athoniada și diverse cărări athonite.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Noul Mucenic Constantin Aghioritul, cel din neamul turcilor (2 iunie)

Noul Mucenic Constantin a mărturisit în Constantinopol în ziua de 2 iunie a anului 1819.

Constantin s-a născut în satul Ipsilométopo din insula Mytilíni, din părinți musulmani. Era un tânăr atât de frumos și de bun la suflet, încât stârnea admirația dar și invidia oamenilor. Astfel, o vecină de-a lui, turcoaică, și-a pus în gând să-l otrăvească. Sfântul era atunci în vârstă de doar 15 ani. Otrava pe care i-a dat-o femeia nu l-a omorât, dar a orbit și a rămas țintuit la pat. Mai apoi s-a îmbolnăvit și de variolă. Atunci, o femeie creștină i-a cerut mamei sfântului să o lase să îl stropească cu agheasmă. Mama sfântului, deși era musulmană, văzând că fiul ei merge din rău în mai rău, a primit, iar Constantin s-a vindecat ca și cum nu avusese nimic.

La moartea tatălui său, mama lui Constantin și a fraților lui și-a luat alt soț, dar acesta era un om rău și căzuse în patima beției. Constantin, împreună cu trei dintre frați, a fost nevoit să plece în Smirna, unde a început să lucreze ca vânzător de legume și fructe. Printre clienții săi se număra și Mitropolitul orașului. Mergând adeseori la mitropolit acasă, Constantin a început să învețe limba greacă și să fie interesat de credința ortodoxă. Mitropolitul îl sfătuia mereu să meargă la slujbele ortodoxe și să încerce să ducă o viață duhovnicească mai înaltă. Mergând într-o zi la mitropolie, a găsit acolo un părinte bătrân și l-a rugat să îi citească ceva dintr-o carte de învățătură ortodoxă. Gheronda i-a spus atunci că trebuie să meargă să-și ia ochelarii pentru că nu îi avea la îndemână. Atunci, Constantin a alergat degrabă și i-a adus el ochelarii bătrânului preot, pentru ca să aibă mai mult timp să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Bătrânul l-a răsplătit pe Constantin citindu-i câteva ceasuri din cărțile de învățătură, vorbind cu el și sfătuindu-l, lucru care i-a plăcut foarte mult lui Constantin și, după cum spune Sinaxarul său, ,,a păstrat toate acele cuvinte în inima sa”.

Constantin era doar un copil, un copil cu suflet frumos. Dragostea lui Hristos pentru toți oamenii despre care auzea citindu-se, i-a creat o impresie deosebită. Și-a pus în gând să îmbrățișeze și el această credință a lui Hristos și a dragostei. Astfel, a plecat în Sfântul Munte, la Néa Skíti, unde s-a mărturisit pentru prima dată și a luat hotărârea de a se boteza. Duhovnicul său l-a ținut alături de el câteva zile, catehizându-l, apoi s-a adresat întâi-stătătorilor mănăstirii Sfântul Pavel pentru a lua o hotărâre în privința lui Constantin. Nu era ușor de luat o hotărâre în acest caz, pentru că a boteza un musulman în vremea aceea, putea să aibă consecințe grave pentru mănăstire.

Soborul mănăstirii a hotărât să îl trimită la Marea Lavră, care era pe atunci centrul Sfântului Munte și avea mulți părinți luminați de Dumnezeu. La Marea Lavră l-au primit cu mare dragoste, l-au îngrijit, l-au catehizat, dar nu au îndrăznit să-l boteze. Se găsea, chiar atunci, la Marea Lavră, și Patriarhul Ecumenic Grigore al V-lea, pe care turcii aveau să-l spânzure în cursul evenimentelor din 1821. Astfel, Constantin a fost trimis la Patriarh – aflat în exil în Sfântul Munte în acea vreme– după ce părinții de la Marea Lavră i-au dat și un mic ajutor de 5 arginți. Părinții se temeau ca nu cumva acest tânăr să fi fost trimis dinadins de turci pentru a le întinde o cursă, pentru ca să găsească motiv de a da foc Sfântului Munte.

Constantin, în loc de a merge să îl întâlnească pe Patriarh, s-a dus la Schitul Sfintei Ana, unde îl cunoscuse pe Părintele Hrisant, duhovnic îmbunătățit, alături de care a rămas timp de trei zile. De acolo a plecat iarăși la drum, fără să vadă unde mergea, din cauza ceții – dar, de fapt, pentru că așa a dorit Dumnezeu – a apucat pe drumul care ducea la Kavsokalivia. Ostenit de drum, s-a așezat să se odihnească, și adormind, i s-a arătat în vis Maica Domnului, care i-a spus să nu se întristeze, ci să-și continue drumul către schit. La Kavsokalívia l-a întâlnit pe Gheronda Gavriil, dar bătrânul s-a temut să-l boteze fără binecuvântarea egumenului, așa că l-a trimis, împreună cu monahul Gavriil, la mănăstirea Iviron, unde se găsea, în acea perioadă Patriarhul Grigorie. ,,De ce ai venit la noi, care suntem disprețuiți de către toți”, l-a întrebat atunci Patriarhul, ca să-l încerce. Și a continuat: ,,Ce dorești de la noi, care, după cum vezi, nu avem nimic să-ți dăm? Noi suntem prigoniți de către toți, pe când voi aveți puterea și slava și vă puteți bucura de toate plăcerile vieții și tu nu iei seama la toate acestea? Vino-ți în fire!”. După ce a ascultat toate acestea, Constantin a început să plângă. Patriarhul s-a apropiat de el și, prin cuvinte blânde, l-a mângâiat zicând: ,,Peste câteva luni voi veni eu la Kavsokalívia și te voi boteza. Tu mergi, pregătește-te și, mai mult decât orice, să nu știe nimeni despre aceasta”.

Sfântul a făcut după cum i-a spus Patriarhul și a mers și a stat la Kavsokalívia vreme de șase luni. În toată această perioadă, a stârnit admirația tuturor pentru frumoasele sale virtuți și pentru credința sa.

În cele din urmă, a fost luată hotărârea de a fi botezat. În momentul când preotul a rostit cuvintele ,,se botează robul lui Dumnezeu Constantin”, fața sa a început să strălucească atât de tare, încât monahii ce erau de față cu greu puteau să privească la el.

După botez, Constantin a mers și a aprins o lumânare mare la icoana Maicii Domnului Portaítissa de la Mănăstirea Iviron, iar de acolo s-a îndreptat spre Schitul Sfântului Ioan Botezătorul, unde a avut prilejul să se închine la moaștele sfinților noi mucenici. Aici i s-a născut în suflet dorința de a mărturisi și el pe Hristos. Aceste gânduri ale sale le-a mărturisit duhovnicului schitului, dar acesta nu l-a încurajat către ceea ce își dorea, ci l-a povățuit să rămână pentru o perioadă și să ducă lupta cea duhovnicească a monahului, iar dacă va fi voia lui Dumnezeu, Acela îl va chema să mărturisească.

Mâhnit de acest cuvânt al bătrânului, s-a întors la Kavsokalívia. Acolo a avut o vedenie dumnezeiască: se făcea că se găsește în Aghia Sofia, iar în înaltul turlei se găsea Hristos șezând pe un tron prealuminos, străjuit de oștile cerești. Acolo se afla și un ostaș mai de vază decât ceilalți (părea a fi Sfântul Dimitrie), care l-a luat de mână și l-a dus în fața Domnului. Iar Domnul, privind la el, i-a spus: ,,Lasă-l pe acesta, încă nu a sosit vremea lui”.

Pe atunci, frații lui Constantin se găseau în Magnezia (Asia Mică). Dorința cea mai mare a sfântului era de a-i găsi și a-i face și pe aceștia creștini. Luând binecuvântare de la duhovnicul său, a plecat spre Aivalí, urmând ca de acolo să meargă în Magnezia. La Aivalí fost recunoscut de un turc. Constantin a încercat să fugă la Smirna, dar pe corabie a fost arestat și dus la aga. În fața judecătorului, Constantin a mărturisit că este creștin, zicând: ,,Musulman am fost, dar luminat fiind de Dumnezeu, am înțeles că zadarnică este credința agarenilor, căci numai credința creștinilor este cea adevărată. De aceea, cunoscând ce este mai bine pentru mine, m-am botezat creștin pentru a câștiga viața veșnică”. Aga din Aivalí l-a chemat atunci pe aga din Moschonisión pentru a încerca amândoi să-l readucă pe Constantin la credința musulmană. Însă nici temnița, nici amenințările, nici promisiunile și nici chinurile nu au putut să-l facă pe Constantin să-și schimbe credința. În tot acest timp, creștinii din Aivalí, se adunau și privegheau și se rugau pentru ca Dumnezeu să-l întărească pe sfânt.

Chinurile la care l-au supus erau înfricoșătoare. La fel îl chinuiseră și pe Sfântul Gheorghe cel din Chios, în urmă cu zece ani, tot la Aivalí. Mai întâi i-au așezat pe cap o coroană înroșită în foc, apoi i-au strâns capul într-o curea în care înfipseseră cuie, astfel încât ochii îi ieșeau afară din orbite din pricina strânsorii. Zi și noapte îi strângeau picioarele în butuci de lemn sau îl atârnau cu picioarele în sus, iar trupul i-l loveau și i-l brăzdau cu gheare de fier. Creștinii vedeau cum o lumină plutea deasupra bisericii Sfântului Gheorghe, iar de acolo, lumina mergea și intra în temnița unde se găsea sfântul. În închisoare, Maica Domnului i s-a arătat sfântului și i-a vestit că va sfârși prin moarte mucenicească în Constantinopol.

După toate acele chinuri, l-au adus din nou pe sfânt în fața mai marilor lor, sperând ca de data aceasta să se lepede de credința creștină. I-au dezlegat mâinile, iar în acel moment Constantin și-a făcut semnul Crucii. Văzând aceasta, aga din Moschonisión și-a ieșit din minți, a început să strige, și-a scos sabia și a început să-l lovească pe Constantin peste piept. O cruce luminoasă s-a arătat pe pieptul sfântului, care nu a pătimit nimic. Văzând că nimic nu folosește, aga din Aivalí l-a trimis pe sfânt la Constantinopol, unde a fost supus la alte chinuri. Printr-un monah care l-a vizitat în închisoare, Constantin a trimis scrisori Patriarhului Grigorie – care se afla încă la Sfântul Munte – precum și părinților de acolo.

Adus din nou în fața judecătorului, i-a spus: ,,O, judecătorule, dacă ai știi și tu cât cântărește un suflet, pe dată ai deveni și tu creștin”. Judecătorul, neputând să îndure această ,,ocară”, a poruncit ca sfântul să fie spânzurat, iar apoi să fie îngropat în cimitirul musulmanilor, pentru că el îl considera pe sfânt ca fiind musulman, dar și pentru ca nu cumva creștinii să îi poată lua trupul.

De la Sfântul Munte, câțiva monahi au fost trimiși la Aivalí să afle amănunte despre împrejurările în care a mărturisit Sfântul Constantin și să aștearnă totul pe hârtie. Aceștia au ajuns și în Constantinopol și au cumpărat de la turci veșmintele pe care le purtase sfântul înainte să-și afle sfârșitul. Aceste haine se găsesc astăzi la Sfântul Munte, la Kavsokalívia, unde mulți creștini punându-le peste ei și cerând cu credință ajutorul sfântului, și-au găsit vindecarea de bolile de care sufereau.

Sursa online: pemptousia.ro

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Pătimirile Noului Mucenic Constantin Aghioritul, frescă din Kyriaconul Kavsokaliviei

Tropar, glasul al III-lea,  ,,Dumnezeieștii credințe”:
Toată adunarea creștinilor o ai bucurat,
Iar neamul agarenilor l-ai rușinat,
Propovăduind cu înflăcărare dreapta credință,
Mulțime de chinuri ai îndurat.
O, Constantine, lauda mucenicilor,
Lucrul pe care l-ai dorit, l-ai înfăptuit,
Pomenește-ne pe noi, vrednicule de laudă.

Cuvioși români ce s-au nevoit la Muntele Athos: Schimonahul Irinarh Şișman, Schitul Prodromul, primul istoriograf român athonit (1845-1920)

Acest schimonah iubitor de osteneală s-a născut în comuna Mileşti, judeţul Dolj, în anul 1845. Ajungând în vârstă şi reuşind să înveţe multă carte, căci ştia patru limbi străine, la urmă s-a rănit cu inima spre dragostea lui Hristos.

Deci, renunţând la toate şi ascultând glasul Evangheliei, în anul 1884 s-a dus în Muntele Athos şi s-a făcut schimonah în Schitul Românesc Prodromul. Şi era foarte osârduitor la nevoinţa călugărească, tăcut, smerit şi răbdător. Având ca dascăl pe Cuviosul Nectarie Protopsaltul, de la dânsul a învăţat lucrarea cea de taină a rugăciunii lui Iisus, care este sfârşitul a toată filosofia. Ziua lucra cu mâinile la grădină şi cu mintea se ruga, iar noaptea mergea la biserică, citea sfintele cărţi şi se liniştea în chilie, aşteptând cu bucurie venirea Domnului.

În anul 1898, Cuviosul schimonah Irinarh a fost îndemnat de Duhul Sfânt să scrie pe larg istoria monahismului din Muntele Athos, după multe izvoare ce se află în bibliotecile atonite. Deci, luând binecuvântare de la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului numită Prodromiţa şi de la Cuviosul Ghedeon Georgescu, egumenul schitului, îndată a început lucrul.

Opera sa se numeşte Istoria Sfântului Munte şi este formată din 20 de tomuri, cu peste zece mii de pagini. Primele 17 tomuri tratează pe larg istoria celor 20 de mănăstiri mari, începând din secolul I până la începutul secolului XX. Tomul 18 tratează despre icoanele făcătoare de minuni din Muntele Athos, cu numeroase minuni ale Maicii Domnului, în 150 de capete. Tomul 19 conţine planşe cu „mănăstirile Sfântului Munte”, „Crinii Raiului”, „Floarea Darului”, „Sfinţii Atonului” etc. Iar tomul 20 tratează, în prima parte, istoria monahismului românesc atonit din început până în anul 1916, cu cele peste o sută de chilii locuite de români în timpul său şi preţioase date statistice. Ultima parte a tomului 20 conţine „Istoria Schitului Prodromul”.

Cuviosul Irinarh îşi începe opera sa monumentală în anul 1898 şi, după multe osteneli şi grele ispite de la oameni şi de la diavolul, precum singur spune, o termină la 6 septembrie, 1916. Prima pagină o începe cu această rugăciune: „Doamne, Dumnezeul meu, ajută-mi în această lucrare, pentru ca să se proslăvească numele Tău cel sfânt în veci, amin. Că cu darul Tău toate se isprăvesc cu pace, Cel ce eşti începutul şi sfârşitul, iar fără darul Tău, nimic nu se isprăveşte”.

Mărturiseşte schimonahul Irinarh că în anul 1905, pe când scria minunile Maicii Domnului şi ale icoanelor ei din Muntele Athos, deodată a căzut din lucrarea vrăjmaşului o piatră mare în fereastra lui, i-a spart geamul şi lampa şi l-a lovit peste mâna cu care scria. Dar el, cerând ajutorul Preacuratei Fecioare, a continuat să scrie mai departe. Uneori nu avea cerneală şi hârtie, iar alteori, fraţii din schit se supărau pe el şi cârteau că nu iese la ascultare. Dar bătrânul pe toate le răbda şi cu blândeţea sa făcea întotdeauna pace.

Lucrarea monografică a învăţatului schimonah Irinarh are o valoare de unicat, atât din punct de vedere istoric şi literar, cât mai ales duhovnicesc. Opera sa este cea mai bogată monografie istorică a monahismului atonit, ce s-a scris după anul 1850. Schimonahul Irinarh Şişman rămâne primul istoriograf român atonit şi unul din cei mai buni pe care i-a dat vreodată Muntele Athos. Acest smerit nevoitor era totodată un mare rugător şi un talentat caligraf şi miniaturist, copiindu-şi opera într-o frumoasă caligrafie, cu alese chenare, ornamente şi icoane în miniatură, lucrate de mâna lui.

Ultimii ani ai vieţii sale, Cuviosul schimonah Irinarh i-a petrecut numai în post, în rugăciune şi în cugetarea celor dumnezeieşti. Apoi, simţindu-şi aproape sfârşitul, a primit Preacuratele Taine şi şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos.

Sursa: Pateric românesc, Protosinghel Ioanichie Bălan, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și a Dunării de Jos, pp. 515-516, Galați, 1990 via sfant.ro

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Întâlnirea mea cu Gheronda Iosif Vatopedinul la Muntele Athos. Încercarea unei file de sinaxar (Antonio Boloț)

În amintirea Gherondei Iosif Vatopedinul, la împlinirea a 7 ani de la trecerea sa la Domnul

„Gheronda Iosif s-a născut la 1 iulie 1921 în grădina Mănăstirii Sfinţilor Doctori fără de arginţi din Giolos (Cipru), atunci când pe mama sa, însărcinată în 7 luni şi venită la slujba de hram, au apucat-o durerile facerii” (1). A primit la botez numele Socratis.

„Gheronda Iosif Vatopedinul s-a închinoviat la vârsta de 16 ani, în vara anului 1937, la Sfânta Mănăstire Stavrovouni din Cipru. Motivaţia alegerii sale stă în următoarea întâmplare. Acesta a văzut un film, o comedie, şi după aceea a simţit un mare gol în viaţa sa, o stare de înstrăinare faţă de toate cele trecătoare. Stătea într-un loc pe-un deal din orasul Pafos în acea seară, când deodată simţi că păşeşte înăuntrul unei alte lumi şi o fericită lumină, o mângâiere de la Dumnezeu încărcată de dragoste şi de linişte îl cuprind. Mântuitorul Hristos Însuşi i S-a arătat spunându-i: ‹‹Pentru asta am creat oamenii? Oamenii sunt nemuritori››. După această vedenie Gheronda Iosif a decis să abandoneze lucrurile lumeşti şi să devină monah. La tunderea în monahism a primit numele Sofronie (n.n. – mai târziu, primeşte odată cu schima cea mare numele Iosif), trăind în mănăstire în jur de zece ani. A plecat, în mod declarat, din cauza problemei calendarului, care divizase mănăstirea în două tabere, dar în realitate era condus de către Dumnezeu. Astfel că, cu binecuvântarea şi încurajarea duhovnicului mănăstirii, Papa-Kyprianos, a plecat la Sfântul Munte Athos pentru a trăi o viaţă duhovnicească mai înaltă”. (2) (tr. n.).

Ajuns în Sfântul Munte, Gheronda Iosif îl întâlneşte, prin voia divină, pe Gheron Iosif Isihastul. „În acea vreme Gheron Iosif Isihastul se nevoia la Schitul Sfânta Ana Mică, în pustia cu loc abrupt şi cu peşteri, alături de confraţii săi asceţi, Părintele Arsenie şi Părintele Atanasie, fratele său după trup. Gheron Iosif Isihastul era respectat foarte mult de către cucernicii părinţi athoniti, aceştia apreciindu-l ca pe un dascăl al isihiei şi al Rugăciunii lui Iisus, dar şi ca pe un îndrumător al vieţii monahale. Părintele Sofronie a fost atât de impresionat de statura duhovnicească şi de cuvintele lui Gheron Iosif, că l-a rugat să-l primească şi pe el în obştea sa, dar a fost refuzat. Insistenţa tânărului Sofronie, aşa cum era atunci, a fost atât de mare încât Gheron Iosif i-a promis că mai întâi se va ruga şi îi va da un răspuns ziua următoare, când Sofronie se va întoarce. În cele din urmă, răspunsul a fost unul pozitiv. Mai târziu s-a aflat că venerabilului părinte i s-a descoperit de Sus, eveniment ce l-a convins să-l ia pe tânărul Sofronie ca prim ucenic al său. Gheron Iosif a văzut o mică pasăre că zboară şi se aşază pe umărul său. Cum stareţul se uita la ea uluit, pasărea şi-a deschis ciocul, dar în loc să cânte a început să teologhisească. În felul acesta Dumnezeu i-a făcut cunoscut lui Gheron Iosif Isihastul că tânărul Sofronie se va maturiza duhovniceşte sub îndrumarea sa şi că va deveni vas harului Duhului Sfânt, primind darul teologiei.” (3).

Începând cu anul 1947, Gheronda Iosif Vatopedinul odată intrat ucenic la Stareţul Iosif Isihastul se dedică ascultărilor şi nevoinţei, deprinzând tainele vieţii isihaste după tipicul athonit. Participă la slujbe alături de abşte, se roagă în chilia sa, îşi mărturiseşte gândurile Stareţului, sporind astfel în viaţa duhovnicească. Tot Stareţul îl povăţuieşte cum să se roage cu Rugăciunea lui Iisus – „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.” Înaintând pe această cale, Gheronda Iosif cunoaşte astfel din experienţă care e adevărata dimensiune a monahismului: „…simţirea de aici a împărăţiei cerurilor”. (4), „Isihia, liniştirea, precum văd din mica mea experienţă, în afara celor atât de multe pe care le scriu Sfinţii Părinţi, este rădăcina nepăcătuirii şi calea către autocunoaştere”. (5).

Cu trecerea anilor, Gheronda Iosif dobândeşte mari bogăţii duhovniceşti prin cultivarea virtuţilor şi ascultarea de sfaturile Stareţului său, trăind „sfintele nevoinţe ale desăvârşirii”. Astfel că din bun ucenic, la maturitate, când dobândeşte „starea bărbatului desăvârşit” (Efeseni 4, 13), devine la rându-i îndrumător duhovnicesc pentru obşti de călugări tineri, dar şi pentru mireni râvnitori. Este cercetat de către monahi şi laici de pretutindeni pentru povaţă, oferind cu dragostea-i caracteristică mângâieri, binecuvântări şi, cel mai important lucru, purtând pe fiecare om cu necazul şi nevoia sa în rugăciunile sale aprinse, atunci când Cuvioşia Sa, în ceasuri de priveghere, vorbea cu Dumnezeu. Gheronda Iosif Vatopedinul ţine cuvinte de învăţătură, luminând pe începătorii într-ale credinţei şi făcându-i să se înalţe şi mai mult cu inima către Cer pe cei cu experienţă. A fost un Avvă, asemeni celor despre care citim în Pateric, cultivând şi transmiţând mai departe ucenicilor săi harul, experienţa şi învăţăturile Cuviosului Gheron Iosif Isihastul.

CTEVA CUVINTE DE ÎNVĂȚĂTURĂ ALE GHERONDEI IOSIF VATOPEDINUL:

„Cu cât mai mult stăruim în împlinirea poruncilor, cu atât mai multă lumină primeşte mintea şi se face mai încăpătoare pentru har”. (6)

„Nimic nu produce în noi cu atâta spor smerita cugetare ca necazurile, fie de voie, fie fără de voie”. (7).

„Doar dumnezeiasca Evanghelie depăşeşte, în mod mai presus de orice închipuire, toată cunoaşterea şi tot ce şi-a putut imagina raţiunea omenească, în întreaga istorie universală”. (8)


„Dumnezeu lucrează biruinţa prin har şi o cedează pe aceasta smereniei noastre, pentru puţina osteneală a răbdării”. (9)


„Eliberarea minţii din zăpăceala grijii de multe face ca mintea să se întoarcă în mod firesc spre Dumnezeu, primul şi cel mai important principiu”. (10)


„De aceea aproape toţi Părinţii accentuează faptul că omul nu-şi găseşte odihnă în nicio altă îndeletnicire dacă nu se predă din toate puterile pomenirii lui Dumnezeu, astfel încât să simtă că doar el şi Dumnezeu există”. (11)

În rândurile următoare voi relata cum l-am cunoscut pe Gheronda Iosif Vatopedinul la Sfântul Munte Athos, rămânându-mi în suflet pentru totdeauna chipul său luminos, blând, cald şi plin de dragoste duhovnicească.

29 APRILIE 2009, MUNTELE ATHOS

Am ajuns oarecum mai repede la biserica Sfintei şi Marii Mănăstiri Vatopedu, nu e nimeni care să aştepte în afară de noi. Uşa bisericii e închisă, astfel încât rămânem să admirăm frumoasele fresce exterioare. Fără să realizez când a apărut, văd în preajma noastră un părinte mai în vârstă, cu barba albă şi cu un chip luminos, plin de iubire. E o oarecare distanţă între noi. Simt interior o chemare şi merg cu evlavie să mă închin, cerându-i o binecuvântare părintelui aceluia. Atât de multă dragoste, bunătate şi căldură am putut simţi lângă acest părinte, ţinându-mi capul între mâinile sale! Cât de dulce a fost acea binecuvântare, simt mângâierea lui Dumnezeu asupra mea. Mă bucur nespus de acest moment înălţător. Mai târziu aveam să aflu că părintele aghiorit care m-a primit cu un zâmbet ceresc şi cu atâta dragoste fusese Gheronda Iosif Vatopedinul, ucenic al Cuviosului Gheron Iosif Isihastul. Mărturisesc sincer că nu am mai întâlnit pe altcineva la fel în viaţa mea, care să-şi fi revărsat atâta dragoste spre mine, fără să mă cunoască. Cu ajutorul lui Dumnezeu am putut simţi, prin dragostea Gherondei Iosif Vatopedinul, faptul că Mântuitorul Iisus Hristos ne iubeşte atât de mult chiar şi pe noi, păcătoşii, aşteptându-ne să ne întoarcem la El.” (12).

După două luni de la pelerinajul pe care l-am făcut în Muntele Athos, o veste tristă era anunţată de presa ortodoxă, Gheronda Iosif Vatopedinul a trecut la Domnul. Acest fapt mi-a răscolit amintirile frumoase păstrate în inimă cu chipul ca o icoană al Gherondei, determinându-mă să plâng de dor. Iată relatarea minunii care a făcut ocolul pământului despre zâmbetul din veşnicie al Gherondei Iosif: „Unul dintre cei mai iubiţi părinţi duhovniceşti din Sfântul Munte Athos, Gheronda Iosif Vatopedinul, a trecut la Domnul de ziua sa, 1 iulie 2009, la prăznuirea Sfinţilor Doctori fără de arginţi. La moartea sa, o minune s-a petrecut curând după ce şi-a dat ultima suflare, semn de nădejde pentru toţi dintre noi care aşteptăm ‹‹învirea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie››.

După ce au trecut 45 de minute de la adormirea sa întru Domnul, a zâmbit.
Gura Gherondei Iosif a rămas deschisă pentru mult timp imediat după moartea sa şi, în ciuda tuturor eforturilor, monahii prezenţi au fost incapabili să o închidă. În conformitate cu rânduiala athonită, trupul Gherondei Iosif a fost înfăşurat în mantia sa monahală, fiind apoi cusută. După un timp, la îndemnul Stareţului Efrem, trupul a fost pus pe catafalc, iar o gaură s-a făcut în mantie pentru a-i fi expusă faţa şi o alta spre a fi la vedere mâna sa dreaptă pentru venerare. Spre uimirea tuturor, gura Gherondei Iosif nu doar că s-a închis, dar chipul său radia în chip miraculos, zâmbind! Nu doar buzele sale, dar şi ochii, şi obrajii.” (13).

Antonio Boloț

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Note:

(1). Gheronda Iosif Vatopedinul − 1 iulie 2009, https://www.pemptousia.ro/2014/07/gheronda-iosif-vatopedinul-%E2%80%A0-1-iulie-2009/
(2). Elder Iosif Vatopaidinos as a Disciple of Elder Iosif the Hesychast, http://pemptousia.com/2016/07/elder-iosif-vatopaidinos-as-a-disciple-of-elder-iosif-the-hesychast/
(3). Ibidem
(4). Monahul Iosif Vatopedinul, Trăiri ale dumnezeiescului har. O epistolă despre viaţa lui Gheron Iosif Isihastul. Epistole inedite. Traducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2008, p. 14.
(5). Ibidem, p. 17.
(6). Gheronda Iosif Vatopedinul, Mărturie athonită. Traducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2016, p. 25.
(7). Ibidem, p. 26.
(8). Ibidem, p. 86.
(9). Ibidem, p. 93.
(10). Ibidem, p. 99.
(11). Ibidem, p. 122.
(12). Antonio Boloţ, Chemarea Sfântului Munte Athos, Bucureşti, Editura Self Publishing, 2015, pp. 60-61.
(13). A smile from eternity, https://asceticexperience.com/portfolio/smile-eternity/ .

Cărţi ale Gherondei Iosif Vatopedinul traduse în limba română:

Ne vorbeşte Părintele Efrem Katunakiotul, Editura Egumenița

Asceza, maica sfinţeniei, Editura Bizantină

Trăiri ale dumnezeiescului har, Editura Egumenița

Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos

Dialoguri la Athos, Editura Doxologia

Mărturie athonită, Editura Sfântul Nectarie

Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Doxologia

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

„Dohiariu. Lăcașul Sfinților Arhangheli”, un nou documentar rusesc cu subtitrare în română

„Dohiariu. Lăcașul Sfinților Arhangheli”, un nou documentar rusesc cu subtitrare în română
Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Vezi și

Monahismul și smerenia. Cuvântare către monahi a Preacuviosului Arhimandrit Efrem, proegumenul Sfintei Mănăstiri Filotheou din Sfântul Munte, transcrisă după înregistrare audio

Mănăstirea este spitalul cel fără de arginți, este clinica lui Dumnezeu, unde omul vine ca să afle tămăduire. Dumnezeu îl cheamă cu sfântă chemare și îl aduce cu dragoste în acest spital unde nu este nevoie de plată.

Omul își caută vindecarea și strigă: ”Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. „Da, te voi milui”, răspunde Dumnezeu.

Iar Doctorul sufletelor și al trupurilor începe tămăduirea. Ne trimite felurite necazuri, îngăduie ispite. Și toate acestea sunt medicamentele cele amare prin care se tămăduiește sufletul omului. Desigur, nimeni nu poate spune că nu îl doare în timpul operației sau al intervenției medicale, că nu se luptă să depășească durerea și necazul, cu toate acestea însă, la sfârșitul terapiei, se face bine sufletește.

Pe când Starețul meu era începător în pustie, se afla sub ascultarea Starețului Efrem. Acesta era un om simplu, un Bătrân binecuvântat. Odată, un monah vecin, nu știu ce s-a întâmplat, și l-a supărat pe Gheronda. Bunicuțul striga la el, pentru că nu putea să o scoată altfel la capăt. Se împotrivea, striga, țipa… Starețul meu Iosíf, tânăr fiind, dar în stare să se descurce și cu zece oameni, când îl auzea pe Starețul lui că strigă afară și că celălalt se certa cu el, a simțit că în sine a început să fiarbă mânia. Îndată ce a înțeles că, dacă ar ieși atunci afară, nu s-ar putea stăpâni, ca unul ce era tânăr, îndată a alergat în biserică, a îngenuncheat și a început să strige: ”Preasfântă, ajută-mi mie!”. Și a început să plângă, să plângă, și să roage, ca Preasfânta să intervină și să îl ajute ca nu cumva să iasă afară în această stare. Și după ce a plâns mult, mult de tot, și a vărsat multe lacrimi, atunci a văzut că fiara egoismului și a mâniei este anihilată și se retrage. Și după ce a priceput că a dobândit o stare în care putea să iasă afară și să vorbească cu blândețe și pace, a ieșit și l-a slobozit în chip pașnic și politicos pe Stareț de vecinul său. Iar aceasta ne-o spunea ca pildă despre cum se înfruntă în practică egoismul.

Vine și la monah ispita și îi șoptește lucruri asemănătoare celor pe care le-a șoptit lui Adam. Dacă Starețul său îl ceartă sau îi taie voia, se răzvrătește în el egoismul și îi șoptește monahului să răspundă împotrivă, să se sfădească, să-și facă voia, și astfel se învârtoșează și nu va ajunge niciodată să își vadă tămăduirea.

Monahul trebuie neîncetat să aibă trezvie în abordarea oricărei situații, să înfrunte cu izbândă ispita, așa încât, cu timpul și prin harul lui Dumnezeu, să se elibereze de omul cel vechi, ca în locul acestuia să iasă la iveală omul cel nou, omul după Hristos, omul nepătimirii și al Învierii. Lupta nu este ușoară, nici nu se dobândește în scurt timp biruința și triumful asupra egoismului, care este o fiară cumplită cu multe capete.

Cuviosul Efrem spunea: ”Cu leii te-ai luat la trântă? Ai grijă să nu îți zdrobească oasele”. Această fiară este egoismul. Ca un leu pândește și ne atacă. Noi trebuie să avem în mâini arma și sabia împotrivirii față de gânduri.

Tiranii creștinilor în vremurile de prigoană încercau să îi facă pe mucenici să nege dumnezeirea lui Hristos. Le promiteau multe: bogății, slavă, ranguri, dar mucenicii nu cedau. Cu biruință mărturiseau credința în Hristos și în cele din urmă primeau cununa muceniciei, și astfel Hristos se slăvea întru ei.

Și acum tiranii patimilor ne asupresc. Dacă cedăm, patimile ne promit plăcere și satisfacție. Monahul nu trebuie să dea înapoi în fața unei asemenea silnicii, ci să se împotrivească cu toată bărbăția sufletului și, după o luptă legiuită, să aștepte cununa muceniciei.

Mucenicii au suferit chinuri puțină vreme, iar mulți dintre ei în câteva clipe au primit cununa. Monahul însă suferă martiriul toată viața. Și nu din partea unui singur tiran, ci din partea multora. Fiecare patimă își are tiranul ei. Pentru aceasta nu mai puțin vor fi încununați monahii care se vor împotrivi silniciei patimilor și vor mărturisi buna mărturisire a nevoinței, prin care nu dau înapoi înaintea patimilor.

Ne asuprește patima împotrivirii în cuvinte. Noi trebuie să îi punem piedică, îngrădire, să facem șanț, ca să cadă în el carul de luptă al vorbirii împotrivă. Iar lupta trebuie să fie continuă. Să nu aibă goluri, pentru că aceste goluri sunt exploatate de diavol și se strecoară în ele și ne pricinuiește primejduire. Rugăciunea trebuie să fie neîncetată. Rugăciunea este arma noastră. Și numai pentru că se roagă omul, diavolul nu se apropie cu ușurință de el.

Să ne luptăm mai cu seamă împotriva acestei patimi, pentru că de la ea pornesc toate. Și, mai cu seamă, medicamentul împotriva egoismului este smerenia. Domnul nostru ne-a spus: ”Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre”. Smerenia și blândețea dăruiesc sufletului odihnă duhovnicească. Îi dăruiesc lumină și vede mai limpede lucrurile.

Avva Isaac Sirul numește smerenia ”veșmânt dumnezeiesc”. Cu smerenia, spune, s-a înveșmântat Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu și astfel a fost cu putință să Se pogoare din ceruri, iar pământul a putut să Îl primească fără să se mistuie în foc.

Smerenia îl împodobește pe om. Omul smerit, oriunde s-ar afla, răspândește har în chip tainic și se face iubit și preferat de toți.

De smerenie, demonii se cutremură, întocmai cum s-a întâmplat cu un monah ascultător: un creștin avea o fiică demonizată și a dus-o la mulți doctori, dar nu i-a găsit leac. Acest creștin avea prieten un om duhovnicesc, care ținea legătura cu monahii și spunându-i supărarea și durerea sa pentru copilă, acela l-a sfătuit: ”Copilul tău va afla tămăduire, doar dacă chemi un monah ascultător și vine în casa ta și face o rugăciune și vei vedea că îndată copilul ți se va face bine”.

—    Unde îl voi găsi pe acel monah?

 — Uite! Jos, în piață, coboară, spune, din pustie monahi ucenici tineri și vând diferite rucodelii. Unui asemenea monah spune-i: ”Vino la mine acasă să îți plătesc rucodeliile, pentru că acum nu am bani la mine”. Și spune-i să îți facă o rugăciune și vei vedea că fiica ta se va face bine.

Acesta, îndată, de dimineață coboară în piață, vede un tânăr monah care vindea acolo diferite rucodelii. Îi spune:

—    Părinte, cu cât dai acestea?

—    Cu atât, îi spune monahul.

—    Poți să vii până la casa mea să te plătesc, pentru că nu am bani la mine.

—    Vin, spune acesta.

Și pe când mergeau ei către casă și se apropiau, diavolul a prins de veste că a venit ceasul să iasă din om și s-a pregătit și el de atac. Și intrând monahul în casă, îl întâmpină fata și îndată ridică mâna la el și îi dă o palmă peste obraz. Acesta, monahul, a întors și celălalt obraz, iar fata l-a lovit și peste acela, apoi, îndată, a căzut jos și făcea spume la gură. În cele din urmă, plecând demonul, a spus că ”porunca lui Hristos mă scoate și mă alungă”. Și îndată s-a tămăduit copila. Ascultătorul acesta, din faptul relatat, se vede că era un monah cercat și înaintat în șlefuirea și tămăduirea sufletului său.

În rugăciunea noastră totdeauna să Îl rugăm și să Îl implorăm pe Dumnezeu să ne slobozească de această fiară, de egoism și să ne dăruiască sfânta smerenie a sufletului.

Cuvântare către monahi, cu titlul ”Monahismul și smerenia”, transcrisă după înregistrare audio, a Preacuviosului Arhimandrit Efrem, proegumenul Sfintei Mănăstiri Filotheou din Sfântul Munte via pemptousia.ro

Cuviosul Efrem Filotheitul [colecție de fotografii inedite]

Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani (1947-1959), ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.

Biserica Ortodoxă este ascetică, este preafrumoasă, are toată podoaba harului lui Dumnezeu… Biserica Ortodoxă are smerenia şi pocăinţa. Dacă nu ne smerim, nu mergem pe calea strâmtă şi nu trecem prin poarta îngustă. Ci pe calea strâmtă şi pe poarta îngustă vor intra câţi or să primească pocăinţa şi smerenia lui Hristos… De aceea numai prin smerenie şi prin pocăinţă ne vom îndrepta cu siguranţă intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Să fim cu luare-aminte la viaţa noastră, să fie ortodoxă. Dacă vieţuirea noastră este cu luare-aminte, pe temelia poruncilor lui Dumnezeu,vom simţi în noi uşurare sufletească, pentru că nimic nu ne va învinui. Credinţa Ortodoxă este singura religie care exprimă adevărul în toată dimensiunea, în toată înălţimea, adâncimea şi lărgimea lui. Biserica ne vesteşte despre toate prin adevărul ei. Noi vom rămâne fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe, Biserica mucenicilor. Mucenicia lui Hristos va continua până la mucenicii şi mărturisitorii din vremea lui Antihrist… Să iubim Ortodoxia noastră şi să-i rămânem fii credincioşi până la moarte, ca să ne asemănăm cu Mântuitorul nostru Hristos. Trebuie să avem viaţă ortodoxă, ca să avem şi credinţă adevărată, statornică şi neclintită.
– Starețul Efrem Filotheitul

Cuviosul Xenofon, ctitorul Mănăstirii Xenofont din Sfântul Munte (24 aprilie / 7 mai)

Sfântul Xenofon a trăit pe la sfârşitul secolului al X-lea şi s-a nevoit în Sfântul Munte Athos. Provenea dintr-o familie bogată şi cu renume, având astfel parte de o educaţie aleasă. A fost contemporan cu Sfântul Athanasie Athonitul, întemeietorul Marii Lavre, în a cărui biografie a rămas consemnat faptul că Sfântul Atanasie l-a vindecat pe Theodor, fratele Cuviosului Xenofon, care suferea de boala necruţătoare a cancerului.

Atunci când Cuviosul Xenofon a ajuns la locul în care astăzi se află marea mănăstire care îi poartă numele, a găsit, după cum mărturiseşte tradiţia, un mic altar închinat Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, precum şi icoana făcătoare de minuni a Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe. Această icoană a fost adusă de la Constantinopol în perioada iconoclastă, atunci când sfintele icoane erau aruncate în foc de către necredincioşi şi eretici. Fiind aruncată în foc şi această sfântă icoană, o, minune!, focul s-a stins şi icoana s-a aflat întreagă şi nevătămată, spre ruşinarea necinstitorilor. Văzând aceasta, cel mai obraznic şi mai îndrăzneţ dintre aceia, luând un pumnal, a lovit chipul Sfântului în bărbie şi, îndată, sângele care a ţâşnit din rană l-a arătat pe Sfântul Gheorghe viu şi minunat, vădind astfel înşelarea ereticilor. Acest lucru se vede, ca mărturie, până astăzi.

După această întâmplare minunată, oamenii aceia necinstitori au luat-o la fugă, iar un creştin iubitor şi cinstitor de Dumnezeu a luat icoana cu frică şi cu evlavie şi a dus-o la malul mării. Acolo s-a rugat fierbinte Preabunului Dumnezeu şi, pentru a salva icoana, i-a dat drumul pe mare. Aşa a ajuns icoana Sfântului Gheorghe în Sfântul Munte, spre a fi apărător al acelui binecuvântat loc, întărire şi mângâiere monahilor.

Văzând Cuviosul Xenofon sfânta icoană şi aflând despre minunata călătorie a ei pe mare, a ridicat cu propriile lui cheltuieli şi multă osteneală, o mănăstire nouă şi măreaţă pe care a închinat-o Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă, şi a făcut-o lăcaş al lucrării virtuţii și nevoinței, al ascultării şi al înveşmântării în dumnezeiască smerenie, locuinţă a înţelepciunii, casă a milei şi a dragostei.

Prin discernământul şi deplina dragoste a inimii sale, Sfântul a atras asupra sa Harul Preasfântului Duh. Pentru aceasta îl vedem venind împăciuitor în neînțelegerile şi conflictele dintre unii monahi athoniţi, dispute care se întâmplau pe la începutul secolului al XI-lea, cu privire la anumite diferende şi încălcări teritoriale. Acestora, Sfântul le-a găsit rezolvare prin aplicarea dreptului şi bine rânduind toate părţile interesate. Avem, astfel, şi „asigurările” despre acestea, adică acordurile şi contractele, din care se vădesc înţelepciunea minţii Cuviosului, blândeţea inimii, dispoziţia împăciuitoare, dreptatea părerii sale, bogăţia şi adâncimea cultivării şi lucrării sale duhovniceşti. A fost numit, de către toţi părinţii aghioriţi, „dreptul”.

Spre sfârşitul vieţii sale, Cuviosul Xenofon a lăsat egumenia în grija fratelui său, Theodor, şi s-a retras la isihie, aşteptând cu pace ceasul plecării sale la cele cereşti. Domnul l-a luat la odihnă, în pace, cândva între anii 1018 – 1035 d. Hr.

Sursa: pemptousia.ro

Foto (jos) credit Laurențiu Dumitru

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Documentar rusesc despre Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință (23 aprilie / 6 mai), a cărui mână dreaptă se află la Mănăstirea Xenofont (subtitrare în limba română)

Documentar rusesc despre Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință (23 aprilie / 6 mai), a cărui mână dreaptă se află la Mănăstirea Xenofont. De la minutul 2.50, un scurt cuvânt al arhimandritului Alexei, Starețul Mănăstirii Xenofont, Muntele Athos. 

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Procesiune cu Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Axion Estin, a doua zi de Paști, în Karyes (2017)


Procesiune cu Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Axion Estin, a doua zi de Paști, 17 aprilie 2017, în Karyes – capitala Sfântului Munte / Foto credit George Crasnean

Mai multe despre Icoana Maicii Domnului Axion Estin la linkul :

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului “Axion Estin” de la Biserica Protaton, Karyes, Sfântul Munte Athos [up-date]

Mai jos aveți o fotografie mai veche de 100 de ani, din 1913, de la o procesiune similară cu Icoana Maicii Domnului Axion Estin.

Procesiune cu Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Axion Estin”, 1913