Arhive blog

Doi noi clerici pentru Schitul românesc Prodromu [07.01.2021]

În contextul declarării anului 2021 ca „An omagial al pastorației românilor din afara României”, în Patriarhia Română, Preasfințitul Părinte Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal, cu binecuvântarea și în calitate de delegat al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a desfășurat o vizită pastorală la Schitul Prodromu din Sfântul Munte Athos, unul dintre cele mai cunoscute așezăminte monahale românești din diasporă și un important loc de popas duhovnicesc pentru mulți dintre pelerinii români.

Punctul central al vizitei l-a constituit oficierea Sfintei Liturghii în ziua de 7 ianuarie, dată la care în calendarul de rit vechi este prăznuită Nașterea Domnului. În cadrul Sfintei Liturghii, Preasfințitul Părinte Ieronim Sinaitul a dăruit obștii Schitului Prodromu doi noi slujitori: părintele ierodiacon Teofil Covaci, secretarul cancelariei așezământului, a fost hirotonit ieromonah, iar părintele monah Iacov Constantin a primit darul hirotoniei întru ierodiacon.

La finalul Sfintei Liturghii, Preasfințitul Părinte Ieronim Sinaitul a dat citire Mesajului pastoral transmis de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel cu prilejul Nașterii Domnului 2020. De asemenea, Preasfinția Sa i-a felicitat pe cei doi slujitori nou hirotoniți și a adresat cuvinte de apreciere întregii obști a așeză­mântului, care desfășoară ample și însemnate activități și proiecte, al căror scop este menţinerea, promovarea şi afirmarea identităţii culturale, etnice, lingvistice şi religioase, respectiv promovarea valorilor spirituale româneşti. În semn de prețuire din partea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Preasfințitul Părinte Ieronim Sinaitul a dăruit Schitului românesc Prodromu mai multe cărți de cult și lucrări publicate în cadrul editurilor Patriarhiei Române.

Schitul românesc Prodromu sau al Înaintemergătorului se numără între puținele așeză­minte românești de la Muntele Athos, fiind un loc de nevoință duhovnicească pentru mai mulți monahi români. În prezent, obștea așezămân­tului este formată din aproximativ 50 de viețuitori. Schitul este situat în zona de răsărit a peninsulei grecești Athos, în regiunea Vigla, și se află sub jurisdicția canonică a Mănăstirii „Marea Lavră”. Începând cu anul 2011, egumenul Schitului românesc Prodromu este preacuviosul părinte Atanasie Prodromitul.

Întrucât schitul este situat în Sfântul Munte Athos, Grecia, vizita Preasfințitului Părinte Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal, s-a desfășurat cu aprobarea Sanctității Sale Bartolomeu, Arhiepiscopul Constantinopolului – Noua Romă și Patriarh Ecumenic, respectiv cu aprobarea Sfintei Chinotite, care este organismul suprem administrativ, legislativ, executiv şi judecătoresc din Sfântul Munte Athos.

La Sfânta Liturghie oficiată cu prilejul praznicului Nașterii Domnului s-a rugat și preacuviosul părinte Prodromos Lavriotul, starețul Mănăstirii „Marea Lavră”, sub tutela căreia se află Schitul românesc Prodromu.

Un articol de Diac. Bogdan Nedelcu / Ziarul Lumina 08 Ian 2021 / foto credit Ziarul Lumina /

Vezi și știrea Trinitas TV:

Nouă apariție editorială: „Avva Ioan de la Colciu. Viața, minunile, acatistul” (Editura Aeropag, 2020)

Preacuviosul Părinte Ioan Guțu este unul dintre marii rugători care s-au nevoit la Sfântul Munte Athos în secolul XX.

Starețul Efrem de la Mănăstirea Vatopedi spunea că viața lui duhovnicească trebuie vestită cu glas tare, de pe acoperișurile caselor, cu nădejdea că lumina chipului său ne va mișca inima împietrită de atâta părere de sine, aducându-ne lacrimile bucuriei întâlnirii cu un om sfânt.

Cartea aceasta prezintă viața, nevoințele și o parte dintre mărturiile despre minunile sale. Pornind de la munca documentară făcută de monahul Nicodim de la Mănăstirea Sihăstria Putnei, autorul a încercat să prezinte icoana vie a unui rob ales al lui Hristos.

Practic, Avva Ioan ar putea fi model pentru toți monahii vremurilor noastre precum și ocrotitor al celor care, trăind în viforul ispitelor lumii, îl aleg ca ocrotitor ceresc…

Editorul

144 pag / 10,5 cm x 16,5 cm

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: https://bit.ly/34W0aRl ]

Nouă apariție editorială: „Athos, tărâmul sfințeniei. Întâlniri cu marii părinți athoniți ai veacului al XX-lea”

„Athos, tărâmul sfințeniei. Întâlniri cu marii părinți athoniți ai veacului al XX-lea”
Stefanos Dimopoulos, Editura Doxologia, 2020
Traducere din neogreacă de Elena Dinu

Sfinți și Cuvioși Părinți athoniți precum Efrem Katunakiotul, Emilianos Simonopetritul, Paisie Aghioritul, Ambrozie Lazaris și mulți alții ne vorbesc în cartea cartea „Athos, tărâmul sfințeniei. Întâlniri cu marii părinți athoniți ai veacului al XX-lea”, prin intermediul experiențelor athonite ale doctorului oftalmolog Stefanos Dimopoulos, ucenic al Părintelui stareț Emilianos. Autorul ne oferă prilejul de a respira atmosfera duhovnicească a Grădinii Maicii Domnului, de a cunoaște întâmplări minunate trăite de acesta alături de sfinții athoniți ai veacului trecut.

„Cel care stă în mănăstire chiar și pentru o zi, poate înțelege în chip practic, fără să fi citit în cărți, că aici Liturghia nu se sfârșește cu „Pentru rugăciunile”, ci este o experiență neîncetată a prezenței lui Dumnezeu în toate aspectele vieții. Este de ajuns să pătrundă pentru puțină vreme în viața armonios rânduită a obștii, ca să simtă că slujbele și ascultările nu sunt fapte executate mecanic, ci toate au un conținut duhovnicesc și o semnificație praznicală, fiind cu adevărat o continuă dumnezeiască Liturghie.

Pelerinul înțelege cu ușurință și în chip nemijlocit faptul că într-o mănăstire aghiorită viețuiesc oameni care au adânca simțire a înfierii lor de către Dumnezeu-Tatăl, pe care Dumnezeu le-o dă în dar; ei nu pretind a fi ceva sau cineva, oameni îmbunătățiți sau înțelepți, ci se nevoiesc aspru pentru a ajunge la lipsa de griji, simplitatea inimii, și la încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu și în ocrotirea Preasfintei noastre Maici.”

Arhimandritul Elisei, Starețul Mănăstirii „Simono Petras”

Aruncă o privire în interiorul cărții AICI

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Documentar despre viața Părintelui Paisie Olaru de la Schitul Sihla (+18 Octombrie 1990)

Documentar despre viața Părintelui Paisie Olaru de la Schitul Sihla (+18 Octombrie 1990).
30 de ani de la cinstita sa adormire în Domnul. Să avem parte de rugăciunile sale!

[Convertiri]: Un urcuş himalaian către Hristos

Când ajungem să-l cunoaştem pe Dumnezeu ca Ipostas (Persoană), începem să vedem lucrarea mâinii Sale nu doar în împrejurările vieţii noastre de zi cu zi, ci şi în întâmplările din trecut care ne-au purtat înspre clipa de faţă. Vedem cum, de la adevăruri nedesăvârşite, El ne-a dus la deplinătatea adevărului şi cum continuă să ne ducă către o mai adâncă înţelegere a acelui Adevăr. Aşa cum scria Părintele Serafim Rose, când venim la Hristos „nici un adevăr adevărat pe care l-am ştiut vreodată nu se va pierde”.

Înconjurat de cinci dintre cele mai înalte vârfuri ale Himalaiei, stăteam la 4300 de metri cu privirea aţintită la munţii Annapurna pe când soarele răsărea. Călătoria mea în Nepal începuse cu câteva săptămâni mai devreme, iar acum îi trăiam încununarea. Stând şi privind nemişcat acea frumuseţe neprihănită care mă înconjura, prin minte mi-a trecut un gând şi a refuzat să mai plece de acolo: „Care-i rostul?” Eul meu i-a răspuns de îndată gândului: „Care-i rostul?! Cum adică «Care-i rostul?» Rostul e că te-ai căţărat până aici ca să vezi munţii, şi acum bucură-te!” Însă gândul încă-mi rămăsese în minte. Da, era unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le văzusem vreodată, şi eram încântat, dar unde se vor duce aceste sentimente mâine, când nu voi mai avea aceeaşi inspiraţie? Fericirea lumii acesteia nu m-a mulţumit niciodată. Ar fi trebuit să răzbată din întreaga mea viaţă de până atunci, dar a fost nevoie să mă urc pe „acoperişul lumii” ca să admit în cele din urmă acest lucru. Şi acesta a fost primul meu pas către Hristos şi Ortodoxie.

Până atunci, întreaga mea viaţă adultă fusese una lumească, dedicată împlinirii feluritelor pasiuni. Am absolvit Universitatea la vârsta de 21 de ani, cu gândul să mă apuc de afaceri şi, în acelaşi timp, să urmez o carieră artistică. După nici un an, se părea că nu mai am mult până la atingerea ţelului. Trăiam pe atunci la Londra, angajat al IBM. Postul meu era unul sigur, şi promovarea ceva iminent. Viaţa mea particulară era asemeni celei a multora din generaţia mea: relaţii ocazionale, căutarea confortului şi distracţii neîncetate pentru a mă feri de orice auto-analizare.

Cam în aceeaşi perioadă, sora mea mai mare devenise monahie ortodoxă în Alaska. Nu ştiu dacă e sau nu întâmplător, dar de atunci înainte pasiunea mea pentru ţelurile lumeşti a început să se stingă. Uitându-mă la colegii mei de muncă, nici unul nu-mi părea cu adevărat fericit sau mulţumit. Acea calitate eluzivă a satisfacţiei lipsea de fiecare dată, ascunzându-se chinuitor după colţ. Excursiile, sportul, băutul cu „băieţii” – toate au devenit tot mai şi tot mai pământeşti. În fiecare luni, aceeaşi întrebare: „Cum ţi-ai petrecut weekend-ul?” În fiecare vineri, iarăşi: „Ce planuri ai pentru week-end?” Londra devenea din ce în ce mai gri, iar burniţa statornică nu izbutea nicidecum să spele murdăria.

În loc să caut mai adânc după cauzele plictiselii mele, am dat hotărât vina pe cultura corporatistă. Am presupus că sila mea de lume era din pricina urmăririi unui câştig bănesc. Aşa că am plecat de la IBM, mi-am făcut bagajele şi m-am întors în America. Întreţinându-mi sila de prosperitate şi de acceptare socială, mi-am început coborâşul în Bohemia. În chip ciudat, n-am izbutit să bag de seamă că aceleaşi reguli care dau normele de acceptabilitate în viaţa de corporaţie se aplicau şi scenei alternative. Înlocuiţi geaca de piele cu un costum, tatuajul cu un rolex şi o sprânceană cu piercing cu nişte butoni de cămaşă – veţi obţine acelaşi om.

Am început să urmez un master în artă, şi mi-am găsit de lucru la Muzeul de Artă Modernă. Opera mea consta în nişte pânze mari, făcute de comandă, acoperite cu straturi groase de catran. Catranul nu mai fusese folosit până atunci ca mediu artistic, aşa că lucrările mele au devenit pe dată populare. Mă străduiam să fiu pasionat de obscuri filosofi moderni, spectacole post-punk şi petreceri de noapte, însă toate acestea mă istoveau. Am presupus că e ceva în neregulă cu mine. De ce mi se părea cu neputinţă să discut serios despre o expoziţie care prezenta un coş plin cu căni sparte de aluminiu şi lenjerie întinsă pe bucăţi de sârmă ca artă? De ce nu mă bucuram să urmăresc reprezentaţia unui artist care cotcodăcea ca o găină vreme de 15 minute? Din fericire, mi s-a urât în scurt timp cu „stilul alternativ de viaţă”, şi s-a nimerit chiar atunci să mă sune un prieten ca să mă întrebe dacă nu vreau să merg în Japonia. Fusesem mereu interesat de culturile asiatice şi mă socoteam un „umblător” prin excelenţă, aşa că după o lună eram la Kyoto, în Japonia.

M-am obişnuit repede cu lucrurile noi care mă înconjurau. După două săptămâni, m-am înscris la un curs de învăţare a limbii şi am găsit un post de profesor de engleză. Era ciudat pentru mine să fiu într-o ţară în care îţi puteai lăsa maşina pornită în timp ce intrai într-un magazin, fără să-ţi fie frică că ţi-o poate fura cineva. Cinstea era o normă, una care începuse să mă schimbe. Conştiinţa a început să mi se întoarcă la viaţă. Am simţit o uşurare uriaşă după ce am început să fac lucruri simple ca plata biletului de metrou. Era o simplă urmare a legii, fără vreun înţeles mai adânc, dar era catalizatorul unor schimbări subtile – şi aşa am început să respir mai uşor.

Viaţa în veche capitală a Japoniei m-a expus zilnic la o tradiţie de două mii de ani. Am crescut în cartierele mărginaşe ale Californiei de Sud (cea mai veche clădire din cartierul meu având zece ani); aici trăiam lângă un templu vechi de o mie de ani, care slujise nenumăraţi împăraţi. Templele, grădinile şi obiceiurile au început să hrănească un suflet care consumase mult prea mult catran. Atras în chip firesc de frumuseţea tradiţiilor, am început să dezvolt un interes superficial în Buddhismul Zen. Pentru mintea mea uşor de distras şi nerăbdătoare a însemnat prea mult. Într-un templu Zen, există un singur fel corect de a face orice lucru, şi trebuia împlinit cu exactitate. Închinăciunile mele erau prea violente, poziţia mea nu era niciodată dreaptă, ciorapii mei nu erau niciodată îndeajuns de curaţi. Preotul se cutremura la vederea mea. Se cerea desăvârşire, iar eu eram departe de ea. Am renunţat, în cele din urmă, nu din pricina nepotrivirii mele, ci a deplinei lipse de bucurie pe care o simţeam. Toate erau prea mecanice: apasă butoanele potrivite şi vei atinge iluminarea. După meditaţii, simţeam o stare de linişte, dar cui îi era de folos? Cred că acea stare putea fi atinsă cu mult mai puţin efort dacă luam un sedativ.

Au trecut trei ani; japoneza mea s-a îmbunătăţit, şi am simţit că adunasem tot ce-mi putea fi de folos din acea cultură. Provocarea de a supravieţui într-o cultură străină dispăruse, salariul meu era unul mare, munca uşoară – vedeam cum deveneam tot mai mulţumit de sine. Ar fi fost foarte uşor să-mi petrec următorii patruzeci de ani în acest cotlon foarte călduţ pe care mi-l făcusem. Mi-a dat demisia aşadar de la slujbă, am renunţat la casă şi am început înceata mea călătorie de întoarcere în America.

Am călătorit prin toată Asia, din Vietnam până în Singapore, fără să am în minte o destinaţie limpede. Încântarea adusă de locurile noi şi tovarăşii de călătorie m-au ţinut ocupat mare parte a timpului, însă, înainte de a mă băga în pat, durerea surdă a deşertăciunii se întorcea. Eram încă disperat să găsesc acel lucru care lipsea din viaţa mea. Am călătorit spre îndepărtatele locuri sfinte ale buddhiştilor şi hinduşilor; când am ajuns acolo, deja îmi plănuiam următoarea etapă a călătoriei. De-a lungul călătoriilor mele prin Burma, am vizitat un templu de la marginea Madalay-ului. Mii de trepte urcă muntele până la templul care străjuieşte întregul oraş. Pe când urcam, am observat un călugăr buddhist lângă mine, care mergea cu acelaşi pas. Era la vreo cincizeci de ani, mic, uşor greoi, cu o înfăţişare rotofeie şi voioasă. S-a prezentat, şi am continuat urcuşul. Ajunşi în vârf, ne-am aşezat pe un zid al templului ca să vorbim, în timp ce soarele apunea peste Mandalay. După câteva politeţuri introductive, am adus vorba despre situaţia politică din Burma (Burma este în prezent sub o aspră dictatură militară, care la sfârşitul anilor 1980 a ucis o mare parte din populaţie în cadrul unor revolte împotriva politicienilor corupţi). El a oftat şi m-a privit dezamăgit: „De ce vrei să vorbim despre aşa ceva?” Am murmurat o scuză ca să ascund adevărata pricină, adică dorinţa de a-mi etala cunoaşterea unor subiecte serioase. El a îndreptat apoi convorbirea într-o direcţie complet diferită. „Săptămâna trecută am văzut un film numit «Iisus din Nazaret». Ce viaţă minunată!” Pentru următoarele zece minute, mi-a lăudat virtuţile lui Hristos. Mi se propovăduia de către un călugăr buddhist, însă nu ca să mă convertesc la credinţa sa, ci la creştinism. Am rămas uluit. Mă socoteam departe şi mai presus de creştinism încă din liceu, şi iată aici un păgân care-mi dădea îndărăt ceea ce eu respinsesem. Datorită cuvintelor unui simplu călugăr din Burma, am conştientizat faptul că poate creştinismul reprezintă ceva mai mult decât spoiala pe care o respingeam. Nu mă simţeam încă în stare să cercetez temeinic creştinismul, dar sămânţa fusese aruncată.

A trecut puţină vreme şi am călătorit în Nepal, unde urma să mă întâlnesc cu nişte prieteni, pentru un urcuş în Himalaia. Am ajuns înaintea lor şi am hotărât să petrec timpul rămas la o mănăstire buddhistă din Tibet. Am găsit una la scurtă distanţă de Katmandu, care oferea cursuri în engleză. Am mers acolo ca turist cultural, colectând următoarea porţie din „ghiveciul” religiilor lumii.

Am sosit neîncrezător, aşteptându-mă să dau peste o mulţime de new-age-işti cu mintea dusă. După primele zile, însă, părerea mea s-a schimbat în întregime. Nu era o religie hiliastă, făcută pentru a te simţi bine; acolo era nişte oameni care se luptau sincer pentru dobândirea adevărului. Am rămas uimit să aflu că credeau în iad. Cine mai crede astăzi în iad? Pentru ei, însă, acesta era rezultatul firesc al unei vieţi irosite. Am rămas intrigat. Am început să ascult cu mai multă atenţie următoarele învăţături. Nucleul religiei este conceptul că toate fiinţele trăiesc într-un tărâm trecător al poftei şi suferinţei. Toată suferinţa provine din goana după ceea ce este trecător; ar trebui să căutăm ceea ce este netrecător: adevărul. Singura cale de a atinge aşa ceva este să ne lepădăm de eul nostru şi să trăim în schimb pentru ceilalţi. Doar atunci când punem fericirea celorlalţi mai presus de a noastră vom fi fericiţi şi noi înşine. Am rămas buimac: după 27 de ani în care mi se spusese „Fă ce-ţi place”, tibetanii îmi spuneau că să faci ce-ţi place te va face mai mult ca sigur vrednic de plâns în viaţa aceasta sau în cealaltă. Era pentru mine un concept revoluţionar, însă aveam o sentiment nedesluşit că mai auzisem de el înainte.

După câteva săptămâni de şedere la mănăstire, am plecat ca să mă caţăr împreună cu prietenii mei care ajunseseră deja în Nepal. Am luat un autobuz de-a lungul ţării şi ne-am început urcuşul în munţii Annapurna. Cu rucsacurile în spate, am urcat până la 4300 de metri, în următoarele două săptămâni. Peisajul era copleşitor, terenul se schimba din văi roditoare în păduri dese, apoi în piscuri acoperite de zăpadă. Căţăratul era uneori o corvoadă, căci urcam 300 de metri ca să coborâm apoi într-o vale 300 de metri. Frumuseţea Zidirii era uimitoare, însă în fiecare noapte când mă întindeam să dorm se ivea din nou acelaşi sentiment vechi că ceva lipseşte; am presupus că va dispărea o dată ce voi ajunge la poalele Annapurnei.

Am ajuns la destinaţie într-o după-amiază, fără suflu şi foarte dezamăgiţi. Întregul loc fusese înghiţit de un strat uriaş de nori, prin care călătorisem. Am explorat gheţarii şi am petrecut timpul ghemuiţi lângă o sobă dintr-o mică colibă de ceai. Seara nu se arăta nici un semn că norii ar urma să se risipească. Am mers să ne culcăm şi ne-am trezit chiar înainte de răsărit, la vestea că cerul se înseninase. Am ieşit afară şi m-a întâmpinat una din cele mai copleşitoare privelişti din lume. Soarele se înălţa încet deasupra „acoperişului lumii”, şi-am simţit că mă pot întinde să-l ating. Atunci mi s-a iţit în minte acel gând supărător: „Care-i rostul?” Şi apoi m-am luminat: făcusem toate aceste drumuri pentru mulţumirea sinelui meu. De îndată ce clipa înălţătoare va pieri, mă voi întoarce la starea mea obişnuită. M-am luptat cu băşicile, durerile de genunchi şi giardia, pentru ce? Ca să văd o privelişte înălţătoare, dar până la urmă doar o simplă altă privelişte frumoasă. M-a ajutat să devin mai bun, a ajutat pe oricine altul? Nu, doar mi-a hrănit eul; am dobândit un material excelent pentru a purta conversaţii la petreceri. Unde se duseseră toate idealurile mele buddhiste înalte? În clipa aceea, mi-am dat seama că viaţa mea trebuie să se dăruiască unui principiu mai înalt, şi nu unor plăceri lumeşti. Am hotărât să mă întorc la mănăstire.

Am petrecut următoarele câteva luni studiind filosofia şi tehnicile de meditaţie buddhiste tibetane. Mai erau încă câteva lucruri pe care mi-era greu să le primesc. Învăţătura Karmei părea să nu îngăduie voia liberă a omului; hotărârile cuiva de a face bine sau rău erau mereu determinate de faptele anterioare. Cum ar fi fost cu putinţă să te slobozeşti, dacă fiecare hotărâre era predeterminată? Dacă cineva păcătuieşte din veacul cel fără de început, aşa cum credeau ei, cum s-ar fi putut curăţi pe sine într-o viaţă aşa de scurtă? Într-un fel, ce era aşa de anevoios era tocmai logica exagerată; părea ceva plăsmuit de o minte omenească. Totuşi, filosofia jertfei de sine prinsese rădăcini adânci în lăuntrul meu, chiar dacă nu izbuteam să o pun în practică; ştiam că nu mai puteam trăi ca până atunci.

Pe când mă aflam la mănăstirea buddhistă tibetană, am început să citesc Pelerinul rus. Am văzut în pelerin manifestarea lepădării de sine şi a milei pe care le aflasem în buddhismul tibetan, însă venind din tradiţia creştină în care fusesem crescut. De ce nu auzisem niciodată aşa ceva în biserica catolică unde crescusem? Şi mai straniu era faptul că sora mea era monahie ortodoxă rusă, iar eu nu ştiam încă nimic despre însuşirile tainice ale credinţei. Am hotărât că poate nu eram încă pregătit să devin buddhist şi că ar trebui să cercetez mai adânc în propria-mi moştenire culturală.

După ce-am primit atâtea lovituri în moalele capului, am ajuns în cele din urmă la concluzia că toate drumurile mele fuseseră inutile şi că trebuia să mă întorc acasă şi să mă statornicesc. Plănuiam să mă întâlnesc cu prietenii în Egipt de Crăciun, dar am găsit un zbor ieftin până la Istanbul şi m-am gândit c-ar fi un bun punct de plecare către Europa Apuseană şi Statele Unite. Compania aeriană era Aeroflot. După câteva zile, mi-am dat seama că Aeroflot erau liniile aeriene ruseşti, iar sora mea trăia la Moscova. M-am gândit că poate vor face o escală la Moscova. S-a dovedit că aşa era. În câteva zile, mi-am aranjat o şedere de trei săptămâni şi o viză pentru Rusia. Am zburat spre Moscova de ziua Sfântului Gherman.

Sora mea m-a întâmpinat la aeroport şi aşa a început cursul meu fulger de trei săptămâni de Ortodoxie. Începea să mi se dezvăluie o lume nouă. Eram într-o ţară în care muriseră oameni pentru Hristos, şi mijlocirea sfinţilor era ceva firesc. Nu era un creştinism sec, privit ca o obligaţie socială. Aceştia erau oameni care înduraseră nişte greutăţi de necrezut pătimind pentru adevăr.

Am început să citesc cărţi despre Ortodoxie, să vizitez biserici şi să discut politicos cu sora mea despre deosebirile dintre credinţa ortodoxă şi cea buddhistă. Ea revenea mereu asupra aceluiaşi lucru: creştinismul are adevărul sub forma unei Persoane. N-am izbutit să înţeleg însemnătatea acestui fapt. Forţă sau persoană, nu vedeam diferenţa.

Atunci l-am întâlnit pe părintele Artemie, un preot binecunoscut din Moscova, cu o parohie uriaşă. Este un om jertfelnic, a cărui întreagă viaţă este dăruită lui Hristos şi răspândirii Evangheliei. Am ajuns la biserica sa în timpul slujbei de priveghere din noaptea de sâmbătă. L-am găsit spovedind, înconjurat de o mulţime de cincizeci-o sută de oameni, care aşteptau să se mărturisească. Am rămas la marginea acestui cerc şi a trecut ceva vreme până ce părintele Artemie m-a tras înăuntru. Cu ochii închişi şi punându-şi mâinile pe umerii mei, a început să-mi vorbească. Când voia să întărească un lucru, îşi împingea fruntea în a mea. Mi-a vorbit într-o engleză înflorată şi am avut impresia copleşitoare că acest preot, pe care nu-l mai văzusem niciodată, ştie mai multe despre mine decât ar fi trebuit. Ce m-a cutremurat cu adevărat a fost sentimentul că era extrem de îngrijorat pentru sufletul meu, ca şi cum l-ar fi interesat personal. Mi-a vorbit vreo zece minute, în timp ce băbuţele începuseră se îngrămădească nerăbdătoare în noi. A continuat să-mi vorbească, spunându-mi că experienţa mea din Nepal îmi fusese dată de Dumnezeu ca să mă scoată din materialism. Mi-a spus apoi de ce creştinismul era credinţa adevărată: doar el are un Dumnezeu personal. Tot n-am reuşit să înţeleg însemnătatea acestui lucru, dar am plecat simţindu-mă mai uşor, deşi nu spusesem mai nimic.

În cavoul arid al Moscovei, începuse să mi se deschidă o lume nouă. Nu simţeam mai deloc apăsarea oraşului, căci îmi dădeam seama că tărâmul ceresc al lui Dumnezeu şi al Sfinţilor Săi era în realitate mult mai aproape decât blocurile cenuşii care dominau oraşul. Am vizitat Lavra Sfântului Serghie şi, pentru prima dată, am avut prilejul să mă închin moaştelor unui sfânt. În acele „oase moarte” era mai multă viaţă decât în toată California de sud. Şederea mea a culminat cu praznicul Naşterii la Metocul Valaam. M-am simţit înconjurat de ceea ce păreau a fi nişte oameni obişnuiţi, dar care erau însă cu un picior în rai. Poate-o fi creştinismul o religie cu credinţa de neatins, dar eu primeam o încredinţare simţită oriunde mergeam.

După câteva zile, am părăsit Moscova. Înainte să plec, sora mea m-a mustrat cu cuvintele: „Dragul meu, dacă poţi petrece trei luni alături de buddhişti, ai putea petrece măcar una alături de creştinii ortodocşi”. Ceea ce am şi făcut. Crescând ritmul întoarcerii mele, am sosit în California două luni mai târziu. În ajunul Buneivestiri, am urcat pe drumul accidentat care duce la Mănăstirea Sfântului Gherman al Alaskăi. Cel dintâi lucru care m-a izbit, proaspăt fiind venit din San Diego, era faptul că acei monahi erau un anacronism în secolul al douăzecilea. Cine a mai auzit de renunţarea la confort şi proprietăţi în aceste vremuri? Era mijlocul Marelui Post, şi se vedea limpede că oamenii aceia erau în toiul unui război duhovnicesc. Mănăstirea era cuprinsă de înfrânare, cumpătare şi trezvie. Călugării aceia păreau gata să moară pentru adevăr, ceea ce nu mai văzusem la IBM, la Şcoala de Arte sau în Japonia. Era suferinţă în acele locuri, dar cine era gata să le dea pe toate pentru singurul lucru care trebuie? După tot ce văzusem, încă nu aveam o credinţă tare în Dumnezeu, dar ştiam că monahii aceia văzuseră ceva, şi-l voiam şi eu.

A sosit şi Duminica lui Lazăr. În această zi, Biserica prăznuieşte învierea lui Lazăr din morţi, de către Hristos, după patru zile. M-am trezit devreme ca să iau parte la Liturghie la schitul de maici din apropiere, urmând apoi să iau acolo masa. După ce m-am trezit, am adormit de îndată la loc. Când m-am sculat în sfârşit din pat, am găsit toată mănăstirea goală. Nici un suflet nu mai rămăsese. Pe când rătăceam prin curte, mi-au trecut prin minte stihurile cântării: „Iată Mirele vine în miezul nopţii, şi fericită e sluga pre care-o va afla priveghind”. Tocmai aceasta se întâmplase cu mine, trupeşte şi duhovniceşte. Dumnezeu a bătut la uşă şi m-a poftit la praznic, dar eu am rămas reticent. Renunţase Dumnezeu la mine? Am început să cobor muntele, nădăjduind să fac autostopul până la schitul de maici. Pe drum, am cugetat la cele întâmplate dimineaţă, şi mi s-a părut un lucru vădit că Dumnezeu a îngăduit să rămân în urmă ca să mă scoale din nehotărârea mea. Atunci am înţeles în cele din urmă ce înseamnă un Dumnezeu personal. De ce mi-ar fi trimis o forţă impersonală un mesaj atât de limpede pentru mântuirea sufletului meu? Dacă era impersonală, de ce i-ar fi păsat de mine? Dragostea nu poate exista decât între oameni – persoane. O forţă nu poate iubi (şi, vă provoc: încercaţi să iubiţi o forţă impersonală!) Am ajuns aşa la concluzia că Dumnezeu trebuie să fie o Persoană – un Ipostas. În clipa în care am ajuns la această concluzie, am auzit o maşină venind din spate: era singurul nostru vecin de pe munte. I-am făcut semn cu mâna şi, printr-o stranie „coincidenţă”, s-a întâmplat că îşi făcea drumul săptămânal la magazinul care se învecina cu schitul de maici. Am ajuns la timp pentru Liturghie.

Au trecut doi ani, şi sunt acum monah rasofor – un anacronism, dacă vreţi. Luptele mele n-au luat sfârşit, dar zilele rătăcirii mele au încetat. Plâng uneori pentru vremea irosită în trecut, dar când mă uit mai cu luare-aminte văd mâna lui Dumnezeu călăuzindu-mă chiar şi în perioadele cele mai pustiitoare. El m-a adus acum aici cu un rost, însă acest rost trebuie încă descoperit.

Monahul Adrian
Articolul a apărut inițial în revista „Orthodox Word”, nr. 190. Traducere de Radu Hagiu după pravoslavie.ru

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Viața Cuviosului Ieronim Simonopetritul întocmită de ÎPS Nicolae, Mitropolit al Mesoghiei şi Lavreoticii

Gheronda Ieronim, fiu al Asiei Mici celei născătoare de sfinţi, este o persoană în care multe şi rare virtuţi au coexistat cu harisme şi capacităţi unice. Lumea cea însetată şi sufocată de probleme a găsit în gheronda Ieronim pe părintele său, pe acela care putea să asculte, să înţeleagă, să uşureze, să dea rezolvare problemelor, să transmită nădejde, luminare, iubire şi har de la Dumnezeu. A găsit pe acela care vorbeşte cu cuvânt înţelept, zideşte prin vieţuirea plină de virtute şi uimeşte prin minunata sa lume mistică.

Printre cele mai extraordinare, mai mari, mai importante persoane pe care le-a înfăţişat istoriei Sfânta Mănăstire Simonopetra din Sfântul Munte se numără şi Părintele Ieronim, stareţ al acestei mănăstiri vreme de zece ani. Fiu al Asiei Mici celei născătoare de sfinţi, a fost răsădit în grădina Maicii Domnului şi a sfinţeniei şi a dat florile virtuţilor şi roadele sfinţeniei la Metocul Înălţării Domnului.

Un mic chivot aflat dedesubtul Sfintei Mese a Paraclisului simonopetrit al Sfintei Maria Magdalena păstrează ca pe o comoară de mult preţ şi ca pe o moştenire unică, rămăşiţele parusiei pământeşti şi amintirea cereşti, sfintele moaşte ale virtuosului său egumen.

În spatele Sfântului Altar al Înălţării Domnului un mormânt gol nu conţine decât puţinul pământ care a odihnit trupul său cel subţiat de asceză şi care a înghiţit ultimele lichide fiziologice ale economului său, om plin de duh. Oamenii care până astăzi care se închină simplu la locul său de îngropare, amestecând lacrimile şi rugăciunile cu amintirea blândă dar profundă a persoanei stareţului, îi adeveresc harul şi-i dovedesc sfinţenia. Mormântul său gol este plin de har. Cel ce lipseşte este prezent. Amintirea sa nu se stinge în trecut ; însufleţeşte prezentul şi dă viaţă viitorului.

Părintele Ieronim, în lume Ioan Diakoghórghis, s-a născut în anul 1871, la Reiz-Deré din Asia Mică. La Sfânta Mănăstire Simonopetra din Sfântul Munte a venit pe 28 octombrie 1888 şi a fost tuns monah pe 21 martie 1893, în Duminica Floriilor. În februarie 1914 devine întâistătător al mănăstirii, pe 11 aprilie 1920 este hirotonit diacon iar pe data de 12 aprilie acelaşi an presviter. Pe 20 aprilie 1920, în Duminica Femeilor Mironosiţe este întronizat egumen al mănăstirii sale de metanie. Pe 15 iunie 1931 este exilat la Sfânta Mănăstire Kutlumuş iar după trei luni este trimis la Biserica Înălţării Domnului din Atena. În anul 1937 i se propune să se întoarcă pe tronul de egumen al Mănăstirii, dar acesta refuză cu discreţie. Douăzeci de ani mai târziu, pe 7 ianuarie 1957 (preziua Sărbătorii Naşterii Domnului, după calendarul vechi), îşi dă ultima suflare, părăsind lumea aceasta. A trăit 17 ani în patria sa, în Asia Mică, 43 de ani în mănăstirea sa de metanie, Simonopetra şi 26 de ani la Înălţarea Domnului, lumina sa călăuzitoare.

Aceasta este schiţa simplă a petrecerii temporale a unui om al veşniciei. În acest cadru s-a desfăşurat complexitatea vieţii simple a părintelui Ieronim şi în aceste condiţii s-a exprimat frumuseţea tainică a persoanei sale. Alături de aceasta, micul său trup, cu suferinţele şi bolile sale, cu detaliile importante sau mărunte ale evenimentelor din viaţa sa compun icoana sa văzută, care în ciuda simplităţii ei, prefigurează ceva măreţ, unic, sfânt. Părintele Ieronim nu este egumenul aghiorit şi iconom al Bisericii Înălţării Domnului. Este sfântul care şi astăzi rânduieşte cele de folos pentru Simonopetra şi Biserica Înălţării Domnului şi pentru totdeauna împodobeşte Biserica.

Viaţa şi evenimentele mai importante

Rădăcinile Părintelui Ieronim sunt micrasiate. A crescut în tovărăşia adâncii credinţe şi evlavii a părinţilor săi, a vieţii Bisericii, a sfinţilor, a semnelor vii şi minunilor dumnezeieşti, dar şi a sărăciei, bolilor şi suferinţelor. Cercetarea sfinţilor în viaţă – la numai doisprezece ani merge în Hios şi primeşte binecuvântare şi pregustare a darului înainte vederii Cuviosului Parthenie din Hios (1815-1883) – refugiul şi legătura vie cu marii sfinţi ai Bisericii noastre şi pelerinajele, contactul cu slujbele de pomenire, cu posturile şi textele liturgice – de la şapte ani cunoştea pe de rost Acatistul Buneivestiri – familiaritatea cu intervenţiile şi răspunsurile lui Dumnezeu – el însuşi fusese vindecat în mod minunat de boli şi pătimiri grele – chemarea sa firească spre tot ceea ce este sfânt, bisericesc, monahal, calităţile şi harismele caracterului său – era serios, scum la vorbă, profund şi direct – binecuvântările aleşilor săi părinţi, dar mai ales harul lui Dumnezeu au constituit bazele sănătoase ale sfinţeniei sale şi ale vieţuirii sale unice.

Aşadar, la numai şaptespezece ani, simţindu-şi limpede chemarea, face marele pas al autoexilului şi jurămintelor monahale. Părăseşte patria sa binecuvântată şi familia şi se încetăţeneşte în societatea monahilor. Părăseşte peninsula micrasiată a Eritreei, traversează Marea Roşie a deşertăciunii acestei lumi, schimbă împărăţia acestei lumi cu împărăţia cerească şi vine în peninsula Sfântului Munte, care pătrunde mai mult în cer decât în mare, cu scopul de a se hrăni mai mult din Harul lui Dumnezeu şi nu pentru a-şi valorifica multele harisme.

Mănăstirea care-l găzduieşte este mănăstirea compatrioţilor săi de la Alátsata, din Asia Mică; este Sfânta Mănăstire Simonopetra, cea mai îndrăzneaţă şi impresionantă clădire a Sfântului Munte care arată de parcă, atârnată de stâncă, ar încerca să urce în cer.

La Simonopetra va rămâne cu totul 43 de ani, împlinind toate ascultările, de la aceea de chelar şi arhondar până la aceea de egumen, şi cultivând în cel mai înalt grad virtuţile răbdării, smereniei şi ascultării, lipsa de slavă deşartă şi tăcerea până la asceza fără cruţare de sine, înfrânarea, rugăciunea neîntreruptă, milostenia şi neiubirea de arginţi.

Sârguinţa şi râvna sa erau neîntrecute. De îndată ce găsea cât de puţin timp liber, îl valorifica prin studiu şi îndeletniciri duhovniceşti în biblioteca Mănăstirii. Devreme încă i se încredinţează responsabilităţi şi misiuni ostenitoare la metocuri. Fără nici o reţinere, cu o ascultare denă de exemplu, răspunde cererilor întâistătătorilor săi, petrece mari perioade de timp în afara Mănăstirii ocupându-se de probleme de ordin economic şi administrativ, dar nu pierde nici un moment simţirea chemării sale monahale sau nevoia comunicării interioare cu Dumnezeu.

După cum scrie în 1911 într-o scrisoare monumentală, pe care a trimis-o pe când se afla la Biserica Înălţării Domnului, lui Ioanichie, egumenul de atunci al Mănăstirii : „Dacă nu evit sau mai degrabă doresc să mă întorc în mănăstirea noastră de metanie căci cunoaşte Dumnezeu conştiinţa omului, multele cuvinte sunt fără rost. Sunt de ajuns părerile de rău pentru neţinerea întocmai a îndatoririlor mele pe care le simt împovărătoare, să mai adaug şi că depărtarea fizică de cuibul nostru, duhovniceşte nu este uşoară pentru mine, dimpotrivă îmi este peste măsură de grea dacă binele şi progresul proprietăţilor Sfintei noastre Mănăstiri, aflate sub conducerea şi porunca Voastră nu m-ar dispune” (22.9.1911).

Această grijă, respectul, aristocraţia manierelor şi desăvârşita ascultare faţă de Mănăstire şi de superiorii săi l-au caracterizat toată viaţa, până la adânci bătrâneţe. Marea trecere de care se bucura la Mănăstire, îndeplinirea cu succes a slujirilor care i se încredinţează, dar mai ales modestia, bunătatea şi virtutea sa îl fac pe de-o parte foarte iubit şi respectat iar pe de altă parte, aşa cum se întâmplă de obicei în asemenea situaţii, subiect al invidiei şi meschinăriei. Răspunsul său a fost întotdeauna tăcerea şi răbdarea.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Ceea ce l-a susţinut mult a fost relaţia de părtăşie pe care a întreţinut-o cu sfinţii Bisericii. Dragostea lui pentru Sfântul Dimitrie şi Sfântul Ioan Teologul avea rădăcini în copilăria sa, relaţia aceasta directă având drept urmare faptul că a trăit vindecări minunate prin ajutorul amândurora. Astfel, Sfântul Dimitrie l-a vindecat, în copilărie, de umflături ale picioarelor care-i provocau mari dureri, iar Sfântul Ioan l-a vindecat în 1897, la începutul vieţii sale monahale, de hernie. Ceea ce îi dăruiau mai cu seamă nu era, însă, vindecarea trupească, cât mai ales simţirea prezenţei lor. Această simţire îi cultiva relaţia neîntreruptă cu ei şi-i dădea putere, în grijile zilnice pentru Mănăstire, să nu piardă părtăşia cu lumea de dincolo.

Iubirea sa faţă de sfinţi era atât de mare încât a binevoit Dumnezeu să cunoască, puţin înainte de adormirea acestuia în Domnul pe mult nevoitorul Cuvios Parthenie din Hios, a legat o relaţie personală de prietenie cu Sfântul Nectarie, cu Sfântul Sava cel Nou din Kálymnos şi cu Sfântul Nicolae Planás.

Această iubire puternică a sa faţă de sfinţi a găsit expresie artistică, între harismele pe care i le-a dat Dumnezeu având-o şi pe aceea de imnograf. Astfel, imediat după tunderea sa în monahism, în 1893, scrie opt canoane pe glas ale Cuviosului de Dumnezeu purtătorului părintelui nostru Simon Izvorâtorul de mir, înlocuindu-le pe cele care arseseră în incendiul din 1891. În anul 1896 compune un paraclis al sfinţilor Mănăstirii, Sfântul Simon Izvorâtorul de mir şi Sfânta Maria Magdalena, pe care-l publică mai târziu, în 1924, împreună cu slujbele acestora şi cele opt canoane ale Sfântului Simon.

În anul 1902 scrie şi pune pe note slujba Cuviosului Efrem Sirul şi completează diferite alte lacune, printre care şi slujbele sfinţilor Neofit şi Ioanichie, ale căror nume le purtau părinţii lui duhovniceşti, ale Sfântului Ieronim şi a Sfintei Maria Magdalena.

Activitatea sa imnografică de slăvire continuă şi în timpul exilului său cu paraclis al Sfântului Antonie cel Mare, Laude la Sfinţii Mina, Victor şi Vichentie, Pavel, Patriarhul Constantinopolului, Serghie şi Vah, completări la slujbele altor sfinţi ale căror sfinte moaşte sunt păstrate la Simonopetra, stihuri de cerere şi rugăciune către Domnul, Maica Domnului şi diferiţi sfinţi, şi mai ales cu participarea sa neîntreruptă la slujbele zilnice şi rugăciunea neîntreruptă.

Cum era de aşteptat, coexistenţa multor virtuţi rare cu harisme şi capacităţi unice l-au individualizat în mijlocul obştei mănăstirii. Deja personalităţii lui începuse să devină panaghiorită şi încet-încet panelenă iar recunoaşterea sa aproape universală. Pentru aceasta, când egumenul de atunci al Sfintei Mănăstiri Simonopetra şi părinte duhovnicesc al lui, Gheronda Ioanichie, a părăsit această lume după o boală grea, hotărârea părinţilor a fost unanimă în a respecta ultima dorinţă a fericitului părinte stareţ, înţeleapta propunere a învăţatului monah Daniil Katounakiótul, dar şi asentimentul părinţilor aghioriţi şi a alege drept urmaş al acestuia în scaunul de egumen pe părintele Ieronim.

Merită subliniat faptul că în viaţa lui nu a cerut şi nici nu a revendicat nimic. A aşteptat întotdeauna cu răbdare şi a refuzat orice cinste şi distincţie. Pentru aceasta, el care era născut ieromonah şi duhovnic, până în momentul alegerii sale ca egumen, în 1920, la vârsta de 49 de ani, a rămas un simplu monah. Deşi îl rugau să se hirotonească, el ezita să accepte. A venit, deci, ora să fie obligat să primească hirotonia. Pe 11 aprilie 1920 este hirotonit diacon iar a doua zi prezviter apoi arhimandrit şi duhovnic de către Mitroplitul Irineu al Kassandriei.

La câteva luni după alegerea sa iese din Mănăstire şi vizitează Atena, slujind, în calitate de egumen, pentru prima oară la iubitul său metoc al Înălţării Domnului. Cu o lună înainte de adormirea iubitului său prieten, pe care-l cunoştea din anul 1898, episcopul de Pentapole, Sfântul Nectarie, s-a învrednicit să-l viziteze la spital, în ziua onomasticii sale, pe 11 octombrie 1920.

Astfel, cu binecuvântarea sfântului, cu rugăciunile Sfintei Chinotite şi a întregii lumi aghiorite, cu acoperământul patronului său, Sfântul Ieronim şi ale patronilor Mănăstirii sale, Sfânta Maria Magdalena şi Sfântul Simon Izvorâtorul de Mir, ridică greutatea egumeniei şi crucea preoţiei la vârsta de aproape 50 de ani. Şi cu toate că dintr-o dată este ridicat la rang de conducere şi devine obiectul unei preţuiri unice, nimic din toate acestea nu se schimbă în viaţa sa personală. Continuă să fie la fel de simplu, smerit, binevoitor, respectuos, nevoitor, discret, neiubitor de slavă deşartă şi reţinut cum era şi înainte. Perioada cât a fost egumen s-a caracterizat prin rodnicie, simplitate, ospitalitate şi milostenie, hărnicie, sârguinţă şi încredere în pronia dumnezeiască.

ÎPS Nicolae, Mitropolit al Mesoghiei şi Lavreoticii
pentru Pemptousia

VIDEO: Fericirile monahilor athoniți. Un interviu nou cu Monahul Pimen Vlad, starețul Chiliei Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Schitul Lacu, Muntele Athos

Un interviu realizat cu monahul Pimen Vlad, starețul Chiliei Intrarea Maicii Domnului în Biserică din Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos. Aflați detalii neștiute despre chemarea tainică a călugăriei și fericirea de a sluji Domnului.

Realizator Cristi Bumbenici

Mai multe informații cu și despre Părintele Pimen găsiți urmând categoria: Pimen Vlad 

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

 

Părintele Ghedeon de la Colciu, fost „reeducat” la Piteşti, cel mai bătrân monah român aghiorit, a adormit în Domnul la vârsta de 94 de ani

Bătrânul Ghedeon de la Colciu
(1925 – 2019)

articol de George Crasnean

Părintele Ghedeon a venit în Sfântul Munte direct din Minneapolis. Şi a ajuns mai întâi la mănăstirea rusească a Sfântului Pantelimon. După oarecare timp, l’a sfătuit părintele Gavriil de la Russikon, că mai bine este pentru el a merge la chilia părintelui Spiridon, deasupra Xiropotamului. A făcut ascultare şi s’a dus. Iar părintele Spiridon cercetându’l, l’a trimis la părintele Ioan de la Colciu. De fapt îl îndrumase către avva Ioan Guţu, la chilia Sfântului Ioan Botezătorul de la Colciu dar, neştiind el drumul, a călătorit cu întrebarea şi a nimerit întâi la cealaltă vestită chilie, a Sfântului Gheorghe. Adică a şi rămas la alt Ioan – Şova – şi la avva Dionisie Ignat – Dumnezeu să’i numere cu sfinţii Săi!

Iar nu după multă vreme a zis avva Dionisie către părintele Ioan: Iată cu noi este fratele Ghedeon. Ce zici dară să facă: să rămână, ori să caute alt drum? Şi de multe ori de’atunci, i’a mulţumit bătrânul Ghedeon în gând pentru răspunsul frumos al bătrânului Ioan: Apoi dacă a venit, să’l lăsăm să steie, ca să aibă şi el de unde pleca…

Şi a rămas bătrânul, strâns lipit cu inima de avva Dionisie şi de ceilalţi foarte vrednici osârduitori de la Colciu. Au trecut aproape treizeci de ani de atunci (textul inițial, fără update-ul de final, a fost scris și publicat în rev. Lumea credinței, în 2010 n. edit.), dar râvna şi dragostea pentru cele sfinte a părintelui n’a slăbit deloc în timp. De voiai să’l întâlneşti, nu trebuia să’l cauţi la chilie: era deajuns să vii cu jumătate de oră înainte de orice slujire în micuţul paraclis şi’l găseai aşezat cuminte în strană! Şi pe cât de devreme venea la biserică, pe atât de degrabă pleca după slujbă, la chilie!

Pe mine mă fericea cu pronunţia lui clară şi intonaţia cu care citea la Psaltire la fiecare slujire athonită nocturnă!

În tinereţe, părintele Ghedeon, a fost „reeducat” la Piteşti chiar de celebrul Ţurcanu. Pentru presupusa sa apartenenţă la mişcarea legionară. Hotărât lucru: Dumnezeu odihneşte în inimile celor blânzi! Nici bătăile pe care le’a îndurat n’au reuşit să’l înrăiască. Ba dimpotrivă. Spune că nu l’au durut atâta loviturile primite, cât blasfemiile puse în practică de satanicul torţionar…

A reuşit, după închisoare, să facă doi ani de Teologie la Bucureşti, până s’a aflat că este „duşman al statului”. Peste ani de zile, soţia lui va reuşi să ajungă în Israel şi mai apoi în Grecia, unde, după grele peripeţii, a izbutit să ceară azil politic la Ambasada americană. Doi ani mai târziu, mulţumită lui Ronald Reagan – care l’a inclus pe o listă cu şaptesprezece nume (altfel România nu primea clauza naţiunii celei mai favorizate!) – reuşea să ajungă, împreună cu fiul său, în America. Se întâmpla asta în 1982. După alţi opt ani petrecuţi dincolo de ocean, va pleca, cu gând să vadă Ierusalimul, Sinaiul, Egiptul, Londra, Parisul şi… Grădina Maicii Domnului. Însă venind prima dată în Sfântul Munte şi simţind ocrotirea Fecioarei… cine ar mai voi să plece în lume? Şi ce creştin ar fi plecat de lângă aşa părinţi, ca cei de la Colciu?…

A fost bătrânul Ghedeon un om curat la inimă şi fără de vicleşug, încât, atunci când îl întâlneai, negreşit îţi veneau în minte cuvintele Mântuitorului: „iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug!”. Şi cât de bine este pentru suflet, a grăi cu oameni cu cuget curat!…

Ieri însă, în cea dintâi zi a lunii mai, anul Domnului 2019, puţin peste ceasurile şapte ale serii, după 94 de ani petrecuţi în această lume trecătoare, a plecat bătrânul Ghedeon să se întâlnească cu Domnul. Să’l numere Dumnezeu cu drepţii Săi…

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Mulţumim fratelui George Crasnean pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos.
Foto credit George Crasnean / 2008, 2009
.

Aveți mai jos și o imagine care anunță plecarea bătrânului Ghedeon de la Colciu – lucrată de inimoșii frați de la pagina LegendeVii

Stareţul Grigorie de la Dochiariu – In memoriam

Pe 22 octombrie 2018, la vârsta de 76 de ani, a trecut la veșnicele lăcaşuri unul din marii stareţi ai Sfântului Munte, arhimandritul Grigorie de la Dochiariu.

Gheronda Grigorie a petrecut în mănăstire 65 de ani şi fusese ucenic al marilor sfinţi din Grecia secolului XX, Filotei Zervakos şi Anfilohie Makris, care l-a şi tuns monah.

A fost un om de o smerenie deosebită, un adevărat ascet şi un neîntrecut iubitor de slujbe. Era suficient să-l auzi cum cânta Paraclisul Maicii Domnului „Grabnic-Ascultătoarea”, ca să-ţi dai seama că monahul acesta era o adevărată pară de foc, care se înălţa până la cer. Rostea şi cânta din memorie nu doar rugăciunile Liturghiei sau Paraclisul, ci şi Miezonoptica, nenumărați Psalmi şi, culmea, majoritatea stihirilor din duminici şi sărbători. Nu a stat să le înveţe în mod special, ci pur şi simplu a înţeles că nu poţi fi monah iubitor de Dumnezeu dacă nu iubeşti slujbele Bisericii, care la Dochiariu, se împleteau cu foarte multă muncă fizică şi o mare simplitate în mâncare, haine şi tot ce înseamnă adevăratul monahism.  

Era un om special. Mulţi nu l-au înţeles niciodată, iar alţii chiar l-au desconsiderat. La înmormântarea sa nu a fost nici un arhiereu şi nici un alt stareţ din Muntele Athos (a fost voia Starețului n.ed.); doar propria obşte. Stareţul Grigorie era convins că Dumnezeu poate fi descoperit şi trăit doar în simplitate şi smerenie neprefăcută.

Pentru a ilustra acest lucru, vom reda un fragment dintr-un cuvânt al Dânsului, care arată atitudinea pe care o avea faţă de fastul bizantin al slujbelor.

Ierom. Petru Pruteanu
pentru teologie.net
Foto credit George Crasnean

Nimeni nu își mai aduce aminte că până în secolul al XVI-lea, arhiereul era lipsit de toate podoabele (specifice ierarhilor de astăzi – n. trad.) și slujea ca simplu protoiereu. Maiestuos se aud astăzi: „Întru mulți ani, Stăpâne” dintr-o parte, “Arhieria voastră să o pomenească…” dintr-alta. Iar pe fundal, cu totul lipsit de vigoare și înăbușit auzi “Doamne miluiește”, care este cea mai mare rugăciune a Bisericii Ortodoxe. Un renumit cântăreţ din Tessalonic cânta atât de tărăgănat “Întru mulți ani, Stăpâne”, că fără să vrei îți ziceai să tacă odată, și ți se făcea milă și de cel ce cântă și de cel ce asculta. Când s-au arătat descoperiri dumnezeiești la astfel de slujbe? Urmărindu-le, simți că îți cad pietre din cer și te ascunzi, ca să-ți păzești capul. Și toate acestea ca să arătăm măreția bizantină! Chiar și Schmemann, care respingea categoric acestea, slujea cu mitră aurită. Învățase foarte bine proverbul grecesc „După cum mă cinstește haina mea, nu mă cinstește nici mama mea”. Dacă aceasta este măreție bizantină atunci…, izbăvește-ne pe noi, Doamne.

O să ne întoarcem oare la acei ani binecuvântați, când sfânta Liturghie va fi săvârșită de slujitori ai tainelor și nu de împopoțonați care, chipurile, promovează în lume măreția bizantină? O să dispară oare ecfonisele de prisos, cum ar fi „Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi…” şi altele, care se spun doar ca să se diferențieze Liturghia episcopului de cea a preotului?

ΒΗΜΑ ΟΡΘΟΔΟΞΙΑΣ

 

Ierodiacon Iustinian Stoica: 1. Cum i-am cunoscut pe duhovnicii Arsenie și Petroniu? 2. Amintiri despre Părintele Petroniu Tănase (Trinitas TV)

Ierodiacon Iustinian Stoica: Cum i-am cunoscut pe duhovnicii Arsenie și Petroniu? (Trinitas TV, 24.09.2018)

Ierodiacon Iustinian Stoica: Amintiri despre Părintele Petroniu Tănase (Trinitas TV, 29.10.2018)

Vezi și

Nouă apariție editorială: Ierodiacon Iustinian Stoica de la Muntele Athos: „Părinții mei duhovnicești – mărturii și trăiri” (Doxologia, 2018)

Volumul cuprinde mărturii inedite, desprinse din experiența personală a autorului alături de doi dintre marii duhovnici ai neamului românesc: Părintele Arsenie Papacioc și Părintele Petroniu Tănase.

Prima parte a cărții este dedicată părintelui Arsenie Papacioc, cel căruia părintele Iustinian i-a fost fiu duhovnicesc vreme de 55 de ani. Deoarece despre părintele Arsenie s-a scris și s-a vorbit mult, autorul a așternut în scris doar ce a învățat și a cunoscut personal din viața marelui duhovnic, conturând mai ales portretul de om al rugăciunii și al jertfei.

A doua parte a cărții, mult mai densă și mai extinsă, este dedicată părintelui Petroniu Tănase, cel alături de care părintele Iustinian a viețuit mai bine de 38 de ani, dintre care aproape 30 la Prodromu. Cunoscând toate eforturile depuse de părintele Petroniu pentru revigorarea vieții duhovnicești și restaurarea schitului, autorul a socotit de cuviință să aștearnă în scris râvna și strădaniile acestui tainic părinte.

Categorie: Biografii, memorii
Data apariției: 2018
Număr pagini: 484
ISBN: 978-606-666-720-3
Tip copertă: cartonată
Format carte: 16,5 x 23 cm
Culoare interior: policromie

Cărțile editurii Doxologia pot fi comandate online de la link-ul: goo.gl/ckwjqq

Vezi și Ierodiacon Iustinian Stoica: Cum i-am cunoscut pe duhovnicii Arsenie și Petroniu? (Trinitas TV, 24.09.2018)

Cu Părintele Damaschin Grigoriatul despre preoție și patimi [prima parte]

Despre preoţie şi patimi,

cu părintele Damaschin Grigoriatul

Interviu realizat de George Crasnean

Părintele Damaschin, de la mănăstirea athonită Grigoriou, este cel mai misionar monah pe care l’am cunoscut. A învăţat singur limba română în doar şase luni de zile şi a făcut’o atât de bine încât a tradus apoi zeci de cărţi de spiritualitate ortodoxă românească în limba elină – ale Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Arsenie Boca, Dometie Manolache, Arsenie Papacioc, Iachint Unciuleac, Petroniu Tănase, etc. A făcut două lungi pelerinaje la mănăstirile noastre: întâia oară în 1984 – când a petrecut două luni în România – şi a doua oară, acum trei ani. Mi’a mărturisit că, dintre toate graiurile, albaneza a fost limba care i’a dat cel mai mult de furcă: i’au trebuit doi ani ca să înveţe shqipëria. Acum a deprins şi limbi africane: swahili şi hirudi, de când face misiune în Burundi şi Rwanda. (A mai stat şi doisprezece ani în Congo, la Kolwezi). Foarte bun psalt, el ţine de multe ori strana dreaptă la hramurile românilor athoniţi, cântând şi lăudând pe Domnul în graiul nostru. Pentru africani, imnele bisericeşti bizantine, tot părintele Damaschin le’a tradus în swahili. Dar, în afară de toate acestea, părintele are foarte multă dragoste pentru aproapele şi, ştiind asta, am cerut binecuvântare de la părintele stareţ pentru un interviu. Iar cum gheronda Hristofor a încuviinţat lucrul acesta, am urcat în arhondaricul mănăstirii şi am început a grăi…

lupta duhovnicească

Părinte, cum am putea împăca „duhul curăţiei” – către care osârduieşte sufletul – cu „pofta cea trupească” – de care nu prea scapă multă lume?

Pofta omului este firească. Nu este un păcat. Dar Hristos ne’a dat şi măsură. Dreaptă socoteală. Este ca atunci când – de exemplu –, mergem la oraş: nu putem să facem asta oricum, ci pe stradă trebuie să ţinem cont de semafoare. Când se aprinde culoarea roşie nu putem traversa. Se întâmplă ca oamenii să se unească trupeşte şi înainte de căsătorie. Şi nu pentru naştere de prunci. Însă, dacă oamenii practică unirea aceasta carnală mai înainte de a fi căsătoriţi, atunci ei cad în păcatul curviei. Pentru că, dacă omul face cu bucurie aceste trupeşti păcate, el săvârşeşte păcatul curviei. Şi Sfântul Apostol Pavel spune că aceştia (curvarii) nu vor intra în Împărăţia cerurilor. (I Corinteni VI, 9). Păcatul aduce însă cu el şi supărare. Din cauza conştiinţei care ne spune că acest lucru (curvia) este păcat. Şi ce putem să facem atunci? Aceasta luptă duhovnicească – pentru ca omul să devină „curat” – nu este posibilă decât creştinului ortodox. Pentru că în alte religii nu este harul lui Dumnezeu (care să’l ajute pe om în această luptă). Nu este posibilă pentru că ceilalţi creştini, de altă religie, nu au Duhul Sfânt: nici catolicii, nici protestanţii, nici iehoviştii. Această luptă cu poftele trupului poate s’o facă numai omul care este creştin ortodox şi s’a botezat.

Şi cum anume putem duce această luptă, părinte?

Încet, încet. Omul care are frica lui Dumnezeu şi vrea să se mântuiască, are tot mai mare atenţie cu sufletul lui: ca să nu săvârşească păcate care sunt ruşine înaintea lui Hristos. Şi va ţine poruncile Lui. Asta este cea mai mare luptă: (plinirea poruncilor).

curăţia preotului

Ştiţi că omului care vrea să fie preot, dar a căzut (în păcat) înainte de căsătorie cu o femeie, îi este interzisă hirotonia. Pentru că cel care vrea să săvârşească Tainele lui Hristos trebuie să fie curat. Iar pentru aceasta trebuie să fie foarte atent şi responsabil, căci el intră în categoria preoţească şi devine „părinte”. Iar un părinte trebuie să lucreze în numele lui Hristos.

Preotul are harul dobândit la botez şi un alt har – al preoţiei – căpătat prin punerea mâinilor, la hirotonire. Ca şi simplu creştin, este dator să fie atent la harul căpătat la botez, dar el trebuie să lucreze şi cu harul dobândit la preoţire. Preotul trebuie să mântuiască adică să’i ajute pe ceilalţi să meargă în Împărăţia lui Dumnezeu dar şi să se mântuiască.

Părinte, credeţi că un preot poate să mântuiască pe alţii şi, în acelaşi timp, el să şi’o piardă pe a lui?

Da. De aceea trebuie mare atenţie! La noi se spune că mai bine să mergi în rai cu kombustini (metanii), decât în iad cu epitrahil! Călugării noştri spun aşa.

Sfântul Cosma Etolianul

Ştiţi că preoţia monahală este misionară – atât interioară cât şi exterioară. Sfântul Cosma Etolianul (+ 24 August 1779) a fost un exemplu de misionarism monahal: el a plecat de la mănăstirea Filotheou la 1760, în perioada când Grecia era stăpânită de turci, ca să revigoreze ortodoxia în rândul poporul nostru.

În locurile unde predica el, oamenii ridicau câte o cruce din lemn, în amintirea lui. A clădit două sute cincizeci de şcoale greceşti şi o mie două sute de şcoli primare!

Da. A fost un mare predicator şi cel mai mare călugăr misionar. A făcut minuni şi a fost şi un mare prooroc: ne’a lăsat 130 de profeţii; chiar una despre cel de’al treilea război mondial – care se pare că a început în anul 2012, în Siria.

Ştiu că i’a spus şi lui Ali Paşa ce are să i se întâmple în viaţă şi turcul a fost cel care i’a ridicat prima biserică – în Berat (Albania), la 1814 – şi i’a făcut şi o raclă din argint pentru moaşte.

Tot el a spus că, la sfârşit, cei care nu vor avea frica lui Dumnezeu vor fi chiar preoţii. Acesta este lucru înfricoşător.

Da părinte! Eu ştiu că Sfântul Ioan Gură de Aur a zis că „la o mie de preoţi, dacă unul se va mântui”! Şi asta în secolul al IV-lea! D’apoi la sfârşitul veacurilor?!

Da. Şi Sfântul Vasile cel Mare spunea – vorbind despre gânduri: Eu nu am păcătuit cu femeie, dar nici fecior nu sunt”!

Wow! Şi cine ar putea fi atât de curat ca să fie vrednic să slujească lui Dumnezeu?

păcate din iconomie

Uitaţi: un episcop grec a vrut să facă iconomie şi a hirotonit trei preoţi într’un an. Era lipsă de preoţi şi s’a gândit că este bine ce face. Numai că acei tineri nu au avut o viaţă curată înainte de a fi hirotoniţi şi nu au plăcut lui Dumnezeu şi, în câteva luni – mai puţin de un an! –, au murit toţi trei. A iconomisit în locul lui Dumnezeu şi El nu vrea oameni necuraţi să’I slujească.

Şi a păcătuit episcopul?

Păcatele nu sunt numai pentru noi, sunt şi pentru episcopi. Toţi suntem păcătoşi. Dar un om care are frica lui Dumnezeu trebuie să facă ascultare. Şi dacă face ascultare se va pocăi. Şi Dumnezeu va iconomisi. Dar înainte de moarte trebuie să facă pocăinţă şi să ceară iertare. Ca să nu meargă la iad.

Şi tot ce face pentru credincioşi în timpul acesta, toate Sfintele Taine săvârşite de el mai sunt valabile? Este adevărat acel „ex opere operato” („prin lucrarea înfăptuită”)?

Dacă hirotonia unui preot este valabilă, atunci toate Tainele săvârşite de el sunt valabile. Uitaţi: Dumnezeu este iubitor de oameni şi nu este grabnic la pedeapsă. El ştie că noi suntem păcătoşi. Şi noi, călugării, suntem la fel. Care dintre noi este vrednic de Împărăţia Lui? Cine este sfânt dintre noi? Este adevărat că părintele Paisie – cu care am trăit aici, în Athos, douăzeci de ani – a fost sfânt. Dar câţi sunt ca el?

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Păi şi sfinţii se considerau păcătoşi…

ploaie australiană

Cel care se consideră sfânt… nu este sfânt. Sfântul Paisie – când a mers în Australia, în 1969, împreună cu stareţul şi câţiva călugări de la mănăstirea Iviron – a fost rugat de credincioşii ortodocşi de acolo să facă rugăciune pentru ploaie. Dar Sfântul Paisie le’a spus de trei ori: „Veniţi toţi şi plecaţi genunchii şi poate Dumnezeu va auzi rugăciunile voastre. Iar eu mă voi ruga împreună cu voi”. Şi când s’a rugat cuviosul Paisie, după vreun sfert de oră, a apărut pe cer un nor care a dat ploaie. Adică „baza” pentru viaţa omului – şi pentru cea monahală – este întotdeauna smerenia. Şi Sfântul Paisie s’a smerit şi atunci, în Australia, (când a fost rugat să se roage). Creştinii adevăraţi trebuie să fie smeriţi. Altfel sunt duşmani ai lui Hristos. Smerenia este un mare har (căpătat) de la Duhul Sfânt. Şi ei – catolicii şi protestanţii – nu au Duhul Sfânt şi (de aceea) nu au smerenie.

despre „smerenia” protestantă şi cea catolică

Când am întâlnit un pastor protestant care predica negrilor, la Kinshasa, l’am întrebat: „Când veţi muri, în ce loc veţi sta în rai?” – pentru că ei toţi cred că numai în rai vor merge. Şi el mi’a răspuns: „Eu?! Eu, pentru că sunt predicator; locul meu ar trebui să fie pe lângă Hristos!”. Cine dintre ortodocşi ar putea să spună aşa (ceva)? Niciunul. Dar ei, pentru că nu au smerenie, vorbesc astfel.

Altădată, am întrebat un teolog papist: „Ce spuneţi voi în inima voastră, atunci când vă însemnaţi cu semnul crucii? Ce rugăciune ziceţi înlăuntrul vostru, în cugetul vostru, când faceţi acest semn?”. Şi el mi’a spus: „Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că suntem mântuiţi”. Care ortodox poate să spună aşa ceva? Niciunul! De ce? Pentru că un creştin ortodox are o trăire lăuntrică care’l face să se simtă mai păcătos decât toţi ceilalţi păcătoşi. Dar fără smerenie izgonim, scoatem afară Duhul Sfânt, cu mândria noastră! Nu poate să lucreze Duhul Sfânt în noi (dacă suntem atât de trufaşi)!

Dumnezeu ne va judeca pentru nepocăinţă

La preoţi este altceva. Acolo, în viaţa personală, dacă este vrednic sau nu, cine ştie? Numai el şi Dumnezeu. Dar când e vorba de Sfintele Taine: Sfânta Liturghie, Botezul, Cununia, acolo vine harul lui Dumnezeu – pentru noi vine, dacă el nu este vrednic.

Omul să aibe frică de Dumnezeu. Că nu ştim: trăim, sau murim. Sfinţii Părinţi spun aşa: Dumnezeu nu vrea să ne judece pentru păcatele noastre – pentru că toţi suntem păcătoşi şi El pentru noi, cei păcătoşi, a venit în lume, nu pentru cei drepţi. Nimeni nu este fără de păcat. Şi El ştie asta. Dar Dumnezeu ne va judeca pentru nepocăinţa noastră şi nu pentru păcate. Pentru că nu vrem să ne pocăim, pentru aceasta vom fi judecaţi. De păcătuit putem păcătui şi din pricina lipsei de învăţătură. Şi din multe alte motive.

despre fecioria preoţească

Dar un om curvar nu poate să fie preot. Poate fi sfinţit, dar nu poate să fie preot. El trebuie să fie fecior la căsătorie. Altfel nu poate să se preoţească. El nu are voie să păcătuiască (să curvească) între botez şi cununie.

Şi dacă totuşi el se preoţeşte, al cui e păcatul: al episcopului care’l hirotoneşte, sau al preotului?

Uitaţi: ştiu că situaţia în România este altfel. Cunosc şi situaţia din Biserica Ortodoxă Greacă şi pe cea din Biserica Ortodoxă Română. Duhovnicii de acolo fac multe iconomii (pogorăminte) şi primesc mulţi tineri care au făcut multe păcate (din acestea) înainte de căsătorie.

Şi în cazul acesta, mai are preotul vină, dacă episcopul a ştiut aceste păcate ale sale şi totuşi l’a hirotonit? Cine se face vinovat: preotul sau episcopul?

Dacă preotul ştie că acest păcat al lui îl opreşte de la hirotonire, el nu trebuie să accepte preoţia. Dacă însă nu ştie de acest canon, trebuie să asculte de duhovnic. Dar Domnul are grijă: ştie Dumnezeu cine trebuie să fie preot şi cine nu trebuie.

socoteala la judecată

Părinte, eu ştiu de la părintele Iulian (Prodromitul) că în faţa lui Dumnezeu episcopul răspunde – dacă a fost în cunoştinţă de cauză. Şi chiar mi’a dat şi argument scripturistic de la proorocul Iezechiel: „pe tine te’am pus Eu să’i fii de strajă casei lui Israel, iar tu vei auzi cuvânt din gura Mea. Când Eu îi spun celui păcătos: Cu moarte vei muri!, dar tu nu’i vei spune necredinciosului să ia aminte la calea lui, iar nelegiuitul va muri în nelegiuirea lui, atunci sângele lui din mâna ta îl voi cere. Dar dacă tu îi vei grăi celui păcătos despre calea lui, anume să se’ntoarcă din ea, dar el nu se va întoarce din calea sa, atunci el în nelegiuirea lui va muri, dar tu ţi’ai mântuit sufletul”. (Iezechiel XXXIII, 7-9). Deci, dacă episcopul – căci el este „straja casei lui Israel” – nu’l va îndemna să „ia aminte la calea lui”, atunci „sângele necredinciosului, din mâna” ierarhului va fi cerut.

Da. Dacă episcopul ştie de păcatul lui, nu trebuie să’l hirotonească.

despre hirotonie

Nu sunteţi ieromonah, nu’i aşa, părinte?

Nu sunt. Cu toate că patriarhul Theodor al Alexandriei – cu care am lucrat şapte ani în Burundi – a vrut să mă hirotonească. Mi’a spus că a vorbit cu cei din sinod şi au hotărât să mă facă episcop de Burundi. Şi alţi episcopi din Africa, chiar şi din România, au voit să mă facă preot, arhimandrit, episcop. Dar nu. Nu am vrut.

Trebuie cu frica lui Dumnezeu să lucrăm pentru mântuirea noastră. Dumnezeu este atotputernic şi are grijă de Biserica Lui. Nu trebuie să facem noi asta în locul Său. Şi apoi, preoţia nu se comercializează.

dobândirea Harului

Părinte, cum să mai discearnă omul Adevărul şi Calea în tot acest bombardament informaţional?

Creştinul trebuie să vadă mai întâi ce spune Scriptura, ce spun părinţii aghioriţi, ce spun părinţii Paisie Olaru, Cleopa Ilie şi Ioanichie Bălan – care au fost foarte atenţi şi au avut cel mai mare respect pentru canoanele sfinţilor şi nu au făcut păcate opritoare de la preoţie. Şi să ştie că izvorul luminii necreate din viaţa noastră este rugăciunea. Rugăciunea inimii. Mai întâi cu gura şi apoi cu mintea în inimă. Important este, cum zicea şi Sfântul Serafim de Sarov că scopul omului este dobândirea harului lui Dumnezeu. Şi cum putem dobândi acest har? Citind? Nu. Ci vorbind cu Dumnezeu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte’mă pe mine, păcătosul”. Dacă vom spune această rugăciune mai întâi câteva minute pe zi, apoi o oră şi tot aşa mai mult, atunci ea va rămâne în noi şi harul lui Dumnezeu de asemenea. Purificare lăuntrică se face numai cu rugăciunea lui Hristos şi cu spovedanie. Nu trebuie să uităm cuvintele Sfântului Ioan Climakos care spune „Loveşte’i pe potrivnici cu numele lui Hristos Iisus, căci nu este armă mai puternică nici în cer, nici pe pământ“. (21, 7).

Iar dacă noi trăim în smerenie şi bunătate, satana nu poate să ne aducă gânduri rele.

judecarea aproapelui

Un alt mare păcat din ziua de astăzi este judecarea aproapelui. Şi cu gura şi cu gândul. Uitaţi: Dumnezeu-Tatăl a lăsat pe Fiul Său să judece lumea. Iar Hristos n’a acceptat să judece oamenii şi i’a lăsat pe apostoli să facă asta. Deci nici Dumnezeu–Tatăl, nici Fiul n’au vrut să judece oamenii, ci au lăsat judecata în seama apostolilor. (I Corinteni VI, 2).

desfrânarea

Cum se poate scăpa de curvie, părinte?

Să nu avem mândrie. Şi, pe lângă smerenie, suntem datori să avem grijă ca trupurile noastre să fie în fiecare zi obosite. Monahul trebuie să’şi facă toate ascultările, ca să’l găsească dracul curviei ocupat şi să nu’l mai ispitească…

(va urma)

Mănăstirea Grigoriou, luna lui martie, 2018

Interviu realizat de George Crasnean
Foto cu Părintele Damaschin de George Crasnean
Foto cu Mănăstirea Grigoriu de Pr. Constantin Prodan

Articolul a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 131 / mai 2018. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos

Nouă apariție editorială: Starețul Dionisie de la Colciu – „Cuvinte din Sfântul Munte Athos”

Starețul Dionisie de la Colciu – Cuvinte din Sfântul Munte Athos
Editura Predania, 2018
288 pagini / 14×20 cm

Ucenicii Bătrânului, care editează această carte, au ales nu să scrie ei înşişi despre Părinte ci să-l lase pe acesta să ne vorbească, aşa cum a făcut-o neostenit, de-a lungul atâtor ani, cu toţi cei care căutau la chilia sa cuvânt de folos.

Cititorul care se aşteaptă să găsească în paginile care urmează meşteşug retoric, argumente originale sau cuvinte ale înţelepciunii omeneşti, va fi dezamăgit.

Ca orice Bătrân autentic, Părintele Dionisie nu spune ceva nou, pe care să nu-l fi spus şi Sfinţii Părinţi. Şi nici măcar nu îl spune într’un chip „seducător” după măsură omenească. Dar cuvintele sale au mai multă putere decât tratate întregi de teologie, pentru că sânt trăite, sânt născute din sudoarea şi lacrimile nevoinţei, lucru cu adevărat rar la oamenii de azi, fie ei mireni sau monahi.

Cel care va pune la inimă cuvintele acestea şi se va strădui să le urmeze va avea numai de câştigat; va înţelege că dincolo de simplitatea lor se ascunde Calea, Adevărul şi Viaţa, Hristos Însuşi, pogorât în inima unui Bătrân frumos din Sfântul Munte.

Efrem Arhimandritul
Igumenul Sfintei Mari Mănăstiri Vatopedi
Sfântul Munte

Ca o completare la Cuvântul înainte:

Cartea este disponibilă în librării.
Online, cărțile editurii Predania pot fi achizionate accesând linkul:
goo.gl/gghxsA

Nouă apariție editorială: Sfântul Paisie Aghioritul, o lucrare – mărturie a Mitropolitului Ierotheos Vlachos

Sfântul Paisie Aghioritul
Autor Ierótheos, Mitropolit al Nafpaktosului 
Editura Sophia 2018 / 200 pagini
Traducere de Protos. Theofan Munteanu

„Cum aș putea să exprim în câteva cuvinte ce mi-a dăruit acest om sfânt? Singurul lucru pe care îl pot spune este că în preajma sa simțeam că Dumnezeu este viu, iar fericitul Stareț era un «organism viu». Așa cum viața biologică se transmite din generație în generație prin organisme vii, nu moarte, tot astfel și viața duhovnicească se transmite de la o generație la alta prin organisme vii, precum Sfântul Paisie.

A fost un teolog empiric, trăitor, un mare sfânt al Bisericii noastre, deși nu a studiat teologia la școli înalte. Se distingea printr-o minunată simplitate, în care întrezăreai o adâncă maturitate duhovnicească. Spunea cuvinte dintre cele mai simple, de multe ori pline de umor, care aveau o putere uimitoare. Cuvântul său cădea în sufletul fiecărui om asemenea fulgilor de nea care se aștern pe pământ lin, dănțuind. Îmbracă totul în alb și pătrund adânc în lăuntrul de ape al pământului. Cuvântul său pătrundea, așadar, în chip simplu, în inima oamenilor.

Și înainte și după canonizarea sa, viața și învățătura Sfântului Paisie au avut și au o înrâurire asupra întregii lumi. Aș putea spune că este un Stareț contemporan al tuturor, universal”.

† Ierótheos,
Mitropolit al Nafpaktosului

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Gheronda Dionisie de la Colciu, chip al dragostei dumnezeieşti

Cine se apleacă cu interes asupra vieţii şi personalităţii părintelui Dionisie Ignat rămâne uimit de multitudinea darurilor cu care l-a binecuvântat Dumnezeu, dar şi de trăsăturile care îi zugrăvesc portretul lăuntric, rar întâlnite în acelaşi om: iubitor faţă de semenii săi până la jertfirea de sine şi apărător sever al canoanelor şi pravilelor Sfinţilor Părinţi; un român care îşi afirma cu mândrie rădăcinile etnice, dar care diagnostica precis, cu durere, bolile sufleteşti specifice românilor; îndrăgostit de neamul românesc şi, totodată, propovăduitor al iubirii neţărmurite pentru „întregul Adam”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: în Hristos „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3, 28). De la părintele Dionisie putem învăţa că principiile şi valorile lumii duhovniceşti sunt altele, radical diferite de cele care definesc împărăţia acestei lumi: în viaţa noastră de zi cu zi sunt la mare cinste autoafirmarea, iubirea narcisistă, graba alertă. Pentru lumea nevăzută, dragostea, prihănirea de sine, răbdarea necazurilor şi a încercărilor devin adevărate căi de acces spre veşnicie, spre lumina nezidită a lui Hristos.

O viață închinată smereniei 

Părintele Dionisie Ignat a apărut pe lume în ţinutul Moldovei, comuna Vorniceni, judeţul Botoşani, la data de 22 septembrie 1909. A fost cel de-al optulea copil într-o familie de ţărani simpli, dar foarte evlavioşi. Îl vor boteza cu numele de Dumitru. Rămâne orfan de tată la o vârstă foarte fragedă: împlinise un an şi ceva când Domnul l-a chemat la Sine pe tatăl său, Ioan.

Datorită contextului social-istoric extrem de dificil, determinat de declanşarea, apoi de efectele Primului Război Mondial, Dumitru termină doar patru clase primare, evidenţiindu-se prin rezultatele bune obţinute la învăţătură. Mai târziu va mai face doi ani de şcoală profesională.

În 1923 îmbracă chipul îngeresc monahal. În hotărârea sa de a-şi închina viaţa Domnului a cântărit exemplul fratelui său, gheorghie, care era mai în vârstă decât el cu zece ani. Gheorghie alege să vieţuiască în Schitul Măgura din ţinutul Moldovei, iar la călugărire primeşte numele de Ghimnazie. Mai târziu va fi hirotonit ierodiacon tot aici.

Pe 6 septembrie 1926, Dumitru – care împlinise vârsta de 17 ani –, însoţit de fratele său, ajunge în Sfântul Munte. Mai întâi vor face un mic pelerinaj pe la mânăstirile care împodobeau pe atunci Grădina Maicii Domnului, iar mai apoi „fraţii Ignat încearcă să se stabilească la schitul românesc Prodromul, dar nu sunt primiţi, din cauza problemelor existente în acea vreme la schit.” (Stareţul Dionisie. Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, vol. I, Ed. Familia ortodoxă, 2014, p. 300) râvna de a se stabili pentru totdeauna în Sfântul munte i-a făcut pe părintele Ghimnazie şi pe fratele său Dumitru – lor alăturându-li-se schimonahul Sebastian – să împrumute o sumă însemnată de bani şi să cumpere Chilia Buna Vestire, care se găsea în proprietatea mânăstirii Pantocrator. Pentru a-şi achita datoria, vor lucra vreme de trei ani ca argaţi la Mânăstirea Iviru.

În grădina Maicii Domnului 

Într-o convorbire purtată cu un grup de pelerini, în 1999, părintele Dionisie îşi aminteşte: „Când am venit în Sfântul Munte eram tânăr, şi apoi ne-am dus pe la Caracalu, atuncea noi lucram ca argaţi la început, că erau alte timpuri, grele timpuri… După cum consider eu, părinţii erau mult mai apropiaţi de Dumnezeu ca astăzi, era altă viaţă, cu greutate îţi iconomiseai traiul. Lucram la mânăstire, eram patru părinţi, toţi tineri, şi ne spuneau părinţii din Caracalu: «Măi părinţilor, sunteţi tineri şi o să lucraţi cu greu acolo, veniţi la noi aici, în mânăstire, şi vă facem călugări şi o să fiţi mai fericiţi.» Ei, dar noi am zis: «Dacă nu ştim greceşte ne e cu greutate.» «O să învăţaţi greceşte mai bine ca noi.» Dar noi, cu toate acestea, ne-am aciuat pe la chilie, că mânăstire noi nu avem, românii, dar am petrecut bine, slavă Domnului!” (Stareţul Dionisie. Despre monahism şi Sfântul Munte Athos, vol. III, Ed. Prodromos, 2010).

Părintele Dionisie va privi, până la sfârşitul vieţii sale pământeşti, strămutarea şi aşezarea sa în Sfântul Munte ca pe o negrăită binecuvântare: „Să mulţumim Maicii Domnului că ne-a învrednicit să ne facem călugări şi încă unde? În grădina ei.”

Fratele Dumitru este tuns călugăr în anul 1927 şi primeşte numele de Dionisie. În 1931 va fi hirotonit ierodiacon. Stareţul lor, părintele Sebastian, săvârşindu-se din viaţa pământească, în 1933 părinţii Ghimnazie şi Dionisie se mută cu vieţuirea la Chilia Sfântul Tihon din Zadonsk din Capsala şi intră sub ascultarea stareţului Ghedeon Chelaru. Încă de la începutul vieţuirii sale monahale, tânărul Dionisie învaţă valoarea pravilei călugăreşti: „Mi-au spus bătrânii: «Frate Dumitru, să ştii că dacă îţi faci pravila şi canonul cu sârguinţă, Maica Domnului te va ocroti şi-ţi va rândui toate cele spre folos.» Şi s-a observat faptul că obşti de la chilii mari din Careia care nu s-au ţinut de pravilă s-au risipit.” (idem, p. 232)

În 1937 se vor muta la Chilia Sfântul Gheorghe din Colciu, pe care propriu-zis au reclădit-o, în timp. „Aici, în Colciu – îşi va reaminti el peste ani –, erau opt chilii. Fiecare chilie avea doi, trei, patru, cinci vieţuitori. Când am venit noi aici, în 1937, erau 27 de părinţi în Colciu. Şi fiindcă erau mulţi şi era dragoste între dânşii, la sărbători toţi se adunau la o chilie. Se înţelegeau de mai înainte: «Măi, cutare sărbătoare o facem la Sfânta Ana, cutare la Sfântu’ Gheorghe, cutare acolo…» şi se adunau mulţi. Şi de aceea la Chilia Sfânta Ana au făcut biserică mare şi frumoasă, ca să aibă unde să steie înăuntru părinţii. i-am apucat pe părinţii care au făcut biserica. Toate chiliile au avut biserici smerite. Da’ era frumos… nu era atâta galantonie ca astăzi, era mai călugăreşte. aceea era toată distracţia, că erau pescari părinţii. Pescari, scoteau peşte, peşte proaspăt, şi aceea era toată bucuria. ei, dar acuma suntem călugări moderni, s-au modernizat, s-au schimbat toate.” (idem, pp. 143-144)

Tot în anul 1937, părintele Dionisie este făcut ieromonah. Slujba a fost săvârşită de Ierotei, episcopul Sfântului Munte, la Chilia Sfântul Tihon. În 1945 părintele Dionisie este hirotonit duhovnic. În anul 1979, stareţul Ghedeon Chelaru trece la Domnul, iar părintele Dionisie îi urmează la conducerea chiliei. Pentru mulţi ani îi va fi aici împreună-nevoitor schimonahul Ioan Şova. Cu vremea, li se vor alătura alţi trăitori. (op. cit., vol. i, pp. 299-301)

Din convorbirile duhovniceşti pe care părintele Dionisie le-a purtat cu diverşi pelerini – preoţi, monahi, înaltpreasfinţiţi sau simpli credincioşi – se desprind crâmpeie de amintiri care evocă monahismul de altădată. „Când am venit eu în Sfântul Munte, duhovnicii, părinţii vechi, erau foarte severi. Dacă ieşeai din Sfântul Munte numai până la Salonic, ca ieromonah sau ierodiacon, părintele Antipa Dinescu te oprea de la slujire o săptămână, două, că ai văzut parte femeiască etc. Sau nu aveai voie să te joci cu pisicile, să le mângâi, să le iei în braţe. Te opreau duhovnicii de la Sfânta Împărtăşanie, că era prilej să te îndulceşti cu trupul. Aşa erau ei de atenţi la treburile acestea. Dar astăzi ce să mai zici? Copii în Sfântul Munte, tineri fără barbă, călugări care mângâie copiii!? Cât ai zice, tot te aprinzi!” (Stareţul Dionisie. Lumea în vremurile de pe urmă, vol. II, ed. Prodromos, p. 232)

Deşi viaţa de zi cu zi era anevoioasă, bucuriile duhovniceşti, lăuntrice erau pe măsura trudei: „Eu unul mâncam o supă lungă, îndoită cu apă, cu două-trei fire de orez şi o mână de măsline, era foarte simplu, da’ darul acela, bucuria aceea duhovnicească, cum să spun, darul cela de la Dumnezeu nu, nu-l mai am acuma! Şi-apoi acuma avem şi bani, ne dau şi bani, avem şi toate bunătăţile, şi nu mai este bucuria aceea. S-a dus… Aşa e la mine, nu ştiu la altul. Toţi erau oameni simpli şi vorbeai cu dânşii.” (op. cit., vol. III, pp. 159-160)

Bogata experienţă duhovnicească pe care a dobândit-o atât prin poveţele primite de la părinţi îmbunătăţiţi ca Antipa Dinescu, Macarie Untan, ioan guţu sau Dometie Trihenea, şi mai cu seamă din lupta îndârjită cu patimile şi cu duhurile necurate a atras la sine – potrivit mărturiei ucenicilor săi – o mulţime variată de pelerini: „Studenţi şi Episcopi, oameni simpli sau personalităţi mondiale ca Prinţul Charles, ortodocşi şi neortodocşi, toţi se îndreptau spre chilia stareţului ca să ia o binecuvântare din mâinile-i ascetice şi să-i asculte sfaturile. Avea darul de a răspunde simplu şi convingător, direct la esenţa problemelor ridicate de cei care-i cereau ajutorul.” (op. cit., vol. i, pp. 13-14)

În ultimul deceniu de viaţă, părintele Dionisie a dus cu o răbdare exemplară crucea de a fi orb. Despre această perioadă dificilă, un părinte apropiat, stareţul Efrem Vatopedinul, scrie: „Îmi spunea adeseori: «Pentru mine toate sunt întuneric.» Era deci un om care nu putea vedea lumina naturală, dar se împărtăşea neîncetat de lumina nezidită şi, fiind luminat de Duhul Sfânt, ştia că această încercare a nevederii este, de fapt, o binecuvântare dumnezeiască.”

Pe 28 aprilie/11 mai 2004, părintele Dionisie a adormit cu pace întru Domnul, lăsând o pecete de neşters în inimile tuturor celor care l-au cunoscut: pecetea dragostei dumnezeieşti.

În ultimul număr al Revistei Lumea Monahilor (nr. 127, ianuarie 2018), am descris momentele principale care au punctat semnificativ biografia avvei Dionisie Ignat de la Chilia Colciu din Sfântul Munte. Continuăm în acest număr cu o sinteză a sfaturilor sale edificatoare, pe care stareţul le oferea cu dărnicie pelerinilor însetaţi de povăţuire duhovnicească. Personalitatea sa spirituală se oglindeşte, fără rest, în învăţătura pe care le-a lăsat-o moştenire ucenicilor şi se reflectă, deopotrivă, în mărturiile lor pline de evlavie. Dacă ar fi să luăm aminte doar la această coerenţă de sine între trăirea sa lăuntrică, învăţătură şi faptă şi tot am fi foarte câştigaţi. Mai ales acum, într-o epocă în care spiritul vremii exaltă capacitatea de adaptare continuă la noi şi noi împrejurări, încurajând dedublarea personalităţii umane. A devenit un adevărat tipar comportamental să declari în public ceea ce e pe placul auditoriului, chiar dacă în intimitatea ta gândeşti şi vieţuieşti conform unei ierarhii de valori radical diferite. Stareţul, de pildă, nu doar îi îndemna pe ceilalţi să se smerească. El însuşi se prihănea continuu pe sine. Mărturisea uneori: „Îi tot trimite la mine Mânăstirea Vatopedu zicând că sunt duhovnicesc, dar nu e aşa. Nici măcar nu-i văd şi ce să le spun? Eu nu am darul cuvântului! Ce să le spun eu, un biet orb?” Altă dată, unui pelerin care dorea cu ardoare să facă o fotografie împreună cu bătrânul, părintele i-a spus: „Vrei să facem poză? Da. Dar când te-ai uita la poza asta să te rogi pentru moşneagul ăsta nenorocit.”

În convorbirile sale duhovniceşti, părintele Dionisie stăruia adesea asupra importanţei pe care trebuie să o acordăm noi, creştinii, smereniei, răbdării şi mai ales dragostei – cununa tuturor virtuţilor. Stareţul aşeza smerita cugetare la temelia vieţuirii monahale: „Cea mai importantă este smerita cugetare. Toate celelalte datorii călugăreşti trebuie îndeplinite: metanii, pravilă, biserică etc., dar smerita cugetare apără sufletul de toate primejdiile. Sfânta Carte spune: «Smeritu-m-am şi m-am mântuit.» Înălţarea minţii risipeşte toate bunătăţile adunate şi toate faptele cele bune.” (Stareţul Dionisie. Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, vol. I, Ed. Familia Ortodoxă, 2014, p. 285)

Cuiva care l-a întrebat în ce constă, practic, smerita cugetare, părintele i-a răspuns cu simplitate: „Să te smereşti înaintea lui Dumnezeu, asta înseamnă smerita cugetare. Dacă ai făcut o faptă bună sau o rugăciune, să nu zici că ai făcut ceva. «Eu sunt mai păcătos ca orişicare!» Şi să nu îndrăzneşti să-i judeci pe cei care fac răutate. «Eu sunt mai păcătos ca dânsul!», asta înseamnă smerita cugetare. Şi dacă ai smerita cugetare, harul Sfântului Duh stă deasupra ta şi te ajută în toată clipa. Dar dacă zici: «Ei, nu sunt ca acela!» te asemeni Satanei. Adică Satana aşa a zis, din cauza mândriei: «Eu o să pun scaunul meu mai înalt ca cel al lui Dumnezeu.»” (idem, p. 7)

Ne amintim aici întâmplarea consemnată în Patericul egiptean, în care un frate îi destăinuie avvei Sisoe că a ajuns la măsura la care mintea sa stă alipită continuu de prezenţa lui Dumnezeu. Bătrânul îndumnezeit îi replică: „Nu este mare lucru să fie cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată zidirea. Că aceasta, împreună cu osteneala trupească, povăţuieşte la chipul smeritei cugetări.” (Patericul egiptean, Ed. Reîntregirea, 2014, p. 249)

Dintr-o altă întâmplare memorabilă, pe care o găsim în capitolul despre vieţuirea şi zicerile avvei Moise, înţelegem cât de mult preţuiau părinţii pustiei prihănirea de sine, ca antidot împotriva patimii mândriei şi a slavei deşarte (kenodoxia, în limba greacă veche). În ziua în care a fost făcut cleric, Arhiepiscopul care l-a înălţat pe avva Moise la treapta preoţiei a vrut să cerceteze dacă inima monahului nu a fost prinsă cumva în mrejele slavei deşarte. Aşa că i-a rugat pe ceilalţi preoţi ca în momentul în care avva Moise va pătrunde în altar să îl izgonească, iar apoi să meargă în urma lui ca să audă ce va spune. Clericii au făcut aşa cum le-a cerut Arhiepiscopul. L-au alungat pe avva Moise, defăimându-l: „Du-te afară, etiopianule!” Şi au auzit cum, după ce a fost gonit din altar, avva a început să se prihănească pe sine, grăindu-şi: „Bine ţi-au făcut, încenuşatule cu pielea şi negrule! Tu, nefiind om, ce vii cu oamenii?” (idem, p. 168)

În ultimă instanţă, înălţarea de sine ne primejduieşte mântuirea sufletului. Stareţul de la Colciu avertiza în privinţa înrâuririi demonice aduse de trufie: „Cine are înălţarea minţii este în mâna diavolului. Când ştie că îl stăpâneşte pe om astfel, nici nu-l mai munceşte în alt chip, pentru că ştie că nu se mântuieşte.” (Stareţul Dionisie. Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, vol. I, Ed. Familia Ortodoxă, 2014, p. 288)

Părintele Dionisie acorda o importanţă egală virtuţii răbdării. Trebuie să recunoaştem că ne este greu să ne exersăm în a fi răbdători, într-un context social în care de la comportamentul alimentar până la rolurile şi angajamentele noastre de zi cu zi, toate se supun imperativului vitezei: fast food – fast talk – fast think.

Stareţul Dionisie privea virtutea răbdării în cadrul mai larg al vieţii duhovniceşti – ale cărei trăsături definitorii se regăsesc în Sfânta Scriptură şi în Tradiţia Bisericii – şi în raport cu ţinta noastră finală, îndumnezeirea. Mântuirea este un proces complex, care necesită o abordare delicată şi o raportare personală la celălalt: „Trebuie răbdare! Mântuirea nu este un lucru greu, dar este delicat. Dacă am merge după cuvântul Scripturii şi învăţăturile Bisericii, ar fi foarte uşor.” (idem, p. 289)

Cultivarea smeritei cugetări şi a răbdării ne ajută să dobândim un dar nepreţuit: pacea sufletului. Putem spune că Predania ortodoxă – reliefând importanţa războiului duhovnicesc împotriva patimilor – oferă o cale ascetică de atingere a stării de pace, ca rod al despătimirii (apatheia), în opoziţie cu alte metode provenite din spiritualitatea orientală, aflate la modă astăzi (mindfulness, meditaţie transcendentală, tehnici yoga de relaxare, metoda Schultz etc.). Odată câştigată, pacea interioară se păstrează făcând efortul de a rămâne continuu într-o atitudine smerită. Pe un pelerin care i-a trecut pragul chiliei, părintele Dionisie l-a povăţuit: „Să te rogi să-ţi dea Domnul răbdare şi smerita cugetare ca să ai pacea sufletului. Cel mai mare lucru este pacea sufletului, în orice situaţie, orice ţi-ar zice cineva.” (ibidem)

Stareţul Dionisie vorbea adesea despre importanţa dragostei – coroana tuturor virtuţilor: „Dumnezeu dragoste este. Ai dragoste, eşti cu Dumnezeu; nu ai dragoste cu aproapele, nu e Dumnezeu cu tine.” (ibidem) „Vedeţi ce lucru înfricoşat, pe care omenirea nu-l bagă în seamă? Dacă nu-i dragoste, nimica nu este. Dumnezeu, scriu toate Sfintele Scripturi şi toţi Sfinţii Părinţi, dragoste este. Vezi? Dacă nu este dragoste, nu e nici un folos. Toate faptele bune sunt bune – şi postul, şi metaniile, şi toate celelalte fapte bune –, dar dacă nu e dragoste nu e nici un folos. Adică vârful tuturor faptelor celor bune îl acoperă dragostea. Asta-i sfârşitul, căci dacă este dragoste eşti aproape de Dumnezeu.” (idem, p. 21)

Pe monahii care îl vizitau, cerându-i cuvânt de folos, îi sfătuia să lupte pentru a dobândi cele trei virtuţi esenţiale vieţuirii închinate Domnului: „Dacă monahul nu are acestea trei – ascultarea, tăierea voii şi smerita cugetare –, este în veşnic pericol.” (idem, p. 293) De asemenea, punea un accent deosebit pe citirea pravilei: „Călugărul care nu-şi citeşte pravila şi canonul este un mort. Altfel ce sens are să părăsim lumea şi să venim la monahism?” (idem, p. 291)

Pe creştinii români care poposeau la Chilia Colciu îi încuraja să îşi afirme cu mândrie şi demnitate românitatea, părintele afirmând cu putere că, în fapt, nu poţi separa neamul românesc de identitatea sa creştină. Totodată atrăgea atenţia asupra derapajelor de la direcţia moral-creştină, din ce în ce mai alarmante în sânul societăţii noastre, în anii din urmă: „Cum am mai zis, fiindcă Dumnezeu a binecuvântat poporul român de s-a născut deodată creştin, creştin-ortodox, suntem datori să nu fim nepăsători. Să fim mândri că noi n-am cunoscut alte credinţe, alte eresuri, alte urgii şi neadevăruri de pe faţa pământului. Suntem un popor tânăr, dar creştin-ortodox. Însă uite cât e de meşteşugăreţ Satana: cu toate că noi, românii, ar trebui să fim mai apropiaţi de Dumnezeu, facem atâta amar de avorturi.” (idem, p. 241) Părintele Dionisie îi căina pe români fiindcă nu au dragoste unul faţă de celălalt: „Românul are, aşa, o lipsă: nu-l iubeşte pe fratele lui cu adevărat.” (idem, p. 245)

Ataşamentul faţă de mult-pătimitorul său neam românesc nu l-a împiedicat, însă, pe stareţul Dionisie să îşi lărgească inima, după sfatul Apostolului (II Corinteni 6, 13), să ajungă să compătimească toţi oamenii, indiferent de naţionalitate, confesiune religioasă, statut social sau alte condiţionări specifice condiţiei umane. Adesea sfătuia: „Cine este însă aproapele nostru? Aproapele nostru este tot omul. Indiferent, fie el român, fie el de alt neam, fie el creştin, fie el de altă credinţă, datoria ne obligă, Sfânta Evanghelie ne obligă să-l iubim. Nu fiindcă are credinţa ne-ortodoxă îl iubim; îl iubim pentru că-i om. Îl iubim ca om! Orice are nevoie, să-l ajutăm. Şi iubind pe fiecare, uite că cimentuim dragostea. Şi dacă avem dragoste, că Dumnezeu dragoste este, atuncea suntem aproape de Dumnezeu şi suntem fericiţi.” (Stareţul Dionisie. Lumea în vremurile de pe urmă, vol. II, Ed. Prodromos, 2010, p. 9)

Nu putem să nu remarcăm similitudinea acestei învăţături cu aceea a Sfântului Siluan Athonitul. Într-o bună zi, un pustnic i-a spus acestuia: „Dumnezeu va pedepsi pe toţi ateii şi ereticii, care vor arde în focul cel veşnic.” Cuviosul Siluan i-a răspuns: „Bine. Dar spune-mi, te rog, dacă vei fi în rai şi de acolo vei vedea cum arde cineva în focul iadului, vei mai avea pace?” „Ce să-i faci? E păcatul lor”, i-a replicat cu răceală acel pustnic. Sfântul Siluan a încheiat: „Iubirea nu poate suferi aceasta. Trebuie să ne rugăm pentru toţi oamenii.” (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei. Însemnări duhovniceşti, Ed. Deisis, p. 33) Propovăduitorul smereniei lui Hristos mărturisea cu ardoare că în inima călugărului trebuie să încapă întreaga zidire a lui Dumnezeu: „Monah este cel ce se roagă pentru întreaga lume.” (idem, p. 27)

Mărturii vii despre harismele avvei Dionisie

În perioada 12-14 noiembrie 2015, la Iaşi s-a desfăşurat Simpozionul internaţional „Întâlnirea cu duhovnicul – Părintele Dionisie de la Colciu (1909-2004)”, eveniment organizat cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan al Moldovei. La el au luat parte monahi, ieromonahi, egumeni sau simpli mireni, care au avut şansa binecuvântată să îl cunoască pe părintele Dionisie şi au simţit nevoia să le împărtăşească şi altora din învăţăturile primite în dar şi din trăirile pe care le-au avut în vecinătatea sa. Din mulţimea cuvântărilor ţinute atunci, am selectat trei mărturii care întregesc portretul duhovnicesc al stareţului de la Colciu, punând în lumină aspecte diferite ale personalităţii sale duhovniceşti.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Ciprian Voicilă

Mulțumesc prietenului Ciprian Voicilă care a îngăduit preluarea textului său pe Blogul Sfântul Munte Athos

Textul reproduce un text în serial, publicat în două numere consecutive ale revistei Lumea monahilor. Foto arhiva blogului
Sursa: Revistei Lumea Monahilor nr. 127 (ianuarie 2018) și nr. 128 (februarie 2018).