Monthly Archives: aprilie 2020
Grecia deschide bisericile pe 4 mai pentru „rugăciune individuală” și pe 17 mai pentru slujbe
În după-amiaza zilei de marți, 28 aprilie 2020, premierul Kyriakos Mitsotakis a anunțat în discursul său către poporul grec ridicarea treptată a măsurilor.
Mai exact, în ceea ce privește Biserica, premierul a anunțat că de luni, 4 mai, bisericile vor fi deschise pentru închinare individuală, în timp ce de duminică, 17 mai, credincioșii vor putea participa la Sfânta Liturghie și la alte slujbe, dar întotdeauna cu reguli stricte de convenit cu Sfântul Sinod și cu comunitatea științifică.
Traducerea noastră după poimin.gr
Cât de curând nădăjduim să vă anunțăm cum vor sta lucrurile în legătură cu Sfântul Munte. (n.n.)
Carte pentru copii: „Peripeţii în Sfântul Munte” de Iorgos Antonakis
Antonakis, Iorgos
Peripeţii în Sfântul Munte
Editura Bonifaciu, 2020
Ilustrații : Ilinca-Maria Țoța (17 ani)
Traducere și îngrijire ediție : Mănăstirea Diaconești
Doi copii călătoresc spre Sfântul Munte. Însă din clipa în care pornesc, încep tainele, misterele, întâmplările neprevăzute. Călătorul ciudat din tren este sau nu monah? De ce îl interesează Codicele 43 din biblioteca Mănăstirii Stavronikita? Și de ce nu mai ajung copii la Mănăstirea Iviron?
Furtună, ceasul stricat de la mănăstire, omleta pictorului, calendarul în care nu sunt scrise bine sărbătorile sunt tot atâtea mistere pentru copii.
O incursiune în cultură, istoria și măreția Sfântului Munte. O întoarcere în Bizanţ, o întâlnire cu sfinţii, cu marii pictori, cu împărații…
O istorie care cucerește sufletele tuturor.
Vă prezentăm mai jos și imagini cu câteva pagini.
Comandă online cărțile editurii Bonifaciu la link-ul: Editura Bonifaciu.
VIDEO: Un dar de Sfintele Paști din Muntele Athos. Ne vorbește Monahul Pimen Vlad, starețul Chiliei Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Schitul Lacu, Muntele Athos
VIDEO: Un dar de Sfintele Paști din Muntele Athos. Ne vorbește Monahul Pimen Vlad, starețul Chiliei Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Schitul Lacu, Muntele Athos.
Monahul athonit Pimen Vlad ne adresează tuturor un cuvânt de încurajare și ne oferă motivele sărbătoririi cu bucurie a acestei imense sărbători.
Mai multe informații cu și despre Părintele Pimen găsiți urmând categoria: Pimen Vlad
VIDEO: „Gândiți-vă! Cu toți vom da socoteală în fața lui Dumnezeu!” – Ne vorbește Monahul Pimen Vlad, starețul Chiliei Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Schitul Lacu, Muntele Athos
VIDEO: „Gândiți-vă! Cu toți vom da socoteală în fața lui Dumnezeu!” – Ne vorbește Monahul Pimen Vlad, starețul Chiliei Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Schitul Lacu, Muntele Athos
Un cuvânt adresat tuturor românilor, de la conducătorii țării, până la oamenii obișnuiți, din partea monahului athonit, Pimen Vlad. Să nu-l forțăm pe Dumnezeu să se supere pe noi!
Mai multe informații cu și despre Părintele Pimen găsiți urmând categoria: Pimen Vlad
Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa despre o “întâmplare” de Paști, de la Aiud
Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa despre o “întâmplare” de Paști, de la Aiud
„Mă întorc acum la întâmplarea mea de Paşti. Mă pregăteam pentru sărbătoare. Îmi purificam sufletul pe cât puteam, eram surd la insulte, insensibil la lovituri, blindat împotriva foamei, încălzit de o rugăciune interioară şi în noaptea în care ştiam că este noaptea de Paşti, la ora 12 noaptea, am auzit clopotele din Aiud bătând. Vuietul lor pătrundea spiritual. Adică nu era un vuiet ca şi când ai fi lângă el, ci pătrundea prin ziduri. Era ca un mesaj pe care lumea de afară îl trimitea, lumea aceea care sărbătorea Învierea Domnului.
Şi am cântat „Hristos a înviat!”. La început în gând, pe urma am simţit nevoia să-l cânt nu cu voce tare, dar să mă aud eu însumi. Era o linişte mormântală şi orice mişcare din celule era reflectată în afară pe culoar şi sigur gardianul m-au auzit cântând şi a venit la mine şi m-a insultat. Şi am hotărât să încetez să mai cânt ca să nu tulbur noaptea aceea Sfântă a Învierii. Mi-am adus aminte de tot ceea ce se întâmpla în copilăria mea, cele mai dragi amintiri. (…) Pe secţie la noi – era secţie specială de sancţiuni, de pedepse -, erau şase gardieni (era o secţie mai mare). Ei veneau înşiruiţi unul după altul. Gardianul care era de serviciu intra în rândul celorlalţi şi cel care rămânea pe secţie deschidea uşa. Noi trebuia să stăm cu faţa la perete. El intra şi nu ştiu la ce se uita să vadă dacă este în ordine. Şi n-aveam voie să ne întoarcem cu faţa din nou la uşă decât în momentul în care auzeam uşa încuindu-se.
În dimineaţa aceea de Paşti, nu m-am întors, n-am stat cu faţa la perete. Era un gardian… Dacă dumneavoastră aţi văzut un drac frumos, omul acesta era într-adevăr un drac frumos. Sigur că era un tânăr de ţară, un băiat subţirel, înalt, cu ochi albaştri, absolut angelici, cu o figură foarte frumoasă, totdeauna îmbrăcat elegant, cu costumul pe el. Ceilalţi veneau mai murdari. Era totdeauna foarte curat, foarte elegant. Însă avea o cruzime de neexplicat. Este greu de înţeles cum poate cineva care arăta atâta gingăşie, o frumuseţe masculină, să nu fie un om gingaş. Cum poate cineva care are o frumuseţe aşa de angelică să fie aşa de crud? Daca omul acesta nu bătea 5-6 deţinuţi în serviciul lui, probabil nu se simţea bine. Şi în general, în închisoare, sub teroare, sub spaime, este mai uşor să suporţi propria tortură. Când auzeai strigătele… Majoritatea celor bătuţi erau deţinuţi de drept comun, pentru că erau puţini deţinuţi politici. Oamenii aceştia strigau când îi băteau. Noi tăceam, niciodată nu strigam. Dar ei strigau şi imaginaţia ta începea să lucreze. Şi-ţi închipuiai lucruri oribile. Era o strângere sufletească aşa de mare, încât ai fi preferat să vină să te bată pe tine, numai să nu mai auzi strigatele celuilalt. Şi acesta era unul din oamenii care găsea o plăcere din a-i tortura pe ceilalţi. În dimineaţa aceea când a deschis el uşa, eu mă rugasem toată noaptea la Dumnezeu. Poate am spus de sute, de mii de ori „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”. De mii de ori poate. Ca să intre în mintea şi în inima mea adânc adevărul Învierii. Am stat cu faţa spre uşă când a intrat el, i-am spus „Hristos a înviat!”. Gardianul s-a uitat la mine, a întors capul şi s-a uitat la cei care erau în spatele lui. S-a întors din nou la mine şi-a spus „Adevărat a înviat!”.
A fost pentru mine ca o lovitură în creştetul capului. Şi am înţeles atunci că nu el mi-a spus „Adevărat a înviat!”, ci că a fost îngerul Domnului. Acela, care stând la mormânt, a spus femeilor mironosiţe: „Pentru ce căutaţi pe cel viu între cei morţi? Iată a înviat. Veniţi să vedeţi locul unde-l puseseră”. Prin gura lui îngerul mi-a confirmat Învierea, pentru că aveam nevoie de această confirmare (…); Dumnezeu a vrut să-mi confirme prin gura vrăjmaşului meu adevărul acestei Învieri. Celula mea s-a umplut de lumină. Şi bucuria mea a fost aşa de mare, încât cele 5-6 ore până la prânz, când venea mâncarea, au fost în lumină şi bucurie spirituală”.
sursa: Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa – „Suferinţa ca binecuvântare”, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007, pp. 31-35).
[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
Povestiri ortodoxe: Cazacul de Anton Cehov
Povestiri ortodoxe: Cazacul
Anton Cehov
Arendatorul satului Nizy, Maxim Torciakov, un moşier de mijloc, se întorcea cu tânăra sa nevastă de la biserică şi ducea un cozonac proaspăt sfinţit. Soarele încă nu se arătase, dar răsăritul de acum se rumenea ca aurul. Era linişte… Pitpalacul* cânta al său: „Hai să bem! Hai să bem!” şi departe, deasupra dealului, se purta un vultur, iar în afară de aceasta, în toată stepa nu se vedea nicio fiinţă vie.
Torciakov mergea şi se gândea că nu este o sărbătoare mai bună şi mai veselă decât Învierea lui Hristos. El era căsătorit de puţină vreme şi acesta era primul Paşte pe care îl făcea împreună cu soţia. Oriunde ar fi privit şi orice ar fi gândit, toate i se păreau luminoase, pline de bucurie şi fericite. Se gândea la gospodăria sa şi găsea că totul este în bună rânduială, că podoaba casei este astfel încât de alta nici nu are nevoie, toate sunt îndestulătoare şi bune; privea la soţie şi ea i se părea frumoasă, bună şi blândă. Îl bucurau şi zorile la răsărit şi iarba fragedă şi brişca lui hurducată şi scârţâită, îi plăcea până şi vulturul care a scuturat greoi din aripi. Iar când, pe cale, a intrat în crâşmă şi a băut un păhărel, el a devenit şi mai vesel…
– S-a zis: mare este ziua aceasta! – zicea el. – Înseamnă că este mare! Să vezi, Liza, acuş soarele va începe să joace. El la fiecare Paşte joacă! Şi el se bucură, ca şi oamenii!
– El nu e viu – a observat soţia.
– Păi, pe el până şi oameni sunt! – a strigat Torciakov. – Zău că sunt! Mie mi-a povestit Ivan Stepanîci – pe toate planetele sunt oameni, şi pe soare şi pe lună! Adevărat… Dar poate că savanţii spun minciuni, necuratul îi ştie! Stai puţin, nu cumva e un cal! Chiar aşa!
La jumătate de cale de casă, la Bârna Strâmbă, Torciakov şi soţia sa au văzut un cal înşeuat care stătea nemişcat şi mirosea pământul. La marginea drumului, stătea în pirostrii un cazac roşcat şi, aplecându-se, îşi privea picioarele.
– Hristos a înviat! – a strigat către el Maxim.
– Adevărat a înviat – a răspuns cazacul fără să ridice capul.
– Unde mergi?
– Acasă, la odihnă.
– Atunci de ce stai aici?
– Aşa… m-am îmbolnăvit… Nu mai am putere să merg.
– Dar ce te doare?
– Totul mă doare.
– Hm… Ia necaz! Toţi oamenii sărbătoresc, iar tu boleşti! Poate e mai bine să te duci în sat sau la han, decât să stai aici?
Cazacul şi-a ridicat ochii şi i-a măsurat din priviri pe Maxim, pe nevasta sa şi calul.
– Veniţi de la biserică? – a întrebat el.
– De la biserică.
– Iar pe mine m-a prins sărbătoarea pe drum. Nu mi-a dat Dumnezeu să ajung. Acum m-aş porni şi m-aş duce, dar putere nu am… Voi, ortodocşilor, poate-mi veţi da, ca unui drumeţ, o bucăţică de pască sfinţită să mă înfrupt!
– Pască? – a întrebat Torciakov. – Se poate… Aşteaptă, acuş…
Maxim a căutat repede prin buzunare, a privit la nevastă şi a zis:
– N-am cuţit, n-am cu ce să tai. Dar să o rup nu-mi dă mâna, voi strica toată pasca. Ia problemă! Caută, poate ai tu cuţit?
Cazacul s-a ridicat din ultimele puteri şi s-a îndreptat spre şaua sa după cuţit.
– Iaca ce v-a trecut prin cap! – a zis supărată nevasta lui Torciakov. – Nu te voi lăsa să strici pasca! Cu ce faţă o voi duce eu tăiată acasă? Şi cine a mai văzut să faci Paştele în stepă? Du-te la ţărani în sat şi acolo o să te înfrupţi!
Femeia a luat din mâna bărbatului pasca învelită într-un şervet alb şi a zis:
– N-o dau! Se cuvine a şti rânduiala. Asta nu e o chiflă, ci pască sfinţită şi este păcat să o rupi fără socoteală.
– Ei, cazacule, nu te supăra! – a zis Torciakov şi a început să râdă. – Nu mă lasă femeia! Bun rămas, cărare bătută!
Maxim a smuncit hăţurile, a şuierat şi brişca a plecat cu zgomot mai departe. Iar nevasta încă mai îndruga că a tăia pasca înainte de a ajunge acasă e păcat şi neorânduială, că toate trebuie să aibă locul şi vremea lor. Spre răsărit, colorând norii pufoşi în diferite culori, au strălucit primele raze de soare; s-a auzit cântecul ciocârliei. De acum nu unul, ci trei vulturi, la depărtare unul de altul, se purtau deasupra stepei. Soarele a început să încălzească şi în iarba fragedă au început să trosnească ţârâiecii.
Îndepărtându-se mai mult de o verstă, Torciakov s-a uitat în urmă şi a privit insistent în depărtare.
– Nu se vede cazacul… – a zis el. – Ce ghinionist, l-a apucat bolitul în drum! Nu-i alt necaz mai mare: să vrei să mergi, dar să nu ai putere… Te pomeneşti că moare pe cale… Nu i-am dat pască, Lizaveta, dar cred că lui ar fi trebuit să-i dăm. Doar şi el vrea să se înfrupte.
Soarele a răsărit, iar dacă a jucat sau nu, Torciakov nu a mai băgat de seamă. Tot drumul până acasă el a tăcut, se gândea la ceva şi nu-şi lua ochii de la coada neagră a calului. Nu se ştie de ce el a fost cuprins de plictiseală şi în pieptul lui nu a mai rămas nimic din bucuria sărbătorii, de parcă ea nici nu a fost.
Au ajuns acasă şi au ciocnit ouă roşii cu muncitorii; Torciakov iarăşi s-a înveselit şi a început să vorbească, dar de îndată ce s-a aşezat la masă şi toţi au luat câte o bucată de pască sfinţită, el a privit posomorât la nevastă şi a zis:
– N-am făcut bune, Lizaveta, că nu i-am dat cazacului să se înfrupte.
– Ciudat mai eşti, zău! – a zis Lizaveta şi a ridicat mirată din umeri. – De unde ai luat moda asta ca să împrăştii pasca sfinţită pe drum? Ce, asta-i o chiflă? Acum ea e tăiată, stă frumos pe masă, poate să mănânce cine vrea, măcar şi cazacul tău! Ce, crezi că-mi pare rău?
– E aşa cum spui, dar mie îmi pare rău de cazac. El e mai rău decât un orfan sărman. Pe drum, departe de casă, bolnav…
Torciakov a băut jumătate de pahar de ceai şi mai mult nu a mâncat şi nu a băut nimic. De mâncat nu voia să mănânce, iar ceaiul îi părea fără gust, ca iarba şi l-a apucat iarăşi plictiseala.
După masă, s-au pus să se culce. Atunci când, peste vreo două ore, Lizaveta s-a trezit, el stătea la geam şi privea în curte.
– Te-ai trezit deja? – a întrebat soţia.
– Nu mă ia somnul… Eh, Lizaveta – a oftat el – l-am supărat noi pe cazac!
– Iarăşi tu cu cazacul tău! Ce te-a apucat? Dumnezeu cu dânsul.
– El l-a slujit pe ţar, poate că şi-a vărsat sângele, iar noi ne-am purtat cu el ca şi cu un porc. Ar fi trebuit să-l aducem pe bolnav acasă, să-l hrănim, iar noi nici măcar o bucată de pâine nu i-am dat.
– Aha, o să te las eu să strici pasca! Şi încă sfinţită! Tu ai fi stricat-o cu cazacul tău, iar eu mai apoi aş fi crăpat de ruşine acasă? Ce deştept eşti!
Maxim s-a dus încet de lângă femeie în bucătărie, a învelit în şervet o bucată de pască şi cinci ouă şi s-a dus în şopron la muncitori.
– Cozma, lasă acordeonul – a zis el unuia dintre ei. – Pune şeaua pe murg sau pe Ivancic şi pleacă mai repede la Bârna Strâmbă. Acolo e un cazac bolnav, lângă cal, să-i dai astea. Poate că nu a plecat încă.
Maxim s-a înveselit iarăşi, dar, aşteptându-l pe Cozma câteva ore, nu a răbdat, a pus şaua pe cal şi a pornit în întâmpinarea lui. L-a întâlnit chiar la Bârnă.
– Cum e? L-ai văzut pe cazac?
– Nu e nicăieri. Cred că a plecat.
– Hm… Ce poveste!
Torciakov a luat de la Cozma legătura şi a plecat mai departe. Ajungând până în sat, el i-a întrebat de ţărani:
– Fraţilor, n-aţi văzut un cazac bolnav cu calul său? N-a trecut pe aici? E roşcat, slab, călare pe un cal murg.
Ţăranii s-au uitat unii la alţii şi au zis că ei nu au văzut niciun cazac.
– A trecut pe aici poştaşul, asta e sigur, dar să treacă un cazac sau altcineva – nu am văzut.
Maxim s-a întors acasă la prânz.
– Nu-mi iese cazacul ăsta din cap, măcar crapă! – i-a zis el nevestei. – Nu-mi dă pace. Eu mă tot gândesc: dacă Dumnezeu a vrut să ne ispitească şi ne-a trimis un Înger sau vreun sfânt oarecare în cale în chip de cazac? Doar există aşa ceva. Nu-i bine, Lizenika, am mâhnit un om.
– Ce te-ai legat de mine cu cazacul tău? – a strigat Lizaveta pierzându-şi răbdarea. – Te-ai lipit ca smoala!
– Tu nu eşti bună, să ştii… – a zis Maxim privind insistent la faţa ei.
Era pentru prima oară după nuntă când el a văzut că nevasta lui nu este bună.
– Lasă să nu fiu bună, – a strigat ea şi a izbit supărată cu lingura – însă nu voi ajunge să împrăştii pasca sfinţită la toţi beţivii!
– Nu cumva cazacul era beat?
– Era beat!
– Cum ţi-ai dat seama?
– Era beat!
– Eşti o proastă!
Supărându-se, Maxim s-a ridicat de la masă şi a început să-şi certe tânăra nevastă, zicându-i că este nemilostivă şi proastă.
– Să crape cazacul tău! Lasă-mă în pace, holeră, cu cazacul tău puturos, că, de nu, mă duc la tata!
De la nuntă încoace, aceasta era prima ceartă a lui Torciakov cu nevasta sa. Până în seară a umblat el prin curte tot gândindu-se la nevastă, gândind cu ciudă, căci ea îi părea acum rea şi urâtă. Ca înadins nu-i ieşea nici cazacul din cap, şi lui Maxim i se năzăreau ba ochii lui mari, ba glasul, ba mersul…
– Eh, am mâhnit un om! – bolmojea el. – L-am mâhnit!
Seara, când s-a întunecat, el a fost cuprins de o plictiseală de nesuferit, aşa cum nu mai avuse niciodată – măcar spânzură-te! De plictiseală şi de necaz asupra femeii, el s-a îmbătat aşa cum se îmbăta odinioară, când nu era căsătorit. La beţie, el spunea vorbe murdare şi striga la nevastă că are o faţă rea şi urâtă şi că mâine el o va alunga la tată-su.
Dimineaţă după sărbătoare el a vrut să se dreagă şi s-a îmbătat iar. Aşa a început declinul.
Caii, vacile, oile şi păsările încetul cu încetul au început să dispară din curte, datoriile creşteau, nevasta devenea nesuferită… Toate aceste necazuri, spunea Maxim, s-au abătut asupra lui din cauză că avea o nevastă rea şi proastă şi că Dumnezeu s-a supărat pe el şi pe nevasta lui din pricina cazacului bolnav. El se îmbăta tot mai des şi mai des. Când era beat, stătea acasă şi făcea scandal, iar când era treaz, bântuia prin stepă aşteptând să-i iasă în cale cazacul…
1887
Note: * În rusă „pit’ paidiom!”.
Traducere de ieromonah Savatie Baştovoi
Sursa: Anton Cehov – Povestiri ortodoxe, Editura Cathisma, 2008
[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
Nou documentar dedicat Sfântului Mare Mucenic Gheorghe (23 aprilie / 6 mai), Purtătorul de biruință, a cărui mână dreaptă se află la Mănăstirea Xenofont
Documentar rusesc despre Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință (23 aprilie / 6 mai), a cărui mână dreaptă se află la Mănăstirea Xenofont. De la minutul 2.50, un scurt cuvânt al arhimandritului Alexei, Starețul Mănăstirii Xenofont, Muntele Athos.
Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
Gheronda Parthenios, Starețul Mănăstirii Sfântul Pavel: „Faceți pocăință precum ninivitenii odinioară!”
gheronda Parthenios
„Faceți pocăință precum ninivitenii odinioară!”
Sunt Părintele Parthenios (egumenul lavrei aghiorite „Sfântul Pavel”), care cu ajutorul lui Dumnezeu și al Maicii Domnului, am venit în 1954 la mănăstirea Sfântul Pavel și m-am făcut monah.
Anul acesta, pentru prima oară, am prăznuit Paștele singuri. Totdeauna aveam alături 150-200 de pelerini, care erau o mângâiere pentru noi, iar în total în Sfântul Munte, 5000. Cu toată dragostea, vă spun că mă doare acest lucru. Și aceasta se întâmplă din pricina păcatelor noastre, pentru că oamenii s-au îndepărtat de la calea lui Dumnezeu. Anul acesta, bisericile noastre, în Atena și în Tesalonic, au fost un cimitir. Toți oamenii închiși în casele lor, bisericile închise.
Politicienii, bine fac că iau aceste măsuri, care sunt însă măsuri omenești. Nu-i judecăm. Dar le trimit un mesaj, că aceste măsuri nu sunt suficiente. Îi rog pe politicieni și pe conducătorii noștri bisericești să cheme lumea, să deschidă bisericile, să lase lumea să iasă afară, să scoată icoanele, să facă litanii, să-L roage pe atotputernicul Dumnezeu, ca să ridice această ispită.
Nu ne salvează conducătorii acestui veac, ci numai Dumnezeul Atotputernic. El ne va salva. Deschideți bisericile, lăsați lumea să iasă afară, scoateți icoanele, îngenunchiați, așa cum au făcut ninivitenii. Să-L rugăm pe Dumnezeu, atotputernicia Lui, să ridice această ispită, altfel, nu știu ce se va întâmpla cu noi.
Nu vă înșelați, numai Dumnezeu ne va salva, numai Doamna noastră, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, numai Sfinții Apostoli, numai sfinții noștri, și rugăciunea noastră și credința noastră în Dumnezeu. Și să lepădăm toate lucrurile necredinței.
Le spun politicienilor: se pregătește pecetluirea oamenilor. Dar noi, creștinii, credem în atotputernicia lui Dumnezeu, suntem botezați, mirunși cu pecetea lui Dumnezeu. „Pecetea Darului Duhului Sfânt”. Cei care nu sunt botezați și vor să se pecetluiască, să facă ce vor, dar nu ne forțați pe noi, creștinii, pentru că orice ați face Hristos va birui. Spune: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. (Matei X:32-33).
Nu credeți în sioniști, în masoni etc., pentru că aceștia nu cred în nimic. Noi credem în atotputernicia lui Dumnezeu, și oricât ne-ar costa asta, noi Îl mărturisim pe Iisus Hristos, și Acesta răstignit ( I Corinteni II:2), și în El ne punem nădejdea, în atotputernicia lui Dumnezeu. Nicăieri în altă parte.
La mulți ani!
Hristos a înviat! Adevărat a înviat!
(Domnul nostru a biruit lumea. Nu vă temeți; datu-mi-sa toată puterea în cer și pe pământ; Eu am biruit lumea. Aceasta este mărturisirea noastră și aceasta este credința noastră).
VIDEO: Prințul Charles se adresează românilor într-un mesaj video cu ocazia Paștelui ortodox
Prințul de Wales se adresează românilor într-un mesaj video cu ocazia Paștelui ortodox, în care evocă actuala criză sanitară și își exprimă dorința de a reveni în România, dar și de a se întâlni din nou cu membri ai comunității românești din Marea Britanie. Redăm integral mesajul video al Prințului Charles înregistrat vineri,17 aprilie 2020, la Birkhall, reședința sa din Scoția, potrivit Clarence House.
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
VIDEO: Cântarea pascală „Ziua Învierii”, Schitul Lacu | Învierea Domnului (2020)
VIDEO: Cântarea pascală „Ziua Învierii”, Schitul Lacu | Învierea Domnului (2020)
Învierea Domnului și învierea noastră – Laurențiu Dumitru
ÎNVIEREA DOMNULUI ȘI ÎNVIEREA NOASTRĂ
Venind dinspre Betania, Mântuitorul Iisus Hristos intra pentru ultima oară în Ierusalimul pătimirii sale. Deşi intra smerit în cetate, călare pe un asin, Hristos Domnul este întâmpinat cu ramuri fragede (stâlpări) de finic de cetăţenii entuziaști ai Cetăţii Sfinte, care la vederea Lui aclamă și se veselesc. Copiii curaţi la inimă aşterneau înaintea Lui haine şi ramuri de finic, alţii le purtau în mâini şi strigau mergând înaintea Lui: „Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9).
Exista la acea vreme obiceiul ca învingătorii în războaie să fie cinstiţi şi însoţiţi în procesiuni triumfale cu rămurele de copac. Cei care L-au întâmpinat pe Domnul aveau un motiv straşnic să-L aclame ca pe un învingător. Hristos tocmai biruise moartea în urmă cu o zi, în Sâmbăta pe care acum o numim „a lui Lazăr”. Cu toţii aflaseră că Hristos înviase după patru zile pe prietenul său, Lazăr cel din Betania. O veste ca aceasta nu putea să nu se transmită instantaneu în toată Iudeea. Bucuria şi entuziasmul erau justificate de sfărâmarea morţii.
Presupunem că nu toţi veniseră din dragoste de Domnul. Cu siguranţă că în mulţimea care-L întâmpina pe Hristos erau şi mulţi curioşi, mulţi gură-cască, căci Evanghelia consemnează că ei „au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi” (Ioan 12, 9). Lazăr era o persoană cunoscută, un fel de VIP local cum am spune astăzi, şi cu siguranţă mulţi participaseră la înmormântarea sa. A-l vedea din nou pe Lazăr, întors din morţi, nu era puţin lucru.
Se bucura oare Hristos de această primire? Nu ştim cât se bucura, ce va fi fost în sufletul Său nu cunoaștem! Sigur însă nu avea motiv de prăznuire cu cei adunaţi acolo. Înviase pe Lazăr pentru că-L iubea, dar socotesc că a vrut totodată să pregătească Ierusalimul! Acum toţi ştiau că se învie din morţi, că nu-i un basm de adormit copiii.
El, Hristos – Dumnezeu-Omul, știa bine ce urmează să se întâmple. Știa că va fi vândut, prins și închis. Știa că va fi batjocorit, scuipat, pălmuit, hulit în fel şi chip. Știa că Apostolii, speriați şi şovăielnici, se vor împrăştia ca potârnichile care încotro; știa că va rămâne singur, singur cu Tatăl. Știa că cei ce acum Îl aclamau se vor ascunde sau poate unii chiar vor striga împreună cu fruntaşii Sinedriului: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” (Luca 23, 21). Gândul îi era deja la Golgota care avea să ne fie nouă kilometrul 0 al mântuirii. Printre Apostoli se afla și vânzătorul, printre cei ce-L aclamau se aflau şi potrivnicii Lui. Între „Osana… Osana” şi „Răstigneşte-L, răstigneşte-L” sunt doar patru zile, iar acest lucru spune multe despre nestatornicia firii noastre omenești.
Iar mai apoi, într-o cumplită zi de vineri, în cea mai întunecată zi din istoria umanității, Hristos – Viața lumii este răstignit pe dealul Golgotei de lângă Ierusalim. Creatura își duce Creatorul spre mormânt. Cel ce era Viața și Izvorul Vieții primește a pătimi moartea pentru noi.
Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus Domnul cred și mărturisesc despre El că „S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont și a pătimit și S-a îngropat. Şi a înviat a treia zi, după Scripturi”. Forma reflexivă arhaică S-a răstignit, S-a îngropat, ne trimite la un adevăr fundamental – toate acestea Hristos și le-a asumat până la capăt. Hristos cere Tatălului în Grădina Ghetsimani „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26, 39), iar acest cuvânt devine temelia ascultării duhovnicești în Biserică.
Ce se spune așadar despre Învierea Domnului „după Scripturi”, precum pomenim în Crez? „După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii (Duminică), au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul. Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi. Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut. Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată v-am spus vouă” (Matei 28, 1-7).
Pentru cei ce cred, Învierea din morți a Mântuitorului Hristos este un adevăr esențial, temelia credinței creștine și fundamentul Bisericii. Dacă Hristos Domnul nu ar fi înviat din morți precum a zis, cuvintele Lui ar fi fost asemenea cu ale oricărui înțelept sau filosof, cuvinte frumoase, dar nu și mântuitoare. De aceea Sfântul Apostol Pavel spune: „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. (I Corinteni 15, 14). Viețuirea creștină nu are o rațiune în sine însăși, ci este îndreptățită de legătura pe care o avem cu Hristos Cel Înviat.
Din ce ne putem încredința că Învierea Domnului este un adevăr?
Învierea Domnului a făcut obiectul a numeroase cercetări și a născut multe controverse. De altfel, raportându-ne la acest eveniment, nu există decât două posibilități: Ori este cel mai mare fals, ori cea mai mare minune din istoria umanității. Creștinii cred cuvintelor Evangheliei și ale lui Hristos Însuși, dar chiar dacă vorbim de un eveniment cu totul minunat, avem posibilitatea totodată de a construi un răspuns logic, rațional pe marginea lui!
Întâi de toate, Scriptura ne spune că Hristos, după Învierea Sa din morți, a mai locuit între noi încă 40 de zile, când S-a înălțat la Cer. În tot acest răstimp, El nu a stat ascuns, S-a arătat femeilor mironosițe, S-a arătat apostolilor, dar și la „peste cinci sute de fraţi (ucenici)” deodată (I Corinteni 15, 6). Dacă mormântul gol n-ar fi fost un adevăr de necontestat, nu s-ar fi propagat cu așa rapiditate în Israel. Iudeii și romanii aveau tot interesul să spună că e la mijloc o farsă și ar fi putut arăta tuturor sigiliul roman de la mormânt, dar acesta fusese violat.
Iudeii atrăsăseră atenția că Hristos vorbise deseori despre înviere și ceruseră gardă romană staționară, ce fusese atenționată că e posibil ca ucenicii vor căuta să fure trupul mort și să împrăștie apoi vestea că el a înviat. Miza era uriașă. Se pare că la acea vreme existau nu mai puțin de 18 motive pentru care puteai fi pedepsit cu moartea ca soldat roman, printre care adormirea în post sau părăsirea postului. Nu cred că-și poate cineva închipui că garda a putut fi dusă de nas într-un fel sau altul, având în vedere că la mijloc era însăși viața lor.
Cu toate acestea, mormântul s-a aflat gol, pentru că „îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi” (Matei 28, 2-4).
Străjerii de la mormânt au alergat apoi la arhierei să le spună cele întâmplate și, consemnează Evanghelia, „adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor, Zicând: Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam; Şi de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca şi pe voi fără grijă vă vom face” (Matei 28, 12-14). Versiunea aceasta este destul de credibilă, mai greu e de acceptat că soldați romani instruiți să-și împlinească impecabil datoriile ar fi riscat pedeapsa cu moartea într-o astfel de misiune.
De asemenea, este ilogic a crede că Apostolii ar fi căutat să fure trupul Mântuitorului, ca mai apoi să se hotărască să mintă lumea cum că Hristos ar fi înviat. Este ilogică și ipoteza că Apostolii ar fi avut probleme mintale și de aceea au ales să înșele lumea, mai ales că viața lor a însemnat mai ales eroism, răbdare, curaj. Nimic din profilul moral al Apostolilor, așa cum îi cunoaștem din Evanghelii, nu arată că vreunul dintre ei, cu atât mai puțin toți, ar fi putut deveni promotorul unei farse gândite în detaliu. Dimpotrivă, am putea spune că Învierea Domnului din morți a transformat brusc și neașteptat viețile Apostolilor. Dacă în vremea patimilor erau confuzi și fricoși, iar după răstignire cu totul răvășiți și deznădăjduiți, aflând vestea Învierii inițial nu au primit-o, îndoindu-se au fugit și s-au ascuns. Ei înșiși au trebuit să se convingă că Învățătorul lor înviase. Dar odată încredințați de adevărul Învierii, au putut să-și dedice întreaga viață mărturisirii lui Hristos Cel înviat din morți, pe care cu ochii lor l-au văzut. De unde să-și fi luat Apostolii curajul mărturisirii, dacă ar fi fost convinși că totul este o farsă, și până unde ar fi putut merge? Pentru mărturia credinței lor, toți apostolii (cu excepția lui Ioan) au pătimit moarte mucenicească în felul următor: răstignit pe cruce cu capul în jos (Petru), răstignit pe o cruce în formă de X (Andrei), decapitat (Iacov al lui Zevedei), răstignit pe cruce (Filip, Iacov al lui Alfeu, Iuda Tedeul – fratele lui Iacov, Simon Zilotul), răstignit, jupuit și decapitat (Natanail), pătruns de sulițe (Toma), ars de viu (Matei), omorât cu pietre și decapitat (Matia). Pe bună dreptate Marele apologet Tertulian zicea în legătură cu acest aspect: „Nimeni n-ar accepta să moară pentru un lucru de care nu este convins a fi adevărat”. Dacă Apostolii ar fi fost niște amăgitori care ar fi furat trupul și ar fi propovăduit apoi Învierea, ar fi greu de explicat cum se face că niciunul dintre Apostoli, în ciuda chinurilor la care au fost supuși, nu a cedat presiunilor prigonitorilor. E mai lesne de înțeles că au reușit să bată la pas trei continente cu dăruire, cu entuziasm, întăriți fiind de faptul că văzuseră cu ochii lor pe Hristos cel înviat, începătorul învierii noastre!
Ipoteza leșinului din care s-ar fi trezit Hristos ca mai apoi să spună lumii că a înviat nu are nicio susținere logică. Un om bătut, biciuit, scuipat și pus pe cruce, dacă s-ar fi trezit dintr-un leșin, nu ar fi putut să prăvălească piatra imensă de la mormânt și nici nu ar fi dat cuiva senzația că este Cel ce a biruit moartea. În plus este cunoscut obiceiul iudaic al îngropării, trupurile celor morți erau înfășurate în fâșii de pânză de in peste care se turnau diverse uleiuri și mirodenii aromate ceea ce nu cred că l-ar fi ajutat cumva pe Hristos să încerce măcar să iasă din mormântul pecetluit și păzit de garda romană. Evanghelistul Ioan dă mărturie că Apostolul Petru a văzut mormântul gol și giulgiurile puse jos, dar n-a intrat (cf. Ioan 20, 5).
De la moarte la Viață. Ce a adus lumii Învierea lui Hristos?
Dacă lumea ar înțelege darurile extraordinare care decurg din Învierea Domnului, chipul acestei lumi ar fi unul al bucuriei și al veseliei. Pentru că ceea ce ne oferă Hristos, nicăieri în altă parte nu putem găsi și nimic mai dulce sau mai de preț nu există în această lume.
Hristos cel înviat oferă celor ce cred în El șansa de a nu mai muri. Dacă „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23), Hristos, cel fără de păcat, își asumă moartea noastră pentru ca înviind El să putem și noi învia. Întâlnirea pe drumul Damascului acestei vieți te învață întâi de toate un lucru – că de fapt nu ești viu, ci mort. Că ceea ce ți se părea a fi viață, era de fapt moarte. Altfel spus, întâlnindu-ne cu Hristos, Viața lumii, înțelegem că moartea am trăit-o deja, că ne aflăm în ea, dar și faptul că într-o clipă putem învia îmbrățișând Viața – Hristos. Această primă înviere din moartea păcatului aduce multă tihnă inimii, dar ceea ce odihnește sufletul cu adevărat este încredințarea că printr-o relație vie cu Mântuitorul Hristos noi nu vom mai gusta cu adevărat moartea.
Desigur că la vremea cuvenită fiecare dintre noi plecăm de aici, murim trupește, însă dacă Hristos a fost viața noastră și ne-am ostenit puțin a lucra la mântuirea personală, nădăjduim că El ne va trece din moarte la viață și, în dar, vom moșteni viața cea veșnică în lăcașurile pregătite de Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El încă de la întemeierea lumii. Nu putem fi cu Dumnezeu în veșnicie, dacă nu am trăit cu El încă de aici.
Hristos a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). Sfântul Apostol Pavel aduce unele lămuriri teologice: „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia (I Corinteni 15, 20-22). Nu e de mirare că scena Pogorârii lui Hristos la iad, înconjurat fiind de slavă, sfărâmând încuietorile iadului și întinzând mâna către Adam (uneori și spre Eva) este socotită Icoana Învierii. „Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase” spunem într-una din cântările noastre.
Când cunoaștem pe Hristos cel înviat știm că moartea cea trupească nu mai este decât „paştile nostru, paştile (pesah – trecere), că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pre noi!”. Hristos, doar Hristos ne poate scoate din moarte. El a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând. Prin moartea Lui a călcat moartea noastră. Moartea nu mai are forţă, nu mai are consistenţă, nu mai are stăpânire asupra lumii. „Unde-i moarte boldul tău?” cântăm de Paşte.
În Hristos cel înviat moartea nu mai există, pentru că El este antidotul morții. Hristos ne scoate pe noi din moarte pentru că a suferit-o El deplin în locul nostru. Vorbim de moartea Lui, dar de fapt este vorba despre moartea noastră, așa cum Învierea Lui trebuie să fie și învierea noastră, întâi de toate înviere din moartea păcatului și necunoștinței, apoi învierea cea de obște la momentul restaurării lumii acesteia, când va fi un cer nou și un pământ nou.
Cu toate acestea, mântuirea pe care Hristos ne-o aduce prin patima, moartea, învierea şi înălţarea Sa la Cer nu e un dat despre care doar luăm la cunoştință. Mântuirea obiectivă pe care El o aduce lumii trebuie asumată de fiecare în parte, în chip personal, subiectiv, printr-o relaţie vie cu El prin Biserică, prin Sfintele şi de viaţă făcătoare Taine. Dacă sunt încă oameni cărora nu le face plăcere să audă că Dumnezeu a murit pentru noi, este pentru că acest lucru ne responsabilizează.
Creştinul trăieşte pentru Înviere, el moare lumii şi se uneşte cu Hristos încă de aici, de pe pământ, el caută comuniunea veşnică cu Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Creştinul practicant, cel care-L urmează pe El şi păzeşte poruncile Lui, spune împreună cu Sfântul Pavel: „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14). Toată raţiunea lui de a fi stă în adevărul Învierii. Când spuem „fără Înviere”, spunem „fără Hristos”, spunem întuneric și nebunie. Dar noi ştim că El a înviat! Şi viaţă veşnică ne-a dăruit!
Înviere sau reîncarnare?
Vorbind despre înviere este necesar a pomeni de una din marile ispite în care se încurcă unii creștini – credința în reîncarnare, învățătura conform căreia sufletul supraviețuiește morții trupului pentru a reveni mai apoi într-un nou trup. Uneori se vorbește despre reîncarnarea prin care trec ființele umane, alteori aria se lărgește și vorbim despre metempsihoză – ceea ce presupune transmigrația sufletului în orice formă de viață (animal, plantă, chiar mineral). Desigur că fiecare om e liber să creadă ce dorește, doar că aici încerc să limpezesc altceva, că cele două concepte sunt vederi diferite pe aceeași temă, deci nu pot sta împreună; în consecință nu te poți numi creștin (deci al lui Hristos), crezând în reîncarnare.
Spuneam că aceasta este o mare ispită pentru că, grosso modo, lumea se împarte în două: credință în înviere și credință în reîncarnare, lucru întărit și de Mircea Eliade într-una din lucrările lui.
A spune că învierea și reîncarnarea pot coexista într-un sistem filosofic sau religios înseamnă lipsă de cultură teologică. Nu poți fi creștin și să crezi în reîncarnare, pentru că te afli în conflict cu litera Scripturii, dar și cu duhul ei. În istoria de douăzeci de veacuri a Bisericii nu veți găsi nici măcar un sfânt părinte care să fi susținut reîncarnarea sau metempsihoza. Ideea mult vehiculată cum că s-ar fi scos din canonul biblic pasaje care vorbeau despre reîncarnare este nerealist, întâi pentru că ar fi fost contrazise de alte versete din aceeași Scriptură și totuși Biblia este un tot unitar extraordinar, deși are numeroși autori, care au scris de-a lungul mai multor veacuri. Iar dacă cineva vede diferențe fundamentale între Vechiul și Noul Testament, îi amintim că Noul este desăvârșirea celui Vechi, ridicarea lui la măsura harului adus de vestea cea bună a Evangheliei. Pe de altă parte, putem spune că Sfânta Scriptură se poate recompune din citatele Sfinților care au comentat și tâlcuit Scripturile. Dacă s-ar fi scos intenționat anumite pasaje așa-zis pro-reîncarnare, ele ar fi fost totuși imposibil de scos din comentariile Părinților la cărțile Scripturii.
De ce un creștin nu poate crede în reîncarnare? Pentru că temelia vieții noastre duhovnicești este Învierea din morți a lui Hristos. Noi credem și mărturisim că Hristos a restaurat natura umană prin patimile, moartea și Învierea Sa. Dacă El a înviat, și noi vom învia.
Spune Sfântul Apostol Pavel „este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9, 27), iar Eclessiastul zice: „iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” (Eclessiastul 12, 7).
Noi avem un Dumnezeu personal, viu, iubitor. Într-un anumit sens, reîncarnarea se „potrivește” unei spiritualități panteiste, care vorbește de un dumnezeu impersonal, prezent în toate și identificat cu natura însăși, un dumnezeu în necomunicare cu creatura sa.
Dacă am trece prin mai multe trupuri, cu care vom învia? De ce ar trebui să ispășim în altă viață, dacă avem la-ndemână tămăduire prin tainele Bisericii și iertarea o putem primi în chip real, după cum Însuși Hristos ne-a încredințat? Cum am putea să ne reîncarnăm în câine, pisică, fluture sau în diverse plante, după unele idei vehiculate în Orient, dacă noi socotim că omul e cununa creației lui Dumnezeu, singura care are conștiință religioasa? De ce ar mai trebui să pomenim părinții ori bunicii trecuți la Domnul dacă ei se reîncarnează pe undeva prin alte locuri?
Întrebările sunt retorice, însă cu ele vreau să întăresc ideea că cele două concepte de reîncarnare sunt diferite, diametral opuse chiar. Nu putem crede în ambele simultan. E ca și cum ne-am închina icoanelor și, în același timp, am spune că închinarea la icoane este nepotrivită.
Pentru noi, creștinii, a crede în reîncarnare ar însemna să nesocotim întru totul cuvintele lui Hristos și însuși rostul venirii Lui în lume. Dacă omul ar fi putut să ajungă la desăvârșire prin reîncarnări succesive, înseamnă că nu era necesar ca Fiul lui Dumnezeu să vină în lume.
Noi credem că omului îi este dat o singură dată să moară, apoi vine judecata, întâi cea particulară, la 40 de zile de la moarte, când sufletul se va duce în locul cuvenit rânduit de Dumnezeu, în rai sau iad. Până la judecata universală a întregii lumi, a întregii creații, cei plecați dincolo își pot schimba prin rugăciunile Bisericii „destinul” în veșnicie. Ceea ce de obicei este numit sfârșitul lumii este, în fapt, o restaurare a lumii noastre, când va fi cer nou și pământ nou și învierea de obște a morților, a unora spre veselie și a altora spre osândă. Abia apoi, în această creație transfigurată, omul va cunoaște mântuirea și veșnicia alături de Treimea cea de o ființă și nedespărțită!
Hristos a înviat din morţi!
Cu moartea pe moarte călcând
Și celor din mormânturi
Viață dăruindu-le.
fragmente din lucrarea „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere” – Laurențiu Dumitru, Editura Meteor Press, 2015. / Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS /
Se va prelua cu precizarea sursei: Blogul Sfântul Munte Athos
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
Pe Drumul Crucii, ieri şi azi, Mihai Valentin Vladimirescu
Pe Drumul Crucii, ieri şi azi
Mihai Valentin Vladimirescu
Pentru evrei, semnificaţia Ierusalimului este evidentă. Numele Ierusalimului este pomenit de mai bine de 656 de ori în Sfânta Scriptură, iar Sionul este menţionat de 180 de ori. Cu timpul, Sionul a devenit sinonim cu Ierusalimul şi cu naţiunea ebraică în întregul ei. Evreii consideră că cel mai sfânt loc ebraic este Zidul de Vest al Muntelui Templului, ulterior numit şi Zidul Plângerii. Pentru musulmani, Ierusalimul este locaşul înălţării spre rai a Profetului Mahomed de pe stânca es-Sakhra, după o miraculoasă călătorie nocturnă de la Mecca pe legendarul său cal el-Burek. Se spune că urma copitei lui el-Burek poate fi văzută pe stâncă, acum încercuită de Domul Stâncii. Această magnifică moschee şi moscheea Al-Aqsa din apropiere sunt principalele altare rămase pe Muntele Templului, cunoscute în arabă ca el-Haram-esh-Sharif („Sanctuarul Nobil”). Acesta este cel de-al treilea locaş sfânt al Islamului, după Kaaba din Mecca şi mormântul Profetului din Medina.
Pentru creştini, Ierusalimul este scena principalelor evenimente din viaţa Mântuitorului Hristos, în mod special Răstignirea şi Învierea. Muntele Măslinilor, Grădina Ghetsimani, Via Dolorosa şi Biserica Sfântului Mormânt sunt printre cele mai sfinte locuri ale creştinătăţii. Drumul Crucii începe din curtea lui Pilat, de la pretoriu, acolo unde Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost condamnat la moarte pe cruce şi a primit pe umeri Sfânta Cruce, calea suferinţei, a vieţii şi a mântuirii noastre, şi se sfârşeşte cu Golgota (în aramaică = Căpăţână), locul răstignirii, acolo unde erau răstigniţi cei condamnaţi la moarte. Calea Durerii sau Via Dolorosa ni se înfăţişează astăzi ca fiind o stradă îngustă a cetăţii vechi a Ierusalimului, numită chiar cu cuvintele latineşti Via Dolorosa, aceasta având aproximativ un kilometru şi numărând, după Sfânta Scriptură şi tradiţie, 14 popasuri, opriri sau „staţii”, după cum mai sunt numite în Ţara Sfântă. Staţiile sunt marcate pe zidurile străzii cu numerele corespunzătoare, în dreptul lor ridicându-se mici altare în amintirea şi cinstirea Sfintelor Patimi. Această cale a durerilor, pe care Domnul nostru Iisus Hristos a purtat Crucea spre Golgota şi care este într-o continuă urcare, se deosebeşte prin dimensiunile sale înguste, dar şi prin pietrele care o pardosesc, fiind uneori străjuită cu o boltă de zid.
Mergând pe calea ce duce spre locul răstignirii, întâlnim astăzi o mulţime de oameni, creştini, evrei şi arabi, alături de zgomotul negustorilor care încearcă să vândă marfa ce abundă înaintea pelerinilor care rămân pătrunşi de emoţia sfântă a actualizării istoriei mântuirii noastre. Actualul drum al suferinţelor Mântuitorului nu se aseamănă cu cel pe care a păşit Domnul, nici ca înfăţişare, nici ca atmosferă, lucru uşor de înţeles întrucât timpul şi-a pus amprenta asupra locurilor, fără a împuţina credinţa şi evlavia miilor de pelerini ce urcă pe „Via Dolorosa” în căutarea Domnului, până la Golgota şi Sfântul Mormânt, locul trecerii din moarte la viaţă prin Învierea din morţi.
În Sfânta Scriptură, imediat după hotărârea pedepsei cu moartea, se amintesc batjocurile pe care le-a îndurat Iisus. Este cunoscut faptul că, în Răsăritul antic, după hotărârile de osândire aveau loc batjocurile şi luarea în râs a celor osândiţi, ca exemplu pentru ceilalţi. Cruzimea ostaşilor romani este intensificată de faptul că Mântuitorul era acuzat că S-ar fi declarat „regele iudeilor”. Titlul de rege le stimulează imaginaţia maladivă, care va duce la acea tragică bufonerie: unii Îl îmbracă pe Domnul într-o mantie de purpură, alţii Îi împletesc o cunună de spini şi I-o pun pe cap, apoi Îi dau în mâna dreaptă o trestie care închipuie sceptrul regal şi, îngenunchind înaintea Sa, Îl batjocoresc. Hlamida purpurie aminteşte de o mantie regală, dar şi de veşmântul pe care-l purta Marele preot al evreilor. Hristos, aşadar, este marele preot al Noului Legământ, Care Se aduce drept jertfă fără de prihană pentru păcatele oamenilor, dar şi Împăratul cerurilor, care va nimici boldul morţii şi va instaura Împărăţia harului. Cununa de spini, care-L face de pe acum să sângereze, semnifică atât coroana imperială, cât şi cununa de lauri acordată biruitorilor. Spinii din care e făcută reamintesc neîncetat de pervertirea întregii lumi după căderea în păcat a omului, fiind totodată şi simbol al suferinţei. În sfârşit, trestia, care-I este înmânată în bătaie de joc, semnifică atât însemnele puterii regeşti, cât şi cârja arhierească. Batjocoritor era şi modul în care avea să moară Domnul. Răstignirea era o pedeapsă veche, pe care o foloseau babilonienii, perşii şi alte popoare. Ea a fost adoptată şi de către romani fiind aplicată, de obicei, pentru sclavi şi pentru cei pedepsiţi, care nu erau cetăţeni romani. Era cel mai batjocoritor şi mai dureros fel de moarte. Cel care urma să fie răstignit era înălţat pe cruce, unde i se ţintuia corpul cu patru sau trei „piroane” sau era legat cu frânghii. Vinul amestecat cu smirnă care I se dă lui Iisus pe cruce ia locul anestezicului care se dădea de obicei celui osândit, pentru a uşura executarea răstignirii şi ca cel răstignit să nu se împotrivească din cauza durerilor. Hristos refuză însă băutura. El moare demn şi conştient, fără să evite suferinţele la care este supus. Sfinţii Evanghelişti se dovedesc foarte concişi în descrierea momentului răstignirii. Mai mult decât oricând, se observă aici sobrietatea lor, teama de a se opri asupra unor amănunte menite să rănească sensibilitatea şi să creeze efecte dramatice. Ei evită constant tot ce poate stimula imaginaţia şi se limitează la ceea ce este esenţial şi semnificativ din punct de vedere spiritual. Locul răstignirii era o colină în afara cetăţii, mai precis în nordul Ierusalimului, lângă Poarta Damascului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Hristos a fost ucis în afara oraşului şi a zidurilor acestuia, tocmai pentru că jertfa Sa este universală. Dacă astăzi se află în interiorul hotarelor cetăţii, aceasta se datorează faptului că, puţin mai târziu, regele Agripa I a înconjurat Ierusalimul cu un zid nou, mai larg, ce cuprindea în interiorul cetăţii, pe lângă altele, şi această colină. Colina se numea Golgota şi i se spunea astfel din cauza formei sale, care seamănă cu un craniu. După o veche tradiţie ebraică, aici ar fi fost îngropate oasele şi, mai ales, craniul lui Adam.
Atunci când împărăteasa Elena a zidit biserica măreaţă a Sfântului Mormânt care cuprindea şi Golgota, unde Mântuitorul a fost răstignit, vârful Golgotei a trebuit să fie retezat pentru a fi asemenea celorlalte locuri din biserică, deşi se păstrează şi astăzi ca cel mai înalt loc. În cadrul paraclisului ortodox grecesc de pe Golgota, se află un altar deschis, în jurisdicţia Patriarhiei de Ierusalim, închinat jertfei Domnului nostru Iisus Hristos, chiar pe locul răstignirii. Sub Sfânta Masă de marmură se află o gaură adâncă în piatră, marcată de un disc. Aici este locul unde a fost înfiptă Sfânta Cruce, în stânga şi în dreapta fiind răstigniţi cei doi tâlhari, închinătorii sărutând plini de credinţă locul sfânt al răstignirii. În spatele Sfintei Mese se află icoanele de argint, în mărime naturală, reprezentând pe Mântuitorul răstignit, pe Maica Domnului îndurerată şi pe Sfântul Ioan Evanghelistul. Altarul este frumos împodobit cu lumini, cu podoabe scumpe şi îmbrăcat cu marmură. În mijlocul altarului se află icoana răstignirii Domnului îmbrăcată în aur, iar împrejurul altarului se impune o arcadă, ca un curcubeu în multe culori, din care parcă numeroase raze de lumină dau înfăţişarea unui soare, „Soarelui Dreptăţii”, care luminează tuturor. Multe dintre podoabele existente aici au fost dăruite de ţarii Rusiei. Candele din aur şi argint împodobesc altarul, în faţa acestuia aflându-se un mare candelabru din aur, dăruit de ţarul ruşilor.
Coborând dealul Golgotei, în partea dreaptă se vede astăzi o icoană de o frumuseţe rară, lucrată în mozaic, iar în stânga, între Golgota şi Sfântul Mormânt, se află o lespede de marmură roşiatică, la 8 metri de centrul bisericii, de forma unei pietre funerare, numită „Piatra Ungerii”, pe care a fost aşezat Sfântul Trup al Domnului, după pogorârea de pe Cruce, în scopul punerii giulgiului şi a ungerii cu smirnă şi aloe pentru îngropare. Deasupra acestei pietre de marmură, aflată la intrarea în Biserica Sfântului Mormânt, ard candele de diferite culori din aur şi argint, numeroşi credincioşi plecând genunchii şi închinându-se cu evlavie la locul pe care a fost aşezat Sfântul Trup al Domnului. Locul ultim al Drumului Crucii şi cel mai sfânt pentru creştini este mormântul Domnului, locul Învierii, plasat într-o capelă proprie aflată în Biserica mare a Sfântului Mormânt. Sfântul Mormânt este format, ca toate mormintele iudaice, din două încăperi (încăperea mortuară – Sfântul Mormânt şi anticamera – încăperea Îngerului) şi închis cu o piatră mare, rotunjită. Sfântul Mormânt se află în partea de vest a Bisericii Sfintei Învieri ce aparţine Patriarhiei Ortodoxe de la Ierusalim, în mijlocul unei rotonde uriaşe, susţinută de 18 coloane de piatră. Golgota şi Sfântul Mormânt sunt locuri de mare preţ pentru lumea creştină, odoare scumpe ale Bisericii primare ce rămân pentru totdeauna în inima celor care păşesc pe Via Dolorosa, devenind părtaşi şi martori la întreaga viaţă, activitate, răstignire şi Înviere a Mântuitorului Hristos. Privind în istoria creştinismului, observăm că unii împăraţi romani, precum împăratul Hadrian în anul 135 d.Hr., i-au împiedicat pe creştini să se închine la Sfintele Locuri, ridicând temple închinate zeilor păgânilor, cum ar fi cel al lui Venus pe Golgota sau al lui Jupiter deasupra Sfântului Mormânt. Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea relatează, în lucrarea Vita Constantini, ridicarea bisericii Sfântului Mormânt (între anii 326-335 d.Hr.), de către împăratul Constantin cel Mare, pe binecuvântatul loc al Învierii Domnului. După Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325, pe baza înţelegerii dintre Macarie, Patriarhul de Ierusalim şi împăratul Constantin cel Mare privind scoaterea la lumină a stâncii pe care a fost răstignit Mântuitorul, s-a ajuns la descoperirea acestor locuri sfinte de către mama împăratului, Sfânta Elena, icoana Sfinţilor Împăraţi aflându-se în sala tezaurului şi având o parte din lemnul Sfintei Cruci. Jertfa de pe Golgota constituie starea supremă de smerenie a Mântuitorului. Moartea Sa se preface în trecere spre Înviere, tocmai pentru că ea încetează a fi osândă pentru păcate şi devine mijlocul suprem prin care firea omenească se leapădă de păcat, trecând de la forma ce poartă urmările păcatului la cea nestricăcioasă, sortită vieţii veşnice. După îndeplinirea întocmai a datinei iudaice a înmormântării, trupul lui Iisus a fost dus la un mormânt săpat în stâncă, aflat într-o grădină, în imediata apropiere a locului în care fusese răstignit. Era un mormânt nou, care îi aparţinea lui Iosif, în care nu mai fusese nimeni îngropat, căci se cuvenea ca „Cel zămislit de o Fecioară să Se odihnească într-un mormânt ferit de orice atingere” (Fericitul Augustin). După ce au aşezat trupul lui Iisus în mormânt, Iosif şi Nicodim au prăvălit o piatră mare la uşa acestuia şi au plecat. Martore ale îngropării au fost şi sfintele femei care nu se înduraseră să-L părăsească pe Iisus nici după moarte şi îi urmaseră din depărtare pe cei doi ucenici. După ce au văzut unde L-au pus, au venit acasă, unde au pregătit miresme şi miruri, iar „sâmbătă s-au odihnit, după Lege”. Aromatele aduse de Nicodim aveau drept scop să întârzie putrezirea, iar cu miresmele se ungea trupul celui mort spre a răspândi un miros plăcut cât mai multă vreme. Este frapant că cei care L-au îngropat pe Domnul Iisus au fost un membru al Sinedriului şi un fariseu, care – în taină – erau ucenicii Lui. Iudeii Îl răstignesc pe Hristos, iar primii ucenici şi martiri creştini vor proveni din rândurile lor. Mântuirea adusă de Hristos este adresată tuturor, indiferent de poporul din care face parte. Sinedristul Iosif şi fariseul Nicodim se alătură Sfinţilor Apostoli, sfintelor femei şi celorlalţi fii ai lui Israel care au crezut în Hristos şi L-au însoţit pe când suferea pentru noi.
Iisus este uns cu miresme şi pus în mormântul pecetluit, însă nu este cu putinţă ca Începătorul vieţii să fie ţinut acolo, „căci nu poate mormântul să înghită pe Cel ce este însăşi Viaţa”. Prin multe cântări deosebit de frumoase, Biserica accentuează paradoxul îngropării, „biruinţa asupra iadului”, imposibilitatea circumscrierii Vieţii în mormânt, nemărginita iubire a lui Dumnezeu care se extinde şi asupra „celor adormiţi din veac”, care L-au primit pe Începătorul vieţii: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun cu Tatăl şi cu Duhul, toate umplându-le, Cela ce eşti necuprins” (Cântarea I a Canonului Învierii, Glasul al IV-lea).
Prof. Univ. Dr. Mihai Valentin Vladimirescu
Profesor titular – Catedra Istorico-biblică în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă, Craiova
2008
Textul a apărut inițial în revista OrthoGraffiti, nr. 8 / aprilie 2009, editor Laurențiu Dumitru.
Se va prelua cu precizarea sursei: Blogul Sfântul Munte Athos
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
VIDEO: Gheronda Iosif Vatopedinul – Nu este posibil ca lumea să continue în starea de pervertire (subtitrare ro)
VIDEO: Gheronda Iosif Vatopedinul (1921 – 2009) – Nu este posibil ca lumea sa continue în starea de pervertire
Subtitrare RO Mănăstirea Dragomirna
Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
Sfântul Nicolae Velimirovici: Știi tu oare, fiule?
De ce se închid norii când câmpiile sânt însetate de ploaie, şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie?
Din pricina răutăţii oamenilor, firea s’a turburat şi şi-a lepădat rânduiala.
Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă?
Pentru că şi fiicele oamenilor îşi urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere.
Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului nu mai au gustul de odinioară?
Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputinţa în toată firea.
Ştii tu oare, fiule, de ce neamul biruitor rabdă înfrângeri din pricina neînţelegerii din lăuntru şi din pricina vrajbei, şi mănâncă pâinea amărită de lacrimi şi urâciune?
Deoarece i-a biruit pe vărsătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei din lăuntru.
Ştii tu oare, fiule, de ce maica nu îşi poate îndestula fiii?
Pentru că, alăptându-i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cântecul urii faţă de vecini.
Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii s’au urâţit şi au pierdut frumuseţea străbunilor?
Din pricină că au lepădat chipul lui Dumnezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruieşte frumuseţe feţei şi au pus pomezi pământeşti.
Ştii tu oare, fiule, de ce s’au înmulţit bolile şi înfricoşatele molime?
Pentru că oamenii au început să creadă că sănătatea este furată de la natură şi nu dăruită de Dumnezeu. Iar ceea ce e răpit cu sila, cu îndoită silă trebuie apărat.
Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii se luptă pentru pământ şi nu se ruşinează de asemănarea lor cu cârtiţele?
Pentru că pământul le creşte prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce creşte în inimă. Şi pentru că, fiul meu, păcatul prea mult îi slăbeşte în lupta pentru ceruri.
Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni şi va îndrepta toate.
Sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici – Inima în Marele Post, Editura Predania
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
VIDEO în serial: Părintele Profesor Constantin Coman – Jurnal de preot în vreme de criză
25 MARTIE 2020, BUNA VESTIRE
30 MARTIE 2020
9 APRILIE 2020
12 APRILIE 2020, DUMINICA FLORIILOR
14 APRILIE 2020
VIDEO în serial: Părintele Profesor Constantin Coman – Jurnal de preot în vreme de criză
Părintele Profesor Constantin COMAN s-a născut pe 28 august 1953. Din anul 1983 este Doctor în teologie al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena, în urma susţinerii tezei de doctorat cu titlul „Biserica în epoca Epistolelor Pastorale” sub îndrumarea Prof. Savvas Agouridis. Părintele Constantin Coman este Profesor universitar la Catedra de Teologie Biblică – Disciplina Studiul Noului Testament şi consilier de specialitate (carte teologică) la Editura Bizantină din București. Slujeşte ca preot la Parohia „Sfinţii Voievozi” din Bucureşti. Are numeroase participări la congrese, seminarii, simpozioane internaţionale și naţionale pe teme biblice şi, respectiv, pe teme teologice.
Pe plan misionar este preocupat de misiunea creştină în rândul tinerilor, mai ales al studenţilor din centrul universitar Bucureşti (numeroase conferinţe, întâlniri cu studenţii din diferite facultăţi, participări la emisiuni radio şi Tv). A participat, de asemenea, la conferinţe şi întruniri cu tinerii în multe centre universitare din ţară (Iaşi, Bacău, Suceava, Galaţi, Constanţa, Craiova, Timişoara, Alba Iulia etc.). În calitate de preşedinte al Asociaţiei creştine „Sfântul Grigorie Palama” a avut iniţiativa şi a coordonat ridicarea bisericii cu hramul „Sfântul Grigorie Palama” în campusul universitar al Politehnicii din Bucureşti, biserică sfinţită pe 26 octombrie 1999 de Sanctitatea Sa Bartholomeu I, Patriarh Ecumenic şi de Preafericirea Sa, Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. A sprijinit manifestările organizate de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din Romania.
/biografie via Doxologia/
Sfântul Munte Athos 