Category Archives: Schitul Prodromu

Cuvioși români ce s-au nevoit la Muntele Athos: Schimonahul Irinarh Şișman, Schitul Prodromul, primul istoriograf român athonit (1845-1920)

Acest schimonah iubitor de osteneală s-a născut în comuna Mileşti, judeţul Dolj, în anul 1845. Ajungând în vârstă şi reuşind să înveţe multă carte, căci ştia patru limbi străine, la urmă s-a rănit cu inima spre dragostea lui Hristos.

Deci, renunţând la toate şi ascultând glasul Evangheliei, în anul 1884 s-a dus în Muntele Athos şi s-a făcut schimonah în Schitul Românesc Prodromul. Şi era foarte osârduitor la nevoinţa călugărească, tăcut, smerit şi răbdător. Având ca dascăl pe Cuviosul Nectarie Protopsaltul, de la dânsul a învăţat lucrarea cea de taină a rugăciunii lui Iisus, care este sfârşitul a toată filosofia. Ziua lucra cu mâinile la grădină şi cu mintea se ruga, iar noaptea mergea la biserică, citea sfintele cărţi şi se liniştea în chilie, aşteptând cu bucurie venirea Domnului.

În anul 1898, Cuviosul schimonah Irinarh a fost îndemnat de Duhul Sfânt să scrie pe larg istoria monahismului din Muntele Athos, după multe izvoare ce se află în bibliotecile atonite. Deci, luând binecuvântare de la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului numită Prodromiţa şi de la Cuviosul Ghedeon Georgescu, egumenul schitului, îndată a început lucrul.

Opera sa se numeşte Istoria Sfântului Munte şi este formată din 20 de tomuri, cu peste zece mii de pagini. Primele 17 tomuri tratează pe larg istoria celor 20 de mănăstiri mari, începând din secolul I până la începutul secolului XX. Tomul 18 tratează despre icoanele făcătoare de minuni din Muntele Athos, cu numeroase minuni ale Maicii Domnului, în 150 de capete. Tomul 19 conţine planşe cu „mănăstirile Sfântului Munte”, „Crinii Raiului”, „Floarea Darului”, „Sfinţii Atonului” etc. Iar tomul 20 tratează, în prima parte, istoria monahismului românesc atonit din început până în anul 1916, cu cele peste o sută de chilii locuite de români în timpul său şi preţioase date statistice. Ultima parte a tomului 20 conţine „Istoria Schitului Prodromul”.

Cuviosul Irinarh îşi începe opera sa monumentală în anul 1898 şi, după multe osteneli şi grele ispite de la oameni şi de la diavolul, precum singur spune, o termină la 6 septembrie, 1916. Prima pagină o începe cu această rugăciune: „Doamne, Dumnezeul meu, ajută-mi în această lucrare, pentru ca să se proslăvească numele Tău cel sfânt în veci, amin. Că cu darul Tău toate se isprăvesc cu pace, Cel ce eşti începutul şi sfârşitul, iar fără darul Tău, nimic nu se isprăveşte”.

Mărturiseşte schimonahul Irinarh că în anul 1905, pe când scria minunile Maicii Domnului şi ale icoanelor ei din Muntele Athos, deodată a căzut din lucrarea vrăjmaşului o piatră mare în fereastra lui, i-a spart geamul şi lampa şi l-a lovit peste mâna cu care scria. Dar el, cerând ajutorul Preacuratei Fecioare, a continuat să scrie mai departe. Uneori nu avea cerneală şi hârtie, iar alteori, fraţii din schit se supărau pe el şi cârteau că nu iese la ascultare. Dar bătrânul pe toate le răbda şi cu blândeţea sa făcea întotdeauna pace.

Lucrarea monografică a învăţatului schimonah Irinarh are o valoare de unicat, atât din punct de vedere istoric şi literar, cât mai ales duhovnicesc. Opera sa este cea mai bogată monografie istorică a monahismului atonit, ce s-a scris după anul 1850. Schimonahul Irinarh Şişman rămâne primul istoriograf român atonit şi unul din cei mai buni pe care i-a dat vreodată Muntele Athos. Acest smerit nevoitor era totodată un mare rugător şi un talentat caligraf şi miniaturist, copiindu-şi opera într-o frumoasă caligrafie, cu alese chenare, ornamente şi icoane în miniatură, lucrate de mâna lui.

Ultimii ani ai vieţii sale, Cuviosul schimonah Irinarh i-a petrecut numai în post, în rugăciune şi în cugetarea celor dumnezeieşti. Apoi, simţindu-şi aproape sfârşitul, a primit Preacuratele Taine şi şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos.

Sursa: Pateric românesc, Protosinghel Ioanichie Bălan, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și a Dunării de Jos, pp. 515-516, Galați, 1990 via sfant.ro

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Mihail: la 12 ani în Athos, elev la Athoniadă

mihail-pirlea-iviron-2016-3

motto: „Lăsaţi copiii şi nu’i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărătia cerurilor”. (Matei XIX, 14).

Mihail (Pîrlea) are doisprezece ani; este născut în Creta şi a trăit la Roma până anul acesta. Mama lui, Corina, este originară din Paşcani, iar tatăl său, Dumitru, este brăilean. La Roma mai are o soră – Rafaela, şi încă doi fraţi: pe Efrem-Nicolae şi pe Gabriel. Toţi aceştia sunt mai mici decât el. Mihail l’a ajutat în altar pe episcopul Siluan (Şpan) al Romei şi Italiei încă de vremea când nu împlinise cinci ani, iar atunci când i’a văzut pe părinţii prodromiţi – Daniel şi Gherasim – s’a aprins mai tare în el dorul de Dumnezeu şi a hotărât că trebuie „să se mute” în Athos.

Cel mai greu i’a fost să se despartă de fraţi, după cum spune el.
– Şi mama? – l’am întrebat eu.
– Mă mângâie Maica Domnului aici şi mai îmi trece dorul – mi’a răspuns el, pe când tăifăsuiam la Prodromu.
– Auzi? Tu eşti „Mihail” sau „Mihai”?
– Mihail. „Cine este ca Dumnezeu?”.
– Da. Bravos! Voievodul care a făcut război în cer împotriva balaurului. Dar cu şcoala cum te’mpaci?
– Deocamdată fac multă limbă greacă: şapte ore pe zi. Abia pe urmă o să continui clasa a VII–a.
– Şi nu e cam mult?
– Nu, pentru că trebuie să învăţ greaca neapărat.
– Şi hainele, cine ţi le’a făcut?
– Părintele stareţ. (Gheronda Atanasie Prodromitul).
– Înseamnă că prodromiţii sunt părinţii tăi aici. Adică ei au grijă de tine, nu?
– Da.
– Şi cine a fost cu ideea ca tu să vii la şcoală în Athos? Mama, sau tata?
– Eu.
– Sigur?
– Da. Mi’a povestit părintele Gherasim (Mariş, Prodromitul) despre Athoniadă şi atunci m’am hotărât să vin în Athos.

coperta-lc-noiembrie-2016-198x280– Să nu te superi că te „descos” într’atâta dar o fac fiindcă vreau să scriu despre tine. Şi nu atâta despre tine cât despre alegerea ta. Tu vezi că noi toţi te îndrăgim şi te iubim. O să’ţi explic eu acuma şi de ce. Vezi tu, fiecare dintre noi îl descoperim pe Dumnezeu la un moment dat şi ne întoarcem la El. Cu cât facem asta mai repede cu atâta facem mai puţine păcate. De aceea, când te vedem pe tine că L’ai ales la doisprezece ani, ni se umple inima de bucurie că cineva atât de… mic a înţeles de timpuriu cum stau lucrurile în viaţă. Uite, eu o să şi scriu, ca tu să’ţi aduci aminte – mai ales la vremea tinereţilor tale! – despre toate acestea.

– Bine. Mergeţi mâine la Dafni?
– Mă luaţi şi pe mine până în Careia?
– Da. Te duci la Sarray, la şcoală?
– Da. (A doua zi însă, n’a voit să vină cu noi, pentru că am fost nevoiţi să plecăm pe la ceasurile şapte de dimineaţă şi nu se terminase încă Liturghia).

„Copilul este o binecuvântare de la Dumnezeu, dar unul copil credincios este o adevărată minune de la El” – am gândit uitându’mă după anii mei pierduţi la despărţirea de Mihail.

Text și foto George Crasnean
Materialul a apărut inițial în revista Lumea Credinței nr. 11 (160), noiembrie 2016. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Vezi și

mihail-pirlea-avva-damaschin-prodromou-2016
Mihail Pîrlea & avva Damaschin – Prodromou 2016

mihail-pirlea-mihai-frateanu-iviron-2016
Mihail Pîrlea & Mihai Frăteanu – Iviron 2016

mihail-pirlea-prodromou-2016

Mihail Pîrlea – Prodromou 2016

mihail-pirlea-gheronda-athanasie-prodromou-2016
Mihail Pirlea & gheronda Athanasie – Prodromou 2016

mihail-pirlea-bw-iviron-2016-0

Mihail Pîrlea B/W – Iviron 2016

mihail-pirlea-bw-iviron-2016-5

Mihail Pîrlea B/W – Iviron 2016

mihail-pirlea-bw-iviron-2016-6
Mihail Pîrlea B/W – Iviron 2016

pater-ioil-mihail-prodromou-2016

pater Ioil & Mihail – Prodromou 2016

De vorbă cu avva Iulian Prodromitul despre patimă şi păcat

avva Iulian-2016 (5)

Păcatul este o faptă, un cuvânt sau o dorinţă contrară legii veşnice”. (Peccatum est vel factum, vel dictum, vel concupitum aliquid contra aeternam legem – Fericitul Augustin).

Tot mergând şi mergând în Sfântul Munte negreşit că ai parte de nenumărate întâmplări din care însă poţi trage multe foloase – mai cu seamă duhovniceşti. („Cine are ochi de văzut, să vadă”!). Mai mult decât faptul că nimic nu este întâmplător am ajuns să cred şi că nimeni nu este întâmplător lângă tine. (Ori tu te foloseşti de el, ori el de tine). Probabil că din această pricină am ajuns să şi scriu aceste rânduri.

Pentru că, voind eu a merge la praznicul icoanei Maicii Domnului Prodromiţa – cu totul din întâmplare (!?) – m’am pomenit călătorind către Athos cu un „Dorinel” – un inginer din Bucureşti, care nu ştia mai nimic despre monahismul aghioritic, însă era un împătimit al fotografiei. (Bineînţeles că nu’i lipsea nici trepiedul!). O vreme am crezut că Dumnezeu l’a trimis lângă mine (cu ajutorul părintelui Casian de la Râmnicu Vâlcea!) ca să’mi dau seama câtă tensiune poate cauza un fotograf încercând mereu să oprească clipele în loc (precum Faust: „Verweile doch, du bist so schön!”) dar, mai pe urmă, văzând că lucrurile au luat altă întorsătură, am tras cu totul alte învăţăminte. (Şi când mă gândesc că au fost oameni care se rugau: „Doamne, trimite pe cineva ca să mă necăjească!”)…

Cu o seară mai înainte de noaptea privegherii de sărbătoare, avva Iulian ieşise împreună cu părintele Hariton la obişnuita’i plimbare dar, la întoarcere, a fost înconjurat de mulţi pelerini care l’au rugat să le spună un cuvânt de folos, aşa încât Bătrânul s’a lăsat înduplecat şi’i povăţuia cu înţelepciune şi pe cei tineri ca şi pe cei mai vârstnici sub chiparoşii Prodromului. În vremea aceasta, Dorinel – care mai înainte, pe drum, îmi ceruse să’l duc la „părinţi văzători cu duhul” – se tot plimba prin curtea schitului, cu Canon-ul într’o mână şi trepiedul în cealaltă, căutând noi şi noi unghiuri de fotografiere. Mărturisesc că a trebuit să’l sfădesc efectiv (mă rog de iertare!), ca să’l conving să aleagă cuvintele părintelui Iulian în locul fotografiilor – deşi îi povestisem mai ’nainte despre sfinţenia vieţii bătrânului…

N’am putut să nu mă gândesc atunci că sfinţii sunt de multe ori printre noi dar, orbiţi fiind de patimi, nu’i vedem nici chiar atunci când ne grăiesc faţă către faţă. Şi iarăşi nu mi’am putut opri gândul că noi, românii, nu ne preţuim cu adevărat oamenii cu viaţă îmbunătăţită (poate doar după ce pleacă la cer şi nu mai sunt printre noi) şi căutăm, nu o dată, în altă parte sfinţenia. Cum însă nimic nu este întâmplător, văzând ezitarea lui Dorinel şi cunoscând că bătrânul este om cu viaţă sfântă, am hotărât a grăi iarăşi cu şi despre avva Iulian.

Se spune că piciorul tău trebuie să tocească pragul uşii celui care lucrează virtutea şi cunoaşte Sfintele Scripturi. Şi iarăşi: apropiaţi’vă doar de aceia care se tem de Dumnezeu şi pot să v’aducă folos şi mângâiere sufletească prin cuvântul lor. Pentru mine, de’ajuns îmi sunt doar acestea ca să doresc mereu să’l văd pe avva Iulian! Auzindu’l spunând odată că „patima cată infinitul dar s’alege cu nimicul” m’am hotărât să’l întreb şi eu despre păcate de’ale mele…

Părinte, eu am dobândit oarecare ciudă pe mine pentru că mereu cad într’aceleaşi păcate şi am ajuns să mă întreb dacă nu cumva asta înseamnă deja patimă.

Măi, mintea ceea ce iubeşte, la aceea se gândeşte. Până ce omul nu va urî cu adevărat pricina păcatului din inima sa, nu va scăpa de lucrarea lui. Cea mai grea luptă a lui e cu pricina păcatului. E lupta omului cu sine însuşi. Trebuie să ia seama pentru că „fiecare este ispitit de însăşi pofta sa”. (Iacov I, 14) şi să lase obiceiul păcătos – pentru că este foarte rău pentru suflet şi tare repede devine patimă. Păcatele repetate duc întotdeauna la patimi…

Părinte, ştiu că toate păcatele vin de la dragostea de sine şi că raiul nu se capătă fără suferinţă. Ştiu şi că „prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu”. (Faptele Apostolilor XIV, 22). Doar cu Eclesiastul (VII, 20) mă mai mângâi şi eu: „pe pământ nu este niciun om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască”.

Pentru că „fără de Mine nu puteţi face nimic”. Omul, cu de la sine putere, nu poate birui păcatul, numai harul lui Dumnezeu poate face asta. E’adevărat că „nu este om care să nu păcătuiască” (III Regi VIII, 46) dar trebuie mare grijă pentru că „cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S’a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului”. (I Ioan III, 8;).

„Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este in noi. Daca zicem ca n-am pacatuit, il facem (pe Dumnezeu) mincinos, si cuvantul Lui nu este intru noi” (I Ioan 1, 8 si 10). 

Avva, trăim între duhuri­lor răutăţii de sub ceruri, în mijlocul smin­telilor de tot felul şi între patimi fără frâu. E tot mai greu să nu te molipseşti, tot mai greu să „rămâi în picioare”. Parcă au turbat şi diavolii… Valeriu (un prieten bun), crede că „ei ştiu că le vine timpul. Se apropie gheena şi scrâşnirea dinţilor. Ei pentru care nu exista timpul acum îşi văd sorocul apropiindu’se”! Cum să rămânem neîntinaţi într’aşa o lume, avva?

Măi, uite ce’i: omul, niciodată nu va fi fără ispite în viaţa aceasta pământească. Până şi Mântuitorul S’a lăsat ispitit ca să ne arate că nimeni nu va fi cruţat de ademeniri. Dar necazurile ne aduc aminte de Dumnezeu şi de păcatele noastre. E semn că ne cercetează Domnul. Să te bucuri mai mult când te ocărăsc oamenii decât atunci când te linguşesc, pentru că aşa ajungi mai uşor la smerenie. Cu o viaţă liniştită, fără ispite, cum poţi dobândi smerenia? Şi fără smerenie, nici faptele bune nu ne pot mântui.

Da părinte. Ştiu că ne sunt folositoare pentru că aşa ajungem să ne cunoaştem mai bine. Dar cum să mai scap de ele, că sunt tot mai meşteşugite în ziua de azi? Diavolul are multă „vechime în câmpul muncii” şi şi’a diversificat uneltirile. Pe mine (şi nu numai pe mine) nu mă atrage răul părinte, dar astăzi el ne este înfăţişat sub forma binelui. Când cred că am înţeles câteva dintre tertipurile potrivnicului, „urâtorul de oameni” născoceşte altceva! (Până la urmă e chiar obositor şi diavolul ăsta! Bine făcea Sfântul Atanasie Athonitul când îi bătea cu cârja lui de fier, de fugeau în chiparos!).

Citeşte la Luca XXII (cu 40) şi afli răspunsul: „Rugaţi’vă ca să nu intraţi în ispită”.

Dar părinte, nu te poţi ruga până ce n’ai scăpat de patimi, altfel patima te rupe de la grăirea cu Dumnezeu…

Măi, dar nici diavolul nu’l poate ispiti pe om mai mult decât îi îngăduie Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare spune că diavolul ne ajută să facem păcatele…

E colaboraţionist deci…

Da, dar pe de altă parte, tot el ne şi acuză cu ele. Şi se şi bucură de pieirea noastră. Multe din păcate ne vin însă de la noi, de la slăbiciunea firii noastre. Apostolul Iacov tare frumos spune: „Preadesfrânaţilor, nu ştiţi oare că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? (Iacov IV, 4).

Păi cum frumos avva? Că e cu preadesfrânaţi…

În Biblia de la 1914 se zice mai pe de’a dreptul: „Preacurvarilor şi preacurvelor, au nu ştiţi că prieteşugul lumii acesteia este vrajbă către Dumnezeu? Deci oricare va vrea sa fie prieten lumii, vrăjmaş lui Dumnezeu se va face”. Te’ai gândit vreodată că poţi ajunge vrăjmaşul lui Dumnezeu?

Sincer, nu, părinte.

Şi încă foarte uşor: doar dacă eşti prieten cu lumea. Lumea asta înşelătoare e o mare vrăjitoare. Şi ce e prieteşugul lumii dacă nu toată destrăbălarea asta din ziua de azi, tot confortul şi plăcerile de care nu vrem să ne lipsim… Mai degrabă ne lipsim de Dumnezeu! De’asta se desparte omul de Dumnezeu. La început el îşi zice că e „şi cu Dumnezeu dar şi cu lumea”, însă asta e doar o amăgire. Nu poţi sluji la doi stăpâni „fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”.

Adevărat avva.

Dacă luăm de’acuma Apocalipsa. III cu 20, tare frumos mai spune: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”. Aude glasul, dar nu deschide. Cine? Lumea asta înşelătoare. Mass media care manipulează oamenii şi nu’i lasă să deschidă uşa inimii lor. Ea a ajuns duhul lumii acesteia. Şi „tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume”. (I Ioan II, 16).

Am citit undeva părinte că nu’ţi sunt iertate păcatele – chiar de le’ai mărturisit duhovnicului! – până nu’ţi pare rău cu adevărat pentru ele.

Măi, uite ce’i: „nimeni nu poate ierta păcatele decât singurul Dumnezeu“ – citeşte la Luca V cu 21. Ş’atunci, iertarea adevărată numai Dumnezeu o poate face cu mila şi cu îndurările Sale. Altfel, cine ar merita să fie iertat? Dar conştiinţa omului simte dacă dobândeşte pacea. De asta am zis şi zic totdeauna că cel mai mare lucru pe lumea asta este spovedania. Mărturisirea. Că fără aceasta nu dobândim pace minţilor noastre iar sufletelor, nici atât.

Protestanţii n’au Taina asta a spovedaniei părinte…

Da. Ei sunt cu Sola Scriptura. Măi, să ştii că protestanţii, cu Biblia subsuoară se duc în iad! N’au nevoie de nimic altceva: Sola Scriptura!

Cât despre păcatul tău… Adu’ţi aminte totdeauna că eşti în faţa lui Dumnezeu şi toate le săvârşeşti lângă El.Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem”. (Fapte XVII, 28). El este totdeauna de faţă şi, de fapt, tu eşti mereu în faţa Lui. Dacă vei avea asta pururea în minte şi vei ajunge să trăieşti mai mult cu Dumnezeu, duhurile răutăţii nu se vor mai apropia de tine. Dar trebuie să ştii întotdeauna că de Dumnezeu nu te poţi ascunde nicăieri şi niciodată.

Eeh. De’acuma eu trebuie să mă gândesc la moarte. Bătrânii trebuie să se gândească la moarte. Nu zic că numai bătrânii pentru că ar fi bine dacă toţi ne’am gândi la moarte.

E cea mai bună filosofie…

Spunea un bătrân că „mai multe piei de miel am văzut pe gard decât de oi bătrâne”! Că noi suntem nişte venetici în lumea asta. Locul nostru şi viaţa noastră nu este aici; „cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni III, 20). Mă duc că „nemernic sunt eu pe pământ şi străin ca toţi părinţii mei”, cum zice şi Psalmistul…

Ba părinte! Să mai staţi că multă lume se foloseşte de viaţa şi cuvântul Sfinţiei Voastre.

Şi am plecat luând binecuvântare căci părintele Visarion mi’a adus aminte de osteneala Bătrânului.

Acum însă, când scriu toate acestea, îmi dau seama că simpul fapt că avva Iulian există este suficient pentru mine: e semn că omul poate ajunge „la măsură” şi că Dumnezeu grăieşte cu omul!…

George Crasnean

Articolul a apărut în Lumea monahilor nr. 110 / 20 August 2016. Textul și fotografiile apar pe Blogul Sfântul Munte Athos cu acordul D-lui George Crasnean, căruia îi mulțumim și pe această cale.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

avva Iulian-2016 (4)

 

Cuvioși români ce s-au nevoit la Muntele Athos: Protosinghelul Ghedeon Georgescu, Egumen al Schitului Prodromu (1840-1925)

Schitul-romanesc-Prodromu-la-1890-Foto-Sfantul-Munte-Athos-wordpress-via-Ziaristi-Online

Acest devotat călugăr şi rugător român din Muntele Athos era de loc din judeţul Prahova. Auzind de numeroşii călugări „vlahi” care sihăstreau în Athos, în anul 1865, s-a dus la Schitul Prodromul şi a intrat sub ascultarea egumenului Nifon Ionescu.

Fiind smerit şi ascultător, a primit tunderea monahală şi s-a învrednicit de darul preoţiei. Şi era Cuviosul Ghedeon blând la cuvânt, înţelept şi paşnic. Zilnic slujea la biserică, făcea ascultare în tăcere şi pe nimeni nu judeca. Sfetnicul lui cel mai iubit era marele protopsalt Nectarie Creţu, de la care deprinsese, atât cântarea bisericească, cât şi lucrarea rugăciunii lui Iisus.

Pentru bunătatea şi sfinţenia vieţii lui, în anul 1891, obştea Schitului Prodromul l-a ales egumen şi părinte duhovnicesc. Ca egumen, protosinghelul Ghedeon era un adevărat model de călugăr şi duhovnic, unul din cei mai cuvioşi stareţi ai Schitului Prodromul. În toate era smerit, blând şi milostiv. Mergea cu toţi la grădină, la ascultare, la biserică şi la masă. Iar când îi cerea un frate ceva, o haină, un ban, o cămaşă, îşi dădea şi rasa de pe el, numai să fie toţi mulţumiţi. Sub stăreţia protosinghelului Ghedeon Georgescu, Schitul Prodromul a trăit o epocă înfloritoare din trecutul său. Obştea număra 150 de călugări români şi avea şcoală de muzică psaltică, renumită în tot Athosul, duhovnici aleşi şi slujbe bisericeşti care cucereau pe toţi. Veneau călugări din tot muntele să-l audă cântând pe schimonahul Nectarie şi pe ucenicii lui.

În anul 1900, părintele Ghedeon, s-a retras, atât din egumenie, cât şi din incinta schitului, şi s-a aşezat într-o chilie mică, pe malul mării. Acolo s-a nevoit în smerenie încă 25 de ani, singur cu Dumnezeu, cu Psaltirea, cu rugăciunea lui Iisus şi cu mângâierea Duhului Sfânt. Că, văzând oarecare dezbinare în obşte, n-a voit să renunţe la dulceaţa liniştii.

Apoi, simţindu-şi aproape sfârşitul, i-a îndemnat pe toţi la dragoste şi unire şi s-a mutat cu pace în odihna lui Hristos.

Sursa: Pateric românesc, Protosinghel Ioanichie Bălan, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și a Dunării de Jos, pp. 521-522, Galați, 1990 via sfant.ro

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Scrisoare deschisă a părinților de la Schitul românesc Prodromu din Muntele Athos către poporul român cel dreptcredincios, având ca temă mișcările stradale și revolta împotriva decăderii societății românești

staretul-atanasie-prodromitul

Părinții români din Sfântul Munte Athos,
Către poporul dreptcredincios român

Iubiți frați întru Hristos, cu multă întristare vă adresăm aceste cuvinte, văzând pericolul și durerea prin care trece poporul român în aceste zile. Deși cu trupul departe de țară, cu rugăciunile noastre nu ne-am despărțit niciodată de neamul în mijlocul căruia ne-am născut, încât acum nu putem să tăcem și să rămânem nepăsători în fața momentului de răscruce prin care iarăși trece poporul român în istoria sa.

Ne referim la mișcările stradale în care revolta oamenilor faţă de decăderea la care a ajuns din multe puncte de vedere societatea românească este dirijată de forțe ostile țării împotriva stăpânirii statului și a Bisericii noastre. Desigur că nu Dumnezeu este în spatele acestora, ci mai curând oameni care urăsc poporul român și credința sa creștin ortodoxă și se folosesc de acest moment pentru a produce mai multă tulburare și a găsi astfel prilejul instituirii unei noi ordini antihristice în lumea românească, cum a fost cea din perioada de glorie a bolșevismului în România. Căci numai atunci s-a mai întâmplat ca provocatori să ațâțe mulțimea împotriva Bisericii lui Hristos, cum am auzit că s-a petrecut în ultimele zile. Așadar, nenorocirile în urma cărora au murit mai mulți oameni, iar alții sunt încă între viață și moarte, sunt folosite astăzi, în chip murdar, ca pretext, pentru a aduce alte suferințe, dureri și întristări peste neamul nostru cel atât de necăjit.

Poate nu este deloc întâmplătoare asemănarea revoltei din aceste zile din București cu revoltele care în ultimii ani au condus la vărsări de sânge, războaie, sărăcie și refugiați în mai multe țări ale lumii chiar în unele state învecinate nouă cum este Ucraina. Cei care ies acum în stradă, trebuie să aibă în vedere că este destul de probabil ca acolo să ajungem și noi în aceste vremuri în care orice scânteie este suficientă pentru a aprinde focul ce mocnește astăzi în lume.

Am nădăjduit cu toții după 1990 la o înnoire a lumii românești, la o schimbare în bine a tuturor așezămintelor statului român, însă ce schimbări au adus toate mișcările stradale adesea manipulate de unii și de alții. Am spune că am devenit din ce în ce mai săraci, milioane de români au luat drumul pribegiei, căutând să-și câștige existența în alte părți ale lumii, sute de mii de copii au rămas fără părinți, cu suferința sufletească specifică orfanilor, bolile grave fac ravagii, iar moralitatea poporului a scăzut din ce în ce mai mult.

Din păcate, schimbarea la care ne-am așteptat atunci cu multă nădejde și entuziasm nu a venit și nici nu putea veni prin ieșiri în stradă și proteste de acest fel, cât timp nu am înțeles că nimic nu se poate schimba în bine în lume, dacă nu se realizează o înnoire sufletească a fiecăruia dintre noi, schimbarea lăuntrică a noastră prin lepădarea omului vechi, a omului care a slujit prin patimile sale stăpânitorului lumii acesteia, tatălui fărădelegii. Cum poate birui Dumnezeu și lumea să fie mai bună, atâta timp cât noi nu devenim mai asemenea cu Mântuitorului nostru Iisus Hristos care s-a jertfit pentru noi, ci, prin faptele noastre, ne asemănăm mai mult cu vrăjmașul lui Dumnezeu, cel care a adus și aduce tot răul în lume, căci este urâtor și ucigător de oameni dintru început (Ioan 8, 44).

Milioanele de avorturi, desfrânările de tot felul, minciunile și hoțiile, dar mai ales necredința care au pătruns în popor cu concursul celei mai mari părți a mass-mediei, îndeosebi a televiziunilor, nu ne îngăduie să avem o soartă mai bună, și nici nu ar trebui să o așteptăm, cât timp continuăm la fel. Ceea ce se întâmplă astăzi, ieșirea în stradă a unora pentru a arăta cu degetul pe ceilalți, fără să vadă sau să-și asume fiecare propriile greșeli pentru starea de fapt la care am ajuns ca popor, este o încununare a întregului rău în care s-a cufundat lumea românească în anii care au trecut.

Având în vedere toate acestea ne îngăduim să adresăm acest cuvânt către poporul român, cu gândul că dacă vom tăcea acum și pietrele vor striga, iar noi nu vrem să ne facem părtași astfel, prin tăcerea noastră, la urgiile care ar putea să vină peste neamul nostru, peste poporul dreptcredincios român.

În primul rând, sfințiilor voastre, preoții Domnului, ne adresăm, rugându-vă să înmulțiți întreaga lucrarea liturgică, prin mai multe Sfinte Liturghii, prin slujirea a cât mai multe Sfinte Taine și ierurgii, căci acestea atrag și înmulțesc lucrarea harului Sfântului Duh în lume. Dar trebuie să avem în vedere că la fel de important este să ne curățim conștiințele prin pocăință și prin spovedanie sinceră și așa să aducem Jertfa nesângeroasă a Sfintei Liturghii, căci Dumnezeu nu primește jertfe din mâini necurate.

De asemenea, este foarte important să spovedim credincioșii cu mult mai des, şi nu numai în perioada posturilor, căci oamenii împovărați de păcate se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu în răstimpurile dintre posturi, suficient cât viața lor creștină să devină tot mai formală.

Să ne rugăm cu conștiința că noi cei din cinul preoțesc și monahal suntem primii vinovați pentru că mulți din poporul nostru s-au înstrăinat atât de mult de Dumnezeu astăzi. Viața lor a ajuns suficient de secularizată, încât cu greu ar mai putea fi deosebită de viața unui ateu sau a unui păgân. Poate că dacă noi am fi luminat mai mult în lume prin slujirea Domnului, printr-o viață de evlavie și rugăciune, mult mai mulți dintre români nu s-ar fi adâncit într-o măsură atât de mare pe o cale care îi îndepărtează de Bunul Dumnezeu.

Creștinilor care umpleți locașurile sfintelor biserici de-a lungul anului și aveți conștiința că din mâna Domnului vine tot binele, vă îndemnăm să întăriți postul și rugăciunea, să înmulțiți faptele de milostenie și pocăința, să vă spovediți mai des și cu frică și cutremur să vă apropiați de Dumnezeieștile Taine, împărtășindu-vă cu Trupul și Sângele lui Hristos, căci fără El nu putem să facem nimic (Ioan 15, 5).

Pentru voi cei care în anii din urmă v-ați adâncit în păcate grele, ne rugăm Bunului Dumnezeu ca să vă lumineze conștiința, încredințându-vă sufletește că toate aceste păcate, prin spovedanie și prin urmarea unui canon de pocăință, El Însuși le va șterge pentru jertfa Fiului Său Iisus Hristos. Ne gândim mai ales la cei care ați făcut fapte care atrag mult mânia și pedeapsa lui Dumnezeu asupra poporului cum sunt avorturile și crimele, desfrânările dobitocești, și nedreptățile care aduc multă suferință aproapelui, copiilor, celor săraci și în strâmtorări de tot felul. Domnul, cel îndelung răbdător ne așteaptă, numai să găsim doctorul sufletului nostru, preotul căruia să-i mărturisim aceste păcate și prin mâna căruia să primim iertarea de la Hristos.

Celor care, ca şi noi, vă trageți din aceiași rădăcină creștină a poporului român, botezați în numele Sfintei Treimi, dar prin care astăzi se lucrează această tulburare ce vine asupra neamului nostru și a Bisericii, vă amintim că orice păcat i se iartă omului după cuvântul Mântuitorului, numai cel împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta nici aici pe pământ și nici în cer (Matei 12, 31). Nu vă gândiți la plata pe care o veți primi pentru că v-ați luptat împotriva lui Hristos și a poporului dreptcredincios român, căci degrabă vă va ajunge pedeapsa Domnului, nu altfel, decât prin faptul că vă va părăsi în mâinile celui căruia îi slujiți, diavolul, care este ucigător de oameni dintru început. El nu răsplătește altfel decât prin tulburări sufletești și mentale, prin divorțuri și necazuri, prin boli necruțătoare și moartea fără nădejdea învierii. După ce vă va folosi, pe alții îi va lua în locul vostru ca să-i slujească amăgindu-i ca și pe voi cu banii, cu puterea sau cu satisfacerea cine știe cărei patimi. Nu vă amăgiți, căci nimeni din cei care s-au luptat împotriva adevărului lui Dumnezeu, nu a avut viața frumoasă pe care o aștepta. Domnul vă așteaptă să vă întoarceți la El cu pocăință, cum L-a așteptat pe Iuda Iscarioteanul, cel care l-a vândut. Acesta nu a înțeles marea milostivire a lui Dumnezeu şi din mândrie, s-a supus încă o dată celui rău, sinucigându-se, fără să se folosească de cei 30 de arginți, pe care i-a primit pentru fărădelegea sa.

De asemenea, tuturor celor care în aceste zile din neștiință, dar cu bune intenții, vă alăturați celor care produc atâta tulburare, trebuie să vă spunem că fără să vreți vă faceți părtași la toate păcatele lor, împărtășind același blestem al fărădelegii. Mai degrabă, dacă chiar vreți mai mult bine pentru neamul nostru, căutați cu discernământ la cele ce se petrec, și stați deoparte, dacă nu puteți să împiedicați provocările şi manipulările celor plătiți pentru a face aceasta sau sunt, pur şi simplu, înșelați de cel rău.

Iubiți dreptcredincioși ortodocși români, la un sfert de veac de la căderea regimului comunist, deși atunci am crezut că o soartă mai bună va aștepta poporul român, ne aflăm într-un moment de răscruce poate cu mult mai grav decât la anul 1990. Nu am fi părăsit pacea rugăciunilor noastre, dacă nu am realiza pericolul prin care trece astăzi lumea românească. Este din păcate un moment de criză ca rezultat al păcatelor în care ne-am adâncit ca neam în toți acești ani, păcate pentru care fiecare dintre noi poartă partea lui de vină. Dacă vom pleca cu gândul că noi suntem vinovați, și nu alții, cu siguranță mai este o șansă de a ne putea izbăvi făcând pocăință.

Să încercăm, așadar, fiecare după putință să participăm cât mai des la Sfânta Liturghie, căci nu este rugăciune a Bisericii care să atragă mai mult mila lui Dumnezeu decât o face jertfa cea nesângeroasă a Lui Hristos. Să nu uităm însă să aducem prescura noastră ca semn văzut al jerfirii vieţii noastre lui Dumnezeu. Să prelungim apoi orele de rugăciune, cititul la psaltire, să adâncim mai mult postul și să ne păzim conștiința și limba de la judecata aproapelui, căci avem nădejde că toate acestea împlinindu-le cu mărime de suflet, alături de cele amintite anterior, pentru rugăciunile Maicii Domnului, a tuturor Sfinților Lui, dar și a Sfinților și Mărturisitorilor neamului nostru, Domnul ne va mântui din aceste încercări prin care trece astăzi poporul nostru.

Să ne dea Bunul Dumnezeu discernământ ca să înțelegem că lupta noastră nu este împotriva aproapelui nostru, nici a stăpânirilor, după cum ne învață Evanghelia, ci împotriva duhurilor răutății, a patimilor prin care cel rău spurcă lumea și ne trage în jos. Să ne ajute Hristos ca aceste evenimente triste care premerg postul Nașterii Domnului, să fie pricină pentru trezvie și pocăință, acum în al doisprezecelea ceas, iar tot răul pe care vrăjmașii lui Hristos vor să-l aducă peste țara noastră să se transforme astfel cu harul lui Dumnezeu într-un început al unei reale schimbări ale neamului nostru aflat în fața judecății istoriei, dar mai cu seamă a Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos.

Aceasta este mărturia părinților români din Schitul Românesc Prodromu, din Sfântul Munte Athos la anul mântuirii 2015 ziua a 8, a lunii lui noiembrie, la prăznuirea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril pe calendarul nou și a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de mir pe calendarul neîndreptat ținut în Sfântul Munte.

Stareţ Arhim. Athanasie Prodromitul

schitul-prodromu

Cuvioși români ce s-au nevoit la Muntele Athos: Arhimandritul Antipa Dinescu, Schitul Prodromu (1859-1942)

Biserica Schitului Prodromu la mijlocul veacului trecut

Acest venerabil duhovnic şi arhimandrit a fost cel mai vrednic stareţ al Schitului Prodromul, după anul 1900. S-a născut în judeţul Prahova, din părinţi iubitori de Dumnezeu. Fiind chemat de Duhul Sfânt la viaţa călugărească, în anul 1880 s-a dus la Schitul Românesc Prodromu din Muntele Athos. Acolo s-a călugărit şi a învăţat ascultarea, smerenia şi cântarea bisericească de la cei mai buni călugări români, printre care se distingea Schimonahul Nectarie protopsaltul.

În anul 1890 s-a învrednicit de darul preoţiei, săvârşind cele sfinte cu deosebită evlavie. Apoi a fost numit superior al Schitului Darvari din Bucureşti, metocul Schitului Prodromu, dovedindu-se un duhovnic iscusit. În anul 1900 a fost ales de toţi stareţ al Schitului Prodromu, pe care l-a condus cu o rară blândeţe şi înţelepciune timp de 14 ani. Era duhovnic ales, preot iubitor de cele sfinte, călugăr cu bun chip, stareţ şi părinte cu mulţi fii sufleteşti. Iată darurile stareţului Antipa Dinescu. Sub egumenia lui, Schitul Prodromu a trăit o epocă de înflorire, având o obşte de peste 100 de călugări.

În anul 1914, Cuviosul Arhimandrit Antipa vine în ţară cu câţiva ucenici şi ajunge stareţ al Mănăstirii Căldăruşani, pe care o povăţuieşte cu o rară pricepere 20 de ani. Pe lângă buna chivernisire a mănăstirii, părintele Antipa devine mare duhovnic al călugărilor şi al mirenilor, căutat şi preţuit de toţi.

Retrăgându-se din nou în Athos, s-a nevoit 8 ani împreună cu ucenicul său, într-o chilie pe malul mării, ajungând duhovnic vestit în tot muntele. Săvârşindu-şi călătoria, în anul 1942 şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost îngropat acolo, lângă mare.

Sursa: Pateric românesc, Protosinghel Ioanichie Bălan, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și a Dunării de Jos, pp. 551-552, Galați, 1990 via sfant.ro 

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Amintiri cu și despre avva Petroniu, George Crasnean

avva Petroniu & George Crasnean

de George Crasnean

„Împrieteneşte’te cu cel necruţător cu sine”, a zis avva Pimen. Nu ştiu dacă m’am împrietenit, dar pentru mine avva Petroniu a fost al doilea tată şi mai ales acela care mi’a arătat cum să mă mântuiesc. El m’a învăţat (fără prea multe cuvinte), cum trebuie să’ţi fie petrecerea prin astă lume părelnică, pentru a’ţi arvuni cele ale cerului. Şi a făcut aceasta foarte simplu: în fiecare zi era pregătit să moară! Pentru aceea şi toate celelalte ale lumii le’a dispreţuit cu mare uşurinţă.

Eu nu’mi doresc să scriu frumos despre gheronda pentru că ştiu că viaţa lui a fost peste cuvintele mele şi nici nu va putea vreodată litera să’ncapă ostenelile părintelui Petroniu.

În vremurile acestea îmbuibate tuturora ni se pare că sfinţii sunt doar noţiuni abstracte ori bătrâne zugrăveli în frescă. Cu tare mult greu am putea admite că ei trăiesc (ba chiar şi fac minuni) pe lângă noi. Şi aceasta pentru că noi ne dorim să mergem la un sfânt ca la un.. sfânt! Ori măcar ca la un şaman, mag sau vrăjitoare, la care să purcedem atunci când ne mai slobozesc problemele („esenţiale”!) ale vieţii noastre lumeşti. Nu suntem pregătiţi să întâlnim un om (aparent) obişnuit, neavut şi lipsit la culme, cu trupul uscat de aspre nevoinţe, dar cu suflet de crin (după cuvântul părintelui Iustin Pârvu). Că pe cât îşi vestejea avva Petroniu trupul, pe atâta şi înflorea sufletul său. Şi el de multe ori ne îndemna ca şi noi să grijim mai mult de sufletele noastre şi de trupurile altora, iară nu de trupurile noastre şi de sufletele altora.

Cu mult dor am dorit în toată vremea să’l revăd pe avva al meu înainte de ieşirea lui din trup, că întotdeauna îmi ziceam mie: „Este mântuire Doamne Dumnezeule, câtă vreme mai laşi astfel de oameni printre noi”!

A fost un călugăr care n’a gândit răul, monah însingurat printre fraţi, dar cu bună-voia lui s’a înstrăinat (şi a dobândit astfel odihnă), căci a ţinut mult la cuvântul avvei Alonie: „ eu singur şi Dumnezeu suntem pe lume”… Că el de fapt, spre mântuire fugea de oameni şi dintre fraţi.

avva Petroniu Tanasa (6)Mi’a spus mie odată avva că am o sarcină care duce la mândrie şi pentru aceea să port de grijă ca scriitura să’mi fie ziditoare (că destui sunt cei care dărâmă prin literă) şi să nu abaţi inima ta spre cuvinte de vicleşug, ci „să scrii întotdeauna cele ce sunt în inima ta”! Şi pe cât îmi şade în putinţă, mă sârguiesc a face… ascultare (deşi nefericit sunt eu că m’am deprins a întreba şi asculta şi nu fac cele bune ce aud şi văd!).

„Toate necazurile şi problemele lumii acesteia vin de la puţina lor credinţă: nimeni nu crede cu adevărat că Dumnezeu le poartă de grijă şi atunci se ocupă ei de asta! Îşi fac griji pentru pensii, asigurări de sănătate, de boală, adună bani pentru zile negre. Toate pentru tihna acestui trup.

Dar lumea este oarbă şi nu’şi dă seama că doar Dumnezeu este Cel ce poartă de grijă şi toate asigurările noastre sunt zadarnice! Mai poate crede oare bogatul, care are aur şi argint, că Dumnezeu este Cel care’l hrăneşte? Iar dacă el nu crede că Domnul este Cel care’i dă pâinea cea de toate zilele, ce nădejde mai poate avea că’l va învia şi’i va da Împărăţia cerurilor? Al cui slujitor este oare: al lui Dumnezeu sau al lui Mamona?”.

„Toate înlesnirile şi binefacerile acestea nu se potrivesc cu viaţa călugărului”, spunea el odată despre primenirile şi modernizările monahismului. „Ele sunt pentru odihna trupului. Şi acolo unde e odihnă nu poate să sălăşluiască şi frica de Dumnezeu. Monahul trebuie să’şi înduhovnicească trupul ca să semene cu Dumnezeu.

Iar Dumnezeu (Cuvântul) era în trup, dar trecea prin uşile închise. De asta fuge monahul din lume, ca să’şi întărească duhul-nu trupul-, să moară faţă de aproapele său şi să nu’l judece întru ceva. Pentru că nu poţi osândi decât ceea ce vezi. Fugi dară de lume ca să n’o osândeşti pe ea şi nici să te osândeşti pe tine în felul acesta”. „Monahul fuge de lume avva, dar acuma aleargă lumea la monahi!”, i’am spus eu atunci.

„Da. A început să vină duhul acesta lumesc peste mănăstiri şi chiar şi aici în Athos”, a mai zis el cu amărăciune. (Îmi spusese altădată, când l’am întrebat ce şi’ar dori mai mult la vremea aceea, că ar vrea… să nu mai fie drumuri în Sfântul Munte! Să revină iar la cărările şi liniştea timpurilor pe care le găsise în Grădina Maicii Domnului! „Atuncea plecai lunea, pe jos, cu mularul (catârul) la Karyes pentru cele trebuincioase schitului şi te întorceai marţea ostenit la fraţi, dar neîmprăştiat în rugăciune! Acuma te urci în maşină şi într’o oră eşti în Careia. Nici n’ai timp să’ţi faci pravila pe drum, cum o făcea sfântul Athanasie! Pe vremea aceea dacă vedeai obraz de om în cale te opreai pentru binecuvântare şi cuvânt de folos. Astăzi n’apuci să ieşi din schit şi te’ntâlneşti cu un grup de mireni. O fi ceva folos şi din aceasta, mai ales pentru mireni, că Dumnezeu şi pe cele rele le poate întoarce înspre bine, numai să nu fie mai mare pierderea!”).

„Nu iubiţi lumea, nici pe cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este în el” (I Ioan 2, 15). Iar gheronda nu s’a lipit nicicând de cele trecătoare ale lumii , ci a iubit truda mai mult decât odihna. Şi obştea a înţeles şi a văzut că el ştia calea Domnului; de aceea l’a şi urmat în toate.

N’a avut de la cine învăţa cele ale lui Dumnezeu avva Petroniu, căci în viaţă nu i’a fost dat să ucenicească pe lângă vreun bătrân îmbunătăţit. Dar l’a înţelepţit Dumnezeu şi a iubit cărţile şi a făcut cele scrise ele de Sfinţii Părinţi, păzindu’şi sufletul de prihană. Şi, având inimă curată-că nu cunoştea vicleşug cugetul său-lui Dumnezeu i’a plăcut cele ce a făcut, căci a rămas în toată petrecerea sa pământească nematerialnic şi dispreţuind avuţiile.

Pentru aceasta n’a primit nici cei două milioane de dolari pe care i’a oferit George Becali, spre refacerea arsanalei Prodromului, spunând că „nu aceasta este treaba călugărului, ci a sta de vorbă cu Dumnezeu! Că dacă monahii se vor lipsi de rugăciune şi vor începe a zidi piatră, duhul se va duce de la ei şi vor rămâne… de piatră”!

Şi de vor ridica arsanaua, mai „pe urmă le va trebui să meargă la pescuit” (bineînţeles că pentru hrana schitului), iar apoi „corabie mai mare le va trebui şi rugăciunea se va duce de la ei! Toate acestea sunt vicleşuguri ale diavolului, care seamănă răul prin multa înlesnire, ca neghina printre spicele de grâu. Să nu dorim lucruri din cele lumeşti în locul celor ale sufletului, că ne vom lipsi astfel de amândouă. Când trăieşti având bani asupra ta, Dumnezeu nu’ţi mai poartă de grijă. Şi să ştii frate că dracul n’a biruit niciodată pe cineva prin sărăcie!”.  

Aşa era avva al meu: el vedea bine întotdeauna adversarul şi ferea din timp pe fraţi de „binefacerile” satanei, nedându’i acestuia prilej a’şi ţese urzelile.

Pentru că el cunoştea pricinile patimilor, suferea mult pentru noi ceilalţi care nu reuşeam să vedem cursele vrăjmaşului. Suferea, ba chiar se mânia cu patimă pe satana când auzea că a biruit acesta pe vreun frate. Ura cu pasiune păcatul şi „se crucea” când era încunoştinţat de vreo nouă „potlogărie” a zavistnicului diavol. I’am spus odată că noi, oamenii, am vrea să împăcăm pe cele lumeşti cu cele cereşti, că n’am renunţa la agonisirea de averi aici pe pământ, dar nici la comorile cele neîmpuţinate ale Împărăţiei lui Hristos…

avva Petroniu Tanasa (8)„Vasăzică faci voia vrăjmaşului şi vrei să te şi mântuieşti? Toţi oamenii ştiu ce trebuie să facă ca să se mântuiască, dar nu vor să fie mântuiţi! Faci toate murdăriile acestea, dai drumul şi legiferezi păcatul şi vrei mântuire? M’am crucit când am auzit şi de potlogăria asta cu nepedepsirea incestului! (Era în mai 2009). Doamne, Maica Domnului!

Asemenea urâciune înaintea Domnului! Păi sigur că Dumnezeu se leapădă de tine atunci – că sfinţenia nu poate sta alături de murdărie – şi satana întunecă minţile celor ce fac nelegiuirile acestea, încât vor ajunge să spună răului bine! Diavolul, care de la început a fost ucigător de oameni…şi când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8,44) totdeauna va ascunde păcatul sub chipul virtuţii.

Într’atâta va perverti vrăjmaşul pe oameni, încât le va inversa valorile! Şi mă tem că nu suntem departe de acele vremuri…”. I’am răspuns că „vremurile acelea au şi venit deja” şi l’am întrebat ce era de făcut? „Nu putem pune început bun dacă nu urâm păcatul! Înstrăinarea aceasta de Dumnezeu aduce toate relele în lume. Dar să nu ne amăgim: de nu se va curăţi neamul acesta de patimi, Duhul Sfânt nu va veni peste el! Însă de vom pune post şi rugăciune, Dumnezeu nu va lăsa vrăjmaşul să se obrăznicească!”.

Adesea şi bucuriile dinafară le lua cu măsură, ca nu cumva fiind în pace şi neluptându’se să’i fie biruită smerenia. Dar el spunea că Dumnezeu îngăduia atunci să nu fie înfruntat pentru neputinţa lui. Cea mai scurtă cale de mântuire şi’a ales (smerenia), toată viaţa micşorându’se înaintea oamenilor şi potrivindu’şi rugăciunea cu fapta. Pentru aceasta şi Dumnezeu odihnea în inima lui, însă el, până în sfârşitul vieţii sale, i’a fost frică de cădere. Povestea părintele Modest, ucenicul său, că atunci când a citit cele scrise de mine şi spuse de avva Adrian Făgeţeanu despre el, a găsit pe toate paginile revistei tăiat cuvântul… „smerenie”! (Lumea monahilor, nr.9/2008). „La măsura lui, nu m’am gândit că gheronda mai poate avea frică de slava deşartă!”, a mai mărturisit acelaşi smerit ucenic.

Era smerit foarte şi atât de aspru cu sine încât, nici foarte bolnav fiind de pleurezie, n’a voit a merge la spital, pentrucă zicea: „Dacă Dumnezeu vrea să mă ia la El, cine sunt eu să mă împotrivesc Lui? Am pe Maica Domnului (Prodromiţa) aicea, care veghează asupra mea; ce poate să facă mai mult omul pentru mine?”. (Avea atunci apă la plămânul drept şi n’a dormit mai bine de 48 de ore, fiindcă el se odihnea doar pe acea parte. A aţipit pe patul de spital ca un prunc, după aceea…).

Nu i’a fost frică de moarte. Şi de fapt avva nici n’a murit, ci a trecut la viaţă.

De mult murise el lumii acesteia! N’a avut decât o singură grijă în ultimile clipe de viaţă: să fie împărtăşit! Şi atunci când mi’am luat rămas bun de la el, cu trei zile înainte de trecerea sa la cele veşnice, a crezut că a venit preotul cu potirul să’l cuminece! Spunea că „Dumnezeu a desfiinţat spaima de moarte. Hristos a înviat cu moartea pre moarte călcând”. Spunea, ca şi Sfinţii Părinţi, că „puţină vreme avem pentru trudă, dar odihna este veşnică” şi îndemna pe oameni „să se gândească cu tot dinadinsul la fericirea veşnică”, chiar dacă admitea că mai degrabă se mântuiesc creştinii de frica iadului decât de dragostea raiului.

Privea însă moartea ca pe „o poartă spre o fericire ce nu s’ar putea compara cu nici una din fericirile de pe pământ. Dar pentru omul care a trăit în păcat moartea este cumplită. Toate relele şi necurăţiile lui vor apărea atunci şi cine va putea suferi ruşinea aceea? Nu Dumnezeu este Cel care îl condamnă pe om, ci el îşi alege locul din timpul vieţii acesteia. Nu Dumnezeu ne hărăzeşte iadul. Dimpotrivă, El ne spune: Mergeţi şi moşteniţi Împărăţia Cerurilor. Omul este cel care aduce iadul cu dânsul. Pentru că şi raiul şi iadul ni le pregătim noi, aici.

Într’un anume fel se poate spune că nu este pedeapsă, ci omul e chinuit de propriile lui alegeri greşite: cu ce ne ducem dincolo, aceea avem. El se duce pe lumea cealaltă cu păcatele de aici: desfrânat ai fost, beţiv sau drogat, învrăjbit sau răutăcios, aşa pleci dincolo, în veşnicie. Aici, pe pământ, el îşi poate satisface toate aceste porniri. Dar omul rămâne cu aceste porniri păcătoase şi pe lumea cealaltă, numai că acolo nu şi le mai poate satisface. Iar pentru păcătos, acestea sunt chinuri în iad”.

A iubit neamul acesta şi i’a părut rău că „au intrat românii într’o stăpânire fără Dumnezeu”. Spunea, atunci când România a intrat în UE, că „s’a uitat peste proiectul de constitutţe al Uniunii Europene şi acolo nu se vorbeşte nimic de Dumnezeu, ori de creştinism”.

Deşi nu şi’a legat cugetul nici măcar de averile chinoviei, a luat asupra sa tot ceea ce privea pe fraţi şi a făcut toate pentru mântuirea lor. Nu le’a cerut vreodată ceea ce el n’a făcut mai întâi. Unora li s’a părut poate prea aspru („dacă aş plăcea însă oamenilor, n’aş fi rob al lui Hristos”- Galateni, 1, 10), dar tot astfel se purta şi cu el însuşi, pentru că ştia că doar astfel creşte monahul şi dobândeşte vedere lăuntrică.

„Nu rătăci, ci şezi în chilia ta şi plângeţi păcatele”! Şi el a stat în chilie şi s’a nevoit în Sfântul Munte 33 de ani, iar în toată această vreme n’a ieşit din Athos decât o singură dată: la sfinţirea mănăstirii Sâmbăta, întâmplată în 1993, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Iar această ieşire a sa se datorează… ascultării, pentru că Patriarhul ecumenic de la Constantinopol, Bartolomeu, care îl avea la evlavie, l’a poftit să’l însoţească la această bucurie românească!

Într’o iarnă, acum patru ani, vorbind despre timpurile trecute şi cele rămase de petrecut, l’am întrebatcum a ajuns omul să creadă că starea de păcat în care trăieşte este cea naturală”?

A zis că „omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu şi el trebuie să ajungă iarăşi la asemănarea cu Dumnezeu, să fie asemenea cu Dumnezeu. I’a dat Domnul şi putere să facă acest lucru, dar omul n’a înţeles de la început care era menirea lui, pentru că a venit vrăjmaşul cu înşelăciunile lui şi l’a îndepărtat de la calea cea dreaptă. Şi atunci a trimis Dumnezeu pe Fiul Său pe pământ să arate oamenilor cum să ajungă asemenea cu El.

Cum ne spune şi sfântul Ioan Evanghelistul că „cel care crede în Dumnezeu să facă cele ale lui Dumnezeu”. Şi atunci a venit Iisus spunând: „Eu sunt Calea Adevărul şi Viaţa”! Nu există altă cale sau învăţătură! Şi nu compari învăţătura lui Dumnezeu cu vreo învăţătură omenească; acesta este sfântă, desăvârşită, este deplină, n’are nevoie de completare, nu’i lipseşte ceva, n’are nevoie de schimbări sau adăugiri şi trebuie crezută aşa cum a lăsat’o Dumnezeu.

avva Petroniu Tanasa (4)Nu există alte adevăruri! Deci Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pământului, a iubit aşa de mult lumea încât a venit pe pământ ca să scoată din nevrednicie şi necaz pe om. Şi atuncea învăţătura Lui trebuie să aibă toată încrederea noastră şi de aceea trebuie să ne’o împropriem şi s’o cunoaştem cât mai bine. Există bineînţeles diferite secte zise creştineşti, care s’au îndepărtat de la învăţătura cea adevărată a lui Dumnezeu, întunecate fiind de uneltirile vrăjmaşului.

Spun Sfinţii Părinţi, părinţii mari ai Bisericii, că „dacă omul se abate de la viaţa cea bună, face greşeli, face păcate, atunci el de fapt deschide larg uşa diavolului”. Şi primul lucru pe care’l face diavolul când intră în om este să’i întunece mintea. Dumnezeu a dat omului minte şi învăţătură pe care dacă o păstrează va şti să deosebească binele de rău.

Altfel diavolul îi întunecă mintea şi omul nu mai înţelege ce e bine şi ce e rău şi după aceea vrăjmaşul îi sugerează toate păcatele posibile şi toate răutăţile. El nu mai poate săvârşi binele fiind întărit în păcat şi vrea să-l facă pe om cât mai vinovat în faţa lui Dumnezeu, ca să se asigure că-l va dobândi pentru iadul său.

De aceea lumea înţelege altfel lucrurile, sau chiar nu le înţelege defel. Odinioară, spre exemplu, ţi’era jenă să vorbeşti despre desfrânare; vreau să spun că era o vreme de adâncă evlavie şi pe om nu’l atrăgeau murdăriile acestea din timpurile moderne.

Tot Sfinţii Părinţi spun că dacă omul duce o viaţă bună, curată, cinstită, când se’ntâlneşte cu păcatul, acesta nu’l atrage şi se ruşinează de el. Şi atuncea cum îţi explici că oameni învăţaţi, oameni de cultură, instituţiile, ba chiar şi Biserica, acceptă şi chiar încurajează aceste păcate, manifestările acestea stradale neobrăzate? Cui i’ar fi dat prin cap altădată să iasă gol pe stradă, aşa dezmăţat? Doamne fereşte! Şi mai văd şi copiii la televizor toate aceste dezmăţuri şi se murdăresc şi ei din vederile şi auzirile acestea!

De’asta o fugit dintru început monahul de lume! Or fugit în marginea satelor sau la pustie, ca să nu mai vadă sau să audă devierile lumii acesteia. Însă greul de abia acum începea, pentru că omul poartă cu el toate vederile şi auzirile din lumea de care tocmai a fugit şi unele păcate pe care poate le’a făcut. Avem drept pildă cazul Mariei Egipteanca pe care 17 ani au chinuit’o în pustie amintirile păcatelor săvârşite în lume.

Atâţia ani de păcat fac ca răul să se încuibe în om, iar el devine rob al păcatului şi îşi schimbă felul de a cugeta, de a vedea, de a înţelege. Aşezarea minţii lui făcută de Dumnezeu se strică şi se modifică după formele păcatelor pe care le face. Omul pe dinafară rămâne om, fiindcă pe dinăuntru este chip al păcatelor pe care le săvârşeşte. Toate gândurile şi cugetările lui sunt strâmbate după contururile păcatelor făptuite.

Gândiţi’vă la un om căzut în patima beţiei căruia îi este foarte greu să se mai oprească din acest păcat fiindcă el nu mai este stăpân pe sine. „Duşmanul omului, casnicii săi”! El este de pe acum rob şi face ceea ce îi porunceşte stăpânul său, moare de acum din viaţa aceasta, fiind arvunit nefericirii veşnice, fiindcă omul acesta se săvârşeşte cu toate păcatele sufletului său, cu toate amăgirile sale din lumea asta. Însă dincolo nu mai are nici băutură, nici bani şi n’are cum săvârşi păcatul său care’l va chinui veşnic.

Dumnezeu însă ne’a chemat să moştenim Împărăţia Sa cea veşnică şi ne’a promis lucrul acesta de la facerea lumii. Avem cărţi de învăţătură, avem şi propovăduirile Bisericii care ne arată şi calea cea dreaptă care să ne ducă acolo. Omul zilelor noastre însă le face toate împotrivă; săvârşeşte toate relele, care sigur îl vor lipsi de Împărăţia Cerurilor.

Bunăoară am auzit de noi învăţături care îi spun omului să nu’i fie teamă de moarte, că nu există iad şi că totul se consumă aici, pe pământ. Şi bietul om, care şi aşa are o mulţime de probleme inventate de vrăjmaşul diavol, primeşte cu mare uşurinţă şi astfel de învăţături. Dar n’a fost de când e lumea aşa ceva”.

Curat fiind la minte şi inimă el putea să vadă lucrurile „drept”, străin fiind de cele ale lumii…

Aşa fel de om era avva Petroniu Tănasă, stareţul schitului românesc athonit Prodromu, monah care a ascultat cu plâns de Dumnezeu, pentru care lucru şi Dumnezeu îl asculta pe el… Ferice de tine părinte că te’ai plâns pe tine în viaţa aceasta şi la veşnicie nu vei mai da lacrimă!

Via Lumea Credinței cu mulțumiri lui George Crasnean
Foto Arhiva blogului

Prodromu. Mormantul staretului Petroniu (4)

Părintele Nectarie Prodromitul a plecat la cele veșnice în ziua Învierii Domnului

Această prezentare necesită JavaScript.

Părintele Nectarie Prodromitul avea 81 de ani (1934-2015) și venise din Sihăstria în Athos în 1977. A stat mai întâi în Provata – unde a avut cunoscuta chilie Cucuvino cu hramul Sfântul Ioan Teologul – pe care le’a încredințat’o basarabenilor, iar el s’a mutat în Prodromu. În tinerețe cânta foarte frumos la strana prodromită împreună cu avva Petroniu.

S’a împărtășit în noaptea Învierii apoi a trecut la Domnul. („Pastele Mare” l’a petrecut în picioare iar „Paștele Mic” pe năsălie!). Ieri, 13 aprilie 2015, la ceasurile trei ale după-amiezii, a fost îngropat în cimitirul Prodromului alături de avva Petroniu și avva Macarie…

Text și imagini de George Crasnean

Despre moarte şi îndumnezeire cu Avva Iulian, duhovnicul care primeşte cuvintele de la Dumnezeu

avva Iulian (6)

motto: „În tot lucrul socoteşte’te ca având trebuinţă de învăţătură şi astfel vei fi găsit înţelept în toată viaţa ta”. (Sfântul Isaac Sirul)

Citind odată cu nesaţiu cuvintele sfântului Isaac m’am încredinţat dintr’o dată pentru care pricină mi’e atât de drag a cerceta pe avva Iulian şi a’l întreba despre gânduri. Şi socotesc că nu doar eu gândesc acestea, căci toţi cei care’l caută pe bătrânul duhovnic cred în vorbele sirianului: „Încredinţează cele ale tale mai degrabă celui simplu, ajuns la cercarea lucrurilor, decât înţeleptului al cărui cuvânt vine din cercetare, fără cercarea lucrurilor… Că cel care şi’a chivernisit mai întâi sieşi în chip sigur libertatea este vrednic de crezare că îi va învăţa mai apoi şi pe alţii cu meşteşug acelaşi lucru”.

Între puţinele lucruri pe care le’am învăţat, tot umblând printre monahii aghioriţi, este şi acela că tocmai atunci când eşti încredinţat că gândurile tale sunt dintre cele mai bune, este bine să nu te încrezi în judecata ta, ci mai bine să ţi le mărturiseşti unui bătrân înţelepţit de rugăciune şi să iei adeverire de la unul ca acesta, ca să nu fi „alergat în zadar”.

Mai mult: avva Paladie spunea că „începutul îndepărtării de Dumnezeu este neînvăţarea (de la altul)” şi că „trebuie să căutăm a fi în preajma bărbaţilor cuvioşi mai mult decât am dori o fereastră luminoasă, pentru că astfel… punându’ne alăturea de dânşii, ne vom cunoaşte fie trândăvia, fie râvna”.

Şi: „omul îl sfătuieşte pe aproapele său după cât ştie, însă Dumnezeu lucrează în cel ce ascultă după cât crede. Nu lepăda învăţătura, chiar de se întâmplă să fii înţelept foarte, pentru că ceea ce Dumnezeu ne rânduieşte e mai de folos decât înţelepciunea noastră”. Tot avva Marcu mai spune că cei ce vor să se nevoiască şi să dobândească adevărată înţelepciune „să se sârguiască a petrece în preajma bătrânilor ce au cunoştinţă duhovnicească, sau măcar să’i întâlnească neîncetat”. Ca „să nu umble în întuneric” şi să se primejduiască de cursele potrivnicului, sau să cadă „între fiarele cele gândite”.

Şi tocmai pentru că diavolul este întotdeauna sprijinitor al grăirii deşarte şi vrăjmaş a toată învăţătura duhovnicească, am luat pildă de la părinţii din vechime – al căror dreptar era cercetarea bătrânilor – şi iarăşi m’am dus după sfat la avva Iulian, bătrânul drag din chinoviul Prodromului. Şi nefiind eu singur a grăit părintele la plural – căci ştia bătrânul că astfel cele spuse se făceau tuturor de folos şi, în felul acesta, fiecăruia „i se desluşeau în cunoştinţă cele ale sale”…

De’acuma… bătrânii trebuie să se gândească mai mult la moarte. Da’ nu numai vârstnicii, ci şi cei mai tineri. Căci spun părinţii cei de demult că „mai multe piei de miei găseşti decât de oi bătrâne”. Însă până la urmă, moartea nu este decât o „îngropare a pãcatelor”.

Da părinte. E bine să’şi aducă aminte omul de neînlăturarea morţii…

Erau şi nişte versuri… Tare „frumoase”: „La moarte de te’i gândi, nu mai poţi păcătui”. Sau „taine mari noi trăim, dar la ele nu gândim”. Mare păcat că nu ne gândim la ele… Cum spune şi sfântul apostol Pavel la I Corinteni III, 18: Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept”. Şi într’alt loc, tot la Corinteni: „Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n’a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? (I Corinteni I, 20). Şi aşa este. De aceea v’am spus că „taine mari noi trăim şi la ele nu gândim”…

Şi Diadoh al Foticeii spunea că moartea este „mai degrabă pricină a vieţii adevărate”…

Da. Omul trebuie să’şi aducă aminte de’a pururea că a scăpa de moarte este cu neputinţă. Cum spune sfântul Antonie cel Mare că „moartea de’o va avea omul în minte, viaţă este; iar neavand’o, moarte îi este”. Dar nu de moartea aceasta a trupului trebuie să ne temem noi, „ci de pierderea sufletului”.

avva Iulian (3)De asta cred, părinte, că drepţii nu mor, ci doar trec la viaţa de veci. Căci „cel ce a trãit bine nu poate muri rãu” – zice Fericitul Augustin.

Dar dacă Dumnezeu a voit să ne aducă la viaţă în lumea aceasta – dacă a vrut să fim, să existăm – apoi totuşi… înseamnă că aşteaptă ceva de la noi. S’o luăm cu începutul… V’am mai spus eu ş’altădată că noi toţi suntem rătăcitori pe lumea asta. Şi nu eu, ci Duhul Sfânt spune aceasta prin apostolul Pavel, care le scria filipenilor că „cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos”, (Filipeni III, 20). Deci dară, locul nostru nu este aici, ci în ceruri. Şi la Evrei XI, 8 spune apostolul că: „prin credinţă, Avraam – când a fost chemat – a ascultat şi a ieşit la locul pe care era să’l ia spre moştenire şi a ieşit neştiind încotro merge”. Deci prin credinţă a umblat Avraam pe pământ şi nu prin vedere. Prin credinţă s’au făcut toate încă de la începuturi. Că scrie acolo despre toţi, cum că „prin credinţă, Avraam, când a fost încercat, a adus pe Isaac (jertfă)”; prin credinţă au trecut israeliţii Marea Roşie, ca pe uscat, pe care egiptenii, încercând şi ei s’o treacă, s’au înecat”; „prin credinţă, zidurile Ierihonului au căzut, după ce au fost înconjurate şapte zile”; „prin credinţă şi Sara însăşi a primit putere să zămislească fiu, deşi trecuse de vârsta cuvenită”. Şi tot aşa şi despre proorocii „care prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor…”.Toţi aceştia au murit întru credinţă, fără să primească făgăduinţele, ci văzându’le de departe şi iubindu’le cu dor şi mărturisind că pe pământ ei sunt străini şi călători”. (Evrei XI, 17, 29, 30, 11, 33, 13).

Dumnezeu vrea ca, în lumea asta, să facem şi noi ceva. Că noi nu putem să rătăcim degeaba pe aicea, prin lume, şaptezeci, optzeci de ani – poate chiar şi o sută. Căci gândiţi’vă oleacă la imensa veşnicie care ne aşteaptă – care n’are milioane de ani, nici miliarde, ci este… fără de sfârşit! De’asta spun – şi sfântul Ioan Scărarul spune undeva – că „trupul e o bună slugă, dar un rău stăpân”. Nu suntem omorâtori de trupuri – Doamne fereşte! Dar omul trebuie să’şi supuie trupul, sufletului…

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”…

Şi se va duce trupul ăsta, carnea aceasta pe care o vedeţi astăzi… Pentru că zice evanghelistul Ioan că „Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic”. (Ioan VI, 63). Duhul este cel care dă viaţă! Trupul foloseşte doar atât cât să ajute duhul. Este doar ca o haină care îmbracă sufletul. Şi cuvintele pe care vi le spun eu acum sunt mai mult decât trupul meu…

Cuvintele pe care vi le’am spus sunt duh şi sunt viaţă”…

Şi când ne’om duce dincolo vom grăi gură către gură cu toţi sfinţii şi cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu – să ne’ajute Dumnezeu să se’ntâmple asta! – şi cu ceilalţi ai noştri, plecaţi dintre noi mai devreme. Dar… ce scrie la Luca XVII, 21? Că „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”. Ş’atunci, gândesc şi eu ca sfântul apostol Pavel: „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?”. (I Corinteni III, 16). Nu ştiţi? Trebuie să ştiţi! Trebuie să ştiţi că bunul Dumnezeu locuieşte în voi! Deci în viaţa aceasta Domnul poate locui în trupurile noastre… Eeh, dar de’acuma laşi trupul… şi te uiţi la dânsul – eşti conştient de dânsul; mai conştient ca acum – cum se duce în ţărână… Poţi chiar să’i şi spui: “Mulţumescu’ţi ţie trupule că m’ai ascultat în viaţă. De’acum tu te du la putrejune, că eu mă duc la… Judecată. Şi ne’om întâlni iarăşi când va voi Domnul să ne cheme pe’amândoi la ziua cea din urmă”… La lucruri din acestea trebuie să ne gândim acuma, la bătrâneţe… La cât îi de scurtă viaţa asta pe lângă veşnicia care ni s’aşterne înainte.

Deci asta aşteaptă Dumnezeu de la noi, părinte: să ne îndumnezeim!

Păi ce scrie la Facere I, 26? „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”. Şi mai departe scrie Sfânta Scriptură că „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s’a făcut omul fiinţă vie. (Facere II, 7). Ei, suflarea aceea a fost a Duhului Sfânt cu care i’a dat chipul. Chipul, nu şi asemănarea. Asemănarea trebuie să ţi’o câştigi. Şi cum poţi s’o dobândeşti? Sfântul apostol şi evanghelist Ioan spune că „Dumnezeu este iubire”. (Epistola I, IV, 8: „Cel ce nu iubeşte n’a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire”). Şi că „de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită. Din aceasta cunoaştem că rămânem în El şi El întru noi, fiindcă ne’a dat din Duhul Său”. (I Ioan IV, 12, 13). Şi din Duhul Său numai dragoste poate să ne dea – că El este iubire şi această iubire o vrea în inimile noastre. Despre dragostea aceasta vom fi întrebaţi la Judecată şi asta este şi ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi!

Mulţi se roagă pentru sfinţia voastră părinte! Şi pe net, îl întreabă mereu de sănătatea părintelui Iulian pe Laurenţiu Dumitru…

Eei, nu trebuie să se roage. Doară zice Mântuitorul că „fără Mine nu veţi putea face nimic” (Ioan XV, 5). Doamne, dac’am deschis gura, n’a fost de la mine aceasta. Şi să ştiţi de la mine că adevărul nu este al celui ce grăieşte, ci al lui Dumnezeu, când îl pune în gura celui ce grăieşte. De la mine nimic nu e. Dacă am spus un citat – din Scriptura lui Dumnezeu a fost acela. În faţa lui Dumnezeu şi cu mâna pe inimă o spun că… fără de El nu puteam face nimic.

I’aţi iubit pe oameni, părinte… De aceea vă şi iubesc oamenii atât de mult!

Oare nu toată Legea se cuprinde într’o singură poruncă: „să’l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”? Iar noi datori suntem să plinim porunca asta. Trebuie să ne silim să facem din Evanghelia scrisă, una trăită, că numai aşa îl vom afla pe Hristos…

Prodromou, la pomenirea Sfântului şi Dreptului Simeon (03 Februarie 2015).

George Crasnean
„Lumea monahilor” / 20 martie 2015 

Foto credit George Crasnean
Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe
 Blogul Sfântul Munte Athos .
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

avva Iulian (1)

Editura Bizantină publică o monografie dedicată Părintelui Petroniu Tănase, fostul stareț al Schitului românesc Prodromu

coperta-monografie-petroniu-tanase

Părintele Petroniu de la Prodromu
Editura Bizantină, 2015 / 640 pag.
ediție îngrijită de Pr. Constantin Coman și Costion Nicolescu

In seria Duhovnici romani contemporani, Editura Bizantina publica o monografie dedicata Parintelui Petroniu Tanase, staretul Schitului romanesc Sfantul Ioan Botezatorul, Prodromu, de la Sfantul Munte Athos. Monografia se inscrie in genul celor dedicate celorlalti mari duhovnici romani contemporani carora, cu ajutorul lui Dumnezeu, editura le-a inchinat si publicat o astfel de monografie: parintele Paisie dela Sihla, parintele Sofian Boghiu, parintele Dometie de la Rameti, parintele Iachint de la Putna, parintele Iulian Stoicescu, parintele Constantin Voicescu,  parintele Alexe Barca, parintele Dimitrie. Am incercat sa realizam o imagine cat mai fidela a personalitatii parintelui adunand la un loc materiale despre dansul si texte ale dansului.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/MTaQY6 ]

Sub acest generic am inserat cateva materiale care, impreuna, contribuie, la prezentarea biografiei Parintelui Petroniu, dar si a personalitatii sale. Incepem cu o scurta autobiografie care se opreste in anul 1961, din pacate, si care este mai curand destinata autoritatilor din vremea aceea, la care adaugam o scurta cronologie a vietii parintelui. Continuam cu un material destul de bogat semnat de Monahul Damaschin Grigoriatul, publicat in revista Osios Grigorios al Manastirii Grigoriu din Sfantul Munte, dupa trecerea la Domnul a Parintelui Petroniu. Este un material care include date auto-biografice, incredintate autorului de insusi Parintele Petroniu, dar si numeroase informatii culese de autor de la parintii de la Prodromu despre Parintele Petroniu. Grec fiind, Parintele Damaschin a inceput sa invete limba romana la Schitul Prodromu, apoi a continuat studiul limbii romane pentru o perioada de timp in Romania. L-a cunoscut bine si a avut multa evlavie la Parintele Petroniu, imprumutata si de la parintele sau duhovnicesc, Staretul Gheorghe Kapsanis, unul dintre staretii atoniti de numele caruia se leaga renasterea duhovniceasca a Sfantului Munte in a doua jumatatea a secolului al XX-lea, alaturi de parintele Emilian Simonopetritul si de printele Vasile Kondikakis. Parintele Petroniu nu a iesit prea mult din schit. Avea insa relatii speciale cu Manastirea Grigoriu si cu Manastirea Simonos-Petras, doua din cele mai avansate duhovniceste manastiri din Sfantul Munte. Dintre staretii atoniti greci, parintele Gheorghe Kapsanis l-a cunoscut poate cel mai bine pe Parintele Petroniu si l-a apreciat in mod deosebit.

Am avut bucuria sa-l insotesc pe Parintele Petroniu odata la Manastirea Grigoriu, intr-o minunata si de neuitat calatorie facuta cu barcuta manastirii, ocolind capatul de sud al Sfantului Munte. Cu prilejul vizitei am simtit evlavia profunda pe care i-o purtau parintii de la Grigoriu cu staretul lor in frunte, aratata in cinstea pe care i-a aratat-o si in bucuria cu care l-au intampinat. De altfel, intre Manastirea Grigoriu si Schitul Prodromu a fost o legatura stransa manifestata in gesturi discrete dar consistente. Schitul a fost deseori ajutat de Manastirea Grigoriu pentru nevoile sale materiale. Parintele Petroniu a fost invitat de mai multe ori sa scrie in periodicul Manastirii Grigoriu, Osios Grigorios. La inmormantarea Parintelui Petroniu, Manastirea Grigoriu a fost reprezentata de parintele Damaschin. Am avut iarasi bucuria sa-l culeg de pe drum – dansul pornise pe jos la drum, iar eu veneam din urma cu o masina – si sa parcurgem aproape intreg drumul de la Dafni, portul Sfantului Munte, pana la Prodromu, vorbind despre multe lucruri, dar mai ales rememorand chipul duhovnicesc al celui pe care aveam sa-l petrecem a doua zi la mormant. Cititorul va sesiza diferenta si de vedere si de povestire dintre un grec si un roman. Se adevereste cuvantul parintelui Dionisie de la Colciu, care spunea ca romanii nu au scriitori, de aceea nu sunt cunoscuti marii nostri duhovnici, spre deosebire de marii duhovnici greci. Parintele Damaschin mi-a dat cu bucurie binecuvantare sa traduc textul acesta si sa-l includ in monografia inchinata Parintelui Petroniu.

Pentru descrierea vietii si chipului Parintelui Petroniu publicam doua dialoguri cu monahi care i-au fost aproape. Intai un dialog  cu parintele Justinian, realizat special pentru aceasta carte. Parintele Justinian este omul care a stat aproape Parintelui Petroniu, ca econom al schitului, toata perioada staretiei acestuia la Prodromu. Nu este de inchipuit prezenta si lucrarea Parintelui Petroniu la Schitul romanesc Prodromu fara parintele Justinian, care a coordonat activitatea gospodareasca si de reconstructie, cu multa credinciosie si devotament fata de Parintele Petroniu si de asezamantul in sine. Un al doilea dialog pe care-l consideram foarte binevenit in aceasta sectiune a cartii este cu parintele Modest, monah al Schitului Prodromu si ucenicul de chilie al Parintelui Petroniu in ultimele luni de viata. Randuit de Dumnezeu sa stea alaturi de Parintele Petroniu in ultima perioada din viata sa, in momentele grele in care sfarsitul incepuse sa devina evident si pana la momentul trecerii la Domnul, parintele Modest a avut prilejul sa-l descopere pe Parintele Petroniu in multe aspecte pe care acesta, din smerenie si din discretia care-l caracterizau, reusise sa le ascunda cu desavarsire de ochii fratilor. A fi alaturi de un mare duhovnic in perioada apropierii momentului trecerii celei mari, a confruntarii cu moartea, este un privilegiu deosebit pentru orice monah. Parintele Modest a avut bunavointa sa stam de vorba multe ore in legatura cu aceasta experienta a dansului, dialog in care s-au conturat aspecte mai putin cunoscute ale personalitatii Parintelui Petroniu.

In fine, la acelasi capitol al marturiilor despre Parintele Petroniu publicam marturiile celor doi ingrijitori ai editiei de fata. Este vorba de un text-marturie al parintelui Constantin Coman, profesor la Facultatea de Teologie din Bucuresti, care l-a intalnit prima data pe Parintele Petroniu in anul 1979, numai un an dupa sosirea sa la Prodromu si a avut o legatura continua pana la trecerea Parintelui la Domnul. Un al doilea text apartine domnului Costion Nicolescu, care l-a cunoscut pe Parintele Petroniu, a corespondat cu dansul si il are la inima cu multa evlavie. (Coordonatorii editiei)

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Vești bune despre Părintele Iulian de la Prodromu

Această prezentare necesită JavaScript.

Pe 18 noiembrie 2014 postam pe blog îndemnul Astăzi, 12 februarie 2015, primim vești bune despre starea de sănătate a Părintelui Iulian de la Prodromu:

O veste bună pentru cei care’l iubesc pe avva Iulian: pentru rugăciunile lor – și purtarea de grijă a părintelui Hariton – bătrânul s’a făcut bine. Iese deja la preumblare: ba chiar ne’a ținut și cuvânt de folos. Dumnezeu să’l întărească, că și el, mult îi îmbărbătează pe athoniții români!
George Crasnean
 
Foto – Avva Iulian Prodromitul – februarie 2015 / credit foto © George Crasnean

Să ne rugăm pentru Părintele Iulian Prodromitul!

avva Julian

17 noiembrie 2014: Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul (n. 1926), duhovnicul de la Schitul Prodromu, a căzut la pat, m-a anunțat azi de dimineață prietenul George Crasnean. Zilele, clipele îi sunt numărate!

Părintele Iulian este ingrijit acum de părintele Hariton, dar deja nu mai vorbește. A chemat monahii să-și ia rămas bun…

Pomeniți-l în rugăciunile voastre!

UPDATE:
24 noiembrie 2014: Părintele Iulian și-a mai revenit! Nu primește mireni! Are probleme cu plămânii! Îl dor tare! ne anunță pe facebook Vorel Vasile Ștefan

12 februarie 2015: Vești bune despre Părintele Iulian de la Prodromu

chrismon

O înregistre video din 2010 cu Părintele Iulian:

Avva Macarie Prodromitul a trecut la cele veșnice

avva Macarie Tanase

Ar fi trebuit sa împlinească 88 de ani pământești dar a plecat la Domnul mai devreme. A intrat în mănăstire la 14 ani și n’a mai părasit’o decât ieri, 14 / 1 septembrie 2014, la sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci (după calendarul nostru). Multă vreme a fost eclesiarhul Prodromului și în toată viața lui nu și’a lipit inima de nimic dintre cele lumesti. 

Fost’a avva Macarie om de rugăciune, aspru foarte cu sine însuși, neagonisitor, negrabnic la vorbire și fără de viclesug… Pentru acestea – și pentru încă multe alte virtuti pe care și le’a lucrat în îndelungi nevoințe –, nădăjduiesc că Dumnezeu îl va număra printre drepții săi!

Foto și text George Crasnean

avva Macarie

Despre sănătatea sufletului. Cuvânt de folos de la avva Iulian Prodromitul

avva Julian (4)

Părintele Iulian Lazăr are aproape nouăzeci de ani (88) de petrecere pământească, pe care şi i-a albit în rugăciune neîncetată. Iar pentru curăţia inimii lui, Dumnezeu l-a învrednicit cu multe răspunsuri la întrebări chiar nerostite. „Bătrânul” din Prodromu – cum îi spun aghioriţii cu multă dragoste – este un duhovnic cum tot mai rar întâlneşti pe pământ: un schimonah care plânge cu tine pentru păcatele tale şi-ţi tămăduieşte totdeauna rănile sufl etului cu poveţele şi rugăciunile sale. Mare împlinitor al poruncilor, el este unul dintre aceia despre care s-a spus că „cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema în împărăţia cerurilor“ (Matei V, 19). Are un suflet curat, care oglindeşte cerul pentru nevicleşugul inimii sale, iar când se bucură, faţa toată i se înseninează şi este o adevărată desfătare să fi i în preajma lui atunci, pentru că ai sentimentul că stai pe genunchii unui bunic cu barbă colilie, care-ţi iubeşte copilăria sufl etului tău. Şi totuşi, deşi are „inimă bună şi mână uşoară” (vorba părintelui Arsenie Papacioc pentru duhovnici), el poate fi şi foarte aspru cu păcatele tale, atunci când te vede stăruitor în ele. Dar chiar în asprimea sa (împotriva păcatului şi niciodată împotriva păcătosului!) răzbate dragostea sa de oameni. Pentru curăţia vieţii sale, Dumnezeu l-a învrednicit să poată vedea întotdeauna (înaintea ta!) unde este „spărtura” inimii tale: locul pe unde năvălesc patimile către sufl etul tău. Şi exact locul acela te învaţă avva Iulian să ţi-l oblojeşti. Fost-am la început de februarie (A.D. 2014) la avva Iulian după cuvânt de învăţătură împreună cu trei buni prieteni: Marian, Sorin şi George. Şi nouă aşa ne-a grăit Bătrânul într-o seară, când ne-am plâns de mulţimea grijilor lumeşti şi lipsa vremii de rugăciune.

LM-85-mic-1-200x277Theosis

Văd că sunteţi oameni cu multă treabă și ar fi multe de spus – dacă ar trebui spuse –, dar de însemnătate cred că este să te nevoiești în viaţa aceasta pentru cea de dincolo. Că Dumnezeu ne-a dat timpul și viaţa aceasta ca să ne ducem la El pregătiţi. Iar noi nu știm – că nu ne este dat a ști – nici clipa, nici ceasul când ne vom duce la Domnul, ca să dăm socoteală. Că Dumnezeu nu ne-a creat fără un scop. Și scopul l-a anunţat încă de la începutul Bibliei, de la Facere, capitolul I cu 26: „Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră”. Dar versetul următor zice că „a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut”, dar despre asemănare nu pomenește nimic, pentru că ea trebuia făptuită de Adam. Așadar, acesta este scopul vieţii noastre: îndumnezeirea, că scris este: „Fiţi desăvârșiţi, precum și Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este!” (Matei V, 48).

Rugăciune şi sfinţenie

Nu știm cum arată, căci – așa cum găsim la Ioan I cu 18 – „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”. Adevărat lucru este acesta, dar ne putem întâlni cu El în rugăciune. Du-te în camera ta, în cămara ta, în inima ta și, întâi de toate, gândește-te bine cu cine stai de vorbă și spune apoi cum te-nvăţ eu, om bătrân: „Doamne, mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, că m-ai adus să stau de vorbă cu Tine, pe mine… omul cel mai păcătos!”. Și pe urmă stai și grăiește cu Dumnezeu. Că ce vrea El de la noi? Să scoatem dinlăuntrul nostru toate păcatele care ne-ntinează. La miezul nopţii – ori chiar la miezul zilei, că noi toată ziua păcătuim –, intră în cămara sufletului tău și stai de vorbă cu „Cel ce curăţește toate fărădelegile tale” (Psalm CII). Și zi atunci: „Iartă-mă Doamne, iartă-mă, că n-am știut că în faţa ochilor Tăi s-au petrecut! Iar eu nesimţitor eram și la Tine nu mă gândeam”. Și fă așa zi de zi și învaţă să stai înaintea lui Dumnezeu, că așa te vei curăţi și te vei pregăti pentru judecata viitoare. Și tot așa îţi vei vedea micimea ta și mulţimea păcatelor tale, dar și mărinimia lui Dumnezeu, Care „nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” (Iezechiel XXXIII, 11).

Toate rugăciunile sunt frumoase – și bine este să citiţi și pe cele din Ceaslov, ori Paraclisul Maicii Domnului –, dar dacă vremea vă este puţină, staţi înaintea lui Dumnezeu cum v-am învăţat eu și grăiţi-I din preaplinul inimii voastre. Așa să faceţi și o să ajungeţi să-L simţiţi pe Dumnezeu! Și o să fiţi conștienţi că toate câte le faceţi înaintea Lui le faceţi! Și iarăși să v-aduceţi aminte că atunci când rugăciunea voastră încetează, atunci începe păcatul! Chiar și încetarea rugăciunii e păcat, că Dumnezeu a spus: „Fiţi sfinţi!” –, și eu de sfinţi fără rugăciune n-am auzit. Iar apostolul Pavel spunea să ne rugăm… „neîncetat”! Neîncetat, nu din când în când. În veacurile acelea nu erau nici preoţi, nici biserici, nici călugări: era doar o comunitate de creștini într-o lume păgână. Lor le spunea Apostolul să se roage neîncetat și îndemnul e bun și pentru voi, cei care n-aveţi vreme de rugăciune, că nici cei din timpurile apostolice nu știau câtă vreme de rugăciune mai au, pentru că erau tot timpul sub prigoană.

avva Julian (2)Boala sufletului

Acum s-o luăm și altfel: ne vom duce dincolo. Vom muri lumii acesteia: ne doare aici, ne doare dincolo… Și cum ne doare ceva alergăm la doctor și ne îngrijim trupurile noastre. Dar boala sufletului? De ea de ce nu ne grijim la fel? Se poate ca sufletul tău să fie bolnav și tu să nu știi de ce suferă. Când ţi se îmbolnăvește trupul, te duci la doctor după vindecare. Tot așa, când sufletul tău te doare, trebuie să cauţi alinare și vindecare la duhovnic. Să știţi că omul cu adevărat sănătos îl are totdeauna pe Dumnezeu în inima lui. În Evanghelia de la Luca, capitolul XVII cu 21, dacă aţi citit știţi că scrie acolo așa: „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”. Și tot așa găsim la I Corinteni III cu 16 un alt text care-l sprijină pe acesta: “Nu știţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?”. Vedeţi că apostolul Pavel pune semnul întrebării: oare chiar nu știţi că Dumnezeu locuiește în voi? Va să zică, trupul este templul Duhului Sfânt. De asta trupurile unor sfinţi nu putrezesc sau au bună mireasmă, pentru că în toată viaţa lor pământească aceștia au slăvit pe Dumnezeu în ei. Toată viaţa lor, s-au silit să se sfinţească.

Dragoste şi milă

Voi știţi că „Dumnezeu este iubire” – doar apostolul Ioan scrie și în prima sa epistolă că: „Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV, 8). Dar la Luca VI cu 36 scrie așa: „Fiţi milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv”. Iubirea și milostenia. Deci asta vrea să afle Dumnezeu în inima omului: iubire și milă. Iar dacă le află, atunci împărăţia Lui va fi într-acea inimă. Trebuie să se gândească fiecare: oare împărăţia lui Dumnezeu se află în mine? Am eu atâta dragoste și milă? Iar dacă așa stau lucrurile – și sigur stau așa, pentru că Dumnezeu nu minte –, atunci ar trebui să se întrebe omul: oare ce gânduri trebuie să iasă din mintea mea, dacă eu sunt templu al Duhului Sfânt? De aceea paza gândurilor e lucru mare în lupta cu potrivnicul. Însă răutatea n-ar putea ajunge la inimile voastre dacă ar fi pline de dragoste și milă, căci spune și Domnul: „Iubiţi pe vrăjmașii voștri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc și vă rugaţi pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (Matei V, 44).  Care răutate v-ar mai mâhni dacă v-aţi iubi vrăjmașii? Trebuie să mai știţi însă că la II Timotei III, 12 scrie că: „Toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi”. Deci trebuie să vă așteptaţi la necazuri și supărări dacă doriţi împărăţia lui Dumnezeu, iar pentru aceia care vă prigonesc, Mântuitorul spune să vă rugaţi.

Nedreptatea şi îndreptăţirea

Primul lucru care îmbolnăvește sufletul este îndreptăţirea. Omul greu poate suferi o „nedreptate” în pace și fără să-l urască pe cel care i-a pricinuit-o.

Sfântul Isaac Sirul spune că „cel ce poate să rabde o nedreptate și îi stă în putinţă s-o îndrepte a căpătat mângâiere de la Dumnezeu”…

De bună samă că așa este. Cum ar fi oare dacă, în loc să răspunzi cu ură la o nedreptate, i-ai zâmbi prietenos prigonitorului tău și te-ai ruga pentru el? Un bun creștin nu trebuie să aibă dușmani. Măcar cu voia și știinţa sa. Și nu numai din pricina sa: dacă știi că cineva își face pricină de poticnire din cauza ta, du-te și cere-i iertare – că de te vei mânia împotriva lui, vor fi doi oameni prinși de ură, dar, dacă te vei îndrepta cu dragoste către el, s-ar putea să-l câștigi și să dobândiţi pace amândoi. Dumnezeu a spus să iertaţi, că atunci veţi fi și voi iertaţi. Și cine n-ar avea nevoie de iertare? Și atunci pentru ce să te lipsești de ea și să-ţi faci singur dreptate – când știi că una mai bună o va face Dumnezeu, pentru că numai El cunoaște inimile oamenilor? Lasă Domnului dreptatea și răsplata, iar sufletul tău va găsi pacea în felul acesta.

avva Julian (5)Râvna pentru Dumnezeu

Iar dacă sufletul tău și-a găsit liniștea, caută de acuma să ai râvnă pentru Dumnezeu. Stai cât mai mult de vorbă cu El și păzește legile pe care ţi le-a dat, ca să dobândești viaţă veșnică. Stăruie în post și rugăciune, că „fără de Hristos nu putem face nimic”. De aceea, cât se poate, să păzim posturile pentru că, prin ele, pe noi ne păzim. Noi nu suntem omorâtori de trupuri, dar trebuie să le smerim și să le învăţăm cu postul și cu nevoinţa, ca să putem să ne vindecăm sufletele. Și nu putem face aceasta fără duhovnic. Când omul s-a dus la duhovnic și a plâns pentru păcatele sale, mărturisindu-le încă dinvremea prunciei lui, atunci acela devine un om sănătos sufletește. Iar dacă tu devii sănătos, nu te poate lăsa indiferent zbuciumul sufletesc al celorlalţi. Și din dragoste pentru aproapele tău, trebuie să încerci să-i salvezi sufletul. Trebuie însă să ai discernământ, căci Hristos a spus să „nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi” (Matei VII, 6). De-acum trebuie să fiţi și foarte înţelepţi – ca șerpii – ca să puteţi câștiga și alte suflete pentru Hristos și să se mântuiască.

Ai văzut pe aproapele tău, L-ai văzut pe Dumnezeu – zicea sfântul Clement Alexandrinul…

Da. Cum am spus eu mai -nainte despre chipul lui Dumnezeu în om. Sau cum ziceau Părinţii că „de la aproapele îţi vine mântuirea, dar și osânda”. Dacă ai venit la duhovnic și n-ai ascuns de el (și de Dumnezeu) nici un păcat și dacă ţii canoanele, te duci în rai. Dar trebuie să-ţi pară rău de greșelile tale, că altfel nu dobândești iertare de la Dumnezeu. Însă dacă rămâi în legătură cu duhovnicul și te silești să-i urmezi sfaturile, vei avea un suflet sănătos și râvnă pentru cele sfinte. Trebuie avut însă grijă să nu rămână păcate nespovedite, pentru că în lume, la bisericile de mir, taina pocăinţei este anevoie de împlinit. Asta pentru că sunt mulţi creștini, preoţi destul de puţini, iar duhovnici și mai puţini. Și-atunci duhovnicul nu mai are destul timp să cerceteze sufletul creștinului, iar acesta se poate întoarce acasă cu păcate (făcute din neștiinţă, de exemplu) nemărturisite. În vremurile de demult, oamenii aveau câte un carneţel în care-și notau căderile în păcat, pentru ca nu cumva să le uite la spovedanie, dar acuma, după ce a trecut și comunismul peste bieţii oameni, s-a pierdut de tot această deprindere sănătoasă…

Epitimii

Mi-aduc aminte că și avva Iustin Pârvu pomenea de obiceiul acesta. Să vă întreb ceva, părinte: oare ai voie să te mărturisești în timpul în care ești sub canon și ești oprit de la împărtășanie?

Bineînţeles. Dacă conștiinţa te apasă pentru vreun păcat pe care l-ai săvârșit, dă fuga repede la duhovnic și spovedește-te. Nu sta în păcat și, mai ales, nu-ţi amâna pocăinţa. Pentru că scrie la Apocalipsă, capitolul XXI cu 27, că „în cetate nu va intra nimic pângărit și nimeni care e dedat cu spurcăciunea și cu minciuna”!

Dar dacă te afli în aceeași situaţie, ai primit epitimie și se întâmplă să mori neîmpărtășit, mai-nainte de a-ţi isprăvi canonul? Ce se întâmplă cu sufletul acela?

Se mântuiește. Câtă vreme este sub canon și îl face, el este iertat de păcate. Dar… Am citit odată, demult, într-o gazetă „a satelor”, despre o maică din Basarabia care a căzut la pământ în timp ce se încălţa, s-a lovit și a rămas mai multe zile într-o stare de leșin –  ori poate comă. Oricum, de murit n-a murit, că inima îi bătea regulat. Când și-a revenit, a povestit la toată obștea cum s-a întâlnit cu fosta stareţă într-un loc minunat, iar aceasta i-a mărturisit că n-a fost dintru început acolo, dar că rugăciunile maicilor au adus-o în acea stare după șase săptămâni de la moartea ei. Stareţa aceea murise neîmpărtășită și numai rugăciunile obștii au adus-o într-acel loc binecuvântat.

Înseamnă că și cel care moare sub canon nu se duce chiar unde ar trebui să meargă: „la loc luminat… de unde a fugit toată durerea și-ntristarea”?

S-ar putea să ajungă acolo numai cu rugăciunile Bisericii. Ale celor rămași în viaţă. Eu am prins mulţi părinţi care înaintea morţii ne cereau: „Rugaţi-vă pentru mine!”. Poate să fie și așa. Dumnezeu știe. Dar omului sporit într-ale Duhului îi pare rău de orice suflet și ar voi ca toţi să meargă în rai și atunci se roagă pentru aproapele său ca pentru sine însuși (ba chiar mai mult!). Apostolul Iacov spune: „Rugaţi-vă unul pentru altul”, iar sfântul Pavel să ne „rugăm neîncetat”.

Cuvânt

Și un cuvânt de folos, părinte?…

Măi, drept sfat eu am să v-aduc aminte de cuvintele apostolului Iacov, „ruda Domnului”, care zicea că „prietenia lumii este dușmănie faţă de Dumnezeu. Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș lui Dumnezeu” (Iacov IV, 4). Depinde de voi ai cui prieteni vreţi să fiţi…

Pentru toate acestea și pentru încă multe altele pe care mi le-a spus mie avva Iulian, eu îndrăznesc să cred că el este unul dintre „cei desăvârșiţi, care nu vorbesc de la ei, ci grăiesc numai ce le dă Duhul”…

Text şi fotografii de George Crasnean
Sursa: Lumea monahilor nr. 85, iulie 2014

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

avva Julian

„Timpul meu este aşa de puţin, încât nu pot să-l pierd în altă parte”, interviu cu avva Petroniu Tănase (+ 2011), starețul Schitului românesc Prodromu

parintele-petroniu-prodromu-2004

A venit clipa îndelung aşteptată să ajungem la Schitul românesc Prodromu cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, aflat pe teritoriul Marii Lavre, cam la o oră distanţă de aceasta. În faţa pelerinului apare o imagine tulburătoare: un aşezământ monahal unic în felul lui pe tot cuprinsul Athonului, deoarece biserica şi chiliile sunt albe, iar cerul albastru le învăluie ca într-o apoteoză. Însăşi Maica Domnului a proorocit, că spre sfârşitul vremurilor”, se va ridica în acest loc numit Vigla – un locaş bine plăcut ei. Este chiar Schitul românesc Prodromu.

schitul-prodromuÎn zilele senine, navigatorii de pe Marea Egee văd de la mare distanţă muntele Athos şi această minune diafană a lui Dumnezeu. În sfânta biserică se află comoara cea mai de preţ a schitului: sfânta icoană a Maicii Domnului, „Prodromiţa”. Pe icoană se găsesc multe lănţişoare şi cruciuliţe, lăsate de credincioşi drept recunoştinţă pentru ajutorul primit. După câteva zile de slujbe în limba greacă (o limbă liturgică perfectă), când auzim slujba în binecuvântata limbă românească, parcă am ajuns acasă.

În biserică se desluşeşte, aproape de altar, silueta părintelui Petroniu, stareţul, stând gânditor şi smerit, cu capul uşor aplecat. Părinţii sunt plini de iubire, ascultători de Dumnezeu şi foarte primitori. Prin mila Preacuratei, am ajuns la schit chiar de ziua cinstirii Maicii Domnului Prodromiţa şi suntem adânc impresionaţi de mulţimea de închinători care au venit s-o cinstească pe Stăpâna lumii.

Grădina Maicii Domnului” e loc prin excelenţă sfinţitor, dar aici se poate vedea că şi „omul sfinţeşte locul”. Ne-am reîntâlnit cu părintele Petroniu Tănase, în vârstă de 92 de ani. La această vârstă, Cuvioşia sa poate încă sluji ca preot o priveghere de toată noaptea. A intrat din 1930 în viaţa monahală, iar din 1978 s-a retras în Sfântul Munte, la Prodromu, unde din 1985 este stareţ1. Răspunde cu răbdare şi smerenie la întrebările pelerinilor.

Vă rugăm, Părinte, să ne vorbiţi despre prezenţa vie şi minunată a sfintei icoane Prodromiţa, în acest sfânt lăcaş.

Această sfântă icoană a Maicii Domnului se află de aproape un veac şi jumătate în Sfântul Munte Athos, la Schitul românesc Prodromu, de unde şi-a luat numele de Prodromiţa. Este una din puţinele icoane din Ortodoxie „nefăcută-de-mână”, pictată în chip minunat. În cazul icoanei noastre minunea s-a petrecut în 1863. Ctitorii Schitului Prodromu, monahii Nifon şi Nectarie, dorind să aibă în noua lor ctitorie o icoană frumoasă a Maicii Domnului, aşa cum au toate mănăstirile din Sfântul Munte, au găsit un pictor priceput şi evlavios din oraşul Iaşi, pe nume Iordache Nicolau, căruia i-au comandat icoana cu înţelegerea ca aceasta să fie pictată potrivit rânduielii Sfintei Biserici Ortodoxe, „cu rugăciune şi post”. În timpul pictării, să citească zilnic Acatistul Maicii Domnului şi masa să o servească după încetarea lucrului din acea zi.

Maica-Domnului-ProdromitaCu această rânduială, pictorul s-a apucat îndată de lucru cu bun rezultat, dar când a ajuns să picteze Sfintele Feţe a Maicii Domnului şi a Domnului Hristos, nu reuşea deloc să le picteze după cuviinţă. Mâhnit, pictorul a întrerupt lucrul, a acoperit cu o pânză icoana, a încuiat atelierul şi s-a încuiat în camera lui, unde s-a rugat fierbinte Maicii Domnului ca să-i ajute să desăvârşească Sfânta Icoană. A doua zi, dorind să înceapă din nou lucrul, pictorul a intrat în atelier, a aprins candela la Maica Domnului şi făcând metanii înaintea Icoanei, a dat la o parte pânza şi, minune, Icoana era terminată şi frumos pictată, aşa cum se vede şi astăzi. În urma acestei minuni, icoana a fost dusă cu deosebită cinste la Sfântul Munte Athos, iar în timpul trans-portării ea a săvârşit mai multe minuni, continuând să fie făcătoare de minuni până în ziua de astăzi.

Ştim că există un Acatist al icoanei Prodromiţa.

Aici la Sfântul Munte nu există multe acatiste. În ţară ştiu că sunt multe acatiste şi apar într-una. În muntele Athos, există numai vechiul acatist al Bunei Vestiri, compus de Sfântul Cosma Melodul. Unii spun că nu e compus de el, ci e născut din evlavia poporului.

S-au mai petrecut întâmplări minunate la Prodromu?

Minuni se petrec necontenit şi pretutindeni, numai că nu avem noi ochi să le vedem. O minune e şi cea a venirii şi a petrecerii noastre aici. În anul 1976, când am venit la Prodromu, erau vreo 7-8 bătrâni bolnavi, doar doi erau mai sănătoşi. În 1963 fusese sărbătoarea Mileniul Sfântului Munte Athos; venise patriarhul Atenagora şi patriarhul Iustinian, care a aflat că aici situaţia nu era de loc încurajatoare, fiind sărăcie mare. Când am venit noi, un grup de 5 inşi, ne-a întâmpinat un părinte de la Chilia Colciu, părintele Ioan care ne-a spus: „nu vă duceţi la Prodromu, că acolo nu e nici de mâncare”.

Mai târziu, un scriitor, care fusese aici în 1963, mi-a trimis din ţară o pagină dintr-o carte despre Sfântul Munte Athos, cu minunea de la Prodromu. Venind el la Prodromu, de departe schitul i s-a părut frumos, cu mulţi chiparoşi, dar de aproape era părăginit şi ploua în biserică. A întrebat pe un călugăr din schit dacă la Prodromu e ceva care să facă minuni, aşa cum se află la toate mănăstirile din Athos: icoane făcătoare de minuni, sfinte moaşte, etc. „Avem şi noi o icoană care face minuni”, a răspuns monahul. „Şi ce minuni a făcut?”, întrebă curios călătorul. „Oare nu-i aceasta o minune, i-a răspuns monahul, că noi aici suntem 19 călugări, că nu avem nimic şi totuşi nu murim de foame?” pr. cleopa, leonida plamadeala, pr. petroniu, anii 60

În ultimii ani, această minune se petrece tot timpul la Prodromu. S-au cheltuit sute de milioane de drahme, făcându-se din nou acoperişurile putrede şi lăsate în jos. S-a folosit o pădure întreagă de lemn de castan care se vinde, aici, la kilogram, ca să repare acoperişurile. S-au folosit sute de bârne, care costau mult. Nu aveam niciun ban, cu toate acestea s-au început lucrările, au venit bani de ici, de colo şi nu ştiu cum s-au făcut lucrările acestea, schitul neavând niciun venit propriu. Aceasta-i o minune. Lucrul s-a făcut cu ajutoarele venite din diverse părţi, cu călugării care se pricep şi lucrează în atelierul de tâmplărie şi în atelierul de pictură. Nu s-au terminat lucrările, mai sunt atâtea de făcut, dar principalul s-a făcut. Vreo 20 de ani s-a lucrat mereu. Multe lucrări sunt făcute chiar de călugări, uşi, ferestre, şi altele, sunt făcute în atelierul de tâmplărie, dar şi tencuieli exterioare şi interioare la biserică. Biserica trebuia consolidată şi turlele erau crăpate, gata să cadă.

Pictura este cea originală?

Pictura s-a refăcut cu meşteri veniţi din ţară: pictorii Carp Vasile şi Chiriac Ion, dar au lucrat alături de ei şi părinţi din Schit. O parte din vechea pictură, care era mai bine conservată, a fost restaurată, iar partea de nord, mai stricată, s-a făcut din nou. Vreo doi ani de zile a durat refacerea picturii.

Se pot observa diferenţe între specificul Ortodoxiei greceşti şi celei româneşti?

Sigur că există. Fiecare popor are sensibilitatea lui. Poporul român este situat într-o zonă continentală, poporul grec într-una maritimă. Grecii socoteau Vlahia raiul pe pământ, datorită abundenţei ei mari. În Grecia, subsolul este sărac, deasupra sunt puţine bogăţii naturale, încât poporul a trebuit, încă din Antichitate, să navigheze şi să înfiinţeze colonii greceşti până la Ierusalim. Duceau în corăbii măsline, amfore cu vin şi untdelemn şi aduceau ce aveau nevoie. De aceea, timp de vreo 500 de ani Ţările române au dăruit spre folosinţă o cincime din teritoriul lor mănăstirilor din Sfântul Munte şi Patriarhiilor Ortodoxe, pentru ajutorarea Bisericii şi a monahismului lor. Cu veniturile produse, aici s-au ridicat şi şcoli şi s-au făcut multe alte lucruri. Domnitorul Cuza a secularizat averile mănăstirilor şi a dat pământul înapoi ţării.

În zilele noastre a scăzut evlavia poporului român?

A scăzut şi din întâlnirea cu Occidentul. Din acest contact, românii s-au păgubit mereu. Prima pagubă a fost cea din vremea lui Kogălniceanu, când tineretul a făcut studii în Occident. Aceştia au suferit influenţele Revoluţiei franceze, ateismul, răzvrătirea şi necredinţa cultivate de aceasta, şi au început să aibă atitudine necuviincioasă, nerespectuoasă faţă de Biserică. Poporul român, ţăranul, şi-a păstrat evlavia faţă de Biserică. De aici s-a pornit deodată o spărtură. Intelectualitatea nu mai era alături de poporul credincios, ea avea o viziune şi poporul simplu alta.

Cei 50 de ani de comunism au produs o distrugere în bună măsură a satului românesc, care era sursă de evlavie şi de rezistenţă spirituală.

Pe de o parte, intelectualitatea murdărită în Occident a cultivat o atitudine urâtă, necreştină, neevlavioasă, care a influenţat şi poporul simplu, prin copii lor duşi la studii. Din păcate, această atitudine se propagă şi acum prin influenţa directă a noii stăpâniri, care vrea să facă parte din Uniunea Europeană, lepădată de credinţa în Dumnezeu şi voit militant ateistă. Aceasta consideră creştinismul şi viaţa creştină ca fiind una retrogradă, înapoiată, care nu se împacă cu principiile ei civilizatoare.

Aici se vede direct lucrarea diavolească, lupta împotriva lui Dumnezeu, până într-acolo încât diavolul nu e mulţumit că omul nu ascultă pe Dumnezeu, vrea să-l vadă convins până în adâncul sufletului, ca să fie sigur că e sub stăpânirea sa. Aşa a fost cazul lui Iuda. L-a îndemnat vrăşmaşul să-l vândă pe bani pe Mântuitorul, s-a dus obraznic, L-a sărutat şi L-au prins. Pe urmă s-a căit, dar căinţa lui n-a fost adevărată, iar vrăşmaşul n-a pierdut ocazia să-l convingă să se spânzure. Prin sinucidere, vrăjmaşul a fost sigur că e al lui. A murit făcând voia vrăjmaşului.

Aşa este şi acum. Vrăjmaşul îndeamnă pe om să facă rău, dar nu e mulţumit numai cu atât, ci doreşte ca omul să se murdărească în adâncul sufletului, să ajungă până la sinucidere, ca să fie sigur că e în ghearele lui şi că sigur nu-i scapă. Îl învaţă să facă greşeli, să facă păcate care pe om nu-l satisfac. Omul le face cu intenţia ca să-şi împlinească plăcerile, să fie fericit, dar această fericire prin satisfacerea păcatelor nu-i mulţumeşte sufletul.

Un profesor de filosofie din Occident, care a fost pe aici spunea: „Occidentul şi-a pus toată nădejdea în civilizaţie, în traiul bun, în confort, în tehnică, iar acum constată că acestea nu-l satisfac. Nu e mulţumit să aibă bogăţii, sufleteşte nu e împăcat, suferă, are nevoie de altceva, şi în această suferinţă filosoful vedea o posibilitate de schimbare a Occidentului; să se întoarcă ca fiul risipitor, care, dacă îşi dă seama de răul făcut şi de care suferă, se întoarce la casa părintească. Dacă nu se trezeşte, ajunge la sinucidere”. În lume s-au înmulţit enorm sinuciderile.

Pilda fiului risipitor este mereu actuală, pentru că, de fapt, e povestea multor oameni.

Dacă nu se trezesc, păţesc ca Iuda. Petru s-a trezit şi i-a părut rău, a plâns cu amar, s-a căit şi Dumnezeu l-a repus în drepturile lui, deşi făcuse acelaşi mare păcat. Se lepădaseră amândoi de Hristos.

Care este menirea Bisericii?

Învăţătura Bisericii trebuie bine ştiută pentru ca omul să trăiască creştineşte. Dacă n-o ştie, se rătăceşte. Cu ajutorul Bisericii, tot creştinul poate ajunge din putere în putere, să se sfinţească, până la măsura unirii cu Hristos. Dar el trebuie să ştie învăţătura dreaptă a Bisericii şi să o trăiască personal, practic, nu doar teoretic. Aceasta e lucrarea cea mare a Bisericii.

Ce credeţi că ar trebui să facă Biserica spre a fi mai activă?

Biserica e făcută să facă ceea ce trebuie să facă. Dacă nu face şi închide ochii, vrăjmaşul lucrează cu putere. Poate aţi citit pastorala de Paşti a Î.P.S. Bartolomeu de la Cluj, în care spune că, de o bucată de vreme, s-a instaurat un duh perfid care răstoarnă valorile şi perverteşte limbajul:

Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna de-vine adevăr, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia se cheamă orientare comportamentală, cuvinte nobile precum prietenie, prieten se degradează în conotaţii dubioase, pervertirea tineretului se intitulează program de sănătate anti SIDA, destrămarea familiei se numeşte planificare familială, crimele ingineriei genetice se fac în numele vindecărilor miraculoase, prostituţia se legitimează prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclamă de meditaţia transcedentală, sărăcirea spiritului e ascunsă sub numele de globalizare, invadarea unei ţări se numeşte război preventiv, terorismul îşi reclamă valenţe divine, înfeudarea economică se numeşte credit bancar, pomana politică devine act de caritate. Şi multe altele.

Ştim foarte bine ce trebuie să facem, devreme ce mărturisim, credem în Dumnezeu, şi devreme ce ştim că am prăznuit Învierea, Înălţarea, Pogorârea Duhului Sfânt. Toate aceste lucruri ne spun şi ele câte ceva din iconomia mântuirii, nu suntem cu ochii legaţi. Însă s-a împuţinat credinţa simplă şi mântuitoare a Sfinţilor din primele veacuri, care au dărâmat cu ea păgânismul. S-a diluat credinţa, nu se mai crede simplu şi aprins în învăţătura sfântă; nu mai vedem credinţa ca dumnezeiască şi infailibilă, ci o corectăm cu nişte învăţături lumeşti, ale înţelepţilor lumii de azi. Chiar aşa zişii teologi vorbesc de multe ori din prisosul inimii lor, nu din inspiraţia şi sălăşluirea Duhului Sfânt în ei printr-o viaţă autentică creştină plină de rugăciune necontenită. Uniunea Europeană promite membrilor ei fericirea pământească, însă Dumnezeu, Creatorul pământului, de care depinde această fericire pământească, a spus: fără Mine nu puteţi face nimic.

E o mare amăgire a celor ce conduc popoarele fără Dumnezeu. Credinţa noastră este slăbită şi asurzită de aceste chemări la fericiri neadevărate şi, de aceea, poporul nu mai crede cu tărie în învăţăturile dumnezeieşti. Doar omul simplu, care ştie că cuvântul dumnezeiesc este sfânt, le crede.

. Vorbiţi-ne mai pe larg despre rugăciunea necontenită.

avva Petroniu Tanasa (6)Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea „respiraţia sufletului”. Aşa cum trupul nu poate trăi fără aer, ci trebuie să respire mereu, tot aşa şi sufletul nu poate trăi, o clipă, fără legătura cu Dumnezeu, ci trebuie să stea neîntrerupt în legătură cu El, să se roage necontenit. De aceea, Sfântul Pavel îi îndeamnă pe tesaloniceni şi, prin ei, pe toţi creştinii: „Rugaţi-vă, necontenit!” De-a lungul veacurilor, creştinii s-au străduit să împlinească porunca Apostolului. Şi fiindcă lucrul nu e prea simplu, Părinţii Bisericii i-au învăţat cum să se roage necontenit.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune, evocând convorbirea unui frate cu părintele lui duhovnicesc: Şi zise fratele: „Cum poate mintea să se roage necontenit? Căci cântând şi citind, întâlnindu-ne mai mulţi şi slujind, o tragem spre multe gânduri şi vederi”. Şi răspunse bătrânul: „Dumnezeiasca Scriptură nu porunceşte nimic din cele cu neputinţă, căci şi Apostolul cânta, citea şi slujea şi totuşi se ruga neîncetat. Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor, a atârna pururi cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi ţi s-ar întâmpla”. Rugăciunea adevărată, necontenită constă mai ales în această „atârnare continuă a nădejdii sufletului în Dumnezeu, nu în multa vorbă.

Prin această rugăciune plină de nădejde simplă se împlineşte şi credinţa adevărată în Dumnezeu. Aflându-se în această dispoziţie, Apostolul Pavel zicea: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea?” şi „sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii. Sau: „În toate obijduiţi, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi, dar nu năpăstuiţi, trântiţi jos, dar nu nimiciţi. Totdeauna purtăm în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor. În această stare, Apostolul se ruga neîncetat, căci în tot ceea ce făcea şi i se întâmpla, el atârna cu nădejdea de Dumnezeu.

Sfântul Vasile cel Mare, în Omiliile şi Cuvântările sale, ne învaţă cum putem ajunge la rugăciunea necontenită: „Rugăciunea este o cerere făcută lui Dumnezeu de credincioşi pentru dobândirea unui bine. Nu e nevoie negreşit ca cererea să se facă numai prin cuvinte, şi nici nu socotesc că Dumnezeu are trebuinţă să-I amintim prin cuvinte de dorinţele noastre, pentru că El ştie cele ce ne sunt de folos, chiar dacă noi nu-I cerem”.

Nu trebuie să facem rugăciunile rostind silabele cuvintelor, ci mai bine împlinind puterea rugăciunii prin libera voinţă a sufletului nostru şi prin fapte de virtute, care să se întindă pe tot cursul vieţii noastre. „Ori de mâncaţi, spune apostolul, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi. Când te aşezi la masă, roagă-te; când iei pâinea să o mănânci, înalţă mulţumiri către Cel Ce ţi-a dat-o; când întăreşti cu vin slăbiciunea trupului, adu-ţi aminte de Cel Ce ţi-a dat darul spre veselia inimii şi mângâierea bolilor. Când te-ai săturat, să nu uiţi de Binefăcătorul tău; când îţi pui cămaşa, mulţumeşte Celui Ce ţi-a dat-o, când te îmbraci cu haina, să ţi se mărească dragostea către Dumnezeu, Care ne-a dăruit îmbrăcăminte potrivită, pentru iarnă şi pentru vară, îmbrăcăminte care ne păstrează şi viaţa, dar ne acoperă şi ruşinea.

A trecut ziua, să mulţumim Celui Ce ne-a dăruit soarele spre slujba lucrurilor celor din timpul zilei, Celui Ce ne-a dat focul ca să lumineze noaptea şi să slujească celorlalte nevoi ale vieţii. Noaptea să-ţi dea alte pricini de rugăciune. Când ridici ochii la cer şi priveşti frumuseţea stelelor, roagă-te Stăpânului celor văzute şi închină-te lui Dumnezeu, prea bunul meşter al universului, Care a făcut pe toate cu înţelepciune. Când vezi că toate vieţuitoarele sunt cuprinse de somn, închină-te iarăşi Celui Ce ne-a slobozit, fără voia noastră, să încetăm lucrul datorită somnului, şi, prin puţină odihnă să ne reînnoim puterile de muncă.

Să nu-ţi fie întreaga noapte sortită somnului şi nici să accepţi să-ţi faci nefolositoare jumătatea din viaţă, lăsându-te în voia somnului, ci împarte-ţi timpul nopţii între somn şi rugăciune. Chiar şi visurile să-ţi dea prilej de gândire cu privire la credinţă. De cele mai multe ori închipuirile din vis sunt ecouri ale preocupărilor din timpul zilei. Ce preocupări avem ziua, pe acelea le avem şi în vis. Aşa făcând „te vei ruga neîncetat”. Nu-ţi faci rugăciunea cu cuvinte, dar unindu-te tot timpul vieţii tale cu Dumnezeu prin purtarea ta, viaţa ta va fi o rugăciune continuă şi neîntreruptă».

Spuneţi-ne despre rugăciunea neîncetată, săvârşită prin formula „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

Aceasta este rugăciunea isihastă sau pustnicească, pentru că, în chip deosebit, cu repetarea ei s-au îndeletnicit monahii care s-au lepădat şi au fugit de lume, pentru a se afla necontenit în legătură cu Dumnezeu prin rugăciune. În acest scop, ei au găsit o rugăciune simplă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Fiecare monah, când intră în cinul monahicesc primeşte poruncă să o rostească neîncetat, primind pentru aceasta metaniile, cu care trebuie să o rostească.

Însă în viaţa de mănăstire, monahii mai au şi viaţa liturgică, slujbele bisericeşti zilnice şi activităţile pentru buna chivernisire a obştii, de aceea rugăciunea necontenită desăvârşită a rămas în seama pustnicilor retraşi în viaţa singuratică, de simplitate şi osteneală, îndeletnicirea lor principală fiind rugăciunea neîncetată. Practicând această rugăciune, pustnicii au întâlnit unele obstacole nu uşor de trecut şi, de aceea, unii părinţi sporiţi în rugăciune au găsit un meşteşug duhovnicesc, o metodă, pentru a birui aceste obstacole.

metanier-athosÎn Filocalie găsim mai multe astfel de metode: a Sfântului Nichifor Pustnicul, a Sfântului Grigore Sinaitul, a Sfântului Simeon Noul Teolog. Cine vrea să se îndeletnicească cu rugăciunea necontenită, trebuie mai întâi să-şi agonisească aşezarea sa lăuntrică: să aibă conştiinţa curată faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de lucruri. Faţă de Dumnezeu să nu facă nimic din cele ce nu plac lui Dumnezeu; faţă de aproapele, supraveghindu-se ca cele ce el le urăşte, să nu le facă altuia; faţă de lucrurile materiale, înfrânându-se de la toate: hrană, băutură, îmbrăcăminte, afară de ceea ce e de trebuinţă. Pe toate să le faci ca înaintea lui Dumnezeu şi apoi să mai adaugi nepătimirea, adică să fii slobod de toată patima. Numai după ce ai agonisit cele de mai sus, să te apuci de rugăciunea neîncetată.

Practicarea rugăciunii neîncetate nu este un lucru prea uşor nici chiar pentru pustnici, cu atât mai mult pentru omul din lume. Şi omul din lume se poate ruga cu rugăciunea pustnicească: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Dar, prin aceasta nu înseamnă că el a devenit pustnic, isihast, sau că isihasmul a coborât în lume, că ar fi calea cea mai uşoară pentru lumea de astăzi, aşa cum au spus unii. Se roagă şi creştinii din lume cu rugăciunea pustnicească, dar în măsura posibilităţilor din lume şi cu rezultatul corespunzător. În această privinţă, în lumea duhovnicească circulă acest cuvânt: „Cele mari pentru cei mici nu sunt şi mari, iar cele mici pentru cei mari nu sunt mici”. Înţelesul este evident. Rugăciunea isihastă este simplă, scurtă, dar pentru pustnici nu este mică şi, invers, rugăciunea pustnicească nu e mare pentru pustnici, ci este mică pentru omul din lume.

Cum putem avea conştiinţa împăcată faţă de lucruri?

Dumnezeu a creat lucrurile şi fără de ele nu putem trăi. Unele sunt pentru hrană, altele pentru alte trebuinţe. Toată viaţa ne folosim de lucruri, dar ele au fost făcute nu numai pentru folos trupesc, ci şi sufletesc. Lucrurile au un limbaj propriu şi dacă îl înţelegem învăţăm cum să trăim corect duhovniceşte. Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia a III-a, explică pe larg cum trebuie înţeles acest lucru. A făcut Dumnezeu pe om cu trebuinţă de mâncare, deşi putea să-l facă să nu aibă nevoie de ea. Dumnezeu l-a făcut pe om ca să trăiască din lucrurile inferioare, ca să înţeleagă că nu este o fiinţă autonomă, nu trăieşte prin sine însăşi. Nu el s-a făcut, pentru că trăieşte cu lucrurile inferioare lui. Atunci trebuinţa de mâncare trupească îl face să se smerească şi să vadă că el nu este aşa cum socotea Lucifer, pe care mândria l-a făcut să creadă că se poate urca, prin el însuşi în cer, ca să fie mai sus decât Dumnezeu. Omul nu este numai trup, ci şi suflet şi precum trupul are nevoie de mâncare, aşa şi sufletul are nevoie de Dumnezeu şi trebuie să se îngrijească de hrana sa duhovnicească.

Mâncarea sufletului e rugăciunea, este cugetare dumnezeiască. Pentru că aşa cum omul nu poate trăi fără aer şi mâncare pentru trup, la fel nu poate trăi fără de cele dumnezeieşti pentru suflet. Trebuie să fie mereu în legătură cu Dumnezeu printr-o rugăciune necontenită. L-a făcut Dumnezeu cu un rost oarecare. Dacă înţelegem de ce l-a făcut Dumnezeu aşa, învăţăm cum să ducem viaţa spirituală. Nevăzând şi partea duhovnicească, omul a oropsit natura. Nu a folosit-o cum trebuie, a abuzat de ea, de drepturile pe care le are asupra ei, iar acum natura se răzbună. Neavând înţelegerea dreaptă, a folosit-o abuziv numai pentru trup şi atunci toate greşelile se sparg în capul omului.

Permanent, omul trebuie să fie în rânduială cu folosirea cumpătată a hranei, a lucrurilor. De pildă: televizorul nu-i foloseşte omului, că nu este o trebuinţă a omului. Dacă de două mii de ani n-a avut televizor şi a trăit fără el, înseamnă că nu este o trebuinţă adevărată, ci una inventată, falsă. O trebuinţă este să-mi acopăr trupul, dar mi-l acopăr cu o haină simplă, nu cu una făcută din mătase foarte scumpă. E foarte importantă cumpătarea. Folosesc una mai ieftină, pentru că alerg mai puţin, cheltuiesc mai puţin, şi astfel rămâne cât mai mult timp pentru cele duhovniceşti. Oamenii care trăiesc cu cumpătare sunt mai sănătoşi decât cei care trăiesc în îmbuibare.

Cum putem scăpa de patimi?

Nepătimirea este lucrul cel mai important şi cel mai greu de realizat, spun Sfinţii Părinţi. Omul nu poate să cultive în grădină, dacă n-a săpat şi dacă n-a îngrăşat pământul. Dacă sunt bolovani şi rădăcini, trebuiesc mai întâi înlăturate ca să poţi cultiva ceva. Tot aşa este şi cu virtutea. Omul trebuie să se cureţe de păcate, ca să poată sădi virtuţile, ca să se poată ruga, să aibă dragoste de aproapele şi celelalte. Dacă e împătimit, nu poate face acestea. Trebuie să înlăture păcatele grosiere care îl fac prizonier nesimţirii spirituale. Sfinţii Părinţi spun că virtuţile se sădesc în pământul inimii sau în suflet, după ce acesta este subţiat sau sensibilizat prin lepădarea de lucrurile lumeşti deşarte, prin răbdarea ostenelilor şi a necazurilor, prin rugăciune şi viaţă curată.

Omul vrea să fie şi una şi alta, să fie şi bogat, în lux şi strălucire, dar să dobândească şi mântuirea şi slava lui Hristos. Să fie lipit de lucrurile lumii şi împreună cu Dumnezeu. Ori aceasta e imposibil. E în duşmănie cu cineva şi vrea după aceea să se roage cu rugăciunea minţii. În viaţa noastră, suntem foarte străini de viaţa adevărată. În primele veacuri creştine era cu totul altfel. Creştinii de atunci au înţeles chemarea la viaţa duhovnicească şi s-au lepădat de strălucirea şi slava lumii, pentru a dobândi slava veşnică a lui Hristos. Acum omul se lasă prins de vrăjmaşul, care îl momeşte cu lucruri deşarte lumeşti; nu vrea să se lase de păcatele care-l fac sclav şi dependent de această lume înrobită materiei; vrea să aibă o viaţă fericită prin ea, prin materie, ceea ce e un lucru imposibil, pentru că omul e o fiinţă spirituală şi nu-şi poate afla fericirea şi împlinirea decât prin Dumnezeu, Care l-a creat.

Cum trebui să fie viaţa creştinului în Hristos?

Dacă omul e tot timpul cu gândul la porunca iubirii lăsată de Hristos: „Poruncă nouă vă las, să vă iubiţi unul pe altul”, atunci viaţa sa devine viaţa lui Hristos; dacă pe toate le face cu binecuvântarea lui Dumnezeu, cu darul Lui şi vede în toate lucrurile darul lui Dumnezeu, atunci iese din împătimirea de lume şi intră în iubirea lui Hristos. Viaţa adevărată e iubire, iar nu împătimire, care este o iubire bolnavă. Viaţa creştină e întoarcerea omului la adevărata sa sănătate, pe care o simte ca bucurie, ca o revărsare de viaţă, pentru că Hristos se revarsă în acel om ca să trăiască în el.

Pentru a-ţi dărui voinţa lui Hristos şi ca viaţa lui Hristos să fie în tine în fiecare zi trebuie să te supui rânduielilor ascetice ale Bisericii, care fac sufletul sensibil şi capabil ca să intre în comuniune cu Hristos. Postul, rugăciunea, smerenia, acestea sunt uneltele de care se folosesc Cuvioşii Părinţi. Pe acestea le avem fără cheltuială, dimpotrivă cu bucuria pe care o aduce sufletului comuniunea cu Hristos. Stăpânind trupul, punând mintea stăpână peste pornirile păcătoase ale trupului te-ai despătimit, te-ai făcut locaş al Sfântului Duh, punând stăpân pe cel mai bun peste cel mai rău. Astfel ajungi la înduhovnicirea la care au ajuns şi sfinţii, făcând să crească omul lăuntric din putere în putere până la măsura dumnezeirii lui Hristos.

Acesta este idealul, o viaţă creştină şi dacă vrei una veşnică. Trebuie să pui trupul la respect, să-l subţiezi prin asceză şi să-l înduhovniceşti. Astfel împlineşti adevăratul scop al vieţii: dobândirea şi sălăşluirea deplină a Duhului Sfânt în sufletul şi în trupul omului, care e adevărata viaţă creştină. Binele acesta, la care e chemat omul, nu e nici datorie, nici constrângere, ci este interesul lui să-l facă.

Dumnezeu ne cheamă: „Fiţi sfinţi!” Pentru aceasta l-a făcut pe om, ca să ne împărtăşim din Duhul lui şi astfel să ne sfinţim. Aceasta este raţiunea existenţei omului pe pământ, să se sfinţească şi să intre în sfinţenia desăvârşită, în sănătatea adevărată a vieţii lui. Viaţa creştină trebuie să fie o continuă pregătire pentru aceasta, nu numai o robie chinuitoare pentru mâncare şi băutură, cum e viaţa lumii de azi.

Cum putem trăi o zi în sfinţenie după un program de viaţă duhovnicească, cum putem spori credinţa şi iubirea în această lume plină de ură şi fără iubire faţă de semeni?

Program de viaţă duhovnicească? Iubirea nu se face cu program. Sfântul Vasile cel Mare spune că omul duhovnicesc nu-şi programează gândul, ci se îngrijeşte de suflet permanent; e neîmpătimit tot timpul de cele pământeşti şi alipit tot timpul cu sufletul de cele duhovniceşti şi dumnezeieşti. Iubirea e continuă, pentru că e veşnică şi de aceea nu se face cu program, ci în mod firesc pune rânduială în toată viaţa omul. Dacă este vorba de program, atunci el se rezumă în cuvintele apostolului: „Rugaţi-vă neîncetat!” Iubirea este adevărata natură a sufletului nostru, iar rugăciunea e modul de dobândire a ei şi programul continuu de viaţă al creştinului. Fără formule! Cel care crede, sporeşte credinţa, care vine de la Dumnezeu pentru că îşi deschide sufletul spre comorile duhovniceşti, aflate în Dumnezeu.

prodromou si prodromitaCea mai mare poruncă este să Îl iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele ca pe tine însuţi, cele două feţe ale aceleiaşi monede. Dum-nezeu dă aceeaşi valoare iubirii de El şi de aproapele. Omul e chipul lui Dumnezeu şi are o mare valoare. Părinţii spun: „Ai văzut un om, ai văzut pe Dumnezeu”. Omul poartă chipul lui Dumnezeu. Dacă simţi că Dumnezeu s-a îndepărtat de tine, atunci trebuie să înţelegi că eul tău s-a îndepărtat, s-a înstrăinat de el însuşi şi trebuie să se readune din risipire printr-o închinare şi o evlavie mai fierbinte. Chiar şi în încercările venite cu îngăduinţa lui Dumnezeu, când simţim că harul s-a îndepărtat de noi, tot prin aprinderea râvnei şi a credinţei putem să-l redobândim pe Dumnezeu în suflet.

Pe măsură ce credinţa în Dumnezeu slăbeşte, omul îşi pierde valoarea. Dacă credinţa se întăreşte în suflet, omul se înnobilează prin unitatea lăuntrică pe care i-o dă credinţa. Acum mulţi nu mai cred în nimic, nici măcar în ei şi nici în om. Dacă omul dă randament şi produce bani este bun, dacă nu e rău. E un utilitarism, în care omul este transformat în obiect al muncii şi al consumului, consumându-se pe sine însuşi. Apostolii spun că nu iubeşti pe Dumnezeu dacă nu-ţi iubeşti aproapele. Dacă pe aproapele, pe care-l vezi nu-l iubeşti, cum să-l iubeşti pe Dumnezeu pe care nu-l vezi? Probabil de aceea cei ce conduc lumea l-au transformat pe om într-un obiect, pentru că în idolatria lor pentru ban nu reuşesc să-l iubească pe Dumnezeu, în locul Căruia se cred stăpâni ai lumii şi peste destinul omului.

Părinte, vorbiţi-ne despre unitatea lăuntrică pe care i-o dă omului credinţa şi evlavia.

La modul general, Apostolul spune că omul ieşit bun din mâna Creatorului, după cădere e înclinat spre rău. Deci trebuie să ducă o luptă împotriva acestei înclinări, s-o dirijeze spre bine ca s-o vindece. Deşi răscumpăraţi şi mântuiţi de Hristos, nu suntem în starea paradi-siacă, unde nu exista răul şi omul nu era înclinat spre rău. După cum spun Sfinţii Părinţi, omul are „firea povârnită”, este căzut cu firea, având mintea oarbă şi voinţa slăbită. Acestea îl călăuzesc şi îl împing spre rău, spre care îl momeşte vrăjmaşul nevăzut, aşa cum a făcut-o şi în rai. Cel rău tot timpul îl momeşte, iar omul trebuie să lupte permanent. De aceea Sfântul Pavel ne îndeamnă „să ne încingem cu virtutea dreptăţii, cu pavăza credinţei, prin care ochiul minţii vede de înainte aceste momeli, să ne îmbrăcăm cu toate armele luptei împotriva răului (Efeseni 6,14-17), cu toată platoşa dreptăţii, pentru a se exersa şi a îmbrăca toate virtuţile şi voinţa lui Dumnezeu. Viaţa creştină este o viaţă de luptă permanentă; ca să meargă bine, omul trebuie să biruiască această înclinare a firii căzute şi să se străduiască să meargă pe calea cea bună, adevărată.

Însă, Părinte, există situaţii în care omul e biruit, chiar omul duhovnicesc cade în ispită.

Acestea nu sunt la întâmplare. Dacă pe toate le ştie Dumnezeu, El le îngăduie cu rost, încât nu trebuie socotite o fatalitate. A făcut ceva pentru care i s-a dat acest lucru, iar dacă nu a greşit nimic, trebuie să înţeleagă căderea momentană ca un prilej de a se ridica mai sus, de a se mobiliza după această cădere pentru a se înălţa mai mult în har. Oricum, cel care a căzut nu a avut cu adevărat starea de trezvie. Ştim multe lucruri bune, suntem creştini, auzim Sfânta Evanghelie, însă credinţa noastră a slăbit, pentru că ne mănâncă păsările cerului sămânţa cuvântului credinţei, semănată de Hristos, şi atunci nu mai avem în noi sănătoase puterile fireşti pentru a împlini binele.

Pământul inimii devine neroditor şi sterp. Dumnezeu este la îndemână, e aproape de fiecare dintre noi, aşa cum spune şi Sfântul Apostol Pavel, însă nu ne folosim de harul Său datorită risipirii, compromisurilor pe care le facem, datorită televiziunii, datorită intrării în asociaţii şi organizaţii fără de Dumnezeu. Omul trebuie să se trezească, să meargă pe calea cea bună şi sfântă, şi să împlinească învăţătura dumnezeiască a Bisericii care n-are nevoie de corectare, căci înţelepciunea lumii e ca o cârpă lepădată înaintea lui Dumnezeu.

Nimeni nu ne poate face ceva rău din afară, ci toată răutatea din lume provine din această înstrăinare a omului de Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că nimeni nu ne poate face rău fără voia noastră, nici diavolul care este complet pornit împotriva noastră şi vrea să ne facă rău, fără voia noastră nu ne poate face nimic. Deci, nu ne poate face rău cineva din afară. Sfântul Ioan Gură de Aur a dat ca pildă persecuţiile împotriva creştinilor. Ighemonii şi călăii care îi chinuiau pe creştini pentru a se lepăda de credinţa adevărată, deşi făceau lucrarea diavolului, totuşi îi încununau pe creştini prin suferinţele la care îi supuneau. Creştinii nu s-au lepădat, au suferit, au murit şi s-au încununat.

Era vrăjmaşul diavol în spatele celor care îi chinuiau pe creştini pentru a se lepăda de credinţa lor, ameninţându-i cu moartea pentru a-i face să-şi piardă sufletul. Ce s-a întâmplat din toate acestea? Aceia au avut putere şi au rezistat, iar intenţia rea a vrăjmaşului contra lor s-a transformat în slavă, ei devenind mucenici, mari mărturisitori, sfinţi pentru Biserică. Deşi intenţia era negativă, vrând să facă rău oamenilor, intenţia rea s-a întors înspre lauda şi cinstea celor împotriva cărora era îndreptată.

Aşa şi acum. Stăpânirile de acum, conduse de diavol, vor să facă rău Bisericii, promovând perfid tot felul de doctrine şi sminteli, care demoralizează pe om şi societatea în ansamblu. Intenţia e rea, vicleană, diavolească, necerând direct lepădarea credinţei în Dumnezeu, ci dictând-o subtil în conştiinţa omului prin toate mijloacele de propagandă. Cu toate acestea, diavolul şi toate slugile lui nu pot să-i facă rău creştinului adevărat, pentru că, necrezând în Dumnezeu şi în cele duhovniceşti, ei văd răul numai în cele exterioare, în suferinţă, sărăcie, boală. Cu unele ca acestea vrăjmaşul vrând să facă rău, îi încununează pe creştinii adevăraţi, care rabdă până la sfârşit.

ramas-bunÎn general, Ortodoxia nu a excelat prin fericiri pământeşti. Creştinul trebuie să trăiască în credinţă şi în cele duhovniceşti, numai astfel va surpa stăpânirea diavolului. Noi suferim intenţiile şi acţiunile lui negative, venite asupra noastră prin lucrurile lumii. Poate să ne creeze suferinţe, noi le suferim şi el crede că ne-a făcut rău. În fond nu ne-a făcut rău, ne-a făcut bine pentru că noi, suferindu-le, ne dovedim mai mult credinţa în Dumnezeu şi primim răsplată.

Dumnezeu răsplăteşte pe fiecare după faptele sale. Întristat pentru cele materiale, omul se află, în mod vădit, în puterea diavo-lului. Acum este mare puterea diavolului în lume, pentru că i-a năucit pe bieţii oameni cu atâtea făgăduinţe şi reclame pentru o fericire pământească. După atâta materialism şi idolatrie a banului, oameni, fără bogăţii, se simt nefericiţi şi nu mai ştiu să se mulţumească cu puţin şi să trăiască în mulţumire. La înfricoşătoarea Judecată, fiecare va da socoteală de faptele, de cuvintele şi gândurile sale, iar dacă acestea sunt bolnave de dorinţe materiale, sunt vădit sub stăpânirea diavolului.

Buletinele de identitate cu cip ne pot afecta trăirea noastră?

Buletinul sau cartea de identitate nu ne poate împiedica de la rugăciune, de a fi cinstit sau a face o faptă bună. Nu poate face nimic împotriva voinţei personale, deşi nominal mă ataşează îngust de un popor sau unui grup. În Grecia, de exemplu, ţară cu popor creştin ortodox, stăpânirea dorea excluderea menţionării confesiunii religioase din buletin. În primul rând, omul e cetăţean al Împărăţiei harului lui Dumnezeu, care depăşeşte toate naţiunile şi popoarele şi imperiile care au fost şi există pe pământ. Revoluţiile moderne au distrus stăpânirea Bisericii în lume, a Împărăţiei harului lui Dumnezeu. Doar harul poate oferi omului adevărata libertate, pentru că, după ce a sfărâmat popoarele în lupte naţionaliste, acum încearcă să le unească în uniuni şi globalizări fără de Dumnezeu. Iar pentru a gestiona aceste uniuni artificiale, diavolul şi slujitorii lui au inventat acest buletin sau carte de identitate modernă.

Cu mijloace tehnice moderne, electronice sunt puse date ce ţin de viaţa intimă, personală a omului, fapt care răneşte grav demnitatea umană. Dar atât timp cât pe ele e doar o iscălitură şi sunt exterioare omului, nu pot fi considerate periculoase pentru libertatea omului, pentru mântuirea lui. Deşi nu e normal ca prin acest buletin sau card de identitate, dotat cu emiţătoare prin satelit, să se ştie tot timpul unde sunt, ce şi când am cumpărat sau cu cine m-am întâlnit.

Cine crede în această identitate artificială, în locul celei construită prin relaţie liberă cu harul divin, se recunoaşte că e sclav al împărăţiei diavolului. Repet, buletinul nu este rău atât timp cât este exterior omului, lăsându-i libertatea personală de alegere. O bucată de hârtie sau de plastic nu poate să-mi facă rău prin ea însăşi, deşi poate mă declară ceea ce nu sunt sau nu vreau să fiu. Dacă lăuntric nu-l primesc pe cel rău, nu sunt de partea diavolului. Dacă nu mă lepăd de Dumnezeu şi nu fac păcate, sunt cinstit şi cu frică de Dumnezeu, o bucată de hârtie sau de plastic nu-mi poate face rău. Dacă emite despre mine unde sunt, îmi limitează poate libertatea şi intimitatea, în acelaşi timp mă încununează mai mult dacă nu păcătuiesc.

Este intenţia rea a diavolului prin care vrea să intervină chiar asupra conştiinţei mele prin mijloace tehnice moderne. Ele pot să aibă un efect direct asupra voinţei mele, să-mi tulbure sistemul nervos, conştiinţa mea şi să mă determine să fac răul. Atunci nu trebuie să primesc aşa ceva, să nu permit, cu preţul acestei vieţi să nu primesc să introducă în fiinţa mea lucruri străine, pentru că, astfel, nu mă mai recunosc ca chip al lui Dumnezeu, restaurat prin har, pecetluit cu pecetea Duhului Sfânt şi chemat să cresc liber în har. Un cip nu poate face parte din fiinţa mea, chiar dacă, aşa cum promite ştiinţa acestui veac, acest prooroc mincinos al lumii mi-ar îmbunătăţi fiinţa şi viaţa, pentru că astfel nu aş mai fi considerat om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aş fi o furnică, o fiinţă comunizată în muşuroiul lumii acesteia, însemnat nu cu pecetea harului, ci cu pecetea diavolului care vrea să organizeze oamenii în împărăţia robiei.

Trăim cu adevărat timpuri apocaliptice, în care diavolul luptă puternic împotriva creştinilor şi acuză Biserica că e retrogradă. Se afirmă că suferinţa şi înapoierea din lumea modernă se datorează Bisericii, dar diavolul este trecut sub tăcere, ca şi când n-ar exista.

Una din marile rele din viaţa creştină este faptul că nu cunoaştem învăţătura dreaptă a Bisericii şi, de aceea, diavolul înşeală pe creştini foarte uşor ca să facă voia lui rea. Făcând voia vrăjmaşului, ne închipuim că este voia noastră şi facem cu libertate răul cel mai mare. Aşa sunt păcatele pe care le vedem că se fac şi în loc să asculte de învăţătura Bisericii, oamenii acuză Biserica că a pus restricţii, că ne constrânge să facem sau nu cutare lucru. Omul consideră îndrumările Bisericii pentru binele său că sunt nişte restricţii, nişte constrângeri împotriva voii sale şi se revoltă. Atât este de înstrăinat de înţelegerea dreaptă a lucrurilor, deşi Biserica nu constrânge, nu pune restricţii, ea este povăţuitoare şi îndrumătoare. Maica noastră Biserica ne-a dat Calea Adevărul şi Viaţa, învăţături prin care, făcându-le, ne mântuim.

Noi socotim pe dos restricţiile şi facem ce ne îndeamnă vrăjmaşul. Cum le-a spus protopărinţilor: „Nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Adică, diavolul îl face pe Dumnezeu mincinos şi pe om prost, iar acesta, împotriva fiinţei lui, îşi face răul de care sufletul şi conştiinţa lui îl îndeamnă să fugă. Omul nu caută răul prin firea lucrurilor pentru că el vrea totuşi binele, dar răul şi binele sunt pervertite. Sunt schimbate în societatea modernă, când omul s-a instaurat ca valoare absolută în lume. Omul a ajuns să creadă că binele este rău şi răul este bine, exact aşa cum l-a învăţat vrăjmaşul la început pe Adam, când l-a amăgit.

Oamenii trebuie să cunoască învăţătura Bisericii, să nu piardă ceasuri întregi cu emisiunile şi ştirile televizate, în loc să citească o pagină din Sfânta Scriptură, care e cuvântul lui Dumnezeu. Ce este mai sfânt în lumea aceasta, decât că a venit Dumnezeu din cer pe pământ şi ne-a adus învăţătură dumnezeiască şi sfântă. Lucrul cel mai sfânt este învăţătura Mântuitorului Hristos, la ea trebuie să cugetăm ziua şi noaptea. Toate învăţăturile de pe lumea aceasta, cât de mari ar fi, sunt nimic faţă de învăţătura dumnezeiască.

Nu numai că pierdem timpul, dar ne şi murdărim, vedem atâtea lucruri urâte care ne rănesc sufletul, ne încarcă cu vederi şi auziri spurcate, de care nu ne putem elibera toată viaţa. Vederile şi auzirile lasă nişte urme în fiinţa omului. Mântuitorul ne spune: „Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 28). Aceste vederi ne sufocă cu o încărcătură bolnavă, care ne alterează mintea, fiinţa şi simţirea şi omul nu mai este cel făcut de Dumnezeu, ci este bântuit de patimi şi de rele.

Dumnezeu l-a făcut pe om cu o minte clară, cu voinţă liberă, dar mintea şi voinţa sunt acum stricate de păcat, iar voinţa este slăbănogită şi infectată de terorisme, hoţii, desfrânări, pe care el le vede vrând-nevrând şi înclină spre ele, participă chiar la ele. Văzându-le azi, mâine şi poimâine, fiinţa omului se perverteşte, se strică. Spun Sfinţii Părinţi, că omul, devenit idol al păcatului, nu mai este cel pe care-l vedem noi pe dinafară, mintea, simţirea şi voia lui nu funcţionează după legea lui Dumnezeu, ci după legile păcatelor. Aceasta e o moarte înainte de moarte. Vedem patima desfrânării, despre care peste tot se vorbeşte şi se scrie. O lume întreagă se murdăreşte, se desfrânează, nu numai cu trupul dar şi cu sufletul prin păcatele pe care le face. Acum înţelegem ce înseamnă desfrânata care murdăreşte o lume întreagă.

În cartea Apocalipsei este scris: Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei. Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte (cap. 13, 15-16). Inscripţia de pe mâna dreaptă sau de pe frunte se tâlcuieşte astfel: fruntea e puterea de cugetare a omului, iar mâna dreaptă este activitatea faptelor bune.

avva Petroniu Tanasa (4)Dacă omul îşi păstrează mintea şi activitatea curată, înseamnă că e liber. Când este pecetluită şi una şi alta, înseamnă că ele sunt sub stăpânirea altcuiva, iar faptele şi cugetarea nu sunt cele normale, sunt stricate de cel care a pus pecetea pe mână sau pe frunte. Punând pecetea pe un document oarecare, acest lucru îţi dă un drept asupra lui. Aici pecetea înseamnă că, de acum înainte, am intrat sub stăpânirea celui care mi-a dat certificatul şi i-am dat putere asupra minţii, faptelor şi cugetării mele.

În acest caz, omul nu mai cugetă la cele dumnezeieşti, ci la cele rele, are faptele bune pervertite spre rău şi cugetarea creştinească este stricată spre cele rele. Constatăm că o lume întreagă judecă strâmb, sucit şi se laudă cu faptele rele pe care le face. Acela este pecetluit fără pecete. Pecete nu înseamnă că, pusă cu sila pe frunte sau pe mână fără voia noastră, noi suntem sub stăpânirea vrăjmaşului. Doamne fereşte! O materie colorată pe frunte şi pe mâna dreaptă, pusă în batjocură ca să râdă de noi, nu are asupra noastră nicio putere. Nu trebuie înţelese lucrurile ad literam, că pecetea 666 este un număr. Dacă îl iei astfel, are înţelesuri nelogice, absurde, în neconcordanţă cu modelul normal de desfăşurare al lucrurilor.

Toată Scriptura are înţelesuri duhovniceşti, pe care le descoperă omului pe măsură ce sporeşte duhovniceşte. Sfinţii Părinţi ai Bisericii tâlcuiesc Scripturile şi ajung la un orizont mai larg şi văd şi alte înţelesuri ale lucrurilor decât acelea care par, la prima vedere, înţelesuri elementare.

Cu mintea ieşită din cadrul mărginirii omeneşti, Sfinţii Părinţi vorbesc şi despre raţiunile lucrurilor. Toate lucrurile: copaci, iarbă, etc. au o raţiune, ele nu sunt făcute de Dumnezeu la întâmplare. Noi le luăm numai în sens materialist, utilitar, ca trebuinţe imediate: copacul ne dă lemn pentru foc sau pentru mobilă, roşia din grădină este bună de mâncat ş.a.m.d. Toată mulţimea şi variaţia aceasta a lui Dumnezeu este făcută cu un rost duhovnicesc, pe lângă trebuinţa trupească. Aşa cum ne folosim de ea trupeşte, trebuie să ne folosim şi duhovniceşte, fiind făcută şi pentru suflet, nu numai pentru trup. Noi o folosim numai pentru trup, dar când omul se eliberează de patimi, începe să vadă raţiunile lucrurilor. Dumnezeu a făcut toate ale lumii, copacul, soarele, luna, anotimpurile, fiinţa umană etc. cu nişte sensuri duhovniceşti.

Când omul începe să le înţeleagă, vede în ele ajutoare foarte importante care îl învaţă cum trebuie să trăiască creştineşte. Dacă vedem raţiunea lucrurilor, învăţăm modul de vieţuire, adică ne dăm seama că Dumnezeu a făcut lucrurile ca să ne folosim sufleteşte de ele, să învăţăm să trăim virtuos. Noi am pierdut această perspectivă şi lucrurile nu mai au decât un scop utilitar, materialist. Dacă suntem împătimiţi şi trăim în lumea strictă a materiei nu le vedem, doar omul duhovnicesc vede văzduhul plin de draci şi de îngeri. Pe îngeri nu-i vedem, pentru că ochii noştri nu pot să-i vadă, iar existenţa e plină de înţelesuri duhovniceşti, dar noi nu suntem pregătiţi pentru ele.

Revenind la cartea Apocalipsei: ce înseamnă chipul desfrânatei celei mari, cu care păcătuiesc împăraţii popoarelor?

Să ne gândim logic. Acolo vorbeşte de desfrânata cea mare. Logic vorbind, o desfrânată undeva pe globul pământesc nu poate să facă nimic rău omenirii. Poate să facă păcatul desfrânării, dar nu are nicio influenţă asupra mea. Acolo este vorba de un rău care vatămă lumea întreagă, desfrânata aceea păcătuieşte cu toată lumea şi o murdăreşte cu păcatele ei. Dacă o iei ad literam, acuza pare lipsită de sens. În realitate, vina există aşa cum nu ne închipuiam altădată.

O lume întreagă este murdărită de acest păcat, e silită să-l facă; unii o fac cu plăcere, peste tot se stăruie asupra acestui păcat. Cel care îşi murdăreşte mintea, păcătuieşte prin desfrânare. Aceasta este desfrânata cea mare: conştiinţa lumii înstrăinată de Dumnezeu, care iubeşte libertatea şi plăcerea păcatelor curviei, care urăşte sfinţenia şi curăţia sufletului şi a minţii. Acolo este prezentată în chip tainic, în chip simbolic, o femeie desfrânată. Sfinţii Părinţi spun că toate cărţile trebuie înţelese în chip duhovnicesc.

La fel şi chipul acestei femei. Scriptura este cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu-Cuvântul este Fiul lui Dumnezeu şi e nesfârşit, cu mulţime de înţelesuri. Ca în pilda semănătorului: un om semăna seminţe. Sunt prezentate lucruri concrete, după aceea Mântuitorul vine cu un înţeles duhovnicesc şi arată că semănătorul este Dumnezeu, seminţele sunt cuvântul lui Dumnezeu. În afară de înţelesul materialist, există şi înţelesuri adânci, duhovniceşti, la care nu se ridică decât omul duhovnicesc. Aşa şi cu cartea Apocalipsa: Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase” (Apoc. 13, 18). Apocalipsa e o carte pecetluită. Sfinţii Părinţi s-au ferit s-o tâlcuiască, cum au tâlcuit Noul Testament şi celelalte cărţi sfinte, pentru că are multe lucruri tainice, pe care nu le înţelegi. Acum începem totuşi să înţelegem anumite lucruri.

Părinte, cum să înţelegem numărul 666?

Unul din înţelesurile duhovniceşti e omul, persoana pervertită cu suflet şi trup cu toate puterile spre rău. Astăzi există acel om, care s-a lepădat de Dumnezeu. Sfinţii Părinţi spun că dacă nu îţi laşi voia în mâna lui Dumnezeu, pune stăpânire vrăjmaşul pe ea. Lepădaţi de Dumnezeu, oamenii nu-şi dau seama că sunt sub stăpânirea vrăjmaşului şi fac voia lui. El întunecă mintea omului, care nu funcţionează normal şi corect aşa cum a făcut-o Dumnezeu. Puterile sale sufleteşti sunt stricate de diavol, de prezenţa lui care le întunecă. Sfântul Isaac spune că primul lucru pe care îl face diavolul când intră în om, îi întunecă ochiul minţii, conştiinţa şi îl pune să facă toate păcatele, pentru care primeşte pedeapsă de la Dumnezeu.

Omul are libertate, dar ispitele sunt atât de subtile.

Dacă este duhovnicesc, omul vede de unde vin şi unde îl târăsc ispitele. Îşi dă seama imediat ce se întâmplă cu el când este ispitit, dacă e creştin care se roagă şi se adună la rugăciune în fiecare seară. Vine tentaţia să furi, să curveşti, să-ţi însuşeşti lucrul altuia şi nu-ţi dai seama că faptele acestea sunt rele, dăunătoare pentru suflet. Acestea sunt tentaţii, încercări ale diavolului de a te trage spre păcat. Ne dăm seama căci conştiinţa trăieşte când suntem ispitiţi, avem un sentiment de îndoială, de plăcere perversă.

Numai binele nu-i tentaţie, ci e putere dumnezeiască, este harul Sfântului Duh care unifică mintea şi sufletul şi, de aceea, când sunt invitat de Duhul Sfânt să săvârşesc binele, conştiinţa trăieşte un sentiment de unire, de încredinţare şi întărire. Cel care mă atrage să fac altceva decât binele e diavolul. Dacă sunt creştin şi luminat la minte, cu trăire şi cu rugăciune, îmi dau seama imediat. Dacă ştii că cineva te pândeşte să îţi facă rău şi îl vezi într-o zi cu ciomagul, nu te duci spre el, ci îl ocoleşti, fugi de el. Creştinul adevărat îşi dă imediat sea-ma, fiindcă el nu face compromisuri cu viaţa sa morală.

Fiecare păcat este o cale deschisă, o libertate, o putere pusă la dispoziţia vrăjmaşului să ne facă rău nouă şi altora. Îi dăm voie să ne facă rău pentru că nu ştie decât acest lucru, el fiind duhul răutăţii. Dumnezeu e izvorul binelui, al darurilor Sfântului Duh şi dacă omul se îndepărtează de Dumnezeu cu greu face binele, nu poate să facă decât răul pe care îl face vrăjmaşul, care s-a rupt de Dumnezeu, de principiul binelui. Aşa şi vrăjmaşul, el îţi propune fericirea, îţi oferă şi tu crezi că propunerile sale sunt bune şi faci ceea ce îţi zice el, dar în realitate te înşeală, îţi prezintă lucrurile pe dos, răsturnate. Şi, nepriceput şi neştiutor, le primeşti, iar după aceea te-a prins bine. Iuda a fost prietenul lui Hristos, n-a ştiut să se pocăiască după gre-şeala făcută, s-a lăsat stăpânit de diavol şi acesta i-a făcut ultimul rău îndemnându-l la sinucidere, ca să fie sigur că îl are în ghearele lui.

Cele mai multe ispite şi tentaţii ajung la om prin mijloacele mass-media. Consideraţi că televizorul poate fi folositor?

Televizorul este una dintre uneltele principale ale răului, prin întrebuinţarea lui rea şi, în general, a mesajelor imorale şi demoralizante pe care le transmite. Este plină lumea de ele. Din păcate, nu prea există om fără televizor, deşi nu este un lucru necesar. Părinţii Bisericii, sfinţii cei mulţi de care este plin calendarul, n-au avut televizor şi s-au făcut sfinţi, mucenici, cuvioşi, ierarhi. Înseamnă că te poţi face sfânt şi fără televizor.

Cu siguranţă, te poţi sfinţi mai uşor fără televizor, deoarece Sfinţii Părinţi spun că Dumnezeu este fără chip, iar mintea este che-mată, prin natura ei, să-L contemple pe Dumnezeu pentru ca astfel, golindu-se de chipurile care o fragmentează, să se unifice şi să se sfinţească. Ori televizorul îl năuceşte pe om cu un potop de chipuri şi de forme şi îi distruge unitatea lăuntrică a minţii. Idealul cel mai înalt este să ajung şi eu sfânt, să mă sfinţesc şi să merg pe drumul sfinţeniei. N-am nevoie de alte mijloace exterioare, care să mă ajute să mă sfinţesc. De televizor nu avem nevoie, că nu ne ajută, ci ne păgubeşte, ne umple de tulburarea lumii şi ne îndepărtează de Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel spune creştinilor: „rugaţi-vă neîncetat” – care nu e o simplă expresie literară. Creştinul trebuie să aibă mintea legată tot timpul de Iisus, capul trupului-Bisericii din care face parte prin rugăciune. Neîncetat înseamnă să fim permanent cu gândul la Dumnezeu, în legătură cu El. Toţi sfinţii spun să respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul; dacă Dumnezeu este pretutindeni, atunci să avem sentimentul că ne găsim permanent în prezenţa Lui. În prezenţa Sa, rugăciunile ni le aude şi tot ce facem se derulează în faţa Sa. Da-că sunt pe drumul înţelegerii, nu mai am timp de televizor.

Timpul meu este aşa de puţin, încât nu pot să-l pierd în altă parte. Lumea nu foloseşte timpul pentru drumul cel bun şi pierde orele în faţa televizorului. Vrăjmaşul ne fură timpul, nu avem timp să ne rugăm, să ne gândim şi să facem cele bune, pierdem lucrul cel bun. Rugăciunea mă duce la Dumnezeu, la o înţelegere duhovnicească. Televizorul mă îndepărtează de gândurile dorite de suflet şi mă murdăreşte cu vederile şi cu auzirile pe care le aud acolo. Nu nu-mai că îmi ia posibilitatea rugăciunii, ci, mai mult, mă murdăreşte şi mă îndepărtează de Dumnezeu cu tot şi cu toate. Nu este nevoie de multă filosofie ca să ne dăm seama ce trebuie să alegem.

Părinte, dacă este atât de importantă sfinţirea minţii prin evitarea risipirii şi întinării ei cu tot felul de chipuri, atunci cum trebuie să privim, de exemplu, manifestaţiile homosexualilor permise şi organizate în România după anul 1989 de către anumite cercuri care apără drepturile minorităţilor?

osuarDrept o provocare şi o ispitire conştientă de către unii oameni căzuţi din toate facultăţile mintale sănătoase, ce se mândresc în chip drăcesc cu păcatul. Ei seamănă în conştiinţa noastră, în sufletul nostru, faptul că şi homosexualii sunt oameni şi au drepturi de minoritari, au dreptul lor la viaţă în societate, fără a se pocăi de acest păcat groaznic, ci, dimpotrivă, făcând paradă cu el. Face parte din aceeaşi uneltire ce ţinteşte pervertirea firii umane răscumpărată de Hristos, ca şi cea privind implantul cipurilor şi a buletinelor de identitate electronice. Este exact acelaşi plan de a duce lume în iad, prin propuneri şi susţineri ale modurilor păcătoase de viaţă ce tind, datorită presiunii slujitorilor diavolului din lume, să fie legalizate.

Noi nu trăim într-o lume aiurită, a nimănui; nu ne-am făcut singuri, nu suntem autonomi să facem ce vrem în lumea aceasta. Ea este făcută de Cineva, există un Stăpân, care este Făcătorul ei. Mărturisim permanent: „Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor”. El ne-a făcut pe noi, toate lucrurile acestea şi a pus în ele porunci. Dumnezeu n-a făcut lumea la voia întâmplării, ci cu un scop bine limpezit, luminat. Ca să ajungi la un scop, trebuie să ai mijloace de a-l atinge. Au făcut maşina ca să ajungi mai repede într-un loc oarecare şi drumurile ca să ajungi sigur într-un anume loc. Toate sunt făcute cu un scop şi omul, atunci când face un lucru, are o raţiune.

Văzând toate cele ce există, înţelegem că nu suntem autonomi, că nu ne-am făcut noi. Constatăm că fiinţa noastră funcţionează fără ştiinţa noastră: ochii văd fără să întrebe, urechea aude şi inima bate fără să ne întrebe, mâncarea se transformă în organismul nostru în substanţe nutritive fără să întrebe. Eu n-am nicio putere asupra acestor lucruri, fiind făcute de altcineva şi funcţionează după legea pusă de Dumnezeu de la început în ele. Când judec un fapt oarecare, nu-l judec abstract extras din cadrul acesta. Nu este liber homosexualul să facă ce vrea, că nu s-a făcut singur ca să facă ce vrea, ci altcineva L-a făcut ca să fie fericitul fericiţilor şi el se prosteşte, se murdăreşte ca să fie nefericitul nefericiţilor. De aceea, nu are nicio justificare sau scuză pentru păcatele sale. Se arată în Vechiul Testament că Dumnezeu a făcut înmulţirea omului prin legi biologice, pentru viaţă.

Homosexualitatea e păcatul morţii. Omul nu se mai înmulţeşte după legile lui Dumnezeu şi nu mai trăieşte după legile divine. De aceea, în Vechiul Testament Dumnezeu a pedepsit acest păcat cu moarte totală, a ars cetăţile de acolo cu foc şi pucioasă coborâte din cer; lacul Marea Moartă, formată în urma pedepsirii Sodomei şi Gomorei, este mort şi nu trăieşte nicio vietate în el. În jurul lui nu creşte nicio buruiană, ca să se arate că păcatul acesta e cel mai grav şi urât înaintea lui Dumnezeu, pentru că perverteşte iubirea şi omul. Spunând că homosexualul are drepturi, el se răzvrăteşte şi face exact ce a făcut Lucifer, îl corectează pe Dumnezeu.

Homosexualul are dreptul să se pocăiască, să plângă şi să se căiască pentru a se vindeca de devierea şi pervertirea firii lui, iar nu să se laude în manifestaţii de stradă. Omul a devenit obraznic, scârbos şi necurat, ca dracul încornorat şi afirmă că ce a făcut Dumnezeu nu a făcut bine, el face mai bine decât a făcut Dumnezeu. Ar trebui ca homosexualii să fie scoşi din localităţi şi să li se creeze, undeva departe, o rezervaţie pentru ei. Să facă ce vor acolo, dar să nu-i ţinem în mijlocul nostru, că ne trezim cu foc din cer peste capetele noastre.

Parada homosexualilor din Bucureşti a batjocorit ţara noastră cu biserici şi cu sfinţi, şi Dumnezeu va da puhoaie de apă ca să spele murdăria. Nu-i fără legătură cu acest fapt. Au fost şi înainte puhoaie, însă după acea manifestare au venit iar ploi nesfârşite care au inundat mii de hectare. Dumnezeu a îngăduit ca apele să spele murdăria aceasta, acest păcat atât de urât îngăduit de creştini şi să înţeleagă oamenii acest fapt. Creştinii trebuiau să fie mai tari, să nu îngăduie aşa ceva, să protesteze şi să apeleze la stăpânire ca să împiedice un fapt ce murdăreşte conştiinţa noastră, care răstoarnă valorile acceptate de conştiinţa umană. Biserica ar fi trebuit să apeleze la preoţi şi aceştia la credincioşi, ca să nu se facă parada homosexualilor. Suntem o ţară creştină şi nu trebuia să fie spurcată de păcatul cel mai grav. Preşedintele Poloniei a interzis aşa ceva în ţara sa.

În anul 1993, Biserica Ortodoxă Română a făcut un referendum, pentru a strânge semnături împotriva aprobării acestor drepturi în Constituţie. La început, în Parlament au încercat să aprobe această lege, iar, după aceea, pe uşa din dos s-a aprobat fără să ştie nimeni. A mai fost odată o situaţie, a venit din Anglia o echipă care trăia murdăria în familiile lor şi voiau să facă reprezentaţie la teatru, ca să-i înveţe pe români treaba aceasta. Ştiu că au fost proteste şi nu s-a făcut.

Lumea discută despre ploile şi uraganele acestea şi se întreabă de ce îngăduie Dumnezeu ca oraşe şi sate să fie inundate, copii morţi, dacă El este bun, milostiv şi iubitor de oameni. Îl învinuiesc pe Dumnezeu cel bun că a făcut pe diavol, iadul în care să se chinuiască omul pentru vecie pentru nişte lucruri făcute un timp. Omul nu vede ce face, nu vede că murdăreşte creaţia lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă îl învinuieşte zicând că nu este bun. Însă, El nu l-a făcut pe om ca acesta să facă răutăţi şi ticăloşii.

O lume întreagă stăruie în această înţelegerea strâmbă, socotind necazurile, suferinţele şi bolile drept suferinţe aduse de Dumnezeu. Lumea ar vrea ca Dumnezeu să împiedice aceste catastrofe, căci nu le consideră consecinţa păcatelor desfrâului, avorturilor, homosexualităţii şi ale altor blestemăţii. Vrea ca Dumnezeu să-i lase pe oameni să facă desfrâu şi homosexualitate şi să nu aibă nicio urmare negativă. Dar Dumnezeu nu face aceste suferinţe, ci omul îşi taie craca de sub picioare, blestemându-se prin faptele sale imorale.

În Sfânta Scriptură ni se spune că diavolul a venit în timpul lui Iov la Dumnezeu. Şi Domnul i-a zis Satanei: „Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este niciunul ca el pe pământ, fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău?” Acesta îi răspunde: „n-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâi-nilor lui şi turmele lui au umplut pământul? Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă”. Atunci Domnul a zis către Satan: „Iată, tot ce are el este în puterea ta; numai asupra lui să nu întinzi mâna ta”. Şi Satan a pierit de la faţa lui Dumnezeu. După aceasta, a căzut casa peste copii lui Iov care au murit, a căzut foc din cer şi au ars turmele de oi, au venit sabeenii şi caldeii şi au luat vitele şi cămilele, o boală rea a venit pes-te Iov, care rămas sărac şi bolnav pe gunoi. Toate relele şi suferinţele le-a făcut diavolul, nu Dumnezeu, Care i-a îngăduit diavolului ca lucrurile lui Iov să fie în puterea lui.

Diavolul poate să îmbolnăvească pe om, să aducă nenorociri, să aducă ploi şi trăznete şi are putere să-i facă orice rău, dacă îi îngăduie Dumnezeu. Permanent diavolul ar face toate aceste lucruri. Omul n-ar putea trăi, dacă diavolul ar avea libertatea să facă răul dorit. În scurtă vreme, lumea aceasta ar dispărea, dacă Dumnezeu ar îngădui diavolului să lucreze atât cât îl provoacă omul prin păcatele lui. N-are putere să o facă, pentru că nu îi îngăduie Dumnezeu. Totuşi, chiar cu atâtea necazuri şi suferinţe, omul modern trebuie să ştie că Dumnezeu îl îngrădeşte pe diavol ca să nu facă răul pe care l-ar putea face. Lumea este şi va fi proniată până la sfârşit. Sunt şi împrejurări în care Dumnezeu îi îngăduie diavolului să facă rău.

Una din împrejurări este cea cu Iov, în care omul e tare sufleteşte, întărit duhovniceşte şi ispitele din afară nu-l mai clatină încât diavolul n-are ce să-i facă. Necazurile n-au putut să-l clatine din credinţa lui. Căzând la pământ, Iov s-a închinat şi a spus: „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” Atunci nevasta lui i-a zis: „Te ţii mereu în statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu şi mori!” Dar Iov i-a răspuns: „Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?” În toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc cu buzele sale, n-a putut vrăjmaşul să-l clatine cu nimic şi relele, îngăduite de Dumnezeu asupra lui Iov, s-au întors spre cinstea lui. Dumnezeu i-a dat şi mai multă avere, copii şi celelalte.

Dumnezeu îngăduie ca vrăjmaşul să ispitească pe om, când îl ştie tare să reziste şi când nu poate fi biruit. Din această rezistenţă, omul îşi dovedeşte şi mai mult credinţa în Dumnezeu şi primeşte mai multă răsplată, cum a fost cazul cu Iov. Mai este şi altă situaţie; când omul calcă conştient voia lui Dumnezeu şi nu mai împlineşte voia divină. Atunci Dumnezeu vrând să-l trezească, să-şi dea seama că nu-i este prieten cel căruia îi face voia, ci vrăjmaş, îi lasă diavolului libertatea să-i facă omului ce vrea.

Atunci se porneşte vrăjmaşul cu necazuri, cu cataclisme, cu toate relele posibile asupra omului. Dumnezeu îngăduie pe diavol să facă acestea ca oamenii să se trezească, să-şi dea seama că cel căruia îi fac voia este duşman, nu prieten şi, astfel, să fugă de el şi să se întoarcă la credinţa bună. Dumnezeu nu permite aceasta ca să se uite cum vrăjmaşul chinuieşte pe oameni. Dacă omul face voia vrăjmaşului, în mod firesc suferă urmările acţiunilor „prietenului” căruia el îi slujeşte.

Dumnezeu respectă libertatea omului. Dacă face voia Sa, omul se bucură de binecuvântare divină, de sănătate, de toate darurile care au binecuvântarea divină. Dacă face voia diavolului se trezeşte numai cu rele şi necazuri care vin de la el. Omul este inconştient, nu-şi dă seama că, nefăcând voia lui Dumnezeu, îşi face rău lui, fuge de cele bune şi face voia vrăjmaşului care de abia aşteaptă să-l înrobească. A căpătat diavolul putere de a face rău mare, fapte murdare omeneşti şi a dat drumul la potop. El a văzut că distruge casele, recoltele, îi ia omului pâinea, casa şi se bucură. Dumnezeu îi dă voie vrăjmaşului să le facă, ca omul să se trezească şi să nu mai facă rău.

prodromouOmenirea întunecată la minte se tânguie că nu ştie cu ce a supărat pe Dumnezeu de i-a dat aşa necazuri, aşa se jeleşte şi biata femeie revoltată, când îşi vede copilul mort sau bolnav. Ea a făcut zece avorturi şi o să mai facă, dar aşteaptă să îi meargă bine în casă. Nu o dată femeia are tulburare în casă, bătăi, scandaluri, copii bolnavi şi se revoltă: „cu ce-am supărat pe Dumnezeu, de mă pedepseşte în halul acesta!” Răbufneşte împotriva lui Dumnezeu că este nedrept, nemilostiv şi că se bucură de suferinţele ei. Înţelegere strâmbă şi sucită, necreştină. Aceasta o întâlnim peste tot, din cauza ignoranţei mari a poporului nostru. Neavând credinţa bună, el este murdărit permanent. La televizor vede numai omoruri, nu cunoaşte învăţătura Bisericii şi puţinul pe care-l mai ştie i se pare că este o constrângere care vine din afară.

Nu sunt destule necazurile oamenilor, mai vine şi Biserica cu canoane. Foarte mare misiune are Biserica să-i lămurească pe creştini, să înţeleagă lucrurile acestea spre binele şi mântuirea lor. Oame-nii îşi fac rău singuri, întunecaţi de vrăjmaş şi le pun pe seama lui Dumnezeu. Fac rău şi consideră că sunt nevinovaţi. Creştinul este da-tor să nu piardă timpul, ci să se roage. Ceasurile pierdute la televizor trebuie să fie ceasuri de rugăciune, de lectură şi hrănire cu cuvântul dumnezeiesc, atunci nu va fi bulversat şi tulburat sufleteşte de cele văzute şi auzite la televizor. În Evanghelie se spune că în vremurile din urmă vor veni mari rele, necazuri, anotimpurile se schimbă, toate provin din greşelile mari făcute de unii inconştienţi.

Credeţi că este folositoare pentru românul ortodox intrarea în Uniunea Europeană?

Dacă românii ortodocşi vor putea să convingă să creadă pe cei care nu cred în Dumnezeu, atunci le este folositor, dacă, dimpotrivă, se vor molipsi şi vor primi darurile pe care le dă Uniunea Europeană, atunci este vai de ei. O să auzim că sunt prea multe biserici, prea multe şcoli bisericeşti, că la facultăţi sunt prea multe ore de cutare şi cutare, că religia este antisocială şi să se dea deoparte, că este plină Biserica de formele trecutului ş.a.m.d. Dacă o să înceapă să primească darurile diavolului, precum desfrânarea, atunci ţara se transformă într-un bordel. Sodoma şi Gomora nu sunt departe.

Filosoful francez Andre Malraux a spus că mileniul trei va fi creştin sau nu va fi deloc. Adică răul a ajuns la o aşa de mare întindere, încât este la maxim. A nesocotit şi nesocoteşte legile fundamentale, pe care Creatorul le-a pus în univers. Civilizaţia europeană este pe malul prăpastiei. Dacă omul nu se trezeşte, nu poate să meargă mai departe, nu îngăduie Dumnezeu. Răul este aşa de mare, încât Dumnezeu scurtează timpurile. Aşa de tare s-au stricat lucrurile, încât o lume întreagă este prinsă de val şi târâtă la vale, inconştientă de lucrurile rele pe care le face şi îşi pierde sufletul. Dumnezeu nu poate fi indiferent de mulţimea care îşi pierde sufletul, din cauza aşa zisei civilizaţii, şi îi va pune capăt, cum a pus capăt comunismului.

Putem asemăna vremurile de acum cu vremurile de la plinirea vremii, când Iisus Hristos a venit să răscumpere lumea?

Atunci era altceva, era plinirea pentru mântuirea lumii, acum este plinirea pentru sfârşitul lumii.

Mai vedeţi o regenerare a neamului omenesc?

Depinde de om. Dumnezeu a zis: „Dacă mă veţi vrea şi mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi lua”. E în mâna omului acest fapt. Dacă se trezeşte şi se întoarce la Dumnezeu, lucrurile se schimbă, însă dacă omul continuă să-şi facă rău singur, va avea ceea ce-şi face. Depinde de noi. Noi avem tot ce ne trebuie, avem Sfinţi Părinţi, avem o mulţime de cărţi, avem şi învăţătura Bisericii şi în loc să apelăm la ea, apelăm la celelalte. În loc să folosim bunurile pe care le avem, ne pierdem timpul să vedem ce ne dă vrăjmaşul, televiziunea.

Aceasta poate fi considerată o autodistrugere lentă?

Aşa e. Omul nu crede că aici este greşeala cea mare, nu ştie că-i face rău televizorul, i se pare folositor. În ziare s-a scris de un apel, făcut la credincioşi de un preot pentru un bătrân căruia i se stri-case televizorul. Bătrânul, căruia i se apropia sfârşitul, se tânguia că nu mai are televizor. În loc să fie bucuros că nu mai are televizor şi să se pregătească sufleteşte că venea sfârşitul vieţii lui, el se plângea că i s-a stricat televizorul şi cerea să i se dea bani, ca să-şi cumpere altul. Este o înţelegere greşită.

Cei care sunt beţivi, cei care se droghează sau fumează pot fi consideraţi sinucigaşi?

Mai rău decât sinucigaşii, ei s-au dat răului de bună voie. Însă, sunt şi ei victime ale acestei năuciri a societăţii în ansamblul ei, trebuie ajutaţi să se vindece de patimile lor.

Drogurile atacă tot mai mult România.

Toate patimile, spun Sfinţii Părinţi, deteriorează starea firească a omului, mintea lui normală şi voinţa lui, aşa cum le-a făcut Dumnezeu. Patimile îi dau minţii şi voinţei raţiuni false, adică face lucruri părute bune, care, în fond, îi fac rău. În mod firesc, dacă văd un câine periculos, fug de el, că mă poate ataca. Dimpotrivă, văd că vine, mă duc la el, sare asupra mea şi mă rupe. Cel care a fumat o viaţă întreagă, ştie că tuşeşte din cauza fumatului şi şi-a stricat plămânii şi ficatul, nu mai vorbesc că a cheltuit atâţia bani aruncaţi pe foc. În mod normal, omul fuge de rău, nu bagă mâna în foc că ştie că focul îl arde; dacă vede un şarpe, nu pune mâna pe el că ştie că, dacă îl muşcă, moare. În general, omul fuge de rău, că aşa e făcut de Dumnezeu ca să-şi salveze existenţa. În loc să-şi facă bine, omul îşi face rău singur, scoate mereu ţigara şi o aprinde; nu mai vrea s-o lase fiindcă voinţa s-a stricat aşa de tare că a devenit a doua fire stricată.

Omul, care este făcut de Dumnezeu să fugă de rău, inconştient acum caută să-şi facă singur rău. Aşa sunt toate patimile, ele pervertesc fiinţa bună şi înţelegerea omului. Fără să vrea omul face păcatul, deşi firea lui îl îndeamnă să nu-şi mai facă rău. Omul n-ar mai vrea să-şi facă rău cu gândul, dar mintea sa funcţionează din obişnuinţă pentru că s-a creat firea pervertită spre rău, astfel încât firea, ce în mod normal îl duce la bine, acum s-a stricat şi îl duce la rău. Omul este pervertit împotriva voinţei lui şi împotriva existenţei lui; el face mereu răul pe care n-ar vrea şi nu trebuie să-l facă. Este stăpânit, e robit de păcat, adică el nu mai face voia lui Dumnezeu, ci face voia unei puteri străine, a diavolului care îl stăpâneşte.

În primele secole după Hristos au existat mulţi mărturisitori, acum nu se mai mărturiseşte, cu atâta tărie, credinţa în Iisus.

Atunci era altă situaţie, era puternic păgânismul şi creştinii erau socotiţi duşmani ai imperiului şi de aceea erau urmăriţi şi persecutaţi. Nu mai sunt acele situaţii, acum a slăbit mult credinţa. Deşi în vremea comunismului au fost mulţi mărturisitori ai credinţei.

Credeţi că în viitor creştinii vor fi prigoniţi?

S-ar putea. Creştinismul nu mai are conducători de talia Sfinţilor Părinţi. Se evită o opoziţie făţişă şi tranşantă a ierarhiei împotriva celor care pervertesc societatea şi mintea oamenilor. Persecuţie a fost şi în timpul comunismului. Creştinii nu aveau voie să poarte crucea la gât. Cineva spunea că nu vroiau să dea voie ca preoţii să meargă pe stradă în rasă, ci numai îmbrăcaţi civil. Erau măsuri restrictive care făceau să sufere sensibilitatea credincioşilor: să nu mai înveţe copii în şcoală credinţa cea dreaptă şi să nu se dea voie să tipăreşti carte religioasă.

În ţara noastră a fost o revigorare duhovnicească monahală, datorată Sfântului Paisie Velicicovki.

sf-cuv-paisie-velicikovski-de-la-neamt-1794-10Se vorbeşte de refacerea monahismului prin paisianism. Dar de ce a venit Paisie în România, de ce nu a stat în Sfântul Munte? Firesc era, ca rus, să se ducă în Rusia cu ucenici cu tot, să facă o mănăstire mare. Nu s-a dus acolo. Între viaţa duhovnicească sporită de la noi şi cea din Rusia era o distanţă ca de la cer la pământ. Documentele ne spun că la Poiana Mărului se stabilise tot un ucrainean – Vasile de la Poiana Mărului, acum canonizat. La noi era o înaltă viaţă duhovnicească, iar în Rusia era slăbănogită din cauza influenţelor tătare şi turceşti.

Se vorbeşte despre reînfiinţarea monahismului în ţara noastră de ucenicii lui Nicodim. În secolul al IV-lea au trăit ca monahi Sfinţii Ioan Casian şi Gherman. Călugării sciţi, care au luat parte la Sinoadele Ecumenice, erau din Ţările Româneşti. Sfântul Ioan Casian a rămas mare părinte bisericesc şi a scris „Regulile” vieţii călugăreşti pentru cei din Apus. Înseamnă că în primele veacuri creştine mona-hismul nostru ajunsese la un nivel ridicat. El nu s-a stins, creştinismul nu a dispărut, chiar dacă au năvălit popoarele migratoare. Nu s-a putut dezvolta la un anumit nivel, dar s-a menţinut permanent.

Nicolae Iorga a spus că o mie de ani creştinismul a fost în schituri, în mănăstiri, în sihăstrii, s-a menţinut sub formă sihăstrească. Nu s-a putut organiza sub formă chinovială, dar s-a menţinut în forma sihăstrească care este cea mai înaltă şi sublimă. Sunt sihăstrii şi azi: Sihăstria Putnei, Sihăstria Neamţului, Sihăstria Voronei şi alte sihăstrii. Când s-a organizat sub influenţa bizantină în formă de biserici mari, sihăstria s-a păstrat şi călugării au continuat viaţa predominant în sihăstrii izolate. Paisie nu a organizat monahismul, el s-a înduhovnicit de monahismul găsit aici în care s-a format.

Era un înalt nivel al creştinismului la noi în ţară. La domnitorul Matei Basarab a venit patriarhul Macarie al Antiohiei, însoţit de Paul de Alep. Acesta a consemnat cu câtă evlavie şi rigoare era ţinut Postul Mare la Curtea Domnească. În duminica înainte de Postul mare, domnitorul a convocat boierimea şi a dat o masă oficială la care a fost invitat patriarhul. Seara, în biserica mare toţi au participat la Vecernie şi în săptămâna următoare, care era prima din Postul Mare, toate pieţele şi târgurile erau închise şi se postea. Miercurea au luat parte domnitorul şi patriarhul la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite şi apoi s-a dat masă de post. Până atunci a fost post total. Se ţinea aşa cum se făcea la mănăstiri.

În Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir spune cum erau mesele domneşti. Erau chemaţi la masa domnească mitropolitul şi stareţi de la marile mănăstiri, dar clericilor li se servea mâncare călugărească fără carne. Nu a înfiinţat aceasta Cantemir, exista demult această rânduială, care dovedeşte viaţa aleasă călugărească. Şi viaţa creştină ortodoxă se menţinea cu stricteţe. În vremea lui Cantemir, în Moldova erau 400 de mănăstiri, schituri şi sihăstrii, la fel în Muntenia. Deci Paisie a făcut doar o rânduială la mănăstirile unde a stat, aici fiind o înaltă viaţă monahală.

La mănăstirea Neamţ a ieşit, în anul 1987, un sfânt din pământ. Înainte de întemeierea mănăstirii exista o aşezare călugărească, era o biserică şi în apropierea ei cimitirul, unde erau îngropaţi cuvioşii părinţi. Sfântul acela a avut o viaţă înaltă şi câţi vor mai fi încă.

Mult înainte de a veni ucenicii lui Nicodim, a fost la noi o viaţă mănăstirească aleasă. La mănăstirea Secu a trăit Varlaam, mare mitropolit care a scris Cazania. La Mănăstirea Neamţ s-au păstrat de la Paisie doar manuscrisele, dar mai nimic din lucrurile lui. Mormântul lui din biserică este gol. Trupul lui l-au luat ruşii.

În general, românii şi cu ruşii nu s-au asortat deloc, sunt diferiţi prin stilul lor de viaţă, felul de a fi şi prin credinţă. Una este credinţa rusească, sentimentală şi alta e cea românească. Am observat lucrurile acestea după ce a început primul război mondial. S-au refugiat în Moldova călugări din Basarabia, pe care au ocupat-o ruşii. Un grup mai mare de călugări au ajuns la Mănăstirea Neamţ. Au stat un timp, dar nu s-au împăcat deloc. Erau români, dar erau sub influenţă rusească. N-au putut să stea. Nu se potrivesc. Românii de la Mănăstirea Neamţ nu aveau o amintire prea bună despre Paisie.

L-aţi cunoscut pe părintele Dometie Trehenea?

avva Dometie TriheneaA fost un român bun şi un duhovnic iscusit. Prin tot ce a făcut, el a lăsat mărturia unei prezenţe româneşti frumoase în Sfântul Munte. A făcut aceasta, în primul rând, cu pilda vieţii lui. A fost şi stareţ la mănăstirea Zografu. Au fost mulţi călugări români în Sfântul Munte împreună cu dânsul. În anul 1963, o delegaţie românească s-a interesat îndeaproape de prezenţa românilor în Sfântul Munte Athos. Erau atunci 70 de chilii româneşti în Sfântul Munte; la fiecare chilie erau 2-3 călugări. Erau câteva sute de călugări români.

În acel an, 1963, a fost sărbătorit un mileniu de existenţă a Sfântului Munte Athos. Au venit toţi patriarhii, printre care patriarhul Atenagora şi patriarhul Iustinian. Atunci s-a îngăduit să mai vină călugări din ţările ortodoxe, căci multă vreme a fost întreruptă această legătură. Din acei părinţi vechi nu mai este niciunul. Ultimul a fost părintele Dionisie Ignat, care a plecat şi el la Domnul. Din anul 1974 s-a dat drumul şi s-a îngăduit să mai vină părinţi români în Sfântul Munte. Marele neajuns era faptul că cei care veneau nu aveau o experienţă mănăstirească, fiind formaţi în perioada comunistă, fără viaţă creştină autentică şi cu resurse duhovniceşti foarte sărace.

În ţară s-au făcut milioane de avorturi.

Despre milioanele de avorturi făcute nu se vorbeşte deloc. Sunt fiinţe umane ucise, toată lumea îl aprobă. În Biserică se vorbeşte mereu, dar nu de această. Suntem ţară cu record. Cum este posibil? Este o ignoranţă fantastică în înţelegerea creştină a oamenilor. Omul nu ştie ce face, ce urmează după acest păcat. Dacă s-ar gândi bieţii oameni ce îi aşteaptă la sfârşitul vieţii, ca de foc ar fugi. N-au conştiinţa a ceea ce se va întâmpla. Nu mai cred în Dumnezeu, nu mai cred în viaţa veşnică. Au auzit, cred despre viaţa veacului ce va să fie, dar credinţa este aşa slabă şi searbădă ca şi cum n-ar exista. Sunt grijulii să trăiască bine, să mănânce bine. Ei spun: o mai fi dincolo ceva, dar măcar aici să fie bine. Sunt indiferenţi, nu-i doare capul. Ei vreau să fie bine aici, că aici este sigur. Sunt inconştienţi nu-şi dau seama, nu înţeleg, nu cred.

Dar politica interesează?

Dacă politicienii fac rău, eu de ce nu zic nimic bun? Aici este greşit. Dacă sunt creştini, unde văd că e rău trebuie să spun că e rău.

Sărbătorile au ajuns motive de distracţii. S-a dus în bună măsură duhul sărbătorii de care vorbea Vasile Băncilă.

Aici e greşeala mare, oamenii văd sărbătoarea în satisfacerea trebuinţelor pământeşti nu cea spirituală, căci aceea este propriu zis sărbătoarea. Se îngrijesc de pântece, de consum ca în Occident şi să facă păcate. Vedem cum se bălăcesc în noroi, în păcate şi consideră că acesta este idealul şi marea fericire. Oamenii nu ştiu, nu sunt lămuriţi. În marea ignoranţă în care trăiesc, îşi irosesc timpul cu televizorul, cu alte distracţii şi nu le mai rămâne timp pentru suflet, să citească cărţi, să se informeze. În necunoştinţă, omul nu a înţeles că ignoranţa este una din proptelele păcatelor, aşa cum spune Sfântul Ioan Damaschin că neştiinţa, uitarea, nepăsarea sunt cei trei mari duşmani ai mântuirii. Omul nu ştie ce e bine şi ce este rău şi îşi caută satisfacţia la nivelul acesta.

Cum poate veni parohia mai bine în întâmpinarea tinerilor?

Preotul să facă slujire că aceasta este chemarea lui, nu să facă comerţ, turism sau alte afaceri. Aceasta este datoria preotului: să se dăruiască cu tot sufletul pentru slujirea preoţiei. Dacă vrea să facă ceva, trebuie să fie el întâi convins şi să facă, nu numai aşa de formă, ci cu tragere de inimă, cu entuziasm, cu tărie. Dacă apare lăcomia, ai terminat cu slujirea. Virgil Gheorghiu a scris despre un preot de ţară, dăruit din toată inima slujbei şi poporului. Aceasta este chemarea preotului. Lumea aleargă pe la mănăstiri, dar nu se foloseşte prea mult. Te duci o dată, de două ori pe la mănăstire, te-ai spovedit o dată, n-ai făcut nimic. În parohie, preotul este permanent în mijlocul lor, la îndemână şi se poate apela tot timpul la el.

Pe tineri foarte greu îi duci să se spovedească.

Ei nu ştiu ce este spovedania, n-au credinţă, sunt marcaţi de stilul de viaţă în care trăiesc, de cele pământeşti şi nu-i simt nevoia.

Se vorbeşte mai mult despre antihrist decât despre Hristos.

Aceasta e diversiunea, înşelăciunea cea mare. Când oamenii ar trebui să vorbească mai mult despre Hristos, de învăţătura Lui, de credinţa în El, de dragostea de Hristos, ei vorbesc despre pecetluire, antihrist. Oamenii trăiesc creştinismul la niveluri foarte diferite.

Vă mulţumim pentru cele duhovniceşti.

Vorba multă nu-i bună, ştim o mulţime de lucruri, dar nu le facem, suntem curioşi să ştim, să auzim, dar ducem acelaşi fel de viaţă cu pogorăminte, cu compromisuri, şi rămân lucrurile importante de făcut. Nu numai că rămân, ci se strică şi mai tare. Preoţii ar trebui să strige împotriva diferitelor aspecte ale civilizaţiei, să ferească oamenii de pericole şi să le arate cât de dăunător e televizorul. Dar ca s-o facă, trebuie să fie convinşi că este o unealtă foarte păgubitoare şi că trebuie să nu-l folosească nici ei. De la televizor nu luăm învăţătura noastră creştinească, ci din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi, care ne folosesc şi ne îndrumă.

Toate civilizaţiile sunt atee, materialiste, ele nu pot să-mi dea niciun gram de învăţătură, nu pot să mă facă mai bun, mai creştin, ele nu au posibilitatea să mă înveţe. Acceptăm voluntar să ne facem rău: pierdem timpul, auzim o mulţime de lucruri rele, ne murdărim conştiinţa, viaţa. După ce urmăreşti un ceas la televizor nu te mai poţi ruga, este nefolositoare rugăciunea după ce ai stat la televizor.

Nu poţi să te rogi, pentru că eşti încărcat cu ce ai văzut şi ai auzit. Când spui „Doamne Iisuse” sau „Tatăl nostru”, în mintea ta se derulează secvenţe văzute pe micul ecran. Nu mai este rugăciune, e batjocură. Rugăciunea înseamnă înălţarea minţii la Dumnezeu, să rupi orice legătură cu cele pământeşti. Nu poţi avea o convorbire cu Dumnezeu când eşti plin de imagini, vorbe şi simţiri lumeşti. Un creştin adevărat nu renunţă la convorbirea cu Dumnezeu, sfântă şi folositoare, ca să privească murdăriile vătămătoare ce-i fac rău. Nu-mai o minte bolnavă este în stare de aşa ceva.

1 A trecut la Domnul la 22 februarie 2011.

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

Foto din arhiva blogului (de sus în jos): (1). Avva Petroniu Prodromitul fotografiat în 2004 de Părintele Theodossios de la Simonopetra, / (2). Schitul Prodromu, / (3). Icoana Maicii Domnului Prodromiţa, / (4). Avva Petroniu împreună cu Pr. Cleopa Ilie şi mireanul Leonida Plămădeală (viitorul mitropolit al Ardealului, ÎPS Antonie), anii ’60, / (5). Avva Petroniu, foto credit George Crasnean, / (6). Monah rugându-se cu metanierul, / (7). Iconostasul bisericii principale a Schitului Prodromu, în stânga se află Icoana Maicii Domnului Prodromiţa, / (8). ÎPS Theofan al Moldovei luându-şi rămas bun de la Stareţul Petroniu, / (9). Avva Petroniu, foto credit George Crasnean, / (10). Craniu din osuarul prodromit, / (11). Schitul Prodromu şi Marea Egee, / (12). Icoană a Cuviosului Paisie Velicikovski, / (13). Stareţul Dometie Trihenea, / (14). Mormântul Părintelui Petroniu, foto credit Laurenţiu Dumitru (jos)

Prodromu. Mormantul staretului Petroniu (2)