Category Archives: Cărți

Nouă apariție editorială: „Prin tărâmul pocăinţei. Cuvântări duhovniceşti”, Arhimandritul Melhisedec, Starețul Mănăstirii Lupșa

Arhimandritul Melhisedec (Ungureanu)
Prin tărâmul pocăinţei. Cuvântări duhovniceşti”
Editura Reîntregirea, 2018

„Dumnezeu vorbeşte şi omul nu mai înţelege”, spunea Părintele Rafail (Noica). Trăim într-o lume în care noimele vieţii duhovniceşti nu par doar o „limbă străină”, ci chiar, pentru unii, ceva ce frizează absurdul. S-a schimbat înţelesul cuvintelor, conţinutul lor nu mai e susţinut de viaţa noastră. Pare aproape cu neputinţă să atingem ceea ce dobândiseră Părinţii noştri. Şi totuşi, „nu va neputinţà la Dumnezeu tot graiul” (cf. Luca 1, 37) – nimic din cele spuse nu va fi lipsit de puterea lui Dumnezeu.

Pentru a învăţa ştiinţa vieţii în Hristos nu este nevoie să citeşti sute de cărţi, spunea Arhimandritul Sofronie de la Essex, ci ajung câteva pagini pe zi, un sfert de oră – însă cu luare-aminte să înfăptuim în viaţă ceea ce citim. Având dreaptă înţelegere, putem dobândi şi dreapta făptuire. Însuflat de acest gând, Părintele Melhisedec, Stareţul Mănăstirii Lupşa, a încercat să „traducă” aceste noime ale vieţii duhovniceşti pe înţelesul omului post-modern, pentru a le putea aplica în viaţa lui, şi mai cu seamă ceea ce acelaşi Părinte Sofronie numea „temeiul întregii vieţi ascetice şi duhovniceşti”: pocăinţa.

Cartea se găsește în librăriile de carte ortodoxă. Online se poate comanda de la linkul: goo.gl/DrRjXu

Aducerea la viață în lumea aceasta a unei lucrări de valoare, a unei creații, fie ea în plan cultural sau duhovnicesc, trece prin multe „vămi”, atât interioare autorului, cât și exterioare lui, prin care munca acestuia este înțeleasă și prețuită la adevărata valoare de către ceilalți.

Gândurile unui om au mare valoare în sine înaintea lui Dumnezeu – „Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața”, spunea Cuviosul Tadei de la Vitovnița. Dacă te înveți să gândești profund, exploatezi tot mai mult potențialul dăruit de Făcătorul fiecăruia dintre noi. Și vedem cum gândurile multor Sfinți nu numai că i-au îmbogățit sufletește pe ei, dar au îmbogățit și lumea oamenilor, întrupându-se și împărtășindu-se celorlalți.

Și noi, de multe ori, purtăm în sine multe gânduri minunate, care, dacă reușesc să ne absoarbă întreaga ființă, ne duc pe tărâmul lor – dar, de foarte multe ori, primim gânduri pe care le pierdem, gânduri care nu știi de unde vin și unde se duc.
Părintele Sofronie (Saharov) spunea obștii, într-o sinaxă, că omul este o ființă eterokínitos, adică „mișcată din afară”, iar Părintele Rafail (Noica) îl completa, atunci când analiza expresia populară „Mi-a venit gândul…”, spunând că omul este ființă duhovnicească și că este inspirat fie de Duhul lui Dumnezeu, fie de un duh străin.

De unde ne vin gândurile? Care este sursa noastră de inspirație? Ce se întâmplă cu gândurile inspirate care ne părăsesc sau pe care le pierdem? Care sunt gândurile noastre, până la urmă? Avem și noi gânduri?… Gândurile devin ale noastre în momentul în care le amestecăm cu propria ființă, după ce le-am primit în noi. Ele devin lumea noastră lăuntrică, care ne hrănește și pe care o împărtășim celor pe care îi iubim.

Astfel gândurile noastre devin vorbele noastre, devin faptele noastre, devin viața noastră. Dar şi acele gânduri care devin cuvinte ale noastre, și ele zboară în văzduh – ele pot rămâne, cel mult, în conștiința celorlalți doar în momentul în care se întrupează prin tipărire; atunci devin publice și accesibile oricui este interesat de ele, și își schimbă caracterul, iar cele care au valoare universală dăinuie peste veacuri.

Cuvintele întrupate în cartea de față nu au pretenția a fi nici la măsura Sfinților Părinți, nici să pună în cuvinte noi învățăturile acestora. Ele nu sunt altceva decât o încercare de definire a trăirii inimii mele – nu încă matură sau desăvârșită, dar vie și sinceră – care căuta căi prin care să poată să se bucure de bogăția patristică. Câteodată căile nu duceau nicăieri – erau ca semnalele radio sau ca un fascicul de lumină emis în cosmos, care, neîntâlnind nimic, nu se întoarce înapoi –, dar alteori căile reacționau ca ceva viu, ce te cheamă să le explorezi, pentru că par să aibă consistență, iar pe acestea am căutat să le împărtășesc. În aceste cuvântări nu am împărtășit biruințe ale sufletului meu, ci mai degrabă năzuințe, pe care le ofer fraților mei, în nădejdea că și ei se pot hrăni și mângâia în același timp de lumina Harului ascunsă în spatele acestor cuvinte, conștient fiind că doar cuvintele ce cuprind în ele experiența biruitoare concretă pot rodi cu adevărat.

Așa cum mărturisește Sfântul Ioan Evanghelistul despre lumina lui Hristos, care „luminează în întuneric, și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5), tot așa și eu nădăjduiesc ca lumina care a călăuzit și mângâiat inima mea cu noime duhovnicești să lumineze în întunericul deznădejdilor fraților mei – ca astfel, mai mult, să îndrăznim împreună a chema numele Dumnezeului Celui Viu.

Arhimandritul Melhisedec
Stareţul Mănăstirii Lupşa

 

Anunțuri

Audio Ortodoxia, aplicație disponibilă pe telefoane și tablete Android

Vă invităm să audiați peste 71 de ore de învățături duhovnicești, adevărate comori pentru creștinul ortodox!

Puteți descărca gratuit aplicația de la adresa: https://play.google.com/store/apps/details?id=ro.bocan.audioortodoxia

– Sfânta Evanghelie – rostită de Pr. Mircea Stoleriu
– Noul Testament – rostit de Ierom. Ștefan Nuțescu
– Psaltirea – rostită de Pr. Mircea Stoleriu
– Biblia povestită copiilor – rostită de Ierom. Ștefan Nuțescu
– File de pateric – rostite de Pr. Mircea Stoleriu
– Lumină lină (catehism ortodox) – rostite de Pr. Mircea Stoleriu
– Sfântul Nectarie (viața, minuni și învățături) – rostite de Ierom. Ștefan Nuțescu
– Pravila zilnică a creștinului – rostită de Ierom. Ștefan Nuțescu
– Sinaxar audio – rostit de Pr. Adrian Mazilița (sinaxar.ro)

În curând:
– Acatiste
– Pilde și povestiri pentru copii

Aplicația a fost realizată cu binecuvântarea Ierom. Ștefan Nuțescu de la Chilia Bunavestire, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, la inițiativa părintelui Valeriu Botezatu din Sydney, Australia și cu sprijinul generos al Părintelui Mircea Stoleriu, preot paroh la Biserica „Adormirea Maicii Domnului“, cartierul Galata, Iași.

Precizare:

Aplicația are suport pentru Android Auto (pentru vehiculele echipate cu sistem multimedia) și necesită acces la Internet pentru redarea conținutului audio (face streaming, nu stochează local). Consumă date mai puțin decât YouTube, căci sunt doar audio.

S-ar putea să te intereseze și

Mihai Mateiciuc – Jurnal în metru athonit (pdf)

Venerabilul medic, scriitor și publicist Mihai Mateiciuc, care în acest an 2018 va împlini 80 de ani, ne-a încredințat spre publicare în online lucrarea sa „Jurnal în metru athonit”, având ca subtitlu „La jumătatea drumului dintre cer şi pământ”. Îi mulțumim. O carte foarte izbutită, bogată în informații, filozofică și poetică deopotrivă, dar și cu miez duhovnicesc.

„Athosul este un Sfânt Soclu pentru Cuminţenia Pământului…”

„Fericitul Iacov Țalikis, starețul Mănăstirii Cuviosului David Bătrânul”, Stelianos Papadopoulos (Editura Evanghelismos)

Renumitul patrolog grec Stelianos Papadopoulos (1933-2012) (călugărit în ultima parte a vieții în Muntele Athos cu numele Gherasimos monahul) a publicat în anul 2000 o lucrare despre personalitatea duhovnicească a Cuviosului Iacov Țalikis, cel proslăvit ieri oficial de Patriarhia Ecumenică. Lucrarea a fost tradusă în limba română și publicată la Editura Evanghelismos de vrednicul Stareț Ștefan Nutescu de la Chilia Buna Vestire-Schitul Lacu. (LD)

Fericitul Iacov Țalikis, starețul Mănăstirii Cuviosului David Bătrânul
Autor Stelianos Papadopoulos
Editura Evanghelismos, 2001, 2004

Pentru cei ce aveau adevăraţi ochi ca să vadă, Fericitul Iacov era prezenţa lui Dumnezeu pe pământ. Pentru cei ce aveau inimă curată, el constituia în întregime descoperirea puterilor dumnezeieşti. Cuvintele ce le rostea, sfaturile pe care le dădea închinătorilor care stăruiau să asculte ceva din gura lui erau simple şi practice. Cuvintele lui aveau putere şi înrâurire sfântă. Toţi le sorbeau ajungând în inimile lor ca o mângâiere, ca o lumină. Simţământul acesta era general şi deloc întâmplător. El avea legătură cu harul şi cu sfinţenia Stareţului. Energiile dumnezeieşti se revărsau asupra sa şi de aceea cuvintele lui aveau o lucrare binefăcătoare în inimile celor care le primeau. (p. 242)

Cei care vizitau pentru prima dată mănăstirea rămâneau uimiţi atunci când stareţul, deşi nu-i cunoştea, îi chema pe nume sau le spunea greutăţile pe care le-au avut de înfruntat până a ajunge la mănăstire. Cu toate acestea, Stareţul era foarte atent cu harisma mai-înainte-vederii. Deşi cunoştea adâncurile inimii celui cu care discuta, nu-i spunea nimic şi ascundea harisma mai-înainte-vederii.

Şi precum spunea părintele Porfirie, la câteva zile după adormirea Părintelui Iacov, fericitul şi marele avvă, „Acesta (Părintele Iacov) avea darul înainte-vederii într-o măsură foarte mare, dar îl ascundea cu grijă, ca să nu fie slăvit. Este unul din sfinţii cei mai mari ai secolului nostru.” (p. 149)

Tânărul monah N. trăia sub oblăduirea Stareţului Iacov. Toți monahii trebuie să aibă dăruire şi încredere desăvârşită în stareţul lor. Şi într-adevăr, toți monahii din mănăstire aveau această încredere în Părintele Iacov, Stareţul lor. Puțină mângâiere întăreşte întotdeauna chiar şi pe cel mai desăvârşit. Dar iată că monahul M. s-a învrednicit să o aibă din belşug.

Era într-o duminică după-amiază, în data de 17 iunie 1990 şi trebuia să aranjeze magazia de alimente. În timp ce lucra acolo, Stareţul a intrat pe neaşteptate. Părintele i-a făcut metanie şi a luat binecuvântare de la el, dar în aceeaşi clipă în toată magazia s-a făcut simţită o mireasmă nespusă. Monahul uimit se întoarse să vadă de unde vine dar, între timp Stareţul dispăruse. Era pentru prima dată când monahul acela trăia o astfel de stare şi de aceea mintea i s-a umplut de semne de întrebare. (p. 220).

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/iWGC85 ]

O nouă ediţie a lucrării „O noapte în pustia Sfântului Munte”, a Mitropolitului Ierotheos Vlahos, a apărut la Editura Sophia

O noapte în pustia Sfântului Munte. Convorbire cu un pustnic despre Rugăciunea lui Iisus
Editura Sophia, 2017
Ediție îngrijită de Radu Hagiu

Sfântul Munte este un loc de taină, unde tăcerea, adică însăşi veşnicia, vorbeşte cu putere – căci tăcerea este graiul vieţii ce va să vină. Aşa cum sfinţii îngeri au o putere înţelegătoare de negândit pentru noi, prin care-şi împărtăşesc dumnezeieşti noime, în acelaşi fel îngerii pământeşti – ce trăiesc în Sfântul Munte şi se întrec cu cei cereşti şi netrupeşti în viaţă şi în rugăciune – au o altă putere pentru a împărtăşi ceea ce trăiesc…

Rugăciunea lui Iisus, când se săvârşeşte cu buzele şi cu mintea, pune pe fugă gândurile rele şi împăciuieşte mintea, iar atunci când se pogoară în inimă şi lucrează acolo, îl naşte din nou pe om, pune foc în lumea sa lăuntrică şi‑l face theolog – căci atunci theologia ajunge „istorisire”, fiindcă omul învaţă‑povesteşte cele pe care le‑a auzit, le‑a văzut, le‑a învăţat, le‑a trăit. Atunci el cunoaşte nerătăcit că una este mintea şi alta este raţiunea, şi se uimeşte de lărgirea inimii (2 Cor. 6:11), de adâncimea acesteia şi de lumea ei tainică şi intensă.

Negreşit însă, Rugăciunea lui Iisus, ca să fie de folos omului, trebuie neapărat însoţită de theologia Bisericii Ortodoxe (dogma) şi de o viaţă îmbisericită (Tainele‑nevoinţa) – şi în chip anume de dumnezeiasca împărtăşanie, căci Rugăciunea aprinde dorul pentru dumnezeiasca împărtăşanie, iar împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos sporeşte setea de ­rugăciune.

Rog pe oricare dintre cititorii ce se vor folosi de această carte să se roage la Dumnezeu să nu‑i dezamăgesc pe atâţia pustnici nevoitori, care m‑au iubit şi mi‑au descoperit comorile inimii lor.

† Ierótheos al Nafpaktosului şi Aghio‑Vlasiului

Cartea este disponibilă în librării.
Online ea poate fi achizionată accesând linkul: goo.gl/FTvUeP

Povățuiri din Sfântul Munte: Monahul Gavriil Prodromitul

Părintele Gavriil a trăit mulți ani la mănăstire și s-a hotărât să devină monah din pricina marii sale evlavii pe care o avea față de schima și viețuirea călugărească. Spunea: „Mare cinste este ca cineva să ajungă monah, în timp ce eu sunt un om păcătos și nu sunt vrednic de această cinste”. Îi plăcea să împlinească cu mult zel toate obligațiile viețuirii călugărești și de aceea, nu era cu nimic mai prejos față de cei mai buni monahi ai Schitului.

Printre alte virtuți și fapte bune ale părintelui Gavriil, era și următorul obicei: în fiecare sâmbătă, înainte de a începe slujba Vecerniei, trecea pe la toate chiliile părinților și fraților, le punea metanie și spunea: „Binecuvântați, părinți, și iertați-mă!”. Toți părinții îl știau și îi răspundeau: „Dumnezeu să te binecuvinteze și să te ierte!”. Odată, l-a întrebat conducătorul Schitului, părintele Petroniu:

– De ce faci lucrul acesta, părinte Gavriil, de ce treci pe la toate chiliile părinților?

– Am citit, părinte, i-a răspuns, într-o carte, că în fiecare sâmbătă, după Vecernie, îngerii se adună înaintea lui Dumnezeu ca să îi dea seama de faptele lor de peste săptămână. Și în timp ce îngerii oamenilor care săvârșesc păcate sunt triști, îngerii oamenilor care fac cele bune sunt bucuroși și luminoși. Tatăl Cel ceresc se bucură de faptele noastre cele bune și se face bucurie în cer pentru tot păcătosul care se pocăiește. Dincolo, lângă tronul dumnezeiesc, stau două cete îngerești. Una este luminoasă și slăvește pe Dumnezeu, iar cealaltă este înfricoșătoare și aspră. Dumnezeu îi trimite pe îngerii cei luminoși să le răsplătească oamenilor celor buni, iar pe cei înfricoșați să-i pedepsească pe păcătoși. De aceea, și eu îmi cer iertare de la toți frații, pentru ca îngerul meu păzitor să se suie bucuros la ceruri și să înștiințeze pe Dumnezeu de pocăința mea, și astfel să mă izbăvesc de pedepsele îngerilor celor înfricoșați.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 153-154, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / foto arhiva blogului

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Povățuiri din Sfântul Munte: Monahul Gherontie Prodromitul

Din 1982, am început să am legături strânse cu Schitul românesc Prodromu, pentru că de atunci, cu binecuvântarea starețului meu, părintele Gheorghe, am început să învăț limba română și în acest scop coboram adesea la Schit pentru a fi ajutat de părintele Petroniu la învățarea limbii. În vremea aceea, părinții nu erau mai mult de douăzeci și cinci. Printre ei se distingeau figuri cuvioase care au străbătut întunericul veacului acestuia cu cuget ascetic, cu fapte de virtute și pocăință. L-am cunoscut pe părintele Matei care venise la Schit de tânăr. El s-a nevoit, și a fost și conducătorul Schitului pentru o vreme. Un alt părinte era monahul Vartolomeu, care era orb și care venea la biserică printre primii, și obișnuia să spună slujba Miezonopticii și cei șase psalmi pe de rost. Altul era diaconul Arcadie, care venise la Schit la vârsta de 12 ani. Știa foarte bine și limba greacă. L-am cunoscut puțin timp înainte de cuvioasa lui adormire. M-a mirat răbdarea lui în durerile pe care le avea, nădejdea pe care o nutrea față de Maica Domnului și pacea adâncă ce stăpânea inima lui.

De asemenea, o puternică impresie mi-a făcut Bătrânul Gherontie. De câte ori mergeam la Schitul românesc, îl vedeam alergând peste tot unde-l chemau spre ajutor, având un zel tineresc, deși vârsta lui depășea 80 de ani. În urmă cu mulți ani, își rupsese un picior, iar medicii, pentru a i se suda osul, i-au pus o tijă de fier cu șuruburi. De aceea, părintele umbla cu dificultate, șchiopătând. Cu toate acestea, nu își împuținase râvna și dragostea și alerga peste tot pentru a da ajutor.

Părintele Gherontie provenea din Moldova și venise de tânăr la Sfântul Munte. Era printre ultimii dintre vechii părinți ai Schitului. Era scund de statură și puțin adus de spate. Părintele Petronie îmi spunea despre el următoarele: „Acest monah mi-a rămas în amintire ca o icoană a ascultării, a smereniei, a nevoinței chinoviale. A trăit aproape cincizeci de ani la Schitul nostru. În ultimii douăzeci de ani nu a mai ieșit deloc pe ușa Schitului. A trecut pe la toate slujirile mănăstirii, la grajduri, bucătar, brutar, grădinar. Când își termina slujirea, alerga să-i ajute pe ceilalți părinți la slujirile lor. Dacă îi mai rămânea puțin timp, mergea în chilie și citea Psaltirea, pe care o avea întotdeauna deschisă pe analog. Vă mai spun și aceea că citirea Psaltirii, pentru popoarele slave, este la mare cinste și socotită una dintre cele mai importante lucrări ale monahului. Această influență s-a transmis și nouă, românilor, din pricina apropierii geografice pe care o avem față de slavi.”

Simplitatea și sărăcia părintelui Gherontie nu pot fi descrise în cuvinte. Dacă primea de la cineva bani, cum ar fi de la vreun oarecare închinător, îi dădea pe toți la secretariatul Schitului, spunând fratelui: Ia-i, pentru că nu vreau să mă găsească moartea cu bani în mâini. Mare impresie a produs asupra mea ultima zi a vieții sale.

Dimineața s-a dus să ajute la bucătărie, la curățitul zarzavaturilor și la pregătirea mâncării. Apoi a ieșit în curte și i-a văzut pe tinerii monahi care cărau nisip pentru construcția zidirilor celor noi. A luat și el un sac de nisip, o lopată, și a început să arunce nisip în căruță.

– De ce nu-i lași pe călugării mai tineri să facă munca asta, părinte Gherontie?

– Lăsați-mă, părinților, să vă ajut, pentru că apoi merg să mă odihnesc, iar părinții aceștia o să mai lucreze multă vreme.

În aceeași zi, brutarul a copt pâine, iar părintele Gherontie s-a dus și l-a ajutat la cernutul făinii. După ce și-a terminat treaba, brutarul, părintele Macarie, i-a zis:

– Părinte Gherontie, te rog să vii peste jumătate de oră ca să mă ajuți la frământat.

Părintele Gherontie i-a răspuns:

– Mă duc la chilie și, la vremea potrivită, anunță-mă!

După jumătate de oră, părintele Macarie s-a dus la chilia părintelui și a spus:

– Părinte Gherontie, poți să vii să mă ajuți?

Dar nu a mai primit nici un răspuns. A deschis ușa chiliei și ce să vadă? Părintele Gherontie era întins în pat, având deschisă lângă el Psaltirea. Credea că doarme și de aceea, a strigat a doua oară: Părinte Gherontie, haide să mă ajuți! Dar de această dată s-a întâmplat că ascultătorul părinte Gherontie nu a mai răspuns la chemarea fratelui. Primise deja chemarea de la Preabunul Dumnezeu și sufletul lui plecase să-și împlinească ascultarea la Dumnezeu, sus în ceruri, părăsind cele pământești pentru desfătarea celor cerești. Veșnică să fie pomenirea ta, părinte Gherontie!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 149-151, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / foto arhiva blogului

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Povățuiri din Sfântul Munte: Pustnicul Sava (născut 1837)

Părintele Sava s-a născut în Alexandria, la 29 august 1837. Din botez s-a numit Ștefan. Părinții lui, Hristos și Nona, erau bulgari și se trăgeau din Târnovo. Din cauza războiului cu Turcia, ei au venit în România, unde exista mai multă siguranță.

La Schitul românesc (Prodromu) a venit în 1859, la vârsta de 22 de ani. A fost tuns în schima mare în 1863, iar în 1867 s-a mutat într-un loc din afara Schitului pentru a duce o viață isihastă, pe care a și trăit-o până la sfârșitul său pământesc, petrecut în 20 septembrie 1902. S-a distins prin smerenia sa și prin iubirea de străini. Chilia în care s-a nevoit cu desăvârșită lepădare de sine și răbdare este aproape de Aghiasma Sfântului Athanasie Athonitul și se numește până astăzi Turloti. Când îl vizitau frații la chilie, își lăsa deoparte toate preocupările lui și se deda cu totul slujirii acestora. După plecarea lor, postea câte două zile, împlinind în același timp și rânduielile de rugăciune pe care le lăsase deoparte în timpul primirii închinătorilor.

Odată, vrând un frate să îl încerce, s-a apropiat și l-a întrebat:

– Părinte Sava, câteodată la biserică îmi vine puțină străpungere, dar când îmi fac la chilie canonul de rugăciune, mintea mi se împrăștie încolo și încoace.

– Crede-mă, părinte Irinarh, mi-a spus, de multe ori, chiar și fără voia mea, îmi vine plâns și-mi vin lacrimi. Așa mintea se curățește, iar inima este izbăvită de înțelesurile rele și viclene și de simțirile pătimașe, și așa pot să mă rog neîmprăștiat, fără nici un fel de răspândire și risipire a minții.

Din aceasta putem să ne dăm seama care este viețuirea părintelui Sava. Din această pricină, a fost cunoscut și vestit nu numai în Sfântul Munte, ci și în Grecia, și chiar în afara ei. Niciodată nu l-a văzut cineva vreodată trist, mâhnit, cu fața întunecată, ci întotdeauna era bucuros, vesel și cu privirea smerită. Vorba lui era dulce și atrăgătoare ca un magnet. Purta haine simple și întotdeauna avea în mâini șiragul de metanii. Avea multă evlavie față de Maica Domnului și citea adesea Acatistul Buneivestiri. Veșnică să-i fie pomenirea!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 147-148, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / Foto credit (sus): Gheorghios Kotsonas

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Povățuiri din Sfântul Munte: Monahul Isaia Prodromitul (născut 1807)

Părintele Isaia Drăghicescu s-a născut în satul Aninoasa din județul Muscel, în Joia cea Mare a anului 1807. Din botez s-a numit Ioan. La început, a trăit la Mănăstirea Horaița, iar în anul 1845 a venit la Sfântul Munte și s-a stabilit în Chilia Buneivestiri de la Sfânta Ana. În 1857 a venit la Schitul românesc unde a rămas până la moartea sa, petrecută în 23 septembrie 1902. A adormit la vârsta de 95 de ani, din care cincizeci și șapte i-a trăit la Sfântul Munte.

Părintele Isaia a fost un înțelept dascăl și povățuitor duhovnicesc, deși nu studiase în școlile lumii, ci numai la universitatea pustiei. Cu sfaturile lui de suflet ziditoare și cu însăși modalitatea sa de a se purta, sprijinea duhovnicește mulți oameni, monahi, mai cu seamă dădea sfaturi tinerilor monahi, având harisma de a înmuia chiar și cea mai învârtoșată inimă.

Câți ani a trăit la schit, prin harisma cuvântului său, a întors pe mulți creștini de la păcat, iar pe alții i-a ajutat să se afierosească viețuirii monahale. Toată viața și-a petrecut-o într-o mare sărăcie, căutând să împlinească în mod desăvârșit virtutea sărăciei. Până la adânci bătrânețe și-a păstrat cugetul luptător și s-a ferit de atașamente pentru orice lucru pământesc. Împreună cu el s-a nevoit și fratele său după trup, Marin, care la călugărie a primit numele de Marcu și a adormit în Domnul la cincisprezece zile după fratele său.

Cât timp trăia, mi-a povestit unul dintre cei mai vechi monahi din Schit, părintele Isaia a găsit apă pentru grădina schitului nostru. În locul unde astăzi se află cișmeaua, înainte de a se construi Schitul, se afla o Chilie închinată Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, în care se nevoiau călugări români. În 1720, un monah, după multe rugăciuni făcute pentru a găsi apă, s-a învrednicit să primească vizita Sfinților Trei Ierarhi, care i-au spus: „Sapă acolo, lângă măslini, în grădină, și vei găsi apă!”. Într-adevăr, apa a fost găsită la 4 metri adâncime și există până astăzi. Spre pomenire și mulțumire spre Sfinții Trei Ierarhi, părinții Schitului de atunci au zugrăvit pe perete icoana sfinților care arată monahului locul în care va putea găsi apă. Această icoană se află astăzi în paraclisul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 145-146, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / Foto credit (sus): Pr. Constantin Prodan

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

 

Povățuiri din Sfântul Munte: Monahul Leontie Prodromitul (născut 1816)

Schitul românesc al Cinstitului Înaintemergător a fost zidit în 1853, în zona Viglei, care depinde de Mănăstirea Marea Lavră și se află la o distanță de aproximativ o oră de aceasta de mers pe jos. La începutul veacului al XX-lea, Schitul a avut o foarte puternică viață duhovnicească. Aici au trăit monahi faimoși care s-au distins prin virtute, prin asceză, care au caligrafiat manuscrise muzicale foarte frumos, psalți minunați. Este cunoscut în tot Sfântul Munte protopsaltul român Nectarie Vlahul.

În biblioteca Schitului se află peste douăzeci de tomuri ale monahului Irinarh. Fiecare tom este împodobit cu minunate miniaturi, cu imagini și desene din Sfântul Munte, descriind toate mănăstirile Sfântului Munte. Lucrarea aceasta este foarte valoroasă, pentru că putem să aflăm istoria și situația de atunci, adică de la sfârșitul veacului al XIX-lea, a fiecărei mănăstiri.

Așadar, într-unul dintre tomurile acestui binecuvântat autor, citim câte ceva despre viețuitorii din Schitul Cinstitului Înaintemergător.

Cuviosul părinte Leontie Teodorescu a fost ieroschimonah în acest Schit și provenea din satul Negrești din județul Neamț. Părinții lui i-au pus numele Teodor, iar mama lui a ajuns monahie cu numele de Glicheria. În 1838, s-a dus să se călugărească la Mănăstirea Horaița din Moldova. Pe atunci egumen era vestitul părinte Irinarh Rosetti. L-a tuns monah cu numele de Irinarh și l-a hirotonit preot. În 1852, a venit la Sfântul Munte și s-a stabilit la Schitul Cinstitului Înaintemergător. Acolo a fost tuns în schima mare cu numele de Leontie. Pe atunci egumen era ctitorul Schitului, ieromonahul Nifon. Acesta și-a cunoscut dinainte moartea, și anume că va muri înainte de Paștile anului 1901. A adormit la vârsta de 85 de ani, din care patruzeci și nouă i-a trăit la Sfântul Munte.

Părintele Leontie era blând, pașnic, plin de bună cucernicie și de simplitate. Niciodată nu a fost văzut mâniindu-se, orice i-ar fi făcut cineva. Nu se smintea de nimic din cele pe care le vedea sau le auzea. Își tăia voia dinaintea tutoror, ajutând pe toată lumea la diferitele munci pe care le aveau în mănăstire. Avea o pace adâncă și primea, suferea și evita toate ispitele. Odată a fost întrebat: Părinte, cum se întâmplă că nu te smintești niciodată de nici un rău pe care îl vezi sau îl auzi? Din păcate nu mi-a răspuns, și lucrul acesta m-a întristat. Era foarte iubit nu numai de monahi, ci chiar și de episcopii care vizitau Schitul, iar el către arhiereii lui Hristos nutrea o foarte mare cinstire și evlavie.

Pe când avea 78 de ani, adică în 1894, fața lui era rumenă ca a unui copil. Avea o voce puternică și melodioasă și cânta foarte frumos în biserică. Noaptea cobora primul la slujba Utreniei și pleca ultimul. În fiecare noapte, trecea și bătea la ușile de la chiliile părinților ca să coboare la slujbă. În fiecare seară, purtându-și epitrahilul și având în mână o lumânare aprinsă, mergea la cimitirul Schitului și citea acolo rugăciunile de iertare pentru cei adormiți care se odihneau în cimitir. Mi-au spus alți părinți din Schit că părintele Leontie a citit slujba Schimei celei Mari multor părinți bătrâni care, îndată după tunderea în schima cea mare, au plecat la lăcașurile cele cerești.

Iubea tăcerea, dar cu discernământ, pentru că o zicere înțeleaptă spune: „Unii vorbesc toată ziua și nu greșesc, în timp ce alții tac toată ziua și păcătuiesc”. Din aceste cuvinte ne dăm seama că nu au importanță cuvintele sau tăcerea în ele însele, ci inima și mintea omului, în ce măsură sunt în lucrare duhovnicească și împlinesc poruncile lui Dumnezeu sau sunt stăpânite de patimi.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 143-144, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Povățuiri din Sfântul Munte: Ieromonahul Ștefan de la Schitul Xenofontului (1917-1998)

Fără nici un fel de înștiințare, cu multă simplitate, părintele Ștefan venea la mănăstirea noastră cel puțin de două ori pe an. Deoarece și-a schimbat de multe ori locul de viețuire la Sfântul Munte, am putea să-l numim cu un termen lumesc „om umblat”. Aici însă, la Sfântul Munte, pe asemenea monahi îi numim „învârtitori”, care adică se învârt roata în jurul Sfântului Munte. Alți Bătrâni spun despre asemenea monahi că au fost legați cu o funie de vârful Athosului și acum sunt liberi să meargă oriunde vor, desigur în interiorul Sfântului Munte.

Părintele Ștefan, așadar, este un astfel de monah umblat prin tot Athosul. De câte ori vine la mănăstirea noastră, ne bucurăm. Nu are cultura omului de astăzi și tocmai acesta este motivul care ne face să ne apropiem de el, să îl încărcăm cu tot felul de întrebări și să ne uimim de răspunsurile sale simple și neașteptate. În plus, este și un cântăreț tradițional în toată puterea cuvântului. Cu vocea lui puternică îndeamnă sufletele noastre spre doxologie și mulțămire către Dumnezeu. Vrem să îl însoțim și să cântăm împreună cu el. Inimile noastre se umplu de o desfătare lăuntrică și de veselie. În ultimii ani și-a pierdut vederea ochilor trupești și, de aceea, îi canonarhizăm troparele și stihirile care îi plac atât de mult. Dar, ca să nu întârziem cu introducerea și cu impresiile personale, să trecem acum la discuția pe care am avut-o cu el.

– Părinte Ștefane, blagosloviți!
– Domnul!
– Ce faceți? Cum o duceți?
– Nu sunt bine.
– Cum mai merge cu curajul?
– Eh, potrivit, potrivit.
– Adică?
– E, na și tu! Nu vezi? Am și eu o vîrstă! Am ajuns la 81 de ani și, din pricina bolii, cu harul lui Dumnezeu, totuși reușesc să trăiesc de azi pe mâine, să mă ajut, să mă slujesc eu pe mine însumi și astfel trăiesc. Sigur, ce altceva să fac? Am căzut de pe niște trepte de la o înălțime de 4 metri.

– Când? Unde?
– În chilie. Sunt doi ani de atunci.
– Și te-ai lovit?
– Ho, ho! Și încă cum! Dar Sfântul Athanasie Athonitul m-a scăpat! Sunt acolo două scări. Dintr-odată mi-a venit rău, am amețit, dar mi-a venit în ajutor și o putere nevăzută. M-am întors către icoana Maicii Domnului Portărița de la Iviron. Tocmai mă întorceam de la această icoană, unde am fusesem ca să mă închin. Când am ajuns la Mănăstirea Rusikon cineva mi-a spus: Nu te du pe jos la Schitul Xenofontului, fiindcă e foarte cald și o să faci insolație. Da, bine, am zis, şi am stat. Dar știi, părinte, am scăpat de ispită fiindcă sunt scris de Dumnezeu în cartea Lui.

– Nu cumva suferi de mândrie și din cauza asta ai căzut?
– O, ce mândrie? Sunt un om păcătos și eu! Numai unul este fără de păcat: Domnul nostru Iisus Hristos. Nu-i așa? Știi, nici nu îmi dau seama ce înseamnă mândrie! De multe ori se întâmplă lucrurile astea și din ispita vrăjmașului. Nu văd de ce-aș fi mândru. Care ar fi motivul? Sunt și eu un simplu nevoitor!

– Nu cumva crezi că ai harisme și de aceea…
– Ce? Harisme? Ce harisme? Spune-mi și tu! Eu sunt călugăr, ce harisme pot să am? Harismele astea sunt pentru episcopi, pentru patriarhi, nu pentru noi.
– Cum petreci aici, la Coliba ta?
– Știe Dumnezeu! El este Stăpân aici și Sfântul Athanasie Athonitul! Ai înțeles? În starea în care mă aflu, sigur că mi-e greu, dar ce mai vrei să fac, părinte Damaschin? Să cad în deznădejde? Nu se poate așa ceva! Nu! Zic doar atât: Fie voia Ta, Dumnezeul meu! Așadar, cu asta punct! Mai există alt mijloc de a străbate marea vieții acesteia? Numai Lui trebuie să ne supunem. Nu există alt tată și alt medic. Maica Domnului este mângâierea noastră. Ea este ca Dumnezeu, după Dumnezeu, și primește de la Fiul ei tot ceea ce-I cere. Din acest motiv, îi mulțumesc Maicii Domnului și Fiului ei. Acum am lemne de foc pentru iarna asta, dar nu pot să le tai. I-am spus starețului de la Grigoriu să mă lase să rămân aici. De altfel, și eu sunt monah grigoriat. M-a tuns în călugărie fostul egumen, părintele Visarion.

– Părinte Ștefan, unde v-ați născut?
– În Asia Mică, în satul Sarti. Odată cu schimbarea populațiilor, în 1921, și părinții mei au venit și s-au așezat în Halkidiki, unde au întemeiat satul Nea Sarti.
– Câți frați ați avut?
– Unul, pe care l-a luat Dumnezeu, și eu. Așadar, doi.
– Cum se numeau părinții dumitale? Erau oameni evlavioși?
– Sigur! Pe tatăl îl chema Evstratie, iar pe mama… Oh, cum o chema, cum o chema…? Tot timpul uit! A, Elefteria o chema! Îmi amintesc după numele unei piețe din Tesalonic.
– Cum v-a venit dorința de a veni la viața monahală?

– Ascultă! Aveam 20 de ani. Hotărârea a fost a lui Dumnezeu. A fost voia Lui și dacă Dumnezeu vrea ceva, nimic nu te va putea împiedica. În Schitul Xenofont, am avut aici doi părinți ieromonahi. Am stat câțiva ani cu ei și apoi au murit amândoi. Maica Domnului nu a vrut ca ei să rămână aici. Domnul ne spune: Intrați prin poarta cea strâmtă.
– Care este poarta cea strâmtă?
– Este calea întristărilor și a necazurilor. Trebuie să îmbrățișăm cele dureroase și întristătoare ale vieții noastre călugărești ca să umblăm pe calea cea dreaptă care duce la împărăția cerurilor.
– Avem nădejdi ca să ne mântuim?
– Cine trăiește după voia lui Dumnezeu…Să ne rugăm și noi câte puțin…să nu cădem în afara căii…E nevoie de multă atenție, pentru că suntem monahi și am dat înaintea Domnului nostru făgăduințele cele călugărești și trebuie să le împlinim. De aceea, așa cum zice Domnul, cel ce nu intră prin ușă în curtea oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur și tâlhar.

– De câți ani sunteți, părinte Ștefan, aici la Sfântul Munte?
– De șaizeci. Am venit la Athos la vârsta de 20 de ani.
– Cum ați petrecut acești șaizeci de ani?
– Dumnezeu știe…Eu aștept doar slobozirea.
– Vă temeți de moarte?
– Mă tem, pentru că am făcut și eu câte o greșeală. Dar o avem pe Maica Domnului. Ea aude rugăciunile noastre, iar Fiul ei le aude pe ale ei, și micile greșeli pe care le facem le va trece cu vederea. Dacă ești bun, nu există moarte pentru tine. Moartea este adormire, este bucurie, de aceea se numește mutare la viață de la cele întristătoare din viața pământească. Dar vai și amar de cel care pleacă din viața aceasta nepregătit! Adu-ți aminte ce-a spus Domnul către Lazăr: Prietenul nostru a adormit, dar Mă duc ca să-l trezesc pe el (In. 11, 11).

– Cum v-ați simțit când ați mers la Locurile Sfinte?
– M-am închinat la Sfântul Mormânt. Am liturghisit cu patriarhul Diodor. Era multă lume acolo…oho…oho…! Mii de oameni. Biserica era ticsită. A construit-o Sfânta Elena. Era 2 aprilie 1990 când m-am dus. Am petrecut foarte bine, mulțumesc Domnului! În ultima clipă am prins și eu să văd Sfânta Lumină a Învierii și mi s-au aprins în mână cele treizeci și trei de lumânări pe care le aveam. Le-am pus pe față, pe barbă, nu ardea deloc. Timp de jumătate de oră, flacăra era răcoritoare și cu o lumină imaterială. Înainte de a veni Sfânta Lumină, toate luminile și candelele din biserică fuseseră stinse. Apoi, după venirea Sfintei Lumini, s-au aprins singure toate. Ce minune, frate, ce minune! Vezi ce este Ortodoxia? Vezi ce este adevărul creștinismului? Liturghia de Paști s-a făcut pe placa Sfântului Mormânt. Am liturghisit atunci și eu cu patriarhul. Au venit mulți preoți de peste tot. Ce bucurie! Ce trăire! Îți dai seama?
– La ce sfinți aveți evlavie în mod deosebit, părinte Ștefane?
– Toți sfinții sunt un singur trup, părintele meu. Nu îl disprețuiesc pe niciunul. Ei, pentru dragostea lui Dumnezeu, le-au îndurat pe toate. Îi iubesc pe toți din inimă. Ei sunt ca o singură familie. Ce poți să mai spui? Pe unul să-l iubesc și pe altul să-l urăsc? Pe toți sfinții îi iubesc. Pe care să-l disprețuiesc? Spune-mi și tu, pe care?
– Care sfânt v-a ajutat în mod deosebit în viață?
– Nu știu. Eu știu că atunci când am căzut de pe scări a venit Sfântul Athanasie Athonitul și m-a ajutat. Nu era nimeni pe-aici ca să mă ridice. Locul era pustiu și, chiar dacă strigam, nu m-ar fi auzit nimeni.

– Cum ai ajuns monah în marea schimă, părintele meu?
– Aici, la Sfântul Munte, în grădina Maicii Domnului, la Nea Skiti, în Coliba Sfântului Haralambie. Starețul Chiliei era pe atunci părintele Athanasie. Provenea din obştea Danieleilor.
– Cum putem și noi să dobândim smerenia și smerita cugetare?
– Păi, nu citiți cărți sfinte? Nu citiți Filocalia? Nu citiți Viețile Sfinților? Starețul vostru este foarte potrivit să vă vorbească despre toate acestea. Aveți vreo îndoială? Egumenul este mai presus de toți. Cine sunt eu? Ce pot eu să-ți spun? Sunt mai păcătos ca toți! Trebuie să-i luăm pe Sfinții Părinți și să le urmăm pilda.
– Ce ați învățat în acești șaizeci de ani la Sfântul Munte?
– Aici am venit ca să dobândim împărăția cerurilor. Avem cărți pe care le citim. Odată, conducerea Sfântului Munte mi-a propus să mă trimită la un episcop, afară din Munte, ca să îi slujesc. Le-am spus: Părinților și Preasfințite Stăpâne, eu nu pot să merg afară. Voi rămâne aici ca să păzesc sfânta Stâncă a Athonului. Sunt cu totul nepotrivit și pentru împărăția cerurilor și pentru viața lumească. Acum însă, așa om cum sunt, aștept vestirea pentru cele cerești. Știe Dumnezeu cel Sfânt când să îmi trimită această înștiințare.

– Sunteți pregătit pentru această chemare de Sus?
– Dumnezeu este în măsură să hotărască și știe când e momentul să-mi trimită înștiințarea. Până la urmă, nimeni nu poate spune că este pregătit. Numai Dumnezeu știe când să-l cheme. Chiar înainte de a ne naște noi, ne-am aflat în sfatul lui Dumnezeu, în gândul Lui, în voința Lui. Nu vezi ce spune și Sfântul Simeon Metafrastul? Toate cele făcute de mine se află scrise în cartea Ta. Știi asta? E, tu știi chiar mai multe! Așadar, tot ce putem face, să facem, și Dumnezeu ne va primi. Suntem noi copiii lui Dumnezeu, nu ne va lăsa El! Hristos nu te va osândi, ci faptele tale te osândesc, dacă nu sunt după voia Lui. Dar ce să mai vorbesc, că le știi și frăția-ta mai bine ca mine!

– Ce sfaturi ați da, părinte Ștefane, unui monah tânăr?
– O, copilașul meu, văd că sunt mulți frați începători în mănăstirea voastră. Dar trebuie să fim frați nu după trup, ci după duh, și așa vom umbla în calea Domnului. Care este calea? A faptelor bune. Răbdare, dragoste statornică, credință, întrajutorare, și Dumnezeu va binecuvânta osteneala noastră și ne va da cele dorite. În plus, să avem și să cultivăm mereu dorința de a împlini făgăduințele schimei călugărești. Această schimă este calea care duce la viață.

– Cum să ne pocăim și cum să-L iubim pe Dumnezeu?
– Prin bună viețuire, prin viețuirea cea duhovnicească. Aici, în hotarele Athonului, să luăm aminte la noi înșine și astfel ne va binecuvânta Domnul. Vezi ce spune? Intrați prin poarta cea strâmtă. Adică prin lipsuri, prin nevoințe, foame, strâmtorări, necazuri.

– Unde ați mai slujit aici, la Sfântul Munte?
– Fostul stareț de la Pantokrator, părintele Athanasie, m-a chemat și am mers la mănăstirea lui. Acolo m-au făcut diacon și preot și arhimandrit. Acolo am slujit ca preot de rând mulți ani. Ca diacon, am mai slujit pentru un timp și la Mănăstirea Esfigmenu. Egumenul Athanasie și părinții erau foarte buni înainte ca mănăstirea să cadă în rătăcirea zelotistă. S-a dus acolo un oarecare Efrem și le-a sucit mințile, de nu l-au mai pomenit pe patriarhul nostru Bartolomeu. În Mănăstirea Pantokrator, care era pe atunci idioritmică, am slujit ca preot vreme de cinci ani. Apoi, m-au cerut să merg ca preot slujitor la paraclisul Maicii Domnului Portărița de la Mănăstirea Iviron, unde am mai slujit vreme de unsprezece ani. După aceea, tot ca preot slujitor și duhovnic, m-am nevoit la Mănăstirea Xenofont vreme de douăzeci și cinci de ani și la Mănăstirea Constamonitu, iar mai apoi și la Mănăstirea Simonos Petras. Acolo, la Simonos Petras, nu exista pe atunci nici egumen, nici altcineva. Am ajutat ca preot și ca psalt pe părintele Neofit vreme de patru-cinci ani.

– Vedem că iubiți mult mănăstirea noastră Grigoriu!
– Vin aici de când eram diacon. Mă trimitea Mănăstirea Pantokrator ca reprezentant al ei la praznicele Mănăstirii Grigoriu. De atunci îl iubesc foarte mult pe Sfântul Nicolae și pe părinții mănăstirii. Atunci era egumen părintele Athanasie. Plin de înfrânare și de blândețe. Era un om sfânt. Aici venea chiar și regele Gheorghe al Greciei de se spovedea. Așa o înțelepciune duhovnicească avea părintele Athanasie, cu toate că avea puțină carte! Chiar și amintirea lui este suficientă ca să ne trezească în inimă simțiri duhovnicești. Și egumenul de acum, părintele Gheorghe, îmi spune că mă iubește. Și eu îi spun că îl iubesc, de vreme ce suntem frați în Hristos, o familie. Ce ură putem avea între noi?

– Vă amintiți vreo minune făcută de icoana Maicii Domnului Portărița de pe când erați acolo slujitor?
– Da, sigur! Într-un an era mare secetă. Sfânta Chinotită a trimis o enciclică la toate mănăstirile pentru a se face litanii și rugăciuni. Eu eram pe atunci slujitor la Iviron, la paraclisul Portăriței. Am făcut și noi litanie cu icoana Portărița și îndată, în clipa în care am început litania, s-au adunat niște nori și încet-încet s-au strâns deasupra și a început o ploaie foarte puternică. Apoi, în 1991, când a fost marele incendiu la Sfântul Munte, au cerut de la Mănăstirea Iviron să scoată icoana Maicii Domnului și s-o pună în fața focurilor, dar călugării iviriți nu au dat-o. E, ce să zici?

– Ați cunoscut și alți părinți virtuoși în viața dumneavoastră de aici?
– Părinții de demult tare buni părinți erau. Acum, viețuirea călugărească s-a răcit peste tot, pentru că nu mai respectă tipicul mănăstirile, călugării. Nu vezi? Atâtea luni, și să nu cadă o picătură de ploaie! Fac litanii la Karyes părinții, dar nu mai plouă. Cum de rabdă Maica Domnului? Ea nu așteaptă decât pocăința noastră! Nu vezi câte cutremure? Gradul 8, gradul 9, și toată lumea se cutremură și se zdruncină, și totuși nimeni nu se pocăiește! Mânia lui Dumnezeu! Apoi scumpetea care se întâmplă în lume, toate astea nu sunt decât urmarea păcatelor.

– Unde vom ajunge, părinte?
– O să ajungem în cele de-a stânga, dar Preabunul Dumnezeu și Maica Lui așteaptă, așteaptă, așteaptă…Chiar și cei care se află în iad așteaptă, pentru că starea lor nu este desăvârșită. La fel și cei care sunt în rai. Toți așteaptă să vină Marele Judecător și a doua Sa venire, ca să judece întreaga lume și să-l pună pe fiecare la locul lui. Când oare? Numai El știe! Dumnezeu așteaptă pocăința noastră până la un anumit punct, când va cutremura întregul pământ și îi va chema pe toți la Judecată.

Când mergi la tribunal, poterașul îți spune: Nu eu te acuz, ci cutare articol. Ei, nu-i așa? Tot așa și Dumnezeu! Cuvintele pe care ni le-a lăsat sunt cele care ne vor judeca dacă am făcut sau nu potrivit lor. Spune și Sfântul Evanghelist Ioan: În casa Tatălui Meu mai multe lăcașuri sunt (In. 14, 2). Aceste lăcașuri sunt niște așezăminte duhovnicești, dar și în iad, părinte Damaschin, și în iad sunt mai multe niveluri și iaduri. Așadar, să ne pocăim atâta timp cât există lumină, cât avem lumina zilei, pentru că, dacă vine noaptea, ce lucrare mai putem face? E, de aceea dă Dumnezeu noaptea ca o imagine a iadului și ziua ca o imagine a raiului. Așa spun mulți istorici. Să cunoaștem fiecare din noi cele bune și să umblăm în cele de-a dreapta! Viața aceasta, părinte Damaschin, este înaintemergătoare celeilalte vieți, mari și veșnice și neînserate. Să ne pregătim de acum, prin viețuirea noastră monahicească, pentru viața aceea. Și creștinii din lume, dar mai ales noi, suntem datori să împlinim făgăduințele schimei noastre îngerești. Ia gândește-te, când un bătrân monah, și preot pe deasupra, leapădă rasa și se căsătorește, spune-mi, ce pedeapsă îl poate aștepta, ce pedeapsă? A pus deoparte dragostea pentru Dumnezeu și merge să iubească o femeie? Eu nu acuz și nu judec pe nimeni, dar trebuie să spun cele drepte. Preotul Îl întrupează și Îl reprezintă pe Dumnezeu și, prin urmare, faptele lui nedemne Îl disprețuiesc pe Dumnezeu. Spune-mi tu, unde o să-i meargă sufletul când va muri. Dumnezeu îl așteaptă, îl așteaptă, dar omul a încetat de a mai crede și de a se mai teme de Dumnezeu.

L-ai văzut pe fiul cel risipitor? A zis tatălui său: Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere (Lc. 5, 12). Da, dar când l-a lovit foamea și lipsurile, atunci a ajuns să mănânce hrana porcilor. Mânca roșcove. S-a întors, alții s-au scandalizat. Tatăl lui însă i-a spus: copilul meu, haide, că și tu ești al meu! Da, a zis fratele, dar noi am lucrat atâția ani aici, și nici măcar un ied nu ne-ai dat! Copiii mei, a zis tatăl, toate ale mele ale voastre sunt, să mâncați și să beți. Apoi cu toții l-au cinstit pe tatăl care și-a arătat o atât de mare dragoste chiar și față de fiul cel risipitor.

– Ce ne puteți spune despre antihrist, părinte?
– Cine mai e și ăsta? Ce mai vrea și ăsta pe-aici? A, sporește fărădelegea, copilul meu, și de aceea se apropie cea de-a doua Venire a Domnului nostru. Două cuvinte va spune Domnul când va veni: Plecați de la Mine, toți lucrătorii fărădelegii! și Veniți la Mine, binecuvântații Tatălui Meu! Așa cum piere fumul în văzduh, tot așa vor fugi și vor pieri de la fața lui Dumnezeu ticăloșii și lucrătorii fărădelegii. Grecia este o țară sfântă. Peste tot găsești sfinți, moaște, martiri, mănăstiri, călugări îmbunătățiți, maici. Dar păcatul a crescut în lume și toți aceștia sunt disprețuiți de oamenii lumești, și de aceea nu-i mai pot ajuta pe oameni. De aceea, și țara noastră suferă. Și clerul este epuizat din pricina războiului diavolului. Nu mai sprijină poporul de la temelie în credința sa în Dumnezeu.

Ce zice acum Maica noastră cea Mare, Măicuța noastră, Împărătesa cerurilor? Ce zice? Se înfățișează la Scaunul de Judecată în clipa în care Fiul ei va judeca întreaga lume și are dreptul, are stăpânia primită de la Fiul ei să dea iertare. Da. Și poate ea însăși să schimbe hotărârea judecății așa cum ea însăși vrea. De aceea, cine are mare dragoste către ea, cine o cinstește aici, cine o iubește și crede în ajutorul ei va fi ajutat de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. De aceea, să învățăm Acatistul Buneivestiri, în care se și spune într-unul din stihuri: Bucură-te, Celui drept Judecătoriul înduplecarea! Bucură-te, cea a multor căderi iertarea! (Icosul al 7-lea din Acatist). De aceea și noi aici, la Sfântul Munte, să ne punem toată nădejdea întru ea! Să iubim grădina Maicii Domnului ca să ne privească cu privirea ei cea blândă și ocrotitoare la înfricoșata Judecată. Dumnezeu este milostiv. Noi ne aflăm înlăuntrul grădinii Maicii Sale. Maica Sa are putere, dar așteaptă pocăința noastră. Citește cu atenție primul canon din Theotokariul Sfântului Nicodim, pe glasul I. Acolo Maica Domnului Îl roagă pe Fiul ei ca să ne mântuiască, iar Domnul îi spune: Dacă nu se va pocăi, nu se va mântui nimeni. Aici nu există căutare la față. Înțelegi, părinte?

– Știm că sunteți și un bun psalt!
– Da, cu ajutorul lui Dumnezeu! Nimic nu-i de la mine. Am mai spus că toate sunt de la Dumnezeu, cele bune și harismele.
– Cântați-ne, vă rog, Vrednic este cu adevărat!
– Lasă-mă, părinte, nu vezi în ce hal sunt? Ficatul mi-e mărit, mănânc numai rămășițe, nu mai pot să cânt. Mi se taie respirația. Am tragere și poftă ca să cânt, dar nu mai am putere. De aceea, mai beau și câte puțin vin, ca să mă întăresc. Înainte să mă îmbolnăvesc, cântam peste tot și totdeauna. Cântam Theotokariul la privegheri, la Paști, aici. Ce să fac, m-am slăbănogit! Mă duc în cameră și, fiindcă nu pot să cobor în biserică la slujbă, trag ațele metaniilor. Multe greutăți am străbătut în viața mea și acum am ajuns la sfârșit. Aștept și eu, aștept…

– Dați-ne un sfat înainte de a pleca din lumea aceasta, părinte Ștefane!
– Ce sfat mai vrei, nu înțeleg?! Tu, care mergi în Albania, în Congo, propovăduiești peste tot, tu nu dai sfaturi lumii?
– Bine, atunci o întrebare! La ce trebuie să fim atenți în viața noastră călugărească?
– Să lucrăm asupra făgăduințelor noastre călugărești pe care le-am făcut înaintea Sfântului Altar! Nimic altceva! Asta va cere de la noi Preabunul Dumnezeu și Maica Domnului! Am făgăduit! N-am făgăduit? Să lucrăm așadar faptele cele bune și plăcute ale vieții celei viitoare. Cum vom câștiga altfel viața cea viitoare? Ce este viața viitoare? Este Dumnezeu Însuși! O spune Ioan Evanghelistul: Cel ce crede în Dumnezeu are viață veșnică. Și aceasta este viața de veci, ca să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis (In. 17, 3). Să lucrăm așadar faptele viețuirii noastre celei călugărești, răbdarea, ascultarea, pentru că ascultarea se face pentru Dumnezeu și merge la Dumnezeu, după cum și Hristos ca om S-a făcut pe Sine ascultător până la moarte. Mai întâi, a ascultat de Iosif și de Maica Sa, apoi a ascultat de voia părintească și a răbdat moartea pe cruce.

– Rugați-vă și pentru noi, părinte Ștefane!
– Și voi pentru mine!
– Binecuvântați!
– Mergi cu bine, părinte! Mulțumesc, mulțumesc!
– Rai bun să avem!

Aceasta a fost frumoasa convorbire pe care am avut-o în aprilie 1997 cu părintele Ștefan. A rămas atunci la mănăstirea noastră în jur de șase luni. Toamna s-a dus la Mănăstirea Russikon, care i-a dat o Chilie aproape de malul mării. Înainte să plece, ne-a spus:
– Părinți, nu voi mai veni iarăși la Grigoriu! Mulțumesc mult Sfântului Nicolae și vouă tuturor! Mulțumesc părintelui vostru egumen, părintele Gheorghe, și întregii lui obști!
– De ce n-o să mai vii iarăși, părinte Ștefane?
– O să plec în altă țară foarte curând! Da, sigur, mă așteaptă acolo sus. Am primit chemarea…

Într-adevăr, în primăvara anului 1998, am aflat că mult iubitul și îndrăgitul nostru Papa Ștefan a plecat să se întâlnească cu Maica Domnului și cu Fiul ei și să își primească răsplata nevoințelor sale și să se numere în cetele cuvioșilor părinți ai Athonului. Veșnică să fie pomenirea lui și s-avem parte de rugăciunile lui!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 127-140, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Povățuiri din Sfântul Munte: Părintele Simeon şi ucenicul său, Isaia, de la Kavsokalivia

Din câte îmi amintesc, era în anul 1983 când am trecut ca închinător pe la Schitul Kavsokaliviei. Scopul meu era să ajung, în cel mai scurt timp, la Schitul românesc al Cinstitului Înaintemergător, care se află la o distanţă de patru ore de mers pe jos de Kavsokalivia. Căutând cărarea care duce la Schitul Prodromului, am intrat într-una dintre casele schitului de la Kavsokalivia. Acolo am întâlnit doi asceţi. I-am întrebat cum se numesc şi am aflat: părintele Simeon, care era stareţul Chiliei şi care provenea din Asia Mică, din Vurla, şi venise la Sfântul Munte în 1938. Era orb de zece ani şi în vârstă de mai bine de 85 de ani. Pe chip se vedea că este un om fericit şi mulţumit. Din cele din jur se vedea la el harisma înstrăinării, a sărăciei, a rugăciunii. Lângă el se afla monahul mai tânăr şi ucenic al său, părintele Isaia, în vârstă, pe atunci, de 62 de ani. M-au primit cu multă dragoste şi simplitate. Aşa cum făceam eu de obicei, am început întrebările, la care îmi răspundea părintele Isaia:

– Părinte Isaia, spuneţi-mi ceva despre Stareţul dumneavoastră!

– Cel pe care îl vedeţi orb este Stareţul meu, pe care îl slujesc aici de mai bine de patruzeci de ani. În toată viaţa a umblat desculţ. Nu l-a interesat nimic legat de viaţa prezentă, pentru că a avut inima robită de cele cereşti şi veşnice. Are, într-o foarte mare măsură, harisma pomenirii morţii şi a lepădării de sine. În ultimii ani, a suferit de o boală la ochi, de cataractă. Ar fi putut să iasă în lume şi să-şi facă operaţie la spital, dar a preferat să nu părăsească Sfântul Munte şi să-şi piardă astfel vederea ochilor celor trupeşti. Odată, fără să aibă vreo vină personală, a suferit o ispită în timpul nopţii. S-a tulburat şi s-a dus la duhovnicul său plângând. Acela i-a dat canon să nu se împărtăşească patruzeci de zile. Ştia că este puternic, de aceea i-a dat un canon aşa de greu şi, prin aceasta, a căutat să sporească într-însul lepădarea de sine, ascultarea şi frica lui Dumnezeu.

Aşa cum mi-a spus el însuşi, niciodată nu a mai părăsit Sfântul Munte pentru a merge în lume. O singură dată a plecat la Larisa pentru a-şi vedea sora, care era acolo căsătorită. A rămas în total trei zile. Ziua stătea ascuns sub un pod unde zicea rugăciunea lui Iisus, iar nopţile se întorcea acasă, unde se odihnea şi se ruga.

Stareţul stareţului meu se numea Daniil şi a vrut să-l facă preot pe părintele Simeon. S-a dus şi l-a întrebat astfel pe faimosul duhovnic, părintele Sava, de la Katunakia. Acela i-a spus: „Nu-l face preot, pentru că preotul se pocăieşte cu greu!”. Într-adevăr, nu l-a mai făcut preot. Acest părinte Daniil, îmi povesteşte părintele meu Simeon, când mergea la Kyriaconul Schitului, înainte de dumnezeiasca Euharistie, vărsa pe podeaua bisericii şuvoi de lacrimi. Această harismă a sa, care e atât de rară astăzi, a primit-o de la Dumnezeu pentru multa sa lepădare de sine şi smerenie.

Într-o zi, părintele Simeon s-a pregătit să spele hainele Stareţului său fără să ia binecuvântare. Atunci acela, pentru a-l învăţa desăvârşita tăiere a voii, l-a pus să meargă până la malul mării şi să aducă de acolo, în spate, un sac plin de nisip.

Când părintele Simeon s-a dus la o mănăstire aghioritică, întorcându-se, mi-a istorisit următoarea întâmplare îngrozitoare. Acolo, la acea mănăstire, trăia un monah convertit la ortodoxie, care înainte îmbrăţişase iudaismul. Acum, ca monah ortodox, a suferit o ispită demonică îngrozitoare şi s-a apropiat, influenţat de demoni, de diaconul mănăstirii, ţinând în mână un cuţit, şi i-a spus diaconului: „Ori te lepezi de Hristos, ori te înjunghii aici pe loc!”. Din nefericire, diaconul s-a lepădat de Hristos. Monahul acela, ca turbat, i-a înfipt cuţitul în inimă şi l-a omorât. Înainte de a pleca, a pus mâna dreaptă a diaconului pe cuţit, ca şi cum s-ar fi sinucis.

Într-o zi, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, diaconul mort s-a înfăţişat înaintea celorlalţi monahi ai mănăstirii şi a spus monahului iudeu: „Vino aici! Cine ridică sabia de sabie va pieri! Haide cu mine în iad împreună, că acolo-i locul nostru!”. Şi îndată s-a deschis pământul în faţa ochilor tuturor celorlalţi monahi şi i-a înghiţit pe amândoi.

Altă dată, îmi povesteşte părintele Isaia, la Kavsokalivia era un monah care avea puteri fizice neobişnuite. Putea să ducă în spate bucăţi mari de marmură de la malul mării până sus-sus, la schitul nostru. Din pricina aceasta însă a căzut în mândrie şi la un moment dat a început să strige diavolului: „Unde eşti, diavole, ca să ne luptăm împreună şi să vezi ce puteri am eu!?”. În acea clipă dracul nu i s-a arătat, evident, din grija lui Dumnezeu, ca monahul să nu se mândrească şi mai mult şi să se întărească în rătăcirea lui. Dar, după câteva zile, diavolul a trecut prin faţa lui ca o umbră. L-a strâns puternic pe monah şi acela în două zile a murit.

Cei doi preacuvioşi părinţi de la Kavsokalivia, stareţ şi ucenic, au adormit somnul cel de veci cu câţiva ani înainte şi se odihnesc acum în sânurile împărăţiei cerurilor. Veşnica lor pomenire! S-avem parte de sfintele lor rugăciuni!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 111-114, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

 

Nouă apariție editorială: „Cuvânt despre pocăinţă”, Arhimandrit Athanasie Floroiu (Editura Schitul românesc Prodromu)

De aceea, fraţii mei, e nevoie de sfat mult, căci în sfat mult stă mîntuirea, şi cei ce se silesc o cuceresc pe ea. prin credinţă, smerenie şi fapte după a noastră putere deschidem porţile raiului, care nu aşteaptă de la noi nici aur, nici pietre scumpe, ci smerenie, având drept cheie a lacătului acestor porţi spovedania şi pocăinţa adevărată.

Arhimandrit Athanasie Floroiu

Cuvânt despre pocăință, Arhimandrit Athanasie Floroiu
Editura Schitul românesc Prodromu
Sfântul Munte Athos / 2017

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Nouă apariție editorială: „De la moarte la viață”, Gheronda Iosif Vatopedinul (Editura Doxologia)

„Cu cât sufletul se depărtează de păcat, cu atât se depărtează de moarte, fiindcă acolo unde este păcatul cu fapta, acolo este și moartea. Prin urmare, dorul către Dumnezeu al omului se cunoaște din dispoziția lui, în ce măsură este iubitoare de păcat. Pe cât de ușor păcătuiește omul, pe atât se arată mai muritor. Când omul este împresurat de porniri iraționale și de simțiri moarte, se află cufundat în păcatul cu fapta și lumina Învierii nu-l conduce la legile dreptății. Creștinismul nu este altceva decât o chemare la o luptă pe viață împotriva diavolului și a morții până la biruirea lor finală. Fiecare păcat constituie trădare, fiecare patimă, cedare, și fiecare răutate, înfrângere” – Gheronda Iosif Vatopedinul

De la moarte la viață, Gheronda Iosif Vatopedinul
Traducere de Laura Enache /144 pagini / copertă broșată
Editura Doxologia, 2017

Aruncă o privire în interiorul cărții AICI

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Povățuiri din Sfântul Munte: Ieromonahul Nicodim de la Karyes, duhovnic (1926-1986)

De multe ori voia lui Dumnezeu este ca faptele minunate ale asceţilor şi părinţilor virtuoşi să fie ascunse de ochii noştri atâta timp cât ei trăiesc alături de noi. Aceasta se întâmplă pentru siguranţa lor duhovnicească, pentru că în acest fel pot, fără zgomot şi fără să fie influenţaţi, să sporească duhovniceşte şi să adauge har peste har sufletului lor. Pentru noi însă este o nefericire această ascundere a mărgăritarului, pentru că recunoaştem şi ajungem să preţuim personalitatea lor duhovnicească doar după adormirea lor şi abia atunci alergăm la diferiţi oameni care i-au cunoscut ca să aflăm diferite fapte şi învăţături de-ale lor. Ieromonahul şi duhovnicul Nicodim de la Karyes a fost un astfel de om. Un îndrăgostit de Dumnezeu şi un dispreţuitor al vieţii de aici. A trăit printre noi înainte cu ani de zile, dar foarte puţini şi-au dat seama de virtutea lui. De aceea, pentru noi este o datorie faţă de fiii săi duhovniceşti mai noi, dar şi faţă de monahii care nu l-au cunoscut, precum şi faţă de creştinii din lume, fraţii noştri întru Hristos, ca să aşezăm în cele ce urmează, din iubire şi evlavie faţă de neuitatul părinte, câteva date despre viaţa lui şi învăţături pe care le-am putut aduna despre el.

S-a născut în satul Krusona din Creta, în anul 1926. Părinţii săi, Gheorghe şi Ecaterina, au avut cinci copii. Al patrulea a fost părintele Nicodim, pe atunci numit din botez Emanuil Kalianakis. Din vârsta copilăriei s-a deosebit prin dragostea sa faţă de Biserică şi slujbele ei, prin evlavia cu care lua parte la toate Sfintele Liturghii din sat. Când a terminat şcoala primară, s-a îndeletnicit cu muncile câmpului şi cu creşterea animalelor. Pe atunci, în satul lui, era preot fericitul părinte Dimitrios Fasolakis. Acesta era un preot foarte virtuos şi iubitor de monahi. Alături de el, micuţul Emanuil şi-a petrecut anii copilăriei. Niciodată nu lipsea de la slujbele Bisericii, unde ajuta şi el ca şi crâsnic şi cântăreţ. Nu-l atrăgeau deloc întâlnirile cu cei de-o vârstă cu el, nici joaca sau păcatele la care se dădeau tinerii de-o vârstă cu el.

De mic a fost împodobit cu multă evlavie faţă de cele dumnezeieşti. Caracterul lui lipsit de îndrăzneală stârnea în cei care-l cunoşteau multă iubire. Avea o dorinţă arzândă de a citi vieţile sfinţilor şi alte cărţi religioase.

Din vârsta tinereţii s-a născut într-însul dorul după o vieţuire monahală. Cărţile pe care le citea îi aprindeau cu un foc de nesuportat inima. A spus lucrul acesta părintelui Dimitrie. El l-a sfătuit în felul următor: „Fă, copilul meu, puţină răbdare! Mai întâi să faci armata, şi apoi să-ţi orânduieşti cele ale familiei tale de aici din sat şi, după aceea, eşti liber să mergi unde vrei, dacă e voia lui Dumnezeu, acolo unde te chemă El.”

Într-adevăr, în anul 1948, la vârsta de 22 de ani, liber de orice obligaţie faţă de familia sa, şi-a luat binecuvântare de la părinţii săi, de la duhovnic, părintele Dimitrie, şi a plecat pentru a se închinovia la Mănăstirea Sfântului Antonie din Creta. Acolo a rămas ca frate de mănăstire vreme de trei ani, lucrând în ascultare şi dăruire faţă de obştea acestei mănăstiri.

Vrând însă să trăiască mai ascetic, cu binecuvântarea stareţului, a plecat la Mănăstirea Maicii Domnului Povăţuitoarea. Acolo, după puţin timp, a fost tuns monah cu numele de Nicodim. Apoi, mitropolitul de atunci al Gortinei şi Arcadiei, părintele Timotei, acum arhiepiscop al Cretei, l-a hirotonit diacon şi preot, dându-i şi vrednicia de duhovnic, pentru a spovedi credincioşii.

Părintele Nicodim a continuat şi în această mănăstire vieţuirea sa foarte ascetică, cu înfrânare, cu lepădare de sine.

Mitropolitul, văzându-i vieţuirea monahală şi virtutea pe care o dobândise, l-a rânduit egumen al Sfintei Mănăstiri a Adormirii Maicii Domnului de la Koudouma. Dorinţa adâncă a părintelui Nicodim, desigur, era să trăiască cu smerenie, ca un simplu ieromonah, în ascundere, în asceză şi cu simplitate. A făcut ascultare totuşi şi s-a plecat rugăminţilor episcopului şi a slujit ca egumen la această mănăstire vreme de cinci ani şi jumătate.

Acolo a arătat o mare dragoste faţă de creştinii închinători pe care îi primea cu multă dragoste părintească şi îi spovedea. Aşa cum ne povestesc fraţii localnici, de multe ori părintele Nicodim îi vindeca pe demonizaţii care veneau la mănăstire şi pe alţi bolnavi. Faima sa s-a răspândit şi atrăgea la mănăstire mulţime de creştini, lucru care îl stânjenea din ce în ce mai mult pe părintele Nicodim, care era foarte liniştit din fire. Aşa se face că, luând binecuvântare şi îngăduinţă de la mitropolitul său, a plecat în satul său, ca să scape de puhoaiele de oameni care îl căutau. Acolo a fost rânduit preot slujitor la Sfânta Mănăstire a Sfintei Irina, care este aproape de satul său. Vreme de un an şi jumătate a slujit acolo. Şi aici şi-a continuat munca de suflet mântuitoare. Faţă de sine însuşi era foarte aspru şi ascet, în timp ce faţă de creştinii care îl vizitau şi pe care îi spovedea era îngăduitor şi plin de pogorământ, ca să nu-i arunce în deznădăjduire, aşa cum zicea.

Aproape în toate nopţile priveghea în rugăciune, nu se întindea pe pat niciodată, doar când a făcut o operaţie de amigdale a fost obligat să stea vreme de douăzeci de zile la pat. În problemele de conducere a mănăstirii nu se amesteca niciodată. Lăsa toate în seama egumenei şi avea încredere în modul în care ea conducea mănăstirea, dându-i doar sfaturile trebuitoare, atunci când aceasta le cerea. Serile, îşi făcea privegherile în paraclisele care se află în jurul mănăstirii. Cu astfel de nevoinţe ascetice a primit o bogăţie de har dumnezeiesc în sufletul său. A devenit astfel un punct de atragere şi de mângâiere al tuturor fraţilor care treceau pe la mănăstire.

Dorinţa lui adâncă era însă de a trăi în ascundere, în însingurare, pentru a se dărui lucrării rugăciunii minţii. Vizitele dese ale oamenilor îl împiedicau să-şi împlinească programul său ascetic în lume. De aceea, a luat marea hotărâre de a pleca şi de acolo.

În 1962, a venit în Grădina Maicii Domnului, în Sfântul Munte Athos. La început, s-a aşezat la Coliba Sfinţilor Arhangheli, de la Schitul Kutlumuşului. Acolo, a trăit singur, fără ucenici, şi şi-a rânduit programul său ascetic, ducând o viaţă foarte aspră de post şi nevoinţă. În vremea aceea, Sfânta Mănăstire Stavronikita era într-o stare destul de proastă, nu devenise încă chinovie, nu avea preot care să slujească. Aşadar, l-au chemat pe părintele Nicodim ca să slujească Liturghia la mănăstire. El a primit cu bucurie şi, în fiecare sâmbătă şi duminică şi la marile sărbători, cobora pe jos de la Coliba sa la mănăstire. Depărtarea Chiliei lui de mănăstire este de aproximativ o oră de mers pe jos.

Unul dintre fiii săi duhovniceşti mi-a povestit următoarea faptă care i s-a întâmplat. Era luna iulie şi zăpuşeala era de nesuportat. Părintele Nicodim trebuia să coboare la mănăstire pentru îndatoririle sale liturgice. Se gândea în sine însuşi: „Cum să merg la mănăstire pe o astfel de căldură?”. Dintr-odată, deşi cerul era limpede şi senin precum cristalul, deasupra capului său a apărut un nor care l-a însoţit de la Chilie până la mănăstire. Astfel, s-a rezolvat şi problema venitului pe vreme de căldură.

Un alt fiu duhovnicesc mi-a povestit următoarea întâmplare: Într-o seară, am fost găzduit la Coliba părintelui Nicodim. După masa de seară şi după Pavecerniţă, ne-am despărţit pentru a ne odihni fiecare la chiliile noastre. Noaptea, monahul cel tânăr a avut trebuinţă să meargă la toaletă, dar din pricina ruşinii nu l-a întrebat pe părinte unde se afla aceasta. A fost totuşi obligat să iasă afară. Înaintând spre măslini, l-a văzut pe părintele Nicodim rugându-se sub unul dintre aceştia, îngenuncheat şi cu mâinile ridicate către cer. Faţa îi strălucea de o lumină dumnezeiască şi foarte dulce, care, de fapt, l-a şi trădat că era acolo. Părintele Nicodim, când şi-a dat seama că tânărul l-a văzut, l-a rugat să nu spună nimănui lucrul acesta până la adormirea sa.

După câţiva ani, a plecat din Schitul Kutlumuşului şi s-a aşezat la altă Chilie care este pe drumul dintre Karyes şi Mănăstirea Iviron, la aproximativ douăzeci de minute pe jos de la Karyes. Chilia aceasta cinsteşte Adormirea Maicii Domnului, are grădini, apă şi o frumoasă privelişte către Mănăstirea Iviron şi către mare. A luat-o în primire, fără să mai fie cineva acolo şi într-o stare destul de proastă, iar el a pus-o în rânduială.

E adevărat că nu s-a deosebit niciodată ca un om de activităţi gospodăreşti, pentru că întreaga sa grijă o avea către bunurile cele cereşti. Socotea de prisos lucrările la grădină, florile, podoabele aşezate prin casă. Pentru el podoabă era rugăciunea cea de noapte, postul aspru, smerenia, simplitatea şi pregătirea pentru viaţa cea veşnică.

Şi aici, în Muntele cel Sfânt al Maicii Domnului, a fost cunoscută destul de repede sfinţenia părintelui Nicodim. Îl vizitau monahi, nu numai pustnici, ci chiar şi călugări din chinovii, pentru a se sfătui cu el în legătură cu rugăciunea minţii. Chiar şi fraţi ortodocşi din alte ţări îl vizitau pentru a-i asculta sfaturile. La sfârşitul acestei notiţe a noastre, vom reda un dialog pe care l-a avut cu părintele român Ioanichie Bălan.

Prezenţa sa, din punct de vedere exterior, nu stârnea nici o impresie deosebită. Era de o înălţime potrivită, purta de obicei o rasă peticită, iar în vreme de iarnă avea nişte ghete cu tălpi groase. Umbla şchiopătând, cu un toiag în mână. Îi saluta pe oameni cu un zâmbet tainic, fără râsete şi discuţii inutile. La Karyes venea o singură dată pe săptămână, de obicei sâmbăta. Trebuia să cumpere câte ceva pentru chilia sa, să ia prescurile, pe care i le trimitea o mănăstire, de obicei mănăstirea Grigoriu, şi să-şi ridice corespondenţa. Programul slujbelor îl respecta cu stricteţe. Noaptea citea Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile, şi săvârşea Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi la marile sărbători. După-masa citea Ceasul al nouălea, Vecernia, Canonul lui Iisus Hristos, al Tuturor Sfinţilor, Theotokariul şi Paraclisul Maicii Domnului. Unul dintre fiii lui duhovniceşti mi-a povestit următoarele două fapte minunate din care se vede îndrăzneala sa către Domnul, dar şi războiul pe care dracii îl ridicau împotriva lui.

Într-o după-amiază, mă găseam la părintele Nicodim. De el s-a apropiat o pisică mieunând de foame. El i-a spus: „Ce vrei? N-am să-ţi dau nimic să mănânci. Du-te, prinde-ţi o pasăre şi mănânc-o!”. Într-adevăr, pisica a plecat şi în mai puţin de trei minute s-a întors cu o pasăre în gură. Altădată, acest tânăr monah a fost găzduit vreme de trei zile la Chilia părintelui Nicodim. Noaptea auzea mare zgomot, ca un fel de luptă, din chilia acestuia. Dimineaţa, i-a întrebat pe cei doi muncitori care lucrau şi ei acolo de câteva zile. Aceştia i-au răspuns: „Şi noi auzim acest zgomot în fiecare noapte. Din câte ştim, dracii îl războiesc pe părintele Nicodim în timpul rugăciunii sale de noapte.”

Cu această aspră luptă împotriva demonilor şi-a dus viaţa sa la Sfântul Munte vreme de douăzeci şi patru de ani. Cu un an înainte de a pleca din această viaţă pământească, l-a primit ca frate începător pe prietenul şi consăteanul său Pavel Panameritaki. Acesta era cu 12 ani mai în vârstă decât părintele Nicodim, dar tânjea după viaţa monahală din tinereţile sale. S-a căsătorit însă, a avut doi copii, i-a rânduit pe fiecare la familia lui, şi-a condus apoi soţia pe ultimul drum în 1982 şi, astfel, liber de grijile lumeşti, s-a hotărât să vină la părintele Nicodim, în vârstă fiind de 71 de ani.

Înainte de a veni, s-a îmbolnăvit de cancer. A plecat în Germania pentru operaţie. Situaţia era foarte gravă. El însă a spus două cuvinte către Maica Domnului, având ochii plini de lacrimi: „Maica Domnului, ajută-mă să nu mor aici în Germania, ci la Sfântul Munte!”. Într-adevăr, în ziua următoare i s-au făcut din nou analizele şi toate arătau că este complet sănătos. Astfel, s-a întors la casa sa, şi-a rânduit cele de acolo şi s-a întâlnit cu părintele Nicodim într-una din vizitele pe care acesta le-a făcut în Creta. Acolo, acasă la el, părintele Nicodim l-a tuns în schima cea mică şi l-a luat cu sine la Sfântul Munte.

Când l-am întrebat pe părintele Pavel să-mi spună câte ceva despre Stareţul său, el mi-a răspuns: „Părintele Nicodim a fost un om sfânt. Aproape că nu dormea deloc noaptea. Nu-l interesa nimic pentru viaţa sa personală şi pământească, ci numai cele duhovniceşti. Programul slujbelor, aşa cum le făcea el, îl ţin şi eu acum cu grijă. El era foarte aspru cu sine însuşi. Niciodată nu dezlega la ulei lunea, miercurea şi vinerea. Nu voia să audă nimic despre zeloţi şi nu a întrerupt pomenirea patriarhului atunci când multe chilii şi chiar mănăstiri au făcut lucrul acesta, pentru că nu primise înştiinţare în rugăciune de la Dumnezeu. Din pricina vieţii sale aspre, nu a acceptat să fie slujit în diferitele sale nevoi. Uneori, se purta cu mine brusc şi aspru, iar eu nu înţelegeam această purtare a lui şi îl judecam că ar fi un om ciudat. Dar se purta cu mine astfel pentru că voia să-şi ascundă cu grijă nevoinţa şi virtuţile. Întotdeauna îmi dădea sfaturi. Unul dintre sfaturile lui pe care mi-l amintesc acum este: „Să Îl rogi pe Domnul să îţi dea puterea Duhului Sfânt!”. Suferea toate lipsurile, toate neajunsurile, toate greutăţile produse de climă, frigul iarna şi căldurile vara, cu o răbdare ieşită din comun. Niciodată nu murmura din pricina durerilor sale trupeşti, deşi suferea de artrită şi de prostată. În ultimele sale luni de viaţă i-a fost greu să mai slujească Sfânta Liturghie.

Odată, aflându-se în curte, a căzut de la o înălţime de 2 metri. S-a lovit foarte rău la genunchi şi s-a întors în casă umblând în patru labe. Deşi îl durea foarte tare, nu mi-a spus nimic. Când l-am spălat şi l-am schimbat, m-am înfricoşat, pentru că am văzut două răni deschise pe trupul lui. L-am dus afară, la Tesalonic, la spital. Medicii i-au curăţat rănile, tăind carne putredă.

Când s-a terminat Postul cel Mare al anului 1986, mi-a spus: „Părinte Pavel, o să fac şi Paştele acesta împreună cu voi, dar altul nu voi mai face.” Într-adevăr, după Paşti, a chemat doi preoţi şi am făcut împreună Sfântul Maslu la noi acasă. Apoi l-am pregătit şi, după câteva zile, a plecat în Creta. Acolo, avea mare evlavie la Sfânta Muceniţă Irina, în mănăstirea căreia dorea să-şi dea sufletul. Era numai de 60 de ani şi, totuşi, la înfăţişare părea de vreo 85. Ajungând în Creta, s-a dus la spital. Starea lui s-a înrăutăţit din pricina artritei şi nu mai putea să doarmă nici întins pe pat. Figura sa era însă liniştită şi luminoasă. Se ruga neîncetat cu metaniile sale şi nu murmura din pricina acestor încercări. Îi mulţumea lui Dumnezeu cu cunoscutul cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur: Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Ori de câte ori vorbea despre Sfântul Munte, din ochii lui curgeau lacrimi. A fost transportat la Mănăstirea Sfintei Ecaterina. Acolo, le-a vestit dinainte surorilor moartea sa, zicându-le: „Mâine vom avea slujbă de înmormântare la mănăstire. O să vină mulţi preoţi şi creştini.” Ultima sa zi a fost 17 iulie, de pomenirea Sfintei Muceniţe Marina. S-a împărtăşit pentru ultima oară cu Sfintele Taine. Febra i-a ajuns la 41,3˚C, iar medicul a spus că nu mai este nimic de făcut. Din clipă în clipă putea să moară. A fost dus iarăşi la spital. Chipul îi răspândea o lumină dumnezeiască şi buzele rosteau neîncetat cuvinte de mulţumire către Dumnezeu. La ora 11 din acea zi, seara, faţa i-a strălucit cu şi mai multă putere. Buzele îi murmurau o rugăciune. Şi-a făcut semnul Crucii şi îndată sufletul său a plecat la locaşurile cele cereşti. L-au adus în puterea nopţii la mănăstire. În ziua următoare, după-masa, a fost înmormântarea lui, într-adevăr aşa cum profeţise. O mulţime mare de lume, mitropoliţi, preoţi, copii duhovniceşti au venit din întreaga Cretă ca să-l însoţească pe cuviosul părinte Nicodim pe ultimul său drum, cel care a înflorit la Sfântul Munte şi acum dormea în pământ, precum grăunţul de grâu, ascuns în tărâmul Cretei.

La înmormântare a vorbit arhiepiscopul Cretei, părintele Timotei. Acum, la mormântul său arde o candelă neadormită, în timp ce creştinii care vin nu încetează să primească de la mormântul părintelui mulţime de binecuvântări şi tămăduiri.

Redăm mai jos dialogul pe care l-a avut părintele Nicodim cu ieromonahul român Ioanichie Bălan.

– Preacuvioase părinte Nicodim, am venit din România aici, în patria monahismului ortodox, la Sfântul Munte, ca să primim binecuvântarea Maicii Domnului şi să aflăm sfaturile luminoase ale sfinţiei-voastre. Noi, monahii din România, ne îndeletnicim mai mult cu misiunea şi mai puţin cu rugăciunea. Ce este mai bine să facem?

– Slujirea aproapelui în lume, preacuvioase părinte, rugăciune este. Primiţi cu iubire pe oameni, pentru că Dumnezeu îi trimite la mănăstiri. Mai întâi să odihnim sufletele creştinilor şi apoi, dacă vă rămâne timp, mai mergeţi şi la biserică, la slujbe. Rugăciune să faceţi potrivit cu puterile pe care le aveţi şi cu timpul de care dispuneţi.

– Unii dintre noi doresc să vină la Sfântul Munte şi să se aşeze aici. Ce este mai bine să facem? Să venim sau să continuăm munca misionară pe care o facem în poporul nostru?

– Rămâneţi acolo unde v-a adus Dumnezeu în viaţă, pentru că multe puteţi să faceţi acolo, jertfindu-vă pentru mântuirea altora. Dacă cineva însă doreşte din inimă pustnicie şi rugăciune, însingurare, lacrimi, plâns, pocăinţă, atunci să vină aici, la Sfântul Munte, pentru că există multe chilii fără monahi. Dacă însă se îndoieşte, să facă rugăciune mai cu dinadinsul şi să urmeze sfatul duhovnicului său şi al episcopului.

– Avem o mare trebuinţă de duhovnici buni, atât noi, cât şi creştinii. Ce ne puteţi spune despre lucrul acesta?

– Hristos Însuşi a spus: „Secerişul este mult, dar lucrătorii puţini”. Dar să nu ne pierdem nădejdile, are Dumnezeu grijă ca să scoată lucrători în via sa. Întotdeauna au fost perioade de criză duhovnicească, dar Dumnezeu trimite în toate epocile oameni aleşi, duhovniceşti, ierarhi, care pot să povăţuiască poporul către mântuire.

– Ce sfaturi ne daţi pentru mântuirea noastră?

– S-aveţi mai multă dragoste pentru Dumnezeu şi pentru oameni! Cu aceste două aripi zburăm către cer. Aceste două porunci sunt izvorul din care curge binecuvântare către noi şi de ele atârnă toată legea şi profeţii, aşa cum spune Hristos. Inimile trebuie să se aprindă de dragostea lui Dumnezeu, în timp ce ochii noştri trebuie să se umple de lacrimi de compătimire pentru fraţii noştri, pentru că şi ei sunt zidiţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Ziditorul nostru, şi asemenea nouă sunt.

– Ce canon să dăm celor care trăiesc în desfrânare?

– Dacă se pocăiesc şi nu mai fac iarăşi păcatul, să pogorâm canonul şi epitimia la jumătate. Să facem toate cu discernământ!

– Pentru tinerii necăsătoriţi care păcătuiesc, ce trebuie să facem?

– Să micşorăm canonul lor la jumătate, ca să nu îi îndepărtăm cu desăvârşire de Dumnezeu şi de Biserică, şi să-i pierdem apoi definitiv.

– Pentru cei care folosesc mijloace anticoncepţionale, ce putem face?

– Pentru aceştia trebuie să facem o neîncetată catehizare şi învăţătură şi, de asemenea, să ne rugăm lui Dumnezeu ca să-i lumineze. Dacă nu părăsesc însă păcatul, să nu-i împărtăşim, pentru că mărturisirea şi spovedania lor nu este sinceră şi se face cu vicleşug. Să întârziem primirea Sfintei Împărtăşanii de către unii ca aceştia, până când vor părăsi păcatul şi se vor întoarce la naşterea de prunci. Un mare episcop a spus că aceştia, chiar dacă sunt sub canon, pot să se împărtăşească o dată pe an, de Sfintele Paşti, pentru a nu fi îndepărtaţi cu desăvârşire de Hristos şi de Biserica Lui.

– Cât de des să se împărtăşească cei credincioşi din lume?

– Sfântul Ioan Gură de Aur spune că are importanţă modul în care te împărtăşeşti şi nu ne spune frecvenţa cu care să îi împărtăşim.

– Cum putem cunoaşte noi că suntem pregătiţi pentru a ne împărtăşi?

– Dumnezeu cunoaşte inima fiecăruia. Dacă conştiinţa noastră nu ne acuză pentru ceva, acesta este un semn că putem să ne apropiem de Hristos.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 99-110, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.