Category Archives: Cărți

Nouă apariție editorială: „În chilia de pe coridorul smereniei lui Hristos”, Vasile Călin Drăgan (Ed. Theosis, 2019)


Vasile Călin Drăgan, teolog cu discernământ, blogger ortodox cu preocupări pe linia duhovnicească ce o avem de la Sfântului Siluan și Cuviosul Sofronie, pictor înzestrat și iconar începător (cum se numește, smerit, pe sine) este o prezență odihnitoare în spațiul online.

De curând a publicat la Editura Theosis lucrarea „În chilia de pe coridorul smereniei lui Hristos” cu subtitlul – Taina Persoanei în Învățătura Sfântului Siluan Athonitul și a Cuviosului Sofronie de la Essex.

Cartea va fi disponibilă în curând și pe site-ul editurii, www.theosis.ro

sau direct de la autor, ce poate fi contactat pe fb – Vasile Călin Drăgan

PDF online gratuit la linkul: În chilia de pe coridorul smereniei lui Hristos.PDF

Ultima chilie a Sfântului Siluan Athonitul: camera de pe coridorul smereniei lui Hristos.

„Despre coridorul Sfântului Siluan pe care-l descrie Arhimandritul Sofronie s-ar putea scrie cărți întregi. Este coridorul smereniei celei negrăite a lui Hristos: „Ultima sa chilie era la același etaj cu chilia igumenului. Noaptea, se ducea adeseori într’o altă chilie mică, ce îi slujea drept magazie de lemne, aflată la același etaj, în rând cu alte chilii care, după împuținarea numărului fraților obștii fuseseră preschimbate în depozite de lemne, într’un coridor înfundat și adânc, cu pereți de piatră deosebit de groși. În această cămăruie de piatră afla o și mai mare însingurare, și deplină liniște și întunerec. (…) Stând înaintea Tatălui, după porunca Domnului, în taină. (…) înlăuntrul său neîncetat purta focul iubirii lui Hristos. ”

(Arhimandritul Sofronie, Viața și învățătura Starețului Siluan, p. 196)

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Reclame

Apariție editorială: „Peșteri si locuri cu agheazmă din Muntele Athos”, monahul Vlasios Aghioritul (Editura Panaghia, 2014)

„Peșteri si locuri cu agheazmă din Muntele Athos”
monahul Vlasios Aghioritul
Editura Panaghia, 2014
trad. Preot Ion Andrei Țârlescu

Credința mare în Domnul și în poruncile Sale Evanghelice, legate de Împărația Lui și viața cea veșnică, a dăruit milioanelor de suflete creștine puterea de a considera ca fiind zadarnice și trecătoare cele lumești, mărturisind această credință și dragostea lor față de Hristos prin orice fel de jertfă, trăind chiar, cât a fost nevoie, „în peșteri și în munți și în crăpăturile pământului” (Evrei 11,38).

Așa L-au cinstit Sfinții Martiri ai Bisericii noastre, creștinii binecuvântați ai catacombelor, monahii și anahoreții, suflete cu o incomparabilă măreție sufletească și modele de iubire și jertfă față de Hristos, adevăratul Dumnezeu și Mântuitor al lumii.

Dintr-un astfel de prezent măreț nu ar fi putut să lipsescă Muntele Athos, plin de astfel de sfinți, de credință, de iubire, de jertfă față de Hristos cel veșnic.

Cititorul, prin paginile cărții, va pași de la Peșterile și locurile cu apă sfințită care sunt din belșug la Muntele Athos, și pe la cuvioșii care le-au sfințit cu nevoințele lor și ale căror vieți reprezintă o mărturie vie a sfințirii acestui loc și a celor care locuiesc și se sfințesc în acesta.

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Nouă apariție editorială: Carte de bucate de la Mănăstirea Cutlumuș din Muntele Athos (Sophia, 2019)

Carte de bucate de la Mănăstirea Cutlumuș din Muntele Athos – Ieromnahul Filotheos
Editura Sophia, 2019
232 pag. / trad. Ioana Valvis

Atunci când avem în inima noastră gânduri frumoase, mâncarea, dincolo de meșteșugul gătitului, are ceva inexplicabil: are harul lui Dumnezeu, devenind într‑adevăr „hrana îngerilor”, iar nu a oamenilor.

De ce are nevoie o mâncare? Întâi de toate, de ingrediente bune, de calitate, deoarece așa arăți că‑ți iubești fratele și îi oferi ce este mai bun, după porunca Domnului: „Iubește‑l pe aproapele tău ca pe tine însuți!” În felul acesta, te respecți și pe tine.

Apoi, sunt necesare o inimă curată și rugăciunea continuă. Fiecare mișcare în actul de gătit să fie însoțită de rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește‑mă!” sau de rugăciunea: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește‑ne pe noi!”

Acestea sunt „secretele” pentru succesul în bucătărie și așa, întru ascultare, coboară binecuvântarea Domnului. Când veți încerca să gătiți plini de asemenea gânduri, cu talantul dăruit de Dumnezeu, să fiți siguri că Dumnezeu vă va răsplăti.

Ieromonahul Filotheos

Cartea poate fi achiziționată online de la LINK-ul!

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Nouă apariție editorială la Editura Sfântul Nectarie: „Așteptarea lui Dumnezeu – despre boală, suferință și moarte” a Arhimandritului Emilianos Simonopetritul

Astăzi, când se împlinesc 40 de zile de la trecerea la Domnul a părintelui Emilianos Simonopetritul, Editura Sf. Nectarie a scos una dintre cele mai valoroase cărţi ale marelui stareţ: Despre boală, suferinţă şi moarte. Cartea conţine şi cuvântul noului stareţ Elisei rostit la înmormântarea stareţului Emilian. Lectură plăcută! – Pr. Dr. Petru Pruteanu

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Nouă apariție editorială: „Ortodoxie și schismă. Rusia, Ucraina, Constantinopol” – Gheorghiță Ciocioi

„Ortodoxie și schismă. Rusia, Ucraina, Constantinopol”
autor Gheorghiță Ciocioi
editura Lumea Credinței / 2019
13×20 cm / 192 pagini

Prefacerile și frământările din Ortodoxia ultimilor ani au fost atent urmărite, încă de la începuturile lor, de către autorul cărții de față, care abordează toate aceste subiecte fierbinți – în mare parte necunoscute publicului din România, sau cel mai adesea expuse greșit sau tendențios opiniei publice de la noi. Fiecare cititor – pe măsură ca avansează în citirea acestei radiografii cronologice – înțelege mizele, actorii, dar și sufleurii din spatele scenei… (Răzvan Bucuroiu)

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

…și lansarea cărții la București / 13 iunie 2019, ora 18.00 / librăria Sophia

 

Gheronda Emilianos in jurnalul athonit al unui călugar catolic trapist

Filă de jurnal – 19 iunie 1976

După Liturghie, Egumenul (Emilianos n.edit.) a trimis să fiu chemat la dânsul și am petrecut dimineața împreună – un adevărat dar.

Părintele m-a întrebat ce asemănări și diferențe găseam între mănăstirea noastră din Spencer și aceasta. Găsesc o mare asemănare, dar totuși, sunt diferențe. Duhul iubirii, al bucuriei și al rugăciunii, care predomină aici, este același cu cel de acasă. Sunt diferențe superficiale, și anume că aici slujbele sunt grupate, ceea ce face ca ele să se întindă mult în biserică, amestecul pelerinilor în arhondaric, (în special în biserică și la trapeză), vorbăria din zona chiliilor. În mod deosebit, am indicat trei diferențe asupra cărora Părintele a dezvoltat.

1. Contradicția dintre deosebita cinstire a lui Dumnezeu, exprimată în nenumărate chipuri în slujbele și viețuirea lor, și marea libertate existentă în biserică: monahii umblau încolo și încoace, intrau, ieșeau și vorbeau.

Părintele a început a grăi despre diferențele de abordare mistică în Ortodoxie și în Occident, cea protestantă și cea catolică. (La început nu am realizat că răspundea comentariului meu, dar în timp ce puncta toate cele exprimate, am fost uimit de gândirea lui sintetică.)

În anumite locuri din Grecia, mișcarea pietistă, influențată pregnant de Occidentul protestant, a căutat să aducă disciplină și ordine în biserici. Dar nu asta găsești în sate și în mănăstiri.

Părintele a continuat: pe măsură ce omul se deschide către Dumnezeu, Dumnezeu îi cucerește sufletul și îl poartă dincolo de concepte și idei, trăind dulcea experiență lăuntrică a Lui Însuși. Când această experiență trece, omul este nefericit. Nimic din cele create nu mai au sens pentru el. Ar vrea să fie slobozit din legăturile sale și să treacă în împărăția cerurilor. Ar vrea să meargă într-o peșteră, unde să poată plânge și suspina după Dumnezeu. El adoptă, însă, o perspectivă eshatologică. Vede totul întru desăvârșirea a lui Hristos Cel Înviat – florile, păsările zburătoare, dansul polieleului, oamenii, îngerii, Hristos, slăvita Treime, toate sunt una, într-o comuniune a iubirii.

Toate sunt cuprinse în Hristos Dumnezeu, și astfel, când cineva merge la biserică pentru a sluji lui Dumnezeu, face experiența unității a toate. Acest lucru nu se dobândește printr-o teologie conceptuală – este o comuniune. Poate că cineva din apropiere, a adormit. Lasă-l să doarmă. Ce este mai firesc decât să doarmă cineva în casa Tatălui său? Activitatea din biserică se poate desfășura potrivit slăbiciunii omenești, sau Sfântului Duh, sau simplelor necesități. Biserica nu este ceva din afara vieții cotidiene a monahului. Întreaga sa viață este în biserică. Iar necesitățile obișnuite continuă: monahul trebuie să organizeze slujbele, să găsească textele potrivite, să informeze un frate despre ceva tocmai amintit, să meargă și să se îngrijească de un anumit lucru, etc.

Poate că omul simplu nu are capacitatea de a exprima lucrul acesta atât de bine, dar este obișnuit între ortodocși, deși trăit la diferite grade de intensitate. „Rostirea” rugăciunilor și „efectuarea” slujbelor este o atitudine străină, venită din Occident. Pentru ortodocși este o chestiune de poziție, o poziție de mărire, de slujire, de prezență înaintea lui Dumnezeu. Fără aceasta, Ortodoxia s-ar sfârși, viața lăuntrică ar fi zădărnicită, Biserica s-ar îndrepta către o activitate pur socială.

2. A doua remarcă pe care am făcut-o, cuprindea ceva din același paradox: cum se face că monahii îl cinstesc atât de mult pe Părintele Duhovnicesc și în același timp au atâta familiaritate cu el? Mai mult, însă, eram interesat de rolul Părintelui Duhovnicesc în viața monahală.

Părintele Emilianos și-a început răspunsul prin a spune că ceea ce reprezintă Sinoadele pentru Biserică, reprezintă și Părintele Duhovnicesc pentru fiecare în parte. Biserica – Sinoadele episcopilor – nu a dat vreun canon cu privire la Părintele Duhovnicesc. Nici nu intervine în ceea ce privește rolul acestuia. Credincioșii merg la biserică pentru slujbe, Botez, Împărtășanie, pocăință, dar pentru viața lor duhovnicească merg la un Bătrân. Bătrânii cunoscuți au atras oameni din toate părțile.

Biserica Ortodoxă a suferit multe influențe din Occident: în timpul perioadei bizantine – în secolul al zecelea; în timpul cruciadelor – în secolul al doisprezecelea; în secolele treisprezece-paisprezece – printre slavi, și mai ales cu uniații din Polonia; și după eliberarea grecilor de sub turci, în anul 1830, când noii conducători germani au adus preoți protestanți. Astăzi, majoritatea teologilor ortodocși studiază în Occident, și mare parte din teologia predată în universitățile grecești poartă influența protestantismului. Dar oamenii simpli n-au fost atinși de lucrul acesta, căci au ca repere Părinții Duhovnicești.

Părintele Emilianos a subliniat faptul că în Ortodoxie, creștinul nu merge să se alăture unei mănăstiri, ci mai întâi caută sau găsește un Părinte Duhovnicesc, iar apoi rămâne alături de el, fie într-o mănăstire, fie într-un oraș.

Am întrebat cum poate înțelege cineva dacă a fost voia lui Dumnezeu ca el să devină Părinte Duhovnicesc.

Părintele a răspuns zicând că aceasta este o întrebare pe care un ortodox nu s-ar gândi niciodată să o formuleze. Creștinii au primit libertatea duhului. Dacă cineva vrea să devină monah, devine monah. Invitația este dată tuturor. Dar nimeni nu devine Părinte Duhovnicesc pentru că asta caută sau dorește. Este lucru contrar paternității firești. În acest caz, fiul devine fiu al tatălui său fără voia sa. Tatăl este cel care hotărăște să devină tată, și își aduce fiul pe lume. În ceea ce privește paternitatea duhovnicească, fiul este cel ce caută, iar Părintele acceptă rolul paternității, dar cu teamă și neliniște. Lucrul acesta se poate petrece în două feluri: fiul vine căutând un Părinte, iar Părintele îl duce la propriul său Părinte, care în loc să-l accepte ca pe un nou fiu, binecuvintează ca el să devină fiul fiului său. Sau, cel mai adesea, Părintele ajunge să recunoască faptul că Dumnezeu Tatăl, prin Fiul Său, Hristos, a suflat viață în cel ce-l caută, prin el, și că este într-adevăr, un părinte. Poate accepta această realitate, numai știind că viața vine de la Dumnezeu Tatăl, și de la El vor veni și toate celelalte, pentru că Tatăl va fi cu el la fiecare pas.

Am întrebat dacă atunci când cineva își pierde Părintele Duhovnicesc – dacă acesta moare sau merge în pustie – își alge un altul?

Aceasta este o pricină de imensă durere pentru fiu. El poate avea un singur părinte, după cum afirmă Sfântul Apostol Pavel. Dar nu va rămâne fără un călăuzitor pe calea ascultării. Obștea va alege un nou Egumen. De bunăvoie, dacă are putința, monahul îl va alege ca Părinte Duhovnicesc. În orice caz, va asculta de el. Poate, în timp, va găsi pe altcineva, și va înțelege că acela este adevăratul său Părinte, iar nu cel dintâi.

3. A treia diferență pe care am remarcat-o, a fost marea libertate existentă aici, unde nu se impune nimănui participarea la slujbe, la masă, la muncă, etc. Pe când la noi, sunt toți așteptați la cor, nevoiți să se prezinte la timp, să cânte, să meargă la trapeză, etc. Ne este teamă să îngăduim o astfel de libertate, căci se va nărui totul.

Părintele era de părere că ar fi fost bine să aflăm mai multă libertate în mănăstirile noastre, dar dacă am merge atât de departe ca ortodocșii, am ieși din duhul Bisericii Romano-Catolice și oamenii ar interpreta acest lucru drept frivolitate. I-am spus că sunt de părere că o astfel de libertate funcționează bine aici, pentru că aici există o adâncă unitate, Egumenul fiind și Părintele Duhovnicesc al întregii chinovii. Părintele Emilianos a răspuns zicând că acolo unde acest lucru nu este valabil, și există mai mulți Părinți Duhovnicești, tot nu este nicio problemă, dacă monahii au râvnă. Egumenul are ultimul cuvânt în ceea ce privește ascultarea, iar monahii îl primesc.

Părintele a vorbit despre situația actuală a mănăstirii. Monahii bătrâni de aici sunt râvnitori. Părintele nu știe cine le este călăuză duhovnicească. Ei merg la el pentru toate nevoile. Când aud că își propune să facă ceva, vorbesc între ei despre acest lucru, iar cel mai adesea împotrivă. Dar odată ce Părintele hotărăște ceva, aceștia primesc hotărârea lui din toată inima.

Monahii bătrâni au un mare atașament pentru tipic. Când a sosit aici obștea cea nouă, ei erau încă destul de activi, și de câte ori cineva făcea o greșeală, trei sau patru se grăbeau să îl corecteze, iar slujba se oprea câtă vreme se discuta despre acea greșeală. Era un monah bătrân, (a murit anul trecut), care obișnuia să stea afară, lângă sobă, alături de alți părinți, încălzindu-se și vorbind. Dar acesta auzea tot ce se citea la slujbă. De câte ori remarca o greșeală, intra în fugă. Egumenul făcuse câteva modificări pentru a întâmpina nevoile noii chinovii. Bătrânul monah intra în grabă de îndată ce auzea modificarea, dar când i s-a spus că Egumenul a hotărât asupra ei, a primit numaidecât. Adevărata libertate îl face pe om să se supună.

Dacă Egumenul îi cere unui monah să meargă la închisoare pentru șase luni, acesta va merge. Dacă refuză, Egumenul va zice – „bine”. Nu există nicio constrângere. Dar monahul va merge pentru că i se cere.

Am fi putut continua conversația, dar a bătut clopotul pentru masă. Egumenul vorbește cu multă energie și mult entuziasm; chipul și mâinile sale sunt foarte expresive. Stă la o masă mică, așa cum se cere aici prelaților, pe care se află întotdeauna cafea sau suc de fructe. Dar toate formalitățile sunt depășite de o comunicare însoțită de mare grijă și dragoste. Conversația este întreruptă de un telefon sau de un ciocănit în ușă, dar Părintele o reia întotdeauna chiar de unde a lăsat-o. Vorbește cu mare claritate și stil. Barba a început să-i cărunțească ușor, iar cutele din colțurile ochilor au devenit mai pronunțate. Mi s-a spus că suferă de ulcer, dar vitalitatea sa pare să contrazică zvonul. Alimentația de aici este cât se poate de proastă pentru ulcer – două mese grele pe zi, la mari intervale de timp, cu multă fasole și vin. Părintele nu vine prea des la mesele de la trapeză, așa că sper să i se administreze o alimentație mai nimerită la stăreție.

Părinții din obștea de aici, și mulți alți fii, de asemenea, sunt vădit binecuvântați cu un foarte înțelept și sfânt Părinte Duhovnicesc. Pe măsură ce îmi vorbea, de dimineață, despre viața mistică, era limpede că vorbește din experiență. A subliniat iarăși și iarăși idei precum bucuria, libertatea și părtășia la o dănțuire cerească. Pot fi rânduite legi și canoane, dar omul duhovnicesc nu poate fi limitat de ele. El trebuie să urmeze mișcarea Duhului. Acesta este ca David înaintea chivotului; trebuie să își lepede hainele și să dănțuiască înaintea Domnului. Cei care se uită în jos, de la ferestre, nu pot înțelege și îl disprețuiesc.

În ceea ce privește rolul Părintelui Duhovnicesc, Părintele Emilianos mi-a recomandat să citesc pe Sfântul Simeon Noul Teolog, și „Cuvântul către păstori” de la finalul „Scării” Sfântului Ioan Scărarul.

Dacă cineva vine în Athos și se așteaptă să fie călăuzit de un maestru, ca în Occident, va fi dezamăgit. Monahii împărtășesc cu bucurie din realitatea lor duhovnicească, dar dacă cineva pune o întrebare personală, sau exprimă o preocupare personală, el este direcționat, cu smerenie, către Părintele Duhovnicesc.

Părintele Duhovnicesc trebuie abordat cu smerenie și respect. Acesta ascultă cu dragoste, le ia pe toate în inima sa și le pune înaintea Domnului. De obicei se mulțumește să răspundă numai printr-un „cuvânt”, lăsând Domnului să dezvăluie înțelesul și să întâmpine toate nevoile.

Părintele Emilianos este, într-adevăr, ca acel cărturar învățat întru ale împărăției cerurilor despre care vorbește Iisus – este „asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi și vechi.” (Matei 13, 52)

Fragment tradus din cartea O Holy Mountain!, M. Basil Pennington, 1978, pp. 96-100.
Traducere din limba engleză, © Elena Dinu (2019)

Autorul, M. Basil Pennington (1931–2005), a fost un călugăr catolic trapist, preot și scriitor din Spencer, Massachusetts, autor, printre altele, al unui jurnal de călătorie în Sfântul Munte, (1976), publicat în anul 1978, cu titlul „O Holy Mountain!”

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos. 

 

Athos. Arhitectura si spatiu sacru – Teofil Mihailescu

O apariție editorială de excepție, în condiții grafice și tipografice de excepție, cu text în limbile română, engleză, franceză și germană, Albumul „Athos. Arhitectură și Spațiu Sacru” reunește în 190 de pagini aproape 500 de fotografii de arhitectură care documentează într-un senzațional pelerinaj fotografic toate mănăstirile athonite și vă vorbesc despre relația între istorie, arhitectură, spațiu sacru și natură la Muntele Athos. Muntele Athos e doar un pretext pentru căutarea Luminii.

Exponent al tinerei generații de arhitecți români, Teofil Mihăilescu, autorul Albumului, este doctor al Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, are un master la Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București, este conferențiar universitar, este membru fondator al Ordinului Arhitecților din România și conduce Biroul de Arhitectură „Teofil Mihăilescu”. Stagiile ca arhitect la J. Paul Getty Museum from Los Angeles, Politecnico di Milano, Universita degli Studi di Genova sau Royal Institute of Technology in Stockholm îi împlinesc un valoros parcurs profesional ce include fotografia ca mijloc de explorare antropologică a lumii. Fotografiile sale sunt o sumă de cadre-stări care spun o poveste despre sentimentul locului în lumea athonită și însumează ca timpi de expunere o secundă de Lumină. Veți ține în mână o secundă de Lumină de la Athos care vi se dăruiește cu suflet curat dintr-un loc al curățeniei sufletului. Dăruind acest Album, dăruiți și Dumneavoastră o secundă de Lumină celor dragi acum în prag de Paști, sărbătoarea Luminii.

Editura LIBRIS Editorial, 2014
200×290 cm. /ediție cartonată
190 pagini /

Lucrarea vă poate fi comandată online de pe libris.ro
sau la nr de telefon 0371.781.781

 

„Texte Liturgice Ortodoxe” pe telefoane și tablete Android

Carte de rugăciuni şi slujbe ale Bisericii Ortodoxe, conținând rugăciunile de dimineaţă şi de seară, rânduiala pentru spovedanie şi împărtăşanie, canoane, acatiste şi colinde, dar şi slujba Vecerniei, Utreniei şi Liturghiei. Există un compartiment special în care se publică slujbele din Ceaslov, Minei, Triod, Penticostar, Liturghier şi Molitfelnic.

Aplicaţia este elaborată de ieromonahul Petru Pruteanu împreună cu Gabriel Balasz de la BitVice Studio.

Puteți descărca gratuit aplicația de la adresa: https://play.google.com/store/apps/details?id=org.nativescript.tlo2

Părintele Petru Pruteanu / fb / 6.03.2019:
În sfârşit am reuşit să lansăm noua versiune a aplicaţiei noastre de android: TEXTE LITURGICE ORTODOXE. Din când în când veţi primi notificări de actualizare, pentru că intenţionăm să introducem noi texte liturgice.

Vezi și aplicațiile dezvoltate de Valer Bocan cu sprijinul și binecuvântarea Părintelui Stareț Ștefan Nuțescu de la Chilia Bunavestire, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos: 

Părintele Fotis Lavriotul, nebunul pentru Hristos (1913-2010). Viața, testamentul, prezentarea cărții lui Themistoklís Hrystodoúlou

Viața.

Arhimandritul Fotie Lavriotis, cunoscut în insula Lesvos ca Papa-Fotis, s-a născut în Pamfilla, un sătuc de lângă Mytilini în 1913, din părinţii Dimitrios şi Maria Sardellis.

Împreună cu sora sa, mai tânără decât el cu trei ani, a crescut în mijlocul a multe greutăţi şi lipsuri. La şapte ani a rămas orfan. În adolescenţă a descoperit monahismul şi deşertăciunea lumii după vizita în sat a unui propovăduitor; cu acest prilej, s-a hotărît să se facă călugăr.

La şaptesprezece ani pleacă la Mănăstirea Marea Lavră din Sfântul Munte, unde i s-a spus Lavriotis (în greacă, „din Lavră”). Acolo este tuns în monahism şi hirotonit diacon, apoi preot. A vieţuit în Sfântul Munte douăzeci de ani.

S-a întors pe insula unde s-a născut, Lesvos, la chemarea răposatului mitropolit Iacov I al Mytilinei.

A fost numit paroh în satul Trigona Plomariu, unde a rămas până a fost rechemat. În 1950, fostul arhiepiscop al Atenei, Ieronim, l-a numit slujitor al Sfântului Mormânt, la Ierusalim.

După o şedere de patru ani în Patriarhia Ierusalimului, s-a întors pentru a doua oară la locul naşterii. În acelaşi timp cu slujirea parohiei, s-a apucat de reconstruirea Sihăstriei închinate Cuviosului Luca, noul-mucenic.

Papa-Fotis a fost vreme de 68 de ani slujitor al Sfântului Altar. Era iubit şi cunoscut de toţi pentru bărbăţia, nevoinţa şi dăruirea sa faţă de predania ortodoxă. Referindu-se la înfăţişarea sa neobişnuită, obişnuia să zică: „Sunt călugăr, de-asta nu dau mare însemnătate îmbrăcămintei”.

Patruzeci de ani, Papa-Fotis a adunat pietre, oriunde s-ar fi aflat – plăci de piatră sparte sau tăiate, ţigle, marmură şi cărămizi – toate, aruncate din clădiri, curţi şi depozite. Mai apoi, s-a dus la Pamfilla. Acolo a ridicat de unul singur o biserică, din toate aceste rămăşiţe – o adevărată capodoperă, ce pare a se fi pogorît din cer, neatinsă de mână omenească.

Obişnuia să pribegească prin zonă desculţ, iarnă şi vară, cu o rasă ruptă. După o priveghere la o biserică din Thessalonic, un oarecare preot i-a luat din greşeală rasa, lăsându-şi-o pe a sa în schimb pe scaun – o rasă nouă, făcută din mătase. Când Papa-Fotis a băgat de seamă cele întâmplate, a început să plângă ca un copil – rasa nouă era prea călduroasă, iar el o dorea pe a sa, care era mult mai uşoară.

Când, după patruzeci de ani, a încheiat de lucrat la Biserica Sfântului Luca, s-a săvârşit cea dintâi Liturghie. Au luat parte mulţi oameni. Puţin înainte de Vohodul Mic, Papa-Fotis şi-a dat seama că uitase să lase o deschidere în zid pentru uşa din stânga, ca să treacă pe acolo. De îndată, s-a dus şi a luat un târnăcop, cu care a început să spargă zidul. Oamenii au ieşit afară, tuşind din pricina prafului şi înspăimântaţi de pietrele ce cădeau. Însă el şi-a continuat lucrul în tăcere, apoi s-a întors la slujirea dreaptă a Liturghiei…

traducere și prezentare Radu Hagiu

Testamentul.

Modul aparte în care părintele Fotis privea viața duhovnicească și lupta ascetică împotriva deșertăciunii lumii reiese și dintr-un testament pe care el îl scrie la data de 15 aprilie 1988, pe când se afla în Mytilene:

„Subsemnatul, ieromonahul Fotis Lavriotul, cunoscut tuturor, îl însărcinez pe fratele pr. Komniros să săvârșească cele ale înmormântării mele după cum urmează: După ce îmi voi da sufletul din lumea aceasta zadarnică, slujba înmormântării mele să se facă de către un singur preot, acesta să citească rugăciunile (nu să le cânte), fără coșciug, doar o făclie și o cruce, preasfântul simbol al Creștinătății. Apoi trupul meu va fi dus la morga spitalului pentru a fi tăiat, astfel încât doctorii tineri să poată învăța, fiecare pentru specialitatea lui. După aceasta, bucățile tăiate, puse într-un sac, să fie duse pe un munte înalt și să fie aruncate una câte una, spre a fi hrană păsărilor și animalelor sălbatice. Un singur lucru doresc și îi rog pe toți bunii preoți: ca, ori de câte ori vor sluji, să facă pomenire preaneînsemnatei mele persoane și să pregătească pe o farfurioară grâu fiert pentru citirea slujbei de parastas pentru păcătosul meu suflet. Acestea dorind și încredințând spre îndeplinire, Fotis Lavriotul.

PS. Cred din toată inima în înviere și, chiar de arde trupul și ar fi măcinat în praf foarte fin, în ziua Învierii trupurile vor învia din morți și fiecare va primi răsplata faptelor bune sau rele. Dacă nu este cu putință acest lucru, bucățile trupului meu să se arunce în adâncul mării.

PPS. Nu doresc alocuțiuni, rostiri de cuvinte laudative, ci doar rugăciuni, pomenire, Liturghii și parastase.
Fotis”

Prezentarea cărții

Părintele Fotis a fost un călugăr în deplinul înțeles al cuvântului, un autentic exponent al tradiției ortodoxe. A trăit un întreg secol. De mic s‑a dedicat slujirii Bisericii, ajungând ascet în Muntele cel cu nume sfânt, unde a devenit călugăr, diacon și preot. S‑a întors apoi în Lesbos și a slujit timp de o jumătate de secol în satul său iubit, Trigonas.

Pentru credincioșii săi a fost un om iubitor de liniște; se supăra însă atunci când unii clerici și laici moderniști încercau să schimbe – sau mai degrabă să distrugă – tradiția ortodoxă. A fost ultimul din seria marilor părinți Colivazi, din care a făcut parte și Sfântul Nicodim Aghioritul.

Nu ar fi renunţat la credința lui pentru toate bunătățile lumii. Nu se conforma cu cele ale lumii acesteia, nu se temea, nici nu se rușina în fața politicienilor și conducătorilor, nu se purta într‑un fel cu unii și în alt fel cu alții. Certa cu asprime, așa cum făceau prorocii Vechiului Testament – şi totuși, în acea aparentă duritate călugărească nu exista răutate. Certa și iubea în același timp. Iubea pe toată lumea, ura mai degrabă păcatul multora. Mustra și ridica vocea – și totodată ierta.

Dacă vedea nepocăință și încăpățânare demonică, se îndepărta și pleca departe. Nu‑i plăceau formalismele în mănăstiri. Voia să vadă monahi și monahii trăind în simplitate și noblețe necăutată. Făcea multe lucruri care contrastau cu modul de comportament civilizat – dar cu orice conflicte sau neputințe omenești s‐ar fi confruntat, orice amărăciuni ar fi trăit, întotdeauna privea cu mărinimie sufletească spre înălțime. Pentru credincioșii care se luptă în cuptorul atacurilor continue ale ispitelor, ale gândurilor, ale căderilor și care ştiu bucuria ce urmează fie și numai după o singură ridicare din multele căderi pe care le provoacă păcatul, părintele Fotis constituie un prețios far și îndrumător, o pildă bună și un chip de credincios luptător, care întreaga sa viață nu a avut ca oglindă decât icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului și a sfinților, prietenii săi.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Avva Iosif Hazzaya, „Scrieri duhovnicești”. Lansarea cărții la Timișoara, cu participarea Ierom. Agapie Corbu [UPDATE: video de la lansarea cărții]

Dezbaterea între scolastica filosofică și mistica văzătorilor de Dumnezeu nu a început odată cu Grigore Palama și nici nu este o notă distinctivă a culturii creștine grecești sau latine. O ceartă a misticilor cu raționaliștii, la fel de intensă și finalizată cu excomunicări, a avut loc și în secolul al VIII-lea într-o Sirie multiculturală, predominant creștină, condusă de arabii musulmani, toleranți cu creștinismul dar măcinați la rândul lor de lupte interne.

Iosif Hazzaya este unul din misticii condamnați pentru „erezia” de a susține că posibliitatea cunoașterii a priori a lui Dumnezeu este gnoseologic sustenabilă, a lăsat texte importante traduse acum în premieră absolută în limba română.

Un autor filocalic sirian de importanţa Avvei Iosif Hazzaya este vrednic de o prezentare mai amplă decât o pot face rândurile unui simplu „prolog“. Întâi de toate, pentru simplul motiv că scrierile sale apar pentru prima oară în româneşte. În al doilea rând, pentru că cititorul modern de literatură duhovnicească, deşi nutreşte, de obicei, o admiraţie fără rezerve faţă de autorii sirieni, totuşi îi sunt cunoscuţi, aproape întotdeauna, numai Sfinţii Efrem şi Isaac; iar dacă cititorul se întâmplă să mai aibă şi studii de teologie, atunci admiraţia riscă să-i fie înăbuşită, iar evlavia cenzurată de puţinele şi trunchiatele informaţii istorice şi dogmatice furnizate de manuale. Ambele situaţii, niciuna fericită, sunt simptomele aceleiași maladii: cunoaşterea deficitară şi deformată a istoriei, culturii, spiritualităţii şi doctrinei Bisericii Siriene sau a ceea ce specialiştii numesc „al treilea mare curent al tradiţiei creştine“, ieşit din tradiţia apostolică primară, alături de celelalte două: grec şi latin.

Ce vede, ce aude, ce simte mintea rugătorului, care, după ce s-a despătimit prin făptuire, trece „prin uşa iubirii“ în patria contemplaţiei? Ce ispite îl întâmpină acolo? Ce repere are calea neştiută care îi stă înainte? Cine sunt acum duşmanii şi în ce fel acţionează? Cine prietenii, cine ajutătorii? Care e strategia generală a luptei în această fază şi ce trebuie să facă şi, îndeosebi, să nu mai facă monahul ajuns până aici? Cum pot fi deosebite contemplaţiile autentice de vedeniile înşelătoare? Ne oprim undeva, la vreuna din contemplaţii, sau înaintăm? Dacă da, până unde…? Doar cine a fost frământat de asemenea întrebări, căutând zadarnic răspunsuri limpezi şi detaliate, va putea înţelege în ce constă „comoara“ lui Iosif Hazzaya, sau, dacă vreţi, „comoara Iosif Hazzaya“. De fapt, chiar supranumele de Hazzaya (Văzătorul), pe care i l-au dat deja contemporanii, spune despre autorul nostru că a fost, întâi de toate, un om al experienţei duhovniceşti, un cunoscător din trăire al multiplelor forme de vedere a luminii necreate dumnezeieşti, în timp ce bogata cultură care transpare din scrierile sale este instrumentul intelectual care l-a ajutat să-şi rostească trăirile pustniceşti şi contemplaţiile. În ultimă instanţă, scrierile Avvei Iosif Hazzaya sunt, trebuie s-o spunem, o mărturie tulburătoare a vederii lui Dumnezeu, aşa cum aveau să fie, în spaţiul bizantin, scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog sau cele ale Sfântului Grigorie Palama.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Cuprins

Studiu introductiv
Argument
1. Viaţa Avvei Iosif Hazzaya şi complexul ei context
1.1. Vechile izvoare biografice siriace
1.2. Denumirea unei Biserici şi semnificaţiile ei teologice
1.3. Începuturile creştinismului siriac
1.4. „Şcoala perşilor“ – de la teologia Părinţilor, la scolastică filosofică
2. Tensiuni şi conflicte în Biserica Siro-Orientală
2.1. Între ierarhie şi „cei desăvârşiţi“
2.2. Între teologia duhovnicească şi scolastică
3. Anatemele Sinodului din 786/7 – încercări de elucidare
3.1. Explicaţii sociologice
3.2. „Invidia clericalis“
3.3. Rezultat al unor tensiuni vechi
3.4. Mesalianismul
3.5. Origenismul
3.6. Neînţelegerea textelor duhovniceşti
4. Teologia filosofică vs teologia duhovnicească
4.1. Un scolastic rafinat: Timotei I
4.2. Adevărata miză: vederea lui Dumnezeu
4.3. Antropologia şi gnoseologia Patriarhului Timotei I
4.4. Dilema Patriarhului
4.5. Ultimul cuvânt îl are Ortodoxia
5. Trăsăturile învăţăturii duhovniceşti din scrierile Avvei Iosif Hazzaya
5.1. Etapele vieţii duhovniceşti
5.2. Povăţuitorul duhovnicesc
5.3. Ascultarea
5.4. Sfânta Scriptură – locul şi rolul ei în viaţa duhovnicească
5.5. Lacrimile
5.6. Sfintele Taine
5.7. Focul dumnezeiesc
5.8. Lumina dumnezeiască
5.9. Simţurile duhovniceşti
Bibliografie
Notă asupra ediţiei
Avva Iosif Hazzaya

SCRIERI DUHOVNICEŞTI
I. Epistolă despre etapele vieţii monahale
II. Despre contemplaţia duhovnicească
III. Despre rugăciunea pe care mintea o primeşte în locul limpezimii
IV. Despre lucrările imboldurilor
V. Din Cartea întrebărilor
VI. Epistolă despre lucrările harului
VII. Despre calea scurtă către Dumnezeu
VIII. Epistolă către unul din frații râvnitori
IX. Despre rugăciunea duhovnicească
X. Rugăciune înainte de împărtăşanie
Indice scripturistic
Indice de citări patristice şi clasice
Indice tematic
Indice de termeni siriaci

/ editura Sfântul Nectarie / 2019 / ediție cartonată / 320 pagini
Comandă online cărțile Editurii Sfântul Nectarie la linkul: goo.gl/uwFtYi

UPDATE: LANSAREA CĂRȚII DE LA TIMIȘOARA

PARTEA 1

PARTEA A 2-A

„Autonomia bisericească şi naţională a Schitului Chinovial Prodromu de la Muntele Athos (1870-1890) – Documente”, Pr. Prof. Dr. Mihail-Simion Săsăujan

Prezentul volum de documente evocă corespondența diplomatică purtată, în anii 1870-1890, între autoritățile de stat și bisericești din România, agenții diplomatici și miniștrii plenipotențiari ai României din Constantinopol, consulii generali ai României din Salonic, Patriarhia Ecumenică, Ministerul de Externe al Imperiului Otoman, mănăstirea Marea Lavra și schitul Prodromu din Muntele Athos, privitoare la recunoașterea autonomiei bisericești și naționale a schitului Prodromu. Documentele publicate au fost identificate în Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe al României. (Autorul)

În anul 2016 a apărut la Editura BASILICA a Patriarhiei Române, cu binecuvân­tarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, volumul „Autonomia bisericească şi naţională a Schitului Chinovial Prodromu de la Muntele Athos (1870-1890) – Documente”. Lucrarea este semnată de pr. prof. dr. Mihail-Simion Săsăujan şi însumează 816 pagini.

Noutatea volumului constă în publicarea celor mai importante documente identificate în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României (AMAE) cu privire la demersurile diplomatice ale Legaţiei României la Constantinopol pe lângă Patriarhia Ecumenică pentru autonomia bisericească şi naţională a Schitului Prodromu. Documentele reflectă implicarea instituţiilor de stat şi bisericeşti pentru rezolvarea chestiunii sensibile, dar semnificative a autonomiei bisericeşti româneşti la Muntele Athos. Tema autonomiei bisericeşti şi naţionale a Schitului Românesc Prodromu de la Muntele Athos în anii 1870-1890 şi, în mod special, a demersurilor diplomatice ale autorităţilor de stat române pe lângă Patriarhia Ecumenică din Constantinopol pentru menţinerea acesteia se înscrie în contextul general al relaţiei Stat – Biserică din România, în a doua jumătate a secolului al 19-lea.

Documentele inedite publicate în această carte au fost identificate în AMAE: Fond Arhiva Istorică, Dosar 308 (1871-1895): Turcia. Corespondenţa cu Agenţia şi Legaţia României din Constantinopol; Fond Arhiva Istorică, Dosar 315 (1868-1893): Turcia. Biserici şi Şcoli în Macedonia; Fond Constantinopol, Dosar 271 (1865-1886): Autonomia Bisericii Române; Fond Constantinopol, Dosar 276 (1861-1881): Muntele Athos; Fond Constantinopol, Dosar 277 (1882-1889): Muntele Athos; Fond Constantinopol, Dosar 278 (1890-1906): Muntele Athos; Fond Problema 15, Dosar 30: Muntele Athos.

Menţionăm că 11 documente au fost preluate din unele lucrări publicate în a doua jumătate a secolului al 19-lea, contemporane cu evenimentele expuse şi analizate în volum. Pentru ilustrarea documentelor de arhivă în forma lor originală, autorul a considerat oportun să insereze câteva dintre ele în cuprinsul lucrării. De asemenea, în dreptul fiecărui document publicat s-au menţionat anul, data şi locul redactării, emitentul şi destinatarul actului respectiv, fondul arhivistic unde a fost identificat documentul, precum şi felul actului: original, copie sau concept.

Diac. Ștefan Sfarghie / Ziarul Lumina

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Cuvinte de folos de la părintele arhimandrit Zaharia Zaharou

Cuvinte de folos de la părintele arhimandrit Zaharia Zaharou

kardhia – tronul lui Dumnezeu

Împrăştierea minţii naşte închipuiri care ajung piedici în calea rugăciunii inimii. Toată nevoinţa noastră în rugăciune constă în a ne îndupleca mintea să petreacă neîncetat înăuntrul inimii. Inima este tronul lui Dumnezeu, pe care însă, diavolul l’a luat în stăpânire prin înşelăciune. De aceea toată strădania noastră trebuie îndreptată spre recucerirea inimii şi statornicirea minţii înlăuntrul ei. Dacă – cu ajutorul lui Dumnezeu – diavolul va fi izgonit din inimă, nu’i rămâne altă cale decât să ne războiască dinafară. (Chiar şi grăirile cu ceilalţi monahi trebuiesc evitate, căci ele întrerup vorbirea noastră cu Dumnezeu). Odată ce mintea noastră a fost închisă în inimă şi împărăţeşte înlăuntrul ei, vrăjmaşul nu poate decât să se apropie şi să ne lupte dinafară. Domnul vrea toată inima noastră.

rugăciunea

Părinţii din vechime spuneau că o oră de rugăciune face cât două ceasuri de muncă. Rugăciunea inimii este rugăciunea cu un singur gând. Folosirea multor cuvinte în rugăciune arată că ne aflăm încă în plan psihologic. Oamenii care sunt încă „sufleteşti” (psihikoi) nu primesc cele ale Duhului.

împărtăşania

Nici împărtăşirea deasă şi nici cea rară nu ne unesc cu Dumnezeu, ci doar cea cu vrednicie – fie ea deasă, sau rară. Sfântul Simeon Nou Teolog spune că cel care plânge şi se pocăieşte în fiecare zi în faţa lui Dumnezeu se poate cumineca în fiecare zi.

plânsul

Atunci când plângem înaintea lui Dumnezeu avem un singur gând: dacă avem două gânduri, nu putem plânge. Atunci când plângem înaintea Domnului, El ne dă mângâierea Sa.

somnul – chipul morţii noastre

În viaţa noastră nu există încremenire, căci chiar şi în somn duhul nostru, fie se îndepărtează, fie se apropie de Dumnezeu. Dacă omul vrea să ştie dacă este izbăvit să ia aminte cum reacţionează în timpul somnului. Să luăm seama dacă şi în timpul somnului – când duhul vicleanului ne atacă – ne împotrivim natural şi automat, la fel ca atunci când suntem treji, în stare de veghe. Căci somnul este chipul (eikona) morţii noastre. Viaţa în lumea ce va să fie nu este altceva decât continuarea vieţii pe care am început s’o trăim în această lume, căci atunci când va veni moartea, vom păşi dincolo cu aceeaşi aşezare lăuntrică. Deci trebuie să dobândim aşezarea lăuntrică a drepţilor ca să ne putem înfăţişa înaintea Domnului.

duhul lumii

Duhul lumii acesteia – duhul veacului – nu este altul decât duhul satanei. Însă nu Dumnezeu i’a dat lumea în stăpânire, ci omul. Şi aceasta încă din rai, când şi’a întors faţa de la Dumnezeu şi a plecat urechea la sfaturile viclene ale diavolului. Duhul lumii acesteia se vădeşte prin mândrie, neascultare, sete de putere şi dorinţă de stăpânire asupra celorlaţi şi printr’o înfricoşătoare lipsă de dragoste. Lumea noastră pare cufundată într’o aproape desăvârşită uitare de Dumnezeu. În rai, satana a reuşit să’l înşele pe Adam şi să’l răpească de la Izvorul Vieţii şi, de atunci, acesta a rămas ţelul său: să’l distrugă pe om nimicindu’i legătura cu Dumnezeu prin grija de multe, plăceri şi distracţii, ca să’l facă să uite de Ziditorul şi Binefăcătorul său. De aceea Sfinţii Părinţi socotesc uitarea de Dumnezeu cel mai mare păcat, întrucât aceasta este singura patimă ce nu poate fi înfrântă cu arma rugăciunii.

Omenirea zilelor noastre trăieşte în apostazie. A crede în Dumnezeu şi a duce o viaţă creştină este curată nebunie în ochii modernităţii. Duhul ascultării este împotriva duhului afirmării-de-sine şi competitivităţii agresive din zilele noastre. Noi însă trebuie să dispreţuim modelele acestei lumi, buna ei părere despre sine şi să nu ne lăsăm înşelaţi cu gândul că am putea împăca iubirea de Dumnezeu cu iubirea acestei lumi. Numai prin rugăciune neîncetată vom putea să ne lepădăm de duhul lumii acesteia.

trezvia

Pentru noi, creştinii, grija cea dintâi este cum să trăim fără de păcat în această lume, în care suntem asaltaţi neîntrerupt cu imagini şi impresii necurate. Aceasta este cu putinţă luând seama la Lot care, trăind în Sodoma, nu a fost totuşi vătămat de murdăria vieţuirii de acolo. Ne trebuie însă trezvie – ca să dobândim discernământ şi să nu fim furaţi şi răniţi de meşteşugirile potrivnicului. Dacă ne păstrăm trezvia, harul se înmulţeşte în inima noastră. Fără el omul nu este decât trup, iar trupul „să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu nu poate” (I Corinteni XV, 50). Prin cădere omul a ajuns să nu mai fie stăpân pe propria’i fire, însă prin pogorârea minţii în inimă în rugăciune curată, el poate reface şi reîntregi firea sa dintru început.

Această trezvie ne păzeşte nu doar atunci când suntem treji, ci şi în timpul somnului, când duhul nostru se află în permanentă mişcare: ori către Izvorul Vieţii – care este Hristos – ori către împărăţia întunericului. „Eu dorm şi inima mea priveghează” spune proorocul Solomon (Cântarea lui Solomon V, 3). Pentru omul cu adevărat duhovnicesc, acel monstru – numit de psihologi subconştient – nu există. Prin trezvie toată viaţa omului devine conştientă şi, chiar de se strecoară ceva care’l tulbură, acest „ceva” este de îndată risipit de harul lui Dumnezeu care sălăşluieşte în el.

feciorie

Sfinţii Părinţi înţelegeau prin feciorie şi curăţia minţii şi numeau curvie nu doar patima poftei trupeşti, ci orice lucru care ne desprinde de aducerea aminte de Dumnezeu.

crucea

Bătălia cea mai mare din toate timpurile a fost dată pe Cruce. Pe cruce, tot răul adunat de’a lungul veacurilor – începând cu căderea lui Adam şi până la venirea lui Hristos – a căzut asupra Domnului. Crucea este sabia care omoară sinele nostru păcătos. Crucea devine cheie a raiului – pentru că ea omoară iubirea de sine (izvorul a tot răul din lumea aceasta). Iar voia lui Dumnezeu pentru noi în această viaţă este să devenim din zi în zi mai puţin egoişti, luându’ne crucea şi urmând Lui.

Dragostea înseamnă să îmbrăţişezi voia celuilalt. Când ridicăm ziduri împrejurul nostru nu izbutim să facem voia celuilalt şi rămânem în pierzătoarea noastră iubire de sine. De fapt ne ridicăm zidurile propriei noastre temniţe, ale propriului nostru iad. Iadul nu este celălalt – cum spunea Sartre – ci propriul nostru eu. Adevărata înţelepciune este să înţelegi că nu omul este centrul vieţii şi măsura tuturor lucrurilor, ci Dumnezeu şi că tot ceea ce este şi are omul este un simplu dar al Ziditorului şi Binefăcătorului său. Iar darurile Sale sunt pe măsura recunoştinţei şi mulţumitei cu care le primim.

sfânta neguţătorie

În fiecare zi suntem chemaţi la o sfântă neguţătorie: să schimbăm viaţa noastră trecătoare cu viaţa cea veşnică de la Dumnezeu. Pentru noi, creştinii, timpul înseamnă răscumpărarea veşniciei – pentru ceilalţi, timpul înseamnă bani. Pentru că cunoaşte puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul – care nu doreşte nimic altceva decât pierzania întregii omeniri – face tot ce’i stă în putinţă ca să ne împiedice de la rugăciune. Satana nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim – căci ştie că pocăinţa noastră sinceră poate şterge mulţime de păcate – ci vrea, mai cu seamă, să devoreze timpul vieţii noastre, insuflându’ne pofta de distracţie, gustul pentru noutăţi, şi chiar o anume sete de cunoaştere, dar din care până şi ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea. Tehnologia modernă, cu nenumăratele ei produse noi care invadează piaţa, este numai o exemplificare a acestui vicleşug. Diavolul ştie că dacă reuşeşte să ne mistuie timpul vieţii noastre, el pune capăt acestei sfinte negustorii, acestui schimb de vieţi, nimicind legătura noastră personală cu Dumnezeu.

moartea

Lumea modernă se teme de moarte. De aceea ea a devenit un fel de tabu, un lucru despre care oamenii preferă să nu vorbească. Dar pe noi, creştinii, aducerea aminte de moarte ne desprinde de toate legăturile cu cele pământeşti. Şi nu trebuie să facem nicio descoperire, căci drumul a fost deja deschis de Hristos. Dar pentru răscumpărarea vieţilor noastre din stricăciune trebuie plătit un preţ: pocăinţa.

texte selectate de George Crasnean din volumul Răscumpărând vremea, apărut la editura Renaşterea, 2014 / foto credit George Crasnean

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

O nouă tălmăcire în versuri a Imnelor Sfântului Simeon Noul Cuvântător de Dumnezeu: „Ale Dumnezeieștilor Cântări Iubirile” (Editura Reîntregirea)

Cel ce voieşte să fie creştin trebuie mai întâi să fie poet, spunea Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul, iar Stareţul Sofronie de la Essex făcea obştei sale urarea: „O, cum aş dori ca voi toţi să fiţi poeţi!” (şi Părintele Sofronie avea întotdeauna în minte şi sensul grecesc, etimologic, al cuvântului „poet” – ποιητής, adică „făcător, creator”). Din acest gând s-a născut şi noua traducere românească a vestitelor „Imne” ale Sfântului Simeon Noul Theolog. Astfel, tălmăcitorul de acum nu şi-a propus să înlocuiască ediţiile savante care au premers-o, îmbogăţite de erudiţii lor autori cu comentarii şi exegeze, ci – mai presus de toate! –, într-o traducere acrivoasă în stihuri cu rimă, să redea acel duh poetic însuflat, „făcător întru veşnicie”, din cântările-iubiri ale marelui Cuvântător-de-Dumnezeu. Căci, în cuvintele aceluiaşi Stareţ Sofronie, „aşa şi eu acum, încerc să vă propun, ca frate al vostru, să folosiţi acest mijloc spre a face ca viaţa voastră să fie roditoare: De la lucruri mărunte, strămutaţi-vă la nemărginire!”.

Radu Hagiu

NOTĂ ASUPRA TRADUCERII
Traducerea de faţă nu-şi propune să ofere cititorului o ediţie savantă, erudită a celebrelor Imne simeoniene, ci mai ales să pună în valoare frumuseţea lor poetică printr’o traducere în versuri cu rimă care, după opinia noastră, redau mult mai „exact” inefabilul trăirilor duhovniceşti ale marelui Părinte bizantin ce a trăit între anii 949-1022. De altfel, ediţii cu studii critice substanţiale şi comentarii theologice există deja în limba română şi sânt cu siguranţă cunos­cute cititorilor interesaţi (1).

Am văzut pentru prima dată cele trei volume ale ediţiei critice a Imnelor, din colecţia Sources Chrétiennes, în urmă cu mulţi ani, în biblioteca Părintelui Theofil Părăian de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, şi l-am rugat pe Părintele să mi le împrumute, ceea ce bunul Părinte, de sfântă pomenire, a şi făcut cu multă bună­voinţă, deschi­zându-mi astfel o lume pe care nici nu o bănuiam. De altfel, Pă­rin­tele Theofil însuşi, precum bine ştiu cei ce l-au ascultat în nume­roasele cuvân­tări duhovniceşti ţinute pe întreg cuprinsul ţării, recita adesea, cu mare plăcere, Imnul al 6-lea al Sfântului Simeon, în traducerea poetei Zorica Laţcu (călugărită mai apoi cu numele de Theodosia). Frumoasa traducere a Zoricăi Laţcu, în versuri cu ritm şi rimă ce au un mare impact asupra sufletului şi minţii, m’a făcut să regret că poeta nu a tradus şi restul Imnelor în acelaşi fel (deşi în originalul grecesc ele, desigur, nu au rimă, poezia grecească clasică fiind întemeiată pe ritmul rezultat din alternanţa silabelor lungi şi scurte).

Dificultatea textelor poetice simeoniene a fost încă de la început subliniată de ucenicul şi biograful său, Nikita Stithatul. Fiind însă vorba de poezie, redarea Imnelor într’o formă fixă, cu ritm şi rimă, ni s’a părut a fi mult mai firească pentru cel ce le citeşte într’o limbă modernă, ele devenind astfel şi mult mai accesibile citi­to­rului. Iată doar câteva dintre motivele ce ne-au determinat a porni la această dificilă şi, poate, riscantă tălmăcire.

Imnele (sau Cuvintele, cum sânt ele intitulate în textul grecesc) cuprind numeroase aluzii la anumite episoade din viaţa Sfântului Simeon: întâlnirea cu duhovnicul său, Sfântul Simeon Evlaviosul, conflictul cu monahii de la mănăstirea Sfântul Mamant, al căror igumen era, polemica cu Ştefan al Nicomidiei şi altele. Dar pe primul plan sânt experienţele sale mistice cu totul neobişnuite şi care, chiar pentru contemporanii lui, erau pricină de uimire şi de sminteală. Adeseori Sfântul îşi arată neputinţa de a pune în cuvinte ceea ce trăia, numindu-şi trăirile „negrăite”, „de nespus”, „de nepovestit”. De-aceea, poezia se dovedeşte a fi cea mai po­trivită formă de expresie, Imnele rămânând până astăzi „partea cea mai fascinantă şi originală a întregii opere a Sfântului Simeon” (2).

Pentru doritorii de mai multe informaţii am anexat la sfârşitul volumului un studiu mai vechi al arhie­piscopului rus Vasili Kri­voşein, care lămureşte cu multă erudiţie limbajul theologic al Sfântului Simeon, cu referire specială la Imnele acestuia (din care citează abundent). Şi nu am găsit un mai bun îndemn pentru cel ce purcede la lectura acestor minunate Cântări dumnezeieşti ale Sfântului Simeon, decât tot un citat din Vlădica Vasili Krivoşein:
„Exigenţele duhovniceşti ale lui Simeon, de o fidelitate absolută faţă de idealul evanghelic, întâmpină şi în zilele noastre acelaşi răspuns ca la contemporanii săi: «Este cu neputinţă!» Şi lupta spirituală pro şi contra lui Simeon continuă, deşi se pare că nimeni nu se mai îndoieşte de măreţia sau sinceritatea sa. Trebuie totuşi să avem în vedere că exigenţele lui Simeon privind atingerea înaltelor trepte mistice şi, în primul rând, vederea Luminii, sânt mai puţin absolute decât ni se par la prima vedere. Există, în general, la Sime­on, destul de mult bun simţ, chiar moderaţie, după cum se poate vedea în atitudinea sa prudentă şi măsurată faţă de extaz. În plus, simţământul de a nu fi ajuns încă la ţelul vieţii creştine, la vederea lui Hristos în Lumină, putea fi şi el mântuitor în ochii lui Simeon, căci pocăinţa şi lacrimile pe care ea le izvorăşte duc repede la «beţia duhovnicească». Iubirea dumnezeiască este aceea care copleşeşte cu întreaga ei desăvârşire, şi roada Sfântului Duh este cea care îndum­nezeieşte” (3).

Monahul Maxim,

Praznicul Înălţării Domnului,
17 Mai 2018

(1). O traducere în vers liber, amplu comentată, a publicat Părintele Dumitru Stă­ni­loae (Sf. Simeon Noul Teolog, „Imnele iubirii dumnezeieştii”, în vol. Studii de teo­logie dogmatică ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, pp. 329-705). O nouă traducere, în proză, a fost realizată de Diac. Ioan I. Ică jr („Ero­surile imnelor dumnezeieşti”, în vol. Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, epistole şi capitole, op. cit., pp. 31-302). Ambele traduceri sânt însoţite de substanţiale studii intro­ductive.

(2). Diac. Ioan I. Ică jr, „Capitolele, Imnele şi Epistolele simeoniene – problematica filologică, istorică şi spirituală”, în vol. Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne, epistole şi capitole, Ed. Deisis, Sibiu 2001, p. 12.

(3). Arhiepiscopul Vasili Krivoşein, În lumina lui Hristos. Viaţa şi învăţătura duhov­nicească ale Sfântului Simeon Noul Teolog, trad. Pr. Prof. Dr. Ioan-Vasile Leb şi Ierom. Gheorghe Iordan, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2005, p. 430.

Cartea poate fi comandată online pe site-ul librăriei Sophia.

Lucrarea de față face parte din colecţia în care au mai apărut până acum două volume: noile traduceri ale Scării Sfântului Ioan şi a Cuvintelor pentru nevoinţă ale Cuviosului Isaac Sirul.

Cărți esențiale despre viața duhovnicească apărute la editura Evanghelismos, scrise de ucenicii lui Gheron Iosif

Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții,
autor Monahul Iosif Dionisiatul

Editura Evanghelismos, 2005

Rugaciunea mintii este pentru toti crestinii. Rugaciunea mintii se numeste si a inimii. Ma intrebi daca si rugaciunea rostita cu vocea se poate numi a inimii.
Daca rugaciunea nu este curata, nici cea a mintii, nici cea rostita, nu se pot numi a inimii.
Rugaciunea este a inimii atunci cind mintea este inghitita de inima. Atunci, chiar daca ar cadea bombe sau a arde casa, mintea nu vrea sa iasa din inima, chiar daca e in primejdie sa arda.

[ Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/2Tyvyi ]

Starețul Efrem Katunakiotul,
autor Ieromonahul Iosif Aghioritul

Editura Evanghelismos, 2004

Dacă citiți cărțile Sfinților Părinți veți vedea că mulți s-au sfințit cu ușurință fără să-și facă prea multe griji și și-au sfințit sufletele fără să facă jertfe, fără să ducă lupte ascetice. Dar cum s-au sfințit? Au ales ascultarea.
Nu ai voie sa faci nici un pas fără binecuvântarea starețului. Când iei binecuvântare de la stareț să faci ceva, să nu te temi de nimic. Pune metanie, sărută mâna starețului tău și mergi și fă-te astronaut pe lună. Nu te teme, deoarece te acoperă binecuvântarea starețului și harul ascultării.
Omul care laudă pe aproapele său și se judecă pe sine ajunge la măsura sfințeniei. Dacă tu ceri de la altul care te-a întristat să-ți pună metanie înseamnă că nu ai o stare duhovnicească bună și nu pășești pe drumul călugăriei.
Nici o rugăciune pe care o faci pentru fratele tău, pentru ruda ta, nu se pierde. Dumnezeu îl va ajuta atunci când se va afla într-o situație grea. Rugăciunea nu numai că ajută, dar poate să scoată chiar și un suflet din iad. Atâta putere are rugăciunea.

[ Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/QxCugU ]

Cuviosul Iosif Isihastul
autor Iosif Vatopedinul
Editura Evanghelismos, 2009

Gheronda Iosif Vatopedinul expune în lucarea sa nevoințele, experiențele și învățăturile Părintelui său duhovnicesc Gheron Iosif Isihastul, lângă care s-a nevoit timp de doisprezece ani şi jumătate.
Am trăit alături de el şi am văzut cu ochii mei râvna sa şi asprimea nevoinţelor cărora s-a supus până la ultima suflare, lucru deosebit de rar. El a fost un nevoitor aspru nu numai la tinereţe, ci până la sfârşitul vieţii sale. Părintele Iosif era neiertător cu sine însuşi. A fost unul dintre cele mai aspre caractere din epoca noastră. O asemenea asprime şi lepădare de sine sunt greu de întâlnit. Şi, aşa cum am mai spus, cel mai important a fost că şi-a păstrat aceeaşi râvnă până la sfârşit.
Încă de la început, a înţeles că doar nevoinţele aspre îmblânzesc şi supun patimile omului trupesc. Aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, numai în felul acesta se eliberează gândul, pentru ca omul să ajungă la vederea de Dumnezeu. Gândul trebuie să dovedească faptul că a supus simţurile. Iar când simţurile sunt supuse minţii, şi harul se supune ei. Părintele a fost un caracter foarte puternic. Noi spuneam că avea inimă dublă. Cu semenii lui era blând şi înţelegător. Numai cu sine era nemilos.

[ Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/6dYkgr ]

Starețul meu Iosif Isihastul,
autor Arhim. Efrem Filotheitul
Editura Evanghelismos, 2010

Aceste prețioase referiri, insuflate de Duhul Sfant părintelui Efrem cu privire la cuviosul său stareț, Iosif Isihastul, au fost adunate în volumul de față pentru ca plinătatea Bisericii Ortodoxe să-l cunoască pe marele isihast al secolului al XX-lea, pe văzătorul de Dumnezeu, pe ascetul, pe lucrătorul neînșelat al Rugăciunii mintii și pe înnoitorul tradiției palamite.

[ Cărțile editurii Evanghelismos pot fi comandate online de la linkul: goo.gl/2YjAK5 sau de pe site-ul editurii http://www.evanghelismos.ro/ ]

Albumul „Sfântul Munte Athos” [cartonat, color, 2011] apărut la Editura Evanghelismos – cea mai bună sinteză despre Sfântul Munte

Sfântul Munte Athos, Ieroschim. Ștefan Nuțescu
Editura Evanghelismos, 2011
Cartonat / color / 20×28 cm

Lucrarea de față apărută în condiții grafice deosebite, însoțită de nenumărate fotografii, prezintă detaliat mănăstirile și schiturile athonite, istoricul și odoarele lor. Lucrarea Sfântul Munte Athos, apărută prin truda Părintelui Stareț Ștefan Nuțescu de la Chilia Buna Vestire – Schitul Lacu, este socotită cea mai bună sinteză despre Muntele Athos din ultimii ani, motiv pentru care s-a și tradus în mai multe limbi de circulație.

„Cine numără Muntele Athos între marile minuni ale lumii nu greşeşte. În puţine locuri de pe pământ, marea, cerul şi muntele îşi dau o întâlnire mai fericită. Splendoare e cuvântul care ar descrie cel mai potrivit spectacolul de culori pe care îl poţi admira de la bordul vasului plecat din Ouranopoli spre Dafni. Cerul albastru, marea de turcoaz şi reflexele galbene, roşii şi cenuşii ale stâncilor completează cu verdele chiparoşilor şi al măslinilor paleta cromatică care ţi se iveşte înaintea ochilor. Dumnezeu S-a jucat cu culorile în această parte de lume, iar ceea ce a reuşit nu are echivalent în cuvinte. Dar Athosul este o minune mai ales pentru viaţa duhovnicească a monahilor care se roagă aici pentru lumea întreagă. Cine păşeşte în Sfântul Munte rămâne fascinat atât de peisajele de o negrăită frumuseţe care se perindă în faţa ochilor călătorului pe drumurile între diferitele mănăstiri athonite, cât şi de atmosfera pe care o creează rugăciunea necontenită a celor ce se nevoiesc în singurătate”. (Augustin Păunoiu)

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: goo.gl/PjrJeA ]

Conținutul acestei lucrări se află și în aplicația Android
„Sfântul Munte Athos – Ghidul pelerinului” care se poate descărca de pe Google Play:
https://play.google.com/store/apps/details?id=ro.bocan.sfantulmunteathos

[P] Pelerinaje la Muntele Athos