Arhive blog

Povățuiri din Sfântul Munte: Ieromonahul Ștefan de la Schitul Xenofontului (1917-1998)

Fără nici un fel de înștiințare, cu multă simplitate, părintele Ștefan venea la mănăstirea noastră cel puțin de două ori pe an. Deoarece și-a schimbat de multe ori locul de viețuire la Sfântul Munte, am putea să-l numim cu un termen lumesc „om umblat”. Aici însă, la Sfântul Munte, pe asemenea monahi îi numim „învârtitori”, care adică se învârt roata în jurul Sfântului Munte. Alți Bătrâni spun despre asemenea monahi că au fost legați cu o funie de vârful Athosului și acum sunt liberi să meargă oriunde vor, desigur în interiorul Sfântului Munte.

Părintele Ștefan, așadar, este un astfel de monah umblat prin tot Athosul. De câte ori vine la mănăstirea noastră, ne bucurăm. Nu are cultura omului de astăzi și tocmai acesta este motivul care ne face să ne apropiem de el, să îl încărcăm cu tot felul de întrebări și să ne uimim de răspunsurile sale simple și neașteptate. În plus, este și un cântăreț tradițional în toată puterea cuvântului. Cu vocea lui puternică îndeamnă sufletele noastre spre doxologie și mulțămire către Dumnezeu. Vrem să îl însoțim și să cântăm împreună cu el. Inimile noastre se umplu de o desfătare lăuntrică și de veselie. În ultimii ani și-a pierdut vederea ochilor trupești și, de aceea, îi canonarhizăm troparele și stihirile care îi plac atât de mult. Dar, ca să nu întârziem cu introducerea și cu impresiile personale, să trecem acum la discuția pe care am avut-o cu el.

– Părinte Ștefane, blagosloviți!
– Domnul!
– Ce faceți? Cum o duceți?
– Nu sunt bine.
– Cum mai merge cu curajul?
– Eh, potrivit, potrivit.
– Adică?
– E, na și tu! Nu vezi? Am și eu o vîrstă! Am ajuns la 81 de ani și, din pricina bolii, cu harul lui Dumnezeu, totuși reușesc să trăiesc de azi pe mâine, să mă ajut, să mă slujesc eu pe mine însumi și astfel trăiesc. Sigur, ce altceva să fac? Am căzut de pe niște trepte de la o înălțime de 4 metri.

– Când? Unde?
– În chilie. Sunt doi ani de atunci.
– Și te-ai lovit?
– Ho, ho! Și încă cum! Dar Sfântul Athanasie Athonitul m-a scăpat! Sunt acolo două scări. Dintr-odată mi-a venit rău, am amețit, dar mi-a venit în ajutor și o putere nevăzută. M-am întors către icoana Maicii Domnului Portărița de la Iviron. Tocmai mă întorceam de la această icoană, unde am fusesem ca să mă închin. Când am ajuns la Mănăstirea Rusikon cineva mi-a spus: Nu te du pe jos la Schitul Xenofontului, fiindcă e foarte cald și o să faci insolație. Da, bine, am zis, şi am stat. Dar știi, părinte, am scăpat de ispită fiindcă sunt scris de Dumnezeu în cartea Lui.

– Nu cumva suferi de mândrie și din cauza asta ai căzut?
– O, ce mândrie? Sunt un om păcătos și eu! Numai unul este fără de păcat: Domnul nostru Iisus Hristos. Nu-i așa? Știi, nici nu îmi dau seama ce înseamnă mândrie! De multe ori se întâmplă lucrurile astea și din ispita vrăjmașului. Nu văd de ce-aș fi mândru. Care ar fi motivul? Sunt și eu un simplu nevoitor!

– Nu cumva crezi că ai harisme și de aceea…
– Ce? Harisme? Ce harisme? Spune-mi și tu! Eu sunt călugăr, ce harisme pot să am? Harismele astea sunt pentru episcopi, pentru patriarhi, nu pentru noi.
– Cum petreci aici, la Coliba ta?
– Știe Dumnezeu! El este Stăpân aici și Sfântul Athanasie Athonitul! Ai înțeles? În starea în care mă aflu, sigur că mi-e greu, dar ce mai vrei să fac, părinte Damaschin? Să cad în deznădejde? Nu se poate așa ceva! Nu! Zic doar atât: Fie voia Ta, Dumnezeul meu! Așadar, cu asta punct! Mai există alt mijloc de a străbate marea vieții acesteia? Numai Lui trebuie să ne supunem. Nu există alt tată și alt medic. Maica Domnului este mângâierea noastră. Ea este ca Dumnezeu, după Dumnezeu, și primește de la Fiul ei tot ceea ce-I cere. Din acest motiv, îi mulțumesc Maicii Domnului și Fiului ei. Acum am lemne de foc pentru iarna asta, dar nu pot să le tai. I-am spus starețului de la Grigoriu să mă lase să rămân aici. De altfel, și eu sunt monah grigoriat. M-a tuns în călugărie fostul egumen, părintele Visarion.

– Părinte Ștefan, unde v-ați născut?
– În Asia Mică, în satul Sarti. Odată cu schimbarea populațiilor, în 1921, și părinții mei au venit și s-au așezat în Halkidiki, unde au întemeiat satul Nea Sarti.
– Câți frați ați avut?
– Unul, pe care l-a luat Dumnezeu, și eu. Așadar, doi.
– Cum se numeau părinții dumitale? Erau oameni evlavioși?
– Sigur! Pe tatăl îl chema Evstratie, iar pe mama… Oh, cum o chema, cum o chema…? Tot timpul uit! A, Elefteria o chema! Îmi amintesc după numele unei piețe din Tesalonic.
– Cum v-a venit dorința de a veni la viața monahală?

– Ascultă! Aveam 20 de ani. Hotărârea a fost a lui Dumnezeu. A fost voia Lui și dacă Dumnezeu vrea ceva, nimic nu te va putea împiedica. În Schitul Xenofont, am avut aici doi părinți ieromonahi. Am stat câțiva ani cu ei și apoi au murit amândoi. Maica Domnului nu a vrut ca ei să rămână aici. Domnul ne spune: Intrați prin poarta cea strâmtă.
– Care este poarta cea strâmtă?
– Este calea întristărilor și a necazurilor. Trebuie să îmbrățișăm cele dureroase și întristătoare ale vieții noastre călugărești ca să umblăm pe calea cea dreaptă care duce la împărăția cerurilor.
– Avem nădejdi ca să ne mântuim?
– Cine trăiește după voia lui Dumnezeu…Să ne rugăm și noi câte puțin…să nu cădem în afara căii…E nevoie de multă atenție, pentru că suntem monahi și am dat înaintea Domnului nostru făgăduințele cele călugărești și trebuie să le împlinim. De aceea, așa cum zice Domnul, cel ce nu intră prin ușă în curtea oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur și tâlhar.

– De câți ani sunteți, părinte Ștefan, aici la Sfântul Munte?
– De șaizeci. Am venit la Athos la vârsta de 20 de ani.
– Cum ați petrecut acești șaizeci de ani?
– Dumnezeu știe…Eu aștept doar slobozirea.
– Vă temeți de moarte?
– Mă tem, pentru că am făcut și eu câte o greșeală. Dar o avem pe Maica Domnului. Ea aude rugăciunile noastre, iar Fiul ei le aude pe ale ei, și micile greșeli pe care le facem le va trece cu vederea. Dacă ești bun, nu există moarte pentru tine. Moartea este adormire, este bucurie, de aceea se numește mutare la viață de la cele întristătoare din viața pământească. Dar vai și amar de cel care pleacă din viața aceasta nepregătit! Adu-ți aminte ce-a spus Domnul către Lazăr: Prietenul nostru a adormit, dar Mă duc ca să-l trezesc pe el (In. 11, 11).

– Cum v-ați simțit când ați mers la Locurile Sfinte?
– M-am închinat la Sfântul Mormânt. Am liturghisit cu patriarhul Diodor. Era multă lume acolo…oho…oho…! Mii de oameni. Biserica era ticsită. A construit-o Sfânta Elena. Era 2 aprilie 1990 când m-am dus. Am petrecut foarte bine, mulțumesc Domnului! În ultima clipă am prins și eu să văd Sfânta Lumină a Învierii și mi s-au aprins în mână cele treizeci și trei de lumânări pe care le aveam. Le-am pus pe față, pe barbă, nu ardea deloc. Timp de jumătate de oră, flacăra era răcoritoare și cu o lumină imaterială. Înainte de a veni Sfânta Lumină, toate luminile și candelele din biserică fuseseră stinse. Apoi, după venirea Sfintei Lumini, s-au aprins singure toate. Ce minune, frate, ce minune! Vezi ce este Ortodoxia? Vezi ce este adevărul creștinismului? Liturghia de Paști s-a făcut pe placa Sfântului Mormânt. Am liturghisit atunci și eu cu patriarhul. Au venit mulți preoți de peste tot. Ce bucurie! Ce trăire! Îți dai seama?
– La ce sfinți aveți evlavie în mod deosebit, părinte Ștefane?
– Toți sfinții sunt un singur trup, părintele meu. Nu îl disprețuiesc pe niciunul. Ei, pentru dragostea lui Dumnezeu, le-au îndurat pe toate. Îi iubesc pe toți din inimă. Ei sunt ca o singură familie. Ce poți să mai spui? Pe unul să-l iubesc și pe altul să-l urăsc? Pe toți sfinții îi iubesc. Pe care să-l disprețuiesc? Spune-mi și tu, pe care?
– Care sfânt v-a ajutat în mod deosebit în viață?
– Nu știu. Eu știu că atunci când am căzut de pe scări a venit Sfântul Athanasie Athonitul și m-a ajutat. Nu era nimeni pe-aici ca să mă ridice. Locul era pustiu și, chiar dacă strigam, nu m-ar fi auzit nimeni.

– Cum ai ajuns monah în marea schimă, părintele meu?
– Aici, la Sfântul Munte, în grădina Maicii Domnului, la Nea Skiti, în Coliba Sfântului Haralambie. Starețul Chiliei era pe atunci părintele Athanasie. Provenea din obştea Danieleilor.
– Cum putem și noi să dobândim smerenia și smerita cugetare?
– Păi, nu citiți cărți sfinte? Nu citiți Filocalia? Nu citiți Viețile Sfinților? Starețul vostru este foarte potrivit să vă vorbească despre toate acestea. Aveți vreo îndoială? Egumenul este mai presus de toți. Cine sunt eu? Ce pot eu să-ți spun? Sunt mai păcătos ca toți! Trebuie să-i luăm pe Sfinții Părinți și să le urmăm pilda.
– Ce ați învățat în acești șaizeci de ani la Sfântul Munte?
– Aici am venit ca să dobândim împărăția cerurilor. Avem cărți pe care le citim. Odată, conducerea Sfântului Munte mi-a propus să mă trimită la un episcop, afară din Munte, ca să îi slujesc. Le-am spus: Părinților și Preasfințite Stăpâne, eu nu pot să merg afară. Voi rămâne aici ca să păzesc sfânta Stâncă a Athonului. Sunt cu totul nepotrivit și pentru împărăția cerurilor și pentru viața lumească. Acum însă, așa om cum sunt, aștept vestirea pentru cele cerești. Știe Dumnezeu cel Sfânt când să îmi trimită această înștiințare.

– Sunteți pregătit pentru această chemare de Sus?
– Dumnezeu este în măsură să hotărască și știe când e momentul să-mi trimită înștiințarea. Până la urmă, nimeni nu poate spune că este pregătit. Numai Dumnezeu știe când să-l cheme. Chiar înainte de a ne naște noi, ne-am aflat în sfatul lui Dumnezeu, în gândul Lui, în voința Lui. Nu vezi ce spune și Sfântul Simeon Metafrastul? Toate cele făcute de mine se află scrise în cartea Ta. Știi asta? E, tu știi chiar mai multe! Așadar, tot ce putem face, să facem, și Dumnezeu ne va primi. Suntem noi copiii lui Dumnezeu, nu ne va lăsa El! Hristos nu te va osândi, ci faptele tale te osândesc, dacă nu sunt după voia Lui. Dar ce să mai vorbesc, că le știi și frăția-ta mai bine ca mine!

– Ce sfaturi ați da, părinte Ștefane, unui monah tânăr?
– O, copilașul meu, văd că sunt mulți frați începători în mănăstirea voastră. Dar trebuie să fim frați nu după trup, ci după duh, și așa vom umbla în calea Domnului. Care este calea? A faptelor bune. Răbdare, dragoste statornică, credință, întrajutorare, și Dumnezeu va binecuvânta osteneala noastră și ne va da cele dorite. În plus, să avem și să cultivăm mereu dorința de a împlini făgăduințele schimei călugărești. Această schimă este calea care duce la viață.

– Cum să ne pocăim și cum să-L iubim pe Dumnezeu?
– Prin bună viețuire, prin viețuirea cea duhovnicească. Aici, în hotarele Athonului, să luăm aminte la noi înșine și astfel ne va binecuvânta Domnul. Vezi ce spune? Intrați prin poarta cea strâmtă. Adică prin lipsuri, prin nevoințe, foame, strâmtorări, necazuri.

– Unde ați mai slujit aici, la Sfântul Munte?
– Fostul stareț de la Pantokrator, părintele Athanasie, m-a chemat și am mers la mănăstirea lui. Acolo m-au făcut diacon și preot și arhimandrit. Acolo am slujit ca preot de rând mulți ani. Ca diacon, am mai slujit pentru un timp și la Mănăstirea Esfigmenu. Egumenul Athanasie și părinții erau foarte buni înainte ca mănăstirea să cadă în rătăcirea zelotistă. S-a dus acolo un oarecare Efrem și le-a sucit mințile, de nu l-au mai pomenit pe patriarhul nostru Bartolomeu. În Mănăstirea Pantokrator, care era pe atunci idioritmică, am slujit ca preot vreme de cinci ani. Apoi, m-au cerut să merg ca preot slujitor la paraclisul Maicii Domnului Portărița de la Mănăstirea Iviron, unde am mai slujit vreme de unsprezece ani. După aceea, tot ca preot slujitor și duhovnic, m-am nevoit la Mănăstirea Xenofont vreme de douăzeci și cinci de ani și la Mănăstirea Constamonitu, iar mai apoi și la Mănăstirea Simonos Petras. Acolo, la Simonos Petras, nu exista pe atunci nici egumen, nici altcineva. Am ajutat ca preot și ca psalt pe părintele Neofit vreme de patru-cinci ani.

– Vedem că iubiți mult mănăstirea noastră Grigoriu!
– Vin aici de când eram diacon. Mă trimitea Mănăstirea Pantokrator ca reprezentant al ei la praznicele Mănăstirii Grigoriu. De atunci îl iubesc foarte mult pe Sfântul Nicolae și pe părinții mănăstirii. Atunci era egumen părintele Athanasie. Plin de înfrânare și de blândețe. Era un om sfânt. Aici venea chiar și regele Gheorghe al Greciei de se spovedea. Așa o înțelepciune duhovnicească avea părintele Athanasie, cu toate că avea puțină carte! Chiar și amintirea lui este suficientă ca să ne trezească în inimă simțiri duhovnicești. Și egumenul de acum, părintele Gheorghe, îmi spune că mă iubește. Și eu îi spun că îl iubesc, de vreme ce suntem frați în Hristos, o familie. Ce ură putem avea între noi?

– Vă amintiți vreo minune făcută de icoana Maicii Domnului Portărița de pe când erați acolo slujitor?
– Da, sigur! Într-un an era mare secetă. Sfânta Chinotită a trimis o enciclică la toate mănăstirile pentru a se face litanii și rugăciuni. Eu eram pe atunci slujitor la Iviron, la paraclisul Portăriței. Am făcut și noi litanie cu icoana Portărița și îndată, în clipa în care am început litania, s-au adunat niște nori și încet-încet s-au strâns deasupra și a început o ploaie foarte puternică. Apoi, în 1991, când a fost marele incendiu la Sfântul Munte, au cerut de la Mănăstirea Iviron să scoată icoana Maicii Domnului și s-o pună în fața focurilor, dar călugării iviriți nu au dat-o. E, ce să zici?

– Ați cunoscut și alți părinți virtuoși în viața dumneavoastră de aici?
– Părinții de demult tare buni părinți erau. Acum, viețuirea călugărească s-a răcit peste tot, pentru că nu mai respectă tipicul mănăstirile, călugării. Nu vezi? Atâtea luni, și să nu cadă o picătură de ploaie! Fac litanii la Karyes părinții, dar nu mai plouă. Cum de rabdă Maica Domnului? Ea nu așteaptă decât pocăința noastră! Nu vezi câte cutremure? Gradul 8, gradul 9, și toată lumea se cutremură și se zdruncină, și totuși nimeni nu se pocăiește! Mânia lui Dumnezeu! Apoi scumpetea care se întâmplă în lume, toate astea nu sunt decât urmarea păcatelor.

– Unde vom ajunge, părinte?
– O să ajungem în cele de-a stânga, dar Preabunul Dumnezeu și Maica Lui așteaptă, așteaptă, așteaptă…Chiar și cei care se află în iad așteaptă, pentru că starea lor nu este desăvârșită. La fel și cei care sunt în rai. Toți așteaptă să vină Marele Judecător și a doua Sa venire, ca să judece întreaga lume și să-l pună pe fiecare la locul lui. Când oare? Numai El știe! Dumnezeu așteaptă pocăința noastră până la un anumit punct, când va cutremura întregul pământ și îi va chema pe toți la Judecată.

Când mergi la tribunal, poterașul îți spune: Nu eu te acuz, ci cutare articol. Ei, nu-i așa? Tot așa și Dumnezeu! Cuvintele pe care ni le-a lăsat sunt cele care ne vor judeca dacă am făcut sau nu potrivit lor. Spune și Sfântul Evanghelist Ioan: În casa Tatălui Meu mai multe lăcașuri sunt (In. 14, 2). Aceste lăcașuri sunt niște așezăminte duhovnicești, dar și în iad, părinte Damaschin, și în iad sunt mai multe niveluri și iaduri. Așadar, să ne pocăim atâta timp cât există lumină, cât avem lumina zilei, pentru că, dacă vine noaptea, ce lucrare mai putem face? E, de aceea dă Dumnezeu noaptea ca o imagine a iadului și ziua ca o imagine a raiului. Așa spun mulți istorici. Să cunoaștem fiecare din noi cele bune și să umblăm în cele de-a dreapta! Viața aceasta, părinte Damaschin, este înaintemergătoare celeilalte vieți, mari și veșnice și neînserate. Să ne pregătim de acum, prin viețuirea noastră monahicească, pentru viața aceea. Și creștinii din lume, dar mai ales noi, suntem datori să împlinim făgăduințele schimei noastre îngerești. Ia gândește-te, când un bătrân monah, și preot pe deasupra, leapădă rasa și se căsătorește, spune-mi, ce pedeapsă îl poate aștepta, ce pedeapsă? A pus deoparte dragostea pentru Dumnezeu și merge să iubească o femeie? Eu nu acuz și nu judec pe nimeni, dar trebuie să spun cele drepte. Preotul Îl întrupează și Îl reprezintă pe Dumnezeu și, prin urmare, faptele lui nedemne Îl disprețuiesc pe Dumnezeu. Spune-mi tu, unde o să-i meargă sufletul când va muri. Dumnezeu îl așteaptă, îl așteaptă, dar omul a încetat de a mai crede și de a se mai teme de Dumnezeu.

L-ai văzut pe fiul cel risipitor? A zis tatălui său: Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere (Lc. 5, 12). Da, dar când l-a lovit foamea și lipsurile, atunci a ajuns să mănânce hrana porcilor. Mânca roșcove. S-a întors, alții s-au scandalizat. Tatăl lui însă i-a spus: copilul meu, haide, că și tu ești al meu! Da, a zis fratele, dar noi am lucrat atâția ani aici, și nici măcar un ied nu ne-ai dat! Copiii mei, a zis tatăl, toate ale mele ale voastre sunt, să mâncați și să beți. Apoi cu toții l-au cinstit pe tatăl care și-a arătat o atât de mare dragoste chiar și față de fiul cel risipitor.

– Ce ne puteți spune despre antihrist, părinte?
– Cine mai e și ăsta? Ce mai vrea și ăsta pe-aici? A, sporește fărădelegea, copilul meu, și de aceea se apropie cea de-a doua Venire a Domnului nostru. Două cuvinte va spune Domnul când va veni: Plecați de la Mine, toți lucrătorii fărădelegii! și Veniți la Mine, binecuvântații Tatălui Meu! Așa cum piere fumul în văzduh, tot așa vor fugi și vor pieri de la fața lui Dumnezeu ticăloșii și lucrătorii fărădelegii. Grecia este o țară sfântă. Peste tot găsești sfinți, moaște, martiri, mănăstiri, călugări îmbunătățiți, maici. Dar păcatul a crescut în lume și toți aceștia sunt disprețuiți de oamenii lumești, și de aceea nu-i mai pot ajuta pe oameni. De aceea, și țara noastră suferă. Și clerul este epuizat din pricina războiului diavolului. Nu mai sprijină poporul de la temelie în credința sa în Dumnezeu.

Ce zice acum Maica noastră cea Mare, Măicuța noastră, Împărătesa cerurilor? Ce zice? Se înfățișează la Scaunul de Judecată în clipa în care Fiul ei va judeca întreaga lume și are dreptul, are stăpânia primită de la Fiul ei să dea iertare. Da. Și poate ea însăși să schimbe hotărârea judecății așa cum ea însăși vrea. De aceea, cine are mare dragoste către ea, cine o cinstește aici, cine o iubește și crede în ajutorul ei va fi ajutat de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. De aceea, să învățăm Acatistul Buneivestiri, în care se și spune într-unul din stihuri: Bucură-te, Celui drept Judecătoriul înduplecarea! Bucură-te, cea a multor căderi iertarea! (Icosul al 7-lea din Acatist). De aceea și noi aici, la Sfântul Munte, să ne punem toată nădejdea întru ea! Să iubim grădina Maicii Domnului ca să ne privească cu privirea ei cea blândă și ocrotitoare la înfricoșata Judecată. Dumnezeu este milostiv. Noi ne aflăm înlăuntrul grădinii Maicii Sale. Maica Sa are putere, dar așteaptă pocăința noastră. Citește cu atenție primul canon din Theotokariul Sfântului Nicodim, pe glasul I. Acolo Maica Domnului Îl roagă pe Fiul ei ca să ne mântuiască, iar Domnul îi spune: Dacă nu se va pocăi, nu se va mântui nimeni. Aici nu există căutare la față. Înțelegi, părinte?

– Știm că sunteți și un bun psalt!
– Da, cu ajutorul lui Dumnezeu! Nimic nu-i de la mine. Am mai spus că toate sunt de la Dumnezeu, cele bune și harismele.
– Cântați-ne, vă rog, Vrednic este cu adevărat!
– Lasă-mă, părinte, nu vezi în ce hal sunt? Ficatul mi-e mărit, mănânc numai rămășițe, nu mai pot să cânt. Mi se taie respirația. Am tragere și poftă ca să cânt, dar nu mai am putere. De aceea, mai beau și câte puțin vin, ca să mă întăresc. Înainte să mă îmbolnăvesc, cântam peste tot și totdeauna. Cântam Theotokariul la privegheri, la Paști, aici. Ce să fac, m-am slăbănogit! Mă duc în cameră și, fiindcă nu pot să cobor în biserică la slujbă, trag ațele metaniilor. Multe greutăți am străbătut în viața mea și acum am ajuns la sfârșit. Aștept și eu, aștept…

– Dați-ne un sfat înainte de a pleca din lumea aceasta, părinte Ștefane!
– Ce sfat mai vrei, nu înțeleg?! Tu, care mergi în Albania, în Congo, propovăduiești peste tot, tu nu dai sfaturi lumii?
– Bine, atunci o întrebare! La ce trebuie să fim atenți în viața noastră călugărească?
– Să lucrăm asupra făgăduințelor noastre călugărești pe care le-am făcut înaintea Sfântului Altar! Nimic altceva! Asta va cere de la noi Preabunul Dumnezeu și Maica Domnului! Am făgăduit! N-am făgăduit? Să lucrăm așadar faptele cele bune și plăcute ale vieții celei viitoare. Cum vom câștiga altfel viața cea viitoare? Ce este viața viitoare? Este Dumnezeu Însuși! O spune Ioan Evanghelistul: Cel ce crede în Dumnezeu are viață veșnică. Și aceasta este viața de veci, ca să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis (In. 17, 3). Să lucrăm așadar faptele viețuirii noastre celei călugărești, răbdarea, ascultarea, pentru că ascultarea se face pentru Dumnezeu și merge la Dumnezeu, după cum și Hristos ca om S-a făcut pe Sine ascultător până la moarte. Mai întâi, a ascultat de Iosif și de Maica Sa, apoi a ascultat de voia părintească și a răbdat moartea pe cruce.

– Rugați-vă și pentru noi, părinte Ștefane!
– Și voi pentru mine!
– Binecuvântați!
– Mergi cu bine, părinte! Mulțumesc, mulțumesc!
– Rai bun să avem!

Aceasta a fost frumoasa convorbire pe care am avut-o în aprilie 1997 cu părintele Ștefan. A rămas atunci la mănăstirea noastră în jur de șase luni. Toamna s-a dus la Mănăstirea Russikon, care i-a dat o Chilie aproape de malul mării. Înainte să plece, ne-a spus:
– Părinți, nu voi mai veni iarăși la Grigoriu! Mulțumesc mult Sfântului Nicolae și vouă tuturor! Mulțumesc părintelui vostru egumen, părintele Gheorghe, și întregii lui obști!
– De ce n-o să mai vii iarăși, părinte Ștefane?
– O să plec în altă țară foarte curând! Da, sigur, mă așteaptă acolo sus. Am primit chemarea…

Într-adevăr, în primăvara anului 1998, am aflat că mult iubitul și îndrăgitul nostru Papa Ștefan a plecat să se întâlnească cu Maica Domnului și cu Fiul ei și să își primească răsplata nevoințelor sale și să se numere în cetele cuvioșilor părinți ai Athonului. Veșnică să fie pomenirea lui și s-avem parte de rugăciunile lui!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 127-140, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Anunțuri

O nouă izvodire iconografică: Maica Domnului, protectoarea Sfântului Munte

theotokos-athos-garden-pantocrator-eikon

Cu precizarea – o nouă „izvodire” iconografică -, fratele George Crasnean ne trimite un mail având în attachament o impresionantă pictură reprezentând pe Maica Domnului cu Sfântul său Acoperământ, protectoarea Sfântului Munte!

Maica Domnului are alături, de dreapta și de-a stânga, în genunchi, pe primii nevoitori athoniți: Cuvioșii Petru Athonitul și Athanasie Athonitul. Pe un prim registru circular sunt reprezentați 24 de Sfinți și ctitori athoniți, iar pe următorul 16 din cele 20 de mănăstiri.

Pictura mai prezintă dincolo de registrele circulare, celelalte 4 mănăstiri athonite, peșteri pustnicești, livezi, întâlnirea Sf. Athanasie cu Maica Domnului de la Izvorul de lângă Marea Lavră, venirea pe mare a Icoanei Maicii Domnului Portaitissa de la Iviron, „academia” duhovnicească de la Chilia Panagouda a Sfântului Paisie, Biserica Protaton din Karyes  etc.
Deasupra, este Hristos Domnul, Creatorul a toate, binecuvântând.

Această deosebită lucrare, pictată pe pânză, a fost fotografiată de George Crasnean în pangarul Sfintei Mănăstiri Pantokrator. Click pe imagine pentru a vedea la o dimensiune mai mare!
LD

Cuvioși români ce s-au nevoit la Muntele Athos: Ieroschimonahul Varlaam Vântu, Chilia Sfântul Nicolae din Iufta a Mănăstirii Pantokrator (1833-1934)

varlaam_vintu

Acest părinte a fost un ales nevoitor atonit şi un duhovnic renumit. Era fecior de ţărani credincioşi, de loc din comuna Buimăceni-Botoşani. Dorind să-şi închine viaţa lui Hristos, a plecat de tânăr în Sfântul Munte şi s-a călugărit acolo, la o chilie românească. După mai mulţi ani de nevoinţă, părintele Varlaam se întoarce în ţară şi rămâne la Schitul Cozancea-Botoşani. Aici este hirotonit şi numit egumen în anul 1899.

Timp de 12 ani a condus ieroschimonahul Varlaam Schitul Cozancea. Ca duhovnic iscusit ce era, a crescut mulţi ucenici în frică de Dumnezeu, deprinzându-i ascultarea, rugăciunea şi milostenia. Sub conducerea lui, Schitul Cozancea a trăit o epocă înfloritoare.

În anul 1912, bătrânul egumen se întoarce din nou în Athos, să-şi dea acolo obştescul sfârşit. Spun părinţii români atoniţi că tocmai atunci se nevoia un ieroschimonah moldovean, anume Nicolae, la chilia Sfântul Nicolae din Iufta, pe terenul Mănăstirii Pantocrator. Părintele Nicolae era tare bătrân şi nu avea ucenici. El începuse zidirea unei biserici în cinstea marelui ierarh, dar nu avea cu ce s-o termine. Întristat de aceasta, a pus icoana Sfântului Nicolae într-un copac şi se ruga, zicând:

– Sfinte Nicolae, eu sunt bătrân şi nu mai pot. Iată, biserica ta rămâne neterminată. Tu faci minuni şi pe mare şi pe uscat. Tu ai dat trei pungi cu galbeni la cele trei fete, dă-mi şi mie ajutor ca să termin biserica ta!

Pe când se ruga bătrânul cu lacrimi, a sosit şi părintele Varlaam în Athos. Deci, rămânând acolo, a terminat biserica Sfântul Nicolae şi a adunat câţiva ucenici buni. În anul 1934, ieroschimonahul Varlaam s-a săvârşit din viaţă cu sufletul împăcat şi a fost îngropat lângă biserică, alături de părintele său duhovnicesc.

Sursa: Pateric românesc, Protosinghel Ioanichie Bălan, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și a Dunării de Jos, pp. 536-537, Galați, 1990 via sfant.ro

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Viața și nevoințele Cuviosului Paisie (Velicikovski) de la Neamț (15 noiembrie)

sf-cuv-paisie-velicikovski-de-la-neamt-1794-10

Născut la 21 decembrie 1722, ca al unsprezecelea din cei doisprezece copii ai protoiereului Ioan din Poltava şi ai prezbiterei Irina, tânărul Petru rămâne orfan la vârsta de patru ani. Tăcut şi cu blândeţe în purtări ca unul ce zăbovea adesea asupra paginilor din Vieţile Sfinţilor, el începe să se gândească la îmbrăţişarea căii monahale. Deocamdată el urmează câţiva ani ca elev extern al şcolii mănăstireşti Bratska şi cercetează bisericile oraşului, cu deosebire Lavra Pecerska, ale căror aşezăminte şi sfinte amintiri sunt vestite şi astăzi. De mult folos sufletesc i-a fost aici şi întâlnirea cu mitropolitul Antonie al Moldovei ale cărui slujbe în limba română cucerea inima şi cugetele credincioşilor.

Hotărându-se să îmbrăţişeze nevoinţa monahală, viitorul stareţ este tuns în curând ca rasofor, schimbându-şi numele în Platon. Tânărul frate întru Hristos năzuia însă după desăvârşirea evanghelică pe care o explică atât de simplu şi de frumos operele şi experienţa Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.

„Din viaţa lui Paisie este cunoscut că la începutul drumului lui monahal nu se găseau în mănăstiri nici manuscrise duhovniceşti, nici scrieri literare corespunzătoare” (4). De aceea împreună cu alţi trei călugări, el poposeşte în curând la schitul Dălhăuţi (judeţul Vrancea), unde trăiau mai mulţi nevoitori însemnaţi. Ieromonahul Rafail se îndeletnicea cu transcrierea cărţilor patristice, schimonahul Timotei era iscusit în discuţii duhovniceşti şi în tâlcuirea acestor scrieri, monahul Dosoftei – cu chipul lui cucernic – vorbea de păzirea canoanelor şi a tuturor predaniilor (5). Petrecând câtva timp în acest schit, Platon a continuat drumul şi a ajuns la schitul Trăisteni. Aici, pentru întâia dată, Platon a auzit despre pravila şi rugăciunile după rânduiala Sfântului Munte, monahii ducând viaţa de obşte, şi a întâlnit câţiva pustnici care trăiau în apropierea schitului. În acest loc, Platon a făcut ascultarea la bucătărie, dedicându-se adâncirii studiului limbii române.

cuviosul-vasile-poiana-marului-25-04În curând a venit la Trăisteni stareţul Vasile (v. foto), care oblăduia duhovniceşte schitul şi, văzându-l pe Platon, îl luă, la Poiana Mărului. Acolo funcţiona un scriptoriu în care se lucrau manuscrise slavone şi româneşti. Platon a copiat într-un manuscris lucrarea Desiderie în limba slavonă de pe un miscelaneu adus de la Moscova, care era tradus din limba română, a cărei copie s-a păstrat până în zilele noastre (6).

De la schitul Poiana Mărului, el a făcut ascultare la schitul Cârnu, sub conducerea duhovnicească a schimonahului Onufrie. Acolo, într-o chilie sihăstrească, a înţeles tainele adevăratului monahism şi ascetism, simţind mai profund efectul binefăcător al rugăciunii. Acolo a învăţat şi alte meşteşuguri manuale pe lângă scrierea cu care se îndeletnicea zilnic.

Petrecând schiturile din Valahia aproape patru ani şi culegând ca albina mierea spirituală de la stareţi, duhovnici şi sihaștri, Platon s-a hotărât să meargă la Muntele Athos, pentru ca, potolindu-şi setea la izvorul milenar al cetăţii monahismului, să se desăvârşească în viaţa cea întru Hristos. Avea 24 de ani.

Însoţit de ieromonahul Trifon, el a ajuns la Athos la 4 iulie 1746 şi s-a oprit la mănăstirea Pantocrator, unde pe lângă călugări greci erau şi unii de origine slavă. Prietenul de drum a murit a patra zi, iar Platon a colindat pe la monahi, căutându-şi un părinte duhovnicesc. Neaflând pe nimeni, s-a decis să locuiască singur. Aşa au trecut patru ani, cei mai grei din viaţa monahală. A fost o etapă de creştere sufletească.

În acest timp, el a fost cercetat de stareţul Vasile de la Poiana Mărului, venit la Sfântul Munte, care voia să-l facă preot la Trăisteni, în Valahia. Stareţul i-a arătat pericolul vieţuirii singuratice şi l-a sfătuit să ducă nevoinţa împreună cu doi sau trei fraţi. Apoi l-a tuns în mantie, schimbându-i numele din Platon în Paisie, pe care-l va păstra până la moarte. Cuviosul nostru avea atunci 28 de ani.

În curând a sosit din Moldova monahul Visarion în căutarea unui duhovnic şi, auzind că Paisie ştie limba română, a venit la el. Văzându-i viaţa aspră, i-a plăcut mult şi l-a rugat să-l primească drept ucenic. Patru ani au trăit ei în pace, dragoste, mărturisindu-şi gândurile şi citind Sfânta Scriptură şi scrierile patristice. Cu timpul, în preajma lor s-au adunat ucenici dornici să fie admişi la mica lor obşte. Cei dintâi au fost români, moldoveni de origine, şi se numeau Partenie şi Chesarie. Sporind vieţuitorii comunităţii la 12 români-moldoveni şi 5 slavi şi cumpărându-se chilia Sfântului Constantin, slujba dumnezeieştilor Liturghii a început să se facă în limba română şi în slavonă. Obştea avea nevoie acum de preot şi duhovnic.

prooroc-ilie1Paisie a fost hirotonit ieromonah la vârsta de 36 de ani de către episcopul Grigorie de la Athos. Mărindu-se obştea, ieromonahul Paisie a cerut mănăstirii Pantocrator îngăduinţa ca pe moşia ei să se înfiinţeze schitul Sfântul Ilie (v. foto). Dobândind aprobarea Patriarhului Serafim, vieţuitor atunci la Athos, obştea a purces la lucru. În curând (1757), fraţii au zidit biserică din piatră, trapeză, bucătărie, arhondaric şi 15 chilii, cu donaţii care veneau din ţările ortodoxe. Schitul acesta a atras şi mai mulţi ucenici şi astfel obştea a ajuns la numărul de 60 de vieţuitori. Paisie a orânduit viaţa comunităţii sale după principiile Sfinţilor Părinţi, începând cu ale Marelui Vasile, ajungând în curând renumită în Sfântul Munte.

În noul schit, Stareţul Paisie a învăţat de la monahul Macarie, cunoscător bun al limbii eline, nu numai limba greacă, ci a şi tradus sub îndrumarea acestuia în limba slavonă. În nopţile de priveghere, el lucra la diverse tălmăciri, nedormind mai mult de trei ore. Stareţul se bucura de bunăvoinţa Patriarhului Serafim, care-l invita adeseori să slujească la mănăstirea Pantocrator în limbile slavonă, elină şi română.

Atitudinea ostilă a turcilor pe de o parte, iar pe de alta, rivalitatea dintre greci şi slavi la Sfântul Munte, în acest veac de adânci frământări, l-au făcut pe Paisie să se gândească la reîntoarcerea în ţările române.

Lăsând la Sfântul Ilie un număr însemnat de fraţi, el a plecat de la Athos cu două corăbii în care erau 64 de suflete. Îl atrăgea aici amintirea tinereţii pe care şi-o petrecuse la schiturile din munţii Buzăului şi hotărârea sa de a reînnoi viaţa obştească din ele. La acestea se adăuga ataşamentul său faţă de limba română şi de pământul noii sale patrii. Au trecut prin Constanstantinopol şi au ajuns la Galaţi. După debarcare, obştea a găsit adăpost în schitul Vărzăreşti, din apropierea oraşului Focşani.

Împreună cu duhovnicii Visarion şi Gheorghe, el a plecat la Bucureşti au cerut o mănăstire de la mitropolitul de atunci, care era de origine grec. Fiind refuzaţi, au mers la Iaşi, unde au fost primaţi cu dragoste de mitropolitul Gavriil Calimah. Acesta, de origine română, fusese arhidiacon la Patriarhia Ecumenică şi apoi, din 1745, timp de 15 ani activase ca mitropolit al Tesalonicului. Din 1760 devenise mitropolit al Moldovei şi îl cunoştea personal pe Paisie de la Sfântul Munte. Cu aprobarea Divanului şi a voievodului Grigorie Calimah, obştii venite de la Athos i s-a dat mănăstirea Dragomirna cu toate moşiile, prin hrisovul din 31 august 1763.

În septembrie din acelaşi an, cei 64 de fraţi au venit în noul aşezământ, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca din 1609, cu biserică mare, neobişnuit de înaltă şi cu forme decorative deosebit de artistice. Această comunitate era hotărâtă „la viaţă obştească”, la rugăciune, la gospodărie, dar mai ales la activitate de cultură, sub îndrumarea lui Paisie. Mai întâi s-a aşezat în biserică aceeaşi rânduială ca la Sfântul Munte. Citirea şi cântarea se făceau în limba slavă bisericească şi în limba română, de pe cărţile tipărite la Iaşi de mitropolitul Iacob Putneanul şi de alţi tipografi. În toate ascultările se păstra tăcerea, iar pe buze, rugăciunea. Însuşi stareţul se aduna cu fraţii şi lucrau, ca nimeni să nu fie fără o preocupare precisă.

Tipicul Sfântului Vasile cel Mare, al altor Sfinţi Părinţi, de a trăi cu toţii în obşte, era mereu prezent în mintea noilor veniţi. În cererea pe care o adresase mitropolitului Gavriil, Paisie a arătat că „mai înainte de ducerea mea la Sfântul Munte, şezând câţiva ani în ţările acestea m-am deprins foarte mult de limba română… acum nu cerem lucru nou scornit din capul nostru, ci lucrul cela ce era hotărât şi întemeiat în toate vieţile cele de obşte… căci în toată lumea n-au rămas alte locuri ca să poată cineva a ţine mai vârtos viaţa de obşte, fără numai într-aceste blagoslovite ţări pe care Dumnezeu le păzeşte ca să preamărească numele Său cel sfânt…” (7).

În urma conflictului ruso-turc (1768-1774), partea de nord a Moldovei a trecut sub stăpânirea Austriei. Teama de uniaţie şi atitudinea guvernului austriece, care privea cu ostilitate bisericile şi mănăstirile ortodoxe, au determinat pe Stareţul Paisie să primească invitaţia soborului de la Secu de a se instala în acea mănăstire. Ctitoria vornicului Grigore Ureche a primit pe cei 350 de părinţi şi fraţi, strămutaţi de la Dragomirna, în frunte cu Stareţul Paisie, la 14 octombrie 1775. Instalându-se la Secu, el a organizat şi aici viaţa lăuntrică a obştii, care creştea mereu prin venirea multor fraţi transilvăneni şi a unor monahi de la recent desfiinţata arhiepiscopie de Ohrida.

După patru ani, voievodul Constantin Moruzi, vrând să ajute obştea Stareţului Paisie în lucrarea ei duhovnicească şi gospodărească, în loc de bani i-a acordat mănăstirea Neamţu pe care a trecut-o în stăpânirea soborului acestuia. Cea mai veche mănăstire din Moldova, care de veacuri a fost centrul vieţii ei religioase şi culturale, care a pregătit episcopi şi mitropoliţi, a avut şcoli de caligrafie şi miniaturistică, a apărat credinţa ca nici o altă instituţie, a ajuns să fie condusă de stareţul cu înaltă viaţă duhovnicească, Paisie. Prin munca şi jertfa sa, el a reuşit ca spiritul de viaţă monahală, verificată şi păstrată la Athos, să-l întărească din nou în mănăstirea care avea propriile ei obiceiuri şi practici. O grijă deosebită a fost arătată faţă de cei săraci, bolnav şi refugiaţi, ca şi faţă de închinătorii cu suferinţe sufleteşti. Gospodărirea celor 48 de moşii şi întreţinerea sutelor de monahi cereau muncă, şi aceasta, unită cu rugăciunea, o organiza în primul rând stareţul.

În timpul războiului ruso-turc la Stareţul Paisie a venit arhiepiscopul Ambrosie Serebrenikov, ca exarh al Moldovei. El l-a hirotesit în rangul de arhimandrit, în anul 1791. Cuvântarea rostită de acest ierarh la mănăstirea Neamţu a fost redactată în limba română şi se păstrează în manuscrise miscelanee.

La 27 iunie 1792 l-a întâlnit şi tânărul episcop Veniamin Costache, dorind să se numească şi el cu metanie la Neamţu. De la vestitul stareţ, el a primit atunci învăţăturile şi sfaturile cuvenite, făcând şi ascultare ca frate.

Dar starea sănătăţii Stareţului Paisie a început să slăbească. În ziua de miercuri, 15 noiembrie 1794, împărtăşindu-se cu Sfintele Taine şi transmiţând pace şi binecuvântare întregului sobor prin cei doi duhovnici – Silvestru, din partea românilor, şi Sofronie, din partea slavilor -, el a adormit întru Domnul. Înmormântarea s-a făcut de către soborul mănăstirii în biserica Înălţarea Domnului, în partea dreaptă a nartexului (8). S-a rostit atunci Cuvânt la îngroparea Preacuviosului părintele nostru Paisie, arhimandritul şi stareţul sfintei mănăstiri Neamţul şi Secu, care a fost copiat în numeroase manuscrise româneşti.

Concepţia stareţului s-a statornicit în aceea că viaţa de obşte şi ascultarea au fost, binecuvântate de Dumnezeu. Ele nu au rămas simple idei, ci au devenit principii călăuzitoare, puse în practică şi împlinite în mănăstirile pe care le-a condus, fiind perpetuate de către ucenici.

Aşezământul în 8 puncte, alcătuit o dată cu stabilirea la Dragomirna, prevedea „sărăcia cea de bună voie după făgăduinţa chipului îngeresc, ascultarea de bună voie mărturisită din Sfânta Scriptură şi de Sfinţii Părinţi, mărturisirea, petrecerea până la moarte cu fraţii soborului adunaţi şi suferind toată strâmtorarea vieţii, citirea Dumnezeieştilor Scripturi şi a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, păzirea sfintelor posturi şi participarea, la slujbele mănăstirii”. „În toate zilele sunt datori toţi fraţii a se aduna şi din obşteasca mâncare toţi să se împărtăşească”. În mănăstire să fie înfiinţate „felurimi de meşteşuguri” la care să lucreze fraţii şi să înveţe şi pe cei neştiutori. În sfârşit, să se înfiinţeze bolniţa care să slujească bolnavilor şi pentru cei bătrânilor şi prea slabi şi cu mare osârdie să se facă cele cuviincioase bolnavilor. Noutatea acestui regulament era că reintroducea rânduiala în viaţa călugărilor, ce scăpătase în ultimele secole.

Ca rezultat al normelor stabilite prin acest Aşezământ, la mănăstirile Dragomirna, Secu şi apoi la Neamţu, s-au alcătuit obşti asemănătoare celor de la Sfântul Munte, care înglobau pe lângă români: moldoveni, munteni şi transilvăneni, şi slavi: ruteni, bulgari, sârbi, greci şi arnăuţi.

Aşezământul stipula „să nu se puie trimis din afară egumen gata”, aşa după cum se proceda la mănăstirile închinate Locurilor Sfinte, ci „numai să se aleagă din soborul fraţilor şi să se puie prin blagoslovenia Preasfinţiei Tale” (adică a mitropolitului). Deoarece acest deziderat era considerat „ca o temelie pe care stă întemeiată şi viaţa soborului nostru”, Paisie, în scrisoarea către mitropolitul Gavriil, sublinia ca acest punct să fie întărit în mod deosebit prin autoritatea bisericească, „precum Duhul Sfânt ar fi luminat pre Prea Sfinţia Ta”, ca şi următorii stareţi să fie aleşi dintre cei mai buni şi povăţuitori.

Spiritul de organizare a vieţii monahale a dăinuit mulţi ani aşa cum l-a statornicit Paisie. Pravila sa a fost aprobată şi întărită prin hrisoave domneşti. Numeroase manuscrise româneşti, începând din 1795 şi până în 1880, au transmis copii, realizate la mănăstirea Neamţu, Cernica, Căldăruşani, Râşca, Poiana Mărului, Secu, Noul Neamţ sau Sfântul Pavel de la Athos, după Aşezământul Stareţului Paisie.

Îndeletnicirile acestuia au fost determinate de însăşi activitatea pe care a desfăşurat-o şi de etapele vieţii sale. Cercetările din ultimii ani au enumerat „manuscrise ale Stareţului Paisie, care au fost transcrise de către ucenicii săi şi apoi răspândite în lumea ortodoxă”. Manuscrisele în limba română traduse în perioada sa de la Neamţu, fiind depozitate în turnul clopotniţei, au ars la incendiul cel mare din 1862, după cum relatează actele oficiale şi mărturiile contemporanilor.

Dintre operele sale se evidenţiază: Despre rugăciunea minţii, care cuprinde 6 capitole şi o introducere. Isihasmul se vădeşte astfel a fi o prezenţă la români şi în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Paisie a primit primul impuls spre această trăire încă din tinereţea sa, în ţările române, pe care l-a dez-voltat la Athos, ca apoi să revină în Moldova, unde şi-a însoţit experienţa de la Athos cu cea locală, românească. În mănăstirile noastre, a îndemnat şi a urmat el însuşi neîncetat Rugăciunea lui Iisus. Rugăciunea aceasta aduce linişte, iar, pe de altă parte, ea este uşurată de o pace câştigată şi prin alte osteneli. Cel liniştit „după Dumnezeu” are parte de iluminări speciale în înţelegerea Sfintei Scripturi şi ajunge la înţelesuri, chiar despre cele lumeşti, superioare celor învăţaţi. Cinstind pe întemeietorul isihasmului, Paisie a tradus din limba greacă în limba slavă Viaţa Sfântului Grigorie Sinaitul scrisă de Patriarhul Calist. Traducerea sa în manuscris a fost citită de către numeroşi părinţi monahi.

chilia-sf-cuv-paisie-velicikovski-de-la-neamt-1La Athos, aprofundând cunoaşterea limbii greceşti, constată că textele patristice slavone, traduse din greceşte, conţin numeroase greşeli şi echivalenţe neconforme cu originalul şi că unele fraze slavone nu mai erau înţelese în timpul său. Aceste concluzii l-au îndemnat să înceapă traducerea din nou a scrierilor ascetice şi patristice. Având un mare respect faţă de text, Paisie compară atât traducerea în limba noastră cu cea slavă, cât şi pe cea slavă cu prototipul grecesc, pe care îl verifică cu originalele mai vechi, pentru ca textul tradus de el să reflecte cât mai fidel gândirea Sfinţilor Părinţi. De aceea, neobositul îndrumător autentifica prin binecuvântarea sa manuscrisele care puteau fi multiplicate.

Stareţul Paisie este considerat, pe drept cuvânt, unul dintre cei dintâi scriitori asceţi din veacul al XVII-lea. Lucrările sale au fost folosite de către cărturarii asceţi Ignaţie Briancianinov şi Teofan Zăvorâtul. Ele urmăresc să îndrume pe credincioşi la înţelegerea justă a operelor marilor nevoitori ai Răsăritului, de aceea au fost complet străine de vreo influenţă apuseană. Activitatea literară a lui Paisie s-a inspirat din iubirea lui Dumnezeu, din dragostea faţă de Biserică şi de aproapele.

Ca rezultat al traducerilor sale din limba greacă în limba slavă, monahismul din Biserica Rusă a fost înzestrat cu tălmăcirile scrierilor Sfinţilor Părinţii nevoitori. El tradus Filocalia, care conţine cele mai de seamă scrieri ale asceticii răsăritene (9). Şi prin activitatea sa de traducător, Stareţul Paisie a înnoit viaţa monahală şi a fost un mare îndrumător şi educator în spiritul operelor care călăuzesc desăvârşirea lăuntrică.

Opera acestuia dezvoltată în ţările române a avut o mare influenţă în Ortodoxia rusă. Sistemul stăreţiei practicate de el s-a răspândit în veacul al XIX-lea la un număr de 117 mănăstiri şi schituri din 35 de eparhii. Biograful cel mai complet, protoiereul Serghie Cetferikov, enumeră peste 200 de călugări, persoane civile, arhimandriţi şi episcopi care au răspândit mişcarea paisiană până în pragul primului război mondial.

De asemenea, numeroase manuscrise slavone ale Stareţului Paisie s-au răspândit în copii şi se păstrează în mănăstirile din Bulgaria, din Serbia, din Athos şi din alte biblioteci publice de peste hotare.

Athosul, cu milenarele sale mănăstiri, schituri şi metocuri, a fost cel dintâi care s-a bucurat de influenţa binefăcătoare a curentului paisian. Schitul Sfântul Prooroc Ilie, în care şi-a organizat el prima obşte, a dus mai departe spiritul şcolii lui monahale, prin ucenici şi superiori. Influenţa paisiană s-a exercitat şi asupra vieţuitorilor mănăstirii Pantocrator pe moşia căreia se afla schitul amintit, precum şi asupra mănăstirii Noul Athos, înfiinţată de ucenici paisieni. Monumentala operă a lui Isaac Sirul, tradusă de Paisie din limba greacă în cea slavă, a fost tipărită după moartea sa, în 1812, la mănăstirea Neamţu şi apoi trimisă la Athos, pentru numeroşii călugări de acolo.

mormantul-sf-cuv-paisie-velicikovski-de-la-neamt-1În Moldova, curentul paisian a fost sprijinit de ierarhii Bisericii. Mitropolitul Veniamin Costache este socotit ca reprezentantul cel mai de seamă al acestei orientări de ascetism şi de cărturărie. Prin mitropolitul Iosif Naniescu (1875-1902) paisianismul încheie o epocă a istoriei spirituale a Bisericii Ortodoxe Române. Principiile vieţii obşteşti şi ale Rugăciunii lui Iisus s-au manifestat în două ramuri: una la mănăstirile din Moldova, Neamţu, Secu şi Sihăstria şi altă în Ţara Românească, la mănăstirile Cernica şi Căldăruşani. Organizarea comunitară a acestora din urmă s-a datorat ucenicului lui Paisie, stareţul Gheorghe, care a trezit la viaţă aşezămintele pe care le-a condus. Ambele ramuri au pornit de la principiile de organizare ale lui Paisie, pe care l-au recunoscut ca înaintaş şi părinte spiritual. Monahii contemporani cu râvnitorul dascăl şi generaţiile care i-au urmat s-au referit la el ca la „Părintele nostru Paisie”, i-au venerat şi mormântul (v. foto), şi amintirea.

Numeroşii săi biografi au descris viaţa ca o „înţelepciune ipostatică, ca un preacurat lăcaş în care era înţelegerea cea dumnezeiască prin care cunoştea lămurit dogmele credinţei ortodoxe, iar sfatul său era drept şi adevărat”.

Viaţa Stareţului Paisie, alcătuită după moartea sa de către diferiţi ucenici, unii din însărcinare oficială, relevă că el vorbea către întreg soborul mănăstirii de trei ori pe an, în biserică: de Crăciun, de Paşte şi de Înălţarea Domnului, în limbile română şi slavonă bisericească. Influenţa sa cărturărească se răsfrângea asupra tuturor monahilor adunaţi sub toiagul său păstoresc. Astfel, dintre monahii cu care Paisie a venit de la Athos, ieromonahul Spiridon a scris la mănăstirea Neamţu, Viaţa lui Paisie, urmat de alţi biografi, ca schimonahul Mitrofan, ca ierodiaconul Grigorie, care – cel din urmă – a prezentat-o mitropolitului Veniamin al Moldovei.

În doua jumătate a secolului al XIX-lea, duhovnicul Andronic de la mănăstirea Noul Neamţ a scris şi el o Viaţă a Stareţului Paisie. Dar cea mai autentică Viaţă a Stareţului Paisie este aceea scrisă de monahul Vitalie, care aduce mărturii oculare relativ la ultimii săi ani de viaţă ai cuviosului şi la înscăunarea succesorului său, Sofronie, ce se produce după o lună de la moartea marelui înaintaş (10).

Părinţii din mănăstirea Neamţu au perpetuat respectul faţă de Cuviosul Paisie, prin metania depusă la mormânt, prin candela care arde acolo neîntrerupt, prin tabloul lui venerat şi în zilele noastre. Ei depun această metanie de fiecare dată când intră şi când ies din biserică, obicei care se păstrează şi acum.

În 1967, stareţul de pe atunci, Arhim. Nestor Vornicescu, a chestionat pe cei mai bătrâni părinţi ai mănăstirii: Mina Prodan, Damaschin Trofin şi Epifanie Berghie care au mărturisit că aşa au continuat, din tradiţia înaintaşilor, să-l considere pe Paisie „sfânt”, numindu-l „Cuviosul Paisie”. Portrete ale sale sunt pictate în holul palatului patriarhal şi în paraclisul Seminarului Teologic de la mănăstirea Neamţu.

Încheiem aceste pagini despre nevoinţele Stareţului Paisie cu caracterizarea făcută într-o istorie a literaturii române, care l-a inclus printre marile sale personalităţi: „Şcoala lui Paisie a avut un efect pozitiv pentru că a contracarat curentul de grecizare şi a favorizat impunerea limbii poporului în Biserică, cultură şi literatură”, iar în perioada când Paisie a fost stareţ, „mănăstirea Neamţu a devenit un important centru al monahismului ortodox”. Opera Cuviosului Paisie, cristalizată pe pământul românesc, a reînnoit aşezământul monahal, a dezvoltat arta scrisului, a cultivat dragostea către scrierile patristice, răspândite apoi de la români la greci şi la slavi.

Cinstind pe Cuviosul Paisie, cinstim Biserica Ortodoxă Română şi totodată instituţia aşezământului monahal, în care, cu metode duhovniceşti novatoare, el a activat şi a lăsat urme nepieritoare.

Pr. Dr. Paul Mihail

Note:

1. Ierom. Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, secolele IV-XX, Bucureşti, 1982, p. 181.
2. Comp. C. C. Giurescu, Principatele române la începutul secolului XIX. Constatări istorice, geografice, economice şi statistice pe temeiul hărţii ruse din 1835, Bucureşti, 1957, p. 141; Arhim. Nifon Stoica şi Dr. N. Stoicescu, Aşezămintele monahale din eparhia Buzăului, vol. II, Buzău, 1983, p. 268-273.
3. Pr. Horia Constantinescu, Schituri sau sihăstrii rupestre buzoiene. Mărturii ale vechimii creştinismului şi continuităţii noastre pe aceste meleaguri, ibidem, vol. I, Buzău, 1983, p. 399.4. I, Hiarin, Activitatea de traducător a Stareţului Paisie Velicicovschi, în „Jurnal Mosk. Patr.”, 1956, nr. 12. p. 59
5. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Din istoria isihasmului în Ortodoxia română, în Filocalia, vol. VIII, Bucureşti, 1979, p. 579.
6. Pr. dr. Paul Mihai şi Dr. Zamfira Mihail, Geneza manuscrisului românesc „Desiderie” în „Mitropolia Olteniei”, XXXI (1979), nr. 1-2, p. 126.
7. Lucrarea fundamentală în problemă rămâne aceea a Prot. Serghie Cetferikov, Paisie, stareţul mănăstirii Neamţului, trad. de episcopul Nicodim, 1933.
8. La înmormântare a participat şi episcopul Veniamin, pe atunci episcop al Huşilor, venit şi ca reprezentant al domnitorului, şi a fost întâmpinat cu o cuvântare care s-a păstrat într-un document din aprilie 1795 (Mss. rom… 1962, Biblioteca Academiei R. S. România)
9. Pr. Gheorghe I. Drăgulin, Filocalia. De la Sfântul Vasile cel Mare până în zilele noastre, în „Studii Teologice”, XXXVIII (1980), nr. 1-2, p. 66-8010. Vezi Diac. Ioan Ivan, Paisie Velicicovschi, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXXIV (1958), nr. 1-2, p. 131-133.

Sursa: sfintiromani.ro via Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 484-495, Cuviosul Stareţ Paisie de la Neamţ.

Vezi și Acatistul Cuviosului Stareţ Paisie de la Neamţ

Update: Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotărât canonizarea Cuviosului Paisie de la Neamț în şedinţele din 20-21 iunie 1992. Proclamarea oficială a avut loc la 15 noiembrie 1994, la două sute de ani de la trecerea sa la cele veşnice. Patriarhia Moscovei îl proslăvise deja în 1988.  Sfinţenia lui Paisie (Velicikovski) de la Neamţ a fost recunoscută imediat după adormirea sa. Stareţul Paisie a trecut la Domnul la 15 noiembrie 1794, fiind înmormântat în biserica mare a mănăstirii. Ucenicii săi au alcătuit la scurt timp viaţa sa. I s-a pictat de asemenea şi o icoană, aşezată lângă piatra sa de mormânt. Astfel, evlavia populara l-a proslăvit imediat după adormirea sa, recunoscându-i sfinţenia vieţii. (LD)

i-s-profet-ilie

Cap. XXII: Despre buna-mireasmă a sfintelor moaşte şi despre izvorârea de mir [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Sfântul Teofil Izvorâtorul de mir a trăit în timpul Sfântului Patriarh Nifon (1556). El a fost trimis de Patriarh şi de Sfântul Sinod în Egipt, ca să confirme uimitoarea minune care avusese loc acolo, mutarea muntelui Ntour Tag dintr-un loc în altul. Chiar dacă în lume primise diferite slujbe ecleziastice, inclusiv şi cea de secretar al episcopului, Sfântul Teofil le-a părăsit pe toate, ca să vină la Muntele Athos unde a dus o viaţă ascetică în Sfintele Mănăstiri Vatoped şi Iviru şi în Chilia Pantokrator din pustiul Sfântului Vasile.
Înainte de răposarea sa în Domnul, acest vrednic de pomenire i-a cerut ucenicului său să nu-i îngroape trupul, ci să-l arunce în pădure. Aşa s-a făcut. 40 de zile fiarele sălbatice şi păsările nu i-au atacat sfântul trup. Mormântul său a răspândit un miros dulce de mir, care chiar până astăzi e simţit de oamenii evlavioşi care merg să se închine la moaştele sale. Aşa a fost Sfântul Teofil, adevăratul prieten al lui Dumnezeu, trandafirul mirositor al virtuţii şi ascezei.
În 1948 a răposat în Domnul un sfânt ce s-a arătat mai recent, părintele nostru Sava de la Sfânta Ana, care, după ce a plecat din Ţara Sfântă, a mers să locuiască în Kalymnon unde a înfiinţat Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, pentru femei.
El a fost ucenicul Sfântului Nectarie, făcătorul de minuni. După zece ani de la plecarea sa la Domnul, când osemintele sale au trebuit mutate, trupul său a fost găsit întreg, emanând un miros de mir şi făcând minuni. Într-adevăr, acesta e modul în care Dumnezeu îi slăveşte pe cei ce L-au slăvit pe El.

chrismon

În ţinutul pustiu dintre Kafsokalivia şi Vigla, în cea mai abruptă peşteră de pe Muntele Athos, a trăit părintele nostru Nil Izvorâtorul de mir, ducând o viaţă ascetică foarte aspră, de sfinţenie. După adormirea sa în Domnul, aşa de mult mir a curs din mormânt, încât s-a prelins prin pardoseala peşterii în râpele de dedesubt.

chrismon

Sfântul Simeon a fost părintele duhovnicesc al Sfântului Sava Sârbul. După ce Sfântul Simeon a răposat, s-a slujit o Priveghere în Mănăstirea Hilandar în ziua pomenirii trecerii sale. În timpul doxologiei a venit din mormântul sfântului o mireasmă, care nu poate fi descrisă în cuvinte şi care a umplut întreaga zonă ce împrejmuia mănăstirea. Această manifestare l-a încredinţat pe Sfântul Sava că părintele său duhovnicesc a fost sfânt şi a dat mulţumire mult Milostivului Dumnezeu, Care îi slăveşte pe cei ce L-au slăvit pe El.

chrismon

Sfântul Simeon, ctitorul Sfintei Mănăstiri Simonopetra, a dus o viaţă ascetică într-o peşteră de lângă mănăstire, care se păstrează până astăzi. El a auzit vocea Maicii Domnului la o Priveghere de Crăciun; s-a luptat cu demonii şi a fost biruitor; şi-a salvat ucenicul care căzuse într-o râpă de la o înălţime foarte mare şi a vindecat-o pe fiica demonizată a voievodului Ivan Ugljeşi al Serbiei. După adormirea sa, din sfintele sale moaşte curgea mir, o dovadă palpabilă a sfinţeniei sale.

chrismon

Mare la virtute, cu fapte bune şi credinţă, a fost de asemenea Sfântul Atanasie de la Esfigmenu, un călugăr din chinovie, deosebit, care a slujit la trapeza mănăstirii. Datorită marii sale smerenii, el a fost trecut în slujba patriarhului Constantinopolului şi, după cum spune Sfântul Grigorie Palama, mormântul şi moaştele lui au devenit un izvor de minuni şi de mireasmă nespusă, spre slava lui Dumnezeu şi a monahismului.

chrismon

În 1840 în Sfânta Mănăstire Vatoped monahii au hotărât să transfere oasele părinţilor decedaţi în alt loc. După ce au dărâmat pereţii criptei masive şi au ajuns la temelie, ei au mirosit o mireasmă ce nu poate fi descrisă, «un miros de dincolo de lumea aceasta». Deoarece au continuat, ei au văzut că mireasma venea de la moaştele unui sfânt necunoscut, a cărui piele şi oase erau intacte. Cu mare respect şi evlavie, preoţii, îmbrăcaţi în veşminte, au pus trupul într-un sicriu şi cu lumânări aprinse l-au adus la biserica principală a mănăstirii. Deşi nu ştiau al cui trup era, toţi au fost de acord să-l numească Evdochim şi să-l cinstească pe 5 octombrie în fiecare an. Din starea moaştelor nestricăcioase, e sigur că acest sfânt necunoscut, numit Evdochim, când a ştiut că sfârşitul îi era aproape a venit la criptă unde, printre celelalte oase, s-a pregătit, şi-a încrucişat mâinile şi a adormit ca un drept, necunoscut şi nevăzut de nimeni, evitând lauda omenească şi slava stricăcioasă.

chrismon

Monahul Sava de la Chilia Sfântul Nicolae, care este lipită de Paraclisul de la Ravthouhos şi în prezent aparţine de Pantokrator, a fost cunoscut pentru credinţa cu care participa la slujbe, pentru evlavia şi răbdarea trupească a tuturor nevoinţelor. Un timp a trăit în mănăstirea chinovială Esfigmenu. Când şi-a dat seama că sfârşitul îi era aproape, a venit la mănăstirea în care începuse ca monah. Când, la trei ani după adormirea sa, osemintele sale au fost mutate, craniul său răspândea mireasmă, un eveniment care a devenit binecunoscut.
Un începător, frate de mănăstire, plin de îndoială, cu credinţă slabă, a crezut că poate au turnat nişte miresme pe oseminte, aşa că a luat craniul şi l-a aruncat într-un rezervor. Părinţii l-au căutat cu mare tristeţe. Douăsprezece zile mai târziu ei au descoperit unde îl aruncase. Încă răspândea mireasmă. Atunci începătorul a crezut că monahul Sava era cu adevărat un om sfânt.

chrismon

Un călugăr bătrân a spus:
– Îmi amintesc că prima dată când am venit la Sfântul Munte am trecut pe lângă cimitirul schitului şi osuarul unde erau păstrate osemintele părinţilor. De multe ori am mirosit mireasma ce venea de la ele şi mă opream ca să mă bucur de această experienţă minunată (el avea 89 de ani, iar emoţiile sale erau evidente pe faţa lui). Dar au trecut doi ani şi am pierdut acest dar de la Dumnezeu. N-am mai mirosit acea mireasmă cerească din nou. Dumnezeu m-a lipsit de aceasta. Cine ştie de ce? Probabil din cauza păcatelor mele sau poate că El mi-a dat acest dar divin numai pentru un timp, ca să mă întărească la începutul vieţii călugăreşti.

chrismon

În Chilia «Ypapandi de Sus», care este situată deasupra Schitului Sfânta Ana, trăia un monah evlavios, părintele Dionisie. El încerca să repare nişte pervaze vechi. În locul unde unul a căzut, a dezgropat osemintele unui ascet necunoscut, păstrate întregi.
Uimit şi mişcat de descoperirea lui, căci moaştele răspândeau un miros minunat, el a început să se roage, cerându-i sfântului necunoscut să-i descopere numele lui. De asemenea, a avut gândul să meargă la biserica principală şi să tragă clopotele, ca să anunţe părinţii şi să poată duce moaştele la biserica centrală a Sfintei Ana, cu cinste şi cu tămâiere, şi ca să se poată ruga şi să ceară sfântului să le descopere cui aparţineau aceste moaşte sfinte.
În timp ce se gândea astfel, binecuvântatul ascet i-a apărut în vedenie şi i-a poruncit cu o voce aspră să acopere moaştele şi să nu spună nimănui, atât timp cât va trăi, pentru că Dumnezeu îl învrednicise să le vadă. Părintele Dionisie a spus aceasta grupului său de monahi cu puţin înainte de a muri, dar fără să spună exact unde erau moaştele îngropate, fiind oprit de porunca sfântului necunoscut, care chiar după moartea sa a evitat slava oamenilor, fiindcă era cinstit de Dumnezeu în împărăţia cerească.

chrismon

Vrednicul de pomenire părinte medic Pavel Lavriotul, în una din scrisorile adresate mie în 06.07.1971, scria următoarele:
– Vorbind cu părintele Gherontie, unul dintre Daniilei, am amintit de părintele Leontie, unul dintre binecunoscuţii părinţi duhovniceşti de la Mutalaski Kesaria, pe care-l întâlnisem şi a cărui lucrare, «Catehismul Ortodox», scrisă în turcă, o citisem. Era o lucrare importantă a lui Karamanlides şi o avem în biblioteca noastră. El mi-a răspuns că părintele Leontie murise în Salonic, şi în ziua dezgropării sale trupul i-a fost descoperit nedescompus şi răspândea mireasmă.

chrismon

Un creştin citise în viaţa Sfântului Acachie Kafsokalivitul că, pe când acesta trecea pe lângă cimitirul de la Sfânta Ana, a simţit o mireasmă de mir ce venea de la osemintele părinţilor. Amintindu-şi de aceasta, creştinul care şedea în cimitirul schitului a spus: «Mă întreb dacă mai sunt oseminte ca acelea din zilele Sfântului Acachie?».
Imediat după ce a gândit aceasta, a mirosit o mireasmă venind dintr-un mormânt. S-a sculat, a cercetat totul în jurul său şi a găsit un craniu ce mirosea frumos. Pe el era scris: «Ieromonahul Filimon de la Chilia Adormirii Maicii Domnului, de lângă Voulefterionul* Sfântul Elefterie». El s-a gândit să-i cheme pe ceilalţi, dar la acest gând a început să tremure, pentru că şi-a dat seama că cinstitul părinte nu dorea să se spună despre mirosul ce venea de la osemintele lui.
*Clădirea unde se ţin întrunirile Consiliului.

chrismon

Nu-mi amintesc exact anul (se poate să fie cu 20 de ani în urmă), de sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, în Mănăstirea Dionisiu, chiar înainte de Vecernie, când am intrat prin uşa mică a altarului, am mirosit o mireasmă cunoscută ca cea a Înaintemergătorului, ce venea din Sfântul Altar.
Alteori, mergând pe cărarea de la chilia Sfântului Nil, Izvorâtorul de Mir, spre Marea Lavră, în Hairi, am simţit o boare de mireasmă. În acelaşi loc mulţi părinţi, călători şi pelerini, au avut aceeaşi experienţă. A trecut din gură-n gură cuvântul că în acest ţinut mulţi pustnici s-au nevoit în timpurile vechi, ducând o viaţă ascetică înaltă, de har şi sfinţenie. Locurile exacte ale mormintelor lor sunt necunoscute.

chrismon

În 1927, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, un călugăr, care era bucătarul mănăstirii, a simţit o mireasmă ce nu poate fi descrisă, în timpul «Mărimurilor», când este cinstită mâna dreaptă a Sfântului Înaintemergător. El a mărturisit această întâmplare părintelui Lazăr.

chrismon

Vrednicul de pomenire părinte Lazăr, printre multe istorisiri despre părinţii şi fraţii de la Dionisiu, ne-a povestit despre binecuvântatul sfârşit al ieromonahului Marcu, care a fost egumenul mănăstirii între 1926 şi 1931, şi care toată viaţa a slujit în trei sau patru ascultări, fericit şi smerit. Mânca numai o dată pe zi. Când părintele Marcu a adormit în Domnul, întreaga cameră de spital s-a umplut de o mireasmă care a durat 20 de minute, la care a fost martor binecuvântatul egumen al mănăstirii de atunci, părintele Gavriil, care venise să-i citească rugăciunea pentru moarte.

chrismon

Se ştie că înmormântaţii în pământul sfânt al Muntelui Athos, umplând Grădina Maicii Domnului cu mireasmă de mir, sunt mulţi sfinţi din a căror moaşte curge dulcele ulei al sfinţeniei. În Xenofont, în 1989, de sărbătoarea Sfântului şi Marelui Mucenic Gheorghe, care pe lângă celelalte harisme este şi Izvorâtor de Mir, când Privegherea plină de frumuseţe şi evlavie tocmai începuse, în mijlocul rugăciunii, sfântul egumen Alexie, evident mişcat, a întrerupt slujba ca să anunţe tuturor minunata întâmplare care se petrecea pentru prima dată: a curgerii de mir din mâna Sfântului Gheorghe. Era semn că sfântul era prezent. Părintele Alexie a pus imediat să se citească paraclisul Sfântului Gheorghe şi să se închine toţi la sfintele moaşte.
Cu puţin înainte de binecuvântata arătare, părintele Alexie îl invitase în altar pe Prea Sfinţitul Ambrozie, Mitropolit de Polianis şi Vilkisiou, ierarh remarcat pentru sprijinul dat monahismului, fiind astfel o prezenţă luminoasă la acea sărbătoare. De asemenea, în altar era arhimandritul Hristodul, egumenul de la Kutlumuş, cât şi stareţul de la Schitul Sfânta Ana, părintele duhovnicesc Antim, care avea în jur de 80 de ani. Toţi aceştia erau acolo, pentru a confirma darul curgerii de mir.
Toţi care erau prezenţi la sărbătorirea festivă, reprezentanţii mănăstirilor, pustnici, călugări din chinovii şi credincioşi s-au închinat moaştelor cu inimile înălţate, cu evlavia şi umilinţa potrivite acestui moment, când puternicul şi credinciosul apărător al Muntelui, Sfântul Gheorghe, era prezent cu noi, conducând sărbătorirea, lăudându-L pe Dumnezeu şi fiind slăvit de El.
Era ca şi cum noi toţi, plini de evlavie, spuneam în tăcere: «Mare eşti Doamne… şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale».
În locul de unde curgea mir din Sfintele Moaşte părea a fi o rană. Şi mireasma simţită, caracteristică, era aceeaşi mireasmă pe care o au toate sfintele moaşte. Harul Sfintelor Moaşte era în acord cu mesajul de bucurie transmis la priveghere: «Ne rugăm lui Hristos, Care a fost răstignit şi Care a înviat din morţi. O, moarte, unde este boldul tău? O, iadule, unde este biruinţa ta? Hristos a Înviat şi tu ai fost înfrânt!».
Florile lămâilor şi trandafirii din grădina mănăstirii confirmau prezenţa primăverii, iar curgerea de mir din «Izbăvitorul celor robiţi» era chezăşia că «Hristos cu adevărat a Înviat!». Troparul laudei* se îmbrăcase cu un veşmânt bine-mirositor şi cu o putere tainică:
A venit primăvara; veniţi să prăznuim; a strălucit
Învierea lui Hristos.
Veniţi să ne veselim; pomeniera Biruitorului,
s-a arătat, pe credincioşi bucurându-i…
* το δοξασττικό = Slava care se cântă la laude.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XI: Despre asceză [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cuviosul nostru părinte purtător de Dumnezeu, Petru Athonitul, primul pustnic de pe Muntele Athos, a trăit într-o peşteră în partea de sud a peninsulei. Acolo a dus o viaţă cu adevărat îngerească şi cerească. Fără haine, desculţ, suferind multe feluri de ispite îndreptate împotriva sa de satan, timp de 53 ani a fost hrănit doar cu pâine cerească.

chrismon

Dreptul Gherontie, ctitorul Schitului Sfânta Ana, a fost primul egumen al Mănăstirii Vouleftirion. La început, el a trăit în peşterile de lângă mare. Mai târziu, din cauza atacurilor piraţilor, el s-a mutat spre vârfurile înalte ale Athosului, unde până în zilele noastre mai există o bisericuţă în cinstea Sfântului Pantelimon. Mulţi pustnici au locuit pe lângă el în chilii sărăcăcioase. Fără absolut nici un bun şi lipsiţi de grijile lumeşti, ei s-au dăruit cu totul nevoinţei rugăciunii.
Pentru a aduce puţină mângâiere fraţilor săi, sfinţitul Gherontie s-a rugat şi imediat a apărut în acel loc apă sfinţită. Cel care l-a urmat a strâns toată apa din acest minunat izvor, pentru că a vrut o mică grădină şi avea nevoie de apă pentru ea. După cum au spus părinţii, Maicii Domnului nu i-a plăcut aceasta şi a secat acest izvor. Deşi un alt izvor a apărut mai departe de acesta, Maica Domnului a dorit ca pustnicii să nu depindă de grijile lumeşti, să se dăruiască numai rugăciunii şi nu grijilor cultivării unei grădini.

chrismon

Noul descoperit sfânt Gherasim* care s-a nevoit în Athos, a locuit în Kapsala cinci ani ca un pustnic. Mânca doar dovlecei fierţi, fără ulei. Apoi a plecat la Homala, în Insula Kefallonia, la chilia sa pustnicească, şi acolo a construit o mănăstire.
În timpul cât a locuit în Muntele Athos a câştigat multă experienţă duhovnicească, a întâlnit oameni evlavioşi şi sfinţi, sporind mult duhovniceşte. El a devenit un vas plin de har datorită rugăciunii neîncetate şi postului. De aceea toate duhurile rele se temeau de el şi erau izgonite. Porecla lui era «Kapsalis», după sărăcăciosul loc al Kapsalei. Diavolii strigau: «Kapsalis, tu ne-ai ars pe noi».
(*Acest sfânt nu a fost recunoscut ca fiind sfânt în timpul vieţii, sfinţenia sa s-a descoperit mai târziu, prin faptul că se arăta celor drepţi)

chrismon

În timpul unei ierni foarte friguroase, în care zăpada a căzut din belşug, dreptul şi de Dumnezeu insuflatul părinte Acachie Kafsokalivitul şi-a aprins un foc pentru a se încălzi. Dar cum s-a apropiat de foc, el s-a simţit mai înfrigurat. Atunci a realizat că nu era normal să simtă frig lângă foc şi că acest frig este cauzat de ceva diavolesc. Atunci a stins focul, a ieşit afară din peşteră, s-a dezbrăcat şi s-a băgat în zăpadă, unde a simţit imediat o căldură, ca într-o baie cu aburi.
Noi am fost uimiţi şi încântaţi de fiecare dată când am vizitat peştera sfântului şi am văzut patul lui, care se păstrează până în zilele noastre. Era făcut din ramuri subţiri, necurăţate, legate în aşa fel încât rămâneau goluri largi între ele. Era imposibil pentru cineva să se odihnească bine în acel pat.

chrismon

Sfântul Sava Aghioritul, un pustnic care s-a desăvârşit pe insula Kalymnon, a iubit asceza şi suferinţa. Se hrănea cu mâncare gătită în ulei doar la sfârşit de săptămână. Zilnic îşi făcea toată rânduiala călugărească. Când dormea, o făcea pe o scândură, dar cele mai multe nopţi le petrecea în rugăciune. A păstorit poporul lui Dumnezeu ca un bun păstor care «îşi dă viaţa pentru oile sale» (Ioan 10, 11). De asemenea, el era înainte-văzător.
A părăsit Sfântul Munte mergând la Eghina, pentru a putea fi sub ascultarea Sfântului Nectarie, Făcătorul de minuni. Sfântul Nectarie i-a dăruit un rând de veşminte preoţeşti pe care le purta doar la sărbătorile mari. Sfântul Sava a făcut slujba de înmormântare a Sfântului Nectarie.

chrismon

Părintele duhovnic al bătrânului meu a fost ieromonahul Hristofor, un pustnic din Karulia. El trăia ca pustnic într-o chilie care semăna cu un cuib de vultur. Chilia era acoperită cu tablă şi era înconjurată de stânci ascuţite, fără vegetaţie, care se pierdeau în abisul Egeii. Acolo era o linişte deplină şi nesfârşită, întreruptă doar de ciripitul dulce şi vesel al păsărilor sălbatice. Era un loc complet izolat, doar câţiva cactuşi, puţini arbuşti de smochini şi câţiva migdali sălbatici împrăştiaţi ici şi colo colorau puţin cu verde peisajul pustiu. În această pustietate cineva nu putea decât să se gândească cu admiraţie şi să se minuneze cum acest părinte duhovnicesc, Hristofor, care era infirm, a venit să trăiască lângă aceste râpi abrupte şi primejdioase. Deşi avea un singur picior, el se căţăra ca un alpinist spre impresionanta şi inabordabila Karulia!

chrismon

De-a pururea pomenitul meu părinte mi-a spus de multe ori că în trecut părinţii din mănăstiri şi din cele mai izolate locuri obişnuiau să călătorească pe mare vâslind până la Dafne şi înapoi. Pentru că acest drum dura mult timp, îşi luau cu ei cărţi şi tămâie ca să-şi poată cânta Utrenia. Ei, în timp ce vâsleau, cântau sau se rugau, folosind metaniile.

chrismon

Părintele Teofilact, o masivă piatră preţioasă a ascezei şi rezistenţei, a trăit în pustia Sfântului Vasile, lângă Kerasia. El a avut doi călugări sub ascultare. Obişnuia să meargă deseori la o peşteră, ca să facă privegherile de noapte. Într-o noapte, după o ninsoare mare, totul era acoperit de zăpadă, care ajungea până aproape la genunchi. Când s-a făcut dimineaţă, călugării au plecat să-l caute peste tot. După ce l-au căutat mult timp, au zărit în depărtare un obiect întunecat aşezat pe o buză de deal. Când s-au apropiat, şi-au dat seama că era părintele lor şi s-au temut că îngheţase de frig. Însă, când l-au atins, el s-a mişcat. Au fost foarte surprinşi când şi-au dat seama că trăieşte dar, mai mult decât atât, trupul său răspândea o căldură aşa de mare, de parcă ar fi fost în flăcări. Şi, într-adevăr, toată zăpada din jurul lui s-a topit!
Altă dată, acest sfânt pustnic a fost luat de diavoli şi dus prin aer în pustia Sfântului Vasile din Karulia.

chrismon

Un bătrân a spus:
– În zilele acestea încercăm să devenim drepţi cu foarte puţin efort. Am părăsit tradiţia. Nu ne mai uităm la cei mai buni dintre monahi şi cum au ajuns ei primii. Noi vedem numai pe cei care au ajuns ultimii.

chrismon

Minunatul isihast Varnava nu avea nici un fel de bunuri şi nici măcar o cameră. El se odihnea într-un colţ al camerei de oaspeţi. Părintele pustnic Damaschin mi-a povestit totul despre el.

chrismon

Noi am fost foarte atraşi de Mănăstirea Dionisiu, pentru că păstrează tradiţia ascetică, monastică şi liturgică athonită. Ne-am simţit legaţi de mănăstire nu numai datorită înţeleptului şi cuviosului stareţ Gavriil şi părintelui Teoclit Dionisianul, care este cunoscut pentru multele lui scrieri, ci mai ales din cauza prezenţei prea-cuviosului părinte Lazăr. De fiecare dată când îl vizitam pe părintele Lazăr la chilie, pentru a-i cere ajutor şi sfaturi, plecam plini de roade duhovniceşti, de parcă am fi cules strugurii mistici ai experienţei monahale. Sfântul stareţ Gavriil ne-a oferit câteva scurte informaţii biografice despre viaţa şi experienţa acestui mare ascet şi vieţuitor în obştea monahală.
Părintele Lazăr a venit de la Melivia din Agia Larisa. El s-a născut în 1892, a venit la Athos în 1916 şi a murit pe 28 decembrie 1974. Timp de 30 de ani a fost infirmierul mănăstirii, a slujit ca «typikaris»* timp de 10 ani. Timp de 30 de ani a slujit ca «proistamenos»**
Înainte de a începe viaţa monahală el a terminat liceul şi a lucrat ca secretar la o judecătorie în Dotion-Agias-Larisis. La vârsta de 20 de ani a emigrat în SUA, iar la 24 de ani a venit la Muntele Athos, fiind tuns în monahism în 1917.
Era foarte evlavios şi cinstit, un adevărat râvnitor pentru viaţa monahală de obşte. Fiind foarte aspru cu sine, primea Sfânta Împărtăşanie, cu binecuvântarea stareţului, în fiecare săptămână. A locuit timp de trei ani în chilia lui Nifon, situată mai sus de mănăstire, unde a practicat un post strict şi s-a zăvorât pe el însuşi.
O dovadă a acestora a fost că în perioada Marelui Post din toţi anii de până la 1965, ţinea post negru luni, marţi şi miercuri, până se împărtăşea la Liturghia mai înainte sfinţită. După aceasta, lua masa cu ceilalţi călugări şi apoi nu mânca nimic până în sâmbăta următoare.
Cât timp a lucrat în spital, el a avut grijă nu numai de trupul, dar şi de sufletul celor bolnavi, pregătindu-i pe cei aflaţi pe patul morţii.
A suferit un accident vascular cerebral în ziua de Crăciun şi a mai trăit 3 zile după aceea. I s-a făcut Sfântul Maslu şi s-a împărtăşit zilnic, până când a intrat în comă. Curând după aceea, după amiaza, a adormit în Domnul. Toţi din obşte l-au plâns şi amintirea sa a rămas vie printre ei până în ziua de astăzi.
Sfântul Nicodim Aghioritul este mare în împărăţia lui Dumnezeu, pentru că nu numai vorbea, dar şi practica asceza, postul, trăind în sărăcie şi nevoinţe. Toate acestea reprezintă adevărata frumuseţe a vieţii monahale. Iată ce ne spun despre el biografii săi:
«…Dragostea lui pentru isihie l-au dus în pustie, unde a cumpărat chilia din faţa pustiei Sfântului Vasile. Îşi lua pâine de la noi şi apoi petrecea tot restul timpului în isihie. Alte mâncăruri pe care le mânca erau orez fiert, apă cu miere, dar cel mai mult mânca măsline şi boabe de linte».
(*Călugărul care este responsabil cu desfăşurarea corectă a slujbelor)
(**Călugărul care supraveghează treburile zilnice din mănăstire)

chrismon

În Schitul Kutlumuş există o chilie închinată Sfântului Ioanichie, pe jumătate dărâmată, unde au locuit un grup de şase părinţi sub ascultarea unui bătrân foarte aspru. Chilia avea numai două încăperi şi un paraclis. Nici unul dintre părinţi nu avea o cameră proprie. În timpul nopţii se odihneau sprijinindu-se în stranele din paraclis. Astfel a fost privaţiunea şi biruinţa asupra somnului a acestor atleţi ai ascetismului.

chrismon

Părintele A. Kafsokalivitul este încă în viaţă şi l-am întâlnit de multe ori. În trecut, părinţii nu foloseau animalele pentru transport. Cărau totul în spate, chiar şi pe cele mai abrupte drumuri care duceau către schit. Într-o noapte, cu ajutorul Maicii Domnului, părintele A. a dus din port până la chilia unde locuia o tonă de struguri. S-a luptat cu multe sarcini până dimineaţa.
Altădată, a dus 500 de lăzi cu nisip pentru zidărie. Pentru a ajuta la zidirea Bisericii Schimbarea la Faţă, a urcat de 42 de ori până pe vârful Muntelui Athos. De fiecare dată, pe 6 august, urca până în vârful muntelui, ca să participe la priveghere.
Adeseori vin şi i se aşează în căuşul palmei păsărele, pe care le hrăneşte în grădina sa, bine îngrijită, plină de crini şi de tot felul de alte flori.

chrismon

De-a pururea pomenitul părinte A. Lavriotul a slujit zilnic Sfânta Liturghie timp de 70 de ani. Genunchii săi erau bătătoriţi datorită multelor metanii. Şi-a prevăzut sfârşitul, deşi niciodată nu a fost bolnav. El a binecuvântat pentru ultima oară masa şi şi-a luat rămas bun de la fraţi şi părinţi, adormind întru Domnul.

chrismon

Ne povestea neuitatul bătrân aghiananit H.:
– … Părinţii noştri se îmbrăcau cu haine ponosite, iar drept încălţări, purtau sandale ţărăneşti din piele de porc; unii dintre aceşti părinţi slujeau stând desculţi pe marmura bisericii. Vedeai bărbaţi înalţi cât chiparosul, cu ochii plini de lacrimi de bucurie şi, din pricină că erau înălţaţi cu duhul, nu simţeau frigul muşcător! Când se termina Privegherea, se puteau vedea lacrimile pe strane.

chrismon

De-a pururea pomenitul şi veşnic trăitorul bătrân Varlaam de la Sfânta Mănăstire Xenofont nu-şi făcea niciodată foc în chilie pe timpul iernii. În fiecare zi făcea 800 de metanii. Drept pat avea o simplă rogojină. Niciodată nu şi-a privit chipul în oglindă. Odată, după ce a fost fotografiat cu toiagul în mână, văzându-şi fotografia, a întrebat:
– Cine este cel care mi-a luat toiagul?…

chrismon

Ce putem spune despre pustnicul Hrisogon, în special despre felul în care postea şi priveghea pentru a se elibera de patimi?
Acest om binecuvântat, care a locuit într-o cameră pentru muncitori, lângă Chilia «Sfinţii Apostoli», ce aparţinea de Kutlumuş, avea ca hrană zilnică doar pâine sau pesmeţi muiaţi în apă cu puţin zahăr. Hainele lui erau vechi şi dormea pe pânză de sac. În timpul iernii nu purta decât nişte saci, stând în jurul focului. Era un călugăr simplu şi tăcut.
Tot la fel de sărac era şi un alt călugăr ascet din Vigla, al cărui nume nu se cunoaşte. El trăia «ca păsările cerului care nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl cel Ceresc le hrăneşte» (Matei 6, 26). El trăia în mare sărăcie, într-o chilie mică, fără paraclis. Seara se ducea la slujbe la diferiţi părinţi, purtând cu el candela aprinsă. Când nu mai avea ulei, mergea la Schitul românesc [Prodromul], care aparţine de Marea Lavră. De îndată ce părinţii vedeau candela goală, îi ofereau ulei chiar fără să-i roage nimic şi îi mai dădeau şi ceva ajutoare. După Sfânta Liturghie, mânca foarte puţin, ruşinându-se, şi apoi pleca repede, rugându-se. În chilia sa trăia ca un înger*.
(*Cuvântul folosit de părintele Ioanichie este «asarkos» – care înseamnă lipsit de trup; semnificaţia sa este că părintele trăia de parcă n-ar fi avut nici o nevoie trupească, cum ar fi nevoia de hrană [Nota traducătorului])

chrismon

Pe părintele Avimelec l-am zărit o singură dată, când eram cu părintele meu duhovnic, dar înfăţişarea lui blândă şi liniştită este încă vie în amintirea mea. A trăit mai mult de 100 de ani şi a fost contemporan cu Sfântul Nectarie, nevoindu-se împreună cu părintele Iosif, locuitorul în peşteri.
Locuia în pustia Sfântului Vasile, deasupra Katunakiei, la Schitul Sfânta Ana Mică, într-o peşteră care este folosită acum ca beci. El cerea ca nimeni să nu fie numit cu numele lui, deoarece el nu se preţuia deloc pe sine însuşi. Pentru a spori duhovniceşte, s-a închinat la mai multe mănăstiri din Constantinopol, Pont, Ierusalim şi Grecia continentală. Dacă cineva îl întreba «Ce faci, părinte?», el răspundea «Suntem atenţi» – aceasta însemnând că era în continuă trezvie şi rugăciune.

chrismon

Părintele Ignatie, părintele duhovnicesc al pustiei Katunakia, având darul discernământului, a fost un exemplu minunat al monahismului ortodox din secolul nostru. El s-a arătat a fi asemenea părintelui Sava, părintelui Calinic Zăvorâtul, părintelui Gherasim şi părintelui Daniil din Smyrni. Nespălat, nepieptănat, desculţ, având o singură rasă, părintele Ignatie era cea mai blândă, tăcută şi paşnică fiinţă umană, un liman sigur pentru cei care veneau să se spovedească. A fost un părinte duhovnicesc priceput atât pentru greci, cât şi pentru străini.
Călugării care trăiau cu el aveau câţiva măslini, din care făceau puţin ulei ce era folosit pentru candelele din paraclis. Ei se hrăneau cu mâncare fără ulei. Părintele Ignatie îşi ţinea obloanele de la ferestre închise, pentru a avea mai multe ore de întuneric, ca să-şi continue rugăciunile un timp mai îndelungat.
Prin ajutorul duhovnicesc pe care-l oferea oamenilor, urmărea ca aceştia să-şi sporească dragostea sfântă pentru Mirele Hristos. El obişnuia să spună: «Iubiţi-L pe Cel care vă iubeşte».
Către sfârşitul vieţii a orbit şi s-a adâncit şi mai mult în rugăciune. Se spunea că mulţi simţeau o mireasmă venind din gura sa. Această mireasmă se simţea şi de la moaştele sale, când acestea au fost mutate. A fost o figură biblică.

chrismon

Au fost mulţi pustnici în Muntele Athos care, atunci când erau în lume, erau oameni cu înaltă poziţie socială şi din lumea ştiinţei.
Un astfel de exemplu a fost ieromonahul Partenie de la Karulia, care a fost prinţ rus. La început a locuit în Chilia Sfântul Nicolae Bouratzeris şi a fost secretarul Chiliei. În timpul construirii bisericii a primit o scrisoare de la o femeie din Rusia, care l-a determinat să se ostenească şi mai mult în minunata Karulia. În scrisoarea aceea ea scrisese:
«Te rog, sfinte părinte, să primeşti aceşti bani de la mine. Am auzit că se construieşte o biserică şi deci, aveţi nevoie de bani. M-am simţit îngrozitor când n-am avut bani să-ţi trimit, aşa că mi-am tăiat părul pentru a-l vinde unor doamne nobile. Ele aveau nevoie de părul meu lung la recepţiile oficiale, pentru că aveau părul scurt. Te rog să primeşti această mică contribuţie».
Părintele Partenie a fost impresionat de această întâmplare. Iar ca o consecinţă, s-a hotărât cu mult curaj să trăiască ca un înger pe râpele de la Karulia. Când îşi aducea aminte de acea scrisoare, spunea mereu: «Când citeam scrisoarea, îmi veneau în minte aceste gânduri: Unii îşi taie părul şi alţii dau puţinul pe care-l au. Şi eu stau aici în confort. Trebuie să merg la Karulia din dragoste pentru Hristos şi pentru mântuirea sufletului meu!».
Se spune despre părintele Partenie că faţa îi strălucea şi că avea darul clarviziunii. Dormea pe pământ în peştera pe care o avea ca locuinţă. Veşmintele sale zdrenţuite răspândeau mireasmă. A dăruit mult lui Dumnezeu – sărăcia şi lipsa de bunuri – dar acest prinţ rus a primit în schimb multe răsplătiri în viaţa aceasta, precum şi în viaţa viitoare.

chrismon

Viaţa călugărului Ioan din Arhanghelo (Edessa) a fost asemenea cu cea a vechilor pustnici. Şi-a trăit sfânta sa viaţă nevoindu-se mult, purtând lanţuri pe sub haine, pentru o mai mare asprime. Evita contactul cu oamenii, stând majoritatea timpului în mica sa chilie, în pace şi în sărăcie. El oferea musafirilor lui o foarte gustoasă pâine de secară, ca şi când ar fi fost cea mai bună prăjitură. Apoi le oferea apă rece de ploaie, pe care o strângea într-un butoi.
Nu a mâncat mai mult de trei ani roşii, smochine sau alte legume proaspete, pentru că nu-şi părăsea chilia pentru a pleca la Lavra sau la Schitul Sfânta Ana. De asemenea, niciodată nu cerea nimic de la vecinii săi. Mai mult de 15 ani, când trebuia să meargă la Karyes să cumpere secară sau altceva de ce avea nevoie, nu stătea acolo să fie o povară fraţilor. El îşi petrecea noaptea afară.

chrismon

Fostul tâlhar Nichita, din pustia Sfântului Vasile, care era asemenea cu tâlharul recunoscător răstignit împreună cu Hristos, obişnuia să spună: «Slavă şi mulţumiri lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, care niciodată nu m-au părăsit». A fost tuns în monahism de renumitul părinte duhovnicesc Hariton.
– Cum să economiseşti şi cum s-o scoţi la capăt, dacă nu faci nici o rucodelie*? obişnuia să-l întrebe de-a pururea pomenitul părinte Ioachim.
– Slavă şi mulţumiri lui Dumnezeu. Eu merg la mănăstire şi rog să-mi dea o pâine. Când mă întorc la chilie, găsesc două sau trei acolo! răspundea cu o încântătoare sinceritate, pentru care era dăruit în chip minunat.
Când s-a îmbolnăvit, fiind ţintuit la pat, vecinii săi – pustnicul Damaschin şi ceilalţi pustnici împreună nevoitori cu acesta – au avut grijă de el. Aproape de sfârşit a fost năpădit de păduchi. Abia era curăţit de părinţi, că imediat era acoperit cu păduchi din cap până în picioare.
– Am fost tâlhar când eram în lume, spunea deseori, şi L-am rugat pe Dumnezeu să mă lase să-I plătesc pentru toate cele pe care le-am făcut. Lăsaţi păduchii să mă mănânce de viu!
(*Rucodelia (εργόχειρον) este lucrul mâinilor călugărilor: pictura icoanelor, sculptura şi altele)

chrismon

Am fost binecuvântaţi să-l întâlnim în Karulia pe de-a pururea pomenitul Gavriil, un luptător tenace şi un atlet victorios al stăpânirii de sine. De multe ori ne întâlneam cu el la Kiriakonul de la Sfânta Ana sau pe drumul de până acolo rugându-se. Totdeauna era fie tăcut, fie vorbind puţin. Pentru oamenii care nu-l cunoşteau foarte bine, apărea a fi respingător şi îndepărtat din lume. Dar era îndepărtat numai în sens duhovnicesc.
Spre sfârşitul vieţii l-am vizitat pentru ultima oară la chilia sa din Karulia. Acolo l-am văzut pe câştigătorul cununii lui Hristos care, insistent şi în ciuda durerii sale, refuza să mănânce orice mâncare gătită cu ulei. Încă a găsit un chip să facă mai puţin gustoasă chiar şi mâncarea fără ulei adusă lui de părinţii Daniilei.
El era bătrân când a ajuns în Athos, fiind poliţist în viaţa civilă. A locuit cu părintele său povăţuitor timp de 20 de ani şi nu au mâncat niciodată cu ulei – nici chiar în zilele Paştelui. Se împărtăşea cu Sfintele Taine des, totdeauna cu pocăinţă şi lacrimi. Îşi ţinea păstrat pe un raft giulgiul pentru înmormântare, pregătit dinainte şi pe care era scris: «giulgiul meu».
Timp de 20 de zile înainte de moarte, fraţii Daniilei l-au îngrijit cu multă dragoste şi jertfă frăţească. Îl rugau să mănânce ceva pregătit cu ulei, dar în ciuda faptului că era pe moarte şi forţele îl părăseau, nu au putut să-l convingă să renunţe la regula lui strictă de post. N-a gustat deloc mâncare cu ulei şi a trecut în lumea drepţilor în pace.
Chiar înainte de a muri, a cerut să fie împărtăşit. Era plin de pace şi bucurie. Când a fost lăsat singur pentru câteva minute, şi-a ridicat capul spre cer şi a strigat: «Acolo sunt flori! Multe flori! Ce frumos este raiul! Este sufletul vrednic de atâtea lucruri frumoase şi atât de pline de desfătări?».

chrismon

O, ce răbdare a avut minunatul sfânt Simeon, care umbla desculţ şi doar cu o singură dulamă! Începuturile ascetice le-a făcut lângă Mănăstirea Filoteu şi apoi a plecat la Pilion, unde a construit Mănăstirea Flamurion.
Parcă era făcut din piatră sau oţel! Acest Simeon era cel mai răbdător, lipsit de cele materiale, dar bogat în virtuţi, slujitor al lui Dumnezeu! Şi, într-adevăr, a fost mai tare decât un diamant, în duhovnicie, în răbdare şi în asceză. De aceea a reuşit să meargă desculţ şi să poarte aceeaşi haină, fie iarnă, fie vară, până în ziua în care a adormit în pace.

chrismon

Pustnicul Filaret din Karulia n-a purtat încălţăminte. Picioarele, de la glezne în jos, se întăriseră, iar tălpile semănau cu carapacea unei broaşte ţestoase. Pe râpi a plantat câte ceva oriunde se găsea puţin pământ bun: cartofi, verdeţuri, varză şi salată. Aceste legume erau hrana lui şi mai dădea din ele milostenie la alţi părinţi sau fraţi. Patul lui de lemn era totdeauna făcut, pentru că adesea dormea pe duşumea, aşa cum s-a dovedit după moartea lui. S-a găsit sub pat o bucată de lemn pe care o folosea drept pernă în scurtele perioade de somn.
El fusese locotenent în armată. Părăsind toată cinstea, onoarea şi mândria din lume, el a dormit pe duşumea, în Karulia, timp de 20 de ani.
A fost cunoscut nu doar pentru bunătatea sa, dar şi pentru sărăcia şi asceza sa. A purtat aceeaşi rasă de la călugărie până în momentul adormirii în Domnul. Rasa a fost cârpită de atât de multe ori încât materialul original nici nu mai exista.

chrismon

Părintele Evloghie a murit în 1948. S-a nevoit la Chilia Sfântul Gheorghe, Făcătorul de minuni, chilie numită «Faneromenu». Când a fost tânăr, părintele Evloghie a postit fără ulei timp de 7 ani, iar când a fost mai bătrân timp de 6 ani. Avea o mare dragoste pentru Maica Domnului. Când a fost tânăr, pe când trăia în satul său, ea i-a apărut şi i-a spus: «Du-te, şi voi fi totdeauna cu tine». Şi-a trăit 80 de ani din viaţă în Muntele Athos.

chrismon

Binecunoscutul pustnic Hagi Gheorghe, când era încă frate, a petrecut 4 ani ostenindu-se în peştera dreptului Nifon Kafsokalivitul. Acolo, în linişte deplină şi rugăciune, a fost îndrumat de părintele său duhovnicesc, Neofit, care a locuit în Chilia Sfântului Gheorghe şi deseori îl vizita pentru a-l împărtăşi.
Petrecerea ascetică a lui Hagi Gheorghe şi a ucenicilor săi în Kafsokalivia şi mai târziu în Kerasia a rămas neuitată. Datorită postului îndelungat pe care-l ţinea, a fost numit «postitorul». El împreună cu ucenicii săi mâncau numai mâncare de post, în special nuci şi miere. De Paşti, ei vopseau în roşu cartofii fierţi, în loc de ouă.
Niciodată nu a luat medicamente. Când unul din fraţi răcea, încălzea uşor cuptorul, făcut din cărămizi şi lut, îl băga acolo pe fratele bolnav şi se vindeca.
Dacă avea cineva o altă suferinţă, el îl punea să stătea în faţa icoanei Maicii Domnului şi împreună se rugau toată noaptea. La sfârşitul Sfintei Liturghii, persoana bolnavă se împărtăşea şi se vindeca. A avut în jurul lui mulţi călugări evlavioşi şi nevoitori.
Hagi Gheorghe a purtat doar un singur veşmânt şi a mers desculţ. Purta ciorapi subţiri de lână doar când era în biserică.

chrismon

A fost în Muntele Athos un ascet rus, a cărui picioare s-au infectat grav, dar el n-a acceptat să ia nici un medicament sau vreun tratament. Spunea deseori în stilul lui rusesc: «Sunt un călugăr; trebuie să sufăr».

chrismon

Renumitul părinte duhovnicesc Ilarion Iviritul nu mânca sau bea niciodată în zilele de vineri, pentru a cinsti Răstignirea lui Hristos.

chrismon

Părintele duhovnic Sava, ucenicul sub ascultare al părintelui Ilarion, era egal cu el în nevoinţă. Mânca doar o singură dată în zi, iar în ultimii doi ani de viaţă se hrănea zilnic doar cu Sfânta Împărtăşanie şi cu o ceaşcă de cafea după-amiaza. În fiecare noapte se ruga în chilia sa, suspendat de frânghii* (*Unii călugări din Muntele Athos folosesc frânghii pentru a se ţine în picioare, ca să nu adoarmă în timpul rugăciunii).

chrismon

De-a pururea pomenitul părinte Ioachim Spetsieris, cunoscând folosul nevoinţei ascetice, nu-şi încălzea niciodată chilia sau paraclisul, chiar şi în mijlocul iernii. Ucenicul lui, Teofilact, pe care l-am întâlnit de câteva ori la Noul Schit, ne-a povestit despre părintele său că obişnuia să spună:
– Părinte Teofilact, cum îndură asceza părinţii de la Polul Nord, în condiţii dificile? Nu simt ei frigul? Iar noi, îmbrăcaţi în haine, simţim frigul în casele noastre!

chrismon

În timpurile noastre eshatologice, noi nu luăm hotărâri curajoase şi nu facem osteneli supraomeneşti în arena ascetică a luptătorilor duhovniceşti. Însă un model de bun luptător în asceză, suferinţă şi răbdare este pustnicul român contemporan Ierodion, care timp de 40 de ani s-a izolat în chilia sa, fără haine sau alte bunuri, dar fericit şi binecuvântat. Întreaga sa existenţă, asemenea unei lumânări aprinse, este consumată de rugăciune, linişte şi contemplare. Vorbeşte cu vizitatorii lui printr-o mică fereastră. Această «mică pasăre» duhovnicească a cerului era îngrijită de câţiva părinţi iubitori şi milostivi, care-l aprovizionează cu tot ce este necesar pentru a trăi.

chrismon

Un bătrân a spus odată unor maici:
– Asceza ar trebui făcută până la punctul când cineva rămâne sănătos şi este capabil să-şi îndeplinească sarcinile încredinţate. Orice este făcut în exces afectează trupul şi apoi persoana respectivă nu mai poate face tot ce este necesar. Cineva ar trebui să spună maicii povăţuitoare numărul metaniilor făcute. Trezvia este mai mare decât postul, atât timp cât ajută la curăţirea minţii şi creează bucurii în inimă. Somnul îl face pe om nesimţitor.
– Cred că ar trebui să ne silim pe noi înşine în viaţa duhovnicească, de vreme ce noi deseori putem pierde râvna noastră duhovnicească. Când ne silim să mâncăm mai puţin, dobândim râvna înapoi. Acest lucru se face şi când braţul cuiva este fracturat. Nu se va vindeca dacă nu este mişcat. Un braţ luxat trebuie forţat imediat înapoi, la locul lui. Nu trebuie să ne asemănăm unei broaşte ţestoase care, plecată spre o nuntă, ajunge când primul copil a fost botezat.

chrismon

În minunata pustie Karulia, unde trăiesc cei mai nevoitori asceţi din Sfântul Munte, i-am întâlnit odată pe doi asceţi ruşi, Nicodim şi Serafim. Ei erau recunoscuţi pentru nevoinţa lor din Postul Paştelui, luând doar o cafea şi puţină apă pe zi. Într-adevăr, nevoinţe mai presus de fire!
Există şi astăzi mulţi alţi atleţi necunoscuţi ai postului, care au dezrădăcinat toate patimile, care au fost şi sunt până în ziua de astăzi în arena atonită a curăţiei de patimi şi care sunt privelişte şi îngerilor şi oamenilor.
În 1969 am primit o scrisoare de la pustnicul D., pe care l-am rugat să-mi obţină informaţii despre ceea ce ştie privitor la ostenelile ascetice de pe Athos, astfel încât cititorii să poată vedea că, chiar în zilele noastre, mai există uriaşi ai ascetismului în Sfântul Munte, care nu sunt diferiţi de cei din vechime. În scrisoare îmi spunea: „Cu siguranţă în timpurile noastre asemenea figuri există, a căror martori suntem noi înşine, oameni care exercită o asemenea influenţă, încât pot fi un remediu vindecător pentru generaţia noastră coruptă. De exemplu: un autor teolog, un învăţat înţelept, a scris despre un călugăr atonit care timp de 50 de zile nu a mâncat absolut nimic, pe lângă alte nevoinţe ale ascezei. Autorul l-a admirat şi L-a lăudat pe Dumnezeu pentru că astfel de nevoitori sunt încă şi în timpurile noastre, oameni asemenea acelora despre care noi citim în scrierile despre părinţii pustiului. Mai mult – continuă acest înţelept învăţat – slavă lui Dumnezeu, Care chiar şi astăzi ne arată astfel de alergători! Eu nu mă îndoiesc când citesc asemenea lucruri, părinte Ioanichie. M-am minunat totuşi şi mă întrebam singur: Cum este posibil ca un om să supravieţuiască fără hrană pentru 50 de zile?
Din fericire pentru mine, cum mă gândeam la acestea, s-a întâmplat ceva ce m-a convins că aceasta este posibil. Un ascet bătrân, simplu şi sărac, având puţin mai mult de 60 de ani, a venit la chilia mea în timpul Săptămânii Brânzei şi a dormit acolo după ce cinasem împreună. În dimineaţa următoare, prima zi din Postul Paştelui, s-a întâmplat o problemă şi cum nu puteam merge eu însumi, l-am trimis pe el în locul meu. S-a dus bucuros la Vigla, o distanţă de 5 ore de mers pe jos de aici. După ce şi-a îndeplinit sarcina, spre noapte s-a întors la chilie şi l-am rugat să mănânce şi să bea puţin, pentru că era în vârstă şi obosit, dar el m-a refuzat. A treia zi l-am rugat din nou, dar iarăşi m-a refuzat. Atunci m-am minunat şi l-am întrebat cum, de vreme ce era bătrân şi obosit după lungul drum pe jos, el nu simţea foame sau sete. Mi-a răspuns simplu: «Anul trecut n-am mâncat nimic în timpul întregului Post al Paştelui, până la Duminica Floriilor, şi atunci doar Sfânta Împărtăşanie». Atunci aş fi fost mai puţin năucit dacă o bombă ar fi explodat în faţa mea. Dar nu aveam nici un motiv să mă îndoiesc de cuvintele lui, de vreme ce vorbisem cu el de multe ori şi îl ştiam că este un om sincer şi nevinovat. El n-a bănuit că voi face cunoscut acest lucru, aşa că nu a încercat să ascundă ceva de mine. Eu personal atribui acestea providenţei divine. Mi-a fost descoperit astfel încât şi alţii să se poată folosi, şi în special eu – pentru a mă smeri pe mine, care nu sunt în stare să postesc nici măcar o zi“.

chrismon

Părintele Avimelec de la Mănăstirea Longovarda din Paros s-a nevoit prin mai multe locuri din Sfântul Munte. Unul dintre ele a fost o peşteră pe lângă Sfânta Ana, unde şi-a construit un paraclis în cinstea celor 99 de sfinţi ai Cretei. Apoi a plecat în pustia Sfântului Vasile, pentru o mai mare nevoinţă, şi, în final, s-a aşezat în Chilia Adormirii Maicii Domnului de la Sfânta Ana Mică, pe lângă Dionisiu şi peştera lui Mitrofan. Acolo s-a nevoit până în ziua morţii, la vârsta de 107 ani.

chrismon

Părintele Gherman de la Kafsokalivia a adormit în Domnul în anul 1875, la vârsta de 105 ani. A ajuns la Sfântul Munte în anul 1830, fiind sub ascultarea părintelui Daniil, care era şchiop, şi a trăit în Chilia Arhanghelilor. Când părintele Gherman a ajuns prima dată acolo, într-o marţi, nu mai era nimic de mâncare pentru el.
– Fiul meu, a spus unul din părinţii duhovnici, du-te la părintele Daniel care este bolnav şi care nu are nimic.
– Bine, părinte, a răspuns părintele Gherman. El poate să nu aibă nimic, să fie sărac şi şchiop, dar eu nu am nevoie de un părinte care să mă hrănească. Eu am nevoie de unul care să-mi îndrume sufletul.
Aşa că părintele Gherman a plecat la părintele Daniil şi a stat cu el, îndurând cu răbdare şi dragoste greutăţile vieţii lor. Doi ani mai târziu, pe lângă că era şchiop, părintele Daniil şi-a pierdut şi vederea. Ca un fiu bun şi ascultător, deşi era în vârstă, părintele Gherman a avut grijă de părintele său duhovnic până în ziua când a murit. După 30 de ani în Kafsokalivia, el a plecat la Hairi, la sihăstria unde românul Gherasim şi-a dus viaţa ascetică.

chrismon

În ciuda descendenţei sale nobile, ieromonahul rus Partenie a dus o viaţă ascetică foarte aspră în Karulia. El nu gătea, ci mânca doar mâncare uscată. Nu avea pat şi nici căldură iarna. Dormea pe o blană şi în loc de pernă avea o buturugă. Era amabil, prietenos şi, mai presus de toate, milostiv.

chrismon

Părintele duhovnic B. obişnuia să spună despre post că este mama unei bune sănătăţi. Odată i-a spus unui doctor:
– Eu postesc şi dumneata nu. Hai să facem o întrecere, mergând. Înduhovnicirea schimbă pe om, îl transformă în oţel!
Mânca numai o dată pe zi şi o băutură caldă seara.
El postea tot timpul Postului Mare, bând în fiecare zi zeamă de la verdeţuri fierte şi un pahar cu vin. A trăit în Eghina, lângă Sfântul Nectarie, timp de 12 ani. El obişnuia să se înhame la roata fântânii, ca să scoată apă.

chrismon

Îmi amintesc de părintele ieromonah Athanasie Iviritul, care nu purta niciodată ciorapi groşi în timpul iernii. A trăit într-un mod idioritmic de monahism, unde fiecare călugăr îşi gătea singur, separat. Dar, de fapt, el mânca o mică porţie din ce rămânea de pe la musafirii mănăstirii.

chrismon

Înainte să primească o încredinţare interioară şi, ca rezultat, să se întoarcă în pământul său natal din Cipru, părintele ieromonah Ciprian (1880–1955) a trăit în Athos timp de 1000 de zile, începând cu 1905.
Cât a fost în Athos a dus o viaţă foarte aspră, cu multe greutăţi şi suferinţe, de bună voie, în Mănăstirea Simonopetra şi apoi în Katunakia. Dormea doar 4 ore pe zi. Nu avea căldură în cameră şi nici pături suplimentare. A purtat toată viaţa doar o singură pereche de papuci. Nu s-a spălat timp de 50 de ani. A fost sfinţit prin boală şi hrănit cu durere. După ce şi-a pierdut vocea, se ruga doar cu braţele ridicate, până când ele cădeau jos de istovire.

chrismon

L-am cunoscut şi pe simplul, blândul şi preabunul pustnic, bătrânul Fanurie, de neam din România, care se nevoieşte la Sfântul Teofil Izvorâtorul de mir, într-un loc pustnicesc plin de arbuşti din regiunea Sfintei Mănăstiri Pantokrator.
În acea zonă sunt încă multe chilii ruinate unde au locuit mulţi sfinţi părinţi, care s-au nevoit şi au luptat împotriva puterilor nevăzute ale întunericului şi au reuşit să învingă.
Părinţii contemporani au descoperit deseori astfel de locuri – locuinţe, vizuini, peşteri – încât te minunezi cum e posibil pentru aceşti îngeri pământeşti şi cereşti să locuiască!

chrismon

În chilia pustie care face parte din peştera Sfântului Petru, primul atonit, au locuit pustnicul Hrisostom şi ucenicul lui, care s-au nevoit ducând o viaţă ascetică neîntreruptă. Ei purtau haine peticite, umblau desculţi şi se hrăneau cu pâine uscată şi castane sau orice altceva, ce le erau trimise lor de la Lavra. În ciuda înfăţişării lor neîngrijite, feţele lor străluceau de o lumină dumnezeiască şi blândeţe.
Toate acestea mi-au fost povestite de Dionisie Lavriotul, Episcop de Trikkis şi Stagon, care m-a hirotonit ca diacon şi care vizita deseori, cu părintele său duhovnic, zona peşterii Sfântului Petru.

chrismon

Părintele Hristofor de la Noul Schit a îndurat asceza şi boala cu mare răbdare. La recomandările făcute de doctori de a mânca puţină carne, el a răspuns:
– Mai bine mor! Nu este permis aceasta de regulile schitului.
În sfârşit, prin harul lui Dumnezeu, s-a însănătoşit.

chrismon

Sfântul Siluan Atonitul obişnuia să spună:
– Iată ce mi s-a întâmplat mie la Metoc: eu mâncam până eram sătul. Două ore mai târziu, mi-era foame din nou. Am început să mă îngraş şi să iau în greutate cam 3 ocale* în 3 zile. Am realizat că aceasta a fost o ispită, pentru că noi călugării trebuie să ne înfometăm trupurile. Sunt patimi ale trupului care împiedică rugăciunea şi Duhul lui Dumnezeu nu este prezent în cel cu stomacul plin. Trebuie să ştim din experienţă limitele postirii, astfel încât trupul să nu fie slăbit până la punctul de a nu mai fi în stare să-şi îndeplinească ascultare sa.
(*O oca = 708,5 grame).

chrismon

În peştera greu accesibilă a Sfântului Nil Izvorâtorul de mir au trăit timp de zece ani părintele Eftimie (cel ce fusese căsătorit) şi ucenicul său, părintele Matei.
Când a murit soţia sa, preoteasa, părintele Eftimie a venit la Muntele Athos, unde s-a călugărit. La început a fost duhovnic al Lavrei, nevoindu-se în peştera Sfântului Athanasie Athonitul. După aceea, s-a dus la peştera Sfântului Nil Izvorâtorul de mir. Părintele era de fel din Konitsa. Lui îi slujea de-acum bătrânul părinte Metodie, care ne-a spus că părintele Eftimie purta o flanelă din «pânză cerată», adică din pânză pe care o dăduse cu ceară. În chilie, bătrânul Metodie i-o punea pe spate, suindu-l apoi pe treptele abrupte, în Chilia Sfântului Nil.

chrismon

Ce am putea spune despre Filaret, de o mare forţă interioară? Chiar şi în ziua sărbătoririi Paştelui citea Ceasul al 9-lea*.
Arhiepiscopul Cretei, Înalt Prea Sfinţitul Timotei, a scris despre isihastul Avimeleh:
– A fost serios ca un prooroc, blând ca un Apostol şi s-a ţinut la înălţime acest mare ascet. Cu prezenţa sa ne-a reamintit de acei mari asceţi ai deşertului, care erau plini cu har.
(*Aceasta este rugăciunea ce se citeşte înainte de Vecernie, corespunzând orei lumeşti 3 după amiază.)

chrismon

La Mănăstirea Sfântul Pavel a fost un călugăr numit Gherasim. El a lucrat ca un neobosit tipicar timp de 40 de ani. Cel mai uimitor lucru la el era să nu stea jos niciodată în timpul slujbelor sau privegherilor, oricât de lungi ar fi fost. În ciuda unei suferinţe de hernie dublă, el a rămas un stâlp neclintit al răbdării.
Care era motivul pentru această atitudine constantă? Timp de multe zile observase pe creanga unui copac o vrăbiuţă stând într-un picior, care cânta cât era ziua de lungă, lăudând pe Creator pentru toate lucrurile. Dar întotdeauna vrăbiuţa stătea doar într-un singur picior.
Acest de neuitat părinte obişnuia să spună:
– Dacă această pasăre mică, invalidă, poate sta doar pe un picior toată viaţa, atunci eu nu pot să o fac nici măcar în timpul Sfintei Liturghii, când laudele sunt cântate lui Dumnezeu?
Atât de mare îi erau conştiinţa şi luarea aminte la sine, încât nu se dezbrăca noaptea pentru culcare, dormind cu hainele călugăreşti.

chrismon

Părintele Iosif Isihastul nu se cruţa niciodată, stăruind cu răbdare în toate nevoinţele ascetice. De obicei, în fiecare an, imediat după sărbătoarea Paştelui, împreună cu tovarăşul său de nevoinţă, părintele Arsenie, plecau spre vârful Athosului pentru a se izola în chilia lor.
Cel mai mult timp îl petreceau în iubitul lor Paraclis al Maicii Domnului, situat sub vârful muntelui. Apa de băut era zăpada fiartă în ceaşca de aramă pe care o aveau. Se hrăneau cu verdeţuri fierte şi rădăcini. Pe acel loc, la 2000 m înălţime, vânturile erau foarte puternice. Pentru a se feri de ele, petreceau noaptea ascunşi în văgăuni sau peşteri şi, dacă era necesar, purtau pelerină în locul rasei, ca pături. Părintele Arsenie ne spunea că deseori îşi făceau metaniile stând desculţi în zăpadă, pentru a alunga somnul.
Odată, în timpul acestor călătorii ascetice, ei au rămas în Paraclisul de pe lângă Lavra, unde Sfântul Grigorie Palama – dascăl al rugăciunii lui Iisus, predicator al Harului şi apărător al monahismului – s-a nevoit în asceză. Într-o noapte, când se rugau, diavolii au început să facă mare zgomot, strigând:
– Voi ne ardeţi, voi ne ardeţi, plecaţi de aici! şi înjurau cu vorbe vulgare.
Părintele Arsenie, care-i auzea foarte bine, a întrebat simplu:
– De ce strigă ei? Cine sunt aceştia?
– Ei sunt ispitele, a răspuns părintele Iosif. Eu nu numai că-i aud, dar îi şi văd. Fii liniştit; sunt supăraţi de ceea ce facem.

chrismon

În spatele Chiliei Sfintei Treimi a Schitului Sfânta Ana există Chilia Sfântului Dimitrie. Aici a venit părintele Veniamin de la Grigoriu, ca să devină isihast. Era de o constituţie atât de puternică, încât purta un maiou umed toată noaptea. Toţi se aşteptau să se îmbolnăvească de tuberculoză, dar el era ca oţelul. Participa la toate slujbele, stând în picioare, ceea ce-l făcea să semene cu un sfeşnic pentru lumânări de la intrarea în biserică. Nu-şi spăla nici faţa şi nici picioarele. La orice loc de muncă el alerga primul pentru a ridica greutăţile cele mari. Cu multă bucurie s-a nevoit mai mult decât îi cerea ascultarea. De multe ori a mers fără hrană, chiar dacă făcea parte din obştea Mănăstirii Grigoriu.

chrismon

Neuitatul părinte Mina era foarte respectat de mulţi care se spovedeau la el.
Printre ei se număra şi un călugăr pe nume Antim, care era schimonah. Cât a fost în lume, el a călătorit deseori prin zonele ocupate de turci. Acolo a fost circumcis de trei ori de către muiezini. Părintele Mina n-a ştiut ce canon să-i dea pentru asta, astfel încât doar i-a spus: «Ai răbdare, acum eşti aici, Sfânta Ana te va ajuta să te mântuieşti». El a ascultat de părintele duhovnic, dar, din invidie, diavolul a început un război trupesc împotriva lui prin aducerea aminte a poftelor trupeşti din lume. Cu lacrimi în ochi l-a implorat pe părintele Mina să se roage pentru el la Sfânta Ana, ca să fie eliberat de acest atac.
Atunci părintele Mina i-a dat canon să ducă în spate, de la doc până la schit, butoaie cântărind 100 oka fiecare. Pe drum se oprea doar să-şi tragă răsuflarea. Singurul loc unde se odihnea puţin era locul unde se găseşte crucea Sfântului Atanasie. Acolo se oprea şi cu ochii în lacrimi se ruga sfântului să-l elibereze de atacurile diavolului, apoi continua drumul până la schit.
Ori de câte ori părintele duhovnic îl vedea, alerga să-i ajute şi să-i dea sfaturi în lupta cu ispitele. Astfel că, Atotmilostivul Dumnezeu, văzând nevoinţa sa şi întoarcerea la Ortodoxie, ca şi mărturisirea sinceră, l-a binecuvântat şi l-a ajutat să ajungă la o căinţă adevărată. La scurt timp, aceasta a plecat bine pregătit la Domnul.
De câte ori părintele Mina îşi aducea aminte de el, spunea:
– Aduc laudă lui Dumnezeu, că şi-a săvârşit alergarea în stare de pocăinţă şi fiind mărturisit.

chrismon

În Kerasia ne-am întâlnit şi am fost binecuvântaţi de părintele duhovnic Ierotei, care l-a urmat pe Hagi Gheorghe, unul dintre cei mai renumiţi postitori. El ne-a povestit despre scrisoarea lui Hagi Gheorghe către Episcopul de Hios, în care erau arătate justificările nevoinţelor ascetice ale lui şi ale ucenicului său.
În acea scrisoare marele ascet îi explica Episcopului că, după părerea lui, postind sâmbăta şi Duminica, ca de altfel şi în ziua de Paşti, el nu încalcă Sfintele Canoane.

chrismon

Am preluat următoarele rânduri din jurnalul meu:
– 5 Octombrie, 1968. În această dimineaţă am plecat de la Schitul Sfânta Ana pentru a-l vizita pe părintele pustnic Gavriil de la Karulia, care era ţintuit la pat de două luni. Chilia lui era suspendată în Karulia, ca o veşnică candelă în biserica Sfântului Munte.
Am intrat cu grijă pe prima uşă. În spatele micului palier era o prăpastie adâncă. Am deschis a doua uşă, spunând: «Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri…» şi am intrat.
În locul părintelui Gavriil, pe care-l ştiam dintotdeauna veşnic în mişcare, energic, de parcă era făcut din oţel, care căra pietriş în timpul nopţii ca să-şi acopere cărarea pustie, în faţa mea vedeam un om care gemea încontinuu. Era paralizat de la mijloc în jos. A încercat să spună ceva, dar cu greu reuşea să scoată un cuvânt; avea dureri insuportabile.
– Ce-aş putea să vă spun, dragă părinte? Sunt în suferinţă, a răspuns la cererea mea.
– Înţeleg, nu mai faceţi nici un efort. Am venit să mă binecuvântaţi şi pentru o promisiune. Dacă ajungeţi în faţa lui Dumnezeu, să nu mă uitaţi.
– Eu, să ajung în faţa lui Dumnezeu? Păcătosul Gavriil? Acest lucru nu se va întâmpla, şi a continuat să geamă de durere.
Era ca un schelet. A refuzat să mănânce ceva gătit cu ulei, care ar fi putut să-l întărească. Am văzut o farfurie cu cartofi fierţi, pe care fraţii Daniilei îi aduseseră, pusă pe un butoi. Am încercat să o iau de acolo. «Las-o acolo, mi-a spus hotărât». Părea că aşa a făcut totdeauna, astfel încât să reziste lăcomiei. El nu se hrănea cu mâncare gătită cu ulei de foarte mulţi ani, astfel că putea să se împărtăşească de 3–4 ori pe săptămână.
Am îndrăznit să-i spun:
– Părinte, poate ca o injecţie v-ar ajuta.
– O injecţie? a răspuns el, privindu-mă cu ochii larg deschişi.
El nu luase niciodată medicamente. S-a încredinţat în mâinile iubitului său Dumnezeu, aşteptând în mare suferinţă să-L întâlnească.
– Aştept moartea în orice moment.
– Fie ca Maica Domnului să vă dăruiască răbdare, părinte, am răspuns.
Am primit binecuvântarea lui cu mare emoţie şi tot drumul de întoarcere m-am rugat pentru curajosul părinte Gavriil.
Părintele Nicandru de la Konstamonitu a refuzat să devină administrator, pentru că era un om smerit, care nu a dorit nici o poziţie administrativă. Când a venit la Muntele Athos, a adus cu el mulţi bani, fiind mult tentat de ei. S-a simţit mai bine când a scăpat de ei; a devenit liber. A stăruit în nevoinţă, a fost infirmier şi ajutor la bucătărie, uimindu-i pe toţi. Deşi era în vârstă, lucra din greu, cu entuziasm şi energie. În ciuda faptului că îmbătrânise şi era bolnav, chiar şi când a fost în Kathisma Sfântului Antonie, citea Vecernia întins pe pat, sub pături. În timpul nopţii îşi simţea îngerul păzitor lângă el, care îl îndemna, spunând: «Ţine-ţi mai departe regula ascultării tale».

chrismon

Părintele nostru contemporan Meletie, pustnicul de la Kapsala, ucenic al marelui părinte ascet Tihon, obişnuia să-mi spună:
– Părintele Tihon nu ne permitea să aruncăm oasele de la peşte. El le folosea din nou şi din nou, fierbându-le şi făcând supă.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Pantocrator: Lavra athonită a Gherontissei

pantokrator

Pe noi, românii, ne leagă multe de Mânăstirea Pantocrator, căci ea are în jurisdicţie chiliile din zona Capsala, dintre care multe sunt româneşti de veche tradiţie, cât şi Schitul Sfântul Ilie, unde cândva s-a nevoit Sfântul Paisie de la Neamţ.

Mânăstirea Pantocrator, a şaptea în ierarhia athonită, este situată în nord estul peninsulei, între Vatoped şi Stavronikita, pe un promon­to­riu stâncos înalt de peste 20 de metri. Hramul mânăstirii este „Schimbarea la faţă”.

După tradiţie, împăratul bizantin Alexie I Com­nenul (1081-1118) a ridicat aici o mică aşe­zare monahală închinată Maicii Domnului şi icoanei sale „Grabnic ajutătoarea”, icoană ce se păstra în Mânăstirea Pantocrator din Con­stan­tinopol, ctitoria aceluiaşi împărat. Noua vatră monahală care a dăinuit până în secolul al 13-lea, s-a numit tot Pantocrator şi a primit de la împărat o copie a icoanei Maicii Domnului, care s-a dovedit şi ea făcătoare de minuni.

Arsă apoi de piraţi, ea a fost rectitorită la ju­mătatea secolului al 14-lea de doi nobili bi­zan­tini, Alexie şi Ioan. Cu ajutorul împăratului bi­zantin Ioan V Paleologul, construcţiile s-au ter­minat în 1363, ocazie cu care mânăstirea a primit o serie de proprietăţi, cât şi titlul de mă­năs­tire împărăteas­că. Îm­pă­raţii din dinastia Pa­leologilor, cât şi patri­arhii Con­stan­ti­nopo­lului care au ur­mat, au conti­nuat să aju­te Mâ­năstirea Pan­to­crator.

În vremea ocupa­ţiei tur­ceşti a fost rân­dul vo­ievozilor „de la Dunăre” să-i asigure sprijin. Astfel, numă­răm între ctitori pe Vlad Călugărul şi bineînţeles pe evlaviosul dom­­nitor Neagoe Basarab, care se pare că con­struit un apeduct şi pro­babil un corp de clădiri. Mai târziu, un mare ctitor al Panto­cra­to­rului a fost marele logofăt Stan Craiovescu, care a refăcut zidurile mâ­năs­tirii, a ridicat arhondaricul şi a susţinut pic­tarea catolico­nu­lui (biserica mare).

Gerontissa-PantokratorUn alt boier care a ajutat mânăstirea este boierul mol­dovean Gavriil Trotuşanu, sfetnicul lui Petru Rareş.

În 1629, Mânăstirea Căsciorele din Vlaşca devine metocul său şi, din veniturile acestuia, s-au refăcut între 1637-1641 chiliile de pe latura de vest. Pomelnicul Mânăstirii Pantocra­tor cuprinde şi pe Matei Basarab cu doamna Elina, Şerban Cantacuzino şi doamna Maria, iar între anii 1692-1709 Constantin Brâncoveanu va trimite anual câte 3000 de aspri…

GHERONTISSA: Icoana făcătoare de minuni de la Mănăstirea Pantocrator

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Dom­nului Gherontissa este cu siguranţă cel mai de preţ odor al Mânăstirii Pantocrator. Prăznuirea sa se face la 2 decembrie. După tradiţie, ea a fost dăruită de împăratul bizantin Alexie I Comnenul, fiind o copie după icoana în mozaic a Maicii Domnului „Grabnic Ajutătoarea” de la Mânăstirea Pantocrator din Constantinopol.

Multe sunt minunile săvârşite de Maica Domnului prin această icoană. Ne vom opri la două dintre ele. Cea dintâi, menţionată docu­mentar, s-a întâmplat chiar în timpul împăratului Alexie, care poruncise zidirea unui mic aşe­ză­mânt monahal în apropierea actualei mânăstiri. Astfel icoana Maicii Domnului dimpreună cu sculele meşterilor au dispărut într-o noapte, fără să poată cineva da vreo explicaţie. Au fost găsite pe locul, atunci pustiu, unde acum se găseşte Mânăstirea Pantocrator. Această minune s-a întâmplat în mai multe rânduri şi cu toţii au interpretat că este voia Maicii Domnului ca acela să fie locul noii mânăstiri.

Gherontissa se tâlcuieşte „Stareţa”, iar acest nume icoana l-a căpătat în urma unei alte minuni, întâmplate în vremea când icoana era aşezată în locul său iniţial, în sfântul altar. Se povesteşte că stareţul de atunci al mânăstirii era greu bolnav şi, descoperindu-i-se vremea plecării sale la Domnul, l-a rugat pe preotul de rând să slujească repede sfânta liturghie, căci dorea tare mult să apuce să primească Sfânta Împărtăşanie pentru ultima oară. Părintele, însă, nu a ţinut cont de rugăciunea stareţului şi a slujit pe îndelete, fără să se grăbească deloc. Atunci Maica Domnului însăşi a strigat din icoană, cerându-i părintelui să sfârşească sfânta liturghie, ca să se împărtăşească şi părintele stareţ (gherontas). Aşa a făcut, iar imediat după ce s-a împărtăşit, părintele stareţ a murit. De atunci icoana s-a numit Gherontissa şi părinţii au hotărât să o aşeze spre cinstire în biserică, în stânga, unde se găseşte şi acum.

George Crasnean

Foto din arhiva blogului /  Sursa: Lumea Credintei, anul III, nr. 1 (18) Ianuarie 2005

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

gerontissa

Sfântul Teona, cuvios aghiorit şi mitropolit al Tesalonicului (+1541)

osios_theonas_arxiepiskopos_thessalonikis_104

Sfântul Teona s-a născut în a doua jumătate a sec. al XV-lea. Patria sa este necunoscută. Unii precizează ca loc al naşterii sale insula Lesbos, iar alţii Veria.

Primele lupte ascetice le-a săvârşit în mănăstirea aghiorită Pantokrator, unde fost şi preot slujitor. A vieţuit şi la Kathisma Cuviosului Onufrie.

A lăsat apoi mănăstirea şi a devenit ucenic al Cuviosului Iacob – care se nevoia în vremea aceea la schitul Iviron, „şi se bucura şi sălta, că a fost învrednicit de acele sfinte vederi pe care le-a văzut cu ochii minţii şi de a avea învăţător şi stareţ pe acest om ceresc.” Atunci când Sfântul Iacob a ieşit în lume să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu, l-a urmat şi credinciosul Teona. După sfârşitul mucenicesc al învăţătorului său, Sfântul Teona devine succesor şi Bătrân al celorlalţi ucenici şi pentru scurtă vreme stareţ al Mănăstirii Cinstitului Înaintemergător din Dervekista – Etolia, 1520.

Împreună cu ucenicii Sfântului Iacob, se întoarce în Sfântul Munte, de această dată la mănăstirea SimonoSipetra, iar după o perioadă de aproximativ trei ani, părăseşte Sfântul Munte şi se mută la Mănăstirea Sfânta Anastasia, în apropiere de Tesalonic, pe care o renovează în 1522 şi îi devine stareţ. A construit o şcoală, un spital şi biserici. Paraclisele din jurul mănăstirii – Sf. Treime, Sf Apostoli, Sf. Chiric şi Iulita, Sf. Antonie, Sf. Gheorghe, Sf. Dimitrie, Sf. Ilie – au fost construite sub stăreţia Sfântului Teona. În schitul său „se liniştea singur, numai rugându-se lui Dumnezeu; şi iarăşi reunindu-se cu ucenicii sai, mult îi mângâia pe aceştia cu sfânta învăţătură.” Avea în jur de 150 de ucenici.

Pentru viaţa sa sfântă, cunoscută tuturor, în jurul anului 1539, Sfântul Teona a fost instalat în scaunul de Mitropolit al Tesalonicului. A păstorit cu sfântă înţelepciune turma cea cuvântătoare a lui Hristos ce i-a fost încredinţată, şi pe mulţi i-a călăuzit spre mântuire.

Cinstitele sale moaşte se găsesc „întregi, la mănăstirea Sfânta Anastasia, izvorând o mireasmă de nedescris şi revărsând minuni şi tămăduiri celor ce cu credinţă se apropie de racla sa”. Sfântul Nicodim Aghioritul a fost primul care i-a scris viaţa, cuprinsă în „Vieţile Sfinţilor” (Neon Eklogion), şi i-a compus slujba.

O slujbă mai recentă a fost alcătuită de monahul Gherasim Mikraghiannanitul. Mulţi au fost cei care s-au ocupat cu viaţa sfântului.

Pomenirea lui se cinsteşte la data de 4 aprilie şi în a patra duminică a Postului Mare.

Sursa: Monahul Moise Aghioritul, Sfintii Sfantului Munte, Editura Migdonia, Tesalonic 2007via Diakonima

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos

Se va prelua cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos

Cap. VI: Despre neagoniseală şi sărăcie de bună voie [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cap. VI: Despre neagoniseală şi sărăcie de bună voie

În spatele hainelor zdrenţuite şi a înfăţişării sărăcăcioase a pustnicilor, se află o bogăţie de virtuţi ascunse şi un suflet care dispreţuieşte şi învinge lumea materială. În neagoniseala impusă de ei înşişi şi în sărăcia vieţii lor se ascunde o comoară de smerenie şi filosofia văzută a vieţii trăite după învăţătura lui Hristos.
Adevăraţii pustnici urmează această înfăţişare: ei nu poartă haine noi, nu primesc bani şi îşi refuză plăcerile vieţii. Această renunţare de sine urmează învăţăturile Celui veşnic: «Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie» (Luca 9, 23).

Pustnicii nu dau importanţă aparenţei şi, în special, imaginii exterioare: haina frumoasă, pantofii, faţa, părul şi trupul. Atenţia se concentrează asupra esenţei şi asupra adâncimii omului dinlăuntru: împodobirea minţii şi a inimii cu frumuseţe necreată, strălucire cerească şi frumuseţe dumnezeiască.

Pustnicul Petru Osiopetritanul avea o asemenea frumuseţe duhovnicească: «Nu numai smerit cu duhul, ci smerit şi cu trupul». Aşa ne-a spus despre el bătrânul părinte Gherasim Imnograful, Daniileii, Tomasiţii, bătrânul părinte Paise, bătrânul Ioachim şi alţii.

Petru a fost un om simplu, mic de statură dar cu un suflet mare, motiv pentru care era numit Petrakis – micul Petru. El îşi câştiga existenţa urcând pe Athos, unde culegea ceai de munte, pe care îl vindea împreună cu metaniile făcute de el. Odată i s-au oferit mai mulţi bani decât a cerut, însă el a refuzat. Avea o delicateţe şi o nobleţe sufletească, un fel de a fi simplu şi plin de dragoste, încât odată a făcut pe jos un drum lung până la chilia unui călugăr, care-i ceruse să facă ascultare, doar ca să-i spună:
– Am venit să-ţi spun să nu te mai deranjezi să vii până la peştera Sfântului Petru unde locuiesc eu, pentru că am să mor.
Când celălalt călugăr l-a întrebat ce-ar putea să-i ofere, Petru a cerut doar puţină apă fiartă în care a pus ceai de munte de-al lui, a adăugat un pic de zahăr, pe care-l ţinea într-un alt buzunar, şi a băut. Pentru el, un kilogram de zahăr era suficient un an întreg, şi de fiecare dată mai rămânea ceva şi pentru anul următor.
Odată l-a vizitat pe bătrânul Ioachim în Karyes. Când s-a întunecat, bătrânul l-a rugat să rămână peste noapte.
– Mă duc la Mănăstirea Xeropotamu, i-a răspuns. Am să merg până se întunecă şi apoi am să mă odihnesc sub un castan până în zori.
Aşa a şi făcut. Însă, în acea noapte a plouat torenţial, l-a udat până la piele şi a răcit foarte tare. S-a întors la chilia sa, şi-a luat rămas bun de la toţi vecinii, iar puţin după aceea a adormit în Domnul.

În Karyes se afla un vechi duhovnic, pe nume părintele Gherman, care locuia într-o kavie*. În acest loc, părintele Gherman primea oaspeţi şi muncitori din toată lumea pentru spovedanie şi pentru a-i sfătui. Le oferea ospitalitate tuturor, îi hrănea şi le întărea viaţa şi credinţa în Hristos. Pentru aceasta el nu dorea nimic, nici măcar o para**.
* Kavia (în original κάβια) este o odaie sau o bucătărie destinată muncitorilor şi străinilor, odaie în care monahii, luptându-se cu somnul în vremea rugăciunii, se agăţau cu nişte funii sau odgoane (în original σχοινιά–κάβους), de unde şi denumirea de «kavia» şi de călugări «kavioţi» (καβιώται μοναχοί) sau «odgonari».
** O para = 1/40 dintr-o unitate monetară turcească, echivalentă cu 1/4000 dintr-o liră turcească. Această unitate era folosită în toate ţările ocupate de Imperiul Otoman.)

chrismon

Un bătrân numit Macarie nu avea absolut nimic. El folosea o unealtă numită «kossa», pentru a secera verdeţurile pe care le vindea ca să hrănească animalele. Nu accepta nici un dar. Nu avea decât strictul necesar pentru el însuşi. Mica sa locuinţă strălucea de curăţenie şi ordine.
El spunea: «Aici, la Muntele Athos, avem nevoie de doi ochi, ca să vedem cu ei. Dar în lumea de afară, avem nevoie de patru…».

chrismon

Părintele Nifon, care trăia în Katunakia, îndrăgea sărbătorile şi avea un minunat obicei: în timpul desfăşurării lor prelungea întotdeauna binecuvântările şi urările sale de bine pentru casa respectivă.

chrismon

Doi pustnici care erau fraţi, Orest şi Constantin, locuiau într-o chilie aproape goală. Constantin, care se odihneşte în Domnul la Krya Nera, era întruchiparea sărăciei. El nu purta niciodată pantofi, nici vara şi nici iarna.

chrismon

Doi renumiţi pustnici, Sofronie şi Gavriil, locuiau în chilia Yannakopoula. De asemenea, un ascet român locuia în peştera «Naşterii», trăind o viaţă îngerească. Nu practica nici un meşteşug, ci şi-a trăit întreaga viaţă în rugăciune cu un şirag de metanii. A trăit numai din mila părinţilor.

chrismon

În peştera Sfântului Petru Atonitul, unde simpla prezenţă a unei persoane deranja singurătatea, a trăit odată un pustnic foarte sărac. Mergea prin împrejurimi fără a purta încălţări. Trăia o viaţă total lipsită de griji. Nu avea nici măcar un topor sau o pereche de foarfeci pentru curăţat pomii. A făcut ascultare faţă de părintele Daniel, un pustnic înainte–văzător, şi nu mânca decât dacă cineva îi aducea năut sau pâine uscată, câteva boabe de linte, ori puţin peşte.

chrismon

În Kerasia au trăit de-a lungul timpului mai mulţi părinţi foarte evlavioşi. Printre ei s-au numărat: bătrânul Cosma (care era poreclit «omul usturoi» şi care avea chilia în pădure), părintele Neofit, părintele Natanail Românul, părintele Daniil şi părintele Ioan, care era duhovnicul părintelui Daniil.

Ei şi-au închinat viaţa rugăciunii neîncetate şi altor nevoinţe duhovniceşti. Când rămăşiţele lor au fost mutate, acestea erau galbene şi semănau cu ceara, un semn al sfinţeniei. Şi-au trăit viaţa rugându-se neîncetat lui Iisus.

chrismon

Sfântul Dionisie din Olimp s-a născut la sfârşitul secolului XV la Platina din Trikala. Înainte de a se construi Mănăstirea Sfânta Treime, el a trăit în Muntele Athos, unde a îndrăgit şi a dus o viaţă de pustnic. Într-o mică chilie, care ţinea de Karakalu, a trăit o viaţă îngerească, în postiri, privegheri de toată noaptea şi rugăciuni.

El se hrănea cu câteva castane în fiecare zi, numai după ora 15. Era aşa de sărac acest părinte binecuvântat, încât niciodată nu-şi încuia uşa, nu avea nimic altceva decât rasa zdrenţuită şi lipsită de valoare. A stat acolo numai trei ani, rugându-se lui Dumnezeu. Nu a adunat nici un bun material în timpul vieţii, până a fost chemat la Domnul.

chrismon

Părintele duhovnic Iacov din Vigla obişnuia să spună: «Vezi smerenia şi osteneala mea şi iartă-mi toate păcatele mele». S-a dăruit cu totul pe sine nevoinţelor şi ostenelilor pustniceşti. El obişnuia să ducă nisip cu spatele de la ţărm până la locul unde şi-a construit un paraclis, drum lung de 5 ore de mers pe jos.

chrismon

Despre pustnicul Dionisie, «un nebun» pentru dragostea lui Hristos, numai Dumnezeu ştie cum supravieţuia şi de unde găsea ulei ca să-şi pună în candelele din chilia sa, pentru că el nu cerea niciodată milostenie. Numai către sfârşitul vieţii a acceptat câte ceva. A ajuns în Athos în 1842 şi a murit în 1880.

Atât de mult a dorit să nu aibă nimic şi să ducă o viaţă lipsită de griji şi în sărăcie, că a fost aproape dat afară de la Lavra, pentru că nu-şi îngrijea chilia Sfinţilor Apostoli din Kerasia. Via şi livada sa erau pline de buruieni, toate nevoinţele lui erau îndreptate pentru a îngriji un alt fel de ogor: cel în care trezvia duhovnicească este cultivată şi păstrată.

chrismon

Numele său a fost Iacov. A venit din Himara, din Epirul de nord, şi a luptat în timpul războiului din 1912. Cu foarte mari eforturi şi sacrificii a construit o biserică închinată celor Trei Ierarhi. Era complet sărac. Chilia sa nu avea decât o singură cameră. În loc de saltea avea un braţ de paie. Mai ţinea un alt braţ de paie în eventualitatea că ar fi avut un vizitator care ar fi rămas peste noapte. În loc de pătură folosea rasa, iar dimineaţa îşi strângea patul său de paie într-un colţ. Nu mânca decât verdeţuri şi pâine uscată.

chrismon

Părintele Hrisostom era un pustnic nevinovat şi pe deplin sărac. Nu purta pantofi şi se străduia în lucrarea sa ascetică în peştera Sfântului Petru Atonitul. Hrana sa consta din castane, verdeţuri şi pâine uscată.
Am cunoscut de asemenea un altul care era într-adevăr un Hrisostom, pentru vorba lui dulce şi o blândeţe asemănătoare cu a lui Hristos. Locuia într-o chilie părăsită, în Schitul Kafsokalivia. L-am întâlnit odată pe când eram cu părintele meu duhovnic, care era de-o seamă cu el. A învăţat meşteşugul sculpturii în acea chilie părăsită. Acest lucru este menţionat şi în cartea «Amintiri din Grădina Maicii Domnului».

chrismon

Ce-ar putea spune cineva despre bătrânul pustnic Gheorghe care a trăit în katisma* lavriotă a Sfântului Constantin? Era îmbrăcat cu o mantie zdrenţuită, mergea cu picioarele goale şi se ruga mereu stând în picioare, precum o candelă care arde permanent. Nu avea decât un scaun de lemn pe care stătea sau dormea. Aşa era bătrânul Gheorghe.
* Katismă – κάθισμα – sau «aşezare» este denumită o căsuţă aflată în preajma unei mari mănăstiri.

chrismon

Ca două păsări singuratice, trăind împreună în pace, aşa erau pustnicii Antonie şi Simeon. Ei erau originari din Atena. Unul avea grijă de casă, iar celălalt de grădină, aducând apă de la mare distanţă. Trăiau cu foarte puţin şi nu vorbeau de rău pe nimeni. Chilia lor era mică şi simplă, lângă Mănăstirea Pantokrator, şi semăna cu un cuib de pasăre.
Simeon a murit primul; după câţiva ani a murit şi Antonie, care avea aproape 100 de ani. După ce a murit Simeon, Antonie s-a luptat să îndure singurătatea. De aceea l-au luat să trăiască în Mănăstirea Kutlumuş, ca să îngrijească de el, însă numai pentru scurt timp. Foarte curând el s-a reîntors la chilia lui dragă, târându-şi picioarele şi îndoit din mijloc, aproape până la pământ, dar fericit şi bucuros. Către sfârşit, a fost slobozit de ostenelile ascetice şi privaţiunea voluntară. Deoarece nimeni nu i-a dezgropat moaştele după trei ani de la înmormântare – cum era obiceiul – el s-a arătat multora, rugându-i s-o facă.

chrismon

Un călugăr dintr-o mănăstire cenobitică* a trăit 60 de ani în aceeaşi rasă pe care a primit-o în ziua călugăriei.
* Cenobitic se referă la viaţa monahală trăită în comunitate; tip de monahism care se referă la viaţa de obşte.

chrismon

Părintele Calinic, un cipriot care şi-a desăvârşit ostenelile pustniceşti împreună cu fratele său Grigorie în Schitul Sfânta Ana, a fost un adevărat atlet al sărăciei, simplităţii şi lipsurilor. Şi-a continuat nevoinţele ascetice în Sfânta Mănăstire Stavrovunio din Cipru. După moartea sa a lăsat în urmă doar o saltea putrezită plină de păduchi, o cutie de lemn plină de căpuşe şi zdrenţe, bună doar pentru foc, o pereche de papuci reparaţi de mii de ori şi 2 sau 3 parale uitate într-o cutie de lemn.
Fratele natural al părintelui, egumenul Varnava, le-a spus cu lacrimi în ochi celor adunaţi la înmormântare: «Priviţi părinţi, aceasta e averea lui Calinic pe care a adunat-o într-o viaţă de călugăr. Un adevărat călugăr este cel care nu are nimic în această viaţă, cu excepţia lui Iisus Hristos Însuşi».

chrismon

Episcopul Ierotei din Militupoli, care a stat în Chilia Sfântul Elefterie din Schitul Sfânta Ana, nu avea absolut nimic. Pe lângă virtuţile sale (stăpânire de sine, răbdare şi blândeţe) era cunoscut în special pentru dragostea pe care o purta călugărilor nevoiaşi, cărora le dădea până la cea mai mică parte din venitul său lunar. A adormit în Domnul la vârsta de 88 de ani.

chrismon

În pustia unde se nevoia bătrânul Neofit nu se găsea decât o traistă plină cu pâine uscată. Numai la sfârşit de săptămână el îi vizita pe Daniilei, care erau, şi încă mai sunt, o mângâiere în pustie, pentru a mânca cu ei la trapeză. Apoi dispărea pentru întreaga săptămână.
Se spune că atunci când a adormit în Domnul, la Mănăstirea Lavra, faţa îi strălucea…

chrismon

Părintele A., de la Chilia Sfântul Haralambie din Karyes, era atât de sărac, încât n-a purtat altă rasă decât cea care a aparţinut bătrânului său.

chrismon

Părintele Nectarie din România a trăit mai sus de Schitul Sfânta Ana, lângă o chilie numită Sfântul Artemie, care aparţinea de Mănăstirea Sfântul Pantelimon. Nu a părăsit niciodată Muntele Athos, după ce a fost tuns în călugărie. Era sărac şi nu avea absolut nimic. Vindea celorlalţi părinţi araci pentru fasole. Către sfârşitul vieţii îşi petrecea zilele în singurătate şi rugăciuni.

chrismon

Părintele Hrisantie povestea că după moartea cuviosului părinte Hariton de la Sfânta Ana, singurul lucru pe care l-a găsit în chilia sa a fost un vas de lut pentru apă.

chrismon

Părintele Avacum a umblat cu picioarele goale din ziua când a fost tuns în monahism până la moarte, cu o singură excepţie: la sărbătorirea zilei Sfântului Atanasie din Athos (5 Iulie), când îşi punea încălţările.

chrismon

De-a pururea pomenitul părinte Auxentie Grigoriatul n-a fost văzut niciodată purtând haine noi. Purta doar haine peticite şi avea doar o pereche de încălţări pe care le purta numai în mănăstire. În rest, umbla cu picioarele goale peste tot, pe drumurile şi căile pietruite ale Muntelui Athos. Patul său era o bancă de lemn, avea o masă mică şi câteva icoane deasupra patului şi nişte scule pe un raft, singura decoraţie interioară din chilia sa.

chrismon

Mihail de la Lavra, care era infirm, nu avea nimic în chilia sa, absolut nici un lucru. În ziua în care a adormit, a primit aceleaşi onoruri ca şi un episcop. Faţa îi strălucea şi avea o culoare galbenă ca ceara.

chrismon

Un părinte care nu avea nimic a spus:
– A fost un monah tânăr care a trăit o viaţă simplă. El nu avea nimic. Numai în acest fel un om poate fi liber. Toate lucrurile care ne aduc confort, chiar şi un mic burete, pot reprezenta o oprelişte. Singurul confort pe care-l poate dobândi cineva este simplificarea vieţii, limitarea la ceea ce este absolut necesar. Numai atunci poate fi cu adevărat liber.

chrismon

Chilia de-a pururea pomenitului părinte Metodie, un ieromonah şi sihastru din Kerasia, era săracă şi simplă, ca un cuib de pasăre. Spre deosebire de majoritatea chiliilor, el nu avea nici fântână pentru apă şi nici un paraclis prin apropiere.
Părintele ducea o viaţă complet lipsită de griji, cu tânărul său ucenic, fără nici o nelinişte, fără să aştepte nimic, fără nici o grijă pentru bunurile materiale sau pentru confort. Aceşti monahi erau binecuvântaţi, alergători ai cursei spre cer, cerşetori sărmani pentru dragostea lui Hristos. Părintele îşi trimitea ucenicul ascultător la Mănăstirea Lavra, ca să ceară milostenie şi se mulţumeau cu ceea ce primeau.
Părintele Metodie era licenţiat în teologie la Universitatea din Atena şi a renunţat la slava acestei lumi pentru mântuirea sa. Hrana pe care o mâncau de obicei în chilia lor sfinţită era apă fiartă într-un ceaun cu ceva făină. Când aveau struguri, îi puneau într-un vas şi adăugau apă.
Odată i-a vizitat un alt călugăr şi i-au oferit puţin din această băutură pustnicească.
– Ce fel de suc este acesta, părinte? a întrebat musafirul curios.
– Al cincilea, a răspuns părintele Metodie, ceea ce însemna că au băut apa pusă a cincea oară peste struguri.
Către sfârşitul vieţii sale, părintele Metodie s-a mutat în peştera Sfântului Atanasie Atonitul. A scris cântări şi a compus frumoase aranjamente muzicale.
În cartea sa, Gherasim Smirnakis scrie despre părintele Metodie: «Duce o viaţă disciplinată şi studiază permanent».
În 1903, părintele Metodie a fost secretarul Sfintei Comunităţi a Athosului. A murit în 1920.

chrismon

Anatolie, un pustnic sărac, care a murit în 1938, şi-a câştigat existenţa adunând ceai şi multe flori sălbatice de pe vârful Muntelui Athos. El a fost întrebat:
– Tu nu-ţi pui viaţa în pericol urcând pe stâncile şi râpele muntelui?
– Deloc, binecuvântaţilor. Mă leg cu frânghii, căci unt obişnuit cu aceasta, pentru că înainte de a fi călugăr, am fost marinar.
A trăit lângă Kiriakonul schitului din Kafsokalivia închinat Sfintei Cruci. Era unul dintre cei mai săraci şi mai evlavioşi dintre călugări. Obişnuia să-l roage pe morarul schitului să-i dea făina măcinată care nu putea fi folosită, deoarece era amestecată cu nisip de la pietrele de moară. În zilele săptămânii, când era permis să se mănânce ulei, el îşi măsura cu o farfurioară puţin ulei şi îl amesteca cu mâncarea. În această farfurioară înmuia o ceapă sau o bucată de pâine. Ce cursă ascetică a alergat cu demnitate şi stăruinţă! Mânca hrană gătită numai când era invitat ca oaspete.
Îndrăgea foarte mult icoana Răstignirii, în faţa căreia plângea şi se ruga neîncetat şi deseori curgeau lacrimi chiar din icoană. De asemenea, avea mare evlavie şi la Maica Domnului. Noaptea, întins pe patul său, aşezat pe o parte, până ce adormea, cânta cu toată puterea «Cuvine-se cu adevărat să te fericim…». Ştia foarte puţină muzică, dar cânta acest imn cu o voce puternică pe glasul doi, glasul folosit de Arhanghel, când i-a cântat Maicii Domnului. Deseori cânta chiar de 10 ori într-o singură noapte. Ucenicul său era la început deranjat de cântec, dar apoi s-a obişnuit cu el.

De fiecare dată când mergea la Karyes să vândă ceai, mergea şi la chilia numită «Axion Esti», închinată Maicii Domnului şi în cinstea venirii Arhanghelului la ea, când a cântat pentru prima dată acest imn. După ce se aşeza în faţa icoanei, el cânta cu multă evlavie imnul. În timp ce cânta, candela se legăna. Părinţii credeau că se întâmplă aceasta din cauza vocii sale răsunătoare. Apoi mergea în pridvor să cânte şi din nou candela se legăna. Când alţi părinţi cântau, candela rămânea nemişcată.
Aceste minuni merită a fi amintite, deoarece erau înfăptuite de un suflet simplu ca de copil în care locuia harul lui Dumnezeu, Care este «mare în minunile Sale şi minunat în lucrurile Sale».

chrismon

Părintele Teofilact, care merită de asemenea pomenit, trăia în Schitul Xenofont ca un monah ascultător. Îl păstra pe Dumnezeu în suflet şi Dumnezeu avea grijă de el. Provenea dintr-o familie bogată, dar a lăsat în urmă toate lucrurile plăcute şi deşarte ale acestei lumi şi s-a dus sub ascultare la simplul părinte Cosma.
Mama sa a vrut să-i trimită 100 de lire, dar el a refuzat. În timpul rugăciunii stătea în picioare întreaga noapte. Avea înfăţişarea unui înger.

chrismon

Părintele Eftimie a trăit în acelaşi schit, la chilia închinată Sfinţilor Arhangheli. În mijlocul chiliei sale obişnuia să atârne un sac mare plin cu pâine uscată, hrana sa de-a lungul întregii vieţi.

chrismon

Un pustnic a spus:
– Post, trezvie şi rugăciune; cel care face aceste lucruri va reuşi în orice. Oamenii ar trebui să trăiască o viaţă simplă. Vedeţi, chilia mea este goală. În fiecare gospodărie ar trebui să fie numai lucrurile necesare. Prea multe lucruri sunt o oprelişte pentru viaţa duhovnicească.

chrismon

De-a pururea pomenitul părinte Teofilact din Noul Schit s-a odihnit cu pace în Domnul în anul 1986. A fost un călugăr simplu, smerit şi lipsit de viclenie, îndurând toate ispitele şi necazurile venite de la oameni sau de la satana. Către sfârşitul vieţii a orbit, dar nu s-a plâns niciodată de aceasta.
Era cunoscut în special pentru sărăcia sa apostolică şi pentru atitudinea sa lipsită de griji faţă de bunurile materiale necesare pentru viaţă. Nu s-a îngrijit pentru nici o ocupaţie şi nici pentru bani. Se ruga neîncetat şi Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru toate. A făcut ascultare de binecuvântatul părinte Ioachim Spetsieris, despre care mi-a povestit deseori mie, ultimul dintre toţi. Mai târziu a devenit ucenic al părintelui Iosif, care locuia în peşteri.
Înainte de a orbi, ascultarea sa era să împartă poşta pentru tot schitul şi să aprindă cele patru candele ale proschinatarelor* , la care se ducea de două ori pe zi, indiferent de cum era vremea afară.
* Nişe zidite din piatră la marginea drumului unde se află icoana unui sfânt şi o candelă [Nota editorului].

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

„Sfântul Munte constituie vistieria harului”. Convorbire cu Ieromonahul Maxim Karioti, Stareţul Chiliei „Sfântul Nicolae” a Mănăstirii Pantocrator din Karyes

pantokratoros, monastiriaka (2)

Sfântul Munte constituie vistieria harului

– convorbire cu Ieromonahul Maxim Karioti,
Stareţul Chiliei „Sfântul Nicolae” a Mănăstirii Pantocrator din Karyes –

Ceea ce numim, iubiţi cititori, spiritualitatea pustiului (acea formă a spiritului theoretic (n.t. Theoria- contemplarea lui Dumnezeu) care îl caută pe Dumnezeu în tăcere şi prin lipsirea de orice mângâiere şi comoditate), este în esenţă, o dovadă grăitoare, un semn incontestabil al prezenţei Duhului Sfânt, pe care Mântuitorul- plecându-Şi capul, l-a dat Bisericii Lui. Din vremea primilor pustnici şi până astăzi, creştinii locuiesc pustiul, umplu mănăstirile, îndesesc rândurile monahismului. Chemarea monahală este o invitaţie la împlinirea chemării desăvârşite a omului. De aceea, denumirea de „vieţuire îngerească” este foarte firescă. Aceasta, desigur, nu înseamnă că este a priori o viaţă curată, ci că este o vieţuire cerească, după cum, în Scriptură, Cer- este locul în care Il putem vedea pe Dumnezeu. Monahul este cel ce împlineşte sau, cel puţin tinde să împlinească, în fiecare moment, cuvântul apostolului: „ Cetatea noastră este în ceruri”. (Filipeni 3, 20).

Cupola athonita, By falasSensuri – trăiri asemănătoare, ne oferă întâlnirea cu Ieromonahul Maxim, Stareţul Chiliei „Sfântul Nicolae”, aici, în Karyes. Părintele Maxim mânuieşte excelent atât cuvântul vorbit cât şi cel scris, fiind autor al unor opere alese. Pentru adânca sa experienţă, datorată legăturii cu Părintele Paisie şi cu alţi Cuvioşi Părinţi, considerăm această întâlnire ca fiind un dar al Domnului.

Manolis Melinos (M.M.): Gheronta, binecuvântaţi; Vă ascultăm cu multă atenţie.

Ieromonahul Maxim (I.M.): Domnul să vă binecuvinteze şi pe dumneavoastră, şi pe mine, şi pe toată lumea. Şi eu, domnule Melinas, consider ca un dar al Lui, această întâlnire a noastră. Slavă Dumnezeului cel Sfânt şi Atotmilostiv!

M.M: Părinte, Sfântul Munte constituie o mare vistierie a harului, a duhului, a virtuţii, a sfinţeniei. Populaţi Muntele toţi părinţii, care, cu fierbinţi rugăciuni către Dumnezeu, purtaţi pe umeri păcătoşenia noastră, a celor ce vă suntem fii şi fraţi mireni.

I.M.: Creatorul Universului, care a plăsmuit omul „după Chipul şi Asemănarea Sa”, ne cheamă pe noi, toţi urmaşii lui Adam, să devenim sfinţi, căci El Însuşi Sfânt este: „Fiţi sfinţi căci Sfânt sunt Eu”. Pentru a ne deschide calea mântuirii veşnice, s-a întrupat Domnul nostru „de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara”. El s-a făcut pentru noi, noul Adam, noul nostru Strămoş, devenindu-ne, prin viaţa şi învăţătura Sa, Călăuză către Rai- Patria noastră veşnică. De acolo a fost alungat primul om, căci nu a ascultat pe Tatăl Ceresc…

Înainte de a se înălţa la Cer, Domnul a promis că nu ne va lăsa orfani, ci va trimite un „alt Mângâietor”, ca să ne călăuzească „la tot adevărul”, lucru pe care l-a şi împlinit la Sfânta Cincizecime.

Sfântul Duh s-a pogorât peste Sfinţii Apostoli iar prin ei, prin Sfintele Taine, peste noi toţi ucenicii Domnului, creştinii ortodocşi. Acesta este cel care împarte diferitele harisme, în folosul Bisericii şi pentru a ne ajuta la dobândirea mântuirii veşnice.

sfinti-parinti-athonitiDupă vechi obicei, credincioşii încearcă să dobândească folos din vieţile şi exemplele Sfinţilor, prin studierea acestora. Patericele, Sinaxarele şi Vieţile Sfinţilor au constituit dintotdeauna obişnuite delectări ce au zidit şi întărit pe creştini, conducându-i la trăirea binecuvântărilor lui Dumnezeu şi a bucuriei duhovniceşti date de acestea.

Cu cât îi vedem mai des pe sfinţi, în trup sau mental, cu atât mai mult înaintăm în Dumnezeu, iar starea noastră duhovnicească se îmbunătăţeşte. De aceea şi noi considerăm deosebit de importantă datoria de a studia Vieţile Sfinţilor, vechi şi contemporani, ai Ortodoxiei. Aceştia aparţin întregii Biserici şi nu sunt „proprietate personală duhovnicească” a vreunui om sau a vreunei grupări.

Considerăm un lucru bineplăcut lui Dumnezeu, raportarea la Sfinţii Bisericii, pentru ca sufletele să dobândească folos şi să înainteze duhovniceşte. Dumnezeu nu dăruieşte harisme pentru a le exploata în exclusivitate „oamenii Lui.” Darurile lui Dumnezeu nu sunt lucruri pe care le pot moşteni numai „ai Lui”, ci, ele aparţin întregii Biserici Ortodoxe.

În Ortodoxie, este valabil acelaşi lucru ca şi în ştiinţă – ce reprezintă bunul comun al întregii omeniri. Nu poate fi cineva acuzat că se foloseşte abuziv de înaintaşii lui atunci cand scrie si vorbeşte despre experienţa pe care audobândit-o şi adaugă ceva cunoaşterii lor sau o face accesibilă unui public mai larg.

Pentru oricine vrea să creadă în Dumnezeu şi să se mântuiască, cea mai plauzibilă modalitate nu este atât studiul cărţilor cât cunoaşterea şi binecuvântarea unui sfânt în viaţă. Când vezi un astfel de om binecuvântat, prezenţa lui, privirea lui, cuvintele lui, liniştea lui, harismele lui, toate te încredinţează că există Dumnezeu şi că merită să te preocupe şi pe tine mantuirea veşnică!..

Pe cât de des revezi acel sfânt, pe atât sporeşti în cunoaşterea lui Dumnezeu, pe atât simţi necesitatea de a mărturisi cele ascunse ale tale, pe atât însetezi să începi o viaţă nouă, care să nu aibă nici o legătură cu păcatul şi cu murdăria. Ţi se naşte dorinţa de a încerca un nou început, a cere milostivirea lui Dumnezeu.

paisie-aghioritulConsider o mare binecuvântare faptul că Dumnezeu a iconomisit astfel ca şi eu, nefericitul să mă apropii de câţiva dintre Sfinţii Săi contemporani. M-a învrednicit Dumnezeu să primesc binecuvântarea lor, să se roage pentru mine nevrednicul şi să ascult poveţele lor sfinte. Sfântul lui Dumnezeu – adică fiecare ortodox râvnitor şi îndeosebi ostaş al lui Hristos – monahul, îşi întăreşte semenii în greutăţile vieţii şi mijloceşte la Dumnezeu pentru a apăra lumea de orice vrăşmaş, mai ales de răutatea diavolului. Acesta era şi duhul celor spuse de Cuviosul Părinte Paisie, când am vizitat pentru prima dată Sfântul Munte, in 1970. Îmi amintesc că mi-a spus:

Mulţi zic: De ce stau călugării sus, în munţi, şi nu vin în lume să ajute societatea în nevoie? Dar monahul, dacă se sârguieşte, se desăvârşeşte întâi pe sine iar apoi îmbunătăţeşte întregul din care face parte fiecare. Însă ajută mult lumea cu exemplul şi cu rugăciunea sa, pentru care, Dumnezeu îi apără pe toţi aceia care au credinţă şi nădejde în El.

Aceasta seamănă cu ceea ce s-a petrecut pe când eram soldat. Eram telegrafist şi odată, armata inamică ne-a încercuit compania, pe colina pe care ne aflam. Tovarăşii de arme vedeau că se apropie sfârşitul. Înjurau şi făceau tot posibilul să se apere, pe când eu, încercam să contactez baza pentru a-i înştiinţa pe ai noştri. Cei din jurul meu strigau: „ Lasă telegraful şi vino aici, să ajuţi!” Am lovit în direcţia lor o ladă cu armament, dar mintea îmi era la telegraf. Până ce am reuşit! Am comunicat centrului ce se petrecea, drept pentru care au trimis îndată avioanele şi aşa s-a rezolvat problema unităţii mele”.

Se pare că ar fi apărat Maica Domnului şi Constantinopolul în 1453, dacă în oraş trăiau măcar 5 oameni sfinţi!...

Traducere din limba greacă – Elena Dinu după Rev. Di̱mokratía kai Orthodoxía, iulie 2013 via Diakonima
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

democratie-si-ortodoxie

Vizita Sanctității sale Kiril, Patriarhul Moscovei şi a întregii Rusii, la Sfântul Munte Athos (foto/video)

Această prezentare necesită JavaScript.

În perioada 1-7 iunie 2013, la invitația Preafericitului Ieronim, Arhiepiscop al Atenei și al întregii Elade, și a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Eladei, Sanctitatea Sa Kiril, Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii, a vizitat Grecia și Sfântul Munte Athos. Sanctitatea Sa a fost însoţit de mitropolitul de Volokolamsk Ilarion, preşedintele Departamentului pentru relaţii externe bisericești al Patriarhiei Moscovei; episcopul de Solnecinogorsk Serghii, şeful Secretariatului administrativ al Patriarhiei Moscovei; shiarhimandrit Ilii (Nozdrin). Începând cu 4 iunie Sanctitatea sa s-a aflat în Sfântul Munte, unde a vizitat mai multe mănăstiri și schituri (Russikon, Iviron, Pantokrator, Sf. Prooroc Ilie, Vatopedi, Zografu, Marea Lavră, Hilandar, Biserica Protaton și Sfânta Epistasie etc.).

Foto: S. Vlasov / Sursă știre și imagini: patriarchia.ru

Sosirea Sanctității sale Kiril, Patriarhul Moscovei şi a întregii Rusii, la Sfântul Munte Athos (04.06.2013)

Sanctitatea Sa Kiril, Patriarhul Moscovei şi a întregii Rusii a oficiat un Te-Deum în Biserica Protaton din Karyes, Sfântul Munte Athos (04.06.2013)

Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe – „Faneromenos”, de la Mănăstirea Pantokrator, Sfântul Munte Athos

sfantul-gheorghe-faneromenos-pantokrator

(…) Icoana a fost realizată în veacul al XIV-lea, fiind păstrată într-o chilie din Kapsala (aşa se numeşte o parte a teritoriului Mănăstirii Pantokrator) până în anul 1982, când a fost mutată în biserica mare. În urma minunii din 1821, miracol pe care îl vom evoca, icoana a fost supranumită „Faneromenos”, ceea ce în limba română se traduce ca „cel ce s-a arătat”.

Într-o noapte , în anul 1821, o ceată de răufăcători a bătut la uşa chiliei din Kapsala, în care era păstrată icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Acesta transformat în tânăr strălucitor de frumos, deschide uşa şi îi pofti pe tâlhari la masă, în arhondaric.

După ce i-a lăsat să mănânce şi a aflat că ei voiau să jefuiască acea chilie şi mănăstirea toată, sfântul i-a legat pe tâlhari cu lanţuri nevăzute. După aceea a dispărut. Tâlharii au rămas legaţi şi nemişcaţi în toată noaptea aceea. A doua zi, călugării, văzându-i pe tâlhari legaţi cu lanţuri nevăzute, au rămas uimiţi.

Făcându-li-se milă, călugării l-au rugat pe Sf. Gheorghe să-i dezlege pe tâlhari deoarece s-au pocăit. Sfântul Gheorghe, de această dată, invizibil, îi dezlegă. După ce au fost eliberaţi, toţi tâlharii s-au călugărit, nevoindu-se până la moarte chiar în chilia aceea. De atunci, din 1821, icoana aceasta este supranumită „Faneromenos”.

Mihai Stere Derdena
Sursa: Revista Permanențe, anul XIII, nr. 10-11, octombrie-noiembrie-2010 via scribd

Sfânta Mănăstire Pantokrator. Documentar în limba greacă

Sfânta Mănăstire Pantokrator. Documentar în limba greacă (1h)

Icoane ale Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș

Această prezentare necesită JavaScript.

Diverse Icoane și fotografii cu racla ce adăpostește moaștele Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș

Vezi și linkurile:
Acatistul Sfântului Ierarh Iosif Cel Nou de la Partoş, Ocrotitorul Banatului (15 sept.)
Viața unui mare cuvios athonit: Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș (15 sept.)

Acatistul Sfântului Ierarh Iosif Cel Nou de la Partoş, Ocrotitorul Banatului (15 septembrie)

Acatistul Sf. Ierarh Iosif Cel Nou de la Partoş, Ocrotitorul Banatului
(15 septembrie)

După obişnuitul început se zic Condacele şi Icoasele

Condacul 1:

Apărător nebiruit şi neînfrânt, te pune înainte pe tine pământul Banatului, mulţumire aducându-ţi, ca cel ce prin tine din primejdii s-a mântuit. Ci ca cel ce ai îndrăzneală către Dumnezeu, roagă-L să ne apere de toate nevoile, ca să cântăm ţie: bucură-te, Părintele nostru Iosife, făcătorule de minuni!

Icosul 1:

Toţi dreptcredincioşii creştini cunoscând puterea credinţei tale şi mulţimea minunilor prin care, ridicându-te tu mai presus de firea lucrurilor, ai ruşinat pornirile cele fără de judecată ale agarenilor, asupra credinţei noastre celei drepte, din inimi pline de dragoste şi cu umilinţă îţi grăiesc ţie acestea:
Bucură-te, ierarhe al Mântuitorului Hristos;
Bucură-te, cel ce ai făcut să strălucească dreapta credinţă;
Bucură-te, scăparea celor ce aleargă la tine;
Bucură-te, ajutorul şi limanul celor necăjiţi;
Bucură-te, stâlp neclintit al strămoşeştii noastre credinţe;
Bucură-te, că ai arătat şi păgânilor puterea lui Dumnezeu;
Bucură-te, că ai fost scut Bisericii tale;
Bucură-te, cel ce purtător de biruinţă asupra celor răi ai fost;
Bucură-te, făclie care luminezi pe cei din întunericul păcatului;
Bucură-te, cel ce ai arătat cunoştinţa dumnezeiască celor ce umblau întru întunericul neştiinţei;
Bucură-te, cel ce cu blândeţe ai primit la tine pe cei greşiţi;
Bucură-te, cel ce cu negrăită dulceaţă îndreptezi pe cei nepricepuţi;
Bucură-te, Părintele nostru Iosife, făcătorule de minuni!

Condacul al 2-lea:

Deşi nu avem destulă vrednicie şi pricepere noi păcătoşii să lăudăm cu potrivite cuvinte minunile tale; ci pentru că din suflet curat şi din inimă umilită le spunem, primeşte Sfinte Iosife aceste mărturisiri de la noi, cei ce cântăm Celui ce ţi-a dat ţie putere: Aliluia!

Icosul al 2-lea:

Purtând numele nevinovatului Iosif care a scăpat de la pieire pe fraţii săi, ajungând el mai mare în ţara Egiptului, aşa şi tu te-ai făcut apărător şi pavază sfintei Biserici şi, după cum acela, cu puterea dată lui de la Dumnezeu de a cunoaşte cele viitoare, a aflat har înaintea feţei lui Faraon, aşa şi tu, prin puterea minunilor tale, ai dobândit linişte Bisericii şi turmei tale; pentru care noi lăudându-te, îţi grăim unele ca acestea:
Bucură-te, cel asemenea lui Ilie prin rugăciunile tale;
Bucură-te, ierarhe, pururea rugătorule;
Bucură-te, că rugăciunile tale au fost ascultate de Făcătorul lumii;
Bucură-te, că rugăciunile tale au fost împlinite de Ziditorul;
Bucură-te, căruia ţi s-au supus ploile şi focul;
Bucură-te, că te-ai milostivit spre toată durerea;
Bucură-te, că ai tămăduit toată rana;
Bucură-te, uşurătorule al celor ce nasc;
Bucură-te, tămăduitorule al celor slăbănogi;
Bucură-te, vindecatorule al celor ologi;
Bucură-te, că ai biruit iuţimea altora cu blândeţile tale;
Bucură-te, prin care Dumnezeu a binevoit spre pământul acesta;
Bucură-te, Părintele nostru Iosife, făcătorule de minuni!

Condacul al 3-lea:

Împovăraţi fiind de multe ispite şi în noianul păcatelor celor mai vătămătoare aflându-ne noi, în tine ne punem nădejdea, sfinte, ajutorul şi mângâierea noastră. Fii dar mijlocitor al celor ce te rugăm, şi împreună cu tine cântăm lui Dumnezeu cântarea de laudă: Aliluia!

Icosul al 3-lea:

Locuitor făcându-te sfântului munte al Athosului şi petrecând înţelepţeşte viaţa ta întru cuvioşie, ai luat darul Duhului Sfânt, împodobindu-te cu veşmântul cel luminat al arhieriei, sfinţite nevoitorule Iosife, fiind păstor al turmei celei cuvântătoare din Mitropolia Banatului, pe care ai dus-o la păşune aleasă, prin pilda vieţii tale celei sfinte şi prin semnele pe care le-ai săvârşit, alesule al lui Dumnezeu, spre întărirea dreptei credinţe. Pentru aceasta îţi aducem cântare aşa:
Bucură-te, mitropolitule al Timişoarei;
Bucură-te, luminate ierarh al Banatului;
Bucură-te, lauda poporului nostru celui credincios;
Bucură-te, tămăduitorule al bolnavilor;
Bucură-te, că eşti rugător la Dumnezeu pentru cei cuprinşi de patimi;
Bucură-te, că din primejdii izbăveşti pe cei ce vin către tine;
Bucură-te, că oricine aleargă la ajutorul tău nu iese nemiluit;
Bucură-te, tămăduitorul rănilor celor de moarte;
Bucură-te, că la orice întâmplare, fiind chemat, eşti grabnic ajutător;
Bucură-te, doctorul cel fără de plată;
Bucură-te, nădejdea tuturor, acoperământul şi scăparea noastră;
Bucură-te, cel ce cu lumina minunilor tale ai îndreptat turma ta spre cele de sus;
Bucură-te, Părintele nostru Iosife, făcătorule de minuni!

Condacul al 4-lea:

Mult-milostive Părinte, primeşte rugăciunea aceasta a noastră, a păcătoşilor, şi cu obişnuita ta bunătate şi milostivire mijloceşte către Ziditorul tuturor, pentru ca să dăruiască vindecare şi sănătate robilor Săi, celor ce te cheamă în ajutor şi cântă cu tine: Aliluia!

Icosul al 4-lea:

Astăzi, noi, nevrednicii, stând înaintea icoanei şi înaintea moaştelor tale, mărturisim minunile tale, pe care le-ai făcut, Sfinte Iosife, şi ne rugăm ţie: ascultă această puţină rugăciune a noastră şi întinde dreapta ta cea binecuvântătoare spre ajutorul nostru, pentru a putea cu vrednicie să săvârşim o cântare ca aceasta:
Bucură-te, cel ce eşti împreună-slujitor cu îngerii;
Bucură-te, cel ce din pruncie între vieţuitorii sfântului munte te-ai numărat;
Bucură-te, cel ce ai luat din tinereţe îngerescul chip;
Bucură-te, cel ce te-ai arătat până la bătrâneţe nevoitor asemănării cu Făcătorul;
Bucură-te, dar făcut de Dumnezeu pământului acestuia;
Bucură-te, slobozitorule din dureri al celor ce pătimesc;
Bucură-te, că ale tale minuni în tot Banatul s-au vestit;
Bucură-te, cel ce nu ai cruţat osteneală pentru a face bunătate;
Bucură-te, cel ce nu conteneşti a fi rugător pentru toţi cei ce te cheamă pe tine;
Bucură-te, învăţătorul dogmelor creştineşti;
Bucură-te, iubitorule al cuvioasei slujiri a Celui Preaînalt;
Bucură-te, lauda ierarhilor şi a cuvioşilor monahi;
Bucură-te, Părintele nostru Iosife, făcătorule de minuni!

Condacul al 5-lea:

Auzit-am, Părinte Iosife minunile tale şi ne-am bucurat că Dumnezeu S-a milostivit în vremurile cele de demult şi spre Biserica noastră din părţile Banatului, trimiţându-i povăţuitor luminat şi părinte alinător de patimi trupeşti şi sufleteşti; pentru care noi acum, mulţumitori arătându-ne iubitorului de oameni Dumnezeu, împreună cu tine îi cântăm: Aliluia!

Icosul al 5-lea:

Dezlegat-ai limba fetei celei mute şi urechile ei le-ai deschis pentru a auzi cuvintele darului celui dumnezeiesc şi din chinuirea diavolească ai slobozit pe cea ţinută sub tirania vrăjmaşului. Pentru aceea, acum şi noi, păcătoşii şi nevrednicii, a căror limbă este folosită spre rău, ale căror urechi sunt închise pentru sfintele graiuri ale Scripturilor şi ale predaniilor, îndrăznind îţi aducem această cântare:
Bucură-te, tămăduitorul neputinţelor celor credincioşi;
Bucură-te, purtătorul darului minunatelor vindecări;
Bucură-te, alinătorul durerilor celor în suferinţă;
Bucură-te, mângâierea grabnică a celor bolnavi;
Bucură-te, reazemul cel neclintit al celor sănătoşi;
Bucură-te, cel ce eşti vistierie de tămăduire;
Bucură-te, prin care muţii grăiesc şi surzii aud;
Bucură-te, că prin ale tale rugăciuni se întăresc slăbănogii;
Bucură-te, că au adus la tine pe paturi pe cei bolnavi, aşa cum îi puneau şi înaintea lui Petru apostolul;
Bucură-te, vindecătorul fără de plată al celor ce se roagă ţie;
Bucură-te, cel din al cărui mormânt se revarsă tămăduiri;
Bucură-te, că nu ai lipsit de ajutorul tău nici pe cei necredincioşi;
Bucură-te, Părintele nostru Iosife, făcătorule de minuni!

Condacul al 6-lea:

Sfinte Ierarhe Iosife, făcător de minuni te-ai arătat şi după trupeasca ta mutare de la noi, fiind pururea apărător al turmei tale; căci atunci când tâlhari nelegiuiţi au vrut să necinstească pe fecioarele care au alergat ca la un scut tare la mormântul tău, tu ai oprit spurcata lor îndrăzneală, pentru care fecioarele acelea, pline de spaimă şi de mirare, au cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea:

Puterile cele fără de trup se minunează Părinte de credinţa ta cea tare în Dumnezeu, prin care rânduielile firii le-ai biruit. Apostolii şi ierarhii se laudă cu tine, nevoitorii spre desăvârşire, monahii te au pildă şi reazem strădaniilor lor, iar bolnavii şi neputincioşii spre tine au nădejde nedezminţită. Pentru aceasta, şi noi, cei ce cinstim cu laude pomenirea ta, îţi aducem această cântare:
Bucură-te, că eşti împreună-locuitor cu îngerii;
Bucură-te, că aduci frică demonilor;
Bucură-te, că ai socotit a fi fără de preţ cele ale lumii acesteia;
Bucură-te, nevoitorule spre post şi omule al rugăciunii;
Bucură-te, următorule al apostolilor;
Bucură-te, păstorule al turmei tale;
Bucură-te, îndreptătorule al credinţei;
Bucură-te, vistierie a milei lui Dumnezeu;
Bucură-te, că ne izbăveşti pe noi din necazuri, cu rugăciunile tale;
Bucură-te, împărţitorul bunătăţilor lui Dumnezeu;
Bucură-te, bucuria şi veselia celor ce aleargă la tine;
Bucură-te, că slăveşti pe Dumnezeu în ceruri cu îngerii;
Bucură-te, Părintele nostru Iosife, făcătorule de minuni!

Condacul al 7-lea:

La sfânta mănăstire a Partoşului întâmpinându-te oarecând batrâni şi schilozi şi tot felul de neputincioşi, pentru ca prin atingerea şi umbrirea ta să dobândească vindecare, nădejdea lor nu a fost ruşinată, căci mulţime de vindecări ai făcut, sfinte. De care minunându-ne, Părinte Iosife, lui Dumnezeu, Celui ce ţi-a dat ţie darul acesta, îi cântăm: Aliluia!

Icosul al 7-lea:

Ca să arăţi marea ta milostivire pentru turma ta şi râvna pentru slobozirea ei din toate nevoile ce-o împresurau, atunci când pârjolul focului s-a întins să cotropească toată cetatea Timişoarei, nu ai fugit ca un fricos, ci ai stat ca un viteaz, biruind puterea focului, prin rugăciunea ta mai fierbinte decât vâlvătaia lui, scăpând neatinsă biserica slujirii tale şi oprind, prin ploaia năpraznică pe care cerul a trimis-o ţie în ajutor, întinderea focului; pentru care auzi de la toţi:
Bucură-te, ierarhe, cel cu nume mare;
Bucură-te, părinte, ocrotitor al fiilor tăi;
Bucură-te, sfinte, alesule al lui Dumnezeu;
Bucură-te, trăitorule după chipul celor bineplăcuţi lui Dumnezeu;
Bucură-te, împlinitorule al voii Tatălui din cer;
Bucură-te, următorule al iubirii de oameni a Fiului Său;
Bucură-te, cel sfinţit prin darurile Sfântului Duh;
Bucură-te, arătătorule al Sfintei Treimi;
Bucură-te, alinătorule al necazurilor;
Bucură-te, că ai biruit focul, aducând ploaie pe pământ;
Bucură-te, că ţi-ai pus sufletul pentru poporul tău;
Bucură-te, apărătorule al oraşului tău de scaun;
Bucură-te, Părintele nostru Iosife, făcătorule de minuni!

Condacul al 8-lea:

Toţi dreptcredincioşii creştini având nădejde către tine, în orice împrejurare grea nu se vor ruşina, Părinte Iosife, tu fiind mare folositor tuturor. Pentru aceea, nu trece cu vederea şi ale noastre rugăciuni de acum, ci ne izbăveşte din toate nevoile şi ne apără de toate necazurile care pentru păcatele noastre sunt asupra noastră; ca să cântăm împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 8-lea:

Aducându-ţi aminte de fraţii tăi şi ascultător făcându-te voii lui Dumnezeu, ai lăsat viaţa cea plină de duhovnicească dulceaţă a Athosului, pentru a veni iarăşi între ai tăi, ca să le fii povăţuitor şi îndrumător pe calea împlinirii sfintelor porunci ale Mântuitorului Hristos, strălucind prin faptele cele minunate, pe care lăudându-le, zicem acestea:
Bucură-te, sfinte al Banatului;
Bucură-te, lauda Timişoarei;
Bucură-te, cinstea Partoşului;
Bucură-te, podoaba Bisericii;
Bucură-te, cinstite slujitor al darului;
Bucură-te, secerătorule de bogată roadă;
Bucură-te, făcătorule de bine al tuturor;
Bucură-te, că ai primit cununa cea neveştejită a sfinţeniei;
Bucură-te, că prin credinţă ai putut face minuni;
Bucură-te, cel care prin minuni ai dat strălucire credinţei;
Bucură-te, că pentru slăvirea Ziditorului ai făcut minuni;
Bucură-te, că pe tine te-au cinstit cei necredincioşi întocmai ca şi fiii tăi duhovniceşti;
Bucură-te, Părintele nostru Iosife, făcătorule de minuni!

Condacul al 9-lea:

Cinstitorule de Dumnezeu şi dumnezeiescule Iosife, ascultă această rugăciune a noastră din ceasul de acum şi, prin rugăciunile tale cele sfinte şi de Dumnezeu primite, fereşte-ne de războaiele ce ne înspăimântă, precum ai izbăvit de foc cetatea ta de scaun, pentru ca şi noi, asemenea celor izbăviţi atunci, să aducem cântare: Aliluia!

Icosul al 9-lea:

Cu graiuri alese s-au împodobit cântările pe care Biserica, al cărei stâlp ai fost, le-a rânduit pentru cinstirea ta, sfinte, şi cu bucurie vin creştinii cei de acum la sfânta ta slujbă, ierarhe al strămoşilor lor; pentru care şi noi, împreună cu dânşii, aducem ţie aceste cuvinte de laudă:
Bucură-te, arhiereule, vas ales al darului Duhului Sfânt;
Bucură-te, comoară a legii celei străbune;
Bucură-te, laudă a ierarhilor şi a dascălilor;
Bucură-te, vestitorule al Evangheliei;
Bucură-te, prin care este preaslăvit Dumnezeu;
Bucură-te, mustrătorule al celor cu nechibzuite vorbe;
Bucură-te, cel ce ai ruşinat pe cei păcătoşi;
Bucură-te, cel ce ai smerit trufia răufăcătorilor;
Bucură-te, cel ce ai adus pe păcătoşi la pocăinţă;
Bucură-te, că pe tine te-au urmat toate satele când ai mers la mănăstire;
Bucură-te, că tu, mijlocind către Mântuitorul, ne mântuieşti de orice primejdie;
Bucură-te, nădejdea şi scăparea noastră;
Bucură-te, Părintele nostru Iosife, făcătorule de minuni!

Condacul al 10-lea:

O, Preamilostive şi mult-îndurate Doamne, nu trece cu vederea rugăciunile robilor Tăi, ci ne ajută şi ne miluieşte cu marea Ta iubire de oameni, scăpându-ne de toate necazurile cu care ne cerţi pentru mulţimea păcatelor noastre şi ne ridică din căderi şi din nevoi, pentru rugăciunile Sfântului Iosif cel Nou, cu care dimpreună îţi cântăm: Aliluia!

Icosul al 10-lea:

Asemenea sihaştrilor din pustiuri, te-ai rupt din dulceaţa amăgitoare a lumii acesteia, biruind puterea diavolului şi rupând tocmirile cele nedrepte prin care a fost stricată lumea prin păcatul strămoşilor, arătând tuturor că, prin nevinovăţie şi smerenie, firea poate fi adusă la starea cea dintâi. Drept aceea şi noi, lăudându-te, cântăm:
Bucură-te, că prin post şi rugăciune ai biruit pornirile firii celei căzute;
Bucură-te, că ai arătat blândeţea mai presus de răutate;
Bucură-te, că prin bunătatea ta cea mare ai făcut ascultătoare pe animalele cele necuvântătoare;
Bucură-te, îmblânzitorule al fiarelor sălbatice;
Bucură-te, că asemenea Mântuitorului ai dormit în timpul furtunii;
Bucură-te, că nu te-ai temut de furia valurilor Dunării;
Bucură-te, cel ce ai stins puterea mistuitoare a focului;
Bucură-te, cel ce ai făcut norii să verse ploaie pe pământ;
Bucură-te, că tu în mijlocul ploii ai rămas neudat;
Bucură-te, prin care s-au arătat străluciri de curcubeie;
Bucură-te, cel ce porţi pe mâna ta semnul luminos al patimilor Fiului lui Dumnezeu;
Bucură-te, cel a cărui moarte au vestit-o clopotele pe care nu le-a tras mâna omenească;
Bucură-te, Părintele nostru Iosife, făcătorule de minuni!

Condacul al 11-lea:

Creştinătăţii mare folositor te-ai arătat, cu învăţăturile, cu minunile şi cu chipul vieţuirii tale pline de sfinţenie. Pentru aceea, nu trece cu vederea şi ale noastre rugăciuni, milostive, ci ne ajută şi ne scapă de toate nevoile, măcar că suntem nevrednici, ca să cântăm împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 11-lea:

Întru virtuţi duhovniceşti crescând din pruncie şi tare împotriva ispitelor arătându-te, din tinereţile tale, şi în sfinţenie petrecându-ţi toată viaţa, Cuvioase Părinte Iosife, pe toţi ai uimit cu blândeţile, cu curăţia, cu smerenia şi cu firea ta cea paşnică. Pentru aceasta, văzând Dumnezeu nevoinţele tale, arhiereu şi păstor Bisericii Sale te-a pus, iar noi, preaslăvire aducând Celui ce te-a înălţat pe tine, fericite, îţi cântăm aşa:
Bucură-te, cel ce bine ai păzit cuvintele cele dumnezeieşti ale Stăpânului tău;
Bucură-te, cel ce pildă te-ai făcut bunătăţii;
Bucură-te, cel ce te-ai încununat cu cununa nevoinţei;
Bucură-te, luminătorule al Bisericii;
Bucură-te, cel ce ai izgonit întunericul neştiinţei;
Bucură-te, cel ce ai fost de cele cereşti gânditor;
Bucură-te, că prin multă răbdare şi smerenie te-ai făcut vas ales al Domnului;
Bucură-te, îndreptătorul şi pilda neîntrecută a călugărilor;
Bucură-te, podoaba ierarhilor;
Bucură-te, izgonitorul tuturor patimilor;
Bucură-te, folositorul nostru cel prea cald;
Bucură-te, scăparea tuturor credincioşilor;
Bucură-te, Părintele nostru Iosife, făcătorule de minuni!

Condacul al 12-lea:

Făcătorule de minuni, Sfinte Iosife, precum în vremea vieţuirii tale pe pământ, prin rugăciunile tale ai izbăvit pe păstoriţii tăi de tot felul de primejdii, aşa şi astăzi, trimite mila ta celor ce locuiesc ţara aceasta, rugându-te lui Dumnezeu să dăruiască tuturor cele de trebuinţă şi pace lumii, pentru ca împreună cu tine să-I cântăm Lui: Aliluia!

Icosul al 12-lea:

Sfinte Iosife, arhiereule al lui Hristos, slujitorule al darului, soleşte nouă păcătoşilor, prin bogate mijlocirile tale către Stăpânul, ca să ne învrednicim noi, nevrednicii, a ne împărtăşi de bunătăţile cele făgăduite dreptcredincioşilor creştini şi a primi cele bune şi de folos sufletelor şi trupurilor noastre şi să cântăm ţie:
Bucură-te, nevoitorule, care te-ai trudit spre a te asemăna cu Ziditorul;
Bucură-te, omule al lui Dumnezeu cel ce purtător de Dumnezeu te-ai arătat;
Bucură-te, cuvioase, care întru viaţă de cinste ai petrecut;
Bucură-te, prealăudate, lauda cea preafrumoasă a Timişoarei;
Bucură-te, luminătorule, care ai luminat strălucit Biserica Banatului;
Bucură-te, părinte, care milostiv şi iubitor ai fost spre toţi;
Bucură-te, tămăduitorule, care vindeci bolile şi neputinţele;
Bucură-te, ierarhe, care ai adăpat turma ta cu apa cea vie a adevărului lui Hristos;
Bucură-te, arhiereule, care ai învăţat pe toţi cinstirea de Dumnezeu;
Bucură-te, mărite, că numele tău s-a scris în ceruri;
Bucură-te, fericite, că ţie ţi s-au deschis porţile cereşti;
Bucură-te, sfinte, cel ce ai fost arătat sfânt încă din viaţa de aici;
Bucură-te, Părintele nostru Iosife, făcătorule de minuni!

Condacul al 13-lea:

O, preasfinte şi întru tot lăudate Părinte Iosife, primind acest dar de acum al puţinei noastre rugăciuni, fii mijlocitor către îndurătorul Dumnezeu, ca, pentru ale tale sfinte rugăciuni şi a Sa multă iubire de oameni, să apere de tot răul sfânta Sa Biserică, oraşul tău şi pe toţi dreptcredincioşii creştini, ca aceştia pururea, cu o gură şi cu o inimă, împreună să cânte ca şi părinţii lor: Aliluia!
Acest condac se zice de trei ori.

Apoi se zice iarăşi Icosul întâi: Toţi dreptcredincioşii creştini cunoscând puterea credintei tale… şi Condacul întâi: Apărător nebiruit şi neînfrânt… Apoi:

RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTUL IOSIF CEL NOU

Preabunule şi întru-tot-lăudate Părinte Iosife, păstorul şi învăţătorul celor ce aleargă cu credinţă la a ta folosire şi cu rugăciune fierbinte te cheamă pe tine, grăbeşte de ne ajută şi nouă celor ce cu credinţă şi cu dragoste săvârşim pomenirea ta, stând rugător către Atotmilostivul Dumnezeu, pentru ca dreapta credinţă să se întărească şi să sporească şi toată creştinătatea să fie îngrădită şi păzită prin sfintele tale rugăciuni, de certurile cele lumeşti şi de toată dezbinarea şi neînţelegerea. Şi pentru ca Domnul Dumnezeul nostru să ne acopere şi să ne apere de tot răul: de foamete, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de încălcarea noastră de alte neamuri, de robie, de prăpădul războiului, de toate bolile şi rănile cele aducătoare de moarte şi de cumplita moarte cea prin dezlănţuirea puterilor fără de zăgaz ale firii. Roagă pe Ziditorul tuturor, făcătorule de bine, să dea: pace lumii, linişte văzduhurilor, ploaie la bună vreme, roadă îmbelşugată pământului, bunăstare poporului, înţelegere soţilor, ascultare copiilor, iubire de fii părinţilor, dragoste frăţească tuturor, îndreptare păcătoşilor, spor duhovnicesc celor aleşi, râvnă multă către Domnul, preoţilor, virtute călugărilor, înaltă înţelepciune ierarhilor şi sănătate tuturor. Iar pe noi cei ce ne-am adunat la această sfântă pomenire a ta, ne miluieşte, îndrăznitorule către Dumnezeu. Ca, prin mijlocirea ta, cu folosinţa rugăciunilor tale şi cu harul lui Hristos Dumnezeu, viaţă lină şi fără de păcat să ni se dăruiască, spre a vieţui cu bună cuviinţă în veacul acesta, şi de partea stării de-a stânga, la înfricoşătoarea judecată a toată lumea, să fim scutiţi, şi în partea celor de-a dreapta să ne învrednicim a fi, împreună cu toţi cei din veac bineplăcuţi Domnului. Amin.

RUGĂCIUNE SPECIALĂ CĂTRE SFÂNTUL IOSIF CEL NOU DE LA PARTOŞ

Cu umilinţă şi evlavie ne plecăm astăzi genunchii înaintea slavei Marelui Dumnezeu, Cel ce te-a mărit pe tine, Preasfinte Părintele nostru Iosife, şi prinos de cinstire şi de mulţumită îi aducem, pentru că ni te-a dăruit fierbinte rugător şi puternic ocrotitor în ceruri. Că tu, ca un izbăvitor ai fost trimis, de sus, dreptmăritorilor creştini din părţile Banatului, la vreme de strâmtorare; şi, ca un bun păstor şi părinte, cu dragoste şi cu înţelepciune, i-ai păstorit pe dânşii, chip de smerenie, de înfrânare şi de curăţie făcându-te tuturor, cu nevoinţele tale pustniceşti, cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunea. Pentru aceasta, încă mai-înainte de mutarea ta la veşnicele locaşuri, te-ai învrednicit de darul cel mai presus de fire al minunilor; cununa biruinţei s-a împletit ţie în ceruri, şi la cetele sfinţilor şi ale drepţilor, celor ce, de la începutul veacului, au bineplăcut lui Dumnezeu, te-ai adăugat. Iar nouă, pe pământ, ai binevoit a ne lăsa cinstitele tale moaşte, ca pe un izvor de daruri şi tămăduiri celor ce aleargă la tine cu credinţă. Drept aceea, şi noi acum, cu bucurie şi cu dragoste te lăudăm pe tine, sfinte ierarhe, şi cinstire de obşte făcându-ţi, cu evlavie sărutăm sfintele tale moaşte şi cu smerenie ne rugăm ţie: ocroteşte Biserica ta, ţara aceasta şi pe toţi cei ce cu credinţă şi cu dragoste cheamă într-ajutor numele tău cel sfânt. Şi ca unul ce stai înaintea feţei Ziditorului tuturor, îndrăznire având către Dânsul, ajută-ne cu mijlocirile tale şi roagă-L, părinte sfinte, milostiv să fie nouă, iertare de păcate să ne dăruiască şi de toată reaua întâmplare să ne izbăvească; credinţa cea dreaptă să o întărească; întărâtările eresurilor să le strice, cu puterea Preasfântului Său Duh; dragostea să o înmulţească; ura să o stingă; războaiele să le înlăture şi pacea a toată lumea desăvârşit să o întemeieze. Şi aşa, virtuţilor tale urmând, Sfinte Iosife, neîncetat să sporim în credinţă, în dragostea către Dumnezeu şi către aproapele şi în toată fapta cea bună, ca să ajungem toţi la limanul cel mult dorit al mântuirii. Şi, lăudând, până la sfârşitul veacului, pururea cinstită pomenirea ta, cu inimi curate să cântăm: Mărire Ţie, Dumnezeule, Cel mare şi minunat între sfinţi, în vecii vecilor. Amin.

chrismon

Vezi și aceste linkuri:
Icoane ale Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș
Viața unui mare cuvios athonit: Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș (15 sept.)