Category Archives: Iosif Vatopedinul

Nouă apariție editorială: „De la moarte la viață”, Gheronda Iosif Vatopedinul (Editura Doxologia)

„Cu cât sufletul se depărtează de păcat, cu atât se depărtează de moarte, fiindcă acolo unde este păcatul cu fapta, acolo este și moartea. Prin urmare, dorul către Dumnezeu al omului se cunoaște din dispoziția lui, în ce măsură este iubitoare de păcat. Pe cât de ușor păcătuiește omul, pe atât se arată mai muritor. Când omul este împresurat de porniri iraționale și de simțiri moarte, se află cufundat în păcatul cu fapta și lumina Învierii nu-l conduce la legile dreptății. Creștinismul nu este altceva decât o chemare la o luptă pe viață împotriva diavolului și a morții până la biruirea lor finală. Fiecare păcat constituie trădare, fiecare patimă, cedare, și fiecare răutate, înfrângere” – Gheronda Iosif Vatopedinul

De la moarte la viață, Gheronda Iosif Vatopedinul
Traducere de Laura Enache /144 pagini / copertă broșată
Editura Doxologia, 2017

Aruncă o privire în interiorul cărții AICI

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Anunțuri

Întâlnirea mea cu Gheronda Iosif Vatopedinul la Muntele Athos. Încercarea unei file de sinaxar (Antonio Boloț)

În amintirea Gherondei Iosif Vatopedinul, la împlinirea a 7 ani de la trecerea sa la Domnul

„Gheronda Iosif s-a născut la 1 iulie 1921 în grădina Mănăstirii Sfinţilor Doctori fără de arginţi din Giolos (Cipru), atunci când pe mama sa, însărcinată în 7 luni şi venită la slujba de hram, au apucat-o durerile facerii” (1). A primit la botez numele Socratis.

„Gheronda Iosif Vatopedinul s-a închinoviat la vârsta de 16 ani, în vara anului 1937, la Sfânta Mănăstire Stavrovouni din Cipru. Motivaţia alegerii sale stă în următoarea întâmplare. Acesta a văzut un film, o comedie, şi după aceea a simţit un mare gol în viaţa sa, o stare de înstrăinare faţă de toate cele trecătoare. Stătea într-un loc pe-un deal din orasul Pafos în acea seară, când deodată simţi că păşeşte înăuntrul unei alte lumi şi o fericită lumină, o mângâiere de la Dumnezeu încărcată de dragoste şi de linişte îl cuprind. Mântuitorul Hristos Însuşi i S-a arătat spunându-i: ‹‹Pentru asta am creat oamenii? Oamenii sunt nemuritori››. După această vedenie Gheronda Iosif a decis să abandoneze lucrurile lumeşti şi să devină monah. La tunderea în monahism a primit numele Sofronie (n.n. – mai târziu, primeşte odată cu schima cea mare numele Iosif), trăind în mănăstire în jur de zece ani. A plecat, în mod declarat, din cauza problemei calendarului, care divizase mănăstirea în două tabere, dar în realitate era condus de către Dumnezeu. Astfel că, cu binecuvântarea şi încurajarea duhovnicului mănăstirii, Papa-Kyprianos, a plecat la Sfântul Munte Athos pentru a trăi o viaţă duhovnicească mai înaltă”. (2) (tr. n.).

Ajuns în Sfântul Munte, Gheronda Iosif îl întâlneşte, prin voia divină, pe Gheron Iosif Isihastul. „În acea vreme Gheron Iosif Isihastul se nevoia la Schitul Sfânta Ana Mică, în pustia cu loc abrupt şi cu peşteri, alături de confraţii săi asceţi, Părintele Arsenie şi Părintele Atanasie, fratele său după trup. Gheron Iosif Isihastul era respectat foarte mult de către cucernicii părinţi athoniti, aceştia apreciindu-l ca pe un dascăl al isihiei şi al Rugăciunii lui Iisus, dar şi ca pe un îndrumător al vieţii monahale. Părintele Sofronie a fost atât de impresionat de statura duhovnicească şi de cuvintele lui Gheron Iosif, că l-a rugat să-l primească şi pe el în obştea sa, dar a fost refuzat. Insistenţa tânărului Sofronie, aşa cum era atunci, a fost atât de mare încât Gheron Iosif i-a promis că mai întâi se va ruga şi îi va da un răspuns ziua următoare, când Sofronie se va întoarce. În cele din urmă, răspunsul a fost unul pozitiv. Mai târziu s-a aflat că venerabilului părinte i s-a descoperit de Sus, eveniment ce l-a convins să-l ia pe tânărul Sofronie ca prim ucenic al său. Gheron Iosif a văzut o mică pasăre că zboară şi se aşază pe umărul său. Cum stareţul se uita la ea uluit, pasărea şi-a deschis ciocul, dar în loc să cânte a început să teologhisească. În felul acesta Dumnezeu i-a făcut cunoscut lui Gheron Iosif Isihastul că tânărul Sofronie se va maturiza duhovniceşte sub îndrumarea sa şi că va deveni vas harului Duhului Sfânt, primind darul teologiei.” (3).

Începând cu anul 1947, Gheronda Iosif Vatopedinul odată intrat ucenic la Stareţul Iosif Isihastul se dedică ascultărilor şi nevoinţei, deprinzând tainele vieţii isihaste după tipicul athonit. Participă la slujbe alături de abşte, se roagă în chilia sa, îşi mărturiseşte gândurile Stareţului, sporind astfel în viaţa duhovnicească. Tot Stareţul îl povăţuieşte cum să se roage cu Rugăciunea lui Iisus – „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.” Înaintând pe această cale, Gheronda Iosif cunoaşte astfel din experienţă care e adevărata dimensiune a monahismului: „…simţirea de aici a împărăţiei cerurilor”. (4), „Isihia, liniştirea, precum văd din mica mea experienţă, în afara celor atât de multe pe care le scriu Sfinţii Părinţi, este rădăcina nepăcătuirii şi calea către autocunoaştere”. (5).

Cu trecerea anilor, Gheronda Iosif dobândeşte mari bogăţii duhovniceşti prin cultivarea virtuţilor şi ascultarea de sfaturile Stareţului său, trăind „sfintele nevoinţe ale desăvârşirii”. Astfel că din bun ucenic, la maturitate, când dobândeşte „starea bărbatului desăvârşit” (Efeseni 4, 13), devine la rându-i îndrumător duhovnicesc pentru obşti de călugări tineri, dar şi pentru mireni râvnitori. Este cercetat de către monahi şi laici de pretutindeni pentru povaţă, oferind cu dragostea-i caracteristică mângâieri, binecuvântări şi, cel mai important lucru, purtând pe fiecare om cu necazul şi nevoia sa în rugăciunile sale aprinse, atunci când Cuvioşia Sa, în ceasuri de priveghere, vorbea cu Dumnezeu. Gheronda Iosif Vatopedinul ţine cuvinte de învăţătură, luminând pe începătorii într-ale credinţei şi făcându-i să se înalţe şi mai mult cu inima către Cer pe cei cu experienţă. A fost un Avvă, asemeni celor despre care citim în Pateric, cultivând şi transmiţând mai departe ucenicilor săi harul, experienţa şi învăţăturile Cuviosului Gheron Iosif Isihastul.

CTEVA CUVINTE DE ÎNVĂȚĂTURĂ ALE GHERONDEI IOSIF VATOPEDINUL:

„Cu cât mai mult stăruim în împlinirea poruncilor, cu atât mai multă lumină primeşte mintea şi se face mai încăpătoare pentru har”. (6)

„Nimic nu produce în noi cu atâta spor smerita cugetare ca necazurile, fie de voie, fie fără de voie”. (7).

„Doar dumnezeiasca Evanghelie depăşeşte, în mod mai presus de orice închipuire, toată cunoaşterea şi tot ce şi-a putut imagina raţiunea omenească, în întreaga istorie universală”. (8)


„Dumnezeu lucrează biruinţa prin har şi o cedează pe aceasta smereniei noastre, pentru puţina osteneală a răbdării”. (9)


„Eliberarea minţii din zăpăceala grijii de multe face ca mintea să se întoarcă în mod firesc spre Dumnezeu, primul şi cel mai important principiu”. (10)


„De aceea aproape toţi Părinţii accentuează faptul că omul nu-şi găseşte odihnă în nicio altă îndeletnicire dacă nu se predă din toate puterile pomenirii lui Dumnezeu, astfel încât să simtă că doar el şi Dumnezeu există”. (11)

În rândurile următoare voi relata cum l-am cunoscut pe Gheronda Iosif Vatopedinul la Sfântul Munte Athos, rămânându-mi în suflet pentru totdeauna chipul său luminos, blând, cald şi plin de dragoste duhovnicească.

29 APRILIE 2009, MUNTELE ATHOS

Am ajuns oarecum mai repede la biserica Sfintei şi Marii Mănăstiri Vatopedu, nu e nimeni care să aştepte în afară de noi. Uşa bisericii e închisă, astfel încât rămânem să admirăm frumoasele fresce exterioare. Fără să realizez când a apărut, văd în preajma noastră un părinte mai în vârstă, cu barba albă şi cu un chip luminos, plin de iubire. E o oarecare distanţă între noi. Simt interior o chemare şi merg cu evlavie să mă închin, cerându-i o binecuvântare părintelui aceluia. Atât de multă dragoste, bunătate şi căldură am putut simţi lângă acest părinte, ţinându-mi capul între mâinile sale! Cât de dulce a fost acea binecuvântare, simt mângâierea lui Dumnezeu asupra mea. Mă bucur nespus de acest moment înălţător. Mai târziu aveam să aflu că părintele aghiorit care m-a primit cu un zâmbet ceresc şi cu atâta dragoste fusese Gheronda Iosif Vatopedinul, ucenic al Cuviosului Gheron Iosif Isihastul. Mărturisesc sincer că nu am mai întâlnit pe altcineva la fel în viaţa mea, care să-şi fi revărsat atâta dragoste spre mine, fără să mă cunoască. Cu ajutorul lui Dumnezeu am putut simţi, prin dragostea Gherondei Iosif Vatopedinul, faptul că Mântuitorul Iisus Hristos ne iubeşte atât de mult chiar şi pe noi, păcătoşii, aşteptându-ne să ne întoarcem la El.” (12).

După două luni de la pelerinajul pe care l-am făcut în Muntele Athos, o veste tristă era anunţată de presa ortodoxă, Gheronda Iosif Vatopedinul a trecut la Domnul. Acest fapt mi-a răscolit amintirile frumoase păstrate în inimă cu chipul ca o icoană al Gherondei, determinându-mă să plâng de dor. Iată relatarea minunii care a făcut ocolul pământului despre zâmbetul din veşnicie al Gherondei Iosif: „Unul dintre cei mai iubiţi părinţi duhovniceşti din Sfântul Munte Athos, Gheronda Iosif Vatopedinul, a trecut la Domnul de ziua sa, 1 iulie 2009, la prăznuirea Sfinţilor Doctori fără de arginţi. La moartea sa, o minune s-a petrecut curând după ce şi-a dat ultima suflare, semn de nădejde pentru toţi dintre noi care aşteptăm ‹‹învirea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie››.

După ce au trecut 45 de minute de la adormirea sa întru Domnul, a zâmbit.
Gura Gherondei Iosif a rămas deschisă pentru mult timp imediat după moartea sa şi, în ciuda tuturor eforturilor, monahii prezenţi au fost incapabili să o închidă. În conformitate cu rânduiala athonită, trupul Gherondei Iosif a fost înfăşurat în mantia sa monahală, fiind apoi cusută. După un timp, la îndemnul Stareţului Efrem, trupul a fost pus pe catafalc, iar o gaură s-a făcut în mantie pentru a-i fi expusă faţa şi o alta spre a fi la vedere mâna sa dreaptă pentru venerare. Spre uimirea tuturor, gura Gherondei Iosif nu doar că s-a închis, dar chipul său radia în chip miraculos, zâmbind! Nu doar buzele sale, dar şi ochii, şi obrajii.” (13).

Antonio Boloț

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Note:

(1). Gheronda Iosif Vatopedinul − 1 iulie 2009, https://www.pemptousia.ro/2014/07/gheronda-iosif-vatopedinul-%E2%80%A0-1-iulie-2009/
(2). Elder Iosif Vatopaidinos as a Disciple of Elder Iosif the Hesychast, http://pemptousia.com/2016/07/elder-iosif-vatopaidinos-as-a-disciple-of-elder-iosif-the-hesychast/
(3). Ibidem
(4). Monahul Iosif Vatopedinul, Trăiri ale dumnezeiescului har. O epistolă despre viaţa lui Gheron Iosif Isihastul. Epistole inedite. Traducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2008, p. 14.
(5). Ibidem, p. 17.
(6). Gheronda Iosif Vatopedinul, Mărturie athonită. Traducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2016, p. 25.
(7). Ibidem, p. 26.
(8). Ibidem, p. 86.
(9). Ibidem, p. 93.
(10). Ibidem, p. 99.
(11). Ibidem, p. 122.
(12). Antonio Boloţ, Chemarea Sfântului Munte Athos, Bucureşti, Editura Self Publishing, 2015, pp. 60-61.
(13). A smile from eternity, https://asceticexperience.com/portfolio/smile-eternity/ .

Cărţi ale Gherondei Iosif Vatopedinul traduse în limba română:

Ne vorbeşte Părintele Efrem Katunakiotul, Editura Egumenița

Asceza, maica sfinţeniei, Editura Bizantină

Trăiri ale dumnezeiescului har, Editura Egumenița

Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos

Dialoguri la Athos, Editura Doxologia

Mărturie athonită, Editura Sfântul Nectarie

Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Doxologia

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Bătrânul Theofilact de la Nea Skiti (+ 15 iulie 1986)

geron-theofilaktos1

Un alt bătrân vrednic de pomenire, care a trecut la Domnul de curând, este părintele Theofilact, care a fost ucenic al părintelui Ioachim Spetsiéris, om foarte evlavios, tăcut, liniştit şi neiubitor de cele materiale. După moartea părintelui Ioachim, gheronda Theofilact a rămas singur, şi, neştiind să lucreze nici un lucru de mână, aşa cum obişnuiesc monahii, trăia în mare sărăcie, nu doar din cauza lipsei oricărui venit, ci şi datorită lipsei grijilor pentru cele materiale şi a vieţii sale dusă în simplitate. Mergea din când în când la colibele celorlalţi monahi care locuiau în vecinătatea colibei sale şi îi ajuta pe aceştia la diferite treburi, acolo unde era nevoie, iar aceia îi dădeau câte ceva de mâncare. Avea la coliba sa boltă cu viţă de vie, aşa cum se obişnuieşte la Sfântul Munte. De foarte multe ori, pelerinii ori mirenii care mai treceau pe acolo îi furau din struguri. Gheronda Teofilakt îi vedea de fiecare dată dar el însuşi se ascundea ca nu cumva aceia să-l zărească şi să se ruşineze. Câteodată nu îi mai rămânea nici un strugure, şi rămânea doar cu munca pe care o depusese ca să îngrijească strugurii până aceştia se coceau şi ar fi trebuit culeşi.

Noi vieţuiam încă la peştera de la Sfânta Ana cea Mică, atunci când gheronda Theofilact a venit să ne viziteze. Vrednicul de pomenire bătrânul nostru l-a primit cu multă bucurie şi cu bunătate şi l-a întrebat despre vieţuirea sa, cum îşi petrece timpul la coliba sa, şi dacă este mulţumit. După ce a vorbit cu gheronda despre cum e viaţa sa şi despre alte lucruri, şi, după ce a întrebat şi el la rândul său cum vieţuim noi la peşteră, bătrânul Teofilakt l-a rugat pe gheronda să îl primească să vină să vieţuiască alături de noi, fiindcă îi era greu să vieţuiască singur.

Gheronda l-a încurajat şi i-a spus să nu plece de tot de la coliba sa, ci să vină din când în când să locuiască la noi pentru a se odihni, după care să se întoarcă, mai apoi, la coliba sa.

Acest lucru s-a întâmplat pentru o scurtă perioadă de timp. Mai apoi a dorit să ia schima mare, fiindcă, până atunci fusese simplu monah. Bătrânul nostru a fost cel care l-a făcut schimonah la peştera de la Sfânta Mica Ana. După aceea, legăturile noastre cu el au devenit din ce în ce mai apropiate. Mergeam să-l vizităm destul de des la coliba sa, atunci când mergeam cu diferite treburi la Nea Skiti, de vreme ce, practic făcea parte din obştea noastră.

În perioada aceea începusem să ne gândim să părăsim peştera noastră în care vieţuiam la Sfânta Mica Ana, şi căutam un loc potrivit unde să ne mutăm. Ne înmulţisem şi locul nu permitea să mai vieţuim atâţia acolo, fiindcă încăperea era foarte strâmtă şi pentru trei-patru oameni, iar noi eram şapte. Atunci, gheronda Theofilact ne-a dat ideea de a merge să vieţuim la Nea Skiti, oferindu-ne, pentru început, propria sa colibă, până când vom putea să construim noi coliba noastră unde să ne instalăm. Aşa s-a întâmplat şi am plecat să vieţuim la Nea Skiti. Părintele Theofilact a rămas la coliba sa cu un frate din obştea noastră, iar noi ceilalţi, împreună, cu toată obştea, sub ascultarea vrednicului de pomenire gheronda, ne-am mutat la noua colibă, în afara schitului, după tradiţia chiriarhului mănăstirii.

Deşi era în vârstă, părintele Theofilact a rămas la fel de simplu şi de smerit, şi mereu se comporta ca un monah care se afla sub ascultarea cuiva, chiar şi faţă de mult mai tânărul monah care locuia cu el şi îl însoţea tot timpul. Lipsit de orice fel de răutate şi binevoitor, era mereu împăciuitor cu toată lumea, nu vroia nicidecum să-şi impună punctul său de vedere şi nici nu se plângea vreodată de ceva.

Ceea ce îl caracteriza în mod deosebit erau râvna şi evlavia adâncă faţă de cei 21 Sfinţi fără de arginţi, al căror sobor îl prăznuia mica sa biserică. Credinţa sa adâncă faţă de sfinţii săi – aşa cum îi numea el – îl alina în diferitele încercări, pe care le întâmpina cu simplitatea unui copil, de aceea sfinţii săi îl ajutau întotdeauna, aşa cum el însuşi ne mărturisea.

O, sfântă simplitate care nu cercetezi şi nici nu cauţi cu de-amănuntul, ci crezi tot ceea ce Dumnezeiescul Har îţi descoperă!

Războiul pe care îl ducea tot timpul gheronda era împotriva tristeţii şi a melancoliei care îl chinuiau tot timpul, mai ales atunci când a rămas singur, după ce părintele său duhovnicesc, gheronda Ioachim a trecut la cele veşnice. În momentele acelea grele când era războit de gândurile de întristare şi îşi pierdea curajul, intra în biserică şi îşi spunea mâhnirea sa la icoana Sfinţilor fără de arginţi. Aceştia îi primeau rugăciunea şi îi alinau suferinţa. Ne-a povestit cândva: ,,Odată mă luptau gândurile acestea foarte tare şi, aşa deznădăjduit cum eram, am mers să mă culc.  În somn se făcea că mă duceam către biserica mare a schitului. La un moment dat am ajuns într-un loc foarte strâmt, cu ziduri de-a dreapta şi de-a stânga, şi simţeam că frica pusese stăpânire pe mine. Deodată, văd înaintea mea, în mijlocul drumului, un câine foarte mare, nu cum sunt câinii obişnuiţi. Cât un leu era de mare! Avea o privire sălbatică şi era gata să sară pe mine. Atunci, am înlemnit de frică şi m-am pierdut cu totul. Am început să mă rog la Sfinţii fără de arginţi să mă scape din această primejdie. Nu am apucat mai deloc să mă rog, că, într-o clipă au şi apărut doi flăcăi care erau ca para focului şi înveşmântaţi în slavă: au prins fiara aceea, au legat-o cu un lanţ gros şi mi-au zis: Vezi cum l-am legat şi nu mai poate să îţi facă nimic? Să nu-ţi mai fie frică, mergi la chilia ta şi fii liniştit. Mi-au dat şi o pâine albă, foarte frumoasă, şi imediat m-am trezit şi eram stăpânit de o bucurie care nu se poate descrie”.

,,Altădată am avut o altă încercare, la fel, şi deznădejdea pusese stăpânire pe mine. Mi-am dat seama, imediat, desigur, că este vorba despre o ispită, dar nu mă puteam opune în nici un fel. Fiindcă eram fără experienţă, nu m-am luptat cu aceste gânduri încă de la început, când am avut această ispită prima dată, şi aceasta a devenit crucea mea în continuare. Aşadar, după ce m-am aşezat să mă odihnesc, văd o mulţime de oameni de vârste diferite că urcă încet de pe drumul bisericii mănăstirii în sus, acolo unde se afla coliba mea, iar aceştia vorbeau între ei. Eu îi priveam cu atenţie ca să înţeleg cine sunt aceia şi unde vor să meargă. Când au trecut de locul unde se întretaie drumurile şi s-au apropiat de poarta mea, s-au oprit şi i-am auzit vorbind limpede: Nu trecem pe la locul nostru? Într-adevăr, au deschis poarta mea şi au intrat înăuntru, în ordine, cântând, în acelaşi timp propriul lor tropar: Dumnezeiasca adunare a celor douăzeci, cea care har de sus a primit, ceata Sfinţilor fără de arginţi să o lăudăm…În fruntea lor se afla Sfântul Pantelimon, tânăr, cu părul bălai, în mare cinste, cu decoraţia de medic atârnându-i la gât, urmat de ceilalţi şi cântând cu toţii troparul lor. Au urcat scara până la etajul de sus acolo unde se află bisericuţa închinată lor, au intrat înăuntru, s-au aşezat în ordine în cele două strane şi au început să psalmodieze tropare din slujba închinată lor. Când au terminat psalmodia, au ieşit din biserică şi au plecat în partea de sus a schitului, lăsând în urmă binecuvântarea lor şi multă mângâiere şi, timp de mai multe zile am simţit o desfătare şi bucurie duhovnicească”.

Fericitul părinte nu a păstrat însemnări despre toate arătările Sfinţilor fără de arginţi, şi peste foarte multe s-a aşezat uitarea.

Acest fericit părinte, în toată viaţa sa s-a evidenţiat, în special, prin răbdarea de care dădea dovadă, fiindcă, dincolo de greutăţile vieţii monahale, el a avut de purtat şi crucea unei suferinţe trupeşti care l-a chinuit întreaga viaţă. Îl durea continuu stomacul, dar, în ciuda diagnosticului pus de medici că ar fi suferit de stomac, se pare că ficatul era cel care îi producea suferinţă. Avea perioade când slăbea foarte mult. După cum ne spunea, mergea foarte des la prietenii săi – aşa cum îi numea pe Sfinţii fără de arginţi – şi se plângea lor fiindcă nu veneau să îl vindece, iar mai apoi îi vedea în vis spunându-i: ,,Dacă vrei, gheronda, noi putem să te vindecăm, dar lucrul acesta nu îţi este de folos, să ştii”. Acest răspuns al lor era foarte important pentru el şi se mângâia vreme îndelungată, după care îşi lua din nou crucea suferinţei şi mergea înainte.

Cât timp am stat noi la Nea Skiti era vesel şi încrezător fiindcă eram toţi împreună. Însă, atunci când am plecat ca să ne stabilim altundeva, aşa cum Domnul a rânduit, a rămas singur şi, într-un fel, i-a fost foarte greu. L-am rugat să primească să vină împreună cu noi, fiindcă toţi îl iubeam, dar ne spunea că nu vrea să-şi părăsească prietenii săi, pe Sfinţii fără de arginţi. Spre sfârşit, când problemele de sănătate s-au agravat şi avea nevoie de îngrijiri medicale, câţiva părinţi foarte evlavioşi l-au luat şi l-au dus tocmai la Atena pentru investigaţii, fiindcă îl dureau ochii şi începuse să îşi piardă vederea. Din păcate, însă, a ajuns prea târziu pentru a se mai putea face ceva pentru a-i vindeca ochii. Glaucomul de care suferea s-a agravat şi şi-a pierdut de tot vederea. Suferea însă şi de altceva, care de asemenea a evoluat, şi, aşa după cum au constatat medicii care l-au examinat, era vorba de cancer în ultimul stadiu. Mai apoi, părinţii de la Nea Skiti şi rudele sale au fost informate că nu mai avea foarte mult timp de trăit, în jur de 20 de zile.

Gheronda Iosif Vatopedinul

Sursa: Gheronda Iosif, Amintiri despre părinţi cuvioşi, Psihofeli Vatopedina 4, Ediţia a doua, Sfânta Mare Mănăstire Patriarhală şi Împărătească Vatoped, Sfântul Munte, 2003 via pemptousia.ro

Foto (jos): Gheron Iosif Isihastul (aşezat) înconjurat de obştea sa la Nea Skiti în anul 1958. Bătrânul Theofilact este al doilea din dreapta, iar autorul textului, Părintele Iosif (cel tânăr) Vatopedinul, este al treilea din dreapta sus.

sinodeia-osiou-iosif-spileotou

„Dialoguri la Athos”, Gheronda Iosif Vatopedinul (Editura Doxologia)

dialoguri_la_athos_prima_coperta_redimDialoguri la Athos
Gheronda Iosif Vatopedinul

Editura Doxologia, Iași, 2012
210 pagini / traducere din greacă Nicușor Deciu

PROLOG

Pentru monahi tăcerea este dreptar al vieții. Îi păzește de vorbirea neîncetată și neînfrânată, de judecarea aproapelui și de clevetire, care este moartea sufletului. Îi izbăvește de conflicte și de certuri și le menține necesara liniște lăuntrică pentru nevoința luării aminte la sine. Tăcerea este rodul isihiei, o stare interioară din care se naște cuvântul duhovnicesc.

Când tace monahul și când vorbește?

Avva Pimen dezleagă cu discernământ această problemă:

„Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Mai bine este a vorbi sau a tăcea? I-a răspuns lui bătrânul: Cel ce vorbește pentru Dumnezeu bine face și cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea.”

Tăcerea nu este un scop, ci un mijloc. Este folosită fie ca să se apropie cineva de Dumnezeu, fie ca să vorbească despre El.

Bătrânii, vechi și foarte cercați luptători ai duhului, se silesc să se facă învățători duhovnicești și călăuzitori ai creștinilor, care se apropie de ei fie din curiozitate, fie din interes, fie mișcați de o nevoie duhovnicească mai adâncă. Lor li se adresează întrebări stăruitoare, care privesc probleme serioase și fundamentale ale vieții duhovnicești. „Părinte, spune-mi un cuvânt cum să mă mântuiesc?” „Spune-mi un cuvânt!” „Ce să fac pentru patimi?” „Dă-mi o poruncă și o voi păzi pe aceasta!” „Ce să păzesc ca să fiu plăcut lui Dumnezeu?”

De obicei Bătrânii răspund scurt, cuprinzător și apoftegmatic. Cuvântul lor nu este unul ce ține de gândire, rezultat al unui proces intelectual. Este un cuvânt matur și împreunat cu durere, direct, puternic, sobru, care pătrunde în adâncul sufletului celui ce întreabă.

Într-un limbaj simplu, fără figuri retorice meșteșugite, arată comoara ascunsă a vieții duhovnicești. Bătrânii oferă înțelesuri totdeauna actuale. În acest fel ei devin faruri pentru cei ce navighează pe marea întunecată a confuziei și a înșelării.

Bătrânii, nevoitori smeriți, neînsemnați și nearătați lumii, prin străvederea lor pătrund în sufletul celor cu care grăiesc, iar răspunsurile lor corespund nevoilor reale ale acelora din urmă. Scopul cuvântului lor este „zidirea cea de trebuință, ca să dea har celor ce ascultă” (Efeseni 4, 29).

Ei evită să răspundă, dacă cei ce întreabă văd pilda și lucrarea lor. Odată, când l-au rugat un frate pe Avva Sisoe: „Spune-mi un cuvânt”, acesta a răspuns: „De ce mă silești să vorbesc în zadar? Iată, ce vezi, fă”.

Cuvântul Bătrânilor este practic și urmărește scopuri practice, adică să ajute la izbândirea desăvârșirii și sfințirii „în Hristos”. Acesta este un cuvânt plin de dragoste. După cum vedem în tradiția Bisericii, Bătrânii mărturisesc că: „A da și a lua dragoste mie îmi era”.

Când Avva Theodor al Fermei s-a apropiat și a cerut sfat de la Avva Pamvo, acesta a răspuns: „Du-te, mila ta să o ai peste toți, căci mila a aflat îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu”.

Mișcat de dragoste, Preacuviosul nostru Bătrân Iosif Vatopedinul a răspuns de-a lungul timpului la diferite întrebări și problematizări ale închinătorilor Mănăstirii noastre. În prima parte a acestei mici cărți sunt adunate o parte din aceste cuvinte. În partea a doua, cu titlul „Culegere filocalică”, se face traducerea din limba greacă veche în neogreacă a unor texte scurte din Filocalie și din Sfinții Părinți, care au legătură cu întrebările din prima parte.

Ne rugăm smerit ca și această carte să-i ajute pe frații noștri binecredincioși din lume să făptuiască o viață de sfințenie „fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”.

Arhimandritul Efrem,
Egumenul Sfintei și Marii Mănăstiri Vatopedi

Duminica Mironosițelor 2003

Sursa: doxologia.ro

pemptousia05

Parastas pentru Batrânul Iosif Vatopedinul la patru ani de la plecarea la Cer (foto)

De 1 iulie 2013, un număr mare de pelerini s-au adunat la Mănăstirea Vatopedi, pentru a participa la parastasul prilejuit de împlinirea a 4 ani de la cuvioasa adormire a Bătrânului Iosif Vatopedinul (+2009), ucenic al vrednicului de pomenire Gheron Iosif Isihastul (+1959) și reorganizator al obștii vatopedine începând cu anii ’90. Au participat la parastas ÎPS Athanasios, Mitropolitul Limassolului (ucenic al Bătrânului Iosif), ÎPS Pavlos, Mitropolitul Glyfadei, PS Theoprepios, Episcopul ucrainean de Alexandria și Svitlovodsk, dar și Egumenii Elisei de la Simonopetra și Filotheos de la Karakalou. La final, invitații, părinții și închinătorii s-au adunat în Synodikon pentru omilie și obișnuita kerasmă.

Traducere și adaptare de Laurențiu Dumitru după un text de Mihail Doudoudis din Serres, publicat pe pemptousia.gr
Foto: pemptousia.gr

Această prezentare necesită JavaScript.

Gheronda Iosif Vatopedinul. Viața pe scurt (1921-2009). Slujba de îngropare și punere în mormânt (video)

Gheron IosifGheronda Iosif Vatopedinul. Viaţa pe scurt

Gheronda Iosif s-a născut la 1 Iulie 1921 în grădina Mânăstirii Sfinţilor Doctori fără de arginţi din Giolos (Cipru), atunci când pe mama sa, însărcinată în 7 luni şi venită la slujba de hram, au apucat-o durerile facerii.

Tatăl lui avea mare evlavie la Sfântul Pantelimon, protectorul familiei lor – a şi adormit, de altfel, de praznicul acestui Sfânt: dimineaţa mersese la slujbă, se împărtăşise, apoi a făcut o plimbare prin ţarină, s-a întors acasă şi a murit şezând pe scaun.

Cât a fost în lume, Gheronda Iosif a purtat numele de Socratis. În Sfântul Multe a venit în 1946, la vârsta de 25 de ani, fiind unul dintre puţinii ucenici de chilie ai Cuviosului Iosif Isihastul (Spileotul), a cărui sfinţenie şi viaţă ascetică o ştim cu toţii.

Despre perioada petrecută în Preajma Cuviosului, Gheronda Iosif mărturieşte: “Nici severitatea programului, nici privaţiunea de cele strict necesare, nici locul abrupt şi neodihnitor, nici munca necesară pentru întreţinerea a 7-8 persoane nu ne-a micşorat râvna, deoarece ne mângâia mila lui Dumnezeu şi Harul, împreună cu rugăciunile Bătrânilor”.

Atunci când obştea lui Gheron Iosif s-a mutat la Nea Skiti, unde clima era mai blândă şi accesul mai facil, Gheronda Iosif s-a îmbolnăvit, medicii ajungând la concluzia că operaţia este singura soluţie pentru a opri scurgerile de sânge intestinale. Sfântul Pantelimon i s-a arătat lui Gheron Theofilact, un Bătrân din obşte, spunându-i că Părintele Iosif se va face bine, să se lase în grija Maicii Domnului, iar vindecarea s-a şi petrecut curând. La următoarea radiografie, medicii nu au putut vedea decât o mică cicatrice a vechii răni.

La chilia din Nea Skiti au rămas şi după moartea Cuviosului Iosif Isihastul, în 1959.

La Nea Skiti, după moartea lui Gheron Iosif Isihastul, şi înainte de întemeierea unei obşti proprii.

După întemeierea obştii, chilia de la Nea Skiti a fost renovată şi lărgită. Aici a rămas până în 1988, când toată obştea s-a stabilit la Mânăstirea Vatopaidi, unde a crescut şi mai mult.

După cum mărturisesc Părinţii Mânăstirii, adormirea Părintelui nostru Gheronda Iosif Vatopedinul s-a petrecut astfel: În ultima lună de viaţă, în timp ce dormea, Gheron Iosif spunea cu gura rânduielile de slujbă. Monahul care îi slujea a venit în dimineaţa de marţi, 30 Iunie 2009, cam pe la ora 10, să vadă ce face Bătrânul. Gheron Iosif i-a spus că astăzi se va duce, deoarece simte moartea. Monahul i-a răspuns: “Bine, Gheronda, cum vrea Domnul”.

După masă, rămas singur în chilie, a săvârşit Vecernia.

Seara, pe la 8, Gheronda l-a întrebat pe fratele ce era cu el: “Ce vor demonii ăştia, de ce au venit ?”. Apoi, la ora 9: “Sfinţii care au venit vor rămâne cu noi, să ne ajute”. (Să fi fost Sfinţii Doctori fără de arginţi ?) Gheronda Iosif era liniştit şi împăcat cu sine. Pe la 10 s-a ridicat, în pat fiind, şi a întrebat: “Cum este troparul în continuare ? Că nu ştiu cum urmează…”. Fratele nu i-a răspuns nimic, căci nu ştia despre ce anume este vorba. Noaptea, la 2 şi 20, a respirat adânc de trei ori şi a adormit. Medicii au considerat că a murit de insuficienţă cardiacă. Să avem parte de rugăciunile lui!

Obștea vatopedină a filmat bună parte din slujba de îngropare și punere în mormânt a cuviosului. Este știut că atunci s-a înfăptuit și prima minune, Cuviosul zâmbind la 45 de minute de la adormirea sa, fapt dovedit de numeroase imagini. Mormântul lui Gheronda Iosif se află în spatele katholikonului Sfintei și Marii Mănăstiri Vatopedi (în partea stângă). 

Despre Părintele Iosif Spileotul. Convorbire cu monahul Iosif Vatopedinul (Patericul Secolului XX)

Gheron-Iosif-isihastul

Klitos Ioannidis (K.I.): Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre Ortodoxe sunt îndrumătorii luminaţi ai sufletelor credincioşilor, dar şi ai celorlalţi oameni cu probleme şi nevoi duhovniceşti. Ortodoxia grecească a fost binecuvântată cu acest mare dar al lui Dumnezeu care sunt Părinţii, ale căror suflete au urcat până la cer, de unde au trimis lumină sfântă asupra lumii.

Compatriotul nostru, monahul Iosif de la Mănăstirea Vatopedu, a avut bucuria să trăiască destui ani în preajma părintelui Iosif Spileotul sau Isihastul, despre care a şi scris nişte cărţi (*). De aceea, ne bucurăm foarte mult că monahul Iosif a avut bunătatea de a ne vorbi puţin despre această mare figură duhovnicească a secolului nostru. Vom începe cu câteva repere biografice pe scurt, pentru a-l localiza pe fericitul părinte din punct de vedere istoric.

pateric sec. XXMonahul Iosif (M.I.): Am slujit la picioarele părintelui Iosif, care a fost duhovnicul meu, timp de doisprezece ani şi jumătate. După ce a adormit în Domnul, în anul 1959, am mai rămas numai patru fraţi.
Fericitul părinte s-a născut în insula Paros. Pentru că era foarte sărac, a muncit de mic copil, din care cauză, nu a învăţat prea multă carte: numai clasele întâi şi a doua primare. După aceea, a muncit în Lavrio. Apoi, şi-a efectuat serviciul militar la Marină, a economisit ceva bani şi a început să lucreze ca plasator.
Avea un caracter drept şi moral. Nu suferea nedreptatea şi minciuna. La Atena, unde s-a ocupat o vreme cu negustoria, a primit de la nişte doamne o carte duhovnicească despre vieţile marilor Părinţi ai Bisericii noastre. A rămas atât de marcat de ea, încât s-a gândit să urmeze drumul acelor părinţi. Aşa că a părăsit viaţa lumească şi s-a retras la mănăstire, ca să pună în lucrare ceea ce citise, pentru că avea credinţa că ar putea, cu harul lui Dumnezeu, să meargă şi el pe acelaşi drum.
Prin anii 1921-1922 a întâlnit pe drum un călugăr aghiorit, pe care l-a urmat până în Sfântul Munte. A preferat viaţa isihastă şi de aceea s-a dus la Katunakia, care este cel mai pustiu loc din Athos. Acolo l-a întâlnit pe remarcabilul călugăr Daniil, întemeietorul obştii Danieliţilor – un părinte învăţat şi plin de toate virtuţile, capabil să sprijine sufletele. De la el a primit lumina călugăriei. Acesta a fost începutul său.
Dar pentru că a vrut să se dedice unei vieţi mai aspre, a început să se nevoiască singur. Câteva zile a rămas alături de părintele Calinic Isihastul, care, aşa cum mi-a povestit părintele Iosif, era un mare ascet purtător de Dumnezeu. Cu toate acestea, nu era înzestrat cu harul de a-i îndruma şi pe alţii pe calea sfântă. De aceea, novicele de atunci Iosif a plecat şi de acolo şi a hotărât să se izoleze şi să se nevoiască singur.
Dar pentru că a văzut că este greu să meargă de unul singur pe acest drum, la sfatul părintelui Daniil, a urmat tradiţia Părinţilor noştri şi s-a dus să se pună sub ascultarea unui călugăr simplu, pe nume Efrem, ce trăia la Katunakia. Acesta era unul dintre cei patru fraţi din Epirul de Nord care trăiau într-o colibă la Katunakia, în apropierea Danieliţilor. Între timp, însă, până să ajungă părintele Iosif acolo, plecaseră trei dintre fraţi şi mai rămăsese numai părintele Efrem. Părintele Iosif a rămas acolo împreună cu părintele Arsenie, pe care îl întâlnise pe drum şi cu care a hotărât să se nevoiască împreună, pentru că aveau aceleaşi idealuri.
După ce au stat acolo o vreme, fiindcă erau tineri şi aveau multă râvnă pentru cât mai mult duh isihastic, s-au retras împreună cu părintele lor în locurile cele mai înalte ale Muntelui sfânt ce puteau fi locuite, unde au dus o viaţă foarte aspră.

K.I.: În ce consta această viaţă aspră?

M.I.: Nu se ocupau cu lucruri mari. Făceau nişte măturele din tufişuri, pe care le duceau pe la mănăstiri şi, aşa cum era rânduiala pe vremea aceea, le lăsau la poartă, de unde luau pesmet. În mănăstirile de obşte se luau resturile de pâine de la masă, se uscau în cuptor ca să nu mucezească şi se puneau în nişte vase mari la intrarea mănăstirii, de unde le luau pustnicii.

K.I.: Aşadar, trăiau cu pesmet şi apă.

M.I.: Doar sâmbăta şi duminica, dacă se găseau pe la vreo mănăstire, stăteau şi ei la trapeză şi mâncau. Atât de aspră era viaţa lor.
Atunci când părintele Efrem, care a cunoscut de dinainte că va muri, şi-a dat obştescul sfârşit ca un sfânt, cei doi tineri, Iosif şi Arsenie, au rămas fără duhovnic şi au început să rătăcească prin locurile acelea. Pe unde auzeau că este vreun părinte bun sau vreun loc cu încărcătură duhovnicească deosebită, mergeau acolo şi rămâneau cât timp voiau, după care plecau mai departe. Toată averea lor era câte o pelerină groasă – cu care se acopereau când dormeau –, o tolbă pentru pesmet şi o ulcică în care fierbeau câteodată ierburi. În timpul iernii, din cauza frigului pătrunzător, se duceau să stea în nişte colibe sărăcăcioase de la biserica Sfântului Vasile. După Paşti, se apucau din nou să cutreiere munţii. Această nevoinţă a durat opt ani încheiaţi.

Sinodia Sfantului Iosif Sihastrul de la Schitul Nou (muntele Athos)K.I.: Cum vă explicaţi, părinte, faptul că s-au supus unor nevoinţe atât de aspre?

M.I.: Avem de-a face cu un caz izolat. În trecutul Tradiţiei ascetice a Bisericii, mai întâlnim părinţi pustnici care se supuneau şi ei unor asemenea nevoinţe, ce îi uimesc şi îi înfricoşează chiar şi pe aceia care aud doar povestindu-se despre ele. Însă, aşa cum am mai spus, asemenea cazuri au fost excepţia de la regulă. O excepţie a fost şi marele nevoitor al generaţiei noastre, părintele Iosif Spileotul sau Isihastul.
Am trăit alături de el şi am văzut cu ochii mei râvna sa şi asprimea nevoinţelor cărora s-a supus până la ultima suflare, lucru deosebit de rar. El a fost un nevoitor aspru nu numai la tinereţe, ci până la sfârşitul vieţii sale.
Părintele Iosif era neiertător cu sine însuşi. A fost unul dintre cele mai aspre caractere din epoca noastră. O asemenea asprime şi lepădare de sine sunt greu de întâlnit. Şi, aşa cum am mai spus, cel mai important a fost că şi-a păstrat aceeaşi râvnă până la sfârşit.
Încă de la început, a înţeles că doar nevoinţele aspre îmblânzesc şi supun patimile omului trupesc. Aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, numai în felul acesta se eliberează gândul, pentru ca omul să ajungă la vederea de Dumnezeu. Gândul trebuie să dovedească faptul că a supus simţurile. Iar când simţurile sunt supuse minţii, şi harul se supune ei.
Părintele a fost un caracter foarte puternic. Noi spuneam că avea inimă dublă. Cu semenii lui era blând şi înţelegător. Numai cu sine era nemilos.

K.I.: Era, aşadar, din cei care câştigă împărăţia cu de-a sila.

M.I.: Este foarte adevărat. În felul acesta, a dobândit vederea de Dumnezeu. Având conştiinţa prezenţei harului, nu întrerupea nicicând nevoinţele, pentru ca să aibă mereu în el harul sfânt.

K.L.: Ce vă spunea despre felul cum se ruga?

M.I.: Încă de la început, înţelegând, cu puţina lui ştiinţă de carte, puterea harului Sfinţilor Părinţi, s-a grăbit să ajungă şi el la nivelul lor. Desigur, nu era un lucru uşor de înfăptuit. Însă dorinţa lui de a merge pe acest drum era atât de mare, încât nu renunţa; avea ceea ce Părinţii numesc „foame vrednică de laudă“. Insista mereu, implorându-L fierbinte pe Dumnezeu, să nu-l lipsească de starea aceea binecuvântată. Se ruga Domnului spunând: „Tu, Doamne, pe toate le vezi şi le cunoşti. Eu am părăsit lumea pentru totdeauna, m-am lepădat de toate şi nu am ţinut seamă de nimic, după cum nici nu voi ţine vreodată, numai ca să vin aproape de tine şi să găsesc ceea ce Părinţii spun că dăruieşti tuturor celor care Te urmează pe Tine, lucru pe care îl cer şi eu acum. Unde este?“
Plângând şi chinuindu-se pe sine astfel, a avut parte, în cele din urmă, de prima vizită a harului. Stătea şi privea spre vârful Athosului, acolo unde se află biserica Maicii Domnului – locul în care a primit harul Sfântul Maxim Kapsokalivitul –, şi o ruga pe Născătoarea de Dumnezeu, pe care o iubea în chip deosebit, ca să vină şi la el harul Duhului Sfânt. Pe când stătea acolo, ca un tânăr fără multă experienţă ce se chinuia pe sine ca să poată rosti rugăciunea, a venit dintr-odată asupra lui o rază luminoasă de energie necreată, care a intrat în el şi a început din clipa aceea să lucreze neîmpiedicat rugăciunea.
Aşa cum povestea el însuşi, se vedea pe sine dublu: „Mă vedeam pe mine aşa cum eram pe dinafară, dar şi cum eram pe dinăuntru, spunând rugăciunea cu nesfârşită dulceaţă şi cu exactitate matematică, fără să depun nici un efort şi fără să obosesc. Eram plin de atâta bucurie şi fericire, încât îmi ziceam că aşa arată raiul şi că nu este nevoie de un alt rai“.
Aceasta a fost prima venire a harului sfânt. După ce Dumnezeu i-a arătat în mod simţit ce este harul – fructul pe care Sfinţii Părinţi l-au dobândit prin multă luptă duhovnicească –, nimeni n-a putut să-l mai oprească. A început să se nevoiască şi mai mult, să evite orice contact cu oamenii, ca să nu vorbească şi să nu audă nimic, cu scopul de a ţine gândul neîmprăştiat. A fi călugăr înseamnă uitarea trecutului. Cele vechi trebuie uitate, ca să fie înlocuite cu cele noi. Părintele se îndeletnicea acum numai cu privegherea şi rugăciunea. Făcea măturele, le ducea la Marea Lavră şi lua în schimb pesmet, cu care trăia câte o săptămână întreagă.
În timpul acestor opt ani de nevoinţă a primit şi puternice atacuri din partea vrăjmaşului. Războiul pe care l-a purtat cu sălbăticia duhurilor întunecate era atât de puternic, încât a fost nevoit să sporească asprimea nevoinţelor trupului, crezând că în felul acela va reuşi să se izbăvească.
Aşa cum povestea el însuşi, timp de opt ani nu s-a întins în pat. Avea un taburet de lemn, unde şedea şi dormea. Dar nu deznădăjduia, căci pe drumul acesta merseseră şi Sfinţii Părinţi, aşa cum citise prin cărţi. De altfel, mulţi Părinţi s-au nevoit şi mai aspru.
La un moment dat, i s-a arătat şi Maica Domnului. Părintele Iosif ne-a povestit că a văzut-o pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu vie, cu trup, strălucind ca un soare şi ţinându-L în braţe pe Domnul nostru Iisus Hristos. Văzând, atât cât i-a fost cu putinţă, slava dumnezeiască a Maicii lui Dumnezeu, nu a putut să se mai ţină pe picioare şi a căzut pe podea, plângând şi suspinând: „Doamnă, nu mă părăsi!“ Atunci a auzit preacurata şi măreaţa voce a Maicii Domnului, care l-a asigurat de bunăvoinţa şi de ocrotirea ei.

K.I.: Cum era viaţa alături de fericitul bătrân?

Gheronda Iosif, 2007M.I.: Pentru cei mai tineri, era obligatorie privegherea. Începeam de la apusul soarelui şi ne opream la miezul nopţii. De la apus şi până la miezul nopţii, trebuia să ne rugăm singuri. După aceea, ne apropiam de el să-i spunem ce gânduri am avut, iar el ne dădea tot felul de sfaturi. Programul acesta era urmat timp de doi-trei ani, timp în care nu-i ascundeam nimic. Şi chiar dacă încercam să-i ascundem ceva, tot nu reuşeam, pentru că el însuşi ne spunea ce-i ascundeam prin harul său străvăzător.
După aceea, când dobândeam o oarecare experienţă, ne duceam să-i vorbim numai atunci când simţeam nevoia, dar niciodată înainte de miezul nopţii.
Ne explica mereu legea duhovnicească. Tălmăcea textele Sfinţilor Părinţi atât de amănunţit, încât duhul lor pătrundea în noi, ca şi cum le-am fi trăit noi înşine, pentru că una este să înveţi pe celălalt din cărţi, şi alta să-l înveţi din ce ai pătimit şi ai învăţat tu însuţi, pe pielea ta.
Când ne vorbea despre înţelesul ascultării, ne spunea că nimeni nu va reuşi să-l alunge pe „omul cel vechi“ decât numai dacă-şi va zdrobi egocentrismul. În cazul în care egocentrismul este prezent, harul sfânt nu poate să vină, ca să rămână în om şi să-l înnoiască pe acesta. Monstrul care se numeşte egoism este biruit numai prin totala supunere şi ascultare.
În continuare, ne introducea în înţelesurile iubirii lui Dumnezeu. Dându-ne numeroase amănunte, exprimate prin cele mai potrivite cuvinte, ne dovedea că nu există nimic mai vrednic de a fi o preocupare pentru om ca iubirea faţă de Dumnezeu. Toate celelalte sunt deşertăciune. Chiar şi virtuţile sau nevoinţele nu ne pot duce decât până la un punct. Scopul nostru trebuie să fie iubirea lui Dumnezeu, care ne oferă harul sfânt. Toate mişcările, conversaţiile, ţelurile şi acţiunile noastre se învârteau în jurul dobândirii harului, a cărui lucrare nădăjduiam să o simţim în noi, ca să ne izbăvim de omul cel vechi. Mereu ne vorbea despre har.
Când făceam vreo greşeală, nu ne apostrofa. Ne dădea de înţeles unde greşisem doar atunci când noi uitam deja de lucrul acela. Ne spunea în amănunt care erau cauzele care duseseră la cădere, de la primul gând, până la faptă. Ne descria drumul greşelii cu atâta acurateţe, încât spuneam: „Omul acesta trăieşte în noi“. Noi, care făceam greşeala, uitam cum am ajuns la ea, în schimb el ne descria în amănunt cauza căderii. Îl admiram şi spuneam că el este în noi mai mult decât noi înşine.
Acestui părinte i se datorează – să îmi îngăduie athoniţii să mă exprim astfel – deşteptarea Sfântului Munte, după curentul ce pătrunsese mai de mult în Athos şi care dusese la neglijarea laturii profund duhovniceşti a vieţii monastice, care este adevărata teologie. Dacă trăirea interioară înfloreşte acum în Athos, lucrul acesta se datorează în mare parte părintelui Iosif Isihastul sau Spileotul, prin impulsul deosebit pe care l-a dat lumii aghioritice, readucând-o la adevăratul ei înţeles, pe linia teologiei palamitice.

Preluare din lucrarea „Patericul Secolului XX”, Klitos Ioannidis, Editura Egumenița, traducere de Daniela Filioreanu, pp.161-167.

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Foto: (1) Gheron Iosif Isihastul, (2) Sinodia Cuviosului Iosif Isihastul (Spileotul) de la Schitul Nou (Nea Skiti). Jos, cu baston Părintele Iosif isihastul (1898-1959), iar în spate, cu barba neagră – Monahul Iosif (1921-2009) cel ce răspunde întrebărilor lui Klitos Ioannidis, (3) Monahul Iosif Vatopedinul în 2007. 

Notă

*Spre exemplificare, amintim cărţile Cuvinte de rugăciune şi Părintele Iosif Isihastul: Nevoinţe – Experienţe – Învăţături. Din aceasta din urmă, prezentăm un fragment grăitor, astfel încât cititorul acestui volum să vină în contact direct cu harul cuvântului părintelui Iosif Isihastul sau Spileotul:

„Atunci când vreţi să aflaţi voia lui Dumnezeu, să lăsaţi la o parte toate gândurile şi planurile pe care vi le-aţi făcut, şi cu multă smerenie să cereţi în rugăciune să se arate voia sfântă. Şi orice lucru v-ar îngreuna inima, să-l încredinţaţi judecăţii lui Dumnezeu. Cei cu mai multă îndrăzneală şi care se roagă pentru a se face voia lui Dumnezeu, primesc în ei vestirea pe care o aşteaptă şi devin tot mai atenţi în viaţa lor, ca să nu facă nimic fără vestire de sus.
Mai este şi o altă modalitate de a afla voia lui Dumnezeu, folosită des în Biserică, şi anume sfatul cerut prin intermediul părinţilor duhovnici. Marea binecuvântare a ascultării, care îi umbreşte binefăcător pe cei ce o cinstesc, se face pentru ei cunoaştere în necunoaştere, acoperământ şi putere pentru punerea în lucrare a sfaturilor-porunci, pentru că Dumnezeu Se dezvăluie cu trăsătura Sa părintească oamenilor ce ascultă de El. Desăvârşirea ascultării, care este virtutea virtuţilor, îi aseamănă pe cei care o urmează cu Fiul lui Dumnezeu, Care a făcut ascultare până la moarte. Şi aşa cum lui Iisus I s-a dat toată puterea şi toată bunăvoirea Tatălui, la fel şi celor care ascultă de El, li se dă vestea despre voia sfântă şi harul de a o duce la împlinire.
Cei care caută oameni înduhovniciţi, de la care să afle voia lui Dumnezeu, trebuie să ştie următorul lucru: voia lui Dumnezeu nu se revelează în chip magic, şi nici nu este relativă, ea nefiind cuprinsă între limitele strâmte ale raţiunii umane. Preabunul Dumnezeu caută asupra neputinţei omeneşti şi îl informează pe cel care crede în mod absolut şi se smereşte dinaintea Creatorului său, însetat fiind să afle voia Lui şi să aibă puterea de a o pune în aplicare. Un asemenea om primeşte cu credinţă şi recunoştinţă primul sfat pe care i-l spune părintele duhovnic. Însă când credinţa, ascultarea şi smerenia nu conlucrează cu adevărat – fapt dovedit prin aceea că-l contrazice pe părinte şi îi pune diferite întrebări, având intenţia de a se consulta după aceea şi cu alţi oameni –, atunci voia lui Dumnezeu se ascunde, aşa cum se ascunde soarele după nori. Chestiunea acesta este foarte delicată şi necesită multă atenţie. Avva Marcu spune că «omul care se supune aproapelui său ascultă de el, iar Dumnezeu lucrează asupra celui care ascultă, după credinţa lui». Condiţia de bază pentru cel care cere să afle voia lui Dumnezeu este ca el să poată primi dezvăluirea sfântă, pentru că – aşa cum am mai spus – voia lui Dumnezeu nu este cuprinsă sau aşezată în chip magic în locuri şi obiecte, ci este revelată numai celor care sunt vrednici de bunăvoirea sfântă“ [n.a.].

Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvânt despre iubirea lui Dumnezeu pentru noi, despre jertfa Lui și despre pocăință (video cu subtitrare engleză, transcript în română)

Să mulțumim încă o dată bunătății lui Dumnezeu și iubirii de mamă a Preasfintei Fecioare Maria care ne-au adunat pe toți aici împreună pentru a ne înnoi puterile și hotărârile în Hristos. Cu harul lui Dumnezeu, nu ne vom retrage și vom continua, cerând mijlocirea Sf. Apostol și Evanghelist Matei și a celorlalți Sfinți să ne ajute, și de asemenea a celorlalți Părinți care, în acest loc, au bineplăcut Domnului. De aceea, cel mai mare lucru pe care-l voi înfățișa evlaviei voastre este acela că am primit respectul pe care-l aveți în nevrednicia mea, precum și dragostea voastră, și am început, fără să am vreo pricepere, având încredere în dorințele și dragostea voastră și, puțin câte puțin, am reușit să ajung aici.

Memoria mea nu mă ajută și de aceea cer îngăduința voastră, pentru a nu fi înțeles greșit.

Bineînțeles, datoria noastră cea dintâi, după cum bine știm, este pocăința. Acesta este motivul pentru care suntem aici, nu vreun altul. Nu. Dar Cel care ne-a ales de dinainte de a ne naște, Cel care a dat totul încă de dinainte de naștere, în măreția iubirii Lui părintești, ne-a chemat pe fiecare dintre noi și ne-a adus în locul unde este și odihnește Harul Său, și ne-a dat predania Părinților noștri și faptele vieții lor luminoase, ca să continuăm și noi pe aceeași cale. Care este calea pocăinței. Ei, vedeți cât de mare este dragostea Domnului nostru Hristos! De vreme ce El este în întregime dragoste. El este toată iubirea în întregimea ei. El este alcătuirea a toate! Uitați! Chiar dacă L-am întristat și l-am vândut, marea Lui iubire nu s-a schimbat. S-a coborât și a venit aici jos la noi, oferindu-ne un al doilea dar, aproape la fel de neprețuit precum primul. Primul a fost jertfa lui, prin care a plătit pentru vina noastră cu însuși sângele Său. Ne-a oferit pocăința. Putem spune, astfel, că și-a dovedit deplin față de noi iubirea Sa părintească, și numai o iubire desăvârșită de părinte poate fi astfel. El ne-a oferit pocăința. Numai în calitatea desăvârșită de părinte poate cineva găsi aceasta. El ajunge să ne spună: ”de vreme ce voi nu puteți să mă mulțumiți, vă iert. Stați aici, și, voi singuri, simțindu-vă vinovăția, cereți-vă iertare și Eu vă voi ierta..” Înțelegeți? Acesta este înțelesul pocăinței.

Bineînțeles, cauza cea dintâi este următoarea. Este ca și cum cineva ar zice că suntem independenți – și așa se învață în filosofia amețitoare a existenței autonome, de sine stătătoare a Europei – că, în vreun fel, suntem independenți. Ei, găsesc că aceasta este datoria noastră, de vreme ce fiecare suntem creați de Creatorul nostru și avem viața și tot binele de la El în măsură întreagă, și nu putem exista fără El. Precum puterea creatoare a lui Dumnezeu – Cuvântul a purces și a zis și toate s-au născut și toate s-au făcut, El a arătat, a arătat în acest chip iubirea Lui pentru noi. Vedeți, de vreme ce noi nu puteam săvârși singuri asta, El coboară și acceptă întoarcerea noastră prin pocăința. Astfel, când El ne cere pocăința, nu o face precum un stăpân comandând către supușii lui. Ci este o arătare a calității Lui părintești. Astfel, dacă noi acceptăm treptele pocăinței, aceasta nu se întâmplă pentru că El ne-o impune precum un domn și stăpân supușilor săi. Nu. Ci pentru că, prin firea noastră, noi nu existăm prin noi înșine. Puterea care unește a lui Dumnezeu-Cuvântul este cea care ține toate împreună. Dacă puterea de unirea nu ar mai fi, atunci, toate s-ar destrăma deodată. Tot ceea ce există nu este prin sine însăși.Viața însăși. Ea există pentru că El a creat-o. De aceea, problema ascultării, a pocăinței nu este ca și cum un stăpân ar porunci nouă, supușilor. Ci ține de datorie. Pentru că noi nu putem fi, și nimic altceva din lume nu poate fi, decât dacă suntem mereu dependenți. De aceea, pocăința nu este doar o vorbărie despre virtuți care este impusă prin legea morală, precum o lecție sau o poruncă. Ci este datorie deplină. Pentru că, dependenți de Cel pe care l-am respins și l-am vândut, ajungem acum să săvârșim, în mod practic, întoarcerea. Vedeți, pentru ca Domnul să ne arate în mod practic consecințele neascultării și ale căderii noastre, El vine – deși putea să nu o facă – în iubirea Lui părintească deplină, să vindece El însuși cauzele pierderii noastre.

Cântare închinată Stareţului Iosif Vatopedinul (video și traducere în română)

Părinţii Mănăstirii Vatopedi au psalmodiat în Synodikon-ul Mănăstirii o cântare închinată memoriei Stareţului Iosíf Vatopedinul, după parastasul care a avut loc pe 1 iulie 2011 (18 iunie, după calendarul vechi) întru pomenirea acestuia, la doi ani după adormirea sa întru Domnul. Stihurile şi muzica aparţin părinţilor Mănăstirii.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Traducerea textului:

Al nost’Părinte Iosíf – mărirea Vatopedului –,
fost-a vlăstar ales, isihast mare.
Ciprul născutu-l-a, insula Sfinţilor,
de tânăr veni în Stavrovuni[1], „dumnezeiască viaţă” a trăi,
râvnind la stelele-nţelegătoare
bun următor al vieţilor Părinţilor spre a se face.

De mulţi părinţi evlavioşi ş-ale virtuţii vistierii,
plină era mănăstirea. Ce dumnezeiască bună-mireasmă!
A Domnului Pronie cu-nţelepciune pe-ale Athosului meleaguri
îl duce să se-aşeze, stea a trezviei,
la picioarele marelui şi cercatului sfânt,
care-n inimă avea rugăciunea ne’ncetat.

Cu zor şi nevoinţe şi lupte de-biruinţe-purtătoare,
patimile-a pus pe fugă, încă şi pe vrăjmaşii de-foc-purtători.
Maica Domnului trimis-a, pentru calomniile,
ce nenumărate vor veni din pizmă,
icoană de-har-izvorâtoare, pe care s-o aibă spre nădejde;
Pantanass[2]-a numit-o, a mângâierii rază.

În jurul lui s-au adunat cerbi care însetau
şi acela cu nectar i-a adăpat, care puteau,
ale lor buze ne’nvăţate, cu dor să soarbă
şi-ntr-a Părinţilor brazdă să intre şi să tragă.
La Vatoped într-un sfârşit, Preasfânta îl aduce,
ca să-ntărească mănăstirea, pe care-o ia ca-ndrumător.

Greutăţile şi aici, din pizmă nu-ncetează,
căci a nedesăvârşiţilor călăuză e-aceasta şi câtă durere aduce!
Zile-a trăit multe şi mulţimile a luminat,
prin cuvinte povăţuitoare, năravurile-a ridicat.
Părinte-al nostru neuitat, care pe toţi iertai,
nu ne uita pe noi, copiii tăi, pe care atâta îi iubeai!

–-
[1] Mănăstire în Cipru. [n.tr.]
[2] gr. Παντάνασσα, „Atoatestăpânitoarea”. [n.tr.]

Foto: Gheron Iosif Vatopedinul, 2006

Sursă: Pemptousia

Gheronda Iosif Vatopedinul – Testament duhovnicesc (Omilie ţinută la Sfânta Chinovie a Cuviosului Nicodim, Pentálofos, cu ocazia Congresului cu tema „Monahismul”), Starețul Efrem Vatopedinul

Am trăit în preajma fericitului Gheronda Iosif Vatopedinul vreme de 30 de ani. De foarte multe ori am avut posibilitatea, atât în privat, dar şi în cadrul catehezelor comune întregii obşti, să ascult cuvintele lui, cuvinte bazate pe experienţele lui duhovniceşti şi pe trăirea multor lupte ascetice. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru bunăvoinţa Lui.

Şi încă mai mulţumesc lui Dumnezeu, dintr-un alt motiv: pentru că, găsindu-mă atât de aproape de Gheronda, am avut posibilitatea de a observa felul în care el se împotrivea întristărilor, prigoanelor şi defăimărilor pe care Dumnezeu le-a îngăduit să vină asupra lui, aşa cum zicea întotdeauna, pentru păcatele lui.

Am avut, de asemenea, îndrăzneala duhovnicească pe care doar un fiu poate să o aibă, şi l-am întrebat deschis despre aşezarea duhovnicească pe care o avea nu numai în momentele dificile ale vieţii lui, ci şi în mângâierile duhovniceşti pe care Domnul le dăruia cu îmbelşugare sufletului său atât de credincios şi plin de virtute.

Gheronda Iosif s-a născut în întâi iulie 1921 în Droúsia, lângă Páfos, în Cipru. În 1937 a intrat în Sfânta Mănăstire Stavrovoúnio din Cipru, unde a fost tuns monah, cu numele de Sofronie. Acolo avea să trăiască vreme de zece ani alături de doi bărbaţi plini de virtute, Gheronda Varnava şi părintele duhovnic Ciprian, la îndemnul căruia pleacă în Sfântul Munte şi ia legătura cu Gheron Iosif Isihastul, cunoscut pentru înălţimea sa duhovnicească. A intrat în obştea acestuia, care, în vremea aceea, îşi avea sălaş în peşterile de la Sfânta Ana Mică.

Din experienţa sa, fericitul Gheron Iosif Isihastul cunoştea că marea taină a reuşitei monahului constă în a trăi de la începuturile vieţii lui ascetice evenimentul prezenţei Duhului Sfânt, lucru pe care i l-a dăruit direct şi de la început, prin rugăciunea sa, monahului Sofronie. Într-o după-masă i-a spus că, diseară, atunci când ei aveau, după obişnuinţă, să facă rugăciune, îi va trimite un cadou, să fie pregătit să-l primească; acest lucru părintele Sofronie nu prea l-a priceput.

Seara însă, înainte să cheme numele Domnului de trei ori, a fost umbrit de mila lui Dumnezeu şi a simţit practic, pentru prima oară şi cu o intensitate foarte mare, plin de lacrimi fierbinţi, dragostea lui Hristos şi adânca smerenie pe care o dăruieşte Duhul Sfânt. Primise acest premiu cu rugăciunile părintelui său. S-a hotărât să lupte şi mai mult, pentru tot restul vieţii sale, pentru a-l dobândi şi a-l păstra.

După cum ne spunea, cei mai buni ani ai ascezei sale i-a trăit aproape de bătrânul său de Dumnezeu purtător şi bunic al nostru duhovnicesc, Gheron Iosif Isihastul. De la acesta, care era un foarte mare isihast, nu a preluat acelaşi mod de viaţă, adică traiul cu desăvârşire isihast, ci viaţa fericită a ascultării.

Catehezele sale şi trăirile sale ascetice constituie testamentul său duhovnicesc care ne conduc de la pământ la cer şi din moarte la viaţă, dacă ne facem următori cu adevărat, după săracele noastre puteri, faptelor şi cuvintelor lui.

Înţeleptul Gheronda din fericita lui experienţă alături de Gheron Iosif, ce a constituit pentru el punctul de plecare în demersul monahal de înaintare spre ceruri, şi-a aşezat, la fel ca toţi Părinţii,temelia pe virtuţile supunerii şi înstrăinării, conform poruncii Domnului: „oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14,33).

Îndoit este ipostasul omului, zicea, trup şi suflet, îndoită trebuie să fie şi lepădarea. Iar cea dintâi, care se referă la îndepărtarea de lucrurile lumii, chiar şi de persoanele înrudite cu noi, de cele mai multe ori, datorită Harului lui Dumnezeu, este cea mai uşoară. Mai dificilă, însă, este lepădarea gândurilor, dorinţelor şi prejudecăţilor pătimaşe, aşa cum numesc Părinţii păcatele după lucrare ce se găsesc ca obişnuinţă şi amintire în partea cugetătoare a existenţei noastre, mai ales înlăuntrul inimii noastre (vezi Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, Ágion Óros 1999, p. 9-10).

După lepădare, ca îndatorire de prim rang considera alipirea de un bătrân duhovnicesc. Astfel, sufletul ajunge la o realizare deplină, când cel ce se leapădă de lume se hotărăşte să îşi nege, prin lupta ascultării, toate cugetările şi dorinţele sale. Prin învăţarea şi menţinerea unui program duhovnicesc, şi cu rugăciunile sfântului său părinte, ascultătorul devine un luptător deplin şi cu bună metodă, împotriva lumii şi a păcatului.

Prin lepădare, sunt abandonate cauzele care produc puternica înclinaţie spre felurite de plăceri şi pofte. Cel ce se luptă deja beneficiază, în urma lepădării, de o „relativă libertate”, zicea Gheronda. Însă, în ceea ce priveşte „gândurile şi amintirile” care atrag spre păcat şi „sunt întipărite în imaginaţie, este nevoie de lucrare şi luptă” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 10), pentru ca ele să se cureţe şi pentru ca omul dinlăuntru să se facă scaun de sălăşluire al lui Dumnezeu.

„Sufletul şi trupul se influenţează unul pe celălalt, atât în progresul duhovnicesc, cât şi în căderea duhovnicească, şi în viaţă, şi în moarte” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 10).

Gheronda le accentua monahilor începători un detaliu duhovnicesc din experienţa sa, anume că, în demersul nostru către Dumnezeu „în care se găseşte curăţirea, luminarea, renaşterea şi mântuirea” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 10), trebuie să ne păstrăm îndrăzneala credinţei înaintea „sentimentelor ciudate” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 10) care apar în inimile noastre fără să le dorim, ca unele ce ţin de războiul duhovnicesc, datorită influenţei şi puterii întunericului. „Sentimentelor ciudate” le mai zicea şi „înstrăinări duhovniceşti”, care apar indiferent de buna noastră intenţie, ba chiar indiferent de vreo greşeală sau cădere duhovnicească de-a noastră, nu numai datorită lipsei noastre de experienţă în cele duhovniceşti, ci şi atâtor neputinţe ale firii omeneşti.

În vremea sentimentelor intense, deformate, care apar în acest război „este nevoie de perseverenţă şi răbdare, ca să nu facem concesii propunerii” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 10), dar şi de asceza zilnică, programată, a ascultării, a rugăciunii, a cumpătării şi a întregului nostru program de viaţă.

Persistenţa, prin credinţă, în programul de viaţă, este necesară ca „practică” ce-I dovedeşte lui Dumnezeu că, pătimind înlăuntru de toate aceste sentimente ale păcatului, totuşi, cu trupul nostru nu abandonăm lupta şi rămânem alături de El şi, adeseori, datorită neputinţelor noastre duhovniceşti, mai ales pentru cei începători este suficient să „păzim” pereţii chiliei noastre din dragoste faţă de Dumnezeu, fără să vedem în suflet vreo lumină mângâietoare a dumnezeiescului Har, fără să facem vreo rugăciune.

Încet-încet, în paralel cu practica şi cu rugăciunea, fericitul Gheronda amintea anumite vederi duhovniceşti care vin să întărească credinţa şi aduc apoi, cu repeziciune, datorită ei, milostivirea lui Iisus în inima noastră; aceste vederi provin din cuvintele nemincinoase ale Domnului.

Chemarea noastră la luptă, sublinia întotdeauna Gheronda, atât laicilor, cât şi monahilor, nu este „invenţia şi dovada isteţimii noastre, ci a lui Dumnezeu, căci nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi (Ioan 15,16) şi nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis (Ioan 6,44)” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 11). Începătorul nu poate cuprinde deplin, din cauza lipsei de experienţă duhovnicească, aceste sfinte şi dumnezeieşti cuvinte. Această şovăială chinuitoare este semnul imaturităţii şi lipsei de experienţă duhovnicească, căci alegerea noastră de către Domnul nu poate fi deplină decât în cadrele cuvântului „pe [cei pe] care i-a hotărât mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi slăvit” (Rom. 8,30), ne zicea , cu o absolută şi smerită certitudine ce provenea din credinţa neclintită în vederea ce i-o dăruise Dumnezeu.

Cu atât mai mult cu cât luptătorul rămâne în luptă, oricât de neroditor i s-ar părea la început, va pricepe cu repeziciune marele adevăr al cuvintelor de mai sus, căci Dumnezeu nu este mincinos; El ne-a chemat şi ne va da Harul Său, în ciuda oricărei lipse de experienţe, a neputinţei, a păcătoşeniei noastre, ajunge să depunem, în orice chip, efortul de a avea o nouă tentativă, de a nu ceda ispitei. Această concluzie era o pradă de război din îndelungata lui experienţă întru monahism. Statornicia deliberată în credinţă vizavi de legea păcatului pe care o cocoloşim înăuntrul nostru era considerată de fericitul Gheronda drept premiza unei reuşitei sigure.

„Este cu neputinţă”, zicea, „ca sufletul care îndură cu credinţă o luptă îndelungată fără să se întoarcă înapoi sau să devină nepăsător faţă de îndatoririle lui, să nu fie auzit de Dumnezeu şi să nu se pricopsească” (cuvânt rostit în cadrul unei sinaxe a obştii Mânăstirii Vatopaidi).

„Imediat, conform cu zelul său spre Dumnezeu şi cu smerenia sa, cel ce se luptă va simţi ajutorul dumnezeiesc, dar Harul lui Dumnezeu nu va putea rămâne continuu în mod simţit împreună cu el, dar va rămâne după lucrare, până ce, dobândind îndelungă experienţă, sufletul său abandonează orice ezitare şi poate cuprinde simţit Harul lui Dumnezeu întru smerenie şi întru iubire, împărăteasa virtuţilor. Virtuţile vor conduce sufletul, din zi în zi, la o tot mai mare simţire duhovnicească şi la luminarea care este dăruită sufletului care se luptă. Ca unul care urma pe Hristos răstignit, Gheronda ne învăţa să nu ne plângem în vreme de ispite, ci să acceptăm întotdeauna voia lui Dumnezeu. Zicea: Vedeţi, Sfinţii Părinţi, prin credinţă, au câştigat Împărăţia. În concluzie, atunci când ţinem platoşa credinţei, vom rezista războirii diavolului şi acoliţilor lui. Uitaţi-vă, niciunul dintre Sfinţi nu a găsit pacea exterioară. Dumnezeu i-a dat spre chinuri, întristări, exiluri, ucidere. Ce rost are, cu naivitate, să continuăm să tot întrebăm «de ce»? Există vreun «de ce»? «În lume necazuri veţi avea» (Ioan 16:33), «Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu» (Matei 10:22)” (cuvânt rostit în cadrul unei sinaxe a obştii Mânăstirii Vatopaidi).

Mântuirea ne-a fost dăruită odată pentru totdeauna prin Cinstita Cruce a Domnului. De ce însă nu trăim cu consecvenţă pacea adâncă şi celelalte harisme ale Sfântului Duh? Se pare că sufletul are nevoie de un timp fiziologic în vederea maturizării sale, aşa cum se petrece şi cu trupul. Un copil mic, ne zicea, nu poate fi crescut brusc prin nici un fel de mijloace tehnice. El trebuie să crească în mod firesc, odată cu trecerea vremii. Pentru aceasta este nevoie ca fiecare dintre cei care se luptă să fie hrănit duhovniceşte cu învăţături şi lecturi duhovniceşti, şi mai ales cu practica ascetică, pentru că nimeni nu primeşte cununa dacă nu aleargă după reguli.

El dădea întâietate ascultării faţă de un bătrân duhovnicesc, cu dragoste şi bună aşezare, de aceea, din aproape oricare cateheză a lui care făcea referire fie la pocăinţă, fie la rugăciune sau la oricare altă virtute, menţionarea ascultării nu lipsea, fie chiar şi pe scurt.

Despre ascultare, zicea: „nu au atâta valoare în sine faptele şi realizările noastre, cât mulţumirea aceluia care dă porunca, bătrânul duhovnicesc sau egumenul, căci el se găseşte chiar în locul Domnului” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 191).

Atrăgea atenţia cu deosebire celor aflaţi întru ascultare să se ferească de indiferenţă şi nepăsare faţă de cele duhovniceşti, să se ferească de încrederea în ei înşişi, de credinţa în „gândul propriu”. Urmărirea mulţumirii părintelui duhovnicesc, cu zel şi dragoste duhovnicească, dintr-o pornire ucenicească, îi acordă celui care face ascultare posibilitatea ca dumnezeiescul Har, chiar în momentul în care ucenicul slujeşte astfel, să Îşi exprime puterea profetică prin intermediul bătrânului duhovnicesc.

Un împreună-ascet cu Gheronda Iosif şi mult iubit de el, e vorba de Gheronda Efrem Katounakiotul, cunoscând puterea acestui adevăr, îşi jertfea gândurile proprii înaintea duhovnicului său extrem de bătrân, care, voind să-l încerce, îi dădea tot felul de soluţii absolut absurde la chestiunile din viaţa de zi cu zi, dar care se dovedeau, în cele din urmă, pentru dispoziţia şi credinţa ascultătorului, ca fiind modalitatea corectă de acţiune, o putere proorocească pentru viaţa cotidiană.

Ascultarea reală este în acelaşi timp smerenie, dragoste şi credinţă, ne zicea. Ca hotărâre, este smerenie; atunci când înfăptuieşte devine dragoste săvârşită; prin urmare, ea este o deplină încredinţare lui Dumnezeu. Nu credinţă începătoare precum aceea pe care o au toţi credincioşii, ci credinţă care provine din vederea lui Dumnezeu în Duhul Lui. Credinţa întemeiată pe ascultare, adică pe smerenie şi pe dragoste, aduce în sufletul curat celui care se luptă harismele Duhului Sfânt. „Preasfântul Duh, izvorul şi rădăcina oricărei bunătăţi şi virtuţi” ” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 193) se odihneşte în această luptă, în această realitate duhovnicească.

Cuvântul lui Gheronda era întotdeauna foarte concis în privinţa sensurilor duhovniceşti. În paralel cu ascultarea, el aşeza rugăciunea neîntreruptă. Rugăciunea îl pregăteşte pe cel ce ascultă să accepte prezenţa dumnezeiască, să aibă răbdare în întristări, îngăduinţă faţă de greşelile aproapelui, conştiinţa legii duhovniceşti şi, în general, conştiinţa prezenţei Harului lui Dumnezeu.

Rugăciunea întru pocăinţă, întemeiată pe ascultare, reuşeşte încet, încet să lumineze şi să cureţe inima. Aceasta necesită o perioadă îndelungată, fiind perioada însămânţării duhovniceşti şi a lucrării ţarinii sufletului; ceea ce urmează este dobândirea virtuţilor, proces imperceptibil celui care rămâne în lupta duhovnicească.

Într-un anume moment, însă, sufletul ajunge să trăiască mai cu intensitate virtuţile, ca pe o stare statornică de luminare interioară şi de uşurare, iar aceasta este vremea înfloririi, când sufletul se bucură de prezenţa plină de bunătate şi de pace, atotputernică, a Duhului.

Încă din perioada înfloririi virtuţilor şi luminării, Harul dumnezeiesc îi arată celui ce se luptă, prin unele iluminări mistice, pentru a-i stimula zelul spre Dumnezeu în lupta duhovnicească, prezenţa marilor harisme ale Duhului, conform cu caracterul şi cu statura duhovnicească a fiecăruia.

Ce se petrece după toate acestea? Cel care a trăit cele duhovniceşti nu a putut pe deplin să găsească cuvinte potrivite pentru a ne explica desăvârşit. Gheronda ne-a lămurit faptul că, după luminare şi dobândirea sfintelor virtuţi, sufletul pătrunde în norul îndumnezeirii, şi ne-a amintit cuvintele rugăciunii arhiereşti a Mântuitorului: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, […] precum Noi una suntem” (Ioan 17:21-22). „Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău” (Ioan 17:11). Această unire cu Iisus este unirea cu Tatăl. Atunci când Apostolul Filip a cerut „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl”, El i-a răspuns: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?”(Ioan 14:8-9). Din această unire deplină cu Iisus, celui ce se luptă îi izvorăşte, prin vedere duhovnicească, cunoaşterea ontologică a persoanei lui Dumnezeu. Iar acele harisme ale Duhului la care luptătorul este receptiv, el le primeşte din dragostea lui Hristos, în conformitate cu necesitatea pliromei Bisericii, numai şi numai pentru zidirea aproapelui.

Atunci omul simte, chiar aflându-se în mijlocul diverselor ispite exterioare şi întristări, că el este liber în Hristos. Harul Sfântului Duh care i-a umbrit sufletul îi revarsă în inima lui o lumină inexprimabilă, iar luptătorul nu mai are nevoie să depună vreun alt efort. Ştie din experienţa lui îndelungată că, îndată ce se întoarce spre Iisus, El Însuşi vine, ca o lumină, ca Iubire, ca dragoste. Unde sunt atunci patimile, unde egoismul, mânia, tristeţea lumească?

Dacă Hristos este în inima noastră, nicio întristare, nicio patimă, niciun demon, nicio grăire de rău, nicio ispită, nici moartea, nu mai au vreun fundament.

În afara rugăciunii „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă !”, ale cărei roade sunt foarte multe, Gheronda considera că modalitatea de rugăciune asemănătoare spovedaniei este foarte roditoare şi mângâietoare, deoarece „ne simţim aşa precum spunem”, iar „mintea nu se împrăştie, pentru că zămisleşte sensurile şi cuvintele rugăciunii” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 337). Acest lucru se face pricină de înfrânare a minţii celei nestatornice prin fire.

Din strădania de durată şi din strădania pe care, duhovniceşte, fiecare luptător o depune, acesta ajunge să sesizeze, încetul cu încetul, faptul că îi este cu neputinţă să biruiască vreuna dintre patimi sau să dobândească vreuna dintre virtuţi fără Harul Domnului.

Astfel, înlăuntrul lui iau naştere prihănirea şi osândirea de sine, în mod existenţial, ontologic, de durată, iar acestea sunt roadele pocăinţei şi ale smereniei, dar şi ale dragostei de Dumnezeu. Gheronda iubea mult, de aceea se şi osândea neîncetat pe sine însuşi.

Prihănirea de sine, cea care, la început, necesită efort din partea celui care se luptă, pentru că în inima lui se găseşte „cochilia dură a mândriei şi a trufiei”, pentru Gheronda era un mod de viaţă care începuse, după cum zicea, prin ascultarea practică şi prin învăţăturile pe care le primea de la Gheron Iosif Isihastul.

Prihănirea de sine a fost dată sufletului pur şi curat, la început sub forma smereniei, iar mai târziu, sub formă de lumină a unei iubiri atât e mari şi atât de puternice, încât atunci când a fost întrebat de unul dintre noi despre bârfele care se vehiculau pe seama lui prin mijloacele de comunicare în masă, a spus: „nu mă deranjează, copile, eu însumi mă acuz pe mine însumi mai mult decât o fac aceia”. Cu adevărat, căci insista să ne vorbească în învăţăturile pe care ni le dădea, despre asceză şi despre prihănire, care, odată puse în practică, conduc cu siguranţă şi fără îndoială la dragostea dumnezeiască şi la răpire, şi nu ne ţinea prelegeri despre teorii „duhovniceşti” care excită imaginaţia şi trufia celor aflaţi pe cale.

Adesea însă, deraia de la subiect şi se făceau vădite anumite trăiri ascunse ale sale, încât odată, vorbind despre dragostea dumnezeiască, ne-a zis: „nu pot înţelege această generaţie, de aici. Hristos este viaţa noastră, dragostea noastră, centrul existenţei noastre. De ce nu cădem, păcătoşii, cu îndrăzneală, la pieptul Său? El Însuşi ne roagă. Ne roagă, pricepeţi asta? Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi” (Ioan 15:4)”, „auzi, auzi”, zicea minunându-se, „Hristos ne roagă pe noi să rămânem împreună cu El”. Şi a continuat: „nu cunoaşteţi cât şi cum mă rog să trăiţi aceste cuvinte ale Domnului, precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea (Ioan 15:9)”. I-au dat lacrimile fericitului Gheronda şi, din pricina suspinelor, nu şi-a mai putut continua cuvintele trimise nouă din cer, şi a repetat: „Copiii mei, Hristos le-a spus Apostolilor şi nouă, rămâneţi întru iubirea Mea” (cuvânt rostit în cadrul unei sinaxe a obştii Mânăstirii Vatopaidi).

Practica rugăciunii de tip mărturisire este, de obicei, prihănire de sine şi conştiinţa absolutei noastre neputinţe, zicea, dar şi simţirea vinovăţiei noastre. Aceasta era şi starea şi aşezarea statornică a inimii fericitului Gheronda, şi, din pricina acestei porniri a pocăinţei continue a lui, era rănit duhovniceşte, astfel că plângerea şi lacrimile duhovniceşti îl ridicau la înălţimile iubirii lui Dumnezeu şi la însăşi Înfierea, pentru multa lui curăţie.

El avea foarte puţină educaţie lumească. Nu făcuse decât două clase. Dar atât de bogată era luminarea Domnului în sufletul său, încât, prin dragostea întru Duhul Sfânt, avea cunoştinţă de ceea ce se petrece cu copiii lui duhovniceşti. De mai multe ori mi-a zis: „Astăzi, copilul meu, acolo unde lucram, atât de puternică era simţirea mea duhovnicească despre pătimirea unuia dintre copiii mei duhovniceşti, încât nu am mai putut continua să lucrez. Am plecat să mă rog, să Îl rog pe Dumnezeu”.

Ajunsese, fericitul, la o aşa înaltă măsură a dragostei pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, încât cei care nu-l cunoşteau s-ar fi putut întreba cum a putut un om neînvăţat să scrie 16 cărţi duhovniceşti? Răspunsul este simplu: cu Harul lui Dumnezeu, care s-a pogorât la evenimentul Cincizecimii. La fel cum pescarii neînvăţaţi ai lui Hristos au renăscut şi au transformat lumea întreagă.

Sunt de 25 de ani slujitor al altarului şi, de câte ori venea fericitul Gheronda să se împărtăşească, lacrimile îi curgeau şiroi. Niciodată nu s-a împărtăşit fără lacrimi.

Avea statornică în inima lui simţirea duhovnicească a dragostei faţă de Preasfânta, pe care o iubea foarte mult. Chiar numai auzirea numelui Ei îi dădea lacrimi.

Rugăciunile lui Gheronda Iosif pentru întreaga lume care pătimeşte erau arzătoare. Se ruga nu numai pentru cunoscuţi şi necunoscuţi, ci şi pentru cei ce-l bârfeau. Într-o dimineaţă l-am văzut istovit, cu ochii în lacrimi. L-am întrebat: „Ce se întâmplă, Gheronda, de eşti aşa de istovit”? Şi mi-a zis: „Aseară, copilul meu, m-am rugat multă vreme. Am plâns mult pentru cel care spune lucrurile acelea despre mine. L-am rugat pe Dumnezeu să-i lumineze şi să-i mântuiască sufletul”.

Ajunsese, fericitul, la o aşa desăvârşire, încât, din dragoste de Dumnezeu, înseta după moarte, „să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos” (Filipeni 1:23). De fiecare dată când îl vedeam, mai ales în ultimul an dinaintea adormirii lui, îmi zicea cu nostalgie: „aştept trenul, copilul meu, dar întârzie să vină”.

A adormit fericitul Gheronda în 1 iulie 2009, iar după vreo oră şi jumătate, a zâmbit, pecetluind cu fapta mărturia Învierii de obşte.

Fericitul Gheronda a trăit încă de pe pământ bucuria şi veselia celor vorbiţi de rău şi prigoniţi, după cuvântul „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5:11-12). A zâmbit fericitul Gheronda, după moartea sa, căci a plâns duhovniceşte şi şi-a curăţit inima prin pocăinţă. „Fericiţi cei ce plângeţi acum, că veţi râde” (Luca 6:21) a grăit gura nemincinoasă a Aceluia pe care Gheronda L-a iubit atât de mult în viaţa sa.

Ce mort a zâmbit după moartea lui? Dar Gheronda nu este mort, doar a adormit, după cuvântul Domnului „sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea” (Marcu 9:1). A adormit, şi în loc de tristeţe, obştea i-a prăznuit învierea.

Duhul a mărturisit, prin prezenţa Lui de netăgăduit, bucuria care s-a făcut în ceruri. Harul Domnului ne-a adeverit în mod simţit că Gheronda a dobândit măsura desăvârşită a Înfierii şi a îndrăznelii faţă de Hristos, încât era liber să-şi stăpânească trupul adormit.

El a fost cel care a refăcut Mânăstirea Vatopaidi, aşa după cum au prezis Gheronda Efrem Katounakiotul şi Gheronda Porfirie Kafsokalivitul. A preferat de bunăvoie discreţia, răbdarea resemnată a vorbirii de rău, lipsirea de slavă şi, pentru aceasta, Dumnezeu l-a slăvit. Ne-a adeverit în mod simţit îndrăzneala pe care o are către Dumnezeu, precum un fiu adevărat faţă de tatăl său.

Testamentul său ultim şi veşnic a fost acest cuvânt: „Iubiţi-vă unii pe alţii. Dacă sunteţi uniţi întru dragoste, nimeni, niciodată nu vă va putea face rău”. Avea şi trăia o adâncă încredinţare a dragostei. Zicea că „Dumnezeu nu are dragoste, ci este dragoste, ontologic este dragoste. Dragostea este desăvârşirea personalităţii noastre, nu este o virtute. Este însuşi chipul lui Hristos. Priviţi înlăuntrul vostru şi încredinţaţi-vă că, atunci când lipseşte dragostea, sunteţi tulburaţi. Persoana nu dăinuieşte fără dragoste”. Şi a continuat: „Acela care păstrează dragostea, este el capabil să aducă învinuiri, reproşuri, să nu facă ascultare, să răstălmăcească, din moment ce iubeşte? Iubirea este o funcţie, un element ontologic. Suntem datori să-i iubim pe vrăjmaşii noştri şi suntem datori să ne jertfim sufletul pentru aproapele. Ne-a arătat-o Însuşi Hristos în viaţa Lui pământească, în mod practic, nu ne-a dat o simplă povaţă”.

Am încercat, după putere, să ne referim la principalele elemente ale învăţăturii duhovniceşti a lui Gheronda Iosif, elemente care constituie testamentul său duhovnicesc. Obştea Mânăstirii Vatopaidi, unită, încearcă să facă ascultare cuvintelor lui. Simţim puterea rugăciunilor lui care ne susţin.

Sursă: Pemptousia

Această prezentare necesită JavaScript.