VIDEO: Interviu cu maica Parascheva de la Mănăstirea Diaconești despre cartea „Gheronda Iosif Vatopedinul, un surâs din veșnicie”, a arhimandritului Efrem Vatopedinul

VIDEO: Interviu cu maica Parascheva de la Mănăstirea Diaconești despre cartea „Gheronda Iosif Vatopedinul, un surâs din veșnicie”, a arhimandritului Efrem Vatopedinul

„Gheronda Iosif Vatopedinul” nu este o carte, ci este duh și este viață (cf. Ioan 6, 63). Este parcursul unui om care la 15 ani L-a văzut pe Hristos viu, L-a urmat pe calea pătimirii, a fost defăimat, prigonit, a murit și a surâs după moarte, adeverind Învierea. Iar ucenicul lui a văzut și a mărturisit (cf. I Ioan 4, 14), așternându-i viața în scris, atât cât este cu putință cuvintelor a o cuprinde. Cartea cuprinde și o bogată colecție de fotografii din arhiva Sfintei Mari Mănăstiri Vatoped și apare în condiții grafice deosebite.

Mai multe despre carte: Nouă apariție editorială: Arhimandritul Efrem Vatopedinul – „Gheronda Iosif Vatopedinul, un surâs din veșnicie”, editura Bonifaciu, 2021

Nouă apariție editorială: Arhimandritul Efrem Vatopedinul – „Gheronda Iosif Vatopedinul, un surâs din veșnicie”, editura Bonifaciu, 2021

„Gheronda Iosif Vatopedinul, un surâs din veșnicie”
Autor: Arhimandritul Efrem Vatopedinul
Editura Bonifaciu, 2021 / ediție copertată
Format: 16 x 24 cm
608 pagini / 132 fotografii color
Traducere din limba greacă: Mănăstirea Diaconești

„Gheronda Iosif Vatopedinul” nu este o carte, ci este duh și este viață (cf. Ioan 6, 63). Este parcursul unui om care la 15 ani L-a văzut pe Hristos viu, L-a urmat pe calea pătimirii, a fost defăimat, prigonit, a murit și a surâs după moarte, adeverind Învierea. Iar ucenicul lui a văzut și a mărturisit (cf. I Ioan 4, 14), așternându-i viața în scris, atât cât este cu putință cuvintelor a o cuprinde. Cartea cuprinde și o bogată colecție de fotografii din arhiva Sfintei Mari Mănăstiri Vatoped și apare în condiții grafice deosebite.

„Pregustări”…
Blândețea, bunătatea, pacea lină și mai presus de minte a Duhului Sfânt ce sălășluia în inima lui Gheronda Iosif erau o necurmată învățătură duhovnicească pentru cei tineri. Această pace era atât de adânc înrădăcinată înlăuntrul său și adăpa întreaga sa lume lăuntrică, încât și în momentele cele mai grele – omenește vorbind – de clevetiri și prigoniri, ea nu slăbea, ci îl întărea lăuntric. Mulți îi vedeau chipul strălucind, mai ales după ce primea Sfânta Împărtășanie, de care se apropia întotdeauna cu zdrobire de inimă și cu nenumărate lacrimi. Această slavă dumnezeiască pe care o purta înlăuntrul său strălucea adesea și în afară, când rostea cuvinte de învățătură în cercuri mai largi sau mai restrânse de oameni.

Purtarea sa cu totul nobilă, nefățarnică, plină de lepădare de sine și de dragoste stârnea de la sine uimire și respect în cei care trăiau lângă el și îi vedeau petrecerea de fiecare zi – desigur, fără ca el să dorească să trezească acest respect. Dimpotrivă, dumnezeiescul har ce sălășluia pururea înlăuntrul lui îi dădea simțământul duhovnicesc că era ”cel mai netrebnic dintre toți oamenii”.

Scria: „Nu am dorit nimic pe acest pământ, sufletul meu iubit, nici cinste, nici vrednicie, ci cu săracele mele puteri, precum zice cuvântul, în toată viața mea, «trebuințelor mele și celora ce sunt cu mine au slujit mâinile acestea» (Fapte, 20, 34) și nu am urmărit prin vreo purtare vicleană să îi fac pe alții să mă cinstească și să mă slujească. Vreau să mă mântuiesc și spre aceasta mă grăbesc, spre aceasta îmi îndrept toate săracele mele puteri”.

Era omul care putea să tămăduiască sufletele rănite de păcat, ținute în legăturile unor patimi vechi și ale înrobirilor de tot felul. Acele suflete pe care alți duhovnici le-ar fi ocolit din pricină că erau anevoie de tămăduit – ba adeseori chiar cu neputință de tămăduit omenește –, Gheronda le primea cu multă bucurie, pentru că Îl vedea în acești oameni pe Însuși Hristos. Niciodată nu gândea ceva disprețuitor despre aceste suflete, iar dacă îl ascultau, le dăruia tămăduirea în Hristos.

link pentru comandă online AICI

Vezi și o scurtă prezentare video a ediției în limba greacă (cu subtitrare în română):

VIDEO: Gheronda Iosif Vatopedinul – Nu este posibil ca lumea să continue în starea de pervertire (subtitrare ro)

VIDEO: Gheronda Iosif Vatopedinul (1921 – 2009) – Nu este posibil ca lumea sa continue în starea de pervertire

Subtitrare RO Mănăstirea Dragomirna

Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Mitropolitul Athanasie de Limassol – Despre starea duhovnicească a Bătrânului Iosif Vatopedinul înainte de a-L primi pe Hristos (audio cu subtitrare în limba română)

Mitropolitul Atanasie de Limassol – Împărtășania Bătrânului Iosif Vatopedinul / …despre starea duhovnicească a Bătrânului Iosif Vatopedinul înainte de a-L primi pe Hristos – fragment de omilie (audio cu subtitrare în limba română) / traducere de Elena Dinu

Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .

Mitropolitul Athanasie de Limassol este fost nevoitor aghiorit la Nea Skiti şi Vatopedi, ucenic al Părinţilor Paisie Aghioritul şi Efrem Katunakiotul.

Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul: Despre cunoaşterea voii lui Dumnezeu

Aflarea voii dumnezeieşti este una din problemele cele mai delicate şi mai complicate ale vieţii noastre, mai ales pentru cei ce încearcă s-o cunoască prin rugăciune.

Viaţa noastră alături de Stareţ a avut mai degrabă caracterul unei petreceri copilăreşti, iar nu al uneia mature. Strădania noastră, în linii generale, se îndrepta spre tradiţia monahală, silindu-ne după putere la îndatoririle noastre tipiconale.

Ceea ce ne lipsea, în esenţă, era judecata dreaptă a unei experienţe pline de discernământ, pentru aprecierea corectă a situaţiilor, astfel încât să nu ne rămână [nedescoperită] măsura duhovnicească a Stareţului în toată adâncimea şi înălţimea ei. Dar, oare, este neapărat ca ucenicii să-l descopere pe dascălul lor atunci „când s-a făcut nevăzut de la ei”(Lc. 24, 31)? Fără odihnă şi neîncetat, Stareţul căuta să ne transmită orice era duhovnicesc, şi nu dădea greş în încercarea sa, fiindcă „înţeleptul are ochii în cap”(Eccl. 2, 14). Cu toate acestea, este adevărat că „pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire”(Eccl. 3, 1).

La o vârstă matură, când Stareţul nu se mai afla cu noi, am început să înţelegem adâncimea cuvintelor şi a faptelor sale chiar şi în amănunt. Atunci când trăia, ele păreau lipsei noastre de experienţă enigmatice şi neînţelese. Strădania noastră de a asculta de Stareţ şi de a nu-l mâhni se făcea din toate puterile noastre sărace. Înţelegeam însă foarte puţin noima şi scopul principal al legii duhovniceşti pe care cu atâta râvnă ne-o explica. Nu mă voi referi iarăşi la date biografice, ci vă voi vorbi puţin despre legea duhovnicească despre care am amintit mai sus şi care în mod deosebit însoţeşte viaţa oamenilor.

Niciodată nu îl vedeam pe Stareţ să întreprindă ceva fără ca mai înainte să facă rugăciune. Noi îl întrebam despre ceva referitor la viitor sau la ziua următoare, iar el ne răspundea că ne va spune a doua zi. Însă scopul era ca să premeargă rugăciunea.

Dorinţa noastră se îndrepta către cunoaşterea voii dumnezeieşti. Cum poate cineva recunoaşte voia dumnezeiască? Ne spunea:
– Despre asta întrebaţi, fiilor, care este lucrul cel mai de temelie?
Atunci noi, mânaţi de curiozitate, îl provocam să ne vorbească. Şi-l întrebam:
– Părinte, dar voia lui Dumnezeu nu se poate cunoaşte pe deplin din Sfintele Scripturi şi din toată dumnezeiasca Descoperire? Ce trebuie să mai facem noi, monahii, de vreme ce toate în viaţa noastră sunt incluse în rânduieli tipiconale?

Atunci Stareţul a răspuns astfel: „Dumnezeu să vă dea «pricepere în toate» (2Tim. 2, 7). Cuviosul Nil Calabrezul s-a rugat să i se dea «să înţeleagă ce să grăiască potrivit cu voia dumnezeiască»[1]. În general, lucrarea faptei bune şi a oricărei porunci este voia lui Dumnezeu, iar amănuntele ce ţin de ea sunt necunoscute, căci «cine a cunoscut mintea Domnului?» (Rom. 11, 34). Şi iarăşi: «Judecăţile lui Dumnezeu, adânc mult» (Ps. 35, 6). Nu numai timpul ajută la desluşirea voii dumnezeieşti, ci şi locul, persoanele, lucrurile, precum şi cantitatea, modul şi împrejurările. Şi nu numai atât. Însuşi omul, când îşi schimbă dispoziţia lăuntrică, schimbă de multe ori şi dumnezeiasca hotărâre. Pentru aceasta nu este suficient pentru cineva să cunoască definiţia generală a voii dumnezeieşti, ci trebuie să aibă şi o judecată corectă asupra unor situaţii concrete, pentru că numai astfel va fi sigură izbânda. Scopul esenţial al voii dumnezeieşti este exprimarea şi manifestarea dragostei dumnezeieşti, pentru că menirea tuturor acţiunilor noastre este pregustarea plinătăţii dragostei Lui.

De vreme ce «şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem» (Rom. 14, 8), atunci voia pe care o căutăm – chiar dacă ni se pare că este proprie sau a cuiva dintre cunoscuţii noştri – are centrul greutăţii ei în Persoana dumnezeiască, pentru Care «trăim şi ne mişcăm şi suntem» (F.A. 17, 28). Uitaţi de Rugăciunea Domnească din Grădina Ghetsimani care spune: «de este cu putinţă, treacă…, însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti» (Mt. 26, 39)? Orice strădanie făcută în scopul ascultării de voia dumnezeiască, dacă nu are ca temei iubirea faţă de El, se primejduieşte să rămână o lucrare omenească sau, mai bine zis, o slăbiciune omenească. Dacă, după Pavel, suntem datori să «supunem tot gândul spre ascultarea lui Hristos» (2 Cor. 10, 5), deoarece «nu suntem ai noştri» (1Cor. 6, 19), cum oare va deveni ascultarea conştientă pentru cel ce se supune, dacă nu se va face cunoscută cu acrivie voia lui Dumnezeu pentru acest caz? De altfel şi binecuvântarea şi Harul dumnezeiesc, care vin ca o consecinţă şi spre care ne şi silim, se arată numai în ascultarea desăvârşită.

Deci atunci când voiţi să aflaţi voia lui Dumnezeu, lăsaţi-o cu desăvârşire pe a voastră dimpreună cu orice alt gând sau program personal şi cu multă smerenie cereţi în rugăciunea voastră cunoaşterea ei. Şi orice se va contura sau va stărui în inima voastră, să o faceţi, căci aceea va fi voia lui Dumnezeu. Cei care au mai multă îndrăzneală şi deprindere în a se ruga pentru aceasta, aud înlăuntrul lor foarte lămurit „vestirea”, se fac mai atenţi în viaţa lor şi nu mai săvârşesc nimic fără vestire dumnezeiască.

Există şi alt mod de cunoaştere a voii lui Dumnezeu, pe care îl foloseşte, în general, Biserica: sfatul părinţilor duhovniceşti şi al duhovnicilor. Marea binecuvântare a ascultării, care îi umbreşte în chip binefăcător pe cei ce o preţuiesc, li se face cunoaştere în tot ceea ce nu cunosc şi acoperământ şi putere în a săvârşi sfatul-poruncă, pentru că Dumnezeu Se descoperă celor ascultători în calitatea Sa de Părinte. Desăvârşirea ascultării, ca virtute de temelie, îi aseamănă pe ucenicii ei cu Fiul lui Dumnezeu, «Care S-a făcut ascultător până la… cruce» (Filip, 2, 8). Şi precum I S-a dat lui Iisus toată stăpânirea (Mt. 28, 18) şi toată bunăvoirea Tatălui, tot astfel şi ascultătorilor li se dă vestirea voii dumnezeieşti şi Harul spre deplina ei săvârşire.

Cei care se adresează pe oamenii duhovniceşti, dorind să afle voia dumnezeiască, este bine să cunoască şi amănuntul acesta. Voia lui Dumnezeu nu se descoperă în chip magic, nici nu este relativă şi nici nu este îngrădită în limitele înguste ale raţiunii umane. Preabunul Dumnezeu Se pogoară către slăbiciunea omenească şi-l vesteşte lăuntric pe omul care mai întâi crede fără să se îndoiască, iar apoi se smereşte, însetând cu înflăcărare după această vestire şi având dispoziţia lăuntrică de a o îndeplini. De aceea şi primeşte cu credinţă şi recunoştinţă primul cuvânt al părintelui duhovnicesc care-l sfătuieşte. Când însă aceste virtuţi ale credinţei, ale ascultării şi ale smereniei nu merg împreună, ci ucenicul se împotriveşte în cuvânt sau, şi mai rău, intenţionează să-i întrebe şi pe alţii, atunci voia lui Dumnezeu se ascunde precum soarele în norul ce trece peste el. Subiectul acesta este foarte delicat şi de aceea este nevoie de multă luare aminte. Avva Marcu spune: «Omul îl sfătuieşte pe aproapele său precum ştie. Dumnezeu însă lucrează în cel ce-L ascultă, după credinţa sa»[2]. Condiţia absolut necesară în aflarea voii dumnezeieşti este ca cel care o caută să se facă vrednic de această descoperire, pentru că, aşa cum am mai spus, voia dumnezeiască, în virtutea caracterului ei suprafiresc, nu poate fi cuprinsă şi nici îngrădită în chip magic în locuri şi organe, ci se descoperă numai celor vrednici de această bunăvoinţă dumnezeiască”.

Acum îmi amintesc ce ni se întâmpla şi nouă atunci când îi ceream Stareţului să ne spună care este voia lui Dumnezeu. Ne obişnuisem din experienţa de mai înainte şi primeam primul său cuvânt ca pe o lege, fără împotrivire. Şi, într-adevăr, toate se făceau după dorinţă, chiar şi acolo unde existau unele îndoieli bazate pe raţiunea omenească. Ştiam că, dacă-l contraziceam punând înainte unele pricini binecuvântate, după judecata noastră, Stareţul ceda spunând: „faceţi cum credeţi”, dar pierdeam puterea şi acoperământul tainic al reuşitei. Prin urmare, „primul cuvânt” al părintelui duhovnicesc, primit cu credinţă şi ascultare, exprimă voia dumnezeiască. În aspectul ei mai general problema este complicată şi greu de deosebit, pentru că, aşa cum ştim, chiar şi celor desăvârşiţi nu le este cunoscută întotdeauna voia dumnezeiască, mai ales când omul pretinde să o afle în limite de timp determinate. Alteori dificultatea apare şi din pricina stării celui care o caută. Potrivit măsurii în care acesta este slobod de tendinţe pătimaşe şi de pofte, ce influenţează mişcările şi hotărârile sale, se impune şi răbdarea.

Eu personal am auzit de la un om duhovnicesc şi întru toate vrednic de crezare că a rugat pe Dumnezeu să-i descopere voia Sa într-o problemă personală şi a primit înştiinţarea cerută după patruzeci şi doi de ani. Iar eu, în nepăsarea mea, m-am cutremurat, minunându-mă de răbdarea sa de fier.

Concluzia generală este că aflarea voii dumnezeieşti este una din problemele cele mai delicate şi mai complicate ale vieţii noastre, mai ales pentru cei ce încearcă s-o cunoască prin rugăciune. Căci deşi ea se descoperă după îndemnul: „cereţi, căutaţi şi bateţi şi se va da vouă” (Mt. 7, 7), totuşi aceasta presupune răbdare, încercări, ispite şi experienţă, care să stingă patimile şi voia proprie, de care se scârbesc negrăita gingăşie şi sensibilitate a Harului dumnezeiesc. Oricum, fie că se face cu trudă, fie că cere multă răbdare, rugăciunea rămâne absolut necesară, ca singurul mijloc al comuniunii noastre cu Dumnezeu, singurul mijloc prin care putem cunoaşte voia Sa cea dumnezeiască.

Sursa: Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 105-109.

Note:

[1]. Sfântul Nil Calabrezul 47, Editura Sfintei Mănăstiri „Buna Vestire”, Ormilia, 1991, p. 188.
[2]. Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, cap. 78, p. 237.

Comandă online cărțile editurii Evanghelismos: goo.gl/GvGn5S

Cărți esențiale despre viața duhovnicească apărute la editura Evanghelismos, scrise de ucenicii lui Gheron Iosif

Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții,
autor Monahul Iosif Dionisiatul
Editura Evanghelismos, 2005

Rugaciunea mintii este pentru toti crestinii. Rugaciunea mintii se numeste si a inimii. Ma intrebi daca si rugaciunea rostita cu vocea se poate numi a inimii.
Daca rugaciunea nu este curata, nici cea a mintii, nici cea rostita, nu se pot numi a inimii.
Rugaciunea este a inimii atunci cind mintea este inghitita de inima. Atunci, chiar daca ar cadea bombe sau a arde casa, mintea nu vrea sa iasa din inima, chiar daca e in primejdie sa arda.

[ Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/2Tyvyi ]

Starețul Efrem Katunakiotul,
autor Ieromonahul Iosif Aghioritul
Editura Evanghelismos, 2004

Dacă citiți cărțile Sfinților Părinți veți vedea că mulți s-au sfințit cu ușurință fără să-și facă prea multe griji și și-au sfințit sufletele fără să facă jertfe, fără să ducă lupte ascetice. Dar cum s-au sfințit? Au ales ascultarea.
Nu ai voie sa faci nici un pas fără binecuvântarea starețului. Când iei binecuvântare de la stareț să faci ceva, să nu te temi de nimic. Pune metanie, sărută mâna starețului tău și mergi și fă-te astronaut pe lună. Nu te teme, deoarece te acoperă binecuvântarea starețului și harul ascultării.
Omul care laudă pe aproapele său și se judecă pe sine ajunge la măsura sfințeniei. Dacă tu ceri de la altul care te-a întristat să-ți pună metanie înseamnă că nu ai o stare duhovnicească bună și nu pășești pe drumul călugăriei.
Nici o rugăciune pe care o faci pentru fratele tău, pentru ruda ta, nu se pierde. Dumnezeu îl va ajuta atunci când se va afla într-o situație grea. Rugăciunea nu numai că ajută, dar poate să scoată chiar și un suflet din iad. Atâta putere are rugăciunea.

[ Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/QxCugU ]

Cuviosul Iosif Isihastul
autor Iosif Vatopedinul
Editura Evanghelismos, 2009

Gheronda Iosif Vatopedinul expune în lucarea sa nevoințele, experiențele și învățăturile Părintelui său duhovnicesc Gheron Iosif Isihastul, lângă care s-a nevoit timp de doisprezece ani şi jumătate.
Am trăit alături de el şi am văzut cu ochii mei râvna sa şi asprimea nevoinţelor cărora s-a supus până la ultima suflare, lucru deosebit de rar. El a fost un nevoitor aspru nu numai la tinereţe, ci până la sfârşitul vieţii sale. Părintele Iosif era neiertător cu sine însuşi. A fost unul dintre cele mai aspre caractere din epoca noastră. O asemenea asprime şi lepădare de sine sunt greu de întâlnit. Şi, aşa cum am mai spus, cel mai important a fost că şi-a păstrat aceeaşi râvnă până la sfârşit.
Încă de la început, a înţeles că doar nevoinţele aspre îmblânzesc şi supun patimile omului trupesc. Aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, numai în felul acesta se eliberează gândul, pentru ca omul să ajungă la vederea de Dumnezeu. Gândul trebuie să dovedească faptul că a supus simţurile. Iar când simţurile sunt supuse minţii, şi harul se supune ei. Părintele a fost un caracter foarte puternic. Noi spuneam că avea inimă dublă. Cu semenii lui era blând şi înţelegător. Numai cu sine era nemilos.

[ Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/6dYkgr ]

Starețul meu Iosif Isihastul,
autor Arhim. Efrem Filotheitul
Editura Evanghelismos, 2010

Aceste prețioase referiri, insuflate de Duhul Sfant părintelui Efrem cu privire la cuviosul său stareț, Iosif Isihastul, au fost adunate în volumul de față pentru ca plinătatea Bisericii Ortodoxe să-l cunoască pe marele isihast al secolului al XX-lea, pe văzătorul de Dumnezeu, pe ascetul, pe lucrătorul neînșelat al Rugăciunii mintii și pe înnoitorul tradiției palamite.

[ Cărțile editurii Evanghelismos pot fi comandate online de la linkul: goo.gl/2YjAK5 sau de pe site-ul editurii http://www.evanghelismos.ro/ ]

Părintele Iosif Vatopedinul – Lumea a obosit să asculte vorbe (video, cu subtitrare în română)

Părintele Iosif Vatopedinul (1921 – 2009) – Lumea a obosit să asculte vorbe (video, cu subtitrare în română)

Nouă apariție editorială: „De la moarte la viață”, Gheronda Iosif Vatopedinul (Editura Doxologia)

„Cu cât sufletul se depărtează de păcat, cu atât se depărtează de moarte, fiindcă acolo unde este păcatul cu fapta, acolo este și moartea. Prin urmare, dorul către Dumnezeu al omului se cunoaște din dispoziția lui, în ce măsură este iubitoare de păcat. Pe cât de ușor păcătuiește omul, pe atât se arată mai muritor. Când omul este împresurat de porniri iraționale și de simțiri moarte, se află cufundat în păcatul cu fapta și lumina Învierii nu-l conduce la legile dreptății. Creștinismul nu este altceva decât o chemare la o luptă pe viață împotriva diavolului și a morții până la biruirea lor finală. Fiecare păcat constituie trădare, fiecare patimă, cedare, și fiecare răutate, înfrângere” – Gheronda Iosif Vatopedinul

De la moarte la viață, Gheronda Iosif Vatopedinul
Traducere de Laura Enache /144 pagini / copertă broșată
Editura Doxologia, 2017

Aruncă o privire în interiorul cărții AICI

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Întâlnirea mea cu Gheronda Iosif Vatopedinul la Muntele Athos. Încercarea unei file de sinaxar (Antonio Boloț)

În amintirea Gherondei Iosif Vatopedinul, la împlinirea a 7 ani de la trecerea sa la Domnul

„Gheronda Iosif s-a născut la 1 iulie 1921 în grădina Mănăstirii Sfinţilor Doctori fără de arginţi din Giolos (Cipru), atunci când pe mama sa, însărcinată în 7 luni şi venită la slujba de hram, au apucat-o durerile facerii” (1). A primit la botez numele Socratis.

„Gheronda Iosif Vatopedinul s-a închinoviat la vârsta de 16 ani, în vara anului 1937, la Sfânta Mănăstire Stavrovouni din Cipru. Motivaţia alegerii sale stă în următoarea întâmplare. Acesta a văzut un film, o comedie, şi după aceea a simţit un mare gol în viaţa sa, o stare de înstrăinare faţă de toate cele trecătoare. Stătea într-un loc pe-un deal din orasul Pafos în acea seară, când deodată simţi că păşeşte înăuntrul unei alte lumi şi o fericită lumină, o mângâiere de la Dumnezeu încărcată de dragoste şi de linişte îl cuprind. Mântuitorul Hristos Însuşi i S-a arătat spunându-i: ‹‹Pentru asta am creat oamenii? Oamenii sunt nemuritori››. După această vedenie Gheronda Iosif a decis să abandoneze lucrurile lumeşti şi să devină monah. La tunderea în monahism a primit numele Sofronie (n.n. – mai târziu, primeşte odată cu schima cea mare numele Iosif), trăind în mănăstire în jur de zece ani. A plecat, în mod declarat, din cauza problemei calendarului, care divizase mănăstirea în două tabere, dar în realitate era condus de către Dumnezeu. Astfel că, cu binecuvântarea şi încurajarea duhovnicului mănăstirii, Papa-Kyprianos, a plecat la Sfântul Munte Athos pentru a trăi o viaţă duhovnicească mai înaltă”. (2) (tr. n.).

Ajuns în Sfântul Munte, Gheronda Iosif îl întâlneşte, prin voia divină, pe Gheron Iosif Isihastul. „În acea vreme Gheron Iosif Isihastul se nevoia la Schitul Sfânta Ana Mică, în pustia cu loc abrupt şi cu peşteri, alături de confraţii săi asceţi, Părintele Arsenie şi Părintele Atanasie, fratele său după trup. Gheron Iosif Isihastul era respectat foarte mult de către cucernicii părinţi athoniti, aceştia apreciindu-l ca pe un dascăl al isihiei şi al Rugăciunii lui Iisus, dar şi ca pe un îndrumător al vieţii monahale. Părintele Sofronie a fost atât de impresionat de statura duhovnicească şi de cuvintele lui Gheron Iosif, că l-a rugat să-l primească şi pe el în obştea sa, dar a fost refuzat. Insistenţa tânărului Sofronie, aşa cum era atunci, a fost atât de mare încât Gheron Iosif i-a promis că mai întâi se va ruga şi îi va da un răspuns ziua următoare, când Sofronie se va întoarce. În cele din urmă, răspunsul a fost unul pozitiv. Mai târziu s-a aflat că venerabilului părinte i s-a descoperit de Sus, eveniment ce l-a convins să-l ia pe tânărul Sofronie ca prim ucenic al său. Gheron Iosif a văzut o mică pasăre că zboară şi se aşază pe umărul său. Cum stareţul se uita la ea uluit, pasărea şi-a deschis ciocul, dar în loc să cânte a început să teologhisească. În felul acesta Dumnezeu i-a făcut cunoscut lui Gheron Iosif Isihastul că tânărul Sofronie se va maturiza duhovniceşte sub îndrumarea sa şi că va deveni vas harului Duhului Sfânt, primind darul teologiei.” (3).

Începând cu anul 1947, Gheronda Iosif Vatopedinul odată intrat ucenic la Stareţul Iosif Isihastul se dedică ascultărilor şi nevoinţei, deprinzând tainele vieţii isihaste după tipicul athonit. Participă la slujbe alături de abşte, se roagă în chilia sa, îşi mărturiseşte gândurile Stareţului, sporind astfel în viaţa duhovnicească. Tot Stareţul îl povăţuieşte cum să se roage cu Rugăciunea lui Iisus – „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.” Înaintând pe această cale, Gheronda Iosif cunoaşte astfel din experienţă care e adevărata dimensiune a monahismului: „…simţirea de aici a împărăţiei cerurilor”. (4), „Isihia, liniştirea, precum văd din mica mea experienţă, în afara celor atât de multe pe care le scriu Sfinţii Părinţi, este rădăcina nepăcătuirii şi calea către autocunoaştere”. (5).

Cu trecerea anilor, Gheronda Iosif dobândeşte mari bogăţii duhovniceşti prin cultivarea virtuţilor şi ascultarea de sfaturile Stareţului său, trăind „sfintele nevoinţe ale desăvârşirii”. Astfel că din bun ucenic, la maturitate, când dobândeşte „starea bărbatului desăvârşit” (Efeseni 4, 13), devine la rându-i îndrumător duhovnicesc pentru obşti de călugări tineri, dar şi pentru mireni râvnitori. Este cercetat de către monahi şi laici de pretutindeni pentru povaţă, oferind cu dragostea-i caracteristică mângâieri, binecuvântări şi, cel mai important lucru, purtând pe fiecare om cu necazul şi nevoia sa în rugăciunile sale aprinse, atunci când Cuvioşia Sa, în ceasuri de priveghere, vorbea cu Dumnezeu. Gheronda Iosif Vatopedinul ţine cuvinte de învăţătură, luminând pe începătorii într-ale credinţei şi făcându-i să se înalţe şi mai mult cu inima către Cer pe cei cu experienţă. A fost un Avvă, asemeni celor despre care citim în Pateric, cultivând şi transmiţând mai departe ucenicilor săi harul, experienţa şi învăţăturile Cuviosului Gheron Iosif Isihastul.

CTEVA CUVINTE DE ÎNVĂȚĂTURĂ ALE GHERONDEI IOSIF VATOPEDINUL:

„Cu cât mai mult stăruim în împlinirea poruncilor, cu atât mai multă lumină primeşte mintea şi se face mai încăpătoare pentru har”. (6)

„Nimic nu produce în noi cu atâta spor smerita cugetare ca necazurile, fie de voie, fie fără de voie”. (7).

„Doar dumnezeiasca Evanghelie depăşeşte, în mod mai presus de orice închipuire, toată cunoaşterea şi tot ce şi-a putut imagina raţiunea omenească, în întreaga istorie universală”. (8)

„Dumnezeu lucrează biruinţa prin har şi o cedează pe aceasta smereniei noastre, pentru puţina osteneală a răbdării”. (9)

„Eliberarea minţii din zăpăceala grijii de multe face ca mintea să se întoarcă în mod firesc spre Dumnezeu, primul şi cel mai important principiu”. (10)

„De aceea aproape toţi Părinţii accentuează faptul că omul nu-şi găseşte odihnă în nicio altă îndeletnicire dacă nu se predă din toate puterile pomenirii lui Dumnezeu, astfel încât să simtă că doar el şi Dumnezeu există”. (11)

În rândurile următoare voi relata cum l-am cunoscut pe Gheronda Iosif Vatopedinul la Sfântul Munte Athos, rămânându-mi în suflet pentru totdeauna chipul său luminos, blând, cald şi plin de dragoste duhovnicească.

29 APRILIE 2009, MUNTELE ATHOS

Am ajuns oarecum mai repede la biserica Sfintei şi Marii Mănăstiri Vatopedu, nu e nimeni care să aştepte în afară de noi. Uşa bisericii e închisă, astfel încât rămânem să admirăm frumoasele fresce exterioare. Fără să realizez când a apărut, văd în preajma noastră un părinte mai în vârstă, cu barba albă şi cu un chip luminos, plin de iubire. E o oarecare distanţă între noi. Simt interior o chemare şi merg cu evlavie să mă închin, cerându-i o binecuvântare părintelui aceluia. Atât de multă dragoste, bunătate şi căldură am putut simţi lângă acest părinte, ţinându-mi capul între mâinile sale! Cât de dulce a fost acea binecuvântare, simt mângâierea lui Dumnezeu asupra mea. Mă bucur nespus de acest moment înălţător. Mai târziu aveam să aflu că părintele aghiorit care m-a primit cu un zâmbet ceresc şi cu atâta dragoste fusese Gheronda Iosif Vatopedinul, ucenic al Cuviosului Gheron Iosif Isihastul. Mărturisesc sincer că nu am mai întâlnit pe altcineva la fel în viaţa mea, care să-şi fi revărsat atâta dragoste spre mine, fără să mă cunoască. Cu ajutorul lui Dumnezeu am putut simţi, prin dragostea Gherondei Iosif Vatopedinul, faptul că Mântuitorul Iisus Hristos ne iubeşte atât de mult chiar şi pe noi, păcătoşii, aşteptându-ne să ne întoarcem la El.” (12).

După două luni de la pelerinajul pe care l-am făcut în Muntele Athos, o veste tristă era anunţată de presa ortodoxă, Gheronda Iosif Vatopedinul a trecut la Domnul. Acest fapt mi-a răscolit amintirile frumoase păstrate în inimă cu chipul ca o icoană al Gherondei, determinându-mă să plâng de dor. Iată relatarea minunii care a făcut ocolul pământului despre zâmbetul din veşnicie al Gherondei Iosif: „Unul dintre cei mai iubiţi părinţi duhovniceşti din Sfântul Munte Athos, Gheronda Iosif Vatopedinul, a trecut la Domnul de ziua sa, 1 iulie 2009, la prăznuirea Sfinţilor Doctori fără de arginţi. La moartea sa, o minune s-a petrecut curând după ce şi-a dat ultima suflare, semn de nădejde pentru toţi dintre noi care aşteptăm ‹‹învirea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie››.

După ce au trecut 45 de minute de la adormirea sa întru Domnul, a zâmbit.
Gura Gherondei Iosif a rămas deschisă pentru mult timp imediat după moartea sa şi, în ciuda tuturor eforturilor, monahii prezenţi au fost incapabili să o închidă. În conformitate cu rânduiala athonită, trupul Gherondei Iosif a fost înfăşurat în mantia sa monahală, fiind apoi cusută. După un timp, la îndemnul Stareţului Efrem, trupul a fost pus pe catafalc, iar o gaură s-a făcut în mantie pentru a-i fi expusă faţa şi o alta spre a fi la vedere mâna sa dreaptă pentru venerare. Spre uimirea tuturor, gura Gherondei Iosif nu doar că s-a închis, dar chipul său radia în chip miraculos, zâmbind! Nu doar buzele sale, dar şi ochii, şi obrajii.” (13).

Antonio Boloț

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Note:

(1). Gheronda Iosif Vatopedinul − 1 iulie 2009, https://www.pemptousia.ro/2014/07/gheronda-iosif-vatopedinul-%E2%80%A0-1-iulie-2009/
(2). Elder Iosif Vatopaidinos as a Disciple of Elder Iosif the Hesychast, http://pemptousia.com/2016/07/elder-iosif-vatopaidinos-as-a-disciple-of-elder-iosif-the-hesychast/
(3). Ibidem
(4). Monahul Iosif Vatopedinul, Trăiri ale dumnezeiescului har. O epistolă despre viaţa lui Gheron Iosif Isihastul. Epistole inedite. Traducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2008, p. 14.
(5). Ibidem, p. 17.
(6). Gheronda Iosif Vatopedinul, Mărturie athonită. Traducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2016, p. 25.
(7). Ibidem, p. 26.
(8). Ibidem, p. 86.
(9). Ibidem, p. 93.
(10). Ibidem, p. 99.
(11). Ibidem, p. 122.
(12). Antonio Boloţ, Chemarea Sfântului Munte Athos, Bucureşti, Editura Self Publishing, 2015, pp. 60-61.
(13). A smile from eternity, https://asceticexperience.com/portfolio/smile-eternity/ .

Cărţi ale Gherondei Iosif Vatopedinul traduse în limba română:

Ne vorbeşte Părintele Efrem Katunakiotul, Editura Egumenița

Asceza, maica sfinţeniei, Editura Bizantină

Trăiri ale dumnezeiescului har, Editura Egumenița

Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos

Dialoguri la Athos, Editura Doxologia

Mărturie athonită, Editura Sfântul Nectarie

Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Doxologia

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Bătrânul Theofilact de la Nea Skiti (+ 15 iulie 1986)

Un alt bătrân vrednic de pomenire, care a trecut la Domnul de curând, este părintele Theofilact, care a fost ucenic al părintelui Ioachim Spetsiéris, om foarte evlavios, tăcut, liniştit şi neiubitor de cele materiale. După moartea părintelui Ioachim, gheronda Theofilact a rămas singur, şi, neştiind să lucreze nici un lucru de mână, aşa cum obişnuiesc monahii, trăia în mare sărăcie, nu doar din cauza lipsei oricărui venit, ci şi datorită lipsei grijilor pentru cele materiale şi a vieţii sale dusă în simplitate. Mergea din când în când la colibele celorlalţi monahi care locuiau în vecinătatea colibei sale şi îi ajuta pe aceştia la diferite treburi, acolo unde era nevoie, iar aceia îi dădeau câte ceva de mâncare. Avea la coliba sa boltă cu viţă de vie, aşa cum se obişnuieşte la Sfântul Munte. De foarte multe ori, pelerinii ori mirenii care mai treceau pe acolo îi furau din struguri. Gheronda Teofilakt îi vedea de fiecare dată dar el însuşi se ascundea ca nu cumva aceia să-l zărească şi să se ruşineze. Câteodată nu îi mai rămânea nici un strugure, şi rămânea doar cu munca pe care o depusese ca să îngrijească strugurii până aceştia se coceau şi ar fi trebuit culeşi.

Noi vieţuiam încă la peştera de la Sfânta Ana cea Mică, atunci când gheronda Theofilact a venit să ne viziteze. Vrednicul de pomenire bătrânul nostru l-a primit cu multă bucurie şi cu bunătate şi l-a întrebat despre vieţuirea sa, cum îşi petrece timpul la coliba sa, şi dacă este mulţumit. După ce a vorbit cu gheronda despre cum e viaţa sa şi despre alte lucruri, şi, după ce a întrebat şi el la rândul său cum vieţuim noi la peşteră, bătrânul Teofilakt l-a rugat pe gheronda să îl primească să vină să vieţuiască alături de noi, fiindcă îi era greu să vieţuiască singur.

Gheronda l-a încurajat şi i-a spus să nu plece de tot de la coliba sa, ci să vină din când în când să locuiască la noi pentru a se odihni, după care să se întoarcă, mai apoi, la coliba sa.

Acest lucru s-a întâmplat pentru o scurtă perioadă de timp. Mai apoi a dorit să ia schima mare, fiindcă, până atunci fusese simplu monah. Bătrânul nostru a fost cel care l-a făcut schimonah la peştera de la Sfânta Mica Ana. După aceea, legăturile noastre cu el au devenit din ce în ce mai apropiate. Mergeam să-l vizităm destul de des la coliba sa, atunci când mergeam cu diferite treburi la Nea Skiti, de vreme ce, practic făcea parte din obştea noastră.

În perioada aceea începusem să ne gândim să părăsim peştera noastră în care vieţuiam la Sfânta Mica Ana, şi căutam un loc potrivit unde să ne mutăm. Ne înmulţisem şi locul nu permitea să mai vieţuim atâţia acolo, fiindcă încăperea era foarte strâmtă şi pentru trei-patru oameni, iar noi eram şapte. Atunci, gheronda Theofilact ne-a dat ideea de a merge să vieţuim la Nea Skiti, oferindu-ne, pentru început, propria sa colibă, până când vom putea să construim noi coliba noastră unde să ne instalăm. Aşa s-a întâmplat şi am plecat să vieţuim la Nea Skiti. Părintele Theofilact a rămas la coliba sa cu un frate din obştea noastră, iar noi ceilalţi, împreună, cu toată obştea, sub ascultarea vrednicului de pomenire gheronda, ne-am mutat la noua colibă, în afara schitului, după tradiţia chiriarhului mănăstirii.

Deşi era în vârstă, părintele Theofilact a rămas la fel de simplu şi de smerit, şi mereu se comporta ca un monah care se afla sub ascultarea cuiva, chiar şi faţă de mult mai tânărul monah care locuia cu el şi îl însoţea tot timpul. Lipsit de orice fel de răutate şi binevoitor, era mereu împăciuitor cu toată lumea, nu vroia nicidecum să-şi impună punctul său de vedere şi nici nu se plângea vreodată de ceva.

Ceea ce îl caracteriza în mod deosebit erau râvna şi evlavia adâncă faţă de cei 21 Sfinţi fără de arginţi, al căror sobor îl prăznuia mica sa biserică. Credinţa sa adâncă faţă de sfinţii săi – aşa cum îi numea el – îl alina în diferitele încercări, pe care le întâmpina cu simplitatea unui copil, de aceea sfinţii săi îl ajutau întotdeauna, aşa cum el însuşi ne mărturisea.

O, sfântă simplitate care nu cercetezi şi nici nu cauţi cu de-amănuntul, ci crezi tot ceea ce Dumnezeiescul Har îţi descoperă!

Războiul pe care îl ducea tot timpul gheronda era împotriva tristeţii şi a melancoliei care îl chinuiau tot timpul, mai ales atunci când a rămas singur, după ce părintele său duhovnicesc, gheronda Ioachim a trecut la cele veşnice. În momentele acelea grele când era războit de gândurile de întristare şi îşi pierdea curajul, intra în biserică şi îşi spunea mâhnirea sa la icoana Sfinţilor fără de arginţi. Aceştia îi primeau rugăciunea şi îi alinau suferinţa. Ne-a povestit cândva: ,,Odată mă luptau gândurile acestea foarte tare şi, aşa deznădăjduit cum eram, am mers să mă culc.  În somn se făcea că mă duceam către biserica mare a schitului. La un moment dat am ajuns într-un loc foarte strâmt, cu ziduri de-a dreapta şi de-a stânga, şi simţeam că frica pusese stăpânire pe mine. Deodată, văd înaintea mea, în mijlocul drumului, un câine foarte mare, nu cum sunt câinii obişnuiţi. Cât un leu era de mare! Avea o privire sălbatică şi era gata să sară pe mine. Atunci, am înlemnit de frică şi m-am pierdut cu totul. Am început să mă rog la Sfinţii fără de arginţi să mă scape din această primejdie. Nu am apucat mai deloc să mă rog, că, într-o clipă au şi apărut doi flăcăi care erau ca para focului şi înveşmântaţi în slavă: au prins fiara aceea, au legat-o cu un lanţ gros şi mi-au zis: Vezi cum l-am legat şi nu mai poate să îţi facă nimic? Să nu-ţi mai fie frică, mergi la chilia ta şi fii liniştit. Mi-au dat şi o pâine albă, foarte frumoasă, şi imediat m-am trezit şi eram stăpânit de o bucurie care nu se poate descrie”.

,,Altădată am avut o altă încercare, la fel, şi deznădejdea pusese stăpânire pe mine. Mi-am dat seama, imediat, desigur, că este vorba despre o ispită, dar nu mă puteam opune în nici un fel. Fiindcă eram fără experienţă, nu m-am luptat cu aceste gânduri încă de la început, când am avut această ispită prima dată, şi aceasta a devenit crucea mea în continuare. Aşadar, după ce m-am aşezat să mă odihnesc, văd o mulţime de oameni de vârste diferite că urcă încet de pe drumul bisericii mănăstirii în sus, acolo unde se afla coliba mea, iar aceştia vorbeau între ei. Eu îi priveam cu atenţie ca să înţeleg cine sunt aceia şi unde vor să meargă. Când au trecut de locul unde se întretaie drumurile şi s-au apropiat de poarta mea, s-au oprit şi i-am auzit vorbind limpede: Nu trecem pe la locul nostru? Într-adevăr, au deschis poarta mea şi au intrat înăuntru, în ordine, cântând, în acelaşi timp propriul lor tropar: Dumnezeiasca adunare a celor douăzeci, cea care har de sus a primit, ceata Sfinţilor fără de arginţi să o lăudăm…În fruntea lor se afla Sfântul Pantelimon, tânăr, cu părul bălai, în mare cinste, cu decoraţia de medic atârnându-i la gât, urmat de ceilalţi şi cântând cu toţii troparul lor. Au urcat scara până la etajul de sus acolo unde se află bisericuţa închinată lor, au intrat înăuntru, s-au aşezat în ordine în cele două strane şi au început să psalmodieze tropare din slujba închinată lor. Când au terminat psalmodia, au ieşit din biserică şi au plecat în partea de sus a schitului, lăsând în urmă binecuvântarea lor şi multă mângâiere şi, timp de mai multe zile am simţit o desfătare şi bucurie duhovnicească”.

Fericitul părinte nu a păstrat însemnări despre toate arătările Sfinţilor fără de arginţi, şi peste foarte multe s-a aşezat uitarea.

Acest fericit părinte, în toată viaţa sa s-a evidenţiat, în special, prin răbdarea de care dădea dovadă, fiindcă, dincolo de greutăţile vieţii monahale, el a avut de purtat şi crucea unei suferinţe trupeşti care l-a chinuit întreaga viaţă. Îl durea continuu stomacul, dar, în ciuda diagnosticului pus de medici că ar fi suferit de stomac, se pare că ficatul era cel care îi producea suferinţă. Avea perioade când slăbea foarte mult. După cum ne spunea, mergea foarte des la prietenii săi – aşa cum îi numea pe Sfinţii fără de arginţi – şi se plângea lor fiindcă nu veneau să îl vindece, iar mai apoi îi vedea în vis spunându-i: ,,Dacă vrei, gheronda, noi putem să te vindecăm, dar lucrul acesta nu îţi este de folos, să ştii”. Acest răspuns al lor era foarte important pentru el şi se mângâia vreme îndelungată, după care îşi lua din nou crucea suferinţei şi mergea înainte.

Cât timp am stat noi la Nea Skiti era vesel şi încrezător fiindcă eram toţi împreună. Însă, atunci când am plecat ca să ne stabilim altundeva, aşa cum Domnul a rânduit, a rămas singur şi, într-un fel, i-a fost foarte greu. L-am rugat să primească să vină împreună cu noi, fiindcă toţi îl iubeam, dar ne spunea că nu vrea să-şi părăsească prietenii săi, pe Sfinţii fără de arginţi. Spre sfârşit, când problemele de sănătate s-au agravat şi avea nevoie de îngrijiri medicale, câţiva părinţi foarte evlavioşi l-au luat şi l-au dus tocmai la Atena pentru investigaţii, fiindcă îl dureau ochii şi începuse să îşi piardă vederea. Din păcate, însă, a ajuns prea târziu pentru a se mai putea face ceva pentru a-i vindeca ochii. Glaucomul de care suferea s-a agravat şi şi-a pierdut de tot vederea. Suferea însă şi de altceva, care de asemenea a evoluat, şi, aşa după cum au constatat medicii care l-au examinat, era vorba de cancer în ultimul stadiu. Mai apoi, părinţii de la Nea Skiti şi rudele sale au fost informate că nu mai avea foarte mult timp de trăit, în jur de 20 de zile.

Gheronda Iosif Vatopedinul

Sursa: Gheronda Iosif, Amintiri despre părinţi cuvioşi, Psihofeli Vatopedina 4, Ediţia a doua, Sfânta Mare Mănăstire Patriarhală şi Împărătească Vatoped, Sfântul Munte, 2003 via pemptousia.ro

Foto (jos): Gheron Iosif Isihastul (aşezat) înconjurat de obştea sa la Nea Skiti în anul 1958. Bătrânul Theofilact este al doilea din dreapta, iar autorul textului, Părintele Iosif (cel tânăr) Vatopedinul, este al treilea din dreapta sus.

„Dialoguri la Athos”, Gheronda Iosif Vatopedinul (Editura Doxologia)

Dialoguri la Athos
Gheronda Iosif Vatopedinul
Editura Doxologia, Iași, 2012
210 pagini / traducere din greacă Nicușor Deciu

PROLOG

Pentru monahi tăcerea este dreptar al vieții. Îi păzește de vorbirea neîncetată și neînfrânată, de judecarea aproapelui și de clevetire, care este moartea sufletului. Îi izbăvește de conflicte și de certuri și le menține necesara liniște lăuntrică pentru nevoința luării aminte la sine. Tăcerea este rodul isihiei, o stare interioară din care se naște cuvântul duhovnicesc.

Când tace monahul și când vorbește?

Avva Pimen dezleagă cu discernământ această problemă:

„Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Mai bine este a vorbi sau a tăcea? I-a răspuns lui bătrânul: Cel ce vorbește pentru Dumnezeu bine face și cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea.”

Tăcerea nu este un scop, ci un mijloc. Este folosită fie ca să se apropie cineva de Dumnezeu, fie ca să vorbească despre El.

Bătrânii, vechi și foarte cercați luptători ai duhului, se silesc să se facă învățători duhovnicești și călăuzitori ai creștinilor, care se apropie de ei fie din curiozitate, fie din interes, fie mișcați de o nevoie duhovnicească mai adâncă. Lor li se adresează întrebări stăruitoare, care privesc probleme serioase și fundamentale ale vieții duhovnicești. „Părinte, spune-mi un cuvânt cum să mă mântuiesc?” „Spune-mi un cuvânt!” „Ce să fac pentru patimi?” „Dă-mi o poruncă și o voi păzi pe aceasta!” „Ce să păzesc ca să fiu plăcut lui Dumnezeu?”

De obicei Bătrânii răspund scurt, cuprinzător și apoftegmatic. Cuvântul lor nu este unul ce ține de gândire, rezultat al unui proces intelectual. Este un cuvânt matur și împreunat cu durere, direct, puternic, sobru, care pătrunde în adâncul sufletului celui ce întreabă.

Într-un limbaj simplu, fără figuri retorice meșteșugite, arată comoara ascunsă a vieții duhovnicești. Bătrânii oferă înțelesuri totdeauna actuale. În acest fel ei devin faruri pentru cei ce navighează pe marea întunecată a confuziei și a înșelării.

Bătrânii, nevoitori smeriți, neînsemnați și nearătați lumii, prin străvederea lor pătrund în sufletul celor cu care grăiesc, iar răspunsurile lor corespund nevoilor reale ale acelora din urmă. Scopul cuvântului lor este „zidirea cea de trebuință, ca să dea har celor ce ascultă” (Efeseni 4, 29).

Ei evită să răspundă, dacă cei ce întreabă văd pilda și lucrarea lor. Odată, când l-au rugat un frate pe Avva Sisoe: „Spune-mi un cuvânt”, acesta a răspuns: „De ce mă silești să vorbesc în zadar? Iată, ce vezi, fă”.

Cuvântul Bătrânilor este practic și urmărește scopuri practice, adică să ajute la izbândirea desăvârșirii și sfințirii „în Hristos”. Acesta este un cuvânt plin de dragoste. După cum vedem în tradiția Bisericii, Bătrânii mărturisesc că: „A da și a lua dragoste mie îmi era”.

Când Avva Theodor al Fermei s-a apropiat și a cerut sfat de la Avva Pamvo, acesta a răspuns: „Du-te, mila ta să o ai peste toți, căci mila a aflat îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu”.

Mișcat de dragoste, Preacuviosul nostru Bătrân Iosif Vatopedinul a răspuns de-a lungul timpului la diferite întrebări și problematizări ale închinătorilor Mănăstirii noastre. În prima parte a acestei mici cărți sunt adunate o parte din aceste cuvinte. În partea a doua, cu titlul „Culegere filocalică”, se face traducerea din limba greacă veche în neogreacă a unor texte scurte din Filocalie și din Sfinții Părinți, care au legătură cu întrebările din prima parte.

Ne rugăm smerit ca și această carte să-i ajute pe frații noștri binecredincioși din lume să făptuiască o viață de sfințenie „fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”.

Arhimandritul Efrem,
Egumenul Sfintei și Marii Mănăstiri Vatopedi

Duminica Mironosițelor 2003

Sursa: doxologia.ro

Parastas pentru Batrânul Iosif Vatopedinul la patru ani de la plecarea la Cer (foto)

De 1 iulie 2013, un număr mare de pelerini s-au adunat la Mănăstirea Vatopedi, pentru a participa la parastasul prilejuit de împlinirea a 4 ani de la cuvioasa adormire a Bătrânului Iosif Vatopedinul (+2009), ucenic al vrednicului de pomenire Gheron Iosif Isihastul (+1959) și reorganizator al obștii vatopedine începând cu anii ’90. Au participat la parastas ÎPS Athanasios, Mitropolitul Limassolului (ucenic al Bătrânului Iosif), ÎPS Pavlos, Mitropolitul Glyfadei, PS Theoprepios, Episcopul ucrainean de Alexandria și Svitlovodsk, dar și Egumenii Elisei de la Simonopetra și Filotheos de la Karakalou. La final, invitații, părinții și închinătorii s-au adunat în Synodikon pentru omilie și obișnuita kerasmă.

Traducere și adaptare de Laurențiu Dumitru după un text de Mihail Doudoudis din Serres, publicat pe pemptousia.gr
Foto: pemptousia.gr

Această prezentare necesită JavaScript.

Gheronda Iosif Vatopedinul. Viața pe scurt (1921-2009). Slujba de îngropare și punere în mormânt (video)

Gheronda Iosif Vatopedinul. Viaţa pe scurt

Gheronda Iosif s-a născut la 1 Iulie 1921 în grădina Mânăstirii Sfinţilor Doctori fără de arginţi din Giolos (Cipru), atunci când pe mama sa, însărcinată în 7 luni şi venită la slujba de hram, au apucat-o durerile facerii.

Tatăl lui avea mare evlavie la Sfântul Pantelimon, protectorul familiei lor – a şi adormit, de altfel, de praznicul acestui Sfânt: dimineaţa mersese la slujbă, se împărtăşise, apoi a făcut o plimbare prin ţarină, s-a întors acasă şi a murit şezând pe scaun.

Cât a fost în lume, Gheronda Iosif a purtat numele de Socratis. În Sfântul Multe a venit în 1946, la vârsta de 25 de ani, fiind unul dintre puţinii ucenici de chilie ai Cuviosului Iosif Isihastul (Spileotul), a cărui sfinţenie şi viaţă ascetică o ştim cu toţii.

Despre perioada petrecută în Preajma Cuviosului, Gheronda Iosif mărturieşte: “Nici severitatea programului, nici privaţiunea de cele strict necesare, nici locul abrupt şi neodihnitor, nici munca necesară pentru întreţinerea a 7-8 persoane nu ne-a micşorat râvna, deoarece ne mângâia mila lui Dumnezeu şi Harul, împreună cu rugăciunile Bătrânilor”.

Atunci când obştea lui Gheron Iosif s-a mutat la Nea Skiti, unde clima era mai blândă şi accesul mai facil, Gheronda Iosif s-a îmbolnăvit, medicii ajungând la concluzia că operaţia este singura soluţie pentru a opri scurgerile de sânge intestinale. Sfântul Pantelimon i s-a arătat lui Gheron Theofilact, un Bătrân din obşte, spunându-i că Părintele Iosif se va face bine, să se lase în grija Maicii Domnului, iar vindecarea s-a şi petrecut curând. La următoarea radiografie, medicii nu au putut vedea decât o mică cicatrice a vechii răni.

La chilia din Nea Skiti au rămas şi după moartea Cuviosului Iosif Isihastul, în 1959.

La Nea Skiti, după moartea lui Gheron Iosif Isihastul, şi înainte de întemeierea unei obşti proprii.

După întemeierea obştii, chilia de la Nea Skiti a fost renovată şi lărgită. Aici a rămas până în 1988, când toată obştea s-a stabilit la Mânăstirea Vatopaidi, unde a crescut şi mai mult.

După cum mărturisesc Părinţii Mânăstirii, adormirea Părintelui nostru Gheronda Iosif Vatopedinul s-a petrecut astfel: În ultima lună de viaţă, în timp ce dormea, Gheron Iosif spunea cu gura rânduielile de slujbă. Monahul care îi slujea a venit în dimineaţa de marţi, 30 Iunie 2009, cam pe la ora 10, să vadă ce face Bătrânul. Gheron Iosif i-a spus că astăzi se va duce, deoarece simte moartea. Monahul i-a răspuns: “Bine, Gheronda, cum vrea Domnul”.

După masă, rămas singur în chilie, a săvârşit Vecernia.

Seara, pe la 8, Gheronda l-a întrebat pe fratele ce era cu el: “Ce vor demonii ăştia, de ce au venit ?”. Apoi, la ora 9: “Sfinţii care au venit vor rămâne cu noi, să ne ajute”. (Să fi fost Sfinţii Doctori fără de arginţi ?) Gheronda Iosif era liniştit şi împăcat cu sine. Pe la 10 s-a ridicat, în pat fiind, şi a întrebat: “Cum este troparul în continuare ? Că nu ştiu cum urmează…”. Fratele nu i-a răspuns nimic, căci nu ştia despre ce anume este vorba. Noaptea, la 2 şi 20, a respirat adânc de trei ori şi a adormit. Medicii au considerat că a murit de insuficienţă cardiacă. Să avem parte de rugăciunile lui!

Obștea vatopedină a filmat bună parte din slujba de îngropare și punere în mormânt a cuviosului. Este știut că atunci s-a înfăptuit și prima minune, Cuviosul zâmbind la 45 de minute de la adormirea sa, fapt dovedit de numeroase imagini. Mormântul lui Gheronda Iosif se află în spatele katholikonului Sfintei și Marii Mănăstiri Vatopedi (în partea stângă). 

Despre Părintele Iosif Spileotul. Convorbire cu monahul Iosif Vatopedinul (Patericul Secolului XX)

Klitos Ioannidis (K.I.): Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre Ortodoxe sunt îndrumătorii luminaţi ai sufletelor credincioşilor, dar şi ai celorlalţi oameni cu probleme şi nevoi duhovniceşti. Ortodoxia grecească a fost binecuvântată cu acest mare dar al lui Dumnezeu care sunt Părinţii, ale căror suflete au urcat până la cer, de unde au trimis lumină sfântă asupra lumii.

Compatriotul nostru, monahul Iosif de la Mănăstirea Vatopedu, a avut bucuria să trăiască destui ani în preajma părintelui Iosif Spileotul sau Isihastul, despre care a şi scris nişte cărţi (*). De aceea, ne bucurăm foarte mult că monahul Iosif a avut bunătatea de a ne vorbi puţin despre această mare figură duhovnicească a secolului nostru. Vom începe cu câteva repere biografice pe scurt, pentru a-l localiza pe fericitul părinte din punct de vedere istoric.

Monahul Iosif (M.I.): Am slujit la picioarele părintelui Iosif, care a fost duhovnicul meu, timp de doisprezece ani şi jumătate. După ce a adormit în Domnul, în anul 1959, am mai rămas numai patru fraţi.
Fericitul părinte s-a născut în insula Paros. Pentru că era foarte sărac, a muncit de mic copil, din care cauză, nu a învăţat prea multă carte: numai clasele întâi şi a doua primare. După aceea, a muncit în Lavrio. Apoi, şi-a efectuat serviciul militar la Marină, a economisit ceva bani şi a început să lucreze ca plasator.
Avea un caracter drept şi moral. Nu suferea nedreptatea şi minciuna. La Atena, unde s-a ocupat o vreme cu negustoria, a primit de la nişte doamne o carte duhovnicească despre vieţile marilor Părinţi ai Bisericii noastre. A rămas atât de marcat de ea, încât s-a gândit să urmeze drumul acelor părinţi. Aşa că a părăsit viaţa lumească şi s-a retras la mănăstire, ca să pună în lucrare ceea ce citise, pentru că avea credinţa că ar putea, cu harul lui Dumnezeu, să meargă şi el pe acelaşi drum.
Prin anii 1921-1922 a întâlnit pe drum un călugăr aghiorit, pe care l-a urmat până în Sfântul Munte. A preferat viaţa isihastă şi de aceea s-a dus la Katunakia, care este cel mai pustiu loc din Athos. Acolo l-a întâlnit pe remarcabilul călugăr Daniil, întemeietorul obştii Danieliţilor – un părinte învăţat şi plin de toate virtuţile, capabil să sprijine sufletele. De la el a primit lumina călugăriei. Acesta a fost începutul său.
Dar pentru că a vrut să se dedice unei vieţi mai aspre, a început să se nevoiască singur. Câteva zile a rămas alături de părintele Calinic Isihastul, care, aşa cum mi-a povestit părintele Iosif, era un mare ascet purtător de Dumnezeu. Cu toate acestea, nu era înzestrat cu harul de a-i îndruma şi pe alţii pe calea sfântă. De aceea, novicele de atunci Iosif a plecat şi de acolo şi a hotărât să se izoleze şi să se nevoiască singur.
Dar pentru că a văzut că este greu să meargă de unul singur pe acest drum, la sfatul părintelui Daniil, a urmat tradiţia Părinţilor noştri şi s-a dus să se pună sub ascultarea unui călugăr simplu, pe nume Efrem, ce trăia la Katunakia. Acesta era unul dintre cei patru fraţi din Epirul de Nord care trăiau într-o colibă la Katunakia, în apropierea Danieliţilor. Între timp, însă, până să ajungă părintele Iosif acolo, plecaseră trei dintre fraţi şi mai rămăsese numai părintele Efrem. Părintele Iosif a rămas acolo împreună cu părintele Arsenie, pe care îl întâlnise pe drum şi cu care a hotărât să se nevoiască împreună, pentru că aveau aceleaşi idealuri.
După ce au stat acolo o vreme, fiindcă erau tineri şi aveau multă râvnă pentru cât mai mult duh isihastic, s-au retras împreună cu părintele lor în locurile cele mai înalte ale Muntelui sfânt ce puteau fi locuite, unde au dus o viaţă foarte aspră.

K.I.: În ce consta această viaţă aspră?

M.I.: Nu se ocupau cu lucruri mari. Făceau nişte măturele din tufişuri, pe care le duceau pe la mănăstiri şi, aşa cum era rânduiala pe vremea aceea, le lăsau la poartă, de unde luau pesmet. În mănăstirile de obşte se luau resturile de pâine de la masă, se uscau în cuptor ca să nu mucezească şi se puneau în nişte vase mari la intrarea mănăstirii, de unde le luau pustnicii.

K.I.: Aşadar, trăiau cu pesmet şi apă.

M.I.: Doar sâmbăta şi duminica, dacă se găseau pe la vreo mănăstire, stăteau şi ei la trapeză şi mâncau. Atât de aspră era viaţa lor.
Atunci când părintele Efrem, care a cunoscut de dinainte că va muri, şi-a dat obştescul sfârşit ca un sfânt, cei doi tineri, Iosif şi Arsenie, au rămas fără duhovnic şi au început să rătăcească prin locurile acelea. Pe unde auzeau că este vreun părinte bun sau vreun loc cu încărcătură duhovnicească deosebită, mergeau acolo şi rămâneau cât timp voiau, după care plecau mai departe. Toată averea lor era câte o pelerină groasă – cu care se acopereau când dormeau –, o tolbă pentru pesmet şi o ulcică în care fierbeau câteodată ierburi. În timpul iernii, din cauza frigului pătrunzător, se duceau să stea în nişte colibe sărăcăcioase de la biserica Sfântului Vasile. După Paşti, se apucau din nou să cutreiere munţii. Această nevoinţă a durat opt ani încheiaţi.

K.I.: Cum vă explicaţi, părinte, faptul că s-au supus unor nevoinţe atât de aspre?

M.I.: Avem de-a face cu un caz izolat. În trecutul Tradiţiei ascetice a Bisericii, mai întâlnim părinţi pustnici care se supuneau şi ei unor asemenea nevoinţe, ce îi uimesc şi îi înfricoşează chiar şi pe aceia care aud doar povestindu-se despre ele. Însă, aşa cum am mai spus, asemenea cazuri au fost excepţia de la regulă. O excepţie a fost şi marele nevoitor al generaţiei noastre, părintele Iosif Spileotul sau Isihastul.
Am trăit alături de el şi am văzut cu ochii mei râvna sa şi asprimea nevoinţelor cărora s-a supus până la ultima suflare, lucru deosebit de rar. El a fost un nevoitor aspru nu numai la tinereţe, ci până la sfârşitul vieţii sale.
Părintele Iosif era neiertător cu sine însuşi. A fost unul dintre cele mai aspre caractere din epoca noastră. O asemenea asprime şi lepădare de sine sunt greu de întâlnit. Şi, aşa cum am mai spus, cel mai important a fost că şi-a păstrat aceeaşi râvnă până la sfârşit.
Încă de la început, a înţeles că doar nevoinţele aspre îmblânzesc şi supun patimile omului trupesc. Aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, numai în felul acesta se eliberează gândul, pentru ca omul să ajungă la vederea de Dumnezeu. Gândul trebuie să dovedească faptul că a supus simţurile. Iar când simţurile sunt supuse minţii, şi harul se supune ei.
Părintele a fost un caracter foarte puternic. Noi spuneam că avea inimă dublă. Cu semenii lui era blând şi înţelegător. Numai cu sine era nemilos.

K.I.: Era, aşadar, din cei care câştigă împărăţia cu de-a sila.

M.I.: Este foarte adevărat. În felul acesta, a dobândit vederea de Dumnezeu. Având conştiinţa prezenţei harului, nu întrerupea nicicând nevoinţele, pentru ca să aibă mereu în el harul sfânt.

K.L.: Ce vă spunea despre felul cum se ruga?

M.I.: Încă de la început, înţelegând, cu puţina lui ştiinţă de carte, puterea harului Sfinţilor Părinţi, s-a grăbit să ajungă şi el la nivelul lor. Desigur, nu era un lucru uşor de înfăptuit. Însă dorinţa lui de a merge pe acest drum era atât de mare, încât nu renunţa; avea ceea ce Părinţii numesc „foame vrednică de laudă“. Insista mereu, implorându-L fierbinte pe Dumnezeu, să nu-l lipsească de starea aceea binecuvântată. Se ruga Domnului spunând: „Tu, Doamne, pe toate le vezi şi le cunoşti. Eu am părăsit lumea pentru totdeauna, m-am lepădat de toate şi nu am ţinut seamă de nimic, după cum nici nu voi ţine vreodată, numai ca să vin aproape de tine şi să găsesc ceea ce Părinţii spun că dăruieşti tuturor celor care Te urmează pe Tine, lucru pe care îl cer şi eu acum. Unde este?“
Plângând şi chinuindu-se pe sine astfel, a avut parte, în cele din urmă, de prima vizită a harului. Stătea şi privea spre vârful Athosului, acolo unde se află biserica Maicii Domnului – locul în care a primit harul Sfântul Maxim Kapsokalivitul –, şi o ruga pe Născătoarea de Dumnezeu, pe care o iubea în chip deosebit, ca să vină şi la el harul Duhului Sfânt. Pe când stătea acolo, ca un tânăr fără multă experienţă ce se chinuia pe sine ca să poată rosti rugăciunea, a venit dintr-odată asupra lui o rază luminoasă de energie necreată, care a intrat în el şi a început din clipa aceea să lucreze neîmpiedicat rugăciunea.
Aşa cum povestea el însuşi, se vedea pe sine dublu: „Mă vedeam pe mine aşa cum eram pe dinafară, dar şi cum eram pe dinăuntru, spunând rugăciunea cu nesfârşită dulceaţă şi cu exactitate matematică, fără să depun nici un efort şi fără să obosesc. Eram plin de atâta bucurie şi fericire, încât îmi ziceam că aşa arată raiul şi că nu este nevoie de un alt rai“.
Aceasta a fost prima venire a harului sfânt. După ce Dumnezeu i-a arătat în mod simţit ce este harul – fructul pe care Sfinţii Părinţi l-au dobândit prin multă luptă duhovnicească –, nimeni n-a putut să-l mai oprească. A început să se nevoiască şi mai mult, să evite orice contact cu oamenii, ca să nu vorbească şi să nu audă nimic, cu scopul de a ţine gândul neîmprăştiat. A fi călugăr înseamnă uitarea trecutului. Cele vechi trebuie uitate, ca să fie înlocuite cu cele noi. Părintele se îndeletnicea acum numai cu privegherea şi rugăciunea. Făcea măturele, le ducea la Marea Lavră şi lua în schimb pesmet, cu care trăia câte o săptămână întreagă.
În timpul acestor opt ani de nevoinţă a primit şi puternice atacuri din partea vrăjmaşului. Războiul pe care l-a purtat cu sălbăticia duhurilor întunecate era atât de puternic, încât a fost nevoit să sporească asprimea nevoinţelor trupului, crezând că în felul acela va reuşi să se izbăvească.
Aşa cum povestea el însuşi, timp de opt ani nu s-a întins în pat. Avea un taburet de lemn, unde şedea şi dormea. Dar nu deznădăjduia, căci pe drumul acesta merseseră şi Sfinţii Părinţi, aşa cum citise prin cărţi. De altfel, mulţi Părinţi s-au nevoit şi mai aspru.
La un moment dat, i s-a arătat şi Maica Domnului. Părintele Iosif ne-a povestit că a văzut-o pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu vie, cu trup, strălucind ca un soare şi ţinându-L în braţe pe Domnul nostru Iisus Hristos. Văzând, atât cât i-a fost cu putinţă, slava dumnezeiască a Maicii lui Dumnezeu, nu a putut să se mai ţină pe picioare şi a căzut pe podea, plângând şi suspinând: „Doamnă, nu mă părăsi!“ Atunci a auzit preacurata şi măreaţa voce a Maicii Domnului, care l-a asigurat de bunăvoinţa şi de ocrotirea ei.

K.I.: Cum era viaţa alături de fericitul bătrân?

M.I.: Pentru cei mai tineri, era obligatorie privegherea. Începeam de la apusul soarelui şi ne opream la miezul nopţii. De la apus şi până la miezul nopţii, trebuia să ne rugăm singuri. După aceea, ne apropiam de el să-i spunem ce gânduri am avut, iar el ne dădea tot felul de sfaturi. Programul acesta era urmat timp de doi-trei ani, timp în care nu-i ascundeam nimic. Şi chiar dacă încercam să-i ascundem ceva, tot nu reuşeam, pentru că el însuşi ne spunea ce-i ascundeam prin harul său străvăzător.
După aceea, când dobândeam o oarecare experienţă, ne duceam să-i vorbim numai atunci când simţeam nevoia, dar niciodată înainte de miezul nopţii.
Ne explica mereu legea duhovnicească. Tălmăcea textele Sfinţilor Părinţi atât de amănunţit, încât duhul lor pătrundea în noi, ca şi cum le-am fi trăit noi înşine, pentru că una este să înveţi pe celălalt din cărţi, şi alta să-l înveţi din ce ai pătimit şi ai învăţat tu însuţi, pe pielea ta.
Când ne vorbea despre înţelesul ascultării, ne spunea că nimeni nu va reuşi să-l alunge pe „omul cel vechi“ decât numai dacă-şi va zdrobi egocentrismul. În cazul în care egocentrismul este prezent, harul sfânt nu poate să vină, ca să rămână în om şi să-l înnoiască pe acesta. Monstrul care se numeşte egoism este biruit numai prin totala supunere şi ascultare.
În continuare, ne introducea în înţelesurile iubirii lui Dumnezeu. Dându-ne numeroase amănunte, exprimate prin cele mai potrivite cuvinte, ne dovedea că nu există nimic mai vrednic de a fi o preocupare pentru om ca iubirea faţă de Dumnezeu. Toate celelalte sunt deşertăciune. Chiar şi virtuţile sau nevoinţele nu ne pot duce decât până la un punct. Scopul nostru trebuie să fie iubirea lui Dumnezeu, care ne oferă harul sfânt. Toate mişcările, conversaţiile, ţelurile şi acţiunile noastre se învârteau în jurul dobândirii harului, a cărui lucrare nădăjduiam să o simţim în noi, ca să ne izbăvim de omul cel vechi. Mereu ne vorbea despre har.
Când făceam vreo greşeală, nu ne apostrofa. Ne dădea de înţeles unde greşisem doar atunci când noi uitam deja de lucrul acela. Ne spunea în amănunt care erau cauzele care duseseră la cădere, de la primul gând, până la faptă. Ne descria drumul greşelii cu atâta acurateţe, încât spuneam: „Omul acesta trăieşte în noi“. Noi, care făceam greşeala, uitam cum am ajuns la ea, în schimb el ne descria în amănunt cauza căderii. Îl admiram şi spuneam că el este în noi mai mult decât noi înşine.
Acestui părinte i se datorează – să îmi îngăduie athoniţii să mă exprim astfel – deşteptarea Sfântului Munte, după curentul ce pătrunsese mai de mult în Athos şi care dusese la neglijarea laturii profund duhovniceşti a vieţii monastice, care este adevărata teologie. Dacă trăirea interioară înfloreşte acum în Athos, lucrul acesta se datorează în mare parte părintelui Iosif Isihastul sau Spileotul, prin impulsul deosebit pe care l-a dat lumii aghioritice, readucând-o la adevăratul ei înţeles, pe linia teologiei palamitice.

Preluare din lucrarea „Patericul Secolului XX”, Klitos Ioannidis, Editura Egumenița, traducere de Daniela Filioreanu, pp.161-167.

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Foto: (1) Gheron Iosif Isihastul, (2) Sinodia Cuviosului Iosif Isihastul (Spileotul) de la Schitul Nou (Nea Skiti). Jos, cu baston Părintele Iosif isihastul (1898-1959), iar în spate, cu barba neagră – Monahul Iosif (1921-2009) cel ce răspunde întrebărilor lui Klitos Ioannidis, (3) Monahul Iosif Vatopedinul în 2007. 

Notă

*Spre exemplificare, amintim cărţile Cuvinte de rugăciune şi Părintele Iosif Isihastul: Nevoinţe – Experienţe – Învăţături. Din aceasta din urmă, prezentăm un fragment grăitor, astfel încât cititorul acestui volum să vină în contact direct cu harul cuvântului părintelui Iosif Isihastul sau Spileotul:

„Atunci când vreţi să aflaţi voia lui Dumnezeu, să lăsaţi la o parte toate gândurile şi planurile pe care vi le-aţi făcut, şi cu multă smerenie să cereţi în rugăciune să se arate voia sfântă. Şi orice lucru v-ar îngreuna inima, să-l încredinţaţi judecăţii lui Dumnezeu. Cei cu mai multă îndrăzneală şi care se roagă pentru a se face voia lui Dumnezeu, primesc în ei vestirea pe care o aşteaptă şi devin tot mai atenţi în viaţa lor, ca să nu facă nimic fără vestire de sus.
Mai este şi o altă modalitate de a afla voia lui Dumnezeu, folosită des în Biserică, şi anume sfatul cerut prin intermediul părinţilor duhovnici. Marea binecuvântare a ascultării, care îi umbreşte binefăcător pe cei ce o cinstesc, se face pentru ei cunoaştere în necunoaştere, acoperământ şi putere pentru punerea în lucrare a sfaturilor-porunci, pentru că Dumnezeu Se dezvăluie cu trăsătura Sa părintească oamenilor ce ascultă de El. Desăvârşirea ascultării, care este virtutea virtuţilor, îi aseamănă pe cei care o urmează cu Fiul lui Dumnezeu, Care a făcut ascultare până la moarte. Şi aşa cum lui Iisus I s-a dat toată puterea şi toată bunăvoirea Tatălui, la fel şi celor care ascultă de El, li se dă vestea despre voia sfântă şi harul de a o duce la împlinire.
Cei care caută oameni înduhovniciţi, de la care să afle voia lui Dumnezeu, trebuie să ştie următorul lucru: voia lui Dumnezeu nu se revelează în chip magic, şi nici nu este relativă, ea nefiind cuprinsă între limitele strâmte ale raţiunii umane. Preabunul Dumnezeu caută asupra neputinţei omeneşti şi îl informează pe cel care crede în mod absolut şi se smereşte dinaintea Creatorului său, însetat fiind să afle voia Lui şi să aibă puterea de a o pune în aplicare. Un asemenea om primeşte cu credinţă şi recunoştinţă primul sfat pe care i-l spune părintele duhovnic. Însă când credinţa, ascultarea şi smerenia nu conlucrează cu adevărat – fapt dovedit prin aceea că-l contrazice pe părinte şi îi pune diferite întrebări, având intenţia de a se consulta după aceea şi cu alţi oameni –, atunci voia lui Dumnezeu se ascunde, aşa cum se ascunde soarele după nori. Chestiunea acesta este foarte delicată şi necesită multă atenţie. Avva Marcu spune că «omul care se supune aproapelui său ascultă de el, iar Dumnezeu lucrează asupra celui care ascultă, după credinţa lui». Condiţia de bază pentru cel care cere să afle voia lui Dumnezeu este ca el să poată primi dezvăluirea sfântă, pentru că – aşa cum am mai spus – voia lui Dumnezeu nu este cuprinsă sau aşezată în chip magic în locuri şi obiecte, ci este revelată numai celor care sunt vrednici de bunăvoirea sfântă“ [n.a.].

Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvânt despre iubirea lui Dumnezeu pentru noi, despre jertfa Lui și despre pocăință (video cu subtitrare engleză, transcript în română)

Să mulțumim încă o dată bunătății lui Dumnezeu și iubirii de mamă a Preasfintei Fecioare Maria care ne-au adunat pe toți aici împreună pentru a ne înnoi puterile și hotărârile în Hristos. Cu harul lui Dumnezeu, nu ne vom retrage și vom continua, cerând mijlocirea Sf. Apostol și Evanghelist Matei și a celorlalți Sfinți să ne ajute, și de asemenea a celorlalți Părinți care, în acest loc, au bineplăcut Domnului. De aceea, cel mai mare lucru pe care-l voi înfățișa evlaviei voastre este acela că am primit respectul pe care-l aveți în nevrednicia mea, precum și dragostea voastră, și am început, fără să am vreo pricepere, având încredere în dorințele și dragostea voastră și, puțin câte puțin, am reușit să ajung aici.

Memoria mea nu mă ajută și de aceea cer îngăduința voastră, pentru a nu fi înțeles greșit.

Bineînțeles, datoria noastră cea dintâi, după cum bine știm, este pocăința. Acesta este motivul pentru care suntem aici, nu vreun altul. Nu. Dar Cel care ne-a ales de dinainte de a ne naște, Cel care a dat totul încă de dinainte de naștere, în măreția iubirii Lui părintești, ne-a chemat pe fiecare dintre noi și ne-a adus în locul unde este și odihnește Harul Său, și ne-a dat predania Părinților noștri și faptele vieții lor luminoase, ca să continuăm și noi pe aceeași cale. Care este calea pocăinței. Ei, vedeți cât de mare este dragostea Domnului nostru Hristos! De vreme ce El este în întregime dragoste. El este toată iubirea în întregimea ei. El este alcătuirea a toate! Uitați! Chiar dacă L-am întristat și l-am vândut, marea Lui iubire nu s-a schimbat. S-a coborât și a venit aici jos la noi, oferindu-ne un al doilea dar, aproape la fel de neprețuit precum primul. Primul a fost jertfa lui, prin care a plătit pentru vina noastră cu însuși sângele Său. Ne-a oferit pocăința. Putem spune, astfel, că și-a dovedit deplin față de noi iubirea Sa părintească, și numai o iubire desăvârșită de părinte poate fi astfel. El ne-a oferit pocăința. Numai în calitatea desăvârșită de părinte poate cineva găsi aceasta. El ajunge să ne spună: ”de vreme ce voi nu puteți să mă mulțumiți, vă iert. Stați aici, și, voi singuri, simțindu-vă vinovăția, cereți-vă iertare și Eu vă voi ierta..” Înțelegeți? Acesta este înțelesul pocăinței.

Bineînțeles, cauza cea dintâi este următoarea. Este ca și cum cineva ar zice că suntem independenți – și așa se învață în filosofia amețitoare a existenței autonome, de sine stătătoare a Europei – că, în vreun fel, suntem independenți. Ei, găsesc că aceasta este datoria noastră, de vreme ce fiecare suntem creați de Creatorul nostru și avem viața și tot binele de la El în măsură întreagă, și nu putem exista fără El. Precum puterea creatoare a lui Dumnezeu – Cuvântul a purces și a zis și toate s-au născut și toate s-au făcut, El a arătat, a arătat în acest chip iubirea Lui pentru noi. Vedeți, de vreme ce noi nu puteam săvârși singuri asta, El coboară și acceptă întoarcerea noastră prin pocăința. Astfel, când El ne cere pocăința, nu o face precum un stăpân comandând către supușii lui. Ci este o arătare a calității Lui părintești. Astfel, dacă noi acceptăm treptele pocăinței, aceasta nu se întâmplă pentru că El ne-o impune precum un domn și stăpân supușilor săi. Nu. Ci pentru că, prin firea noastră, noi nu existăm prin noi înșine. Puterea care unește a lui Dumnezeu-Cuvântul este cea care ține toate împreună. Dacă puterea de unirea nu ar mai fi, atunci, toate s-ar destrăma deodată. Tot ceea ce există nu este prin sine însăși.Viața însăși. Ea există pentru că El a creat-o. De aceea, problema ascultării, a pocăinței nu este ca și cum un stăpân ar porunci nouă, supușilor. Ci ține de datorie. Pentru că noi nu putem fi, și nimic altceva din lume nu poate fi, decât dacă suntem mereu dependenți. De aceea, pocăința nu este doar o vorbărie despre virtuți care este impusă prin legea morală, precum o lecție sau o poruncă. Ci este datorie deplină. Pentru că, dependenți de Cel pe care l-am respins și l-am vândut, ajungem acum să săvârșim, în mod practic, întoarcerea. Vedeți, pentru ca Domnul să ne arate în mod practic consecințele neascultării și ale căderii noastre, El vine – deși putea să nu o facă – în iubirea Lui părintească deplină, să vindece El însuși cauzele pierderii noastre.