Category Archives: Panteleimon Kartsonas

Povățuiri din Sfântul Munte: Ieromonahul Pantelimon (Kartsonas) Aghiannanitul, Coliba Sfântul Gheorghe, protopsalt al Sfântului Munte (1935-1992)

Schitul Sfintei Ana nu este numai cel mai mare dintre schiturile şi aşezămintele de acest fel ale Athonului, ci şi cel mai vechi, datând din veacul al XVI-lea. Aici s-au nevoit de-a lungul timpului în nevoinţa cea bună o mulţime de monahi, unii dintre ei ajungând chiar în cetele sfinţilor prăznuiţi de Biserica noastră.

Una dintre cele mai bine organizate Chilii din acest Schit este cea numită a Kartsoneilor, care se află în latura de vest a Schitului, imediat după intrarea vizitatorului dinspre Nea Skiti către Schitul Sfânta Ana. La această Chilie s-au nevoit în viaţa cea monahicească patru fraţi după trup. Ei proveneau din Mesinia. Erau trei ieromonahi, Dionisie, Serafim şi Gavriil, şi un monah, părintele Hrisostom, care a adormit în 1941. Fiii lor duhovniceşti au fost ieromonahii Gavriil şi protopsaltul părinte Pantelimon. Urmaşii acestora alcătuiesc obştea de astăzi formată din cinci fraţi, având ca întâi-stătător pe ieromonahul Hrisostom.

De la adormirea părintelui Pantelimon, în 1992, şi până astăzi, au trecut treisprezece ani şi nimeni dintre aghioriţi nu a avut iniţiativa de a culege informaţii şi de a le scrie despre luminoasa figură a fericitului părinte Pantelimon.

Socotesc că este voia lui Dumnezeu îndemnul pe care mi l-a dat cinstitul meu egumen, părintele Gheorghe, de a coborî la această obşte pentru a dobândi o comoară duhovnicească, întrebându-i pe părinţii de aici despre viaţa fericitului părinte Pantelimon.

Aşa se face că într-o seară de august a anului 2005, seară caracterizată de arşiţă şi de lipsa oricărei mângâieri pe care o aduce boarea răcoroasă şi roua, m-am aflat lângă iubiţii noştri fraţi Kartsonei. Între mănăstirea noastră şi obştea lor s-au stabilit, de-a lungul timpului, legături strânse şi pline de iubire. Înainte de 1974, când la mănăstirea noastră, a Sfântului Grigorie, s-a stabilit noua obşte în frunte cu Stareţul nostru, părintele Gheorghe, psalţii chiliei Kartsoneilor cântau în fiecare sărbătoare şi duminică în katholikonul Sfântului Nicolae al mănăstirii noastre. Numai părintele Hrisostom îmi spunea că a cântat în mănăstirea noastră la o sută douăzeci şi trei de privegheri, adică din 1967, pe când avea 15 ani, până în 1974.

Cu multă bucurie părinţii Chiliei m-au primit, în frunte cu Stareţul lor de acum, părintele Gavriil, faimosul duhovnic al Schitului. În cele ce urmează, vom da cuvântul iubitului nostru părinte Hrisostom, care a trăit împreună cu părintele Pantelimon douăzeci şi şapte de ani. Dragostea faţă de acesta îi este atât de mare, încât şi numai amintirea numelui fericitului său Stareţ şi scopul vizitei mele i-au adus lacrimi în ochi fratelui Hrisostom.

– Părinte Hrisostom, pentru că aţi trăit împreună cu părintele Pantelimon preţ de douăzeci şi şapte de ani, spuneţi-ne ceva despre viaţa lui!

– Cu fericitul părinte Pantelimon nu am numai cunoscuta legătură duhovnicească pe care trebuie să o aibă fiecare cu cei mai mari decât el în mănăstire, dar el îmi era chiar şi rudă. În toţi anii în care am trăit împreună, am fost mai mult decât ca nişte fraţi şi, de aceea, atunci când îmi aduc aminte de el, îmi este foarte greu să vorbesc. De aceea, vă rog să mă iertaţi…Vă rog să mă credeţi că de când a adormit, nu am mai ascultat nici o casetă cu el mai bine de doi ani…Sigur că pentru un monah un astfel de lucru nu este prea bun, dar moartea lui a reprezentat pentru mine o mare durere, ca şi cum aş fi murit eu însumi.

– Ce ne puteţi spune, părinte, despre obârşia lui şi despre viaţa lui din tinereţe?

– S-a născut la Patra în 1935. Mama lui, Ecaterina, provenea din Patra, iar tatăl, Ioannis, din Agrinio. Părinţii lui au avut cinci copii, ultimul fiind părintele Pantelimon, care din Sfântul Botez s-a numit Constantin. Numele său de familie era Datsikas. Cu acest nume de familie astăzi în Agrinio sunt mai bine de treizeci de familii, ceea ce arată că provenea dintr-o familie faimoasă şi numeroasă.

Din vârsta copilăriei l-a stăpânit dorinţa fierbinte de a deveni pictor. În plus, mai avea şi harisma unei voci melodioase şi a uşurinţei de a învăţa muzica bisericească. Deoarece fratele său mai mare era psalt, l-a luat şi pe micuţul Constantin împreună cu sine la biserică, în strană, şi l-a introdus treptat în tainele muzicii bizantine.

Mi-a spus o întâmplare petrecută la vârsta de cinci ani. În faţa casei sale, micuţul Constantin desenase pe pământ, foarte frumos, steagul Angliei. Dar în acea perioadă Grecia se afla sub ocupaţie germană. Un soldat german a văzut steagul desenat pe pământ şi a intrat în casă să ceară detalii şi informaţii. Părinţii au reuşit să-l ascundă pe micuţul Constantin şi să-l scape astfel de cine ştie ce întâmplări neplăcute. Când Constantin şi-a terminat şcoala primară, părinţii l-au trimis împreună cu fratele mai mare, Matei, la Atena. I-au trimis la iconograful Artemie ca să înveţe de la el arta pictării icoanelor. Ca să vă daţi seama de talentul acestui iconograf, puteţi vedea astăzi Biserica Sfântului Vasile din Metsovo pe care el a pictat-o. Dar arta aceasta nu i-a plăcut prea mult lui Constantin. S-a dus să înveţe pentru că îi plăcea să lucreze cu culorile. Cineva i-a spus însă că cea mai bună şcoală de pictură a icoanelor se află la Sfântul Munte. Faptele acestea se petreceau în 1949, iar pe atunci, din cauza războiului şi a lipsei mijloacelor de transport, era foarte dificilă venirea la Sfântul Munte. Un ieromonah dintre cei care părăsiseră Sfântul Munte din pricina bolii i-a spus că Stareţul lui este iconograf la Karyes şi că acolo există foarte buni psalţi şi că astfel îşi va putea pune în lucrare darul vocii sale deosebite. Cei doi fraţi au primit atunci cu bucurie îndemnul ieromonahului. Părinţii se împotriveau oarecum la început, dar în cele din urmă au dat înapoi în faţa hotărârii celei bune a celor doi fraţi.

În iulie 1949, cei doi fraţi, după multe necazuri şi peripeţii, au ajuns la Karyes, în Sfântul Munte. Bătrânul iconar la care fuseseră trimişi cei doi copii din Atena murise. Şi acum, ce să mai facă, unde să se ducă? I-au primit părinţii Colibei Ioasafinilor. Acolo au rămas aproximativ o lună. Dar Stareţul Chiliei, părintele Agatanghel, tânăr pe atunci, pentru că nu avea nevoie de alţi călugări în obştea sa, i-a sfătuit să meargă la Sfânta Ana şi le-a indicat Chilia Kartsoneilor. Părinţii care trăiau aici, la Chilia noastră, erau şi pictori de icoane, şi psalţi. Astfel, cei doi tineri ar fi putut să înveţe amândouă aceste meşteşuguri. Matei nu a fost de acord şi s-a hotărât împreună cu micul său frate să se întoarcă la Atena. Când au ajuns de la Karyes la Dafni, pe jos, atunci micuţul Constantin i-a spus: „Matei, dacă am venit până aici, ce vom pierde dacă vom merge până la Sfânta Ana? Mergem acolo pentru prima oară. Oare când vom mai putea merge? Acesta este un bun prilej ca să cunoaştem şi această zonă a Sfântului Munte unde nu am mai fost niciodată până acum.” În cele din urmă, Matei şi-a schimbat hotărârea, aşa că au intrat în barca ce ducea la Sfânta Ana, în loc să intre în cea care mergea la Uranopolis.

În vaporaş, s-a apropiat de ei un monah pentru a-i întreba care este scopul călătoriei lor. El le-a spus apoi, după ce a aflat:

– Ascultaţi-mă, copii, acolo unde mergeţi, la Kartsonei, n-o să vă primească dacă nu le spuneţi că vreţi să vă faceţi monahi. Aici la Sfântul Munte este greu să vă înveţe şi apoi să plecaţi.

Tânărul Constantin a acceptat propunerea acestui monah de la Sfânta Ana şi s-au înţeles amândoi fraţii ca să spună că au venit acolo ca să se facă monahi.

– Care a fost prima întâlnire şi cunoştinţă a Bătrânilor dumneavoastră cu cei doi tineri din Patra, părinte Hrisostom?

– Da, la 1 august 1950, cei doi au venit şi au bătut la poarta Colibei noastre.

– Cine sunteţi şi ce vreţi, măi, tinerilor?

– Am venit ca să ne facem monahi.

– Aşa, dintr-odată, fără să ne cunoaşteţi? Cum aţi venit aici şi cum de n-aţi mers altundeva?

– Alţii ne-au trimis aici la dumneavoastră. Constantin vrea să rămână ca monah, a spus Matei, iar eu nu ştiu încă dacă voi rămâne. Voi încerca şi voi vedea.

După o lună şi jumătate, Matei a părăsit Athonul şi s-a întors la Atena. De altfel, nici nu dorea să se facă monah. Constantin a rămas cu scopul de a învăţa iconografia şi muzica bizantină şi apoi de a se întoarce şi el la Atena.

Bătrânii Kartsonei nu respingeau pe nimeni dacă voia să înveţe iconografia şi apoi să se întoarcă în lume. Mai demult învăţaseră pe cel puţin încă alte cinci persoane arta pictării de icoane, iar aceştia s-au întors înapoi în lume. De aceea, cuvintele monahului de pe vaporaş erau înşelătoare. Aici tânărul Constantin a găsit pe viitorul Stareţ Gavriil, care era mai mic decât el cu un singur an. Astfel cei doi copii se jucau împreună, se ajutau unul pe altul, făceau ascultare Bătrânilor şi se bucurau de viaţa aici, în Grădina Maicii Domnului, cu o adâncă pace sufletească. Aici, la Chilie, lucrurile sunt foarte diferite de cele de la mănăstire. Eu am venit aici la vârsta de 10 ani, iar Stareţul meu se juca cu mine în orele de după-amiază.

După o perioadă de cinci luni petrecută la Colibă, Constantin a cerut să vorbească cu Stareţul Gavriil în chilie şi i-a spus următoarele:

– Părinte, să ştiţi că eu am venit aici spunându-vă minciuni. N-am venit să mă fac monah, ci numai să studiez muzica şi iconografia, şi apoi să mă întorc iarăşi la Atena. Acum însă vă spun înaintea lui Dumnezeu şi cu frica lui Dumnezeu că am luat hotărârea să rămân aici.

– Noi, copilul meu, să ştii că am fost înştiinţaţi de Harul dumnezeiesc şi ştiam că nu ai dorinţa de a rămâne aici. Te-am ţinut însă lângă noi pentru folosul tău propriu. L-am rugat pe Dumnezeu ca să se facă voia Lui şi pentru mântuirea sufletului tău. Ce ai învăţat de la noi, să ştii că îţi va fi de folos şi ţie şi părinţilor tăi. Dar acum te-ai hotărât să rămâi aici. Uite, ia hârtie şi condei, scrie-le părinţilor că doreşti din voia ta proprie să rămâi aici, ca să nu le vină vestea aşa, dintr-odată.

Într-adevăr, a scris o scrisoare mişcătoare părinţilor săi, care astăzi se află acasă la fraţii lui. Părinţii i-au răspuns îndată că are binecuvântarea lor pentru a rămâne ca monah la Sfântul Munte. S-au bucurat şi pentru că în familia lor aveau înaintaşi preoţi. Bunicul din partea tatălui şi bunicul din partea mamei fuseseră preoţi. Astfel, erau bucuroşi că fiul lor s-a afierosit lui Dumnezeu şi se rugau pentru el. Mai cu seamă tatăl său a fost cuprins de bucurie şi de atunci a început să serbeze sărbătoarea Paştilor un an împreună cu familia sa în Patra, iar în anul următor cu fiul său monah, la Sfântul Munte.

Bătrânii Chiliei, văzând atunci că tânărul lor ucenic are o mare înclinaţie pentru muzica bizantină, i-au acordat suficientă libertate. Părintele Dionisie era ucenic al faimosului protopsalt Sinesie de la Stavronichita. De la acesta luase ifosul aghioritic autentic şi tradiţional şi acum s-a hotărât să-l iniţieze şi pe monahul Pantelimon în muzica bizantină. Părintele Serafim a hotărât să-l înveţe iconografia bizantină.

Glasul părintelui Pantelimon era un dar al lui Dumnezeu, era o voce îngerească. Atunci când cânta, caracteristica lui era, am putea spune, nemişcarea. Era ca o stâncă neclintită. Nu mişca nici din mâini, nici din picioare. În plus, nu făcea nici un fel de mişcări cu muşchii feţei, aşa cum fac de obicei cântăreţii şi toţi psalţii. Atunci când cineva urmărea strana, nu-şi putea da seama cine este protopsaltul. Ar fi putut cu greu să desluşească a cui este vocea numai prin faptul că părintele stătea puţin mai în faţă decât restul cântăreţilor şi era în mijlocul acestora.

– De unde provenea această lipsă de tulburare şi de mişcare a trupului său în vremea cântării bizantine?

– Aceasta provenea, pe de-o parte, din caracterul lui. Era un om liniştit. În cei douăzeci şi şapte de ani pe care i-am petrecut împreună nu l-am văzut niciodată să se mânie, părinte! Întristat, l-am văzut, dar mânios, niciodată. Niciodată nu a judecat, niciodată nu a vorbit de rău, nu a vorbit cu răutate sau cu sălbăticie sau cu batjocură pentru a umili sau acuza pe cineva. Această linişte şi netulburare sufletească a sa au avut ca rod mai adânc modul în care cânta. Toate erau însă rodul vieţuirii sale virtuoase întru ale monahismului.

– Când a fost hirotonit diacon şi preot, părinte Hrisostom?

– Diacon a fost hirotonit în 1960, la sărbătoarea Întâmpinării Domnului, iar preot în 1965, de praznicul Sfântului Athanasie Athonitul, de către acelaşi mitropolit care preda atunci la Academia Athoniadei, Preasfinţitul Nathanail. Acest mitropolit a săvârşit atunci trei hirotonii în trei zile succesive. În prima, l-a hirotonit ca preot pe actualul episcop al Rhodostolului, părintele Hrisostom, în a doua zi pe Stareţul Chiliei noastre, părintele Gavriil, iar în a treia zi pe fericitul părinte Pantelimon, care, deşi era cu un an mai în vârstă decât părintele Gavriil, îi făcea întru toate ascultare şi îl cinstea foarte mult.

– Cânta la toate mănăstirile din Sfântul Munte, acolo unde îl chemau?

– Da, cânta, şi învingea întotdeauna orice fel de obstacole apăreau, atunci când trebuia să cânte la vreun praznic al unei mănăstiri unde era chemat. De exemplu, într-un an am fost chemaţi la praznicul Sfântului Nicolae al Sfintei Mănăstiri Stavronichita. El a promis că vom merge, dar în acel an ninsese foarte mult. Părintele Pantelimon era însă de neînduplecat pentru a-şi ţine făgăduinţa. Nici un vapor nu putea să acosteze la mal, maşina nu putea să meargă de la Dafni la Karyes, dar hotărârea lui a fost de neclintit şi a spus:

– Nu-i nimic, vom merge cu mularii.

– Bine, părinte, dar sunt unsprezece ore de mers pe munţii înzăpeziţi!

– Vom merge la Sfântul Nicolae! Am făgăduit şi trebuie să-mi ţin făgăduinţa!

– Ce v-a impresionat mai mult atunci când cânta el şi, în general, din modul în care se raporta părintele la slujirea sa de cântăreţ în Biserică?

– Atunci când cânta, mai ales la marile praznice ale mănăstirilor, nu vorbea cu nimeni. Atunci când soseam la mănăstire, îi saluta pe toţi cu o uşoară înclinare din cap şi cu un zâmbet înfrânat pe buze. Nu era curios să afle nimic din cele care se întâmplă în jurul lui, nu întreba să afle noutăţile mănăstirii unde mergeam să cântăm, nu ieşea din biserică în timpul privegherii pentru vorbiri fără rost, ci doar la vremea rânduită, după Litie, ieşea pentru puţin timp ca să bea o cafea, şi iarăşi se întorcea repede în biserică. Fraţii care urmau să-l ajute la ison trebuiau să-şi cunoască locurile cu precizie, altfel le făcea semn să tacă sau erau obligaţi să primească sfatul cuviincios al protopsaltului, părintele Pantelimon: „Vă rog foarte mult, isonul trebuie să se audă ca un zumzet de albine!”. Atunci când cânta, participa cu tot sufletul său la cântare, simţea că este prezent la întâmplările şi faptele măreţe descrise în tropare, în stihiri, în cântări care cinsteau sfântul sau praznicul Domnului sau al Maicii Sale. De multe ori, îi curgeau lacrimi din ochi pe care le ştergea cu manşeta dreaptă a dulamei sale. Ceea ce trăia el în timpul slujbei dorea să împărtăşească şi celorlalţi tineri monahi care aveau harisma unei voci de psalţi. De aceea, cu multe lacrimi i-a rugat pe monahii ce aveau voce frumoasă în schitul nostru, ca să vină să-i înveţe muzica bizantină, numai şi numai din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru slujba bisericească. Atunci când aceştia nu veneau, pentru că se mulţumeau cu puţina muzică pe care o deprinseseră, el plângea şi era foarte întristat, pentru că nu putea să îşi exprime altfel durerea, nici iubirea pentru muzica îngerilor. Astfel că azi sunt câţiva urmaşi ai săi întru ale muzicii bizantine, precum părintele Macarie, părintele Hrisostom, părintele Azaria şi părintele Anania. La praznicul Chiliei noastre, anume de sărbătoarea Sfântului Gheorghe, nu folosea la priveghere multe cărţi, ci numai una singură. Aceasta cuprinde toată slujba pusă pe note de către însuşi părintele Pantelimon. Chiar şi numai când te gândeşti cât a trudit ca să scrie notele tuturor acestor stihiri şi tropare, îţi poţi da seama de efortul făcut de el. El însuşi a scris pe note aceste minunate cântări în vremea citirii Psaltirii de la Utrenie, în biserica Chiliei noastre, la lumina unei lumânări.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 73-82, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Mai jos aveți Cântări psaltice în interpretarea Părintelui (Kartsonas) Aghiannanitul

Născătoare de Dumnezeu, Fecioară și Evloghitaria, Protopsalt Panteleimon Kartsonas, Chilia Sfântul Gheorghe, Schitul Sfânta Ana, Muntele Athos

Θεοτόκε Παρθένε και Ευλογητάρια (CD) (π.Παντελεήμων Κάρτσωνας) / Născătoare de Dumnezeu, Fecioară și Evloghitaria, Protopsalt Panteleimon Kartsonas, Chilia Sfântul Gheorghe, Schitul Sfânta Ana, Muntele Athos, 54 min.

La link puteți citi mai multe despre celebrul protopsalt al Sfântului Munte: Părintele Panteleimon Kartsonas (1936-1992)

Sfatul nostru: Ca să ascultați în răstimpuri acest album postat online, puneți “semn de carte” la acest link sau salvați-l la “favorites”!

Περιεχόμενα:

1. ΘΕΟΤΟΚΕ ΠΑΡΘΕΝΕ [Π.ΜΠΕΡΕΚΕΤΟΥ ΗΧΟΣ Α]
2. ΜΑΡΙΑ [Π.ΜΠΕΡΕΚΕΤΟΥ ΗΧΟΣ Γ]
3. ΚΑΙ ΕΥΛΟΓΗΜΕΝΟΣ [Π.ΜΠΕΡΕΚΕΤΟΥ ΗΧΟΣ ΠΛΑΓ. Α]
4. ΟΤΙ ΣΩΤΗΡΑ ΕΤΕΚΕΣ [Π.ΜΠΕΡΕΚΕΤΟΥ ΗΧΟΣ ΒΑΡΥΣ]
5. ΤΩΝ ΨΥΧΩΝ ΗΜΩΝ [Π.ΜΠΕΡΕΚΕΤΟΥ ΗΧΟΣ Α]
6. ΧΑΙΡΕ ΚΕΧΑΡΙΤΩΜΕΝΗ [Π. ΜΠΕΡΕΚΕΤΟΥ ΗΧΟΣ Β]
7. ΕΥΛΟΓΗΜΕΝΗ ΣΥ ΕΝ ΓΥΝΑΙΞΙ [Π.ΜΠΕΡΕΚΕΤΟΥ ΗΧΟΣ Δ]
8. Ο ΚΑΡΠΟΣ ΤΗΣ ΚΟΙΛΙΑΣ ΣΟΥ [Π.ΜΠΕΡΕΚΕΤΟΥ ΗΧΟΣ ΠΛ. Β]
9. ΤΩΝ ΨΥΧΩΝ ΗΜΩΝ [Π.ΜΠΕΡΕΚΕΤΟΥ ΗΧΟΣ ΠΛ.Δ]
10. ΕΥΛΟΓΗΤΑΡΙΑ [ΑΡΓΑ ΗΧΟΣ ΠΛ. Α]