Paştile, străbatere din moarte la viaţă, Omilie a Părintelui Gheorghios Kapsanis, starețul mănăstirii Grigoriu

În această noapte, Sfântul Ioan Gură de Aur, dascălul întregii lumi şi al Bisericii noastre, pe toţi ne-a chemat să ne desfătăm de ospăţul credinţei. Într-adevăr tot ceea ce am trăit în timpul sfintei privegheri şi în timpul Dumnezeieşti Liturghii a Învierii a fost un ospăţ al credinţei. Îndrumătorul acestui ospăţ a fost Însuşi Domnul cel Înviat. Membrii ospăţului sunt Biserica lui Dumnezeu, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, sfinţii Îngeri, Sfinţii credinţei noastre, precum şi noi smeriţii creştini, care trăim acum. Cu toţii am participat la binecuvântata masă, la care Hristos S-a dăruit iarăşi pe Sine Însuşi ca mâncare şi băutură pentru credincioşi. Prin urmare, împărtăşindu-ne prin credinţă cu Hristos cel Înviat, şi mai înainte de toate, cuminecându-ne cu prea Sfântul Trup şi cu Cinstitul Sânge, am devenit beneficiari şi participanţi la viaţa Lui dumnezeiască, curată şi veşnică, precum şi la Sfânta Lui Înviere.

Toată taina credinţei noastre Ortodoxe, în acord cu Sfântul Apostol Pavel, dascălul întregii lumi, se rezumă la taina Învierii Hristosului nostru. Sfântul Apostol Pavel, în mod caracteristic, ne spune: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa noastră”(I Cor. 15, 17). Şi asta pentru că lumea are mulţi învăţători şi mulţi întemeietori de religii. Dar izbăvitori, care să-l fi înviat pe om din morţi, e numai unul, Mântuitorul nostru Hristos. Pentru aceasta, numai Iisus Hristos Cel Răstignit şi Înviat e izbăvitorul oamenilor.

În consecinţa, noi numai pe Acesta îl adorăm, numai în Acesta credem, numai pe Acesta îl urmăm, numai pe Acesta îl slăvim. Numai Acesta şi nimeni altul, cât de înţelept să fi fost, cât de virtuos să fi fost, cât de sfânt să fi fost, nu a putut să-l învie şi să-l izbăvească pe om de duşmanul cel mai rău, adică de moarte.

Deci, acest fapt al credinţei noastre, acest eveniment istoric, adică Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, l-am prăznuit, cu prea multă bucurie, aseară toţi Ortodocşii.

Problema mântuirii omului nu stă în simplu fapt că el trebuie să devină mai moral de cum era, nici în faptul că trebuie să-L înduplece pe Dumnezeu, încât să-l asigure pe om de un verdict de achitare din partea Acestuia. Pentru noi, mântuirea constă în faptul că omul mort poate să primească viaţă, poate să fie înviat. Cu toate acestea, numai Cel care dă viaţă este Mântuitorul şi Izbăvitorul oamenilor. Aşadar, acest Domn al nostru dăruieşte întregii omeniri viaţă. Ia omul mort şi-l face viu. Întâi de toate îl ia pe cel mort duhovniceşte şi-i dă duhovniceşte viaţă, iar după această duhovnicescă înviere îl învie trupeşte şi biologic, în ziua eshatonului, la cea de-a Doua Venire a Lui.

Credem că această a două înviere este un fapt neîndoielnic, fiindcă acesteia îi premerge arvuna, care este învierea cea duhovnicească. Deci, câţi încă din această viaţă ajung să fie, prin harul lui Dumnezeu, beneficiari şi participanţi la prima înviere, la cea duhovnicească, au dobândit nu numai nădejdea, ci şi certitudinea celei de a doua învieri, adică a învierii trupului.

În acelaşi timp, Domnul ne-a dat multe dovezi palpabile că într-adevăr trupul omului sfânt se slăveşte, rămâne nepieritor, învie chiar înainte de învierea ce va să vină, de învierea împreună cu Domnul cel Înviat. O dovadă sunt moaştele Sfinţilor, care s-au unit în chip nedespărţit cu Domnul ce Înviat. Pentru aceasta, sfintele lor moaşte au semnele nemuririi, au bună mireasmă, rămân neschimbate pentru muţi ani şi devin simbol şi preînchipuire a slavei ce va să vină, de care se vor desfată trupurile sfinţilor, atunci când vor fi înviate la cea de-a Doua Venire a Domnului.

Totuşi, se pune problema cum va putea creştinul să facă din viaţa lui viaţa lui Hristos, încât să fie şi el înviat. Cum poate să devină Învierea lui Hristos învierea lui.

Domnul nu a lăsat în lume, pur şi simplu, o învăţătură morală sau nişte reţete sociale. A lăsat Trupul Lui, pe Sine Însuşi şi cel care vrea să fie înviat nu are decât să se unească cu Trupul cel înviat al Domnului. Trupul Domnului cel Înviat e Biserica noastră. Cel care devine membru al Bisericii, membru viu al Acesteia, numaidecât primeşte viaţa lui Hristos şi o face viaţa lui. Prin urmare, când trăim în Biserică, când luptăm cu smerenie şi rugăciune, când participăm la Sfintele Taine şi înainte de toate la Dumnezeiasca Cuminecătură, care este Trupul şi Sângele Domnului, atunci dobândim experienţa învierii trupului nostru muritor, experienţa străbaterii noastre din moarte la viaţă. Acesta e Paştele cel adevărat. Fiindcă Paşti înseamnă străbatere, trecere „din moarte la viaţă”.

Creştinul care se roagă de fiecare dată cu smerenie şi dragoste către Dumnezeu, realizează o străbatere, o trecere de la viaţa egoistă la viaţa dumnezeieştii participări. Creştinul care biruieşte de fiecare dată viclenia şi voinţa lui pătimaşă pentru ca să facă sfânta voie a lui Dumnezeu, realizează o trecere din moarte la viaţă. Creştinul care se împărtăşeşte de fiecare dată cu Trupul şi Sângele Hristos, atunci face cea mai mare trecere de la moarte la viaţă.

Aceste slăvite şi mari taine ale învierii şi ale nemuririi noastre se află în Sfânta noastră Biserică şi este păcat, fraţii mei, să le lăsăm neexploatate, să nu le folosim, să nu le valorificam spre folosul şi zidirea noastră.

Este trist astăzi că în timp ce toţi ne asfixiem duhovniceşte, şi mai ales tineretul nostru, partea cea mai sensibilă dintre cei mari, ignorăm sau negăm să ne unim cu Stăpânul vieţii, cu Hristos Mântuitorul şi nu ne hotărâm să facem viaţa Lui viaţa noastră, ca să trecem de la moarte la viaţă. În timp ce Îl avem pe Dătătorul de viaţă Hristos, bucuria şi pacea noastră, noi preferăm să murim în singurătate, în stres, în vid, în lipsa sensului vieţii noastre.

În chip smerit doresc tuturor împreună prăznuitorilor cu noi, închinători, precum şi din partea fraţilor mănăstirii noastre, ca în această noapte sfântă a Învierii, în care „toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele din iad”, să se fi petrecut trecerea asta, paştile acestea, trecerea din moarte la viaţă. Să credem şi să-L iubim mai mult pe Domnul Hristos. Să ne unim cu El, încât viaţa noastră să devină viaţa Învierii. Atunci nu ne va mai cuprinde frica nici măcar de moartea trupească. Căci cel care s-a unit cu Hristos cel Înviat nu îi este frică de moartea trupească, întrucât deja a trecut din moarte la viaţă. A avut loc deja învierea, a intrat deja în Împărăţia Cerurilor.

Doresc, iarăşi, ca Hristos cel Înviat să ne călăuzească la unirea cu El, să mângâie inimile noastre, să ne umple pe toţi de dumnezeiescul har, să ne hărăzească cunoaşterea de Dumnezeu luminată, ca întotdeauna să fim uniţi cu El.

În sfârşit, doresc ca viaţa noastră să fie plină de lumina şi bucuria Învierii.

Arhim. Gheorghios Kapsanis
Stareţul mănăstirii Grigoriou, Sfântul Munte Athos

Sursă: reintregirea.ro

Cum se fac slujbele în Athos. Liturghia la Simonopetra, Ieromonah Petru Pruteanu

După ce am prezentat modul în care simonopetriţii împart zilele liturgice, apoi rânduiala laudelor zilnice, vă prezint o descriere sumară a Liturghiei simonopetrite, care în general se slujeşte la fel în mai tot Athosul. Voi prezenta doar diferenţele mai evidente. 

Începutul Liturghiei este ca de obicei, după Otpustul de la Ceasul I, iar dacă se slujeşte cu diacon, acesta va spune toate ecteniile din faţa Sfintelor Uşi, numai că va sta cu spatele spre strana stângă (la 45 de grade faţă de catapeteasmă şi respectiv faţă de Sfintele Uşi), fiind orientat cu faţa spre icoana Mântuitorului. Orarul este ridicat la prima cerere şi se coboară la ultima cerere a fiecărei ectenii, fără ca diaconul să-şi facă semnul crucii la fiecare cerere. Pare o lipstă de evlavie, dar e o sobrietatea uluitoare.

Ca şi la Laude, în timpul Liturghiei preotul nu trebuie să închidă sau să deschidă perdeaua şi Sfintele  Uşi, pentru că toate astea le face paraclisierul. La Antifonul III (la Simonos Petras – Fericirile), abia când se ajunge la „Slavă…” se începe ieşirea şi tot atunci se deschid Sfintele Uşi.

Apostolul este precedat de prochimen, dar nu şi de „Pace tuturor!”, ci se începe aşa: „Prochimenul apostolului: Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi (de exemplu)” şi mai departe. În zilele de rând prochimenul se citeşte împreună cu stihul, iar în duminici şi sărbători se cântă. La sfârşitul Apostolului citeţul merge în faţa Sfintelor Uşi şi primeşte de acolo binecuvântare de la preotul slujitor, apoi se retrage în stasidia sa (iar în duminici şi sărbători continuă de acolo cu stihurile de la „Aliluia”), iar preotul citeşte după obicei Evanghelia. La slujba cu diacon, dialogul dintre preot şi diacon: „Binecuvintează pe binevestitorul Sfântului Apostol şi Evanghelist (N)” şi „Dumnezeu, pentru rugăciunile…” se spune tot timpul încet, în timpul când Evanghelia este dată diaconului spre citire, şi nu în auzul tuturor. Chiar mi se pare corectă această practică, nemaivorbind de faptul că aşa se făcea şi în vechime.

La Vatoped am văzut o chestiune mai specială la ectenia întreită (atât la Liturghie, cât şi la Vecernie). La cererea  „Încă ne rugăm pentru fericiţii şi dea pururea pomeniţii…” se pomenesc monahii şi apropiaţii mănăstirii care au adormit recent, până la împlinirea celor 40 de zile, iar la cererea următoare: „Încă ne rugăm petru mila…” se pomenesc monahii care stau la pat sau care sunt trimişi la vreo slujire în afara mănăstirii. Ectenie pentru cei adormiţi grecii nu pun niciodată în cadrul Liturghiei, întrucât această e o practică rusească relativ nouă, preluată şi de români.

La Simonos Petras, nu se suprimă ectenia pentru catehumeni, dar aceasta este reformulată, începând direct cu „Să ne rugăm pentru cei chemaţi Domnului” şi fără „Cei chemaţi, capetele voastre Domnulu să le plecaţi”. Mi s-a spus că le-ar scoate de tot (aşa cum fac pe la metoace şi schituri), dar se tem că vor fi criticaţi de ceilalţi athoniţi.

În timpul Heruvicului preotul citeşte rugăciunea „Nimeni din cei legaţi…”, apoi, dacă este singur (sau şi cu diacon), spune o singură dată „Noi, care pe Heruvimi…” şi numai dacă sunt trei sau mai mulţi preoţi, imnul este zis de trei ori ca la noi, dar nu cu mâinile ridicate, ci strânse cruciş la piept. În zilele de rând cădirea este foarte simplă, fără ca preotul să ajungă în mijlocul bisericii, ci stând pe solee (un semicerc mai înalt, dar foarte mic, din faţa Sfintelor Uşi) cădeşte icoanele catapetesmei şi spre cei prezenţi în biserică, iar dacă este duminică sau sărbătoare, cădirea e făcută ca de obicei, prin mijlocul bisericii.

La Intrarea (Vohodul) Mare, indiferent de numărul clericilor, diaconul sau, dacă nu este, preotul, spune doar „Pe voi pe toţi…” şi numai la marile Praznice se spun şi alte 3-4 pomeniri, dar nu foarte multe şi aproape în formă liberă. La o slujbă când s-a făcut o tundere în monahism (după Intrarea Mică), a fost pomenit şi noul monah.

La începutul Anaforalei am aflat o practică greşită, lucru recunosc chiar de simonopetriţi, dar o fac pentru a nu se deosebi de ceilalţi greci. Întrucât la cuvintele „Să mulţumim Domnului” se răspunde doar cu cuvintele „Vrednic şi drept [este]”, fără cuvintele de mai departe („…este a ne închina…”), preotul nu reuşeşte să spună în taină prima parte a Anaforalei, iar revenirea la practica citirii cu voce tare a Anaforalei nu este dorită şi acceptată de toţi. De aceea, ca şi în cea mai mare parte a Greciei, o parte a rugăciunii se spune în partea a doua a Crezului, apoi se spune dialogul preanaforal (în zilele de rând cu Sfintele Uşi închise), iar după cuvintele „Să mulţumim Domnului” se continuă de la cuvintele „…Mulţumim Ţie şi pentru liturghia aceasta…”. Când am slujit acolo (cu un diacon simonopetrit) chiar am încercat treaba asta, deşi puteam să o fac pe prostul şi să zic cum ştiu eu, dar am vrut să văd cât de comod şi de mai ales dacă e posibil să mai percepi unitatea Anaforalei citind aşa, şi am văzut că nu prea merge.

Toţi grecii, inclusiv athoniţii nu au la epicleză troparul Ceasului al III-lea şi consideră rostirea lui o mare greşeală.

Dacă se slujeşte în sobor, cuvintele „Întâi pomeneşte Doamne…” se spun de toţi preoţii odată (în cor). La aceste cuvinte tot timpul se răspunde cu „Doamne miluieşte” (o dată) şi nu cu „Şi pe toţi şi pe toate”, care a rămas în textul nostru de la dipticile diaconeşti. La Dochiariu am văzut că după „Doamne miluieşte”, diaconul adaugă: „Pomeneşte, Doamne, şi pe cei pe care-i are fiecare în cuget şi pe toţi şi pe toate”, iar strana repete „Şi pe toţi şi pe toate” – exact aşa cum era în vechime. Când nu este diacon, această pomenire generală este suprimată, pentru că şi în vechime citirea dipticelor era o prerogativă a diaconului.

După Anafora se pun doar primele cereri („Pe toţi sfinţii…” până la „Apără mânuieşte…”, apoi direct „Unimea credinţei…”), iar ectenia cererilor se lasă, pe motiv că a fost pusă deja înainte de Crez. Această practică vine ca o concluzie subiectivă a prof. Ioannis Foundoulis, pentru că cei mai mulţi liturgişti consideră că e mai corect să se pună a doua ectenie a ceririlor, cea înainte de „Tatăl nostru” şi se poate lăsa prima, cea înainte de Crez.

La chinonic avem mai multe elemente specifice, legate şi de numărul mare a celor care se împărtăşesc în biserică, mai ales că şi clericii care nu slujesc (cu excepţia stareţului) sunt împărtăşiţi tot cu linguriţa, ca şi monahii sau laicii. De aceea, în Potir se pune doar o mică parte din părticica IC, iar clericii slujitori se împărtăşesc cu restul ei, urmând ca restul Agneţului (XC, NI, KA şi dacă a mai rămas ceva din IC) să fie tăiat bucăţele mici pentru împărtăşire. Rugăciunea „Cinei Tale…” şi celelalte se spun de diacon (sau preot, dacă nu este diacon) înainte de a lua cineva Sf. Trup în mână, apoi trec toţi slujitorii pe rând şi iau o părticică din Sf. Trup şi mergând mai departe prin faţa Sfintei Mese, sorbesc o singură dată din Potir. Când se iese cu Potirul între Sfintele Uşi, nu se mai zice rugăciunea „Cine Tale…” şi celelalte, ci imediat după „Cu frică de Dumnezeu…” se începe împărtăşirea cu formula: „Trupul şi Sângele lui Hristos”, la care cel ce se împărtăşeşte răspunde: „Amin”. Prim urmare, numele celor care se împărtăşesc nu se spune, iar împărtăşirea decurge destul de repede, chiar dacă sunt foarte mulţi. Fiecare din cei care s-au împărtăşit ia anafură/antidoron, dar nu şi aghiazmă sau vin.

La ectenia de mulţumire, după cererea „Drepţi primind…” se răspunde cu „Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie”, iar după celelalte ca de obicei. Rugăciunea de după Amvon se spune în faţa icoanei Mântuitorului de la catapeteasmă, apoi urmează Otpustul după obicei şi împărţirea anafurei de către protos din mijlocul biserici (sub candelabru). La strană se citesc rugăciunile de mulţumire apoi se mai face un mic Otpust.

Ieromonah Petru Pruteanu

Precizare: Mulțumim părintelui Petru pentru îngăduința de a prelua aici textul cuvioșiei sale.

Sursă: Cum se fac slujbele în Athos. Liturghia la Simonos Petras

Cum se fac slujbele la Simonopetra. Împărțirea zilei liturgice și rânduiala laudelor zilnice, Ieromonah Petru Pruteanu

Recent am stat aproape 3 săptămâni la Mănăstirea Simonos Petras din Athos şi am avut ocazia să merg la slujbele lor şi chiar am slujit de mai multe ori acolo, atât în sobor, cât şi singur. Cu această ocazie aş dori să vă împărtăşesc din observaţiile mele liturgico-tipiconale şi, în special, să descriu elementele care sunt specifice fie pentru Athos, fie pentru această mănăstire (ştiindu-se că chiar între mănăstirile athonite există anumite diferenţe în slujbe).

Încep cu felul în care această mănăstire, şi în general tradiţia athonită (cu unele excepţii) împart sărbătorile. În funcţie de această împărţire a sărbătorilor sub aspect liturgic, se fixează un anumit program de lucru (ascultare) şi un anumit meniu alimentar. Deci am văzut următoarele tipuri de slujbă:

1. Slujba din zilele de rând, aşa cum o ştim noi după Tipic. Ceasul 9 şi Vecernia încep la orele 15.00, după care urmează trapeza şi Pavecerniţa. Dimineaţa slujba începe la 3 cu Miezonoptica, Utrenia, Ceasul I şi Liturghia. Urmează apoi un pic de odihnă, iar la orele 9.00 se citesc Ceasurile 3-6 şi se dă prima masă, după care urmează ascultările. Detaliile liturgice le voi descrie mai târziu, aici spun doar că la Liturghie, la o astfel de slujbă, ei cântă Antifoanele Liturghiei bizantine: Ps. 91 cu refrenul „Pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi, Doamne…”; Ps. 92 cu refrenul „Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu…” + „Unule Născut”, în schimb, la Antifonul al 3-lea, în loc să cânte Ps. 94 cu refrenul „Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu…” (aşa cum ar fi corect după vechea tradiţie), ei cântă totuşi Fericirile cu 6 sau 8 tropare intercalate.
2. Slujbe cu Doxologie, în funcţie de cinstirea Sfântului, dar cu aceleaşi Antifoane la Liturghie, ca şi la slujbele simple. În acest caz, dacă e luni, miercuri sau vineri, nu se dă dezlegare la ulei şi vin. Acest tip de slujbă se face mai ales la unii sfinţi cuvioşi, pe care monahii în cinstesc, dar vor să le urmeze şi în asprimea postului.
3. Slujbe cu Doxologie, dar şi cu Antifoanele Obedniţei (Ps. 102, 145 şi Fericirile) la Liturghie. În acest caz, dacă e luni, miercuri sau vineri, se dă dezlegare la ulei şi vin, dar la peşte nu dezleagă nici dacă este Polieleu (spre deosebire de Biserica Rusă). Mai departe, la toate tipurile de slujbe vor fi Antifoanele Obdedniţei (Typika) la Liturghie.
4. Slujbe cu Evanghelie la Utrenie şi, bineînţeles şi Doxologie, dar fără Polieleu, adică nu pun Psalmii 134-135, care la ei tot timpul se cântă integral (aprox. 35-45 de minute). În acest caz, la Vecernie se va citi Catisma de rând (nu „Fericit bărbatul…”), iar la Utrenie, după al 2-lea rând de Sedelne se cântă imediat „Din tinereţile mele…” şi totul până la Canoane, cu excepţia rugăciunii „Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău…”. Restul slujbei este după rânduială.
5. Slujbă cu Polieleu, după rânduiala care este şi la noi, doar că ei cântă integral prima stare a Catismei 1 („Fericit bărbatul”), Polieleul tot integral, iar în loc de Mărimuri cântă aşa-zilele „Megalinarii”, care sunt o selecţie de stihuri tematice din Psalmi (pentru ierarhi, mucenici, cuvioşi etc.), aşa cum avem şi noi la Mărimuri, numai că mult mai multe şi fără refrenurile noastre, ci doar cu Aliluia. În acest caz slujba se face cu diacon şi acesta citeşte şi rugăciunea „Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău…”, care la ei este relativ scurtă (fără prea mulţi sfinţi), dar se rosteşte rar, în timp ce strana recită încet după fiecare sfânt („Cu ale lui/ei sfinte rugăciuni, Hristoase Dumnezeul nostru, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi”). Trebuie să mai menţionez că în bisericile lor, pe lângă horos (acel candelabru în formă de cerc care la slujbele mari se roteşte), există şi candelabrul numit Polieleu, care stă în mijlocul horosului şi care atârnă de turla centrală a bisericii. Există însă şi un candelabru-polieleu mai mic, între solee şi horos, şi la slujba descrisă acum anume aceste se aprinde şi se clatină, nu cel mare, care e folosit doar în duminici şi la slujbele cu priveghere.
6. Slujba de duminică, în tot Athosul, nu se face cu Priveghere, decât atunci când duminica coincide cu o altă sărbătoare. Această are o rânduială de mijloc între slujba cu Polieleu şi cea cu Priveghere, dar la aceleaşi ore ca şi slujbele de rând: 3 noaptea (Miezonoptica, Utrenia, Ceasul I, Liturghia şi trapeza) şi 3 după-amiază (Ceasul 9, Vecernia, trapeza şi Pavecerniţa). Duminica, Ceasurile 3-6 nu se pun. Un element specific este citirea simplă a Catismei I (fără ectenii mici între stări), dacă nu este o sărbătoare cu Polieleu.
7. Slujbele cu Priveghere, despre care vom scrie un material aparte. Acum doar spun că Ceasul 9 cu Vecernia Mică se fac la orele 14.00, după care trapeza, apoi puţină odihnă + se serveşte o cafea. Privegherea începe la orele 18.00 şi trec puţin de miezul nopţii. A doua zi, la orele 6.00 se încep Ceasurile 3-6 şi Dumnezeiasca Liturghie. Dacă slujba are „Fericit bărbatul” (la sfinţi), nu se cântă Anixandare, iar dacă nu este „Fericit bărbatul” (la Praznice Împărăteşti) atunci se cântă Anixandare (Ps. 103). Duminica şi în zilele cu Priveghere rânduiala la trapeză este deosebită: stareţul merge la masă îmbrăcat în mantie şi cu cârjă arhierească, după caz se face rânduiala Panaghiei (foarte frumos), apoi se merge iarăşi în biserică unde se zice o ectenie întreită şi se face Apolisul (deşi înaintea de asta s-au mai făcut vreo 5 Apolise).

Vreau să mai remarc două lucruri pe care le-am discutat şi cu renumitul liturgist, părintele Macarie Simonopetritul, care este şi tipicarul principal al Mănăstirii.

Dacă se doreşte punerea slujbei unei sfânt canonizat recent, se procedează în felul următor: tipul de slujbă este o hotărât de tipicar împreună cu stareţul, dar foarte rar la sfinţii recent canonizaţi se fac Privegheri sau chiar Polieleu. Chiar dacă slujba este scrisă complet, cu Priveghere (că ele aşa se scriu cam toate), aceasta se face pentru bisericile unde este hram sau în regiunea unde a trăit sau s-a nevoit sfântul respectiv. Ei pun de obicei slujbă cu Doxologie sau cu Evanghelie la Utrenie (dar fără Polieleu). Dacă în această zi sunt alţi doi sfinţi în Minei şi slujba unuia trebuie lăsată, aceasta va fi pusă anul următor alături de slujba sfântului recent canonizat, care nu are slujba în Minei, dar se doreşte a fi prăznuit. Cel puţin la Simonos Petras, dar şi la alte mănăstiri, nu există obiceiul de a pune canoane la Pavecerniţa şi tocmai de aceea s-a ales această variantă de a pune slujbele alternativ de la un an la altul.

Cu alte detalii voi reveni într-un alt articol. (v. mai jos)

***

După ce am descris felul în care simonopetriţii (şi aproape toţi athoniţii) clasifică zilele liturgice, voi încerca să fac o prezentare sumară a unei slujbe din zilele de rând.

Toaca şi clopotul mic sunt bătute de 3 ori înainte de slujbă: cu 30 de minute înainte, cu 15 şi cu 2-3 minute înainte de binecuvântare. Acest lucru e valabil atât pentru slujba de seară, cât şi pentru cea de dimineaţă. Slujbele se încep exact la timp, dar nimeni nu se grăbeşte să le termine la o anumită oră (chiar dacă acest lucru se întâmplă de la sine).

ceasul XI se începe în pronaos (numit şi lition, pentru că tot acolo se iese la litie). Perdeaua dintre pronaos şi naos este trasă (închisă), iar accesul în naos se face prin uşile laterale. Preotul de rând (efimerios), fiind îmbrăcat şi în mantie, ia epitrahilul din cuierul care este lângă iconostasul pronaosului şi dă binecuvântarea. Stareţul sau locţiitorul acestuia spune „Împărate ceresc”, iar dacă nu sunt de faţă, atunci o spune chiar preotul slujitor. Citeţul „Sfinte, Dumnezeule…” şi… „Tatăl nostru”. Preotul zice ecfonisul, apoi lasă epitrahilul şi se aşează în stasidia rezervată preotului slujitor, prima din strana stângă. Când zice „Că a Ta este împărăţia” înainte de Condacul Ceasului, nu-şi (mai) pune epitrahilul, iar la ecfonisul „Dumnezeule, milostiveşte-te spre noi” (spus la toate Ceasurile, fără deosebire), îşi pune epitrahilul şi apoi tot el zice şi rugăciunea finală a Ceasului XI (şi la fel va face la Ceasurile III şi VI, citite tot în pronaos). Ceasul XI se încheie cu Otpustul mic, apoi se deschide perdeaua şi se intră în naos.

Ajungând preotul în faţa Sfintelor Uşi, ia deja epitrahilul care atârnă de iconostasul din faţa Altarului şi dă binecuvântarea, continuând să citească rugăciunile din timpul Ps. 103, care este citit de cel mai mare sau de un oaspete mai important. Perdeaua (dar şi Sfintele Uşi), în tot Athosul se deschid din afară de către paraclisier, nu din altar de preot sau diacon. Urmează ectenia mare, la care ieromonahul continuă să aibă pe cap doar potcapul, nu şi cuculia (acea pânză, numită la români camilafcă, iar la ruşi prinsă de potcap şi numite împreună clobuk). După ectenie preotul lasă epitrahilul şi merge în altar, iar la strană se citeşte Catisma de rând de către cel rânduit de tipicar. Formulele „…Şi acum, Aliluia (de 3 ori), Doamne miluieşte (de 3 ori), Slavă…” sunt spuse tot timpul de canonarh, care are o stasidie specială între strana stângă şi altar. Paralel cu el, între strana dreaptă şi altar stă tipicarul care supraveghează întreaga slujbă.

Urmează ectenia mică, apoi canonarhul anunţă glasul, iar cântăreţii cântă „Doamne strigat-am” cu stihurile şi stihirile, pe rând, în cele 2 strane. Preotul face cădirea mare, după o rânduială deosebită de cea a românilor şi mai ales cea a ruşilor. În toate aceste acţiuni, afară de cădirea de la Heruvic şi alte câteva momente, preotul poartă potcapul, dar nu şi cuculia.

„Lumină lină” se citeşte (de cel mai mare sau de un oaspete), chiar şi sâmbătă seara când este Vohod, şi se cântă doar la slujbele cu Priveghere. Urmează direct Prochimenul zilei rostit de canonarh şi cântat consecutiv de cele 2 strane. „Pace tuturor” înainte de Prochimen ei nu spun niciodată, nici la Liturghie, ci numai înainte de Evanghelie, iar prochimenul este totdeauna început direct de canonarh sau citeţ. Istoric acest lucru nu se justifică, dar asta e deja o altă problemă.

Cel mai mare spune „Învredniceşte-ne, Doamne”, apoi ectenia cererilor din faţa Sfintelor Uşi şi Stihoavna. În timpul cântării acesteia, de fiecare dată (inclusiv la Utrenie) are loc închinarea la icoane şi cererea binecuvântării de la stareţ (gheronda). Se închină mai întâi stareţul la icoane, apoi vine în mijloc şi se închină la cele 2 strane şi merge la stasidia sa (mai specială). Urmează locţiitorul stareţului, preotul de rând, oaspeţii clerici, apoi toţi fraţii în ordinea tunderii în călugărie şi la sfârşit mirenii. Închinarea se face, de obicei, cu o singură însemnare cu semnul sfintei cruci, iar icoanele se sărută cu cuculia pe cap şi numai la icoana Maicii Domnului se scoate cuculia şi rămâne totuşi potcapul (dar la Simonos Petras nu este vreo icoană mare a Maicii Domnului pentru închinare, deci cuculia la închinare nu se scoate).

Cel mai mare spune „Acum slobozeşte”, iar canonarhul „Sfinte, Dumnezeule”. Urmează troparele (apolitikia), ectenia întreită (după o rânduială puţin diferită) şi Otpustul. La toate Otpusturi toţi iese din stasidii.

Imediat se merge la cină, după care toţi se întorc la Pavecerniţă şi abia apoi la chilie. După aceasta mai este timp de aproape 1h.30 de ascultare (mai ales cei de la trapeză, dar nu numai), iar la orele 18.00 se sună clopotul de retragere şi se închide poarta mănăstirii. După acest clopot fiecare îşi urmează propriul program de odihnă şi canon, fără să aibă dreptul de a vorbi unul cu altul, iar la orele 3.00 se începe slujba de dimineaţă cu Miezonoptica.

Rânduiala Miezonopticii se face asemănător cu Ceasul IX, după care se intră în naos pentru Utrenie. Rânduiala acesteia este în mare parte ca la noi, având totuşi câteva deosebiri (afară de cele deja menţionate). Ectenia întreită de după cei 2 psalmi „împărăteşti” (19-20) este foarte scurtă, din 2 cereri: prima şi cea „pentru conducerea ţării şi toţi dreptslăvitorii creştini”, apoi Hexapsalmul. Mai departe nu întâlnim nimic deosebit decât faptul că athoniţii cântă Canoanele împreună cu cântările biblice („ale lui Moise”), aşa cum şi este corect, pentru că odele Canoanelor nu au fost scrise pentru citire, ci pentru cântare, aşa cum o spune şi numele lor. La Simonos Petras se cântă doar cântările 1-3, apoi 4-8 se citesc, iar după „Ceea ce eşti mai cinstită” a 9-a iarăşi se cântă. Urmează iarăşi rânduiala obişnuită, cu închinare la Stihoavnă. După „Întăreşte, Dumnezeule…” (rostit de cel mai mare), se sună clopoţelul de proscomidiar şi în acest timp fiecare îşi pomeneşte viii şi morţii, iar preotul scoate în acest timp miride. După vreo 15-20 secunde de pomeniri, citeţul începe „Veniţi să ne închinăm” şi Ceasul I, iar fraţii revin în stasidii. În timpul Ceasului I preotul acoperă Cinstitele Daruri şi face o cădire mică (cu Sf. Uşi deschise). La sfârşitul Ceasul I se face Otpust apoi se începe Liturghia, despre care voi relata mai târziu.

Ieromonah Petru Pruteanu

Precizare: Textul de mai sus însumează două postări ale părintelui Petru Pruteanu. Mulțumim pentru îngăduința de a prelua textele sale pe blogul nostru.

Sursă: Cum se fac slujbele la Simonos Petras (Athos) – 1
și CUM SE FAC SLUJBELE LA MĂNĂSTIREA SIMONOS PETRAS (ATHOS) – 2

Procesiune cu Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Vimatarissa, a treia zi de Paști, la Vatopedi (2012)

În a treia zi de Paști  a avut loc la Mănăstirea Vatopedi procesiune cu Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Vimatarissa / Ctitorița. Procesiunea a fost condusă de episcopul grec Theoktistos și Starețul Efrem Vatopedinul.

Pentru înregistrarea video click pe link : Λιτανεία Παναγίας Βηματάρισσας

Icoana Maicii Domnului Vimatarissa. Aşezată pe un synthronon în altarul bisericii Bunei Vestiri, de această icoană, „dăruită de împărăteasa Plaquidia (Aelia Galla Placidia), fiica împăratului Theodosie cel Mare şi sora lui Arcadie”, este legată o întâmplare mai presus de legile firii, din veacul al X-lea. Într’o vreme se nevoia în sfânta monastire a Vatopedului un tânăr paracliser pre numele său Sava ierodiaconul, care purtând de grija odoarelor bisericii, a fost nevoit a tăinui, într’o mică şi numai de puţini ştiută fântână din altar, crucea lui Constantin cel Mare (care avea în ea şi parte din lemnul Sfintei Cruci) şi această preacinstită icoană a Maicii Domnului, numită şi „Ctitoriţa” (pentru că s’a aflat în vremea ctitorilor Athanasie, Nicolae şi Antonie. De cutremurare a aruncat şi o lumânare aprinsă în puţ, până ce l’au prins arabii şi l’au dus rob în Creta pentru multă vreme. La bătrâneţe, recăpătându’şi libertatea, el s’a întors în mănăstirea sa de metanie, unde nimenea din noua obşte nu ştia de acea fântână din altar. Însă atunci când monahii vatopedini au îndepărtat lespezile de piatră ce acopereau ascunzătoarea, au căzut în genunchi de uimire: după 72 de ani, icoana Maicii Domnului stătea deasupra apei, dimpreună cu crucea şi lumânarea arzând încă!

Sfintele Paști la Mănăstirea „Sfântul Antonie” (Florence, Arizona) cu Gheronda Efrem Filotheitul (2007)

Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord. Mai multe despre părintele Efrem citiți AICI. (LD)

Părintele Epifanie Mylopotamitul, cel mai bun bucătar aghiorit, la Bucureşti

Mount Athos Area Gourmet constituie pentru regiunea Athos evenimentul gastronomic al anului!

Va invitam la o formidabila festivitate gastronomica, la umbra sacrului Athos, în golful Sfantului Munte, la poalele muntelui lui Aristotel, in golful Strymonikos, in golful din Ierissos, la poalele lui Holomontas, pentru a mirosi si a gusta produsele noastre.

99 lei / persoana

Mount Athos Area Gourmet, Grand Hotel Continental si Calugarul Epifanie Mylopotaminos
va invita la o cina cum numai la Sfantul Munte se prepara!

***

Vineri 4 Μai 2012, ora 7 PM la Grand Hotel Continental

Va vom delecta cu celebrele retete ale calugarului Epifanie Mylopotaminos,
care va va insoti la cina si va gati pentru dvs:

Supa de caracatita
Salata cu crithmum maritimum din golful Sfantului Munte
Zargan cu dovlecei
Halva din gris cu fructe din padurea lui Aristotel

 ***

Parintele calugar va aduce în dar pentru dvs vin biologic Mylopotamos si vin pentru desert
Nama Mylopotamos de la vitele de vie din Sfantul Munte!

Participand, puteti castiga un pachet turistic pentru 2 persoane oferit de
Mount Athos Area Gourmet!

Sursă: Presa ContinentalHotels.ro via Presa Ortodoxă de limbă greacă

Această prezentare necesită JavaScript.

Pelerin valah la Sfântul Munte Athos, Alexandru Rădescu

Această prezentare necesită JavaScript.

„Nu înţelege mai nimic cel care vine prima dată la Athos. Dupa cinci, şase drumuri, veţi începe să pricepeţi ceva… Dar abia de la al zecelea încolo puteţi să…” – sunt vorbe cu miez duhovnicesc, adresate de părintele Daniil Cotescu de la Mănăstirea Vatopedu lui Dan C. Mihăilescu, aşa cum le-a notat cunoscutul scriitor şi critic literar în volumul apărut după un pelerinaj la Sfântul Munte. („Oare chiar m-am întors de la Athos?”, 2011)

Mărturisesc că mi-am însuşit „avertismentul” Părintelui Daniil, înainte de a porni în primul meu pelerinaj athonit, de parcă mi-ar fi fost mie adresat. A lucrat ca un balsam peste emoţiile mele de nevrednic pelerin în Grădina Maicii Domnului şi s-a potrivit ca, odată ajuns şi eu la Vatopedu, să pot să-i cer şi eu vrednicului părinte român câteva vorbe de rămas bun…

După un drum nocturn de friguroasă Bulgarie de martie, zorii ne-au prins în vama elenă. Un microbuz cu şapte pelerini spre Muntele Athos, câţiva dintre ei fiind pentru prima oară în voiajul către una dintre cele trei limbi de pământ care altcătuiesc marea peninsulă calcidică. Totul a mers şnur până la intrarea în Grecia, după care o „scurtătură” ad-hoc, din joaca pe harta tipărită, se transformă într-o nedorită buclă de vreo 150 km. Dar nu-i nimic, aşa e în călătorie, aduce farmec, un strop e suficient. Din păcate, grecii sunt departe de minime cunoştinţe de limba engleză, ne învârtim în cercuri, facem opturi prin obscure localităţi. Poate pentru că mergem totuşi la Athos, Maica Domnului ne trimite în cale un şofer care, pentru o parte din drum, merge în direcţia dorită de noi. Ne ţinem după el şi la o răspântie drumurile noastre se despart. Suficient ca să prindem drumul corect până la Uranopolis, micuţul port în care se îmbarcă pelerinii către mănăstirile Sf. Munte. Am coborât din microbuz pentru a alerga mai întâi la biroul de pelerinaj, de acolo de unde trebuie să ne ridicăm Diamonitirionul. Este documentul care ne asigură intrarea pe Athos. Costă 25 de euro şi îl prezentăm la urcarea pe vas, dar şi la intrarea în fiecare mănăstire în care ne dorim să rămânem peste noapte.

Mai scoatem 6 euro din buzunar pentru a ne plăti biletul de feribot. Mănăstirea Dochiariu va fi primul nostru popas, acolo unde ajungem după aproximativ 40 de minute. „Oare chiar am ajuns la Athos?” Amestec de bucurie şi retorică, sentimente care irump şi plasează într-un plan secund oboseala drumului.

E plin de schele în această milenară fortăreaţă ortodoxă, remarc şi o macara. Urcăm pe cărarea pietruită care porneşte chiar din arsanaua mănăstirii, trecem şi pe lângă câţiva portocali. Intrăm în curtea mănăstirii, ne lăsăm rucsacii în pragul pangarului şi rugăm un părinte să ne deschidă biserica. Mă uit în jur şi îmi vine să îngenunchez: sunt pe un petic de pământ de cultură, civilizaţie, spiritualitate bizantine.

Într-un hrisov de la 1038, Mănăstirea Dochiariu este menţionată ca Mănăstirea Sf. Nicolae, a Dohiariului (dochiar = supravheghetor al magaziilor şi beciurilor, n.r.) sau Dafni. În sec. XV-XVI mănăstirea s-a pustiit, dar a fost refăcută prin purtarea de grijă a preotului Gheorghie din Adrianopolis, care s-a vindecat în chip minunat după ce a băut din Agheasma Sf. Arhangheli. Cheltuielile pentru reînnoirea mănăstirii au fost suportate de domnitorul Alexandru Lăpuşneanu şi de soţia sa Ruxandra, care a răscumparat metoacele mănăstirii pe care le luaseră turcii. Supravegherea lucrărilor a fost încredinţată fostului episcop al Moldovei, Teofan.

Alexandru Lăpuşneanu este zugrăvit în biserică, împreună cu cei doi fii ai săi, Constantin şi Petru, şi cu soţia lui, doamna Ruxandra. În dreptul domnitorului stă scris „In Hristos cucernic si credincios domn al intregii Moldovlahii, Ioan Alexandru Voievod, si ctitor al acestei sfinte manastiri”. Înainte de Lăpuşneanu există deja o lungă listă de domnitori români care au sprijinit sfânta mănăstire athonită: Vlad Călugărul, Radu cel Mare, Sf. Neagoe Basarab etc. Dar celebra formulă de sinteză a lui Nicolae Iorga („Bizanţ după Bizanţ”) poate că tocmai aici, la Athos, capătă înţeles deplin. Documentele privitoare la relaţiile dintre domnitorii români şi călugării de la Athos atestă faptul că voievozii Ţării Româneşti şi ai Moldovei, continuând tradiţiile bizantine, au instituit la Athos cel mai îndelungat patronaj cunoscut în istoria acestor locuri, patronaj care se întinde pe o perioadă de 513 ani (1350-1863). Aceste constatări l-au determinat şi pe episcopul P. Uspensky să afirme, în sec. XIX, că nici un popor nu a făcut atâta bine pentru Athos cât au făcut românii.

Sunt eu oare îndreptăţit să mă simt „acasă”? Răspunsul rămâne suspendat pe undeva, neclar unde, de parcă aş avea o reţinere să-mi ofer un răspuns îndrăzneţ ca o necuviinţă. Unul dintre tovarăşii de drum mă trage de mânecă, mergem la Paraclisul care găzduieşte icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoarea” (Gorgoepikousa). Îngenunchem cu toţii pe dalele seculare şi înălţam câte o fierbinte rugă, după nevoi şi trebuinţe, către Maica Domnului.

E doar primul popas athonit şi pe parcursul următoarelor zile aveam să ne închinăm şi la Xenofont, Sf. Andrei – Serai, Cutlumuş („Lavra cea Mare a Ţării Româneşti”), Vatoped, Prodromu, Schitul Lacu, Sf. Pavel, Dionisiu, Grigoriu. Când distanţele sunt prea mari între mănăstiri, pândim trasee de microbuze şi adeseori aflăm şoferi români. Deja sunt poligloţi, descurcându-se lejer în greacă, rusă, engleză. E plin de muncitori români la Sf. Munte, dorm pe la mănăstiri şi schituri sau în Karyes, capitala Republicii athonite. De altfel, unul dintre muncitorii cu care ne interesectăm ne asigură că limba română e „prima limbă” vorbită la Athos, după greacă.

În măsura în care sunt locuri libere la mănăstiri, pelerinii sunt găzduiţi gratis, pe cheltuiala mănăstirii. În schimb, există „obligaţia” de a participa la toate slujbele, de a respecta programul, regulile fiecărei mănăstiri. Ce bine ar fi ca, indiferent de ora la care bate toaca de slujbă, să am elanul cu care mă îndrept spre trapeză…

Cu excepţia lăcaşurilor româneşti (Prodromu şi Lacu), toate mănăstirile de pe traseul nostru sunt greceşti. Singurul din grupul nostru care ar putea desluşi tipul slujbelor este Paul, graţie studiilor sale de teologie şi implicării în corul bisericii de la parohia bucureşteană de care aparţine. Din fericire, întâlnim monahi români şi pe „la greci” şi ne informează în legătură cu programul zilei, rânduiala slujbelor. Ceasuri , Pavecerniţă, Acastistul Maicii Domnului, Sf. Liturghie… sfintele slujbe în limba greacă sunt bogate în cântări care farmecă, liniştesc, înalţă. Fie ca parte dintr-o vecernie începută pe la ora 17:00, fie dintr-o slujbă de noapte, de la 4 sau 5 dimineaţa. Şi totuşi, limba străină e un obstacol, ceea nu se poate spune şi în cazul „evangheliei zugrăvite”. Istorie, şcoli, perioade ale iconografiei bizantine se pot desluşi în fiecare mănăstire athonită, straturi peste straturi, după cum au intervenit zugravii şi iconarii din alte vremuri, adeseori potrivnice tihnei după care tânjeau monahii.

Iarăşi mă trezesc spunând „acasă!” odată ajuns în faţa porţilor de la Prodromu, cel mai important schit românesc de pe Sfântul Munte, în care a cărui arhitectură recunoşti cu uşurinţa Tismana sfântului Nicodim cel Sfinţit. Şi aici ne întâmpină părinţii cu ouzo, rahat şi apă proaspătă, iar în camera în care suntem găzduiţi peste nopate, buştenii trosnesc în sobiţă. Sunt cel mai fericit pentru că o răceală m-a luat cu asalt şi nu vreau să devin o povară pentru restul grupului. Febra învinge însă oboseala drumului şi răsucesc cearşaful sub mine. Scot lanterna din rucsac şi mai răsfoiesc din volumele pe care le-am purtat cu mine: „Românii şi Muntele Athos” (Ed. Lucman – 2007), „Sf. Munte Athos” ­ antologia realizată şi tradusă de neobositul părinte Ştefan Nuţescu de la Schitul Lacu (Ed. Evanghelismos – 2011) sau numere mai vechi din „Lumea Credinţei”, cu istorii ale icoanelor făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, aflate la Athos.

Ca şi la alte mănăstiri din pelerinajul nostru, alarma de la telefonul mobil sună înainte de toacă şi cei mai vrednici din grupul nostru se pregătesc pentru slujba de noapte. Ajung şi eu ceva mai târziu şi constat că nu suntem singurii pelerini (români) la Prodromu. Unii sunt veniţi din ţară, alţii de prin Germania, după cum aveam să aflăm în cursul zilei. Ne întâlnim în acest punct mărginaş al Sf. Munte cu vânturi care suflă sălbatic. Vânturi care pun în mişcare şi câteva eoliene montate de harnicii părinţi români, dar în acelaşi timp ne scutesc urechile de ureletele şacalilor.  Am văzut şi noi, pe lumină, câţiva şacali care dădeau târcoale mănăstirii. Vântul de dincolo de zidurile bisericii şi slujba în limba română care ne învăluie, aşa cum suntem risipiţi în pronaos şi naos.

Pare foarte departe „al zecelea drum”, dar mi-a povestit mie unul din tovarăşii de pelerinaj, după o experienţă athonită anterioară: „Frate, aici se întâmplă minuni la tot pasul!”.

Sursă: Jurnalul.ro

Mulțumesc lui Alex Rădescu pentru îngăduința de a prelua aici textul său. Fotografiile aparțin autorului.

Icoană a Părintelui Mărturisitor Arsenie Boca [de vânzare]

Icoană a Părintelui Arsenie Boca pictată în tehnica tempera cu ou, pe lemn de tei și foiță de aur (după modelul icoanei Părintelui Arsenie Boca din Calendarul 2012 cu Părinți Români care au pătimit în închisori, editat de Măn. Diaconești). Cei interesați să achiziționeze o astfel de icoană să scrie la comentarii sau mail la sfantulmunteathos@yahoo.com

Prețul icoanei diferă în funcție de dimensiuni – format A5 – 225 RON / A4 – 400 RON / A3 – 750 RON (include și expediția ei pe teritoriul României).

Icoana de mai sus este cu titlu de prezentare, fiind deja vândută.
Icoanele ce se vor comanda vor fi pictate de același iconar. Termen de execuție 7-10 zile.

Această prezentare necesită JavaScript.

Ce este păcatul în înţelesul creştin al cuvântului?, Arhimandritul Sofronie Saharov

Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile păcatului se află în adâncurile tainice, “mistice”, ale firii duhovniceşti a omului. Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică, cea pentru care a fost făcut omul şi către care este chemat în chip firesc, adică prin însăşi firea lui. Păcatul se săvârşeşte în primul rând în adâncul tainic al duhului omului, însă urmările lui rănesc întreg omul. Odată săvârşit, el se răsfrânge asupra stării sufleteşti, precum şi a celei trupeşti a omului, asupra chipului său exterior, asupra soartei celui ce l-a săvârşit; el negreşit va ieşi afară din hotarele vieţii lui individuale şi va împovăra cu răul său viaţa întregii omeniri, şi, în consecinţă, se va răsfrânge asupra soartei întregii lumi. Nu numai păcatul strămoşului nostru Adam a avut consecinţe de însemnătate cosmică, ci şi tot păcatul, al fiecăruia dintre noi , fie el vădit, fie el tainic, se răsfrânge asupra destinelor întregii lumi.

Omul trupesc nu simte urmările păcatului în sine, aşa cum le simte cel duhovnicesc. Omul trupesc nu observă nici o schimbare a stării sale lăuntrice după ce a săvârşit păcatul, pentru că el se află continuu într-o stare de moarte duhovnicească, pentru că el nu a cunoscut viaţa cea veşnică a duhului. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, cu fiecare înclinare a voii sale spre păcat observă în sine o schimbare a stării lăuntrice în virtutea împuţinării harului.

Ceea ce uimea la Sfântul Siluan era neobişnuita subţirime a minţii sale lăuntrice şi deosebita sa intuiţie duhovnicească. Trăirea păcatului la el, chiar mai înainte de a i se arăta Domnul, dar mai ales după aceasta şi în tot restul vieţii sale, era excepţional de adâncă şi de puternică; inima îl durea în chip de nesuportat, şi de aceea şi pocăinţa lui era cu o tânjire de nestăvilit, cu plâns, fără alinare câtă vreme nu simţea în suflet iertarea lui Dumnezeu. Multora, aceasta ar putea să li se pară curios, iar unora poate chiar exagerat, dar pilda Sfântului Siluan nu este pentru toţi.

În căinţa sa pentru păcat, el căuta nu doar o simplă iertare, pe care uşor o dă Dumnezeu, poate şi numai pentru un singur suspin de părere de rău, ci o iertare atotcuprinzătoare, aşa încât sufletul să simtă desluşit în sine harul. El cerea de la Dumnezeu puterea de a nu mai repeta păcatul, de este cu putinţă, niciodată; se ruga la Dumnezeu să se izbăvească de lucrarea “legii păcatului” din noi (Rom. 7,23). El trăia urmările păcatului – pierderea harului – atât de puternic şi de dureros, încât se temea de a repeta o asemenea experienţă. Îndepărtarea dragostei lui Dumnezeu şi a păcii lui Hristos de la suflet, erau pentru el mai cumplite decât orice. Conştiinţa că scârbeşte pe Dumnezeu, pe un asemenea Dumnezeu, blând şi smerit – îi era de nesuportat. Trecea prin cele mai adânci suferinţe ale conştiinţei care greşeşte împotriva sfintei dragoste a lui Hristos.

Cine cunoaşte dragostea în planul omenesc, să zicem pentru părinţi, dacă a săvârşit vreun păcat împotriva acelei iubiri, acela ştie cât de nesuportat poate fi chinul conştiinţei; dar tot ce se poate întâmpla în lumea relaţiilor sufleteşti nu este decât o palidă umbră în comparaţie cu relaţiile duhovniceşti cu Dumnezeu.

Astfel, Dumnezeu mai înainte de veci a cunoscut pe Simeon – Siluan, şi, într-un chip neînţeles nouă, i-a dat să cunoască esenţa păcatului atât de adânc şi de puternic încât el cu adevărat trăia muncile iadului şi dintru acest “iad cel mai de jos“, se ruga până când s-a plecat către el Domnul şi i S-a arătat, dându-i să cunoască învierea sufletului şi să vadă pe Fiul Omului întru împărăţia Sa mai înainte de a gusta moartea cea după trup. (Mt. 16,28)”.

Traducere de Ieromonah Rafail Noica. Preluare din rev. Orthograffiti

Foto: Părintele Sofronie Saharov alături de tânărul preot Irineu Popa, viitorul arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei.

Cuvânt despre dragoste, Cuviosul Paisie Aghioritul

Dragostea duhovnicească este mai înaltă decât dragostea ce au fraţii după trup, pentru că se înrudeşte cineva prin Hristos şi nu prin mamă. Toţi cei ce au această dragoste nobilă sunt plini de bunătate, pentru că înlăuntrul lor au pe Hristos, iar pe feţele lor este zugrăvită îndumnezeirea. Nu este cu putinţă să vină dragostea lui Hristos în noi dacă nu ieşim noi înşine din dragostea noastră, astfel ca să o dăm lui Dumnezeu şi chipurilor Sale şi să ne dăruim mereu celorlalţi, fără să vrem ca ceilalţi să ni se dăruiască nouă.

Cei care suferă mult pentru mântuirea întregii lumi şi ajută nevoindu-se în felul lor şi încredinţându-se cu smerenie în mâinile lui Dumnezeu, unii ca aceştia simt cea mai mare bucurie cu putinţă în această lume, iar viaţa lor este o slavoslovire continuă, pentru că se înalţă lăuntric ca îngerii, lăudând zi şi noapte pe Dumnezeu. Iar cei ce sunt nepăsători pentru mântuirea sufletelor lor şi încearcă să afle bucurie şi odihnă în această viaţă deşartă, se chinuiesc mereu şi se împiedică în angrenajele lumeşti cele nesfârşite, trăind încă de aici în iad.

Cei râvnitori, fiindcă se mişcă în locul ceresc al slavosloviei, primesc cu bucurie şi încercările, mulţumind lui Dumnezeu pentru acestea la fel ca şi pentru facerile de bine; pentru aceasta ei primesc mereu binecuvântarea lui Dumnezeu din toate, topindu-se lăuntric de recunoştinţa faţă de Dumnezeu pe care o manifestă, ca fii ai lui Dumnezeu, prin orice lucrare duhovnicească ar săvârşi.

Deşi Bunul Dumnezeu ne dă îmbelşugate binecuvântări şi lucrează totdeauna pentru binele nostru, şi pe toate le face ca să slujească făpturii Sale şi să se jertfească pentru om, de la plante până la animale şi zburătoare, mici şi mari – ba chiar şi El Însuşi S-a jertfit ca să elibereze pe om – , din păcate însă mulţi dintre noi suntem încă nepăsători faţă de toate acestea şi-L rănim prin marea noastră nemulţumire şi nesimţire, deşi ne-a dat conştiinţa care se moşteneşte împreună cu toate celelalte bunuri ale Sale.

Conştiinţa este prima lege a lui Dumnezeu, care a fost întipărită adânc în inimile primilor creaţi, şi pe care o primeşte în continuare fiecare dintre noi ca pe o copie de la părinţii lui atunci când se naşte. Cei care au izbutit să-şi subţieze conştiinţa lor prin cercetare zilnică de sine înşişi, se simt străini de această lume, iar mirenii se miră de comportamentul lor delicat. Iar cei ce nu-şi cercetează conştiinţa lor nu se folosesc nici de studiile duhovniceşti, nici de sfaturile bătrânilor şi nici de poruncile lui Dumnezeu, pe care nu le vor putea împlini deoarece devin nesimţitori.

Cei sensibili şi afectivi, care pe toate le ţin cu scumpătate, de obicei sunt nedreptăţiţi de cei nesimţitori prin cedările continue pe care ei le fac din dragoste; însă dragostea lui Dumnezeu se află totdeauna cu ei. De multe ori se nedreptăţesc şi ei înşişi din exagerată sensibilitate, mărindu-şi micile lor păcate sau încărcându-se cu păcate străine, dar iarăşi Dumnezeu îi îndulceşte cu bunătatea Sa paradisiacă, întărindu-i totodată şi duhovniceşte.

Cei care rănesc sau nedreptăţesc pe oamenii sensibili lăuntric nu sunt oameni. Cei care spun că sunt sensibili şi au dragoste şi gingăşie şi suferă de la semenii lor, dar spun „Dumnezeu să le răsplătească”, sunt batjocoriţi de cel viclean şi nu înţeleg că în felul acesta se blestemă pe sine în chip tainic. În această viaţă toţi oamenii dăm examene ca să trecem la cea veşnică, în rai. Gândul îmi spune că acest blestem tainic este mai prejos de temelia duhovnicească. Aşadar, toţi cei care nedreptăţesc, pe ei înşişi se nedreptăţesc veşnic, şi cei care primesc cu bucurie nedreptăţile ce li se fac sunt îndreptăţiţi să ia plata veşnică cu dobândă.

De multe ori Bunul Dumnezeu lasă pe oamenii cei buni în mâinile celor răi, pentru a se vădi bunătatea lor şi a-şi aduna plată cerească.

Fiecare om în mod firesc va fi răsplătit de stăpânul său la care a lucrat. Cei care lucrează pentru Hristos vor primi aici „însutit şi viaţă veşnică”, iar cei ce lucrează la stăpânul cel negru, acesta le face viaţa neagră încă de aici.

Cei care lucrează pentru Hristos, dar cu mândrie, îşi spurcă virtuţile lor precum se spurcă ouăle prăjite când cade în ele puţin găinaţ, făcându-se bune de aruncat împreună cu tigaia. Însă cei care lucrează cu smerenie şi dobândesc virtuţi şi seamănă cu smerenie, din dragoste, trăirile lor cele tainice, sunt cei mai mari făcători de bine deoarece fac milostenie duhovnicească şi ajută foarte mult sufletele slabe sau care se clatină în credinţă. Şi iarăşi, cei ce se aruncă pe ei înşişi în lume, din dragoste, după ce au aruncat lumea din ei, unii ca aceştia zboară deja în cer şi nu sunt prinşi de lume. Dragostea cu neagoniseală exterioară ajută mult ca să se dobândească şi neagoniseala de patimi lăuntrică. Aceste două neagoniseli îl fac pe om bogat în bunătatea lui Dumnezeu. Oamenii buni în mod firesc nu ţin răutate în inima lor, dar nici bunătatea lor n-o ţin pentru ei înşişi. De aceea nu ţin nici lucruri frumoase, nici nu se mişcă de frumuseţile lumii, arătând prin asta credinţa lor fierbinte în Dumnezeu, precum şi dragostea lor cea multă. Nu există om mai înţelept ca cel milostiv, care dă cele pământeşti, lucruri stricăcioase, şi cumpără cele nestricăcioase, cereşti. Precum nu există mai mare neghiob în lume ca lacomul de bani, care mereu adună şi mereu nu are, şi care în cele din urmă îşi cumpără iadul prin economiile sale adunate. Aceştia care se pierd prin lucruri materiale sunt pierduţi cu totul, pentru că pierd şi pe Hristos.

Cel stăpânit de lucruri materiale totdeauna este stăpânit de întristări şi nelinişte, pentru că pe de o parte tremură ca să nu i se ia acelea, iar pe de altă parte ca să nu i se ia sufletul. Şi iarăşi, zgârcitul care şi-a strâns inima sa, făcându-şi-o de piatră. Ca să se vindece va trebui să cerceteze pe oamenii cei nefericiţi şi să-l doară pentru ei, aşa încât să fie nevoit să-şi deschidă, încet-încet, mâna sa. Şi atunci i se va înmuia şi inima sa cea de piatră, redevenind inimă de om, şi astfel i se va deschide şi uşa raiului. Bunătatea înmoaie şi deschide inima, precum untdelemnul încuietoarea ruginită.

(din Epistola a II-a, O mică binecuvântare din puţine „seminţe uscate”, „Cale către Cer”)

Graiul liturgic, Arhimandritul Sofronie Saharov

„Întru început era Cuvântul, şi Cuvântul era către Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul… toate printr’însul s’au făcut” (1 Ioan, 1 şi 3).

Limba omenească are menirea să exprime realitatea diferitelor planuri: există planul vieţii – al necesităţilor vieţii; există planul apropiat de el şi cu toate acestea deosebit prin simţăminte şi patimi sufleteşti primitive; există limba demagogiei politice; există limba ştiinţifică, filosofică, poetică; în sfârşit, cea mai înaltă decât toate, limba Dumnezeieştii Descoperiri, a rugăciunii, a theologiei şi a altor raporturi dintre Dumnezeu şi oameni – limba Liturgică. Cunoştinţa abstractă despre existenţă are rădăcini metafizice; aici se referă ştiinţa, filosofia şi, mai întâi de toate, cunoştinţa de Dumnezeu. Cuvintele, care exprimă mai sus citatele genuri ale cunoştinţelor, precum şi Numele Dumnezeieşti purced din sfera intelectuală, metafizică. În acelaşi timp lor le este propriu să provoace în minte sau în inimă diferite reacţii şi în acest sens ele apar ca nişte „reflexe condiţionate”, care poartă caracterul nemijlocit, automat.

În faţa oricărei limbi se pune problema de a’l introduce pe ascultător sau cititor în acel domeniu de care aparţine limba dată. Ţinând seama de energia cuvintelor „condiţional reflexive”, noi trebuie să dăm, în chip deosebit, mai multă atenţie graiului liturgic, care e chemat să nască în minţi şi în inimile celor ce se roagă simţirea unei alte lumi, mai înalte. Aceasta se dobândeşte prin prezenţa numelor şi concepţiilor care aparţin exclusiv planului Dumnezeiesc; şi de asemenea prin utilizarea unei mici cantităţi de forme specifice de expresie.

Slavii sunt dăruiţi de pronie cu o limbă binecuvântată, care a servit de veacuri pentru slujbele bisericeşti, Sfintelor Scripturi şi rugăciunii şi niciodată nevoilor inferioare ale vieţii, nici chiar literaturii bisericeşti. Noi suntem categoric încredinţaţi de necesitatea întrebuinţării acestei limbi în slujbele bisericeşti; nu este deloc nevoie să se înlocuiască cu limba de toate zilele, ceea ce va scădea inevitabil nivelul duhovnicesc şi, prin aceasta, va pricinui o pagubă considerabilă. Nu’şi au locul argumentele că, chipurile, pentru mulţi oameni contemporani limba veche bisericească este neînţeleasă, şi chiar oamenii cu ştiinţă de carte, ba chiar şi pentru oamenii învăţaţi. Pentru astfel de oameni a stăpâni o cantitate minimă de cuvinte neîntrebuinţate în viaţa de toate zilele este o treabă de câteva ceasuri.

Toţi fără excepţie cheltuiesc uriaşe sforţări pentru însuşirea unei complicate terminologii din felurite domenii ştiinţifice sau din cunoştinţele tehnice, politice, juridice sau din ştiinţele sociale; din limba filosofică sau poetică, şi alte asemenea. Pentru ce să silim Biserica să’şi piardă limba, care este necesară pentru exprimarea formelor proprii de theologie înaltă sau de trăiri duhovniceşti?

Toţi cei ce doresc sincer să se împărtăşească de cultura de veacuri a Duhului, lesne vor găsi posibilitatea  să se familiarizeze cu nepreţuita comoară a graiului sfinţit bisericesc, care în chip uimitor corespunde cu marile taine ale dumnezeieştilor slujbe. Puţinele particularităţi ale acestui grai uşurează osteneala de a ne lepăda de pătimaşele griji: „toată grija cea lumească acum să o lepădăm”. Dacă în timpul săvârşirii sfintei Liturghii am fi folosit graiul nostru cel de toate zilele, atunci acest grai ar fi născut în sufletele şi minţile celor de faţă reacţiile planului inferior al existenţei noastre fizice. Cuvântul omenesc este chipul Cuvântului Tatălui Cel mai înainte de veci. „Cu Cuvântul Domnului cerurile s’au întărit… El au zis, şi s’au făcut” (Ps. 32, 6 şi 9). Şi cuvântul nostru posedă o putere ziditoare. „Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veci” (Is. 40, 8). Şi cuvântul nostru atinge vecinicia, dacă este spus pe căile voii Lui. Prin chemarea Numelor Dumnezeieşti se săvârşesc Tainele Bisericii, inclusiv prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului.

Cuvintele Liturghiei şi în general ale rugăciunilor nu sunt în fond numai omeneşti, ci şi date de Sus. Limba bisericească se referă la sfera Existenţei Dumnezeieşti; ea trebuie să exprime Descoperirea Duhului şi vederile mentale născute de el. Prin auzirea cuvântului lui Dumnezeu (cf. Rom. 10, 17) se însufleţeşte omul spre credinţă, „carea a biruit lumea” (1 Ioan 5, 4; Thes. 2, 13).

Sursă: Arhimandritul Sofronie – „Mistica vederii lui Dumnezeu” („A’l vedea pe Dumnezeu precum este”), pp. 300-302

O paralelă între nuntă și monahism, Arhimandritul Sofronie Saharov

Nu pot sa afirm ca mi-ar fi trebuit sa trec prin experienta „lepadarii” atunci cand am hotarat sa primesc monahismul. Cand am parasit „lumea”, eu nu am simtit vreo lupta interioara cu mine insumi, cu alte cuvinte, greutatea de a renunta la ceva ce m’ar fi atras in viata lumii. Nu am respins nimic, nu am dispretuit nimic. Am intrat in manastire pentru ca mi-a fost duhovniceste imperativ sa sa aflu un asemenea chip de viata unde as fi putut sa ma dau deplin lui Dumnezeu, adica cu toate gandurile mele, cu toata inima, cu toata puterea fizica si psihica a fiintei mele. Totusi aceasta nu m’a crutat de o lunga perioada de lupta duhovniceasca intre rugaciune si dragostea patimasa pentru pictura. Arta era pentru mine o cale catre cunoasterea fiintei. Asa o intelegeam eu, asa traiam in ea. Ea imi cerea intreaga fiinta; ba chiar mai mult decat „intreaga”. Fara a te da in intregime artei, ea nu va deveni niciodata autentica, cu alte cuvinte, una care sa duca pe slujitorul ei dincolo de hotarele vremii si spatiului. Autentic artistica este numai opera ce poarta in sine elemente ale veciniciei; fara aceasta, ea ramane doar un element „decorativ” al locuintelor noastre. Gandul veciniciei m’a insotit inca din anii copilariei. Rugaciunea, adancindu’se inlauntrul meu, ma ducea cu mai multa putere catre simtul veciniciei. Si ea a biruit.

Mai departe, calugaria mi-a pus problema „persoanei”. Stim din literatura universala ca unirea a doua persoane in nuntire, atunci cand poarta, mai mult sau mai putin desavarsit, caracterul unei uniri personale, a dat oamenilor experienta unei oarecari „vecinicii”, adica a unei stari in afara vremii, iesirea din hotarele inguste ale existentei individuale. Cei ce au trecut prin aceasta experienta au cercat o nespusa incantare, o rapire. De unde au ajuns la concluzia ca nunta este o „taina” in sine: biruinta asupra egoismului, contopirea a doi intr’o „unire”. Astfel, un teolog in Paris a ajuns pana acolo unde sa inceapa a afirma ca in afara unei astfel de experiente nu este cu putinta sa ajungi sa intelegi dogma Unitatii Treimice.

Eu nicidecum nu pretind a sti toate. In vartutea conditiei existentei noastre pamantesti, nimeni nu poate sa treaca prin toate, in experienta sa personala. Santem pusi inaintea inevitabilitatii unei alegeri, unei hotarari, neparat de ordin categoric. In ajutor ne vine nu numai faptul de a observa viata celor ce ne inconjoara, intr’o covarsitoare majoritate a cazurilor purtand in sine pecetea naruirilor, dezamagirilor, dar in acelasi timp si un inceput de intelegere, in ce priveste realitatile fiintei, prin rugaciune. Nu este cu putinta a smulge din suflet nadejdea catre ceva mai bun tocmai pentru el. Inchipuirea deseneaza un minunat tablou al casatoriei armonioase. Dar in cazul meu a biruit rugaciunea. In ea se descopera „persoana”, incomparabil mai adanc decat in unirea a doua persoane care se iubesc. Rugaciunea fata catre Fata lui Dumnezeu, introduce duhul omului in domeniul Luminii Nezidite, pline de o dragoste aparte si de o minunata pace. De asemenea, rugaciunea pentru lumea intreaga, pentru toata omenirea, ne descopera noi sfere ale fiintei, experienta pe care nu o poate da nunta.

Toata intalnirea, cu adevarat omeneasca, rasfrange insasi frumusetea vietii cosmice. Fiecare om asteapta de la noi intreaga atentie catre sine. Dar pe langa atragatoarea intalnire cu o persoana vie, in rugaciunea pentru lumea intreaga sufletul zareste maretia realitatii atotcuprinzatoare, si de acum nu mai poate parasi orizonturile care i s’au deschis. Minunat lucru – dragostea pentru o persoana iubita, dar a se ruga este ceva si mai mare.

Ca sa ajungem la rugaciunea neincetata, poruncita noua (Ef. 6:18; 1Tes. 5:17), neaparat trebuie sa ne recladim toata viata astfel incat ea sa devina un singur act neincetat de inainte-stare a savarsirii Dumnezeiestii Liturghii in fata Marelui Dumnezeu. Experienta istorica a aratat ca cel mai bun chip pentru a atinge acest sfant tel s’a dovedit a fi monahismul. Absenta datoriei de a apara existenta cuiva – fie nevasta, fie eventuali copii si alte asemenea – da monahului libertatea de a’si risca intreaga viata in nevointa postului, a privegherii, a uitarii nevoilor sale trupesti, precum hrana, imbracamintea, conforturile. Mintea monahului este libera neintrerupt sa petreaca in pomenirea lui Dumnezeu; ea in chip firesc se misca in sfera rugaciunii curate; cearca atingerea vietii vecinice; traieste vederea Luminii Nezidite care purcede de la Fata lui Dumnezeu, raspandeste mireasma iubirii ce se pogoara de sus.

Cand, dupa o nunta cu adevarat binecuvantata – nu una de scurta durata, nu una prea marginita la cele trupesti, ci una intr’o adanca dragoste personala – unul din soti moare, lasand pe celalalt singur, atunci cel (sau cea) care ramane se simte pierdut, rupt, „injumatatit”. Lumea ii devine pustie. Si putini, printr’o rugaciune fierbinte, si’au biruit singuratatea, au dobandit libertatea pentru o mai buna inaltare la Cer. Si astfel nunta, chiar in forma ei cea mai buna, poarta primejdia ingustarii personalitatii omenesti. Monahismul izbaveste de o astfel de inmicsorare. Neincetata impreuna-graire cu Tatal cel Ceresc, in absenta nevoii de a comunica in planurile inferioare ale existentei noastre, largeste inima monahului spre a cuprinde viata cosmica, ce nu se ia de la el prin moartea fizica. Persoana lui se dezvolta si primeste caracterul universalitatii asemanatoare cu Hristos. Monahului i se da de sus a simti in cuvintele Domnului oglindirea vietii Celui Fara de Inceput. Insusi Tatal a dat cuvintele Fiului Sau, iar Fiul le-a impartasit oamenilor.

Sursă: Arhimandritul Sofronie – „Nasterea intru Imparatia cea neclatita”, pp. 221-224, traducere din limba rusa de ierom. Rafail (Noica)

Imagini emoționante de la întoarcerea acasă a Starețului Efrem Vatopedinul

Vineri, 30 martie 2002, după o lungă și nedreaptă încarcerare la Korydallós, Starețul Efrem Vatopedinul s-a întors acasă, în Sfântul Munte! Vă oferim mai jos un slide-show cu imagini emoționante de la întoarcerea Starețului în Vatopedi. Sursă: Pemptousia

Această prezentare necesită JavaScript.

Gheronda Iosif Vatopedinul – Testament duhovnicesc (Omilie ţinută la Sfânta Chinovie a Cuviosului Nicodim, Pentálofos, cu ocazia Congresului cu tema „Monahismul”), Starețul Efrem Vatopedinul

Am trăit în preajma fericitului Gheronda Iosif Vatopedinul vreme de 30 de ani. De foarte multe ori am avut posibilitatea, atât în privat, dar şi în cadrul catehezelor comune întregii obşti, să ascult cuvintele lui, cuvinte bazate pe experienţele lui duhovniceşti şi pe trăirea multor lupte ascetice. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru bunăvoinţa Lui.

Şi încă mai mulţumesc lui Dumnezeu, dintr-un alt motiv: pentru că, găsindu-mă atât de aproape de Gheronda, am avut posibilitatea de a observa felul în care el se împotrivea întristărilor, prigoanelor şi defăimărilor pe care Dumnezeu le-a îngăduit să vină asupra lui, aşa cum zicea întotdeauna, pentru păcatele lui.

Am avut, de asemenea, îndrăzneala duhovnicească pe care doar un fiu poate să o aibă, şi l-am întrebat deschis despre aşezarea duhovnicească pe care o avea nu numai în momentele dificile ale vieţii lui, ci şi în mângâierile duhovniceşti pe care Domnul le dăruia cu îmbelşugare sufletului său atât de credincios şi plin de virtute.

Gheronda Iosif s-a născut în întâi iulie 1921 în Droúsia, lângă Páfos, în Cipru. În 1937 a intrat în Sfânta Mănăstire Stavrovoúnio din Cipru, unde a fost tuns monah, cu numele de Sofronie. Acolo avea să trăiască vreme de zece ani alături de doi bărbaţi plini de virtute, Gheronda Varnava şi părintele duhovnic Ciprian, la îndemnul căruia pleacă în Sfântul Munte şi ia legătura cu Gheron Iosif Isihastul, cunoscut pentru înălţimea sa duhovnicească. A intrat în obştea acestuia, care, în vremea aceea, îşi avea sălaş în peşterile de la Sfânta Ana Mică.

Din experienţa sa, fericitul Gheron Iosif Isihastul cunoştea că marea taină a reuşitei monahului constă în a trăi de la începuturile vieţii lui ascetice evenimentul prezenţei Duhului Sfânt, lucru pe care i l-a dăruit direct şi de la început, prin rugăciunea sa, monahului Sofronie. Într-o după-masă i-a spus că, diseară, atunci când ei aveau, după obişnuinţă, să facă rugăciune, îi va trimite un cadou, să fie pregătit să-l primească; acest lucru părintele Sofronie nu prea l-a priceput.

Seara însă, înainte să cheme numele Domnului de trei ori, a fost umbrit de mila lui Dumnezeu şi a simţit practic, pentru prima oară şi cu o intensitate foarte mare, plin de lacrimi fierbinţi, dragostea lui Hristos şi adânca smerenie pe care o dăruieşte Duhul Sfânt. Primise acest premiu cu rugăciunile părintelui său. S-a hotărât să lupte şi mai mult, pentru tot restul vieţii sale, pentru a-l dobândi şi a-l păstra.

După cum ne spunea, cei mai buni ani ai ascezei sale i-a trăit aproape de bătrânul său de Dumnezeu purtător şi bunic al nostru duhovnicesc, Gheron Iosif Isihastul. De la acesta, care era un foarte mare isihast, nu a preluat acelaşi mod de viaţă, adică traiul cu desăvârşire isihast, ci viaţa fericită a ascultării.

Catehezele sale şi trăirile sale ascetice constituie testamentul său duhovnicesc care ne conduc de la pământ la cer şi din moarte la viaţă, dacă ne facem următori cu adevărat, după săracele noastre puteri, faptelor şi cuvintelor lui.

Înţeleptul Gheronda din fericita lui experienţă alături de Gheron Iosif, ce a constituit pentru el punctul de plecare în demersul monahal de înaintare spre ceruri, şi-a aşezat, la fel ca toţi Părinţii,temelia pe virtuţile supunerii şi înstrăinării, conform poruncii Domnului: „oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14,33).

Îndoit este ipostasul omului, zicea, trup şi suflet, îndoită trebuie să fie şi lepădarea. Iar cea dintâi, care se referă la îndepărtarea de lucrurile lumii, chiar şi de persoanele înrudite cu noi, de cele mai multe ori, datorită Harului lui Dumnezeu, este cea mai uşoară. Mai dificilă, însă, este lepădarea gândurilor, dorinţelor şi prejudecăţilor pătimaşe, aşa cum numesc Părinţii păcatele după lucrare ce se găsesc ca obişnuinţă şi amintire în partea cugetătoare a existenţei noastre, mai ales înlăuntrul inimii noastre (vezi Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, Ágion Óros 1999, p. 9-10).

După lepădare, ca îndatorire de prim rang considera alipirea de un bătrân duhovnicesc. Astfel, sufletul ajunge la o realizare deplină, când cel ce se leapădă de lume se hotărăşte să îşi nege, prin lupta ascultării, toate cugetările şi dorinţele sale. Prin învăţarea şi menţinerea unui program duhovnicesc, şi cu rugăciunile sfântului său părinte, ascultătorul devine un luptător deplin şi cu bună metodă, împotriva lumii şi a păcatului.

Prin lepădare, sunt abandonate cauzele care produc puternica înclinaţie spre felurite de plăceri şi pofte. Cel ce se luptă deja beneficiază, în urma lepădării, de o „relativă libertate”, zicea Gheronda. Însă, în ceea ce priveşte „gândurile şi amintirile” care atrag spre păcat şi „sunt întipărite în imaginaţie, este nevoie de lucrare şi luptă” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 10), pentru ca ele să se cureţe şi pentru ca omul dinlăuntru să se facă scaun de sălăşluire al lui Dumnezeu.

„Sufletul şi trupul se influenţează unul pe celălalt, atât în progresul duhovnicesc, cât şi în căderea duhovnicească, şi în viaţă, şi în moarte” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 10).

Gheronda le accentua monahilor începători un detaliu duhovnicesc din experienţa sa, anume că, în demersul nostru către Dumnezeu „în care se găseşte curăţirea, luminarea, renaşterea şi mântuirea” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 10), trebuie să ne păstrăm îndrăzneala credinţei înaintea „sentimentelor ciudate” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 10) care apar în inimile noastre fără să le dorim, ca unele ce ţin de războiul duhovnicesc, datorită influenţei şi puterii întunericului. „Sentimentelor ciudate” le mai zicea şi „înstrăinări duhovniceşti”, care apar indiferent de buna noastră intenţie, ba chiar indiferent de vreo greşeală sau cădere duhovnicească de-a noastră, nu numai datorită lipsei noastre de experienţă în cele duhovniceşti, ci şi atâtor neputinţe ale firii omeneşti.

În vremea sentimentelor intense, deformate, care apar în acest război „este nevoie de perseverenţă şi răbdare, ca să nu facem concesii propunerii” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 10), dar şi de asceza zilnică, programată, a ascultării, a rugăciunii, a cumpătării şi a întregului nostru program de viaţă.

Persistenţa, prin credinţă, în programul de viaţă, este necesară ca „practică” ce-I dovedeşte lui Dumnezeu că, pătimind înlăuntru de toate aceste sentimente ale păcatului, totuşi, cu trupul nostru nu abandonăm lupta şi rămânem alături de El şi, adeseori, datorită neputinţelor noastre duhovniceşti, mai ales pentru cei începători este suficient să „păzim” pereţii chiliei noastre din dragoste faţă de Dumnezeu, fără să vedem în suflet vreo lumină mângâietoare a dumnezeiescului Har, fără să facem vreo rugăciune.

Încet-încet, în paralel cu practica şi cu rugăciunea, fericitul Gheronda amintea anumite vederi duhovniceşti care vin să întărească credinţa şi aduc apoi, cu repeziciune, datorită ei, milostivirea lui Iisus în inima noastră; aceste vederi provin din cuvintele nemincinoase ale Domnului.

Chemarea noastră la luptă, sublinia întotdeauna Gheronda, atât laicilor, cât şi monahilor, nu este „invenţia şi dovada isteţimii noastre, ci a lui Dumnezeu, căci nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi (Ioan 15,16) şi nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis (Ioan 6,44)” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 11). Începătorul nu poate cuprinde deplin, din cauza lipsei de experienţă duhovnicească, aceste sfinte şi dumnezeieşti cuvinte. Această şovăială chinuitoare este semnul imaturităţii şi lipsei de experienţă duhovnicească, căci alegerea noastră de către Domnul nu poate fi deplină decât în cadrele cuvântului „pe [cei pe] care i-a hotărât mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi slăvit” (Rom. 8,30), ne zicea , cu o absolută şi smerită certitudine ce provenea din credinţa neclintită în vederea ce i-o dăruise Dumnezeu.

Cu atât mai mult cu cât luptătorul rămâne în luptă, oricât de neroditor i s-ar părea la început, va pricepe cu repeziciune marele adevăr al cuvintelor de mai sus, căci Dumnezeu nu este mincinos; El ne-a chemat şi ne va da Harul Său, în ciuda oricărei lipse de experienţe, a neputinţei, a păcătoşeniei noastre, ajunge să depunem, în orice chip, efortul de a avea o nouă tentativă, de a nu ceda ispitei. Această concluzie era o pradă de război din îndelungata lui experienţă întru monahism. Statornicia deliberată în credinţă vizavi de legea păcatului pe care o cocoloşim înăuntrul nostru era considerată de fericitul Gheronda drept premiza unei reuşitei sigure.

„Este cu neputinţă”, zicea, „ca sufletul care îndură cu credinţă o luptă îndelungată fără să se întoarcă înapoi sau să devină nepăsător faţă de îndatoririle lui, să nu fie auzit de Dumnezeu şi să nu se pricopsească” (cuvânt rostit în cadrul unei sinaxe a obştii Mânăstirii Vatopaidi).

„Imediat, conform cu zelul său spre Dumnezeu şi cu smerenia sa, cel ce se luptă va simţi ajutorul dumnezeiesc, dar Harul lui Dumnezeu nu va putea rămâne continuu în mod simţit împreună cu el, dar va rămâne după lucrare, până ce, dobândind îndelungă experienţă, sufletul său abandonează orice ezitare şi poate cuprinde simţit Harul lui Dumnezeu întru smerenie şi întru iubire, împărăteasa virtuţilor. Virtuţile vor conduce sufletul, din zi în zi, la o tot mai mare simţire duhovnicească şi la luminarea care este dăruită sufletului care se luptă. Ca unul care urma pe Hristos răstignit, Gheronda ne învăţa să nu ne plângem în vreme de ispite, ci să acceptăm întotdeauna voia lui Dumnezeu. Zicea: Vedeţi, Sfinţii Părinţi, prin credinţă, au câştigat Împărăţia. În concluzie, atunci când ţinem platoşa credinţei, vom rezista războirii diavolului şi acoliţilor lui. Uitaţi-vă, niciunul dintre Sfinţi nu a găsit pacea exterioară. Dumnezeu i-a dat spre chinuri, întristări, exiluri, ucidere. Ce rost are, cu naivitate, să continuăm să tot întrebăm «de ce»? Există vreun «de ce»? «În lume necazuri veţi avea» (Ioan 16:33), «Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu» (Matei 10:22)” (cuvânt rostit în cadrul unei sinaxe a obştii Mânăstirii Vatopaidi).

Mântuirea ne-a fost dăruită odată pentru totdeauna prin Cinstita Cruce a Domnului. De ce însă nu trăim cu consecvenţă pacea adâncă şi celelalte harisme ale Sfântului Duh? Se pare că sufletul are nevoie de un timp fiziologic în vederea maturizării sale, aşa cum se petrece şi cu trupul. Un copil mic, ne zicea, nu poate fi crescut brusc prin nici un fel de mijloace tehnice. El trebuie să crească în mod firesc, odată cu trecerea vremii. Pentru aceasta este nevoie ca fiecare dintre cei care se luptă să fie hrănit duhovniceşte cu învăţături şi lecturi duhovniceşti, şi mai ales cu practica ascetică, pentru că nimeni nu primeşte cununa dacă nu aleargă după reguli.

El dădea întâietate ascultării faţă de un bătrân duhovnicesc, cu dragoste şi bună aşezare, de aceea, din aproape oricare cateheză a lui care făcea referire fie la pocăinţă, fie la rugăciune sau la oricare altă virtute, menţionarea ascultării nu lipsea, fie chiar şi pe scurt.

Despre ascultare, zicea: „nu au atâta valoare în sine faptele şi realizările noastre, cât mulţumirea aceluia care dă porunca, bătrânul duhovnicesc sau egumenul, căci el se găseşte chiar în locul Domnului” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 191).

Atrăgea atenţia cu deosebire celor aflaţi întru ascultare să se ferească de indiferenţă şi nepăsare faţă de cele duhovniceşti, să se ferească de încrederea în ei înşişi, de credinţa în „gândul propriu”. Urmărirea mulţumirii părintelui duhovnicesc, cu zel şi dragoste duhovnicească, dintr-o pornire ucenicească, îi acordă celui care face ascultare posibilitatea ca dumnezeiescul Har, chiar în momentul în care ucenicul slujeşte astfel, să Îşi exprime puterea profetică prin intermediul bătrânului duhovnicesc.

Un împreună-ascet cu Gheronda Iosif şi mult iubit de el, e vorba de Gheronda Efrem Katounakiotul, cunoscând puterea acestui adevăr, îşi jertfea gândurile proprii înaintea duhovnicului său extrem de bătrân, care, voind să-l încerce, îi dădea tot felul de soluţii absolut absurde la chestiunile din viaţa de zi cu zi, dar care se dovedeau, în cele din urmă, pentru dispoziţia şi credinţa ascultătorului, ca fiind modalitatea corectă de acţiune, o putere proorocească pentru viaţa cotidiană.

Ascultarea reală este în acelaşi timp smerenie, dragoste şi credinţă, ne zicea. Ca hotărâre, este smerenie; atunci când înfăptuieşte devine dragoste săvârşită; prin urmare, ea este o deplină încredinţare lui Dumnezeu. Nu credinţă începătoare precum aceea pe care o au toţi credincioşii, ci credinţă care provine din vederea lui Dumnezeu în Duhul Lui. Credinţa întemeiată pe ascultare, adică pe smerenie şi pe dragoste, aduce în sufletul curat celui care se luptă harismele Duhului Sfânt. „Preasfântul Duh, izvorul şi rădăcina oricărei bunătăţi şi virtuţi” ” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 193) se odihneşte în această luptă, în această realitate duhovnicească.

Cuvântul lui Gheronda era întotdeauna foarte concis în privinţa sensurilor duhovniceşti. În paralel cu ascultarea, el aşeza rugăciunea neîntreruptă. Rugăciunea îl pregăteşte pe cel ce ascultă să accepte prezenţa dumnezeiască, să aibă răbdare în întristări, îngăduinţă faţă de greşelile aproapelui, conştiinţa legii duhovniceşti şi, în general, conştiinţa prezenţei Harului lui Dumnezeu.

Rugăciunea întru pocăinţă, întemeiată pe ascultare, reuşeşte încet, încet să lumineze şi să cureţe inima. Aceasta necesită o perioadă îndelungată, fiind perioada însămânţării duhovniceşti şi a lucrării ţarinii sufletului; ceea ce urmează este dobândirea virtuţilor, proces imperceptibil celui care rămâne în lupta duhovnicească.

Într-un anume moment, însă, sufletul ajunge să trăiască mai cu intensitate virtuţile, ca pe o stare statornică de luminare interioară şi de uşurare, iar aceasta este vremea înfloririi, când sufletul se bucură de prezenţa plină de bunătate şi de pace, atotputernică, a Duhului.

Încă din perioada înfloririi virtuţilor şi luminării, Harul dumnezeiesc îi arată celui ce se luptă, prin unele iluminări mistice, pentru a-i stimula zelul spre Dumnezeu în lupta duhovnicească, prezenţa marilor harisme ale Duhului, conform cu caracterul şi cu statura duhovnicească a fiecăruia.

Ce se petrece după toate acestea? Cel care a trăit cele duhovniceşti nu a putut pe deplin să găsească cuvinte potrivite pentru a ne explica desăvârşit. Gheronda ne-a lămurit faptul că, după luminare şi dobândirea sfintelor virtuţi, sufletul pătrunde în norul îndumnezeirii, şi ne-a amintit cuvintele rugăciunii arhiereşti a Mântuitorului: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, […] precum Noi una suntem” (Ioan 17:21-22). „Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău” (Ioan 17:11). Această unire cu Iisus este unirea cu Tatăl. Atunci când Apostolul Filip a cerut „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl”, El i-a răspuns: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?”(Ioan 14:8-9). Din această unire deplină cu Iisus, celui ce se luptă îi izvorăşte, prin vedere duhovnicească, cunoaşterea ontologică a persoanei lui Dumnezeu. Iar acele harisme ale Duhului la care luptătorul este receptiv, el le primeşte din dragostea lui Hristos, în conformitate cu necesitatea pliromei Bisericii, numai şi numai pentru zidirea aproapelui.

Atunci omul simte, chiar aflându-se în mijlocul diverselor ispite exterioare şi întristări, că el este liber în Hristos. Harul Sfântului Duh care i-a umbrit sufletul îi revarsă în inima lui o lumină inexprimabilă, iar luptătorul nu mai are nevoie să depună vreun alt efort. Ştie din experienţa lui îndelungată că, îndată ce se întoarce spre Iisus, El Însuşi vine, ca o lumină, ca Iubire, ca dragoste. Unde sunt atunci patimile, unde egoismul, mânia, tristeţea lumească?

Dacă Hristos este în inima noastră, nicio întristare, nicio patimă, niciun demon, nicio grăire de rău, nicio ispită, nici moartea, nu mai au vreun fundament.

În afara rugăciunii „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă !”, ale cărei roade sunt foarte multe, Gheronda considera că modalitatea de rugăciune asemănătoare spovedaniei este foarte roditoare şi mângâietoare, deoarece „ne simţim aşa precum spunem”, iar „mintea nu se împrăştie, pentru că zămisleşte sensurile şi cuvintele rugăciunii” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 337). Acest lucru se face pricină de înfrânare a minţii celei nestatornice prin fire.

Din strădania de durată şi din strădania pe care, duhovniceşte, fiecare luptător o depune, acesta ajunge să sesizeze, încetul cu încetul, faptul că îi este cu neputinţă să biruiască vreuna dintre patimi sau să dobândească vreuna dintre virtuţi fără Harul Domnului.

Astfel, înlăuntrul lui iau naştere prihănirea şi osândirea de sine, în mod existenţial, ontologic, de durată, iar acestea sunt roadele pocăinţei şi ale smereniei, dar şi ale dragostei de Dumnezeu. Gheronda iubea mult, de aceea se şi osândea neîncetat pe sine însuşi.

Prihănirea de sine, cea care, la început, necesită efort din partea celui care se luptă, pentru că în inima lui se găseşte „cochilia dură a mândriei şi a trufiei”, pentru Gheronda era un mod de viaţă care începuse, după cum zicea, prin ascultarea practică şi prin învăţăturile pe care le primea de la Gheron Iosif Isihastul.

Prihănirea de sine a fost dată sufletului pur şi curat, la început sub forma smereniei, iar mai târziu, sub formă de lumină a unei iubiri atât e mari şi atât de puternice, încât atunci când a fost întrebat de unul dintre noi despre bârfele care se vehiculau pe seama lui prin mijloacele de comunicare în masă, a spus: „nu mă deranjează, copile, eu însumi mă acuz pe mine însumi mai mult decât o fac aceia”. Cu adevărat, căci insista să ne vorbească în învăţăturile pe care ni le dădea, despre asceză şi despre prihănire, care, odată puse în practică, conduc cu siguranţă şi fără îndoială la dragostea dumnezeiască şi la răpire, şi nu ne ţinea prelegeri despre teorii „duhovniceşti” care excită imaginaţia şi trufia celor aflaţi pe cale.

Adesea însă, deraia de la subiect şi se făceau vădite anumite trăiri ascunse ale sale, încât odată, vorbind despre dragostea dumnezeiască, ne-a zis: „nu pot înţelege această generaţie, de aici. Hristos este viaţa noastră, dragostea noastră, centrul existenţei noastre. De ce nu cădem, păcătoşii, cu îndrăzneală, la pieptul Său? El Însuşi ne roagă. Ne roagă, pricepeţi asta? Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi” (Ioan 15:4)”, „auzi, auzi”, zicea minunându-se, „Hristos ne roagă pe noi să rămânem împreună cu El”. Şi a continuat: „nu cunoaşteţi cât şi cum mă rog să trăiţi aceste cuvinte ale Domnului, precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea (Ioan 15:9)”. I-au dat lacrimile fericitului Gheronda şi, din pricina suspinelor, nu şi-a mai putut continua cuvintele trimise nouă din cer, şi a repetat: „Copiii mei, Hristos le-a spus Apostolilor şi nouă, rămâneţi întru iubirea Mea” (cuvânt rostit în cadrul unei sinaxe a obştii Mânăstirii Vatopaidi).

Practica rugăciunii de tip mărturisire este, de obicei, prihănire de sine şi conştiinţa absolutei noastre neputinţe, zicea, dar şi simţirea vinovăţiei noastre. Aceasta era şi starea şi aşezarea statornică a inimii fericitului Gheronda, şi, din pricina acestei porniri a pocăinţei continue a lui, era rănit duhovniceşte, astfel că plângerea şi lacrimile duhovniceşti îl ridicau la înălţimile iubirii lui Dumnezeu şi la însăşi Înfierea, pentru multa lui curăţie.

El avea foarte puţină educaţie lumească. Nu făcuse decât două clase. Dar atât de bogată era luminarea Domnului în sufletul său, încât, prin dragostea întru Duhul Sfânt, avea cunoştinţă de ceea ce se petrece cu copiii lui duhovniceşti. De mai multe ori mi-a zis: „Astăzi, copilul meu, acolo unde lucram, atât de puternică era simţirea mea duhovnicească despre pătimirea unuia dintre copiii mei duhovniceşti, încât nu am mai putut continua să lucrez. Am plecat să mă rog, să Îl rog pe Dumnezeu”.

Ajunsese, fericitul, la o aşa înaltă măsură a dragostei pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, încât cei care nu-l cunoşteau s-ar fi putut întreba cum a putut un om neînvăţat să scrie 16 cărţi duhovniceşti? Răspunsul este simplu: cu Harul lui Dumnezeu, care s-a pogorât la evenimentul Cincizecimii. La fel cum pescarii neînvăţaţi ai lui Hristos au renăscut şi au transformat lumea întreagă.

Sunt de 25 de ani slujitor al altarului şi, de câte ori venea fericitul Gheronda să se împărtăşească, lacrimile îi curgeau şiroi. Niciodată nu s-a împărtăşit fără lacrimi.

Avea statornică în inima lui simţirea duhovnicească a dragostei faţă de Preasfânta, pe care o iubea foarte mult. Chiar numai auzirea numelui Ei îi dădea lacrimi.

Rugăciunile lui Gheronda Iosif pentru întreaga lume care pătimeşte erau arzătoare. Se ruga nu numai pentru cunoscuţi şi necunoscuţi, ci şi pentru cei ce-l bârfeau. Într-o dimineaţă l-am văzut istovit, cu ochii în lacrimi. L-am întrebat: „Ce se întâmplă, Gheronda, de eşti aşa de istovit”? Şi mi-a zis: „Aseară, copilul meu, m-am rugat multă vreme. Am plâns mult pentru cel care spune lucrurile acelea despre mine. L-am rugat pe Dumnezeu să-i lumineze şi să-i mântuiască sufletul”.

Ajunsese, fericitul, la o aşa desăvârşire, încât, din dragoste de Dumnezeu, înseta după moarte, „să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos” (Filipeni 1:23). De fiecare dată când îl vedeam, mai ales în ultimul an dinaintea adormirii lui, îmi zicea cu nostalgie: „aştept trenul, copilul meu, dar întârzie să vină”.

A adormit fericitul Gheronda în 1 iulie 2009, iar după vreo oră şi jumătate, a zâmbit, pecetluind cu fapta mărturia Învierii de obşte.

Fericitul Gheronda a trăit încă de pe pământ bucuria şi veselia celor vorbiţi de rău şi prigoniţi, după cuvântul „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5:11-12). A zâmbit fericitul Gheronda, după moartea sa, căci a plâns duhovniceşte şi şi-a curăţit inima prin pocăinţă. „Fericiţi cei ce plângeţi acum, că veţi râde” (Luca 6:21) a grăit gura nemincinoasă a Aceluia pe care Gheronda L-a iubit atât de mult în viaţa sa.

Ce mort a zâmbit după moartea lui? Dar Gheronda nu este mort, doar a adormit, după cuvântul Domnului „sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea” (Marcu 9:1). A adormit, şi în loc de tristeţe, obştea i-a prăznuit învierea.

Duhul a mărturisit, prin prezenţa Lui de netăgăduit, bucuria care s-a făcut în ceruri. Harul Domnului ne-a adeverit în mod simţit că Gheronda a dobândit măsura desăvârşită a Înfierii şi a îndrăznelii faţă de Hristos, încât era liber să-şi stăpânească trupul adormit.

El a fost cel care a refăcut Mânăstirea Vatopaidi, aşa după cum au prezis Gheronda Efrem Katounakiotul şi Gheronda Porfirie Kafsokalivitul. A preferat de bunăvoie discreţia, răbdarea resemnată a vorbirii de rău, lipsirea de slavă şi, pentru aceasta, Dumnezeu l-a slăvit. Ne-a adeverit în mod simţit îndrăzneala pe care o are către Dumnezeu, precum un fiu adevărat faţă de tatăl său.

Testamentul său ultim şi veşnic a fost acest cuvânt: „Iubiţi-vă unii pe alţii. Dacă sunteţi uniţi întru dragoste, nimeni, niciodată nu vă va putea face rău”. Avea şi trăia o adâncă încredinţare a dragostei. Zicea că „Dumnezeu nu are dragoste, ci este dragoste, ontologic este dragoste. Dragostea este desăvârşirea personalităţii noastre, nu este o virtute. Este însuşi chipul lui Hristos. Priviţi înlăuntrul vostru şi încredinţaţi-vă că, atunci când lipseşte dragostea, sunteţi tulburaţi. Persoana nu dăinuieşte fără dragoste”. Şi a continuat: „Acela care păstrează dragostea, este el capabil să aducă învinuiri, reproşuri, să nu facă ascultare, să răstălmăcească, din moment ce iubeşte? Iubirea este o funcţie, un element ontologic. Suntem datori să-i iubim pe vrăjmaşii noştri şi suntem datori să ne jertfim sufletul pentru aproapele. Ne-a arătat-o Însuşi Hristos în viaţa Lui pământească, în mod practic, nu ne-a dat o simplă povaţă”.

Am încercat, după putere, să ne referim la principalele elemente ale învăţăturii duhovniceşti a lui Gheronda Iosif, elemente care constituie testamentul său duhovnicesc. Obştea Mânăstirii Vatopaidi, unită, încearcă să facă ascultare cuvintelor lui. Simţim puterea rugăciunilor lui care ne susţin.

Sursă: Pemptousia

Această prezentare necesită JavaScript.

Pelerinaj la Athos (21-27 mai 2012)

• Luni, 21 mai: Plecare din Sibiu – Rm. Vâlcea – Piteşti (ora 13.00) – București (15.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranopoli

• Marți 22 mai (ziua 1): Ouranopoli – Dafni – Măn Dionisiu (închinare la mormântul Sf. Nifon, la mâna dreaptă a Sf. Ioan Botezătorul, la icoana Maicii Domnului – Acatist și la celelalte odoare), Măn. Dionisiu (cazare).

• Miercuri 23 mai (ziua 2): Măn Dionisiu – Măn. Sfântul Pavel (închinare la Darurile Magilor, la lemnul din Cinstita Cruce și celelalte odoare) – Schitul Lacu – (Kiriakon, Chilia Adormirii Maicii Domnului a părintelui Pavel, Chilia Buna Vestire – Lacu a părintelui Ștefan (cazare).

• Joi, 24 mai (ziua 3): Schitul Lacu – Schitul Prodromu. Izvorul și Peștera Sfântului Athanasie Athonitul. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. De vorbă cu Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul. Schitul Prodromu (cazare).

• Vineri, 25 mai (ziua 4): Schitul Prodromu – Măn. Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița)- Măn. Caracalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Măn. Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Măn. Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Pantocrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sf. Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Măn. Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii). De vorbă cu părintele Chiril. Binecuvântare de la Părintele Stareț Efrem Vatopedinul. Măn. Vatopedi (cazare).

• Sâmbătă, 26 mai (ziua 5): Măn. Vatopedi – Kareia (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos), Măn. Cultumuș (închinare la odoarele mănăstirii) – Chilia Panaguda (unde a viețuit Părintele Paisie Aghioritul) – Schitul Sf. Andrei Serai (închinare în cea mai mare biserică din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei, Seminarul teologic Athoniada). Schitul Sf. Andrei – Serai (cazare).

• Duminică, 27 mai (ziua 6): Schitul Sf. Andrei Serai – Kareia – Dafni – Ouranopoli – Măn. Suroti (închinare la mormântul Părintelui Paisie Aghioritul și la moaștele Sf. Arsenie Capadocianul). Vizitarea orașului Tesalonic (vizitarea Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România. Serres – Sofia – București – Pitești – Rm. Vâlcea – Sibiu.

Preț: 220 euro + diamonitirionul* (25 euro) + transportul în Sfântul Munte – ferryboat și taxi (aprox. 75 euro).

Locuri disponibile: 7 (şapte!) / Plecare din Sibiu, Rm. Vâlcea, Piteşti, București, Giurgiu / Ghid asigurat / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Mercedes Vito, 2007, 8+1 locuri, aer condiţonat / Două mese pe zi şi cazare (5 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte.

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + 100 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,

Laurențiu Dumitru
Însoţitor de Grup / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii, preoţii şi monahii plătesc doar 10 euro diamonitirionul (permisul de vizitare al Sfântului Munte).