O nouă apariție editorială: Monahul Marcel Karakalinul:”Experiențe duhovniceşti ale Sfântului Iosif Isihastul” (ed. Sophia, 2022)

Dintre miile de roade bineînmiresmate ale Grădinii Maicii Domnului, Sfântul Iosif Isihastul este una dintre cele mai însemnate pentru veacul de acum. Trăitor în secolul al XX-lea, Bătrânul Iosif a ajuns pe cele mai înalte culmi ale vieţii duhovniceşti, înger pământesc şi văzător al luminii nezidite, lăsând în urmă o mulţime de ucenici care continuă să răspândească învăţătura – şi, mai presus de toate, duhul vieţuirii lui – nu numai în Sfântul Munte, Grecia şi Cipru, ci şi în însăşi inima Occidentului.

Plină de har, dragoste şi simplitate binecuvântată, personalitatea lui atrage ca un magnet sufletele însetate de lumină şi adevăr – ca un adevărat ucenic al Mântuitorului, cuviosul îi odihneşte pe toţi osteniţii şi împovăraţii care caută scăpare de nesfârşitele poveri ale acestei lumi.

Cartea de faţă, plină de experienţe minunate şi tâlcuiri duhovniceşti, le va deschide tuturor o fereastră spre bunătăţile nădăjduite ale veacului ce va să fie, spre odihna cea nesfârşită şi bucuria necontenită în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia s-au făcut următori toţi sfinţii.

Monahul Marcel Karakalinul –
„Experiențe duhovniceşti ale Sfântului Iosif Isihastul”
editura Sophia, 2022
216 pagini / 13×20 cm

Vezi și Preview PDF

CARTEA SE POATE ACHIZIONA ONLINE DE LA LINKUL: http://relink.ro/YvfqM

Despre timpurile din urmă, („timpul rugăciunii”), cu avva Iulian Prodromitul

George Crasnean

De multe ori am fost în Athos (168 de pelerinaje), dar cu dor am dorit să revăd athoniții anul acesta. Poate și pentru că e tot mai dificil să ajungi în „Grădina Maicii Domnului”, dar și pentru că avva Iulian (Prodromitul) a mai albit de ani (95/96), iar eu voiam să`l mai întreb câte ceva despre cele ce se mai petrec la noi, în lume.

Așa că am făcut un test PCR și am plecat către Muntele Sfânt, împreună cu George și Marian. Traseul nostru trece neapărat prin Stavros, pe la Vassilis Krezas și pe la celebrul său restaurant „Agnanti” („Priveliște”, în greaca veche). L`am iscodit puțin pe Vassilis (care vorbește bine graiul nostru) despre numărul mic de turiști și pelerini din Grecia, dar el a dat din umeri neputincios spunându`mi că nici ei nu înțeleg ce se întâmplă cu adevărat, de ce se îngreuiază accesul turiștilor în țara lor. Încerca doar să se bucure de faptul că poate să`și țină localul deschis (în Grecia au fost închise timp de șase luni: noiembrie 2020 – mai 2021) și speră că molima aceasta va înceta.

Prima schimbare am constatat`o chiar în dimineața celei de`a doua zi: nu puteai să`ți ridici Diamonitirion-ul (permisul de intrare în Athos) până nu`ți mai făceai un test rapid antigen. Nu conta că ești vaccinat, sau că nu trecuseră 72 de ore de la ultimul tău test PCR: trebuia să te supui ridicolei scobiri în nas ca să poți păși pe pământ sfânt! Și ca să`ți mai taie din dorința de sfințire, Panagiotis (Christiadis, supervizorul Grafiei – Biroului de Pelerinaje athonite) nu`ți dădea voie să urci pe corabie până nu`ți puneai masca „corect”(?!) pe față. După ce am urcat pe „Axion Estin” am numărat pelerinii: 21 în salon și 14 pe covertă! Cred că pe ferry-boat mai erau vreo trei-patru monahi aghioriți și două camioane. Atât. Prin comparație, până în 2019, nu aveai unde să arunci un ac pe corabie, de atâta lume și mașini. Ba încă, uneori, mai adăugau încă un ferry în cursă!

Am coborât la Dochiariou, unde ne aștepta fratele Constantin cu mașina Prodromului (trimisă de grijuliul stareț Atanasie). Aș fi voit a grăi cu părintele Mina aici, dar m`am folosit și de părintele Calist care mi`a spus că starețul nu i`a obligat să se vaccineze, ci le`a spus că „fiecare e liber să facă cum vrea în privința aceasta”. În alte mănăstiri stareții le`au sugerat monahilor să se vaccineze iar aceștia au făcut „ascultare”. „Deci, ia seama, mulți s`au vaccinat – împotriva convingerilor lor – din… ascultare!”. Așa au ajuns unele mănăstiri grecești athonite vaccinate în totalitate.

Am intrat și prin Careia să mai târguim câte ceva pentru prodromiți însă, fiind vremea amiezii și nefiind pelerini, nu era nici țipenie prin „capitală”. Nu cred că am văzut atâta pustietate în Karyes vreodată. Un singur șofer basarabean asculta știrile în limba rusă pe pragul Grafiei. Cu el am mai sporovăit până a deschis Yorgos prăvălia și așa am aflat cum și`a găsit sfârșitul unul dintre cei mai vechi prieteni ai mei din Athos: Petru Bardos. Dumnezeu să`l numere cu cei dragi ai Lui, că era om bun și iscusit șofer pe drumurile athonite!

Prodromu arată foarte bine ca așezământ românesc aghiorit. Râvna și priceperea starețului și a obștii sale se văd de la intrarea în schit: eu nu m`am gândit niciodată că starețul ar putea schimba chiar și modelul pietrelor de pe aleea ce duce către biserică, însă meșterii pietrari tocmiți de părintele Atanasie tocmai asta făceau! Om cu adevărat bun și foarte harnic, starețul Prodromului nu trebuie căutat undeva anume, căci e mereu unde nu te aștepți. De aceea eu mă așez pe o bancă (de obicei în apropierea unui loc unde se lucrează) și aștept, căci este imposibil să nu apară și egumenul îndată, cu ceva treabă, pe acolo. Deși e doar de zece ani stareț al Prodromului, el a reușit într`adevăr, să schimbe fața schitului.

Am dorit de toți prodromiții cum dorești de familia ta dragă, dar mai cu seamă de părintele Iulian. „Bătrânul” e cu adevărat bătrân acum – căci a purces spre nouăzeci și șase de primăveri – și singurul care are curajul să`mi zică… „flăcău” la anii mei (căci eu sunt doar cu treizeci și cinci de ani mai mic decât el!).

L`am întrebat pe avva ce să fac în vremurile acestea și mi`a zis să mă rog. A spus că acum, într`adevăr, a venit timpul rugăciunii: „Măi, uite ce`i: ceea mai mare boală a omului este păcatul. Mai mare decât orice molimă de`asta. Și primul semn de boală este atunci când omul nu se mai roagă. De asta să nu te vaccinezi cu niciun chip! Mai bine să`ți pierzi viața asta, lumească, decât să te vaccinezi! Aleargă la Dumnezeu! Nu este Hristos doctorul sufletelor și al trupurilor noastre? Nu El pe cei care aveau trebuință de vindecare îi făcea sănătoși (Luca IX, 11)? Roagă`te și zi ca psalmistul: Miluiește`mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă`mă, Doamne, că s`au tulburat oasele mele. (Psalm VI, 2). Și cine va mai întreba, tot așa să`i spui. Să le spui că așa am zis eu. Așa să le spui”.

Cu toate că era tare obosit și tulburat, am îndrăznit și l`am mai întrebat și despre ispitele care vin de la cititul Psaltirii. M`a sfătuit însă să ascult ce`mi va spune ucenicul său despre aceasta. Iar ucenicul a zis: un frate al nostru avea mare râvnă la psaltire și negrăind cu duhovnicul despre aceasta, a venit dracul curviei peste el. Negăsind el scăpare dintru aceasta, a alergat la duhovnic. După ce l`a dojenit puțin, acesta i`a spus să`și pună mâna pe umărul său. Iar dacă s`a rugat bătrânul în taină, după ce a plecat fratele, s`a aflat izbăvit de patima curviei. „Deci George, de astfel de duhovnici este trebuință: care să te acopere cu harul lor și să te scoată din păcat atunci când ești copleșit de patimă. Sfaturi pot să`ți dau și eu. Chiar bune. Însă de har este nevoie atunci când ești biruit de potrivnicul”.

Îndată m`am și gândit atunci la avva Paisie (Olaru), care plângea pentru ucenicii săi și făcea canon în locul lor, căci știa că nu pot duce cât ziceau Sfinții Părinți că e de folos pentru tămăduirea lor. Și la părintele Paisie (Vasilioglu) de la Frăsinei, care şi’a făcut crucea de mormânt cu mai bine de un an înainte de moarte (ianuarie 2007) şi iată ce şi’a scris pe ea: Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Tu, Cel ce ai ascultat rugăciunea tâlharului pe cruce şi l’ai mântuit pe el, cel dintâi dintre păcătoşii cu care ai deschis raiul; Tu, Cel ce nu ai alungat de la Tine pe vameşul şi pe desfrânata; ascultă şi acum smerita mea rugăciune pentru toţi credincioşii pe care i’am spovedit şi le dă celor vii iertarea păcatelor şi mântuirea lor, iar celor răposaţi, odihnă şi fericire veşnică! Amin! Ianuarie 2007…

Și iată așa am plecat din Athos: căutând duhovnicul…

Prodromu, la 13 august 2021, în ultimul – nădăjduiesc că nu și cel din urmă – pelerinaj athonit.

Text de George Crasnean. 

Sursa: Revista Lumea credinței nr. 215 / 01 septembrie 2021.

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos  

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

„Lupta cu gândurile”, omilie a lui Gheron Nikon de la Nea Skiti (audio, subtitrare română)


„Lupta cu gândurile” (audio, 38 min, cu subtitrare în limba română)
Omilie a lui Gheron Nikon, Nea Skiti – Muntele Athos

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Cum să luptăm cu gândurile păcătoase

Cum să luptăm cu gândurile păcătoase

Părintele Andrei Lemeșonok, duhovnicul Mănăstirii de maici Sfânta Elisabeta din Minsk – Belarus.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU! 

Akedie și mânie după Împărtășanie. Ce să facem?

Akedie și mânie după Împărtășanie. Ce să facem?

Părintele Andrei Lemeshonok, duhovnicul Mănăstirii de maici Sfânta Elisabeta din Minsk – Belarus.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

Sfântul Efrem Sirul: Cuvânt către cei ce în fiecare zi păcătuiesc și în fiecare zi se pocăiesc

Cuvânt către cei ce în fiecare zi păcătuiesc și în fiecare zi se pocăiesc
Sfântul Efrem Sirul (28 ianuarie / 10 februarie)

“Până când, o, prietene, fiind stăpânit de vrăjmaşul, plăcerea lui o săvârşeşti? Până când, iubitule, slujeşti patimilor trupeşti, celor aducătoare de moarte? Primeşte sfatul meu, că te face pe tine viu şi, curăţindu-ţi sufletul tău împreună cu trupul, apropie-te de Mântuitorul, Cel ce te vindecă pe tine, Care primeşte pe toţi cei ce se pocăiesc. Mântuire îţi va fi ţie dacă, deşteptându-te, nu te vei lenevi a veni la Dânsul. Că, dacă în unele zile greşeşti, iar în altele iarăşi zideşti, dacă pierzi, risipeşti şi iarăşi aduni, apoi asemenea eşti cu copiii. Cel ce singur se împiedică de o piatră, se poticneşte şi cade şi, dacă face a doua oară aşa, acela este orb şi fără minte. Deci, aceasta să o ai în inima ta şi aleargă la pocăinţă cu osârdie şi roagă-L pe Cel ce te-a zidit pe tine. Fii smerit şi umil, flămând şi în suspine pătimind durerea, pentru cele trecute păzindu-te şi luând aminte la cele de aici înainte ale vieţii tale.

Că aşa, oarecând şi Zaheu vameşul s-a mântuit, aşa iarăşi şi Matei, rob al lui Hristos s-a arătat. La fel şi desfrânata, căzând la picioarele Mântuitorului, şi-a dezlegat împletiturile părului şi i-a şters picioarele cu părul capului şi aşa a ieşit din groapa patimilor. Aşa şi tu, pleacă-ţi grumazul pe genunchi şi te arată umil, şi cu aceasta te vei mântui. Vezi cetatea Sodomei şi a Gomorei, a neamului celui nesupus şi spurcat. Fugi de acel neam necurat, asupra căruia Dumnezeu a plouat cu foc şi pucioasă şi a ars toată cetatea lor. Vezi limpezirea cetăţii Ninive şi înflorirea ei cea frumoasă. Că ea fusese plină de păcate şi de răutăţi, încât poruncise Domnul ca să o piardă, dar după ce a văzut pe niniviteni în saci şi în cenuşă umblând, în foamete şi în sete pedepsindu-se, tremurând şi de frică cuprinzându-se, din toate părţile în plângere, unul pe altul tânguindu-se, cei slobozi, cei robiţi, cei bogaţi, săracii, stăpânii şi dregătorii, bătrânii şi tinerii, împreună cu pruncii, S-a milostivit spre ei, i-a miluit şi i-a mântuit. Judecata, pe care o poruncise Domnul ca să o ia ei, a schimbat-o. Şi aşa, din cei păcătoşi, pe cei nesupuşi îi munceşte, iar pe cei ascultători nu-i lasă să piară fără cruţare.

Sârguieşte-te, deci, ca să te pocăieşti şi te vei mântui. Gata este Dumnezeu spre milă şi spre vindecare, grabnic spre ajutor, osârdnic spre izbăvire, celor ce cer le dă şi celor ce bat le deschide, celui ce se roagă îi dă iertare, tinde daruri celui ce-i trebuie şi nu le cruţă pentru acela ce caută, nu respinge pe cei căzuţi, ci spre mântuire îi trage. Dăruieşte dezlegare celor ce cer, ceartă pe cei ce nu ascultă.

Poticnitu-te-ai, deşteaptă-te; ai căzut, scoală-te; roagă-te şi cere; cazi, năzuieşte, caută pe Cel ce voieşte să te mântuiască, trezeşte-te, ca să nu cazi iarăşi, iar de vei şi cădea, să te scoli din nou. Doborât fiind, îndreptează-te, iar de ai greşit, întoarce-te. Iar după ce te-ai vindecat, poartă-te sănătos totdeauna, şi dacă te-ai mântuit, fereşte-te de boala de care ai fost biruit, ca să nu te ardă focul pe care abia l-ai stins. Să nu cazi în spurcăciunea din care te-ai ridicat. Să nu te asemeni porcilor, care se bucură de spurcăciune. Să nu te asemeni câinilor, care îşi mănâncă murdăriile. Că nimeni, punându-şi mâinile pe plug şi căutând înapoi, nu va fi îndreptat în Împărăţia cerurilor. Nimeni, după ce se spală şi iarăşi aleargă la spurcăciune, nu se face curat.

Unul este Hristos, una credinţa, unul este darul, una este Patima, una Moartea, una Învierea. Şi nu se cade Celui ce S-a junghiat, iarăşi să se mai jertfească, nici altă izbăvire să se mai facă pentru tine. Slobozitu-te-ai, apoi nu te mai face rob prin voia ta. Spălatu-te-ai, nu te mai spurca iarăşi. Peste fire, în păcate aflându-te, să nu deznădăjduieşti nicidecum, fără numai să te pocăieşti şi te vei mântui. Întru Iisus Hristos, Domnul nostru, a Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin”.

Sursa: Cele șapte plânsuri ale Sfântului Efrem Sirul, Editura Bizantină, București

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

 

Despre gândurile păcătoase, interviu cu Gheronda Efrem, egumenul Sfintei Mari Mănăstiri a Vatopedului

Sunt gândurile păcătoase un fragment din ființa noastră? Cum se nasc și cum pot fi alungate? Cum trebuie să trateze omul aceste produse ale răului și cum poate să le învingă?

Cunoscuta revistă rusească «Slavianka» a publicat un interviu cu arhimandritul Efrem, egumenul Sfintei Mari Mănăstiri a Vatopedului, pe tema «Gândurile păcătoase». Gheronda Efrem, care este cunoscut tuturor datorită profunzimii cuvântului său duhovnicesc și clarității cu care descrie cele mai subtile sensuri spirituale, încearcă să ne ofere o imagine cât mai limpede a ceea ce numim gânduri păcătoase, subliniind faptul că uneori anumite gânduri ne întăresc duhovnicește.

Adevărul e că mulți dintre noi nu cunoaștem proveniența gândurilor, nici cât de mult ne pot vătăma din punct de vedere spiritual. Ce sunt gândurile, de unde apar ele în viața noastră de zi cu zi, cum le putem discerne și cum trebuie să le tratăm, toate acestea reprezintă câteva din subiectele pe care le tratează gheronda Efrem în cadrul interviului său.

În cele ce urmează, vă prezentăm un fragment din acest interviu, așa cum a fost publicat el în revista «Slavianka»:

Reporterul (R.): Ce sunt gândurile păcătoase și care este ipostasul lor spiritual?

Gheronda Efrem (G.E.): Gândurile păcătoase sunt cugetări care se împotrivesc voii lui Dumnezeu și acționează în spațiul gândirii omului, fie din voia sa, fie fără voia sa. Mintea omului se află într-o continuă mișcare. Fie produce singură diverse gânduri, fie alți factori externi o bombardează cu o sumedenie de gânduri, care se perindă pe ecranul nostru intelectual.

R.: De unde provin aceste gânduri?

G.E.: Unele izvorăsc din inima împătimită a omului, iar altele sunt provocate de către diavol. Însuși Hristos ne învață că «din inimă ies gândurile rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule» (Mat. 15, 19). Patimile omului produc și se hrănesc cu gânduri păcătoase. Din cauza urii nemăsurate pentru om, demonii încearcă cu orice chip să-l împiedice pe acesta să pășească pe drumul mântuirii. Lucrarea lor constă în însămânțarea gândurilor păcătoase, rele, rușinoase, viclene și hulitoare în mintea omului.

Desigur, există și gânduri bune, dumnezeiești, care provin de la Însuși Dumnezeu sau de la sfinți, gânduri care îl îndeamnă pe omul păcătos la pocăință, îl mângâie în încercări și îl luminează spre «descoperirea adâncului Dumnezeirii» (I Cor. 2, 10). Propășirea spirituală a omului depinde de calitatea gândurilor sale. Așadar, trebuie să cultivăm gândurile curate, sfinte, dumnezeiești. Să transformăm mintea noastră într-o fabrică de gânduri bune, așa cum ne îndeamnă Gheronda Paisie.

R.: Cum putem discerne gândurile bune de cele păcătoase?

G.E.: Numai prin trezvie putem să ne păstrăm mintea curată, să veghem la poarta sufletului nostru și să discernem gândurile care ne vin. Trezvia este înfrânarea, atenția pe care eu o impun minții mele. Poate fi dobândită prin invocarea preacinstitului și preadulcelui nume al lui Iisus Hristos. Rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă» – cea mai puternică armă împotriva patimilor și demonilor – este cea care ajută mintea să controleze și să discearnă gândurile.

Gândurile sunt asemenea avioanelor care zboară în văzduh. Nu depinde de noi faptul că aceste avioane zboară continuu în văzduh. Suntem însă datori să nu le lăsăm să aterizeze pe pista sufletului nostru, să nu le îngăduim să pătrundă înlăuntrul nostru.

R.: Care este diferența dintre poftă și gânduri?

G.E.: Pofta, dispoziția pe care o avem spre anumite lucruri sau stări, este o mișcare a inimii, pe când gândul se învârte în spațiul intelectului. Mai întâi poftim ceva în inima noastră, iar apoi această poftă se exprimă prin intermediul gândului… Așadar mai întâi apare pofta, care este rădăcina păcatului, iar apoi gândul. Tăindu-ne poftele păcătoase, nu facem altceva decât să ne eliberăm de sub stăpânirea gândurilor rele.

De aceea Domnul Hristos, atunci când avertizează că «oricine se uită cu poftă la o femeie a și comis adulter cu ea în inima lui» (Mat. 5, 28), urmărește tăierea poftei din rădăcină. Sfântul Grigorie Palama spune că mintea credinciosului care se roagă se curăță ușor de gânduri, însă inima omului, care este forța care produce gândurile, nu se poate curăți dacă nu se curățesc și celelalte forțe ale sufletului, adică pofta și mânia.

R.: Trebuie să ne spovedim toate gândurile?

G.E.: Gândurile care intră zilnic în mintea noastră sunt de ordinul miilor. Cele mai multe dintre acestea sunt gânduri deșarte, necurate, păcătoase. Cel viclean știe foarte bine cum să-și facă treaba, împrăștiind tot felul de gânduri. Responsabilitatea noastră pentru acestea începe din momentul în care ne dăm consimțământul față de ele, adică atunci când le punem în aplicare. Fiecare om se va confrunta cu gândurile sale în funcție de starea duhovnicească în care se află. Mai exact, cei care au ajuns pe o înaltă treaptă duhovnicească, dobândind cunoașterea perfectă a propriilor lor gânduri, nu vor fi vătămați de contactul cu acestea. Pentru un novice în cele duhovnicești, însă, consimțământul față de un gând păcătos poate deveni extrem de vătămător.

Cel care se nevoiește din punct de vedere spiritual va căuta să-și spovedească gândurile care nu-i dau pace, cele pe care singur nu le poate îndepărta din mintea sa. Nu putem să ne spovedim absolut toate gândurile, fiindcă acest lucru denotă că suntem bolnavi psihologic. Mulți merg la spovedanie cu un caiet în care și-au notat mii de gânduri care le trec zilnic prin minte. Acest lucru nu este corect, fiindcă, pe de o parte, îl obosesc pe duhovnic, iar, pe de altă parte, nu le este de folos nici penitenților. Așadar o astfel de practică nu reprezintă rodul trezviei și propășirii spirituale, ci, mai degrabă, denotă o stare bolnăvicioasă.

R.: Putem să ne împărtășim dacă, exact în momentul în care ne apropiem de Sfântul Potir, ne-a dat târcoale un gând păcătos?

G.E.: Desigur că putem. Ce spune Sfântul Ioan Damaschin în rugăciunea de dinainte de Sfânta Împărtășanie? «Înaintea ușilor casei Tale stau și de gândurile cele rele nu mă depărtez». Sfinții Părinți ne avertizează că războiul gândurilor este foarte greu. În cazul de mai sus, trebuie să tratăm gândul respectiv cu un dispreț imediat, fiindcă este provocat intenționat de către vrăjmaș, cu scopul de a ne împiedica să ne împărtășim. Nu ne vom împărtăși numai dacă ne-a atacat vreun gând care are legătură cu un păcat de moarte, pe care nu l-am spovedit, deși cred că astfel de gânduri nu ne vor lupta abia în acel moment, ci ne vor mustra conștiința cu mult înainte de aceasta.

R.: Există gânduri deosebit de vătămătoare care ne pot provoca moartea spirituală?

G.E.: Da, gândul deznădejdii și al disperării. Sfinții Părinți spun că aceste gânduri sunt atât de vătămătoare, de parcă îi taie capul celui care se nevoiește, astfel încât nu mai poate face nimic, nici să se împotrivească, nici să se lupte cu ele. Credinciosul nu trebuie să uite niciodată că Dumnezeu îl iubește oricât de păcătos ar fi. De asemenea, nu trebuie să-și piardă niciodată speranța, ci să aibă mereu în minte faptul că se poate pocăi în orice clipă și de orice păcat.

Hristos nu a venit să judece lumea, ci să o mântuiască. Să nu uităm că l-a mântuit până și pe tâlharul care era răstignit dimpreună cu El pe cruce, tocmai pentru că s-a pocăit în ultima clipă a vieții lui.

R.: În cadrul căsniciei, bărbatul și femeia trebuie să-și spovedească gândurile unul altuia?

G.E.: Cred că nu. Mai bine să-și mărturisească gândurile în fața unui duhovnic comun. Trebuie să știți că diavolul, din momentul în care doi tineri se unesc în taina Cununiei, caută cu orice preț să-i despartă. Așadar există un război nevăzut, pe care, din păcate, cele mai multe cupluri nu-l conștientizează. La început, toate sunt bune și frumoase în căsnicie, există iubire din belșug, însă, mai apoi, încep să apară neînțelegeri, certuri, care, în timp, duc la slăbirea iubirii. La un moment dat, cei doi ajung în punctul de a-și spune unul altuia: «nu-mi mai placi» sau, mai grav, «nu te mai iubesc». Toate acestea țin de acest război nevăzut.

Oare ce s-a întâmplat după zece ani de căsnicie de nu se mai iubesc? De aceea, atunci când încep să apară diverse probleme, este indicat ca cei doi soți să-și spovedească gândurile unui duhovnic comun, care, luminat fiind de Duhul Sfânt, îi va îndruma pe calea cea dreaptă. Cu rugăciunile și dezlegările sale, acesta va reuși să îndepărteze de la ei forța celui viclean care încearcă să-i despartă. Nu zic că cei doi soți nu trebuie să discute între ei, ferească Dumnezeu. Desigur că trebuie să vorbească între ei, tocmai pentru a păstra unitatea și iubirea care-i leagă. Însă să nu-și spovedească unul altuia gândurile păcătoase pe care i le provoacă diavolul.

R.: Cum să ne luptăm cu gândurile?

G.E.: Să folosim cele două arme duhovnicești: trezvia și rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă». Sfântul Ioan Sinaitul ne îndeamnă în Scara sa «să-i biciuim pe vrăjmași cu numele lui Iisus». Vrăjmașii sunt patimile noastre, gândurile păcătoase, demonii. Nu există o armă mai eficientă în lupta cu gândurile decât Rugăciunea lui Iisus rostită cu inimă zdrobită și îndurerată.

Dacă vedem că gândurile rele insistă și nu ne lasă în pace, în ciuda rugăciunii și efortului nostru de a le alunga, atunci trebuie neapărat să le spovedim. Spovedania este, dacă vreți, și un mod de a ne smeri și știm că «Dumnezeu celor smeriți le dă har» (Iacov 4, 6). Rușinea – pe care eventual o vom simți în fața duhovnicului în momentul în care ne vom spovedi gândurile păcătoase – ne va îndreptăți în fața lui Dumnezeu. Iar Domnul ne va elibera de sub stăpânirea patimilor provocate de gândurile păcătoase.

De asemenea, este foarte bine să cultivăm gânduri bune și să disprețuim gândurile rele. Desigur, acest lucru necesită multă nevoință și osârdie. Disprețul pe care îl vom arăta față de gândurile păcătoase cultivate de diavol îl va face pe acesta din urmă să crape de ciudă, să se îndepărteze de la noi, fiindcă este arogant și îi place să fie în centrul atenției; nu suportă să fie disprețuit.

Deci bine ar fi să cultivăm numai gândurile bune, fiindcă acesta este modul cel mai «nesângeros», așa cum spune și sfântul Porfirie Kavsokalivitul. Să cerem permanent pacea și iubirea lui Hristos, încercând să alungăm din sufletele noastre tot ce e rău – adică patimile și gândurile păcătoase. Să ne îndreptăm toată atenția și întreaga noastră ființă spre Hristos, implorând mila Sa cea bogată. Și astfel, încet – încet, fără să ne dăm seama, vom păși pe drumul sfințeniei, ne vom dezbrăca de omul vechi, eliberându-ne de poftele și gândurile cele rele, și ne vom îmbrăca în omul cel nou, «făcut după chipul lui Dumnezeu» (Efes. 4, 24).

Sursa online și foto: pemptousia.ro

Scurtă notă biografică

Părintele Efrem provine dintr-o familie cipriotă săracă, dar evlavioasă. S-a născut în 1956 în localitatea Peristeronopighí din Cipru. A rămas orfan de copil, atunci când tatăl său a fost omorât de turci, în faţa întregii familii, în timpul invaziei din 1974. După încheierea studiilor liceale, în 1974 a intrat la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena. A absolvit în 1978 şi s-a întors în Cipru, unde, în 1979, a fost numit profesor la Şcoala Bisericească „Apostolul Varnava” din Nicosia. În 1981 a hotărât să devină monah la Sfântul Munte, intrând în obştea lui Gheronda Iosif. A fost hirotonit diacon în 1983 şi preot în 1984. După ce a fost ales egumen la Vatopedi, Părintele Efrem a preluat administrarea mănăstirii şi îndrumarea duhovnicească a monahilor acesteia.

În timp foarte scurt, Gheronda Efrem a reuşit să reaşeze din punct de vedere liturgic și tipiconal mănăstirea, să o restaureze în cea mai mare parte, să îi conserve vechile odoare şi să se îngrijească de întreaga ei zestre materială. Mănăstirea, care astăzi numără peste 110 monahi, a ajuns să fie cel mai mare așezământ de călugări din Grecia.

Părintele Pimen Vlad, Starețul Chiliei Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Schitul Lacu, Muntele Athos

Părintele Pimen Vlad
George Crasnean

Negăsind mustrări în gura sa vreodată, am îndrăznit a izvodi câteva slove şi despre părintele Pimen din Laccu.

Părintele Pimen are fire de poet. Având o astfel de simţire, el a şi scris cea mai bună carte – în graiul nostru – despre mănăstirile şi schiturile athonite: „Sfântul Munte Athos – Grădina Maicii Domnului” (pe care toţi pelerinii şi aghioriţii români o cunosc).

De loc este din Cornu Luncii, din Ţara Bucovinei, iar de metanie, de la mănăstirea Sihăstria, unde a vieţuit doi ani înainte de armată şi alţi doi, după aceea. De şaptesprezece ani însă, se nevoieşte în Sfântul Munte, la schitul Laccu, dimpreună cu fratele său după trup, părintele Sofronie. Vrednic fiind, a construit două chilii acolo: una închinată sfântului Artemie, acum 14 ani şi pe care o păstoreşte fratele său şi o alta nouă, târnosită anul trecut, cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, în care se osârduieşte împreună cu alţi şase monahi. Din familia lui (toţi înţelegând că liber de toate nu eşti decât atunci când slujeşti Domnului), trei sunt cei care şi’au închinat viaţa lui Dumnezeu – o soră a părintelui fiind călugărită în ţară. (În Lakkou însă mai vieţuieşte şi un văr al său, părintele Irineu, din neamul căruia, alţi patru creştini au lăsat cele lumeşti şi au cătat spre cele veşnice ale Domnului).

Fiind om bun părintele Pimen, pe toate le şi vede bune. El spune că ai nevoie de cunoaştere, pentru că dacă nu le înţelegi pe cele bune, nu ai cum să le făptuieşti, doar că gândirea şi inima trebuie să’ţi fie curăţite de orice rău. Iar mintea curată e aceea neatrasă de lumea aceasta, cea în care Dumnezeu îşi pune legile Lui. Aceasta este şi pricina bunătăţii sale, pentru că Domnul l’a înţelepţit, fiindcă a căutat căile Sale.

Credeţi’mă că orice întânire cu părintele Pimen este o bucurie! Oriunde s’ar întâmpla aceasta, el răspândeşte tihnă şi te odihneşte, pentru că îl simţi fără vicleşug în inimă şi curat la suflet. Cum reuşeşte să rămână neîmpovărat de griji – stareţ fiind – m’am mirat odată, întrebându’l. „Îi arăt doar Domnului, şi nu oamenilor, toate cererile şi doririle mele”, mi’a răspuns el. Asta înseamnă să crezi cu adevărat că Dumnezeu îţi poartă de grijă şi să nu te întemeiezi pe sinele tău! „Arunci astfel Domnului grijile tale şi, în felul acesta dobândeşti şi pacea” – am gândit eu atunci, dându’mi seama de simplitatea şi frumuseţea vieţii în Hristos.

Ţinându’şi inima întoarsă către Dumnezeu, părintele Pimen petrece murind lumii şi veacului acestuia, dar rămânând bucuros, blând şi discret, păstrându’şi smerita cugetare şi răpind astfel dinainte bunătăţile lumii făgăduite…

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Lakkou, Aprilie 2010
Foto credit George Crasnean / aprilie 2015

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Un interviu de excepție cu monahul Pimen Vlad, Starețul Chiliei Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Schitul Lacu, Muntele Athos realizat pentru emisiunea argeșeană Tainele cunoașterii de către dl. Cristi Bumbeneci.

Cei ce doresc să trimită pomelnice / acatiste la Schitul Lacu, Muntele Athos au la dispoziție mai multe informații la linkurile de mai jos:

Ajutor pentru Chilia “Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos

Ajutor pentru Chilia “Buna Vestire”, Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos

Sihăstriile de la Sfântul Vasile [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Sihăstriile vechiului Schit

Acest Schit, după cum vom vedea mai departe în cartea de faţă, a fost întemeiat de anahoreţi de la foarte vechiul Schit Sfântul Vasile, care erau originari din Cezareea, patria Sfântului. În ultima vreme, când am locuit la Chiliile din Kerasiá, am cunoscut la Sihăstriile de la Karúlia, Katunákia şi Sfântul Vasile, părinţi cu duh ascetic, înfrânaţi, smeriţi, sporiţi în nevoinţă, cu o desăvârşită lepădare de sine şi afierosiţi studiului Sfintei Scripturi şi al scrierilor Sfinţilor Părinţi, a căror principală grijă în viaţă era cum să-şi cureţe grădina inimii de gândurile viclene şi păcătoase. Iar când, cu ajutorul lui Dumnezeu, reuşeau să se desprindă de neputinţele omeneşti, atunci mulţi dintre ei înaintau crescând şi sporind duhovniceşte în rugăciunea minţii, ajungând pe culmile virtuţii mai înalte şi la luminare dumnezeiască.

„Sărmanul” Efrem – Efrem „Sirul”

În decursul călătoriei noastre duhovniceşti în partea de sus a zonei Katunákia, am cunoscut [părinţi] sihaştri şi eremiţi virtuoşi, asemenea monahului Efrem, „sărmanul de el”. Acest binecuvântat monah, originar din Tesalia, s-a călugărit la maturitate, dar avea o conştiinţă creştină sporită şi cu dreaptă socotinţă, pentru că toate milosteniile şi ajutoarele pe care le primea de la Mănăstirile pe unde trecea, pesmet, orez, zahăr sau diferite soiuri de zarzavaturi, le ducea ca alimente altor eremiţi bolnavi sau în vârstă şi invalizi. Îi ajuta pe toţi fără deosebire, cu o dragoste frăţească creştină adevărată.

Acest monah obişnuia să-şi plângă de milă şi, când îl întrebau: „Ce faci, părinte Efrem? Cum merge sporul duhovnicesc? Înaintăm sau batem pasul pe loc la probele călugăriei?”, acesta răspundea mereu la fel: „Ce să fac, sărmanul de mine? Numai păcate fac, părinţilor.” Şi fiindcă întotdeauna dădea acelaşi răspuns, Stareţul meu, care-l iubea asemenea oricăruia dintre fraţii nevoitori, ca să-l încerce dacă spunea aceasta dintr-o smerenie adevărată sau dintr-o simplă obişnuinţă, într-o zi, la o adunare de sărbătoare, după dumnezeiasca Liturghie, când erau de faţă toţi părinţii, în jur de treizeci de monahi şi preoţi, la arhondaric, pentru trataţia obişnuită¹, l-a strigat în faţa tuturor pe părintele Efrem, care stătea stingher la intrarea în încăpere: „Haide şi tu, sărmanul de tine, înăuntru. De ce stai la uşă?” Binecuvântatul a intrat înăuntru, dar de ruşine se făcuse roşu cu totul.

Într-o altă zi, părintele Efrem a venit la Chilia noastră în Kerasiá, unde ne vizita periodic, fiindcă ne iubea şi adeseori se sfătuia cu Stareţul în privinţa unor chestiuni duhovniceşti dificile. Atunci Stareţul meu l-a întrebat pe părintele Efrem:

– Frate, cum ţi s-a părut ieri că te-am strigat în faţa tuturor „sărmanul de tine”?

– Ce să-ţi spun, cinstite Stareţ Ioachim… Am simţit atâta ruşine şi ofensă, încât mi-am muşcat limba ca să nu mă port şi să-ţi răspund urât. Dacă nu te-aş fi iubit şi respectat, cu siguranţă că te-aş fi ocărât.

Iar Stareţul Ioachim i-a răspuns:

– Vezi, frate, cât de uşor se poate cineva ocărî şi umili pe sine şi cât de greu şi de neiertat este să te ocărască şi să te insulte altcineva? De aceea, dragul meu părinte Efrem, trebuie să fim gata şi să ne bucurăm când ne umilesc şi ne ocărăsc alţii, pentru că atunci avem parte de răsplată, când îndurăm cuvintele jignitoare ale celorlalţi, fiind îndeajuns numai ca acestea să nu corespundă realităţii şi să nu fie adevărate. Atunci, dacă le îndurăm de dragul lui Hristos, vom avea răsplată veşnică de la Stăpânul Hristos, Dătătorul de răsplată, aşa cum ne spune El Însuşi în Fericiri: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Mt. 5, 11).

Părintele Efrem a plecat de la Chilia noastră foarte recunoscător pentru pilda care-l învaţă pe monah să ajungă la smerenie, temeiul tuturor virtuţilor. Şi de atunci i-a rămas numele „sărmanul de el”, şi acela se simţea bucuros în sinea lui să audă acest lucru de la toţi monahii.

Aşa îl deosebeam pe părintele Efrem „sărmanul de el”, de un altul la fel de iubit frate monah al nostru Efrem, stareţul lui Iosif Frankiskou, de la Sfântul Vasile, pe care, fiindcă era uscat şi slab la trup din cauza multei nevoinţe, dar puternic sufleteşte şi cu mult duh, îl numiserăm Efrem „Sirul”. Erau amândoi la fel de buni şi virtuoşi, veneau regulat la Chilia noastră şi îi aprovizionam cu diferite legume şi fructe.

Monahi buni şi sporiţi în virtute la Sihăstria Sfântului Vasile au fost şi Bătrânul-Heruvim, Bătrânul-Iosif şi Bătrânul-Vartolomeu, care era şi preot, dimpreună cu obştea lor. Toţi aceştia se luptau pentru mântuirea sufletului şi, cu harul lui Dumnezeu, au ajuns pilde vii de virtute şi sporire duhovnicească, cu însemnate izbânzi în lupta pentru câştigarea rugăciunii minţii; şi au lăsat, cei mai mulţi dintre ei, urmaşi care se mai afierosesc cu totul cultivării rugăciunii ce pogoară mintea în inimă, prin rostirea neîncetată a ei, prin nevoinţa în smerenia cea de Dumnezeu dăruită, în ascultare şi în tot felul de virtute.

Bătrânul-Natanail

Din istorisirile aceluiaşi preacuvios şi drag mie Stareţ Damaschin, la o xerokalýva din Pustia Sfântului Vasile se nevoia în asceză Bătrânul-Natanail, care avea doi monahi ucenici. Unul se numea Antonie, iar celălalt Atanasie.

Aceşti ucenici, pentru că în zona în care se afla Coliba lor nu se putea cultiva nimic, nici măcar o mică grădină, nu puteau să-şi câştige cele necesare traiului. Nu aveau nici o rucodelie şi, prin urmare, în cea mai mare parte a timpului erau plecaţi să muncească spre a supravieţui şi spre a aduna cele necesare pentru Stareţul lor. Îi stăpânea o oarecare nepăsare şi dispreţ faţă de Stareţul lor, încât o dată au trecut mai mult de şase luni până să se reîntoarcă la Coliba lor. În acea perioadă Stareţul Natanail s-a îmbolnăvit şi, fiindcă nu era nimeni care să-i poarte de grijă, a venit un monah necunoscut, care l-a slujit cu toată râvna pe bolnavul Stareţ.

Bătrânul-Natanail, înzestrat cu harisma răbdării, smereniei şi a rugăciunii neîncetate, îl privea pe necunoscutul monah ca pe un Înger al Domnului.

După o vreme, când și-au amintit ucenicii să se întoarcă la Coliba cea săracă şi au bătut la ușă și au intrat înăuntru, au văzut un monah străin care pleca. Atunci Bătrânul-Nathanail le-a spus: „Ar fi fost mai bine, fraților, dacă n-ați fi venit, pentru că ați ajuns pricina pentru care a plecat Îngerul Domnului, pe care El îl trimisese ca să-mi slujească.”

De îndată ce a spus aceste cuvinte, Bătrânul-Natanail și-a dat fericitul suflet, fără îndoială în mâinile Îngerului Domnului, care l-a slujit, și ale Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Bătrânul-Isaia

Bătrânul-Isaia, care a rămas puțini ani la Schitul Sfântul Vasile și apoi a cumpărat Chilia Cinstitul Înainte-Mergător din Kerasiá, era cultivat, pentru că fusese student, vreme de doi ani, la Facultatea de Medicină. Pe vremea aceea (acum 60 de ani) în Sfântul Munte nu se aflau mulți monahi cu școală, așa cum, prin harul lui Dumnezeu, sunt acum, adică absolvenți ai Facultăților de teologie, litere, istorie, stomatologie, fizică, matematică, chimie, oameni de știință, şi de aceea în acea epocă cel care urmase chiar și pentru puţină vreme cursuri la Universitate era socotit foarte instruit.

Părintele Isaia, un mare nevoitor, înfrânat și îmbunătăţit în virtute s-a afierosit rugăciunii minții cu multă râvnă și prin lepădarea de sine, dar fără fericita ascultare față de vreun Stareț. Însă o condiție necesară și esențială pentru dobândirea acestei virtuți a rugăciunii minții este ascultarea de un stareţ și lepădarea de voia proprie, fiindcă fără acestea și fără spovedania sinceră este foarte dificil să sporeşti în această virtute duhovnicească.

Astfel, după multă vreme, a început să scrie o carte, în care trata diferite teme duhovnicești, dar se pare că amesteca, cum se va vedea în continuare din relatarea noastră, lucruri zelotiste, extremiste şi fanatice – aşa cum mi s-a spus – cu râvna faţă de adevărata virtute.

Din clipa în care s-a apucat de scrierea acestei cărţi a început să aibă diferite coşmaruri şi vedenii, mai întâi în somn, apoi şi treaz fiind: i se părea că vede când pe „Hristos”, când pe „Preasfânta”, iar alteori pe diferiţi „Sfinţi”, lucruri care în loc să-l bucure şi să-i dea linişte, îl răscoleau – mai ales noaptea –, când nu-şi mai găsea liniştea să se roage. Dacă aceste lucruri ar fi fost adevărate, ar fi trebuit să-i aducă desfătare, mulţumire şi pace sufletească. Însă bietul de el era cu totul răvăşit.

Rătăcirea ascunsă a fanatismului

Această stare, în loc să se îmbunătăţească, cu trecerea timpului, se înrăutăţea. Atunci s-a hotărât să meargă să ceară sfatului Stareţului neptic şi plin de discernământ duhovnicesc Daniil al Danieleilor, care se retrăsese la Katunákia.

Părintele Stareţ Daniil l-a primit cu multă dragoste pe părintele Isaia şi, după ce a aflat cele ce se petreceau cu el, ca un duhovnic încercat, a cerut să-i dea cartea pe care o scrisese ca s-o cerceteze. Părintele Isaia cu multă satisfacţie, bucurie şi fără ezitare i-a dat preacuviosului Stareţ manuscrisul cărţii.

Acesta, după ce a cercetat cu atenţie textul, l-a chemat după o lună la Sihăstria sa pe părintele Isaia şi, cu multă bunătate, dragoste duhovnicească şi smerenie i-a spus: „Dragul meu părinte, am cercetat cu luare-aminte şi am parcurs toate temele pe care le tratezi atât de amănunţit în această scriere. Am găsit că este o lucrare minunată din toate punctele de vedere, scrisă cu multă artă şi ştiinţă. Dar te rog fierbinte, mai întâi pentru liniştea, seninătatea şi folosul tău şi apoi pentru pacea şi mântuirea sufletească a celorlalţi, care se vor întâmpla să o citească, să faci un foc bun în cuptor şi s-o arunci în el ca să ardă şi să dispară de pe faţa pământului. Dacă vrei să mă asculţi, numai aşa te vei putea slobozi de închipuirile satanei care te bântuie, de coşmaruri şi vedenii mincinoase, cu care demonii vor să te înşele, prin mijlocirea chipurilor lui Hristos, ale Preasfintei şi Sfinţilor, ca să-ţi ducă în rătăcire mintea şi să te facă robul lor.”

Acestea vrednicul de pomenire Stareţ Daniil i le-a spus într-un chip blând, ca să nu-l mâhnească pe fratele care, însufleţit de-o râvnă peste măsură, a ajuns la opinii extremiste, ce i-au îngăduit satanei să-i tulbure mintea si să-l ducă într-o rătăcire pierzătoare de suflet şi nimicitoare.

Părintele Isaia a primit cu multă smerenie părerea înţeleptului Stareţ şi a ars cartea în cuptor. Din clipa în care a fost arsă cauza, adică vătămătoarea carte, au încetat dintr-odată şi vedeniile rătăcitoare şi înşelătoare ale demonului. Şi aşa s-a eliberat acest frate de ispitele şi tulburările acestea. Şi, de vreme ce şi-a aflat seninătatea sufletească şi pacea gândurilor, s-a arătat recunoscător Stareţului Daniil.

Bătrânul-Heruvim

Preacuviosul meu Stareţ Andrei, fost egumen la Mănăstirea Sfântul Pavel, mi-a povestit despre viaţa Bătrânului-Heruvim din Pustia Sfântului Vasile, care s-a nevoit din anii tinereţii cu multă înfrânare, post şi în tot felul de privaţiuni. Se silea pe sine spre toată virtutea pentru Împărăţia Cerurilor şi, cu toate că se afla pe pământ, mintea şi cugetul se găseau întotdeauna la cele cereşti.

Foarte adesea, în conversaţiile sale cu ceilalţi părinţi şi fraţi sihaştri sau cu cei care au avut ocazia să-l viziteze, nu se auzea din gura sa decât rugăciune, nu vorbea decât despre rânduieli liturgice şi lucrări făcătoare de minuni ale Sfinţilor Îngeri, minuni ale Preasfintei, mijlociri şi ajutorări din partea multor Sfinţi, despre mântuirea neamului omenesc şi despre prezenţa lucrătoare a Proniei dumnezeieşti asupra monahilor din Sfântul Munte şi din întreaga lume. Cu toate că acesta nu ieşea niciodată din Pustie, prorocea şi avea preştiinţa multor lucruri, prezicând ce avea să se petreacă în lume şi tâlcuind vedeniile dumnezeieşti.

La bătrâneţile sale, când nu putea să meargă nici până la Chiliile din Kerasiá, într-o iarnă foarte grea a rămas fără alimente şi pentru mai multe zile nu a avut ce să mănânce.

Fostul egumen Andrei, care cunoştea situaţia, cu toată iarna, mânat de simţământul iubirii de fraţi, tânăr pe-atunci (1938), s-a dus la Sfântul Pavel, Mănăstirea sa de metanie, a umplut un sac cu diferite alimente, le-a dus la Schitul Sfântul Vasile şi i le-a dat Bătrânului-Heruvim.

Bătârnul-Heruvim a luat sacul cu alimente şi a mulţumit din suflet Celui Preaînalt, Care întotdeauna poartă de grijă în Pronia Sa de cele de trebuinţă. I-a mulţumit şi părintelui Andrei, spunându-i: „Frate şi părinte Andrei, îţi mulţumesc din străfundul sufletului meu pentru bunătatea pe care mi-ai arătat-o aducându-mi merinde şi mă rog Domnului nostru Iisus Hristos să trimită atâţia sfinţi Îngeri să-ţi ia sufletul şi să ţi-l ducă în Împărăţia Cerurilor, câţi paşi ai făcut ca să-mi aduci aceste merinde.”

Astfel, când cu un frate, când cu altul, Pronia dumnezeiască se îngrijeşte ca lucrătorilor virtuţii să nu le lipsească bunurile necesare pentru întreţinerea lor, în acord cu porunca din Sfânta Evanghelie, unde Domnul nostru spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33).

În felul acesta dumnezeiesc al Proniei nici Bătrânul-Heruvim nu a fost lipsit de bunurile necesare, până ce şi-a dat sfântul său suflet.

Aceasta să ne fie nouă tuturor şi lumii întregi spre învăţătură, ca să înţelegem cum Pronia dumnezeiască se îngrijeşte de toţi oamenii şi de mântuirea sufletului nostru, şi nu soarta sau destinul, în care credeau idololatrii şi în care până astăzi mulţi oameni nefericiţi mai cred.

Stareţul Barnaba cel Bătrân

Unul dintre cei mai mari Stareţi ai rugăciunii minţii, dascăl atât al vederii duhovniceşti, cât și al lucrării acestei rugăciuni, care s-a mutat mai înainte la viaţa de veci, a fost Stareţul Barnaba cel Bătrân, care se trăgea din Aivali sau, după alţii, din Bogaziá (Asia Mică).

Acest fericit Stareţ s-a arătat în vremurile acestea mai de pe urmă asemenea unei dulci licăriri care a luminat în aceşti ani de beznă şi a pâlpâit pentru o clipă, iar apoi s-a stins şi a dispărut.

Aşadar, acest binecuvântat [părinte] a trăit acum şaptezeci de ani şi a fost egumen, călăuză neamăgită şi îndrumător al virtuţii practice şi contemplative la Schitul Sfântul Vasile.

Citim în Istoria Lausiacă, în Everghetinos şi în Pateric despre vieţile acelor fericiţi ava din Egipt, din Tebaida, din Tavenne şi din alte părţi şi ne minunăm de vieţuirea acelor părinţi vrednici de pomenire şi de virtuţile care le împodobeau sufletul. Ne minunăm de dragostea şi unitatea de cuget care exista între ei, de respectul şi preţuirea pe care le nutreau unul pentru celălalt, de sărăcia de bunăvoie şi lipsirea desăvârşită de cele necesare traiului. Asceza şi întrecerea dintre ei în privinţa înfrânării, tăcerii, rugăciunii şi privegherii mergeau până acolo încât nu credem că există om care să nu râvnească la acea fericită şi îngerească viaţă a părinţilor din Pustia şi din Schiturile Muntelui Nitria şi din alte părţi. Cercetăm izbânzile, strădania şi luptele monahilor de atunci prezentate în diferite scrieri ale lor şi se naşte în noi întrebarea: există oare, în aceste zile crunte în care trăim, părinţi sporiţi în virtute, cu o vieţuire asemenea acelor părinţi şi asceţi de demult?

Aşadar, după cum acei vrednici de pomenire părinţi au cultivat pomul virtuţii, ce a adus monahismului şi întregii lumi pilde de lupte [duhovniceşti], de bunătăţi, fapte şi trăiri ale unei vieţi curate, la fel şi acest fericit Stareţ Barnaba, prin pilda luminoasă a vieţii sale, prin dragostea faţă de toţi şi prin tot şirul de virtuţi, i-a făcut pe părinţii nevoitori dimpreună cu el la Schitul Sfântul Vasile să-l imite în luptele sale duhovniceşti şi în încercările vieţii monahale ale acelor vremuri.

La întrebarea de mai înainte ne răspunde şi fericitul stareţ Barnaba, cu fapta, prin viaţa sa virtuoasă şi prin pilda pe care ne-a lăsat-o.

Dacă ar cunoaşte cineva dintre părinţii de astăzi virtutea şi viaţa duhovnicească a părinţilor de la Schitul Sfântul Vasile de pe Aton, pe care monahul Barnaba, aflat deja la vârsta bătrâneţii, îi conducea ca egumen acum şaptezeci de ani, ar vedea o imagine fidelă şi neschimbată a vieţii şi vieţuirii ascetice pe care o trăiau monahii din Pustia Tebaidei şi a Iordanului, şi ar descoperi o copie autentică a acelor fericiţi. Dar putem spune cu certitudine că în multe privinţe stareţul Barnaba îi depăşea. Şi nu exagerăm, pentru că cel care are mulţi aliaţi în luptă poate învinge uşor. Pe când cel care luptă de unul singur, fără nici un sprijin sau ajutor omenesc, opunându-se unor duşmani mulţi la număr şi bine înarmaţi, şi reuşind să-i biruie, mult mai vrednic se face de laude, onoruri şi cununi, după socotinţa noastră, decât cel care are de partea sa o întreagă oaste.

Aşadar, pe drept acei Părinţi ai monahismului de demult, din primele veacuri, au spus că „cel mai bun dintre noi este acel părinte care se arată încercat şi nepătat acolo unde virtutea lipseşte”.

Şi au spus Părinţii aceasta fiindcă au prevăzut că în vremurile de pe urmă va răsări şi se va ridica o mulţime de ispite. Nu pentru că vremurile sunt de vină – căci vremurile nu se schimbă, ci rămân întotdeauna aceleaşi, după cum le-a creat Dumnezeu –, ci pentru că ne-a slăbit credinţa, iar râvna noastră pentru virtute şi pentru urmarea binelui aproape că s-a stins. Şi, ca urmare a acestora, vin nepăsarea şi lenea, din care se nasc îndoiala şi necredinţa. Cert este că rămânem surprinşi şi ne îndoim când citim în Sfânta Scriptură şi în scrierile Părinţilor despre măreţia vieţii duhovniceşti şi izbânzile vieţuirii virtuoase ale acelor nevoitori de demult. Şi ca pildă de înfrânare să ne amintim cum nişte pelerini evlavioşi au dus la Schitul Tebaidei struguri şi i-au lăsat la uşa Kyriakón-ului (biserica centrală a Schitului), dar nimeni dintre părinţi n-a gustat din ei, astfel încât strugurii s-au întors neatinşi la cel care îi adusese. Iar Sfântul Macarie, prezbiterul² acestui Schit, s-a minunat chiar de acest lucru, de întrecerea dintre părinţi în ce priveşte înfrânarea.

La fel, când Stareții ieșeau de la sinaxa duhovnicească a vecerniei și a dumnezeieștii Liturghii, cel mai în vârstă dintre toți și întâi-stătătorul Schitului punea degetul la gură și le spunea celorlalți părinți: „Să fugim, fraților, să fugim!” Iar la întrebarea monahilor: „Unde să fugim, ava? De ce anume să fugim, ava?”, acesta punea iar degetul la buze și striga: „De aceasta să fugim, fraților!”, arătându-le că trebuie să evite discuțiile dintre ei și în tăcere să meargă fiecare la Chilia lui, pentru că, după cuvântul Scripturii, „cel ce vorbește mult nu va putea fugi de păcat, dar cel zgârcit la vorbă va ajunge să fie înțelept” (Pild. 19).

Să facem acum o comparație cu starea duhovnicească și viețuirea virtuoasă de la Schitul Sfântul Vasile, unde în urmă cu șaptezeci de ani acest minunat părinte Barnaba, după chipul părinților Tebaidei, ca prezbiter al Schitului, a hotărât să se facă această rânduială de rugăciune: La sinaxele de obște ale tuturor sărbătorilor și privegherilor, atunci când la Kyriakón-ul Schitului se adunau toți monahii spre a se ruga împreună, părintele Barnaba spunea: „Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi!” și la cuvântul „Amin” se așezau cu toții în strane, purtând rasă și camilafcă, cu șiragul de mătănii în -mâini, cu luminile stinse și cu lumina candelelor mică şi palidă, pentru ca biserica să nu fie foarte luminată, și spuneau cu toții în smerenie şi cu glas scăzut rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”. Aceasta continua întreaga noapte și în zori prezbiterul Barnaba spunea din nou „Pentru rugăciunile…” și, odată cu „Amin”, ieșeau toți din Kyriakón, iar părintele Barnaba își ducea degetul la gură și, fără a spune ceva, înțelegeau cu toții că trebuie să se ducă fiecare la Chilia sa în tăcere, pentru a se odihni un pic, iar după rugăciunea individuală – canonul – fiecare să se apuce de rucodelia sa.

La vremea cuvenită, prezbiterul Barnaba trecea pe la Coliba fiecărui nevoitor, supraveghindu-i pe frați, dacă respectă tipicul și rânduiala neschimbate, așa cum le-au transmis Părinții, și, după sfaturile și îndrumările duhovnicești potrivite fiecăruia, îi mângâia, încuraja și întărea pe frați ca să înainteze în luptele duhovnicești.

Se îngrijea cu precădere de frații care se afieroseau de bunăvoie și cu binecuvântarea egumenului cultivării rugăciunii minții, cercetându-i cu toată atenția, ca nu cumva vreunul dintre ei să cadă în plasele satanei, urmând calea rătăcirii.

Rânduiala de nevoință a părintelui Barnaba era următoarea: în toate zilele săptămânii să se mănânce o dată pe zi mâncare uscată³, iar sâmbăta, duminica şi la praznicele împărătești, ale Maicii Domnului și în cinstea tuturor Sfinților, pentru care în Ceaslov se dă dezlegare la vin și untdelemn, să se mănânce de două ori pe zi, săvârşindu-se totodată și dumnezeiasca Liturghie.

La Colibele părinților nu trebuia să existe nimic de prisos și fără de folos, în afară de cele neapărat necesare: acoperămintele de pat, hainele, o sticlă cu untdelemn și una cu oțet, un sac de posmagi și vasele de trebuință.

Pentru că părintele Barnaba era foarte riguros în respectarea acestui canon de nevoinţă, s-a întâmplat o dată ceva pe cât de plin de umor, pe atât de serios: trecând pe la frați să-i cerceteze și intrând într-una dintre Colibe, a văzut trei sticle și atunci cu asprime l-a întrebat pe fratele: „Frate, o sticlă pentru untdelemn, cealaltă pentru oțet. A treia la ce folosește?”

Fratele nu a avut nimic de spus pentru a se dezvinovăți și a rămas fără grai. Atunci părintele Barnaba a luat cea de-a treia sticlă și a spart-o de stânci. Astfel, prin gestul acesta mustrător, părintele Barnaba i-a amintit fratelui acea întâmplare petrecută la Schitul din Tebaida Egiptului: „Dacă vrei supă, du-te la Alexandria”, cu alte cuvinte îi spunea că: „Dacă vrei sticle, butoaie și bună-petrecere, du-te altundeva, la o Mănăstire de obște unde au magazii și nu sta aici ca să desființezi Canonul și rânduiala Pustiei.”

Vestea acestui eremit virtuos s-a răspândit în tot Sfântul Munte și frații alergau să se aşeze sub ascultarea şi îndrumarea lui pe calea virtuții și a rugăciunii minții.

Prezbiterul Barnaba îi supunea unei încercări duhovnicești pe frații care voiau să rămână alături de el. Iată un astfel de exemplu:

Pe un monah de la Mănăstirea Sfântul Pavel, care s-a dus cu dorinţa de a deveni ucenic al Starețului, Bătrânul-Barnaba l-a întrebat cum îl vedeau ceilalți frați de la Mănăstirea sa. Acela i-a răspuns Starețului că toți părinții Mănăstirii Sfântului Pavel îl socoteau virtuos, evlavios și sfânt!

Înfumurarea monahului

Bătrânul-Barnaba a oftat adânc și i-a spus fratelui: „Frate, nu stai deloc bine. Suferi de o cumplită rătăcire diavolească și ești într-ascuns cuprins de înfumurare – mândrie. Dacă vrei să te îndrepți și să scapi de rătăcirea asta, ascultă-mă cu atenție: Cât mâncai și cât beai la Mănăstirea ta?” Monahul i-a răspuns: „Părinte Stareț, la Mănăstire m-am înfrânat mult și de aceea frații mă luau drept sfânt.”

Atunci Bătrânul-Barnaba i-a spus monahului Natanail: „Te vei duce la Mănăstirea ta, o să stai la masa de obște și o să mănânci toată porția de mâncare și o să bei toată partea ta de vin ‒ aceasta este ascultarea ta ‒ și când o să isprăveşti de mâncat și băut, o să ceri să mănânci și să bei și o a doua și o a treia porție.”

Monahul Natanail a primit cu bucurie sfatul și, după ce a cerut binecuvântarea şi rugăciunea Bătrânului Stareț Barnaba, s-a dus la Mănăstirea sa, la Sfântul Pavel, și a făcut după porunca ce i-a fost dată tot ce i s-a spus.

Dar, pentru că nu era obișnuit să mănânce și să bea mult şi repede, multa mâncare şi băutură i-au provocat o așa amețeală, încât, de îndată ce a ieșit de la masa de obște a Mănăstirii la aerul de afară, a căzut leșinat sub privirea tuturor fraților Mănăstirii. Văzând părinții starea în care a ajuns şi aflând cât a mâncat și cât a băut, au crezut că a fost demonizat și s-au întristat atât de mult, încât au început să facă toți împreună rugăciuni ca Dumnezeu să Se milostivească de el.

După aceea, fratele Natanail, rușinându-se foarte tare, s-a întors la Starețul Barnaba şi i-a povestit toată întâmplarea de la Sfântul Pavel.

Atunci înțeleptul și sporitul în virtute Stareț Barnaba cu bucurie i-a spus monahului Natanail: „Acum, frate, ești bine” și, după ce l-a tămăduit în felul acesta sufletește, l-a pus să stea la cea din urmă Colibă a Schitului.

Monahul Natanail se retrăsese acolo sub supravegherea, ocrotirea și îndrumarea duhovnicească a prezviterului, care, pentru a-i da o ocupație și a se nevoi cu trupul, l-a pus să cultive o mică grădină, unde răsădise ceapă, usturoi și alte zarzavaturi.

Când ceapa și usturoiul au început să crească cumva și monahul Natanail să se bucure [de ele], atunci s-a dus Bătrânul-Barnaba și, ca și cum ar fi avut de gând să le plivească, s-a apucat să le smulgă și să le arunce din grădină. După ce a smuls și ultima plantă, l-a întrebat pe părintele Natanail, îngrijitorul lor: „Cum ți se pare, frate? Te-ai întristat pentru pierderea cepei și a usturoiului? Sau ai cârtit și m-ai judecat că le-am smuls? Cum te simți, frate?”

Monahul Natanail i-a răspuns Starețului: „Precuvioase părinte Stareț, nici nu m-am întristat, nici nu m-am tulburat și nici nu te-am judecat, dar mi-am spus în sinea mea că, dacă Starețul găsește că așa este cuvenit, cu siguranță că a făcut mai bine decât aș fi făcut eu. Așa te-a luminat Dumnezeu să faci, să fie binecuvântat!”

Răsplata pentru ascultare

Monahul Natanail, pentru lepădarea de sine și ascultarea față de Starețul Barnaba prin lucrarea poruncilor lui, a ajuns la o asemenea culme a virtuţii, încât de multe ori era răpit cu mintea la cele cereşti. În urma acestor stări Dumnezeu l-a învrednicit să-I cunoască tainele. Căci la una din privegherile părinților Schitului la Coliba Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, aflată mai jos de Kyriakón, în clipa în care se citeau cei șase psalmi ai utreniei, părintele Natanail a fost „răpit cu mintea” și a rămas nemișcat în strană, fiind în această stare până la cântarea a noua, când părinții intonau „Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii…”, moment în care și-a revenit în sine, a făcut semnul crucii și a spus: „Slavă Ție, Doamne, că ai venit la mine!” Aceasta este răsplata adevăratei ascultări, pe care Dumnezeu o încununează cu harisme și daruri duhovnicești.

Aici ar trebui să amintim că părintele Barnaba în cea mai mare parte a timpului nu avea o casă a sa proprie, și pentru multă vreme a locuit la o Colibă la Katunákia, acolo unde vieţuia cunoscutul părinte sihastru Gherasim, care a stat trei ani nevoindu-se și căutându-și liniștea pe culmea așa-numitului Aton Mic (Muntele Carmel), iar Bătrânul-Barnaba era ucenic al lui.

Se spune despre părintele Barnaba că a avut un ucenic pe nume Ioasaf și odată, când urma să înceapă Postul Mare, întâmplându-se să le rămână la Colibă un sac de făină, i-a spus ucenicului său Ioasaf: „Ia sacul acesta de făină și du-te jos la stânci să-l arunci, pentru că acum începe Postul Mare și nu mai avem nevoie de el.”

Ucenicul s-a supus poruncii Starețului, a luat sacul cu făină, s-a dus la stânci, l-a tăiat cu un cuțit și a împrăştiat făina pe stânci.

Mulți au socotit această faptă ca necugetată și au spus că ar fi trebuit să dea făina la alți monahi săraci, de vreme ce el și obștea nu aveau să o mănânce.

Alți părinți au spus cu discernământ: „Noi nu putem judeca și cântări faptele și lucrările unor bărbați atât de mari și sporiți în virtute, pentru că numai ei, care au ajuns pe culmile virtuţii și sfințeniei, precum acest eremit și ascet Barnaba cel Bătrân, sunt în măsură să înțeleagă rațiunea și sensul acestei virtuți. Căci în Everghetinos citim despre acel Stareț care împletea coșuri și saci de nuiele și apoi le arunca în râu, ca să li se piardă urma.”

E cu putință să fi făcut această faptă, precum și altele asemenea, cu un anume scop, fiindcă se răspândise vestea că este un părinte neptic, care a ajuns la vederea duhovnicească și, fiind un lucrător al rugăciunii minții, săvârşea în aparență fapte ciudate și înverşunate, spre a fi judecat ca necugetat, lipsit de virtute și sfinţenie şi a se împrăştia acest zvon.

Însă cel care va cerceta lucrarea sub formă de scrisoare, pe care o vom reproduce în continuare, va constata și se va convinge că acest binecuvântat eremit, datorită cugetului său smerit, evita cu orice preţ lauda de la oameni și căuta numai slava de la Dumnezeu, Cel care cunoaște faptele bune, după spusa evanghelică: „să nu știe stânga ta ce face dreapta ta” (Mt. 6, 3).

Fericitul său sfârșit

Acest binecuvântat eremit, la sfârșitul vieții, a dorit să se închine la Locurile Sfinte. Acolo s-a închinat și la Mănăstirea cu viață de obște a Sfântului Sava cel Sfințit. A rămas aici pentru destulă vreme și, fiindcă viețuirea lui era pe cât cu putință de ascetică, întru multă înfrânare și rigoare în ce privește viața duhovnicească, a început să vorbească [fraţilor] despre rugăciunea minții. Unii, mai slabi la cuget, l-au socotit a se afla în rătăcire, l-au defăimat în fața patriarhului și acela, binecuvântatul, fără cercetare, a dat poruncă să-l închidă în turnul Mănăstirii ca pe un rătăcit.

Patriarhul, după ce l-a închis în turn, le-a interzis monahilor să comunice cu el, pentru a nu fi vătămați și duși în rătăcire de învățătura sa greşită. (Și câte nu face ignoranța în viața duhovnicească!)

S-a întâmplat atunci să treacă pe la Ierusalim în pelerinaj un duhovnic aghiorit, părintele Mina, pe care patriarhul l-a întrebat dacă îl cunoaște pe Barnaba și dacă are mulți ucenici în Sfântul Munte. Când a fost înștiințat de părintele Mina că Bătrânul-Barnaba are foarte mulți ucenici în Sfântul Munte, s-a întristat foarte tare și i-a spus duhovnicului să aducă la cunoștința tuturor părinților aghioriți că trebuie să se îndepărteze de învățătura lui Barnaba și să nu-i asculte sfaturile, pentru că este un rătăcit.

Fericitul Barnaba a aflat de la frații Mănăstirii despre actele și poruncile pe care le dădea patriarhul în detrimentul său și l-a rugat pe un frate, pe cel care îi aducea mâncarea, să-i transmită patriarhului că-l roagă fierbinte să aibă bunăvoinţa de a merge până la el, pentru că are ceva foarte important să-i comunice și este foarte urgent să discute cu el în particular.

Patriarhul, mai mult din curiozitate, s-a lăsat înduplecat și s-a dus în turnul Mănăstirii de la Sfântul Sava, să-l vadă și să-l asculte pe Bătrânul-Barnaba. Nimeni nu știe ce i-a spus sau descoperit fericitul Stareț patriarhului. Însă este cunoscut tuturor că, după discuția avută cu patriarhul, s-a petrecut o aşa schimbare şi transformare, încât a ieşit ruşinat din turn şi a strigat cu toată puterea, ca să audă toţi: „Lăsaţi-l liber pe acest om, pentru că este sfânt şi ales al lui Dumnezeu! Vas de cinste. Pentru rugăciunile şi mijlocirile acestor oameni sfinţi lumea aceasta păcătoasă mai stă în picioare şi n-a fost nimicită!”

Când părinţii l-au scos pe Bătrânul-Barnaba din turn, a cerut să rămână şi a rămas până la sfârşitul vieţii sale la Mănăstirea Sfântului Sava, unde a avut parte de un sfârşit cuvios.

Toate acestea ne-au fost aduse la cunoştinţă de un părinte îmbunătăţit duhovniceşte, care ne-a asigurat el însuşi că întru mărturia vieţii virtuoase a fericitului Barnaba osemintele sale răspândeau o mireasmă negrăită, spre slava lui Dumnezeu, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.

În afară de acest cuvios aghiorit Barnaba de la Schitul Sfântul Vasile, la Mănăstirea Sfântului Sava a existat încă un monah virtuos cu numele Barnaba, care în 1905 şi-a aflat sfârşitul în Coliba sa de piatră, zidită în pripă, când aceasta s-a dărâmat în urma unui seism.

Note:

1 După terminarea dumnezeieştii Liturghii, în special în duminici şi sărbători, înainte de a merge la trapeză, se oferă tuturor celor prezenţi în arhondaricul Mănăstirii, Schitului, Colibei sau Chiliei respective o trataţie care conţine cafea, ceai, rachiu sau lichior, biscuiţi şi dulciuri (n. trad.).

2 Cel mai în vârstă dintre toți părinții Schitului (n. trad.).

3 Mâncare negătită și fără untdelemn sau altă grăsime (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 219-233 / Foto 1 (sus): Chilia lui Gheron Iosif Isihastul de la Sihăstria Sfântului Vasile, restul imaginilor sunt preluate din arhiva blogului

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Ce este Ortodoxia?, Gheronda Efrem Filotheitul

Iubiţii mei fii, ce este Ortodoxia? Suntem ortodocşi şi în general nu cunoaştem înălţimea, profunzimea, lărgimea Ortodoxiei. Va trebui să o vedem în toată sfinţenia ei.

Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni l-a dat Însuşi Dumnezeu cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită. Aşa cum l-a exprimat mai târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Aşa cum l-a descris ucenicul iubirii şi alţi apostoli şi evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi practică. Aşa cum ne-a fost predanisită de către părinţii duhovniceşti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai târziu, ai Sfântului Munte.

Toţi aceştia, de la Sfântul ierarh Policarp, care a fost, după cum ştiţi, ucenicul apostolilor, şi până la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a adormit la începutul secolului al XIX-lea, cu înţelepciunea şi sfinţenia lor, cu jertfele şi nevoinţele pe care le-au îndurat, ne-au înmânat preţioasa moştenire a credinţei şi vieţii drepte, comoara tradiţiei ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sfintele Sinoade, acele adunări binecuvântate formate din membri ai Bisericii lui Hristos veniţi din toată lumea. Atunci purtătorii de Dumnezeu părinţi, “înzestraţi cu toţii cu ştiinţa sufletului şi Duhul dumnezeiesc“, au discutat despre marile probleme care îl preocupă pe omul duhovnicesc, şi au aşezat postamentul, temelia civilizaţiei duhovniceşti.

Ortodoxia a fost pecetluită cu sânge de mucenicii tuturor vremurilor. De toată oastea sfântă formată din milioane de eroi şi mărturisitori, bărbaţi, femei şi copii. De la arenele Romei până în lagărele de concentrare din Rusia, toţi au dovedit că învăţătura creştină nu este o simplă teorie, ci adevăr şi viaţă. Cel mai frumos eroism, izbânda împotriva violenţei crude şi a puterii materiale, domnia şi împărăţia Duhului.

A venit apoi să laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie şi imnografia sa insuflată de Dumnezeu, care îmbibă firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul, individualul cu obştescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vădit cu ceea ce este tainic. Într-o atmosferă de înălţare şi sfinţenie este înfăţişată în cult jertfa Dumnezeului-om, drama dumnezeiască a Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participă credincioşii. De asemenea, acolo sunt lăudate şi slăvite izbânzile mai-marilor credinţei şi ale Stăpânei aşezământului bisericesc, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Acolo este preamărită dogma, nu numai ca adevăr, ci şi ca răspuns la chemarea oamenilor.

Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei. După cercetătorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovnicească ce s-a luptat pentru dobândirea libertăţii duhovniceşti, pentru desăvârşirea omului. Scopul lui a fost să dea chip sufletului pentru înnoirea minţii. Exact în acest punct este inima duhului monahal, este scopul şi izbânda monahismului. Nevoinţele duhovniceşti ale asceţilor sunt noile lupte duhovniceşti ale duhului. Îl conduc pe om întru totul spre viaţa iubitoare de înţelepciune, spre îndumnezeire. Drumul monahismului este drumul curăţirii şi întoarcerii la Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificaţia sfinţeniei nu numai asceţilor, ci întregii lumi creştine.

Prin această semnificaţie a înălţat obiceiurile societăţii. Vedem acest lucru îndeosebi în percepţia socială. Elementul de bază al Ortodoxiei este iubirea de oameni, luată în cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie, ci în general, ca afecţiune. Ocrotirea socială este descoperită în ultimele decenii. Dar a luat naştere la Ierusalim, după Învierea Mântuitorului. Acolo s-au făcut primele cantine, în care au slujit primii şapte diaconi, după cum apare în Faptele Apostolilor. Apostolul neamurilor, Pavel, a fost totodată şi primul lucrător social. Odată cu propovăduirea Evangheliei, a înfăptuit şi cheta dragostei, numită în multe feluri. Lucrători sociali au fost şi urmaşii apostolilor, episcopii. Nu există o sugrumare mai cruntă a adevărului decât să susţină cineva că Părinţii Bisericii s-au ocupat doar cu dogma şi nimic altceva. În timpul sinoadelor, în Cezareea a apărut, după cum se ştie, Vasiliada, sub călăuzirea Sfântului Vasile cel Mare. În Constantinopol funcţionau cantine pentru şapte mii de săraci, iar în Alexandria s-au întemeiat primele maternităţi. Nu numai episcopii, ci şi împăraţii şi chiar monahii participau la astfel de lucrări ale dragostei. Pentru toţi aceştia Ortodoxia a fost în acelaşi timp şi dreaptă lucrare.

Un alt element important al Ortodoxiei a fost întotdeauna eroismul pe care îl vedem în mucenicie. Dar nu s-a oprit numai la jertfa sângelui. Fiii Ortodoxiei au arătat mereu curaj şi vitejie în faţa oricărui fel de samavolnicie, fie că provenea de la Iulian, împăratul cel nelegiuit, fie de la arieni şi monofiziţi ori de la iconoclaşti şi de la monahii atraşi de rătăcirile latinilor. Această mulţime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde doar pe Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan Gură de Aur, ci şi pe Sfântul Teodor Studitul, egumenul mănăstirii Studion, împreună cu toţi monahii ei, pe Maxim Mărturisitorul şi pe marele erou – Sfântul Marcu Eugenicu, Mitropolitul Efesului.

O caracteristică a Ortodoxiei a fost dintotdeauna şi ierapostolia către barbari, combinată cu civilizarea. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a răspândit lumina Evangheliei şi a scrierilor, a iubirii şi blândeţii. Această cale spre învăţătură şi civilizare ne este arătată îndeosebi de Sfinţii trei ierarhi prăznuiţi astăzi, care au iluminat toată făptura cu razele vii ale dreptei învăţături despre Dumnezeu şi om. Sfinţii trei ierarhi sunt marii aştri ai tărâmului duhovnicesc al Bisericii.

Ortodoxia a fost întotdeauna calea împărătească a Evangheliei. A păstrat curat şi autentic duhul creştinismului în faţa misticismului întunecat al ereziilor din Răsărit, a centralizării papalo-cezareene a latinilor şi a subiectivismului raţionalist al protestantismului. A păstrat mereu măsura şi armonia, n-a făcut nimic greşit. Pentru că Părinţii au fost mişcaţi de duh, au fost călăuziţi de Dumnezeu în chip sfânt şi duhovnicesc.

Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici înţelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost neomenoasă. Le-a explicat pe toate şi a creat cultura. După cum spune troparul Sfinţilor trei ierarhi, a întărit firea celor ce sunt şi obiceiurile oamenilor le-a îndreptat.
Ortodoxia este marşul omului către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Îl conduce pe om la dezvoltarea lui deplină întru Hristos şi pentru Hristos. Ortodoxia nu este numai teologie, este totodată şi adevărată psihologie, şi umanism autentic, şi sociologie. Este un diamant care reflectă prin toate laturile adevărul.

Să cunoaştem deci Ortodoxia noastră. Nu teoretic, ci să o simţim şi să o trăim în toată profunzimea şi lărgimea ei. Doar aşa vom putea să o provocăm şi să-i arătăm valoarea.

Ortodoxia noastră nu este muzeu, nu este trecut, ci viaţă, creaţie şi strălucire. Este marele nostru ideal, este nădejdea preţioasă a mântuirii noastre. Este mândria noastră întru Hristos să o propovăduim cu eroism şi slavă, ca nişte fii adevăraţi ai marilor eroi ai Ortodoxiei.

Ortodoxie preafrumoasă, mireasă împodobită a lui Hristos, să nu te tăgăduim noi, nevrednicii, ci dacă vremurile şi împrejurările o vor cere, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge din noi!

✦ Trebuie să păstrăm Ortodoxia noastră cu precizie duhovnicească, pentru a avea cu noi harul Sfântului Duh. Să nu ne lăsăm târâţi de diferite doctrine şi să nu ne clătinăm de anumite întâmplări.

✦ Biserica Ortodoxă este ascetică, este preafrumoasă, are toată podoaba harului lui Dumnezeu… Biserica Ortodoxă are smerenia şi pocăinţa. Dacă nu ne smerim, nu mergem pe calea strâmtă şi nu trecem prin poarta îngustă. Ci pe calea strâmtă şi pe poarta îngustă vor intra câţi or să primească pocăinţa şi smerenia lui Hristos… De aceea numai prin smerenie şi prin pocăinţă ne vom îndrepta cu siguranţă intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.

✦ Să fim cu luare-aminte la viaţa noastră, să fie ortodoxă. Dacă vieţuirea noastră este cu luare-aminte, pe temelia poruncilor lui Dumnezeu,vom simţi în noi uşurare sufletească, pentru că nimic nu ne va învinui.

✦ Credinţa Ortodoxă este singura religie care exprimă adevărul în toată dimensiunea, în toată înălţimea, adâncimea şi lărgimea lui. Biserica ne vesteşte despre toate prin adevărul ei. Noi vom rămâne fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe, Biserica mucenicilor. Mucenicia lui Hristos va continua până la mucenicii şi mărturisitorii din vremea lui Antihrist… Să iubim Ortodoxia noastră şi să-i rămânem fii credincioşi până la moarte, ca să ne asemănăm cu Mântuitorul nostru Hristos.

✦ Trebuie să avem viaţă ortodoxă, ca să avem şi credinţă adevărată, statornică şi neclintită.

Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003 

Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.

Mărturisire despre Hristos, Gheronda Efrem Filotheitul

Domnul a spus şi rosteşte continuu din Sfânta Sa Evanghelie: “Cel care este sluga Mea credincioasă, cel ce se luptă cu vitejie pentru numele Meu, cel ce s-a botezat în numele Meu şi a rămas credincios şi mărturiseşte despre Mine în faţa oamenilor, cel ce Mă propovăduieşte ca Dumnezeu adevărat întrupat în om, cel care zice că M-am răstignit şi am înviat din iubire pentru oameni, despre acela voi mărturisi şi Eu în faţa îngerilor Tatălui Meu, în faţa îngerilor din ceruri“.

Preamărit şi fericit este omul creştin, drept-credinciosul care va mărturisi în faţa tiranilor, în faţa ateilor, în faţa materialiştilor şi raţionaliştilor, dumnezeirea Hristosului nostru. Biserica noastră crede şi mărturiseşte că va naşte sfinţi până în vremurile de pe urmă, până la sfârşitul veacurilor, că va arăta fii sfinţi şi vrednici de cunună.

După cum vedem, astăzi nu avem oameni care să se nevoiască precum vechii asceţi şi pustia nu mai arată ca atunci sfinţi făcători de minuni şi purtători de duh. Care vor fi, deci, sfinţii timpurilor de pe urmă, de vreme ce nu lucrăm nevoinţa şi virtutea vechilor asceţi şi monahi? Trebuie să credem neclintit că în vremurile de pe urmă, în care am intrat deja, oamenii sfinţi vor fi aceia care vor da mărturie despre Iisus al nostru şi vor propovădui şi vor spune răspicat că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat, întrupat în om. Prin această mărturisire se vor încununa şi se vor sfinţi.

Mucenicii au dat mărturisirea cea bună în primii ani ai creştinismului. Minunile au fost foarte multe. Făceau minuni cu mare uşurinţă. Exista multă sfinţenie. Oamenii credincioşi erau plini de Duh Sfânt. Virtutea era lucrată din belşug. Acum însă noi nu mai avem virtuţi, noi ne străduim, dar nu reuşim nimic. Pretutindeni întuneric, pretutindeni amăgire, pretutindeni pierzanie. Toate păturile vârstei şi treptele sociale ale oamenilor sunt pline de păcat şi întuneric. Întunericul acesta al păcatului şi al lipsei moralei va înainta, se va întinde, şi cu cât vom fi mai aproape de capăt, de sfârşit, se va înteţi. De aceea, atunci chiar şi cea mai mică virtute, cea mai mică nevoinţă duhovnicească, va avea o valoare uriaşă în faţa lui Dumnezeu.

La început, un om îl ajuta pe celălalt în formarea duhovnicească, acum se împing unul pe celălalt spre rele, spre prăbuşire duhovnicească. Nu mai auzi discutându-se altceva între oameni decât despre un păcat sau altul. Desigur, problema păcatului trupesc se menţine şi domneşte în toate domeniile. Diavolul a reuşit cu răutatea lui, cu viclenia lui, să stăpânească peste gândurile şi dorinţele oamenilor. Astăzi cauza într-un război (să-i zicem război şi să nu-l numim înfrângere) este cugetul trupesc. Se străduieşte să ne păteze gândirea, cele cinci simţuri, atât trupeşti, cât şi sufleteşti. Şi în felul acesta să ne întineze atât de tare încât Sfântul Duh să nu găsească loc să Se sălăşluiască în noi, încât să nu purtăm Duhul lui Dumnezeu, să nu primim focul iubirii lui Dumnezeu care ar putea astfel să ne renască, să ne reînvioreze şi să ne facă puternici ca să putem înfrunta toate cele câte se vor întâmpla în viaţa noastră.

Va trebui să ne străduim să ne curăţim pe noi, să ne curăţim pe dinăuntru şi pe dinafară, şi îndeosebi să ne curăţim cugetul. Căci din cuget pornesc toate relele, atât în inimă, cât şi în trup. Răul se exteriorizează prin membrele trupului, după ce mai înainte cugetul şi mintea devin slujbaşi ai păcatului. Aşa cum vedem, albinele nu merg la florile care nu au polen, ci merg acolo unde există polenul, pe care îl culeg şi prepară gustoasa miere. Şi Sfântul Duh umblă, şi unde găseşte cuget şi minte curată, liniştită, se aşează şi rodeşte. Zis-a cel nebun în inima lui: nu este Dumnezeu. Nebun este acela care nu se poate înfrâna. Gândirea nu cârmuieşte bine în el, nu are cârmuire sănătoasă, de aceea face greşeala de a se exprima şi a spune că nu există Dumnezeu. Cea mai mare prostie pe care o poate spune omul este să zică că nu există Dumnezeu. Dumnezeu este în el, este în sufletul lui, dar el este străin de Dumnezeu. Nu are nici o legătură şi nici un contact cu Dumnezeu.

Păcatul a făurit un zid, a despărţit lucrurile şi le-a făcut de netrecut. Aşadar, ca să primim Sfântul Duh şi Acesta să ne facă puternici şi să ne învrednicească să mărturisim dumnezeirea lui Hristos, va trebui să ne nevoim, să ne curăţim şi să ne încununăm. Sfinţii vremurilor de pe urmă vor fi mărturisitori. Cei care vor mărturisi că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat întrupat…

Dumnezeu a fost, este şi va fi. Şi Sfântul Duh, precum îi va întări pe aceia, ne va întări şi pe noi, dacă iubirea şi mila lui Dumnezeu voieşte să ne miluiască, şi îngăduie şi ne învredniceşte şi pe noi să dăm mărturisirea bună, în faţa ateilor, în faţa celor lipsiţi de evlavie, şi să ne învrednicim şi noi muceniciei. Căci lucrările noastre sunt atât de nefolositoare, păcatele noastre sunt atât de multe, patimile noastre adevărate fiare; o mucenicie ne va salva, o mărturisire a credinţei. Gândiţi-vă ce frumos e când un creştin mărturiseşte în timpurile noastre, când mărturiseşte în faţa celor ce nu cred în dumnezeirea lui Hristos, în dumnezeirea în trei ipostasuri, şi când, pentru o clipă, îl iau îngerii şi încep marşul triumfător al izbânzii şi al laudelor!

Toţi zicem: “Dar cum să mucenicim?“. Noi nu putem să îndurăm o durere de dinţi şi primul care nu poate asta sunt eu. Ne înţeapă un mărăcine sau altceva şi începem imediat să simţim durerea, să strigăm; avem nevoie de spirt şi de altele. Când ne doare puţin, alergăm îndată la doctor, la medicamente. Dar acolo nu vor fi astfel de cazuri, acolo va fi mucenicie curată. Lucruri înfricoşătoare! Ce se va întâmpla atunci?…

Vă voi aduce exemplul unui mucenic, al unui tânăr care a mucenicit cu mult timp în urmă. Şi veţi vedea cum muceniceşte omul şi cum dimpreună cu ispita vine şi puterea de a o birui. Dumnezeu îl cheamă pe un om la mucenicie. Pe când înainte era laş şi fricos, după aceea ajunge la neînfricare. Dar cum? Ascultaţi.

Un domnitor se pregătea să meargă la război şi, cum se obişnuia, trebuia să se ducă la ghicitor, ca să primească informaţii de la diavol, să-i spună dacă va învinge sau nu în război. Acest domnitor s-a dus la ghicitor, a întrebat dacă va birui sau nu şi ghicitorul, adică diavolul, a zis: “Îţi voi răspunde dacă scoţi din oraşul tău moaştele Sfântului Mucenic Vavila şi ale celor trei tineri“. Aşa stând lucrurile, domnitorul le porunceşte creştinilor să ia sfintele moaşte ale acestor sfinţi şi să le scoată afară din oraş, ca să poată diavolul să-i răspundă dacă va birui în război. Creştinii noştri, mari şi mici, chiar şi copiii, au luat sfintele moaşte şi le-au scos cu cântări şi imnuri. Şi ziceau: “Idolii neamurilor sunt aur şi argint, lucrarea mâinilor oamenilor, ochi au, dar nu văd, urechi au, dar nu aud“. Auzind domnitorul toate acestea a zis: “Aceştia ne înjură cu vorbele astea ale lor“, şi a trimis ostaşii să-i aresteze pe unii dintre ei. Între cei care au fost arestaţi se afla şi un tânăr de 18 ani, pe nume Teodor. Pe acest Teodor l-au spânzurat de un stâlp, i-au scos hainele, au apucat nişte gheare de fier înzestrate cu cuţite şi i-au jupuit pielea, i-au făcut răni adânci, încât sângele curgea pâraie. Vă daţi seama, să-i jupoaie de viu copilului toate membrele lui? A fost un adevărat măcel. Apoi de dimineaţă până seara, soldaţii s-au schimbat unul după altul şi aproape că l-au omorât. Văzând că va muri şi că nu mai are vlagă în el, l-au dezlegat şi l-au dat părinţilor săi. Părinţii şi-au luat copilul şi au început să-l îngrijească. Tânărul şi-a deschis ochii şi părinţii au început să-i zică:
“ – Fiul meu, cum de ai răbdat? Cum de nu ai gemut? Cum de nu ai strigat?“
“ – Să vă spun. Când m-au spânzurat sus pe stâlp şi soldaţii au început să mă rupă cu acele gheare de fier, a început să mă doară şi durerea a mers până în inima mea. Şi am zis: «Teodore, rabdă această durere ca să scapi de durerea veşnică a iadului».

Preocupându-mi gândirea cu acest cuget la iad, am zis să fac răbdare. Atunci când mă încurajam cu acest cuget şi am luat această hotărâre, văd că vin trei tineri preafrumoşi. Unul dintre ei avea în mâini un lighean cu mir ceresc. Altul avea prosoape mici şi s-au apropiat de mine. Al treilea a luat un prosop, l-a înmuiat în aromă şi mi-a uns faţa. Din pricina acestei miresme a Sfântului Mir nu am mai simţit nici durerea, nici chinul, nici altceva. Trăiam o stare fericită şi îngerească. Mai bine să nu mă fi coborât niciodată de pe acel lemn şi să mă fi jupuit ani întregi ca să fiu fericit“.

Vedem aici că în cazul muceniciei, Dumnezeu intervine în mod suprafiresc. Dumnezeu este Acela Care începe şi termină mucenicia. Dacă focul dumnezeiesc nu aprinde inima mărturisitorului, este imposibil ca omul să dea mărturie despre Hristos şi să rabde cu vitejie şi biruinţă. De aceea, când cugetul ne spune: “cum vei răbda mucenicia?“ să credem că, dacă Dumnezeu vrea să mucenicim, va veni Însuşi Hristos, va trimite Sfântul Duh, va trimite foc din cer, ne va aprinde şi ne va da puterea muceniciei.

Văzând cum evoluează lucrurile în lume şi crezând în cele spuse de Biserica noastră, ne dăm seama că se apropie vremuri grele. Poate că suntem în cercul din exterior şi în continuare vom înainta în următorul şi în următorul, şi vom ajunge în centru. Să ne preocupe în mod deosebit lucrul care trebuie.

Să ne pregătim în întregime şi cu duhovnicie, să ne pregătim sufleteşte, să ne curăţim pe dinăuntru de orice păcat. Să ne pocăim pentru păcatul pe care îl avem sau pentru ceea ce vom înfăptui mai târziu, încât să ne comportăm cât se poate mai bine în faţa acestui sfârşit. Nu ştim dacă în zilele noastre vom ajunge la mucenicie. Părinţii trebuie să se îngrijească de credinţa copiilor lor. Să sădească şi să transmită copiilor dreapta-credinţă. Să le vorbească despre dumnezeire, să creadă în Dumnezeu ca să nu se clatine de duhul necredinţei care domneşte pretutindeni. Căci dacă copiii noştri nu vor avea credinţă vitejească în suflet, cum îl vor înfrunta mâine pe Antihrist? Cum îi vor înfrunta pe antihriştii de acum care sunt diferitele erezii? Dacă nu avem credinţă curată în Hristos, nu avem temelie şi, fără temelie, casa se prăbuşeşte. Să dobândim în noi temelia puternică, serioasă şi statornică a credinţei, încât mâine să facem faţă nevoinţei pe care o va cere mărturisirea dumnezeirii Hristosului nostru… Prin urmare trebuie să întărim şi să însufleţim propria credinţă, şi aceasta ne va fi o mare binefacere.

Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003 

Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.

Cuvintele Bătrânilor: Lupta duhovnicească

VII. Lupta duhovnicească

1. Bătrânul Porfirie zicea: “Atunci când Hristos vine să umple casa inimii noastre, toate problemele, toate rătăcirile, toate neliniştile dispar. Şi păcatul, de asemenea, dispare”.

2. Unui teolog care susţinea că trebuie să fie un om de acţiune creştinul, Bătrânul Ioil i-a răspuns: “Vai, nenorocitule! Nu vei lăsa acţiunea şi frământarea de-o parte pentru a te ocupa puţin de propria ta curăţire? Noi suntem numai frământare şi acţiune, iar sufletul ni l-am lăsat în paragină! Curăţeşte-ţi sufletul de patimi printr-o lucrare în adâncime, şi ceea ce vei oferi atunci semenului tău, tu vei oferi nu din golul sufletului tău, ci din bogăţia ta interioară!”

3. Lupta spirituală trebuie dusă cu zel. Bătrânul Antim zicea: “Zelul şi nepăsarea sunt două mijloace puternice. Unul ne uneşte cu Dumnezeu şi celălalt ne separă. Zelul este un fier încins, nepăsarea este un fier rece: oricât de tare ai lovi fierul se răceşte, nu poate face din el ceva; pe când fierul încins, este uşor de modelat”.

4. Cunoaşterea de sine îl face pe om înţelept. Bătrânul Iosif zicea: “Cunoaşterea de sine îl face pe creştin mult mai înţelept decât alţi oameni. El devine smerit şi în acelaşi timp primeşte harul Sfântului Duh”.

5. La sfârşitul vieţii sale Bătrânul Eusebiu le zicea ucenicilor săi duhovniceşti care-l încurajau: “Viaţa mă apasă greu. Dacă aş mai trăi un pic, n-aş dori să fac altceva decât să mă cunosc mai bine. Acum câţiva ani aveam impresia că mă cunosc dar împrejurările mi-au demonstrat că nu mă cunoşteam bine!”

6. Bătrânul Porfiirie îi spunea unuia dintre fiii săi duhovniceşti: “Fii atent mai ales la dracul acediei. Nu-l subestima! Când el domină sufletul, îl înghite şi-l paralizează. Este un drac puternic şi intră în om cu o mulţime de alţi draci”.

7. Dacă omul eşuează în intenţia sa duhovnicească, păţeşte lucrul acesta din neglijenţa sa. Bătrânul Iosif zicea: “Neglijenţa ne subminează. Ea se aseamănă cu seceta, din cauza căreia nimic nu creşte. Ea întunecă totul, ea îi împiedică pe cei ce vor să ducă o viaţă duhovnicească, ea îi opreşte pe cei ce au sporit spiritual. Ea nu le îngăduie celor ce sunt în necunoaştere să înveţe Adevărul şi-i împiedică pe cei ce sunt în înşelare să se convertească”.

8. La întrebarea dificilă: “de ce oamenii nu devin sfinţi?”, Bătrânul Filotei răspunde: “Responsabilitatea ne revine nouă înşine. Întâi proastei noastre dispoziţii; apoi neglijenţei şi lenii noastre; în al treilea rând slabei noastre iubiri faţă de Dumnezeu sau lipsei ei; în al patrulea rând iubirii noastre fierbinţi pentru mamona, ataşamentului faţă de bunurile materiale şi înclinaţiei noastre pentru lucruri josnice”.

9. Bătrânul Porfirie îi zicea unuia dintre fiii săi duhovniceşti: “Să ne apropiem de Hristos, nu din frică de moarte şi de ceea ce vom deveni, ci să-I deschidem inima – precum tragem perdelele de la fereastră şi soarele intră dintr-o dată – pentru ca El să vină în noi şi ca noi să-L iubim cu adevărat. Acesta este cel mai bun mijloc”.

10. Să notăm acest sfat al Bătrânului Ieronim: “Fii în afară diferit de ceea ce eşti înăuntru. Ce să-ţi spun? Fii un om tainic!”

11. Pentru a sesiza deşertăciunea vieţii, Bătrânul Iacob mergea adesea în cimitire. El mărturisea: “Aveam obiceiul să merg la înmormântări şi în cimitirul satului, nu pentru că mă încerca melancolia, sau că-mi tulbura ceva sufletul, ci mergeam acolo şi filozofam asupra deşertăciunii şi efemerităţii vieţii, şi aducerea aminte de moarte începea să mă cuprindă”.

12. Caracterele oamenilor diferă. Bătrânul Iosif sublinia: “Sufletele suave ascultă uşor, pe când cele dârze se chinuie să se supună. Se deosebesc între ele ca şi bumbacul de fier! Bumbacul are nevoie doar de un cuvânt, pe când fierul are nevoie de focul şi de cuptorul patimilor pentru a fi prelucrat! Omul cu un caracter puternic trebuie deci să dea dovadă de răbdare în ispite, pentru a se curăţi. Dacă n-are răbdare, este ca o lampă fără petrol, care se stinge repede şi dispare”.

13. Creştinii trebuie să ştie că viaţa lor are o ţinută înaltă. Bătrânul Eusebiu spunea, referitor la acest subiect: “Raţiunea în ce priveşte scopul pentru care omul există, este să devină asemănător cu Hristos”. Şi va deveni aşa “când Îl va considera pe Hristos ca modelul absolut, când va trăi şi se va comporta conform cuvintelor şi poruncilor Sale”.

14. Bătrânul Amfilohie zicea: “Roadele duhovniceşti se pot obţine numai la nivelul inimii, căci în inimă se pot semăna şi planta seminţele duhovniceşti, peste care harul Sfântului Duh vine apoi să aducă ploaia adevăratei rodnicii. Aceste fructe vor fi păstrate în două case de economii: mai întâi în una din cer; apoi în una de pe pământ, pentru oamenii săraci şi pentru cei ce au foame duhovnicească”.

15. Bătrânul Porfirie sublinia, referitor la viaţa creştină autentică: “Mulţi zic că viaţa creştină este dificilă şi dezagreabilă. Eu zic că este uşoară şi plăcută, numai că ea presupune două condiţii: smerenia şi dragostea”. Şi adăugă: “Noi trebuie să dobândim harul lui Dumnezeu de pe acum. Căci fără har, efortul nostru nu va da rezultate şi noi nu vom ajunge în Paradis. Iar Dumnezeu ne dă harul Său dacă suntem smeriţi”.

16. Bătrânul Porfirie compara lupta duhovnicească cu cultivarea grădinii: “Ce este lupta duhovnicească? Iată, sufletul este ca o grădină împărţită în două. Pe o jumătate se plantează mărăcini şi pe cealaltă flori. Avem un rezervor de apă cu două robinete şi două rigole: o rigolă dirijează apa spre mărăcini, iar cealaltă spre flori. Eu pot deschide unul din cele două robinete: nu ud mărăcinii şi ei se ofilesc, ud florile şi ele înfloresc”.

17. Lupta contra patimilor cere un mare război lăuntric. Bătrânul Iosif explica: “Faptele bune, milostenia şi toate lucrările exterioare nu împuţinează mândria inimii. Dar lucrarea interioară, este cea care smereşte gândul de înălţare”.

18. Ieronim, Bătrânul din Eghina, dădea vizitatorilor săi următoarele sfaturi pentru lupta lor duhovnicească: “Savuraţi viaţa duhovnicească. Nimic nu e mai dulce decât ea. Lupta este dură, dar încoronarea este odihnitoare. Iarna este grea, dar Raiul este dulce. Fără luptă este imposibil de dobândit virtuţile”. “Evitaţi vorbele deşarte! În ce mă priveşte, sunt preot de peste patruzeci de ani la Eghina şi n-am luat masa la nimeni. Când se insistă, accept cel mult o cafea! Îndrăzneala, familiaritatea şi libertatea în purtare slăbesc rezistenţa omului: ispititorul intră atunci încetişor în el şi obişnuinţele rele se instalează. Aşa că este bine să păstrezi distanţa”. Bătrânul utiliza uneori exemplul unei plante tinere, pentru a-şi întări ucenicii: “Aceasta creşte un pic la început, de un deget, apoi rămâne staţionară. Cel ce o are crede că-n ciuda îngrijirii sale, aceasta nu va creşte şi se necăjeşte. Dar, după puţin, când crede că a terminat de crescut, aceasta creşte şi se înalţă foarte sus”.

19. Bătrânul Eusebiu insista asupra faptului că nu există luptă duhovnicească fără atenţie: “Este neapărată trebuinţă de a avea o mare atenţie şi o vigilenţă plină de clarviziune asupra omului nostru dinăuntru şi dinafară pentru a deosebi ce nu este în noi de la Dumnezeu şi trebuie respins, şi ce virtute ne lipseşte – pe care Dumnezeu ne porunceşte să o avem – şi rămâne să o dobândim. Dacă ne examinăm astfel şi avem zel, harul divin ne va elibera total de rău şi vom dobândi virtuţile”.

20. Bătrânul Amfilohie zicea: “Lupta duhovnicească trebuie să fie pecetluită cu dragostea sinceră şi cu smerenia. Căci numai cel ce este îmbrăcat cu acestea nu ţine seamă nici de greutăţile acestei vieţi, nici de ura lui satana, nici de răutatea pe care o manifestă slugile lui”.

21. Descoperirea numeroaselor aspecte ale vieţii spirituale pe care o duceau Bătrânii este foarte interesantă. Antim, Bătrânul din Chios, le destăinuia călugăriţelor sale: “Eu n-am umblat la şcoală, dar m-am silit să câştig câteva lucruri pentru marile lupte ascetice: postul, privegherea, rugăciunea, lacrimile, metaniile, pocăinţa, ziua şi noaptea. Cuvintele mele pot părea fariseice, dar pentru întărirea voastră vă destăinui aceste lucruri. Nu vorbesc ca un fariseu, ci ca un tată. Dracii mă ardeau şi mă chinuiau. Şi eu însumi mă chinuiam puternic: nu mă săturam nici de pâine, nici de apă, nici de somn, etc… Numai Dumnezeu ştie! N-am îngăduit nici odihnă, nici uşurare a trupului meu. Pe un vechi sac de pânză, în loc de saltea, dormeam puţin, sprijinit de rădăcina unui măslin. Dracii nu mă lăsau să mă odihnesc un minut”.

22. Sfaturile Bătrânului Ioil către fiii săi duhovniceşti merită atenţie: “Nimeni nu merge în Rai fără cruce. Noi trebuie, în acelaşi timp, să nu ne târâm crucea, ci să o purtăm. Şi pentru a o purta, trebuie să analizăm problemele duhovniceşti ce ne preocupă. Să luăm de exemplu o masă. Dacă cineva o prinde de o margine, o va ridica foarte cu greu, printr-un mare efort şi pentru câteva momente, chiar dacă are o forţă musculară ieşită din comun. Dar dacă o prinde de mijloc, o va ridica fără greutate şi o va duce uşor unde vrea”. “Să fiţi cu transparenţă, să fiţi sinceri. Pentru voi da, să fie da; nu, să fie nu! Nu uitaţi niciodată aceasta: ce aveţi în inimă, nu sunteţi obligaţi să aveţi şi pe buze; dar ce aveţi pe buze, absolut că trebuie să aveţi şi în inimă”. “Nu uita că Dumnezeu îţi respectă libertatea. Mântuirea este între mâinile tale. Pentru a te mântui, Dumnezeu vrea ca să vrei şi tu”.

23. Dragostea trebuie să conducă lupta duhovnicească. Bătrânul Porfirie sfătuia: “Nu trebuie să-ţi petreci viaţa creştină predicând şi contestând, ci într­-o dragoste adevărată. Când contestăm, ceilalţi reacţionează. Dacă-i iubim, ei sunt mişcaţi şi-i câştigăm. Când îi iubim pe alţii, credem că le dăm ceva, dar de fapt noi câştigăm ceva”.

24. Acelaşi bătrân sublinia: “Ceea ce facem, să face pentru că voim, cu libertate, cu responsabilitate şi cu bucurie”.

25. Sfaturile Bătrânului Gheorghe din Drama merită să fie citate. “Să nu fii niciodată doritor de bogăţii. Trăieşte simplu şi smerit, fără mândrie. Căci mândria este un păcat grav. Când auzi că este bârfit aproapele tău, chiar dacă ceea ce se spune este adevărat, nu adăuga niciodată la bârfă, ci vorbeşte-l totdeauna de bine şi ai milă de el. Străduieşte-te să-i iubeşti pe săraci, pe bătrâni, pe orfani şi pe bolnavi. Caută-i pe săraci şi cei pe care alţii îi umilesc. Câştigă-ţi pâinea cu sudoarea frunţii. Nu uita să faci milostenie. Iată drumul pe care trebuie să mergi. Gândeşte-te mereu la binele pe care îl vei face. Aceasta-i viaţa creştinului”.

26. Sporesc în viaţa duhovnicească cei ce-L iubesc pe Hristos. Bătrânul Ieronim folosea următorul exemplu pentru a sublinia acest adevăr: “Dacă tu ai un pumn de cărbuni şi două sau trei kilograme de fasole de fiert, nu vor fierbe nici într-un an! Focul nu-i suficient. Aşa şi-n viaţa duhovnicească. Dacă tu ai puţină dragoste pentru Hristos, nu vei face progres. Dragostea noastră trebuie să crească”.

27. Exemplele pe care le întrebuinţa Bătrânul Ieronim, pentru a-şi sfătui fiii duhovniceşti, sunt interesante: “Avem două robinete pe un perete, unul deasupra altuia. Dacă deschidem robinetul de jos, toată apa va curge prin acest robinet şi cel de sus nu va avea apă. Aşa şi în viaţa duhovnicească. Să închidem robinetul de jos, dragostea faţă de oameni şi de lucrurile din lume, şi să deschidem robinetul de sus, adică să ne întărim dragostea noastră faţă de Dumnezeu”. “Orzul dă putere calului. Dacă este bun calul, lucrează bine şi ascultă de stăpânul său, care se bucură şi-i măreşte raţia. În ce ne priveşte, dacă ascultăm de Dumnezeu, ducându-ne lupta noastră duhovnicească şi dorind binele, Dumnezeu va adăuga în noi harul său şi bunătăţile duhovniceşti. Depinde de noi dacă vom fi sătui duhovniceşte sau înfometaţi”. Bătrânul îi zice unuia ce învăţa muzica: “Tu eşti bun muzician, dar n-ai găsit dascălul care să te ajute să devii şi mai bun. Îţi dau un exemplu: un meseriaş tâmplar poate face dintr-un copac din pădure o masă. Dar dacă nu se găseşte un meseriaş, copacul va rămâne ceea ce este”.

Vezi și Scurtă biografie a părinților pomeniți în carte

Sursă: Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis, Colecția Isvoare duhovnicești IX, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, traducere de ÎPS Andrei al Alba-Iuliei

Recomandăm preluarea doar parțială a textului, cu continuare (link) spre pagina de față. Mulțumim!