Monthly Archives: Iulie 2017

Pelerinaj la Muntele Athos (11 – 15 septembrie 2017). [Îmbarcare din Sibiu, Rm. Vâlcea, Pitești, Bucureşti, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)

Luni, 11 septembrie 2017 (ziua 1): Plecare din Sibiu (ora 5.00) pe traseul Rm. Vâlcea – Piteşti – București (aprox. 10.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – NigritaOuranopoli (cazare în camere cu 3-4 paturi).

Marți, 12 septembrie 2017 (ziua 2): Ouranopoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat până în portul Dafni. Dafni – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu Icoana Maicii Domnului Axion Estin și celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos) – Schitul Sf. Andrei – Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sfântului Apostol Andrei). Drumeție (fără bagaj) până la Mănăstirea Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii) și, opțional – dacă este disponibilitate din partea pelerinilor și timp până la plecarea spre Pantocrator – Chilia Panaguda (unde a viețuit Sfântul Paisie Aghioritul, cel de curând canonizat). Plecare cu mașina la Mănăstirea Pantocrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii). Drumeție până la Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii). Mănăstirea Pantocrator (cazare).

Miercuri, 13 septembrie 2017 (ziua 3): Mănăstirea Pantocrator. Se închiriază un maxi-taxi pentru întreaga zi pentru a vizita: Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) Schitul Sfântul Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, Izvorul Maicii Domnului) – Mănăstirea Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) Mănăstirea Karakalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Schitul Prodromu. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. Drumeție de 40 minute până la Peștera și Chilia Sfânului Athanasie Athonitul. Schitul Prodromu (cazare).

Joi, 14 septembrie 2017 (ziua 4): Schitul Prodromu. Plecare cu mașina până la Morfono, iar de aici drumeție o oră până la Schitul Lacu. Închinare la kiriakon, biserica principală a schitului. Chilia Buna Vestire – Schitul Lacu (cazare).

Vineri, 15 septembrie 2017 (ziua 5): Chilia Bunavestire – Lacu. Plecare cu mașina până la Mănăstirea Sfântul Pavel. Închinare la Darurile Magilor, la lemnul din Cinstita Cruce și celelalte odoare. Se va coborî în Arsanaua Sfântul Pavel portul DafniOuranoupoli. Plecare spre Tesalonic. Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Biserica Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre RomâniaBucurești – Pitești – Rm. Vâlcea – Sibiu (în funcție de trafic se va ajunge spre dimineața zilei de sâmbătă, 16 septembrie 2017).

NOTĂ: Este posibil să apară modificări în programul afișat, în funcție de răspunsul pe care-l vom avea în legătură cu cazările!

Preț: 335 euro [include tot: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli + diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Locuri disponibile: 8 (opt!) Îmbarcare din Sibiu – Rm. Vâlcea – Pitești – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Volkswagen Transporter sau Renault Trafic, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (3 nopţi, în acest traseu) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis +  aprox. 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Anunțuri

Povățuiri din Sfântul Munte: Bătrânul Simeon de la Xenofont (1893-1984)

Harul lui Dumnezeu mi-a povăţuit pentru a doua oară paşii la Sfânta Mănăstire Xenofont în primăvara lui 1981. Acolo am aflat de la părinţii mai tineri că se afla la ei în mănăstire un Bătrân plin de sfinţenie, cu ochii cei trupeşti orbi, dar cu cei sufleteşti văzători. Am cerut îngăduinţa să-l vizitez, pentru că eram sigur că, în curând, sufletul lui va pleca la cereştile locaşuri. Şi, în plus, eram şi eu stăpânit de o oarecare nelucrare şi akidie.

După salutarea aghioritică ce ne-am adresat-o, am intrat în chilioara lui smerită şi foarte curată şi l-am găsit aşezat în scaunul său. Îl descriu aşa cum l-am văzut: la înfăţişare era ca un copil mic, era cu totul alb şi strălucitor la faţă, având înfăţişarea unui sfânt din icoană. Ochii lui mici, deşi nu vedeau, străluceau de o curăţie lăuntrică, în timp ce batista lui era îmbibată de lacrimi. Erau lacrimile iubirii pentru Mirele sufletului său, Hristos. La fiecare întrebare de-a mea dădea răspunsuri cu smerenie, fără să se grăbească, numai atunci când era sigur că răspunsul era corect.

 Ca de obicei, m-am interesat să aflu câteva elemente biografice de la părintele Simeon, ca un fel de latură omenească a cunoştinţei noastre, şi apoi am început să-i pun întrebări legate de vieţuirea noastră monahală, întrebări care ne frământă mai ales pe noi, monahii cei tineri.

– De unde sunteţi de loc, părinte, şi cum aţi devenit monah?

– M-am născut în Kephalonia, în 1893. Părinţii mei, Gherasim şi Penelopa, erau creştini cucernici şi de la o mică vârstă m-au povăţuit să urmez drumul lui Dumnezeu. Din botez mă numeam Spiridon. Părinţii mei s-au mutat după un timp în Patra, unde şi eu am crescut şi am mers la şcoală. Când eram la vârsta potrivită, am făcut şi armata. Am fost în armată în vremea Primului Război Mondial la Tesalonic. Acolo am stat ca soldat vreme de zece ani. Tot la Tesalonic am terminat şi gimnaziul. Când m-am întors la mine acasă, m-am căsătorit şi am avut un băiat. Dar pentru că judecăţile lui Dumnezeu sunt adânci şi necunoscute nouă, copilul mi-a murit la vârsta de 20 de ani. După un an, de-a dreptul pe neaşteptate, a murit şi soţia mea, urmând calea copilului nostru. De atunci am rămas cu totul singur în lume, foarte îndurerat după încercările familiale pe care Dumnezeu a îngăduit să le am în viaţa mea. Din pricina întristării mele şi ca să uit puţin de moartea celor dragi ai mei, am plecat să lucrez pe vapoare. Aşa am lucrat ca marinar vreme de mulţi ani. Am obosit, mi-am dorit atunci şi eu puţină linişte pentru rugăciune şi adunare a gândurilor. Unii dintre prieteni mi-au vorbit despre faptul că ei lucraseră un timp la Sfântul Munte pe la mănăstiri, şi aşa m-am hotărât să vin şi eu ca lucrător la Muntele Athos.

La început am mers la Sfânta Mănăstire Vatopedi. Pe atunci avea şaptezeci de părinţi. M-au rânduit ca lucrător la grădini. Mănăstirea însă era idioritmică şi, de aceea, am plecat şi m-am angajat la metocul Sfintei Mănăstiri a Sfântului Pavel, metoc numit Monoxiliti, şi care este imediat după intrarea noastră în Sfântul Munte, cum vii dinspre Dafni.

După aceea, am lucrat la mănăstirea Constamonitu, în timpul egumeniei arhimandritului Filaret, şi apoi m-am stabilit definitiv la mănăstirea Xenofont. Aici, pentru mulţi ani, am lucrat ca mirean şi abia la vârsta de 55 de ani m-am hotărât să îmbrac haina călugărească.

– Ce aveţi să-mi spuneţi despre viaţa dumneavoastră monahală, părinte Simeon?

– După cum fiecare monah este mângâiat de Duhul Sfânt, tot aşa şi eu simt mereu harul lui Dumnezeu în inima mea. Mai ales îl simt atunci când fac rugăciunea cu şiragul de metanii în chilie la mine. Ca să înveţi să te rogi, trebuie să nu judeci pe nimeni şi să-ţi concentrezi mintea atunci când ea vrea să se împrăştie în cele din afară. De asemenea, orice bine ai face, să nu-l spui altuia şi oricâte lucruri ai împlini, oricât ar fi de mari, să le ţii ascunse, pentru că nu le-ai făcut cu propriile tale puteri. Iubitorul de oameni Domnul nostru, Care s-a jertfit pentru noi, este aproape de noi şi ne întăreşte în fiecare luptă şi nevoinţă de-a noastră. Lui trebuie să-I mulţumim mai întâi, să-L slăvim şi să I ne rugăm şi să fim atenţi să nu-L întristăm. Prezenţa lui Dumnezeu în inima noastră o simţim mai cu seamă după rugăciunea minţii şi a inimii. Rugăciunea inimii este cu adevărat curată, liberă de gânduri şi simţiri păcătoase. Din această rugăciune izvorăşte înlăuntrul nostru dragostea de Dumnezeu.

– Ce sfinţi cinstiţi mai mult şi de ce?

– Întâi şi întâi o cinstesc pe Preasfânta noastră Stăpână, de Dumnezeu Născătoarea, apoi pe Sfântul Spiridon şi pe păzitorii mănăstirii noastre, Sfinţii Mari Mucenici Dimitrie Izvorâtorul de Mir şi Gheorghe Purtătorul de biruinţă. Dar Maicii Domnului nu pot să-i aduc nici cea mai mică răsplătire pentru darurile pe care mi le-a făcut şi pentru că acum câţiva ani m-a vindecat de o umflătură apărută pe abdomen. Îmi amintesc că pe atunci lucram la grădina mănăstirii şi, din pricina oboselii, abdomenul a început să se umfle. Îndată m-am întins pe pat şi m-am rugat Maicii Domnului. Într-o după-amiază s-a deschis uşa chiliei mele. N-am auzit de afară spunându-se obişnuita salutare călugărească: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne”, ca să răspund eu dinăuntru cu „Amin”, şi astfel să fi pătruns înăuntru vizitatorul. Aşadar, eram curios cine va fi fiind vizitatorul care a intrat înăuntru fără să bată la uşă. Deschid ochii şi o văd intrând înăuntru pe Stăpâna noastră, al cărei chip strălucea precum soarele. A stat deasupra patului meu. Mi-a făcut o profundă impresie faptul că plutea oarecum prin aer, nu atingea podeaua şi mă privea direct în ochi. Eu, de frică, am început să tremur şi nu am spus nimic. Ea a făcut cruce pe locul unde mă durea, m-a binecuvântat şi a dispărut prin tavan. Da, îţi spun adevărul, părinte Damaschin, am văzut că s-a deschis tavanul şi a plecat pe acolo.

Altă dată, pe când eram de 55-60 de ani, aveam o mare mare nedumerire: voiam să aflu cum este Hristos. Mă rugam neîncetat, dar niciodată nu L-am văzut cu ochii pentru a spune cum este. Este oare El un om asemenea mie? Astfel adesea Îl întrebam pe Hristos cu gândul meu: „Cum eşti, Hristoase al meu? Ai gură, mâini, ochi, picioare, umbli ca şi noi? Acum, că te afli în ceruri şi poţi să vii când te chem, cum eşti? Cum poţi să fii în acelaşi timp şi acolo, şi aici?”.

Odată, într-o noapte, înainte de a bate clopotul pentru slujba de Miezonoptică, de Utrenie şi de Sfânta Liturghie, am auzit două-trei bătăi în uşa chiliei mele. M-am ridicat, am deschis, şi ce crezi că văd în faţa mea? Era un arhiereu, tânăr ca vârstă, cu părul negru, îmbrăcat cu veşminte arhiereşti aurite şi cu alte culori. Faţa lui era scăldată într-o lumină mai presus de lume şi mai presus de fire. L-am văzut, şi în clipa aceea mi-am pierdut lumina ochilor din pricina strălucirii feţei lui. Am făcut doi-trei paşi înapoi înspăimântat şi murmurând: „Doamne miluieşte!”. Mi-am făcut semnul Sfintei Cruci şi l-am întrebat:

– Cine eşti, omule? Cum ai venit la ora asta la mine la chilie? Nu prea semeni cu oamenii obişnuiţi! Ce fel de episcop vei fi fiind? Care-ţi este numele?

– Eu sunt Cel pe care ai dorit să-L cunoşti! Te voi vizita a doua şi ultima oară la sfârşitul vieţii tale, ca să te iau lângă Mine.

După aceste cuvinte, S-a făcut nevăzut dinaintea mea. Mi-am dat seama că El era Stăpânul Hristos, a cărui înfăţişare omenească doream în ultima vreme să o cunosc. După plecarea Lui, inima mi s-a umplut de o nedescrisă bucurie şi dulceaţă. L-am slăvit şi I-am mulţumit pentru această mare vizită a Lui la mine, păcătosul şi destrăbălatul.

– Părinte Simeon, aţi auzit ceva mai deosebit din viaţa părinţilor care s-au nevoit aici, în mănăstirea dumneavoastră?

– Da, am avut mai demult pe părintele Timotei, care stătea în chilia de alături. Era un mare nevoitor. În timpul verii dormea afară, în curte, pe pavaj. Într-o seară, am auzit psalmodii în chilia lui. Se săvârşea Sfânta Liturghie, pentru că ceea ce auzeam erau cântări de la Liturghie. M-am temut şi nu m-am dus să văd ce se întâmplă. M-am dus însă dimineaţa la egumen şi i-am relatat întâmplarea. Acesta s-a gândit să-l împărtăşească pe Bătrânul Timotei, care suferea de mai mulţi ani şi era ţintuit la pat în ultima vreme. M-am dus, aşadar, ca să-l înştiinţez pe Bătrân că va veni preotul cu Sfânta Împărtăşanie şi să fie pregătit să se împărtăşească. El mi-a răspuns: „Pentru Sfânta Împărtăşanie sunt în regulă, nu mai faceţi nimic, rugaţi-vă numai ca să se facă voia lui Dumnezeu. Aseară îngerii au săvârşit dumnezeiasca Liturghie la mine în chilie şi unul dintre ei, cu linguriţa, mi-a dat Trupul şi Sângele lui Hristos, şi m-am împărtăşit.”

Nu a trecut multă vreme şi părintele Timotei a plecat la oştile cereşti, ca să-L slăvească împreună cu ele pe Dumnezeu.

Altă dată, un monah mi-a rânduit să schimb chilia şi să o iau pe cea din faţa mea. În acea seară, am încercat să o deschid, ca să văd dacă îmi place noua chilie. Am auzit dinăuntru însă cântări ca şi cele pe care le săvârşim în biserică. Am tot încercat să deschid uşa, dar era cu neputinţă. De atunci, această chilie rămâne încă închisă.

– Cum să ne curăţim, părinte, de gândurile cele rele?

– Prin răbdare şi cu rugăciune. Eu mult m-am nevoit şi am obosit în această luptă, şi abia la vârsta de 65 de ani am încetat să mai am orice fel de gânduri şi de împotriviri sataniceşti. Acum sunt cu desăvârşire liber, mort faţă de cugetul cel trupesc şi curat pe dinăuntru. Nădăjduiesc că mă voi mântui, deoarece m-am curăţit şi-L văd pe Dumnezeu cu ochii sufletului meu.

– Cum se simte cel care este aproape de Dumnezeu?

– Simte de parcă ar fi înlăuntrul raiului şi, în acelaşi timp, că este un nimic înaintea ochilor lui Dumnezeu.

– Care este cea mai mare virtute?

– Iubirea, iubirea, iubirea…Să găsim modalităţi pentru a face bine celorlalţi oameni.

Când i-am spus Bătrânului despre un oarecare creştin pe care îl cunoşteam, pe nume Athanasie, că are probleme în familie, mi-a răspuns hotărât: „Acum o să fac tot canonul meu pentru acest om!”. Adică, a făcut în acea zi doisprezece şiraguri de metanii cu rugăciunea lui Iisus pentru problemele lui Athanasie.

Părintele Simeon dădea mare importanţă tăcerii, despre care mi-a spus:

– Toate le păzeşte tăcerea. Ea păstrează harul dumnezeiesc înlăuntrul nostru nescăzut. Ea uşurează lucrarea rugăciunii. Tăcerea ajută la urmărirea cu strânsoare a gândurilor, ne deschide cerurile şi ne descoperă tainele cele cereşti.

Părintele Simeon se ferea de orice întâlniri şi convorbiri şi celor care îl salutau le răspundea şi el din adâncul inimii. Faima virtuţii lui se întinsese în toată mănăstirea şi chiar în tot Sfântul Munte, şi chiar mulţi dintre mirenii din afara Athonului auziseră de el şi îl cercetau pentru a primi sfat. Bătrânul Simeon, deşi nu alunga pe nimeni, i-a spus odată monahului care îl slujea: „Ce vrei cu ei, măi frate, de îi tot aduci la mine? Ce să vadă la mine şi ce am eu să le spun?”. Îndată însă şi-a luat metaniile şi a început să se roage pentru toţi cei care veneau la el, zi şi noapte. Ca sfat, le spunea puţine cuvinte, dar din experienţă şi legate doar de lucrurile de care îl întrebau. Se ferea cu desăvârşire să deschidă convorbiri cu mirenii în afara problemelor pe care le aveau aceştia, deoarece iubea tăcerea şi rugăciunea inimii.

Odată, egumenul mănăstirii, părintele Alexie, a avut nevoie de ajutor în rugăciune pentru o anumită problemă. I-a spus părintelui Simeon să facă rugăciune. Acesta a făcut ascultare şi s-a jertfit pentru ascultare şi pentru dragostea faţă de Stareţul lui, astfel încât s-a rugat întreaga noapte. A făcut mai bine de trei sute de şiraguri de metanii, iar bucuria cea mai mare a fost că rezultatul problemei care-l frământa pe egumen a fost pozitiv.

– Părinte Simeon, acum la bătrâneţe, vă rugaţi mult?

– Mă rog neîncetat, copilul meu. Am făcut şi metanii, dar acum, fiindcă am 89 de ani şi sunt bolnav, atunci când încerc să mai fac, mă prăbuşesc pe jos. Totuşi, în loc de metanii, fac 12 komboschinii. Şiragul de metanii este pentru chilie, în timp ce pentru biserică sunt slujbele.

Iubea foarte mult slujbele bisericeşti, pentru că simţea că este un trup cu toţi ceilalţi care se roagă înaintea Mai-marelui păstorilor, Hristos. Odată, medicul de la Nea Skiti, părintele Democrit, i-a interzis pentru o săptămână să mai meargă la biserică. Iar el i-a răspuns îndurerat: „Ce spui, frate, să nu mai merg eu acuma la biserică?”. Intra la biserică primul şi ieşea ultimul. Se închina la toate icoanele la care ajungea, umblând cu mersul său bătrânesc. Pe egumen îl iubea foarte mult. Avea multă evlavie şi cinstire faţă de el şi îi punea metanie până la pământ. Uneori atât de adâncă era metania, încât cădea în faţa acestuia din cauza neputinţei şi a bătrâneţii. Nu era deloc întristat pentru faptul că nu vedea. Singura lui grijă era rugăciunea, fără să murmure pentru nici o problemă.

– Părinte Simeon, mergeţi şi acum la privegheri?

– Sigur că merg! Obosesc uneori însă şi de aceea mi se întâmplă să nu mai ştiu unde ne aflăm cu slujba. Când mă întorc la chilie de la priveghere aud în jurul meu cântări minunate. Când mă întind, aud în urechi cântările pe care le auzisem la slujbă, dar cântate cu nişte glasuri mult mai dulci.

– Părinte, vă temeţi de moarte?

– Nu mă tem de moarte, ci o aştept cu bucurie, pentru că m-am curăţit pe dinăuntru. Nu mai am război duhovnicesc din nici o parte, nici pentru mâncare, nici pentru somn, nici pentru nimic dintre cele pământeşti. Am o pace adâncă în inimă şi doar rugăciunea o iubesc şi o spun fără de încetare.

– Când ceilalţi oameni ne judecă şi ne dispreţuiesc pe nedrept, ce trebuie să facem noi?

– Să facem rugăciune pentru ei cu komboschinii(şiragul de metanii) şi ceea ce am mai zis înainte, adică să găsim modalităţi de a ne arăta dragostea faţă de ei.

– Cum putem să-i ajutăm pe fraţii mireni care vin la mănăstire?

– Să le vorbim cu cuviinţă şi cu bunătate. Purtarea bădărănoasă care se cam vede, din păcate, pe la unii monahi nu duce niciodată la rezultatul dorit. Să-i ajutăm şi material cu binecuvântarea Stareţului, mai ales pe cei care au absolută nevoie.

Mi-a povestit cu bucurie că l-a cunoscut pe vremuri pe Sfântul Nectarie de la care a şi primit binecuvântare. Pe când Sfântul se afla internat la spital, în Patra, a venit un grup de soldaţi care se întorceau de pe front şi doreau să-l viziteze. Din pricina numărului mare al soldaţilor, medicii nu i-au lăsat să intre în salon. O soră medicală a deschis numai uşa salonului şi le-a spus: „Uitaţi-vă, acesta este Nectarie, episcopul din Eghina!”. Părintele Simeon însă, tânăr pe atunci, s-a căţărat pe fereastră şi a intrat înăuntru. A luat binecuvântarea Preasfinţitului Nectarie, i-a sărutat mâna şi iarăşi a ieşit, fără ca cineva să-i facă observaţie.

Preabunul Dumnezeu l-a împodobit pe Bătrânul Simeon în ultimii ani ai vieţii sale şi cu harisma înainte-vederii. M-am încredinţat eu însumi de aceasta de multe ori. Voi relata aici numai două întâmplări. Un frate din mănăstirea Xenofont avea gânduri şi se duse să se spovedească egumenului Alexie. Acesta l-a sfătuit potrivit cu nevoile duhovniceşti pe care fratele le avea. După aceea, respectivul monah, din pricina necredinţei pe care o avea faţă de cuvântul egumenului, s-a dus şi la Bătrânul Simeon, fără să-i spună că se spovedise pentru aceleaşi gânduri şi aceeaşi problemă şi Stareţului. Părintele Simeon i-a spus cuvânt cu cuvânt ceea ce cu puţin înainte egumenul Alexie îi spusese. Fratele respectiv s-a convins atunci de adevărul cuvintelor Stareţului pe de o parte, iar pe de altă parte de harisma Bătrânului Simeon. Altă dată, un arhimandrit care trăia în lume a dorit să se închinovieze la mănăstirea Xenofont. A aflat de virtutea Bătrânului Simeon şi s-a dus să îi ceară sfatul. Bătrânul Simeon i-a spus: „Să nu vii, pentru că eşti bolnav şi în curând vei pleca.” Într-adevăr, după puţin timp, arhimandritul acela a adormit în Domnul.

La bătrâneţe, Dumnezeu Se face descoperit oamenilor mai cu seamă prin mijlocirea bolilor. Bătrânul Simeon, în afară de cataractă, pe care o avea de mai mulţi ani, suferea şi de hernie şi de astenie nervoasă. Aştepta însă cu multă bucurie moartea. Adesea o chema pe Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea, în ale cărei făgăduinţe pentru monahii aghioriţi nădăjduia cu statornicie. Se împărtăşea adesea, cerea iertare de la toţi părinţii.

Ca un vultur cu aripi întinse a zburat din această viaţă la cea cerească în 12 noiembrie 1993, adăugându-se corurilor cuvioşilor părinţi ai Athonului.

Veşnică să-ţi fie pomenirea, Preacuvioase Părinte Simeon! S-avem parte de binecuvântarea ta! Amin.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 59-68, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / Foto din arhiva blogului

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Monolog – „A nu-ți fi milă de tine”

Un frumos monolog pe tema „a nu-ți fi milă de tine” al părintelui Andrei Lemeshonok, duhovnicul Mănăstirii de maici Sfânta Elisabeta din Minsk – Belarus.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC . 

Prăznuirea Cuviosului Athanasie Athonitul la Marea Lavră (video, 2017)

Marea Lavra este prima mare mănăstire zidită în Sfântul Muntele Athos, fiind ctitorită în jurul anului 963 de către Sfântul Athanasie Athonitul cu sprijinul financiar a doi împărați bizantini. Mănăstirea a fost închinată Praznicului Bunei Vestiri, însă după adormirea Cuviosului Athanasie, Marea Lavră a luat drept hram Adormirea Cuviosului, care se prăznuiește în data de 5 iulie. În Katholikon (biserica mare) se păstrează mormântul cu moaștele Sfântului și crucea pe care acesta o purta la piept.

Mai sus aveți o înregistrare video (2 h și 24 min.) din 2017 de la prăznuirea Cuviosului Athanasie la Marea Lavră (5 / 18 iulie), ctitoria sa și locul său de odihnă până la obșteasca înviere.

Mai multe informații despre Cuvios găsiți urmând categoria: Athanasie Athonitul

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

„Când am ajuns prima dată pe Athos, am sărutat pământul”. Claudiu Târziu în dialog cu George Crasnean

Poveștile Sfântului Munte Athos

Bucovinean prin naştere, adoptat de Ardeal prin căsătorie, teolog, profesor de religie, jurnalist şi fotograf, George Cras­nean este un nume de referinţă pentru cititorii de presă laică despre viaţa spirituală. Publică periodic arti­cole şi fotografii în revistele „Lumea credinţei”, „Lu­mea monahilor” şi „Sfinţii ortodoxiei”. I-a cu­noscut şi le-a fost apropiat unora dintre cei mai mari duhovnici ai noştri şi este pe jumătate mutat în Sfântul Munte Athos. Până acum, a vizitat mica re­publică monahală de 119 ori şi mărturiseşte că îşi trăieşte viaţa pe din două: aici şi acolo. Aşa încât nu există, probabil, altcineva mai potrivit ca să spună poveştile Sfântului Munte, celor care n-au călcat niciodată în Grădina Maicii Domnului.

„Un pelerinaj de nevoie”

– Pentru că mulţi dintre cititorii revistei noas­tre nu au ajuns niciodată pe Muntele Athos, vă propun să-i spuneţi dvs. povestea, ca „om al locu­lui”. Cum aţi ajuns prima dată acolo?

– Aş putea zice că a fost o vizită în primul rând de nevoie, decât de voie. Nu mă gândisem până atunci să merg la Athos. Soţia mea era însă bolnavă tare şi nu voia să meargă la doctori. Zicea că să se întâmple cu ea ce-o vrea Dumnezeu. M-a rugat totuşi să-i aduc un „brâu” al Maicii Domnului de la Mânăstirea Vatopedu din Sfântul Munte. Aşa am ajuns prima dată pe Athos. Era în Săptămâna Mare a anului 2004, când m-am întors acasă cu o corde­luţă care fusese atinsă de Brâul Maicii Domnului. Şi ştiţi cum e, când te duci după o minune şi vii cu minunea acasă, te blochezi cumva. Pusesem pe masă brâul şi a rămas acolo vreo două-trei zile. Ne uitam la el şi aşteptam să se întâmple ceva. Şi, într-o zi, când m-am întors de la serviciu, am observat că soţia era mai în putere, mai plină de viaţă. M-am uitat repede după „brâu” şi am văzut că a dispărut. Soţia se încinsese cu el. N-am zis nimic. După încă vreo două zile, am întrebat-o cum e şi mi-a spus că se simte mai bine. Însă astfel de lucruri îţi folosesc cât eşti „tare în credincioşie”. Dar când credinţa ta scade, te apucă iarăşi durerile. Cumva eşti şi tu păr­taş la miracol.

– De ce aţi decis să reveniţi pe Athos de aproa­pe 120 de ori?

– O vreme n-am revenit. Dar am văzut că Maica Domnului a ajutat-o pe soţia mea şi am simţit ne­voia să-i mulţumesc în vreun fel. Şi-atunci s-a în­tâmplat ceva ce nu ştiu să descriu, dar am devenit un pelerin neobosit al Sfântului Munte. Am mers mereu, ba singur, ba însoţit. Am fost la toate cele 20 de mânăstiri şi 12 schituri. La absolut toate! În plus, şi la multe chilii din cele câteva sute existente.

– Ce privelişte oferă Athosul pelerinilor care ajung pe el?

– E o peninsulă stâncoasă, lungă de vreo 60 de kilometri şi lată de 8-12 km. Creşte în înălţime pro­gresiv, până spre capăt, unde-i este şi vâr­ful, Atho­nul – care are 2033 de metri. Multă piatră, dar şi păduri de castan, pin şi stejar. Gă­sim însă acolo şi o floră impresionantă, despre care se spune că e aşa de la facerea lumii. În plus, monahii se îngrijesc şi de câteva livezi – majoritatea de măslini, dar au şi pomi fruc­tiferi – iar două dintre chilii – Milo­pothamos şi Tsindali – cultivă şi viţă de vie (din care fac vestitul vin de împărtăşanie „Nama”). Athosul este o gră­dină minunată, nu doar văzut de sus, ci şi de la firul ierbii. Un tărâm potrivit pentru ru­găciune şi nevoinţă. De aceea a fost probabil preferat de călu­gări, încă din primul mileniu creştin.

„Fiecare mânăstire are duhul ei”

– Se intră uşor pe Muntele Sfânt?

– În primul rând ai nevoie de un permis special, numit Diamonitirion. Acces pe Sfântul Munte Athos au doar bărbaţii, indiferent de religie. Băieţii trebuie să aibă minim 12 ani, iar cei sub 18 ani trebuie însoţiţi de taţii lor. Zilnic se acordă până la 100 de permise pentru creştinii ortodocşi (afară de cei invitaţi direct de mânăstiri şi schituri) şi 10 pen­tru eterodocşi. Vizitatorii trebuie să-şi lase maşi­nile personale în Ouranopolis. De acolo iei un vapor sau, dacă eşti înstărit, îţi închiriezi un „tahiplu” (o barcă rapidă). E bine de ştiut că pe Sfântul Munte nu se poate intra pe uscat, ci doar de pe mare. Asta, pentru un mai bun control al numărului de pelerini. Când ai ajuns în portul principal, Dafni, cel mai in­dicat este să iei unul din cele două autobuze care merg în Careia (Ka­ryes), capitala Athosului – de fapt, un fel de sat mai răsărit. Acolo vei găsi mai multe microbuze cu care poţi ajunge oriunde în Sfântul Munte. Toate drumurile athonite au fost păstrate neasfaltate, ca să nu fie înles­nit turismul religios, în dauna pele­rinajului. Aşa a hotărât sinaxa Sfintei Chinotite, organul suprem al sfântului munte.

„Pe Athos n-ai cum să nu dai de Dumnezeu”

– Ce sentiment te încearcă când ajungi, ca om credincios, pe Muntele Sfânt?

– Fiecare simte ce simte şi nu mulţi sunt cei care vor să vorbească despre asta. Sunt sentimente intime. Eu aş vrea să simt mereu ce am simţit când am mers acolo prima dată. Am coborât pe ţărm şi m-am dus în spatele dughenelor din port şi am sărutat pă­mântul. E Grădina Maicii Domnu­lui! Chiar este! Şi cred că fiecare pe­lerin simte al cui este acest pământ!

– Există un duh anume al Mun­telui? O stare specială de care eşti cuprins?

– Se simte diferit, în funcţie de locul în care ajungi. De exemplu, dacă te duci la Mânăstirea Va­to­pedu, care este una dintre mânăstirile mari, im­periale, care are o obşte de vreo 130 de călugări (din care 13 sunt români!) și care păstrează fastul bizantin în sluj­be: cu cântare antifonică la cele două străni şi cu canonar, cu câte doi dia­coni care tă­mâiază cu căţuile… Atunci, chiar dacă nu înţelegi limba de cult (greaca veche) tot te podidesc lacrimi­le. Te poartă Duhul…, te trezeşte din orice amorţeală spirituală. N-ai cum să nu dai de Dum­nezeu acolo!
Pe de altă parte, poţi merge la părintele Timotei, să zicem, care are şi doi ucenici la chilie, iar dacă participi la o slujbă de noapte sau la o Liturghie acolo, la lumina a două candele şi două lumânări, n-o să uiţi toată viaţa. E ca un balsam pentru suflet!
Fiecare mânăstire sau chilie are duhul ei. Sunt stări greu de descris, dar simţi că, odată ce ai fost într-un loc sau altul de pe Sfântul Munte, trebuie să revii acolo curând. Pe Athos te poţi concentra mai mult la rugăciune. Diavolul nu te mai poate abate prin gânduri răzleţe sau urâte. Acolo stăpâ­neşte Mai­ca Domnului. E extraordinar! Din experienţa mea şi a unor prieteni ştiu că pe Athos nu ajungi de­cât când te îngăduie Maica Dom­nului. Dar atunci înseamnă şi că are un plan cu tine. Trebuie doar să fii atent, ca să înţelegi ce ai de învăţat şi de făcut.

– Preferaţi o mânăstire anume de pe Athos?

– Nu, n-aş putea spune asta. Fiecare e cu spe­cificul ei. Cel mai adesea trag la Prodromu (de aceea, mai în glumă, mai în serios, mi se spune une­ori şi Prodromit), dar merg şi în multe alte locuri, să caut anumiţi călu­gări de care mă simt mai legat sufleteşte. Şi, credeţi-mă că am văzut câteva chipuri de monahi care nu trăiau aici, în lumea asta! Am fost atât de uluit de acele apariţii, încât nici măcar nu m-am gândit să le fac vreo foto­gra­fie! Şi mie nu mi se prea în­tâmplă aşa ceva!…

„Pe Sfântul Munte este un singur popor: poporul ortodox”

– Din ce-aţi observat de atâţia ani de când mergeţi aco­lo, există o diferenţă de trăire a cre­dinţei între călugări, după neamul din care se trag – greci, ruşi, români?

– Da. Cred că nu ne putem măsura în trăire cu ruşii. Ştiţi cum se zice: rusul ori e sfânt ori e dia­bolic. Ei nu pot fi… „căldicei”. O să vă povestesc ceva care e relevant pentru asta. Odată m-am dus la Prodromu, iar în odaie, la arhondaric, erau şi doi ruşi cu mine: unul tânăr, iar altul mai bătrân. Citeau rugă­ciuni la fereastră, cu voce tare. Era cam pe la ceasurile cinci ale după amiezii. Eu m-am dus cu treabă prin mâ­năstire şi, când am revenit în cameră, după vreo cinci ore, ei încă se mai rugau. Mai înainte de miezul nopţii, m-am culcat şi eu, că eram oste­nit de la drum, iar pe ei i-am lă­sat… tot la geam! La ceasurile două din noapte, când m-am tre­zit pentru slujbă, au mers cu mine. Ruşii n-au pus deloc geană pe geană în tot acel timp! Şi erau mireni; vă daţi sea­ma cam cum sunt monahii pra­voslavnici? Acri­via asta se simte şi în mâ­năs­tirea lor: Russikon. Dacă te văd îm­brăcat în cămaşă cu mâ­necă scurtă, sau cu apara­tul foto, doar scos din geantă, nu te mai primesc în biserică! Ei nu pri­mesc nici pomelnicele care n-au nume orto­doxe, de sfinţi! Aşa sunt ei, mai râvnitori.
Grecul însă, prin însăşi na­tura lui, e mai aplecat spre theoria, spre filosofie. Şi un lucru interesant: e foarte greu de… manipulat. Poate şi pentru că nu prea stă la tele­vizor, ci mai degrabă la tavernă, faţă către faţă. Pe de altă parte, grecii sunt cumva mai pragmatici şi foarte uniţi. Pot să se certe şi să se su­pere între ei, dar dacă apare un străin, se coalizează imediat.
Românii cred că sunt buni în ale pustniciei. Gre­cii nu prea stau la pustie, în peşteri şi printre „cră­păturile pământului”, pentru că sunt învăţaţi cu căldura şi soarele. Aşa că de sihăstrit, sihăstresc mai mult românii şi ruşii. Poate tocmai din această pri­cină neamul nostru n-are o mânăstire pe Athos, ci doar două schituri: Prodromu şi Lacu. Poate că nu suntem făcuţi să stăm laolaltă. Un vred­nic episcop de la Dunăre îmi spunea că noi suntem, la origini, neam de păstori, iar ciobanii se ştie că sunt mai degrabă obişnuiţi cu singură­tatea decât cu vie­ţuirea în co­mun.
Dar să nu gândească cineva că la pustie, în singurătate, e mai uşor decât în chinovie – ori că monahul retras voieşte a fi mai liber decât cel din mâ­năstire. Să ştiţi că, într-adevăr, noi avem călugări foarte sporiţi în Athos! În fine, toate acestea sunt diferenţe de tempe­rament şi sunt păreri subiective. Dife­renţele etnice nu prea au trecere pe Sfântul Munte, pentru simplul motiv că acolo există un singur po­por: poporul ortodox.

– Faptul că femeile nu au voie să mear­gă în pelerinaj la Sfântul Munte a stârnit, mai ales în ultimii ani, controverse. S-a ajuns până într-acolo încât UE voia să for­ţeze, cumva, acceptarea femei­lor pe Athos. Călugării sunt acuzaţi de discri­mi­nare…

– Nu e nimic exotic şi nici scandalos în decizia asta de a nu primi femei pe Mun­te. Căci lucrul acesta nu vine de la oameni, ci de la însăşi Maica Domnului. Fecioara Maria a oprit (per­so­nal!) mai multe îm­părătese să călăto­reas­că prin „grădina” ei! Uneori le-a grăit din icoane, dar alte­ori – cum s-a întâmplat la Mâ­năstirea Sfântul Pavel – a apărut în faţa îm­părătesei Maro (care aducea chiar au­rul, smirna şi tămâia magilor) şi i-a spus să-şi lase acolo da­rurile şi să se întoarcă la casa ei.
Cunosc părinţi athoniţi care nu ştiu cum arată o femeie! Sunt acolo din prun­cie şi nu-şi mai aduc aminte nici cum arătau mamele lor! Pentru ei fe­meia are chipul Sfintei Fecioare!

Candela care se legăna singură

– Aşa după cum mulţi pelerini au mărturisit, la Sfântul Munte se petrec multe minuni. Sunt şi multe icoane fă­cătoare de mi­nuni acolo. Există vre­una la care aveţi mai mare evlavie?

– Sunt mai multe pe care le cinstesc în mod deosebit. Întâi, pe cea a Maicii Domnului Prodro­miţa – care, într-adevăr, nu este făcută de mână omenească. Eu m-am uitat atent (şi îndeaproape) la chi­pul Fecioarei şi n-am văzut urmă de pensulă. Tot la Pro­dromu se mai află o icoană făcătoare de minuni la care am mare evlavie: cea a Sfântului Ioan Botezătorul – care şi-a modificat căutătura şi a rămas încruntat (după ce i-a pe­depsit pe turcii care năvăliseră la chi­lie!). Am mare evla­vie şi la icoana Mai­cii Domnului „Portă­riţa”(Portaitissa) de la Mânăs­tirea Iviru. Îmi spuseseră nişte monahi că la săr­bătoarea ei (15/28 august) se mişcă o candelă singură în al­tar. Şi, acum vreo patru ani, stând pe pragul dintre pronaos şi naos, la priveghere, am privit mai bine de patruzeci de minute la minunea aceasta! La săr­bătorile mari, aghioriţii învârt din când în când candelabrele, şi m-am gândit că aşa s-a întâmplat şi cu acea candelă. De aceea am zăbo­vit aşa de mult, pentru că mişcarea candelei era una crescătoare şi nu descrescătoare! Eu n-am umblat nicio­dată după încredinţări şi minuni, dar m-am bucurat de ce mi s-a întâmplat în acea noapte.

„Mi-e dor de avva Petroniu”

– Aţi cunoscut mari personalităţi duhovniceşti la Athos. Care v-a rămas cel mai aproape de ini­mă?

– Părintele Petroniu Tănasă de la Pro­dromu. De ce? Pentru că el a fost un om cu ştiinţă de carte, stu­diase Matema­ticile şi Filosofia şi era licenţiat în Teologie, dar a lăsat deoparte toată învăţătura sa şi s-a încredinţat doar lui Dumnezeu. Mie asta mi se pare un lucru foarte greu, căci „cunoştinţa îngâm­fă”. El a fost un om care a avut în­ţelepciunea şi puterea să aleagă rugăciunea în locul raţiunii. Peste toate astea, mai era şi un foarte mare ascet, un monah foarte dur, mai ales cu el însuşi. N-a cerut nimănui vreodată să facă ceva ce el însuşi nu făcea. La privegheri stătea toată noaptea în pi­cioare, şi până la 92 de ani şi-a spălat rufele singur, la mână. Nu era volubil, dar te foloseai duhovniceşte dacă erai atent la el. Ca şi pe părintele Maca­rie, nu-l vedeai decât la biserică şi la trapeză, pentru că în rest era la cancelarie, ori la chilie. Ţinea cu asprime rânduiala călugărească în schit şi cred că, de fapt, asta atră­gea binecuvân­tarea lui Dumnezeu. Căci asta trebuie văzut dincolo de „duritatea” lui, strădania de a îm­plini poruncile divine, pentru ca Dumnezeu să se milostivească de obştea sa. Pe de altă parte, lui nu-i plăceau favo­rurile, să-i săruţi mâna, sau să-l ajuţi la ceva. Probabil că i se părea că-şi pierde plata pentru acea nevoinţă. Şi o uşă dacă i-o lăsai întredeschisă, o închidea el mai întâi şi apoi şi-o deschidea singur (asta, dacă credea că nu este cineva prin preajmă). Avva nu era omul exteriorizărilor. Cu toate astea, odată m-a surprins şi pe mine: plecam aca­­să din Prodromu şi, văzându-l trecând prin curte, m-am dus să-i cer binecu­vân­tare. Şi el, în loc să mă blagoslovească, m-a… îmbrăţişat. În clipa aceea n-am rea­lizat exact cât de mult îmi oferea, pen­tru că mintea mea era uimită mai mult de tru­pul lui uscat de asceză, pe care eu îl ţi­neam în braţe! Dar Dumnezeu nu m-a lăsat să plec până ce nu aveam să văd ceea ce trebuia să văd! Odată cu mine se întor­cea acasă şi un preot mirean care, văzând ce fac eu, s-a dus şi el către ghe­ronda ca să-l înbră­ţişeze. Numai că bătrâ­nul l-a res­pins foarte apăsat şi doar l-a binecuvântat. Abia atunci am realizat că, deşi ne vă­zusem de peste şaptezeci de ori, era prima (şi ulti­ma) oară când avva Petroniu m-a luat în braţe. Iar Dumnezeu mi-a arătat atunci că el nu îmbrăţişa oa­menii la întâmplare. Tare mai mi-e dor de părintele…

– Cum aţi reuşit să vă apropiaţi de aceşti oa­meni?

– N-am urmărit asta cu tot dinadinsul. Însă eu i-am iubit din toată inima mea şi probabil că ei au simţit asta şi m-au îngăduit pe lângă ei.

– În ce fel v-au schimbat viaţa?

– În primul rând, mi-au arătat că se poate îm­plini ceea ce este scris în cărţile Sfinţilor Părinţi. Pentru că, de fapt, monahii aghioriţi asta fac: traduc în faptă cuvintele Domnului. De ştiut le ştim şi noi, dar cu plinirea lor…. Pe urmă, mi-au schimbat modul de a gândi: să văd adevărurile din spatele cuvintelor. „Cine are ochi de văzut, să vadă”. Aici am aflat cine sunt, de unde vin şi unde trebuie să ajung. Şi, mai ales, cum trebuie să ajung. În Athos afli foarte uşor de cât ai trebuinţă ca să fii fericit. De cât de puţin ai nevoie ca să-ţi do­bândeşti pacea lăuntrică. Şi uite-aşa, încet-încet (siga-siga, cum zice grecul), am ajuns să trăiesc între două lumi: cea de acolo şi cea de aici. Şi pentru că în cea de aici zbuciumul e prea mare, am mare trebuinţă ca să mă liniştesc acolo.
Iar ca să închei, am să vă mărturisesc că tot în Athos am aflat un cuvânt al lui Evagrie Ponticul, pe care mi l-am ales drept motto pentru viaţa mea: „Ori vei face ce vrea Dum­­nezeu, ori vei primi ce nu vrei tu”… Doam­ne ajută!

Text apărut în Formula As nr. 1274, 6 – 13 Iulie 2017. Preluare de pe blogul lui Claudiu Târziu.
Foto (1). George Crasnean – dec. 2015 / (2). Schitul Prodromu / (3). George la Agia Anna / (4). Icoana Maicii Domnului – Paramythia de la Vatopedi / (5). George alături de Avva Petroniu Prodromitul, 2008.

Mulțumim lui Claudiu Târziu pentru îngăduința de prelua interviul realizat cu George Crasnean pe Blogul Sfântul Munte Athos.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Povățuiri din Sfântul Munte: Monahul Teodosie Dionisiatul (~1949)

Unul dintre cei mai simpli şi mai plini de har monahi ai mănăstirii Dionisiu este părintele Teodosie. De obârşie din Tesalonic, are acum, în 1999, aproximativ 50 de ani. A trăit mai bine de douăzeci de ani în mănăstirea sa şi a slujit la numeroase ascultări, atât în mănăstire, cât şi în afara ei. Acum însă se află la casa părintească, cu binecuvântarea mănăstirii sale, pentru a o îngriji pe mama sa, care se află în ultima perioadă a vieţii sale pământeşti, deoarece nu mai are alt copil în afară de el şi nici altă rudenie.

Când m-am întors la mănăstirea Dionisiului, în 1999, ca un simplu închinător, l-am întâlnit iarăşi pe părintele Teodosie. I-am propus atunci să-mi vorbească despre părinţii mănăstirii lui, precum şi de alţi călugări pe care îi cunoscuse. A primit cu multă bucurie. În plus, mi-a spus că vrea să-mi vorbească şi de steaua nou-răsărită pe firmamentul Bisericii într-una din mănăstirile insulei Kalimnos. Aceasta este Cuvioasa Pelaghia pe care părintele Teodosie a avut-o povăţuitoare duhovnicească mai bine de zece ani.

– Părinte Teodosie, spuneţi-ne ceva, mai întâi, despre asceza pe care o fac părinţii de astăzi din mănăstirea dumneavoastră.

– Cu adevărat, mulţi părinţi s-au nevoit în mănăstirea noastră, aşa cum este astăzi Gheron Theoclit, precum şi Bătrânelul nostru drag, fostul egumen Haralambie, care într-adevăr s-au nevoit pentru sfinţirea sufletelor lor. Cel din urmă, părintele Haralambie, este monah al faimosului nevoitor din veacul al XX-lea, Gheron Iosif Isihastul. Au trăit împreună în peşterile de la Sfânta Ana Mică, apoi s-au mutat la Nea Skiti. De acolo, ucenicii Bătrânului Iosif s-au împrăştiat în diferitele laturi ale Sfântului Munte şi fiecare şi-a organizat propria lui obşte. Ne spunea părintele Haralambie despre Stareţul său, Gheron Iosif, că a făcut multe tămăduiri miraculoase numai şi numai cu rugăciunea lui Iisus. Toţi câţi făceau ascultare de poruncile lui se vindecau, iar ceilalţi care păstrau câte ceva din voia lor proprie, nu. Un alt părinte apostolic al veacului nostru este părintele Efrem Katunakiotul. L-am vizitat de multe ori. Întotdeauna ne sublinia importanţa ascultării. Ne spunea: „Am venit aici ca să facem ascultare, n-am venit ca să facem rugăciune. Ascultarea naşte rugăciunea. Şi dacă ai rugăciune, să ştii că ea provine din ascultare. Din ascultare provin toate celelalte virtuţi: lacrimile, bucuria inimii, curăţirea sufletului ş.a.m.d.”. Odată l-am întrebat la spovedanie dacă, după mărturisirea păcatelor, acestea pleacă din suflet şi toate urmele lor sunt curăţite. Mi-a răspuns că păcatele pleacă toate, dar rămân urmele rănilor. Atunci eu iarăşi l-am întrebat: „Cum se face că pleacă păcatele, iar urmele rămân. Ce să facem ca să se curăţească cu desăvârşire omul?”. El mi-a răspuns: „Copilul meu, lacrimile pocăinţei şterg toate întinăciunile şi urmele răutăţilor dinlăuntrul nostru, dar să ştii că lacrimile provin din rugăciune, iar rugăciunea din ascultare.”

Odată mă aflam la mănăstirea Maicii Domnului Eleusa din Kalimnos. Mă cunoşteam cu o monahie, Pelaghia, pe care o am de atunci ca pe mama mea duhovnicească. Am mers la acea mănăstire şi, în timp ce vorbeam cu ea, dintr-odată m-a cuprins o negrăită pace înlăuntrul meu. Mi-am adus aminte atunci de cuvintele lui Hristos către apostoli: „Pacea Mea dau vouă” (In 14, 27). M-am întors şi i-am zis maicii: „Tu ai asemenea har şi poţi să-l dai şi altora?”. Ea cumva s-a fâstâcit, a stat puţin şi apoi a spus: „Dacă te apropii de un om şi are ceva, atunci şi tu te împărtăşeşti oarecum de ceea ce are el”. Despre această maică am multe să povestesc. Are atâta îndrăzneală către Domnul, încât cu rugăciunea ei poate să rezolve orice dificultate de-a mea, oriunde m-aş afla, şi atunci când o chem în rugăciune, vine îndată şi mă ajută în chip miraculos, iar prin har îmi dezleagă toate problemele. O pildă să-ţi dau. Mă aflam odată într-o chilie de la Kavsokalivia. N-o să-ţi spun acum numele ei. Am rămas acolo trei zile. Mă aflam într-o stare plină de deznădejde, deoarece eram năpădit de peste tot de pureci şi nu mai aveam nici un pic de stare. Bătrânul Chiliei aceleia mi-a spus: „Lasă ca să ne înţepe puţin, ca să nu ne lenevim la rugăciunea lui Iisus!”. Eu însă, chiar din prima seară, am fost atât de atacat de pureci, încât nici nu am putut să dorm. Durerile trupului erau insuportabile. O aveam pe maica aceea ca pe o mijlocitoare către Dumnezeu şi am început s-o strig în ajutor: „Maică Pelaghia, vino să mă slobozeşti de ispită, mă mănâncă purecii!”. După puţin timp, am auzit ca un fel de vijelie de vânt care a intrat în chilia mea şi încet-încet întregul meu trup a fost slobozit de tirania purecilor. În scurt timp, nu a mai rămas nici unul dintre aceşti tâlhari. Eram pe atunci încă mirean. L-am slăvit pe Dumnezeu. După aceea, m-am gândit să merg la mănăstirea ei din Kalimnos. După câteva luni, m-am dus. Am găsit-o şi i-am spus că rugăciunea ei m-a izbăvit de pureci. Atunci ea mi-a răspuns:

– Tu, copilaşul meu, să ştii că te am ca pe fiul meu duhovnicesc. Ori de câte ori mă chemi în rugăciune, îndată vin lângă tine şi te ajut.

– Bine, dar eu mă aflam la Sfântul Munte, iar tu eşti femeie, cum ai putut să intri acolo?

– M-am dus, cu puterea lui Dumnezeu!

– Şi cum ai putut să urci pe potecile acelea grele ale Athonului, mai ales că ai un picior mai scurt şi una din mâini îţi este pe jumătate paralizată?

– Mie, copilaşul meu, să ştii că Dumnezeu mi-a dat alte picioare şi am ajuns la Kavsokalivia.

Eu nu vizitasem toate sihăstriile şi toate laturile Schitului Kavsokaliviei şi atunci cum să nu mă mir să aud că o bătrânică pe jumătate paralizată mi-a descris cu toate amănuntele acest Schit. Ca să mă încredinţez că toate câte mi le-a spus erau adevărate, data următoare când m-am dus la Kavsokalivia am vizitat toate locurile pe care Bătrâna Pelaghia mi le descrisese. Erau exact aşa cum mi le-a spus ea. Cât sunt de minunate lucrurile Tale, Doamne! După aceea, am întrebat-o pe maică:

– Spune-mi, maică, cum ai reuşit să alungi purecii?

– Iată, am venit lângă tine, copilul meu. Purecii pe care îi aveai erau ghearele diavolului. Nu-i plăcea diavolului pelerinajul tău la Sfântul Munte. A vrut să te alunge şi să te întorci iarăşi în lume. Purecii ăia, să ştii că erau cu miile pe tine!

– Şi apoi, am întrebat-o, ce s-a întâmplat, maică?

– Apoi, am ridicat mâinile mele către Hristos şi i-am zis: „Hristoase al meu, ia de pe el purecii şi omoară-i…”

Atunci am văzut, continuă maica, purecii plecând de pe întreg trupul tău. M-am temut atunci ca nu cumva această ceată drăcească sub forma purecilor să tăbărască pe trupul Stareţului Chiliei. Dacă s-ar fi întâmplat aceasta, e sigur că el ar fi părăsit Chilia de frica lor. Dar slavă lui Dumnezeu, prin intervenţia dumnezeiască a plecat toată acea ceată drăcească. Apoi s-a auzit un glas care mi-a spus: „Acum patul lui Teodor – aşa mă numeam eu ca mirean – s-a curăţit cu desăvârşire”. Atunci şi tu ai putut să te odihneşti câteva ore. Ştiu că nu dormiseşi de trei zile.

– Ce lupte duhovniceşti a dus maica Pelaghia?

– Ea, de la vârsta de doi ani, s-a aflat în mâinile duhovnicului ei. Mama ei a dus-o la acesta ca să o înveţe să se spovedească de mică. Astfel, înlăuntrul ei a fost sădită credinţa în Dumnezeu, în Maica Domnului şi în Biserică. De aceea, de mic copil s-a învrednicit să o vadă adesea pe Maica Domnului şi să o simtă ca pe măicuţa ei. De mai multe ori le-a spus părinţilor ei: „O iubesc pe Maica noastră cea Mare şi vreau să stau în braţele ei”. De mic copil mergea în biserica satului ca să aprindă candelele. Deoarece era mică de statură însă, din pricina vârstei, nu ajungea la candele şi folosea o scară. Atunci i s-a arătat Maica Domnului şi i-a ţinut scara. Copiliţa a întrebat-o:

– De ce ai venit să-mi ţii scara?

– Dacă nu aş fi ţinut-o, copilul meu, să ştii că de multe ori ai fi căzut.

Ascultă, continuă părintele Teodosie, şi altă întâmplare. Când mama ei a adormit, Bătrâna Pelaghia era pe atunci de 12 ani, o fetiţă. Mama ei a fost o femeie sfântă, avea duhovnic şi cu multă bucurie şi-a predat copilul lui Hristos şi Maicii Domnului. Înainte să moară, a venit Maica Domnului s-o viziteze. Atunci femeia i-a spus: „Preasfânta mea Stăpână, ce se va întâmpla cu Ecaterina, care este încă un mic copil? Lasă-mă încă să mai trăiesc ca să o cresc, şi după aceea, ia-mă!”

– Pe Ecaterina ta, îi răspunse Maica Domnului, să ştii că o voi creşte eu. M-a avut şi mă are de acuma ca mamă a ei de două ori, o voi îngriji ca şi tine, ba încă chiar mai bine.

Într-adevăr, mama Ecaterinei a murit, iar Preasfânta Stăpână a luat-o pe copilă în paza ei. La Crăciun, pe când trăia încă, mama Ecaterinei obişnuia să îi facă daruri şi mâncare bună. Acelaşi lucru îl făcea şi Maica Domnului. Pe o farfurie rotundă îi punea adesea dulciuri, mâncare bună şi alte daruri. Toate acestea în chip minunat. Înainte să devină schivnică, a văzut-o în biserică pe Maica Domnului, care a chemat-o aproape de ea ca să îi arate schima pe care o va lua. Pe atunci sora de mănăstire Ecaterina a văzut schima şi s-a uimit foarte tare, deoarece schima era plină de lumină dumnezeiască şi cerească.

– O, Preasfânta mea Stăpână, zise Ecaterina, dă-mi îndată darul acesta!

– Nu încă, dar ţi-o voi da peste şase luni, a zis Maica Domnului.

Şi într-adevăr, duhovnicul a chemat-o şi după şase luni i-a dat schima cea îngerească şi dumnezeiască. După ce a luat marea şi îngereasca schimă, făcea mii de metanii şi spunea lui Hristos plângând: „Hristoase al meu, eu sunt o copilă foarte săracă, dar îţi făgăduiesc să fac tot ce pot ca să-ţi fie pe plac. Dar vreau ca şi tu, Hristoase al meu, să-mi dai trei harisme. Întâi, să-i văd pe bărbaţi ca pe nişte urşi, nici să nu mă smintesc de ei şi nici eu să nu îi smintesc pe dânşii. A doua, să am rugăciunea inimii şi să fiu împreună cu Tine zi şi noapte, neîncetat. Şi a treia, să nu mă întind deloc pe pat.” Aşa se face că nu s-a mai întins pe pat de la vârsta de 16 ani până la cea de 76. Când şi-a terminat rugăciunea aceasta, Domnul a coborât şi i-a spus: „Copilul meu, Pelaghia, tot ce mi-ai cerut, de astăzi vei avea”. Şi într-adevăr, ce lupte a făcut, ce ispite şi bătăi a răbdat de la demoni, dar şi ce mângâieri duhovniceşti a avut! În fiecare seară avea împreună cu ea trei sfinţi: pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie şi pe Sfântul Tămăduitor Pantelimon.

Acum să-ţi spun cum a primit din belşug harul Sfântului Duh, pentru că atunci când intram în chilia ei, întotdeauna aceasta era plină de bună mireasmă duhovnicească. Eu mi-am dat seama că această mireasmă provenea de la însăşi maica, dar nu am îndrăznit să-i spun ceva. Mă cunoşteam cu ea de mai bine de şase ani. Ea a început să aibă încredere în mine şi să-mi spună mai multe din lucrurile de taină ale vieţii ei. Mă duceam la mănăstirea ei de la Tesalonic de patru ori pe an. Mă considera copilul ei duhovnicesc, iar eu o numeam mama mea.

– Ce este asta ce răspândeşte bună mireasmă în chilia ta, maică? am întrebat-o.

– Uite, copilaşul meu, am aici nişte tămâie.

Tămâie însă ea nu ardea şi n-am văzut în chilie nici scrum şi, de fapt, nici tămâie. I-am spus atunci:

– Maică, sunt de atâţia ani împreună cu tine şi te iubesc ca pe mama mea. Acum am îndrăzneală ca un fiu al tău duhovnicesc şi te rog să nu-mi ascunzi nimic. De unde vine această mireasmă şi cum ai dobândit-o?

A râs, a stat puţin pe gânduri, şi-a acoperit faţa cu broboada şi mi-a spus:

– Nu vreau să-ţi spun, fiindcă mă tem să nu o pierd.

Era o monahie foarte smerită, a fost şi stareţă şi avea treisprezece uceniţe în vremea aceea. După multe stăruinţe şi răbdare din partea mea, mi-a spus:

– Ascultă, copilul meu, mai demult a trecut pe aici un teolog şi a predicat. Atunci mi-a spus: „Dacă nu dobândim harul Sfântului Duh, n-am făcut nimic în viaţă”. Atunci eu am început s-o rog pe Maica Domnului să-mi trimită în mod simţit pe Sfântul Duh, fără întreruperi sau scăderi. Într-o zi, după dumnezeiasca Liturghie, am intrat în Sfântul Altar (avea citită rugăciune pentru aceasta de către arhiereu), ca să aranjez anumite lucruri. Atunci am văzut înăuntru o pasăre. „Cum de pătrunsese această pasăre în Sfântul Altar?”, mă gândeam. „Nu cumva să facă vreo stricăciune.” Şi astfel, gândindu-mă, am încercat să o prind cu mâinile şi să o dau afară. După puţin, văd că pasărea zboară şi se aşază tocmai pe Sfântul Potir şi intră înăuntru. Mi-am dat seama atunci despre ce fel de pasăre era vorba. Dar această întâmplare mai presus de fire mi-a dat o asemenea bucurie, încât numai eu pot să cunosc în întregime măreţia ei. După puţin timp, pasărea a ieşit din Sfântul Potir şi s-a aşezat pe umărul meu. După aceea, pasărea a intrat în gura mea, a pătruns în inimă, şi de atunci o simt că a rămas acolo.

– Şi acum poţi vorbi cu Dumnezeu în orice moment vrei?

– Da, aşa cum vorbesc cu tine, mi-a zis ea, tot aşa vorbesc şi cu Dumnezeu. Îi spun şi Îi cer tot ce vreau şi, potrivit cu folosul sufletelor noastre, Domnul mă aude şi îmi face voia. Dar ce război îmi duceau demonii în fiecare zi, nu pot să descriu! Mă trăgeau de haine, îmi aruncau şiragul de metanii departe, mă loveau, încercau să împiedice rugăciunea inimii, iar alteori strigau furioşi: „Ne-ai înnebunit, ne-ai înnebunit…”.

De multe ori, continuă să istorisească părintele Teodosie, în timpul nopţii cobora din cer ca un stâlp luminos de foc şi strălucea în chilia ei. În mijlocul acelei lumini uneori se arăta Hristos, Care cobora la ea şi o binecuvânta. Uceniţele ei au întrebat-o:

– Ce lumină era aceea care se vedea noaptea în chilia ta?

Iar ea le-a răspuns cu smerenie:

– Nu a fost nimic, mi-a căzut ceva pe jos şi am aprins lanterna ca să găsesc.

Când mama monahiei Evsevia era pe moarte, s-a petrecut următoarea întâmplare. Maica Pelaghia a chemat-o la ea pe monahia Evsevia şi i-a spus:

– Ieri seară am văzut îngerii coborând la voi în sat şi stând deasupra casei tale. Am văzut că au luat sufletul mamei tale şi l-au dus la tronul lui Dumnezeu. Mama ta, să ştii că este foarte bine, aşezată în rai, împreună cu Hristos, şi nu trebuie să te întristezi deloc. Dimpotrivă, să te bucuri, pentru că şi ea se roagă acum pentru noi. Scopul pentru care a venit pe pământ a fost împlinit, adică să stea acum de-a dreapta Celui Preaînalt.

Dimineaţa au dat telefon de acasă şi au înştiinţat-o pe monahia Evsevia că mama ei murise.

Ori de câte ori veneam, părinte Damaschin, în chilia maicii Pelaghia, totul era plin de bună mireasmă, cum ţi-am mai spus. Odată discutam împreună cu ea şi, după ce am terminat, am zis şi eu înlăuntrul meu cu gândul: „Sfinte Ierarhe Nectarie, soleşte pentru noi!”. În această clipă, ea a zâmbit. I-am spus:

– De ce râzi?

– Pe care sfânt l-ai chemat ca să se roage pentru noi?

– Eu ştiu pe care sfânt l-am rugat, dar tu să-mi spui ce ai văzut şi cum ai aflat că m-am rugat la un oarecare sfânt?

– Ascultă, copilaşul meu, atunci când ai spus în taină rugăciunea ta, l-am văzut pe Sfântul Nectarie ridicându-şi mâinile şi rugându-se lui Hristos pentru noi.

Într-unul din numeroasele pelerinaje pe care le-a făcut la Sfintele Locuri, s-a dus şi la Mănăstirea Sfântului Gheorghe Hozevitul. A luat atunci o lumânare şi a vrut să o pună în sfeşnic. În clipa aceea, a văzut încă o mână omenească care împreună cu a ei a luat lumânarea şi a aşezat-o în sfeşnic. Acelaşi lucru l-a văzut şi o altă monahie care era acolo şi care n-a vrut s-o mai lase în nici un chip să plece. I-a spus: „Mâna lui Hristos a venit şi ţi-a luat lumânarea din mână ca s-o aprindă. Dar ce fel de om eşti tu, maică? Rămâi împreună cu noi!” Acolo, la mănăstirea Hozeva, fericita maică Pelaghia a rămas de multe ori, pentru că în acel loc Dumnezeu îi descoperea multe taine.

Ca mirean ce încă eram, am cumpărat odată un autoturism. I-am spus: „Fă, maică, puţină rugăciune, ca să fie o maşină bună, să nu mi se strice pe drumuri şi să mă păzească Dumnezeu de pericole.” Atunci ea a început să-mi descrie maşina: „Este albă, cutare marcă, are cutare icoane înăuntrul ei, ş.a.m.d.”.

Odată călătoream cu mama mea la o mănăstire. La o curbă, trebuia să schimb caseta pe care noi o ascultam şi cu cealaltă mână să ţin volanul. În mod ciudat, volanul a început să se rotească singur şi să conducă maşina, fără ca eu să înţeleg cum.

– Ţi-aduci aminte, mi-a spus ulterior maica, atunci când mergeai la cutare mănăstire şi la o anumită curbă te-ai aplecat să schimbi caseta, iar maşina era să părăsească drumul? Te-am văzut cum călătoreşti, am văzut pericolul şi am venit să te ajut.

Odată a venit un monah care vizitase întreg Sfântul Munte şi niciunde nu-şi găsise loc de odihnă duhovnicească. Apoi a călătorit prin toate insulele Mării Egee, în Dodecanez, în Patmos, şi în cele din urmă a ajuns la Kalimnos. Eu atunci am primit binecuvântare să rămân singur într-o Chilie care se cheamă a Sfintei Treimi şi este în preajma mănăstirii maicii Pelaghia. Părintele Gherasim, un cunoscut de-al meu, mi-a dat telefon să-l ţin pe acest monah acolo, în sihăstria Sfintei Treimi. L-am primit şi, deoarece eu eram mirean, iar acela monah, am făcut ascultare. Aşa că făceam toate treburile casei. Într-o zi i-am spus:

– Aş vrea să fac o plimbare pe malul mării.

Dar el s-a împotrivit, zicându-mi:

– Eu sunt aici responsabil, aşa că nu te las să mergi.

– Nu te-am adus aici eu ca să-mi fii stareţ şi nici duhovnic, ci dacă vrei să faci pe stareţul, să ştii că plec pe dată la Mănăstirea Sfântului Pantelimon.

Am plecat, dar înlăuntrul meu eram tulburat. Iau telefonul şi o sun pe maica Pelaghia. Fără să apuc eu să zic ceva, mi-a spus ea toată păţania şi că mi s-a întâmplat aceasta, deoarece n-am întrebat-o, ca să aflu care e voia lui Dumnezeu. Mi-a spus, aşadar, că nu era voia lui Dumnezeu ca să-l iau pe acel monah la Sfânta Treime. Atunci i-am spus că sunt plin de tulburare. „Bine, mi-a zis ea, închide telefonul şi aşteaptă!”. Ea a început atunci să se roage şi o negrăită bucurie m-a cuprins în întregime în scurt timp. Dar ce putere are rugăciunea ei! Să-i răspundă Dumnezeu la orice lucru cere!

Altă dată mi-am programat să merg în Kalimnos pe 28 octombrie, atunci când avem zile libere. Mi-am orânduit lucrurile, mi-am luat liber pentru o săptămână de la serviciu şi am hotărât să-mi cumpăr bilet de avion. Era însă cu neputinţă să găsesc un bilet din cauza mulţimii mari de călători. Totuşi, într-o seară, a venit la mine acasă o doamnă de la Biroul de Voiaj al Companiei de Transport Aerian şi mi-a spus: „Du-te acum îndată la Biroul de Voiaj, pentru că s-au găsit biletele tocmai pentru orele şi zilele în care ai cerut!”. Într-adevăr, Dumnezeu a făcut o minune şi, cu rugăciunile maicii Pelaghia, am putut cumpăra biletul de avion ca să mă duc s-o vizitez.

Am ajuns la mănăstirea ei şi i-am cerut lămuriri pentru modul minunat în care am găsit biletul de avion. Ea a râs, şi-a acoperit faţa cu broboada şi în cele din urmă mi-a spus:

– Tu ştii că eu mă rog pentru tine. Într-o zi, rugăciunea mi-a spus că Teodor vrea să vină aici. Eu m-am bucurat. Altă dată, când m-am rugat, mi-a spus rugăciunea că Teodor vrea să vină, dar nu găseşte bilet. Atunci m-am dus la Sfinţii Apostoli, care au cutreierat lumea ca să propovăduiască Evanghelia lui Hristos, şi le-am spus: „Sfinţilor Apostoli, care aţi umblat prin toată lumea, nu puteţi să găsiţi un bilet pentru copilul meu, Teodor, ca să vină lângă mine?”. Uite, aşa s-au găsit biletele şi ai putut să vii. Când ai găsit biletul, mi-a zis maica, Hristos m-a înştiinţat iarăşi la rugăciune, şi atunci am aşteptat ca să ajungi.

Ce să-ţi mai spun, părinte Damaschin, îndrăzneala ei către Dumnezeu, smerenia ei, ce lucruri minunate! Într-o zi, mi-a spus:

– Să ştii că am văzut astăzi sufletul tău plin de necurăţii, dar m-am rugat şi l-am făcut curat. Nu ai simţit nimic?

– Maica mea, să ştii că ceva am simţit, o bucurie duhovnicească şi o putere care vine şi acoperă capul meu, şi nu pot să spun nimic despre aceasta. „Cel ce înţelege să înţeleagă…”

O doamnă evlavioasă cunoscută maicii Pelaghia dorea să ducă în America o icoană a Sfântului Dimitrie ca s-o vândă. Bătrâna Pelaghia însă i-a spus să n-o vândă în America, pentru că acolo catolicii şi protestanţii nu cinstesc icoanele sfinţilor noştri. Doamna aceea a acceptat. Maica a cumpărat ea icoana şi a aşezat-o la închinat în bisericuţa Sfântului Dimitrie, care se află în incinta mănăstirii ei. Această bisericuţă a fost construită cu materiale pe care maica însăşi le-a cărat în spate când era tânără monahie. Atât de mult s-a bucurat Sfântul Dimitrie de această icoană, încât în noaptea aceea i s-a arătat în somn maicii Pelaghia şi i-a spus: „M-ai îndatorat foarte mult cu ceea ce ai făcut. Când sufletul tău va pleca din trup, să ştii că eu voi veni să-l iau şi să-l înfăţişez înaintea lui Dumnezeu, şi să-L rog din adâncul inimii ca să te pună în cel mai bun loc.”

„Altă dată, mi-a spus maica Pelaghia, au venit doi demoni care m-au bătut atât de mult, încât m-au schilodit, de şchiopătam. Niciodată n-am mâncat atâta bătaie de la demoni ca în acea noapte. Am început să plâng şi, în timp ce plângeam, mi-am ridicat privirile şi am văzut icoana Maicii Domnului: Of, Maica mea, i-am spus, vezi ce mi-au făcut? În clipa aceea, Maica Domnului a coborât din icoană şi a stat lângă mine. M-a întrebat: Unde te-au lovit, copilul meu, Pelaghia? Şi îndată m-a binecuvântat şi toate durerile au încetat.”

Odată, duhovnicul mănăstirii, părintele Kiril, s-a îmbolnăvit. El, mai demult, venise în vizită la Sfântul Munte. Aici primise darul Sfântului Duh şi însăşi Maica Domnului l-a povăţuit să meargă în Dodecanez şi să-i sprijine acolo pe creştinii ortodocşi. Aşadar, el a venit în insulele noastre, şi printre primele sale uceniţe au fost maica Pelaghia şi verişoara ei. Atunci când s-a îmbolnăvit, părintele Kiril a fost internat la spitalul din insulă. Maica Pelaghia a făcut rugăciune pentru el cu şiragul de metanii în acea seară. În clipele în care făcea rugăciunea cu şiragul de metanii, a văzut că boabele se transformau în flori bine mirositoare. Îndată a apărut şi îngerul Domnului şi i-a spus: „Ia aceste flori şi du-le la duhovnicul tău la spital!”. El a primit florile şi s-a minunat de întâmplarea aceasta.

            Acolo unde se află mănăstirea maicii Pelaghia este o zonă de deşert şi lipsită de apă, astfel încât nu creşte aproape nimic. Odată, maica dorea să mănânce vinete. Şi-a luat şiragul de metanii şi a început să se roage Sfântului Gheorghe, strigându-l: „Hei, tu, Sfinte Gheorghe, n-ai putea, tu cu calul tău cu care alergi peste tot să-mi găseşti nişte vinete? Sunt de atâtea zile nemâncată şi aş vrea să mănânc vinete.” O femeie din satul vecin, care avea în grădina ei vinete, a auzit atunci o voce bărbătească puternică strigându-i la ureche: „Strânge vinetele şi du-le repede la maica Pelaghia de la mănăstire!”. Într-adevăr, femeia a luat vinetele şi le-a pus la picioarele maicii, fiind în mod vădit nedumerită. A întrebat-o:

– Cine a fost bărbatul acela care a venit şi mi-a poruncit, fără ca să-l văd, să-ţi aduc vinetele, Maică Stareţă?

– Nu ştiu, nu ştiu, ce-mi tot spui, copilul meu, a zis Stareţa. Nu ştiu cine te-a înştiinţat ca să le-aduci.

Astfel de întâmplări din viaţa ei, părinte Damaschin, sunt nenumărate. Nici nu pot să mi le-aduc aminte pe toate. Multe le-am scris deja şi poate că se vor tipări vreodată dimpreună cu sfânta ei viaţă acolo, la mănăstirea Maicii Domnului Eleusa din Kalimnos. Înainte de sfârşitul vieţii ei pământeşti, Dumnezeu a îngăduit să aibă şi un atac cerebral, pentru ca ea să strălucească şi mai mult în slava cea cerească.

– Simţiţi prezenţa ei lângă dumneavoastră şi după adormirea ei, părinte Teodosie?

– Da, şi în mod foarte regulat. O chem în rugăciunile mele şi îi simt ajutorul. Ea este adevărata mea mamă, şi chiar mai mult decât o mamă. Dumnezeu nu caută la faţă. După măsura în care ne nevoim, ne dă şi darurile sale duhovniceşti. Gherontisa Pelaghia a avut multă răbdare în întristări şi în ispite. A dus lupte pline de biruinţă împotriva demonilor. Li s-a împotrivit cu un cuget foarte bărbătesc. Rugăciunea ei pentru lume era neîncetată. În loc să doarmă pe pat, stătea câte două-trei ore pe noapte pe un scaun ca să se odihnească puţin, iar restul orelor se ruga neîncetat. Hristos şi ea erau una. Se săvârşise o unire ipostatică între Ziditor şi zidirea Lui prin harul Preasfântului Duh. Odată m-am dus la mănăstirea ei şi nu eram spovedit. Atunci ea mi-a spus:

– Teodore, Teodore, văd mărăcini în jurul tău.

– Ce este aceasta ce-mi spui, maică? Vezi pe îngerul meu sau pe diavolul care mă împiedică?

– Pe amândoi îi văd, copilul meu, mi-a răspuns.

Oricând voia, maica Pelaghia putea să viziteze Raiul. Avea legături prieteneşti cu toţi sfinţii. Vorbea cu Maica Domnului şi o ruga pentru orice întâmplare din viaţa ei sau a altor oameni. Era unită cu lumea cea cerească. Tot ceea ce cerea de la Hristos, primea. Nu avea nevoie să facă nici o călătorie, mergea cu duhul oriunde voia, oricând dorea şi rămânea oricât timp dorea. S-avem parte cu toţii de rugăciunea ei şi să o rugăm să mijlocească la Domnul pentru mântuirea noastră! Amin. Ca om, Gherontisa Pelaghia s-a născut în 1910 şi a adormit în 1986, la Kalimnos.

– Părinte Teodosie, vă mulţumesc foarte mult pentru minunatele istorisiri pe care ni le-aţi făcut despre această cuvioasă a Bisericii noastre, maica Pelaghia. Sunt atât de bucuros că Dumnezeu şi în zilele noastre arată sfinţi atât de mari şi bine plăcuţi Lui, mai cu seamă când e vorba de o femeie, adică de un vas mai slab. Slavă lui Dumnezeu pentru toate şi mulţămiri neîncetate Maicii Domnului şi Tatălui ceresc pentru maica Pelaghia pe care a dăruit-o Bisericii ca mijlocitoare! Rugaţi-vă şi pentru noi, părinte Teodosie!

– Domnul să fie cu voi şi maica Pelaghia să ne ajute cu rugăciunile ei pe toţi!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 43-58, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Povățuiri din Sfântul Munte: Bătrânul Dionisie Dionisiatul (născut 1926)

Un grec stabilit în Africa Centrală şi prieten al misiunii noastre ortodoxe pe care o desfăşurăm în Burundi, a venit pentru prima oară la Sfântul Munte în anul 2005. După ce a vizitat mănăstirea noastră, a Cuviosului Grigorie, am pornit într-o scurtă preumblare pe la mănăstirile şi schiturile dimprejur. A doua noastră oprire a fost la mănăstirea vecină, a Cuviosului Dionisie.

Cu multă evlavie, ne-am închinat la Sfintele Moaşte, am luat binecuvântare de la egumenul mănăstirii, părintele Petru, şi apoi ne-am îndreptat şi spre alte locuri.

De multe ori, în vizitele mele la mănăstirea Dionisiu, am remarcat, de departe bineînţeles, chipul ascetic şi luminos al părintelui Dionisie. Mi-a făcut o profundă impresie lumina zugrăvită pe faţa sa, ifosul clasic aghioritic în care redă cântările bisericeşti, fără nici un fel de influenţe lumeşti sau estetisme forţate.

Pentru că în această mănăstire îndată după Pavecerniţă, cu puţin înainte de apusul soarelui, monahii se retrag în chiliile lor pentru programul de priveghere de noapte, am alergat ca să-l prind pe părintele Dionisie înainte de a se zăvorî în chilia sa. Într-adevăr, l-am ajuns chiar la uşa chiliei şi l-am oprit, cerându-i binecuvântarea.

– Părinte Dionisie, cred că mă cunoaşteţi, sunt din mănăstirea vecină, a Sfântului Grigorie. Vă rog să îngăduiţi să vorbim puţin despre rugăciune.

– Tu să mă înveţi pe mine, tu! Eu, ce să-ţi spun, prea multe lucruri nu am a-ţi spune. Rugăciunea nu este rodul citirii cărţilor, ea este darul lui Dumnezeu. Dacă am ceva să-ţi spun, o să-ţi spun numai din propria mea experienţă. Mă aflam la mănăstire de unsprezece ani, am făcut diferite slujiri: la bucătărie, la arhondaric, la grădină, dar rugăciune nu am găsit. Ce am făcut atunci? L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea harisma rugăciunii. Voiam să slujesc şi în acelaşi timp să spun şi rugăciunea. M-am dus la părintele Haralambie, înainte ca acesta să vină egumen la mănăstirea noastră. El m-a ajutat mult.

Pentru ca Dumnezeu să dea harisma rugăciunii, trebuie ca şi noi să-I păzim poruncile, să ne spovedim, să mergem regulat la slujbele bisericeşti, după cum zice psalmistul: „De şapte ori pe zi te-am lăudat”. Această rânduială trebuie s-o ţinem neîncetat. Neîncetată participare la sfintele slujbe, spovedanie şi dumnezeiasca Euharistie. Ştii, Dumnezeu este pretutindeni prezent, aude rugăciunile tuturor, şi ale episcopului, şi ale preotului, şi ale monahului, şi ale oricărui mirean. Aude toate cererile noastre. Asta o spun nu pentru că aş fi citit-o undeva, ci pentru că o cunosc din însăşi experienţa mea. Îi spuneam lui Dumnezeu:

– Nu ştii Tu ce vreau eu…

– Ştiu, răspunde Dumnezeu, dar n-a venit încă ceasul să primeşti.

Înţelegi, părinte Damaschin? Dumnezeu ştie şi cum şi când să lucreze pentru mântuirea noastră. Trebuie, a continuat părintele Dionisie, să ştim că darul rugăciunii nu se dă tuturor. Dacă nu mi-a fost dat, aceasta înseamnă că nu este spre folosul şi spre mântuirea noastră, fiindcă omul nu se mântuieşte pentru că se roagă. Se roagă şi cei aflaţi în înşelare, şi cei de alte religii, şi ereticii. Aceasta nu înseamnă că se şi roagă cu adevărat şi că se vor mântui.

– De unde sunteţi de loc, părinte Dionisie?

– M-am născut în Karditsa, în satul Kanalia, aflat lângă satul în care s-a născut fericitul meu Stareţ, părintele Gavriil, satul Masenikolaos.

 – Când aţi venit la mănăstire?

– Am venit în 1961, în vârstă fiind de 35 de ani.

– Cum v-aţi hotărât să deveniţi monah? A fost voia lui Dumnezeu?

– Da, eu aşa văd lucrurile, a fost voia lui Dumnezeu. Trăiam în Volos şi lucram ca şi taxator la Compania de Autobuze. Aveam înlăuntrul inimii dorinţa isihiei şi a rugăciunii de mai bine de şase ani. Mă gândeam să strâng nişte bani şi să găsesc o fată bună cu care să mă căsătoresc, şi să trăiesc şi eu viaţa în lume în mod liniştit, aşa ca şi alţi creştini buni. Dar Dumnezeu mi-a stricat toate aceste încercări lumeşti şi m-a adus aici. Desigur că a fost şi voia mea. Acum nu am cuvinte să mulţumesc lui Dumnezeu. Această stare de mulţumire o au toţi adevăraţii monahi.

– Părinte Dionisie, atunci când ne străduim să spunem rugăciunea, se întâmplă uneori ca dintr-odată să pătrundă în minte gânduri de mândrie. Pierdem atunci simţirea harului dumnezeiesc. Ce trebuie să facem în această situaţie şi la ce să luăm aminte?

– Într-adevăr, cine vrea să înainteze în viaţa lăuntrică şi să se împărtăşească de rugăciunea duhovnicească are nevoie de un povăţuitor experimentat. De aceea şi eu, de multe ori, l-am vizitat pe marele ascet al zilelor noastre, pe părintele Paisie, şi foarte mult m-a ajutat el cu sfaturile lui. Dar trebuie să mai adaug şi asta. Eu cred că şi Dumnezeu luminează mintea noastră atunci când cădem în vreo greşeală şi ne grăieşte în conştiinţă: Ia aminte la gândul ăsta, ia aminte la lucrul celălalt. Adică, Dumnezeu este prezent şi ne povăţuieşte. Noi însă nu trebuie să ne încredinţăm sută la sută în gândul nostru, cum că toate, toate ar fi de la Dumnezeu. Se poate să fie şi câte un gând de la diavol care încearcă să ne ducă în înşelare.

– Cum vă pregătiţi pentru moarte, părinte?

– Nu există moarte, există numai viaţă! De aceea zice şi Biserica noastră că cel ce a murit s-a mutat din moarte la viaţă. Auzi? Noi, monahii mai ales, dar şi mirenii, trebuie să ajungem la măsura de a dispreţui moartea, să o dorim sau, cel puţin, să nu ne temem de ea. Dacă ne temem înseamnă că ceva nu merge bine în viaţa noastră. Sfântul Diadoh, episcopul Foticeii, a ajuns la asemenea măsuri de rugăciune, încât Îi spunea lui Hristos: Dă-mi, Hristoase al meu, ca sufletul să-mi iasă şi să plece la Tine, în frumuseţea dumnezeieştii Tale străluciri, precum zice psalmistul: „Când mă voi înfăţişa înaintea feţei Tale?”. Aşadar, rugăciunea are şi ea trepte. Este ca o universitate. Unii doar cu multă răbdare şi multă osteneală îşi iau diploma, alţii cu mai puţină osteneală iau un grad universitar mai mic, toţi în mod corespunzător cu strădania pe care o depun. Dar toţi, de vreme ce şi-au luat diploma, sunt medici, şi pot să plece în lume şi să-şi exercite meseria. Tot aşa este şi cu rugăciunea. Prin moartea trupului nu avem de-a face cu moartea propriu-zisă, ci cu o bucurie. În acea zi, zburăm cu aripile iubirii noastre la cer ca să-L întâlnim astfel pe Atotputernicul şi de oameni iubitorul Dumnezeul nostru, la tronul Său cel ceresc. Dacă Îl rugăm pe Dumnezeu în fiecare zi, aceasta înseamnă că suntem aproape de El şi El ne va mântui. Adevărata rugăciune înseamnă să ne unim cu Dumnezeu şi să devenim una cu El. Atunci monahul este răpit de harul dumnezeiesc şi este povăţuit milimetru cu milimetru de El. Nu mai este condus de voia şi de mintea sa, ci toată fiinţa lui este condusă de Dumnezeu.

– Care este, părinte, sensul profund al ascultării?

– Ascultarea pentru monah este supunere faţă de Stareţul său şi tăierea întru toate a voii sale proprii. Sfântul Athanasie Athonitul aştepta până la Crezul ce se citeşte la Miezonoptică pentru a veni toţi monahii în biserică. După aceea, punea la uşă doi monahi ca să oprească intrarea celor întârziaţi. Dacă era cineva bolnav, era îndreptăţit să lipsească. Aşadar, fără slujbă la biserică şi silire la rugăciune nu cred că vom putea să reuşim ceva mai bun în viaţa monahicească. Dimineaţa bate clopotul pentru slujbă. Eu deja sunt trezit şi fac rugăciunea lui Iisus. Harul rugăciunii nu mă lasă să o întrerup, dar porunca ascultării pentru a merge la biserică îmi rânduieşte să cobor. Ce trebuie să fac? Întrerup aşadar rugăciunea şi fac ascultare, şi merg la biserică. În chinovie totul este să păstrăm şi să cinstim rânduiala. Stareţul nostru nu a rânduit fără rost citirea la o anumită oră a Pavecerniţei celei Mici, iar după aceea plecarea fără vorbărie la chilie a fiecăruia dintre monahi. După cum ţi-am spus, iubesc chilia mai mult decât orice alt lucru în viaţa mea. Aşadar, după Pavecerniţă, dispar grabnic pentru a merge la chilie. Dacă nu pot să mă rog, îndată mă culc, pentru că este nevoie şi de somn. Trupul se odihneşte, iar săvârşirea lucrării rugăciunii minţii şi a inimii este mai lesnicioasă şi cu mai multe roade. Ţi-am spus că pentru mine cea mai mare bucurie va fi ziua în care va veni îngerul ca să-mi ia sufletul. Aşadar, să păstrăm rânduiala chinoviei, care este după mine un mic rai. Mă străduiesc să nu întârzii şi cu atât mai puţin să lipsesc de la slujba Bisericii, pentru că ceilalţi părinţi se vor sminti. Se vor întreba: Unde-i părintele Dionisie, de ce n-a venit la biserică? Acelaşi lucru îl fac şi cu masa. Nu este îngăduit monahului de chinovie să mănânce ceva în afara trapezei, deoarece este mâncare pe ascuns şi păcat. Doar în caz de boală este îngăduit să îşi calce canonul rânduielii de masă.

– Părinte Dionisie, vă mulţumim foarte mult pentru puţinele, dar foarte înţeleptele şi folositoarele cuvinte pe care ni le-aţi spus. Să avem parte de binecuvântarea Sfinţiei Voastre! Blagosloviţi!

– Mergeţi cu Domnul şi cu Maica Domnului!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 37-42, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Povățuiri din Sfântul Munte: Părintele Iacov Dionisiatul (născut 1926)

Trec din când în când pe la mănăstiri ca un călător ciudat, poate fără să-mi dau seama că am devenit o problemă pentru mănăstiri. Dacă aşa stau lucrurile cu gândurile mele, atunci pot iarăşi să îndrăznesc să intru cu curaj în mănăstirea vecină, a Sfântului Dionisie, pentru că avem acolo multe nestemate ascunse în nisipul înstrăinării pe care le putem descoperi şi înfăţişa iubiţilor noştri cititori.

Cu puţine zile înainte, l-am întâlnit pe preaînţeleptul părinte Theoclit, în vârstă de 90 de ani acum, care se află în bolniţa mănăstirii sale şi este slujit de preacuviosul şi foarte simplul părinte Iacov, în vârstă şi acesta de 79 de ani. Convorbirea purtată cu părintele Theoclit am prezentat-o mai înainte.

– Vino şi altă dată, mi-a zis părintele Iacov, pentru că am să-ţi spun multe despre părinţii din mănăstirea noastră care au adormit aici, pentru că mă aflu la bolniţă de peste patruzeci de ani, ca bolnicer şi infirmier, şi ştiu multe despre viaţa şi despre sfârşitul lor.

Este ora 8 şi jumătate dimineaţa şi intru transpirat în mănăstirea Sfântului Dionisie. Am venit pe jos în grabă de la Nea Skiti, unde m-am oprit pentru puţină odihnă la Coliba părintelui Benedict, a Sfântului Spiridon. Singurul meu scop este să îl întâlnesc pe Bătrânul Iacov. Fără să văd altceva decât poarta care coboară în subsoluri, acolo unde se află şi bolniţa mănăstirii, deschid această poartă şi îl aflu pe părintele Iacov întins.

– Ei, părinte Iacove, sunt părintele Damaschin, am venit să vorbim despre bătrâneii tăi pe care i-ai iubit şi i-ai slujit până la sfârşitul lor pământesc.

– A, vino, vino, părinte, unde vrei să stăm?

– Mai bine afară pe balcon, că aici înăuntru este întuneric. Ia spuneţi-mi, părinte Iacove, de când sunteţi aici, în mănăstirea aceasta?

– Din 1955, adică mă aflu aici de cincizeci de ani monah, iar de mai bine de treizeci şi cinci de ani sunt infirmier al bătrânilor mănăstirii.

– Câţi monahi trăiau aici atunci când aţi intrat în mănăstire?

– Eram patruzeci şi şase cu egumenul, fericitul părinte Gavriil.

– Spuneţi-ne ceva despre părinţii pe care i-aţi slujit aici la bolniţă!

– Toţi au avut o moarte frumoasă. Dacă îi iei ca oameni, au avut şi greşeli în viaţa lor. Dumnezeu a îngăduit să întâmpine anumite dificultăţi sau câte o încercare în viaţă şi astfel să se smerească. După spovedanie, au găsit calea cea dreaptă pentru mântuirea lor. De aceea, aici unde mă aflu, deşi ştiam destul de bine viaţa fiecăruia, la sfârşitul vieţii lor am primit înştiinţare că Dumnezeu i-a primit şi i-a odihnit într-un loc bun.

– Părinte Iacove, unde v-aţi născut?

– M-am născut la Paris, în Franţa, în 1926, dar pe când eram încă mic, m-am întors cu părinţii la Tesalonic. Numele meu din lume era Ioan Anastasiadis.

– Adică părinţii dumneavoastră erau din Tesalonic şi se mutaseră pentru o vreme în Franţa?

– Tatăl meu, pe nume Nicolae, era din Asia Mică, iar mama mea, pe nume Evdochia, era din Dodecanez. Acum amândoi au murit în Tesalonic. Au avut patru copii, toţi băieţi. Unul dintre aceştia trăieşte în Australia şi ceilalţi sunt pensionari şi locuiesc în Atena.

– Cum v-a venit dorul după viaţa monahală?

– De mic copil îmi plăcea să merg la biserică. Urmam cursurile catehetice care erau susţinute de Frăţia Zoi. În tinereţe, mi-a venit dorul de a duce viaţă monahală. Care era motivul însă pentru a părăsi lumea? Să-ţi spun. Într-o seară, un om din cercul nostru de prieteni îşi sărbătorea ziua şi noi ne-am dus mai mulţi prieteni ca să-l vizităm şi să-i facem urările potrivite cu evenimentul. Omul respectiv tocmai se întorsese de puţină vreme de la Sfântul Munte şi a început să ne povestească toate câte le-a văzut şi le-a auzit. Ne-a spus lucruri minunate şi uimitoare. Când am auzit aceste cuvinte, s-a aprins în mine dorinţa de a vizita şi eu Sfântul Munte. Am luat împreună cu mine doi fraţi ai mei şi am vizitat tot Sfântul Munte. Aceasta se întâmpla, îmi amintesc, în 1954. Apoi, într-o dimineaţă, am plecat pe ascuns şi am venit singur, cu scopul de a deveni monah. Mă atrăgea Sfânta Mănăstire Dionisiu, nu ştiu de ce. Aceasta a fost, desigur, voia Maicii Domnului. Aici am intrat ca frate de mănăstire, în jur de nouă luni. Dar războiul cu gândurile şi cu imaginaţiile a fost de nedescris. Înfricoşător război, faţă de care nu ştiam ce să fac şi cum să mă mai împotrivesc. M-am gândit să-mi schimb chilia, poate că în alt loc îmi va fi mai bine. Într-adevăr, m-am mutat în alt loc, dar acolo războiul diavolesc a fost şi mai înfricoşător şi neîntrerupt. Într-o zi, l-am văzut şi l-am auzit pe diavol râzând de mine. L-am văzut ca pe un bătrân de 500 de ani, cu un rânjet pe buze, care vedenie m-a adus aproape de deznădejde. M-am hotărât să merg la părintele Stareţ şi să îl rog să-mi spună ce să fac. M-am gândit fie să plec înapoi în lume, fie să schimb mănăstirea. În sfârşit, am ajuns la părintele Stareţ şi i-am spus: „Gheronda, am venit aici ca să mă fac călugăr şi am crezut că această viaţă este binecuvântată şi plină de pace, dar am găsit toate cele dimpotrivă. Diavolul mă războieşte cu imaginaţia şi cu tot felul de gânduri zi şi noapte. Ce să fac? Mă gândesc să plec iarăşi în lume.” Răspunde Stareţul: „Ascultă, copilul meu, dacă te-ai hotărât să devii monah, trebuie să rabzi toată strâmtorarea şi întristarea vieţii celei singuratice pentru împărăţia cerurilor, aşa cum zice rugăciunea de la tunderea în Schima cea mare monahicească. Dacă n-o să poţi rămâne aici, încearcă şi alte feluri de viaţă tot în Sfântul Munte. Sunt şi mănăstiri idioritmice, schituri, chilii, sihăstrii. De ce să pleci în lume? Dacă din lume ai plecat, iarăşi în lume să te întorci?”

Eu însă nu l-am ascultat şi am plecat înapoi în lume. Înainte de a pleca, m-au întâmpinat doi monahi şi primul mi-a spus: „Tu eşti făcut să fii monah, nu mirean”. Iar celălalt mi-a spus: „Oriunde te vei duce, iarăşi aici te vei întoarce”.

Am rămas în afara Sfântului Munte pentru câteva luni şi iarăşi m-am întors la mănăstirea Dionisiu. De atunci am rămas pentru totdeauna aici şi m-am hotărât să devin monah, lucru care s-a şi întâmplat, primind numele de Iacov.

– Aţi avut şi alte ispite în viaţa dumneavoastră, părinte Iacove?

– Ispite, zici? Am avut înfricoşătoare ispite! Am avut tot felul de atacuri ale diavolului în mod văzut. I-am văzut pe demoni cu propriii mei ochi! Odată, pe când mă aflam în chilia asta întunecoasă a bolniţei, unde stau ca să-i slujesc pe bătrâneii cei bolnavi, a venit un demon scund şi îndesat, foarte sălbatic, şi cu un picior a început să apese asupra mea. Eu însă aveam la gât o cruce mare. Diavolul, cum s-a atins de ea, s-a ars îndată şi, înainte să-mi facă vreun rău, a zburat departe, şi astfel am scăpat. De alte atacuri demonice nu-mi aduc aminte acum. Mai era aici şi un alt monah, pe nume Theodul. Acesta era din Epir şi era foarte nevoitor şi foarte cucernic. Cineva îl lăudase pentru nevoinţele sale, iar acesta a căzut în mândrie. În cele din urmă s-a demonizat. Deoarece reprezenta un pericol pentru ceilalţi monahi, conducerea mănăstirii a hotărât să mă însărcineze cu paza lui aici în bolniţă. L-au legat cu lanţuri de o bară metalică. La un moment dat, în vreme ce mă aflam în preajma lui, s-a tulburat deodată şi cu o sălbăticie în glas care era zugrăvită şi pe chip s-a repezit asupra mea, vrând să-mi facă rău. A început să mă batjocorească, iar apoi mi-a zis: „Nu suport să te mai văd la chip. Dacă aş avea putere, ţi-aş sparge şi capul! Aţi venit aici ca să-mi luaţi slava pe care am avut-o eu mai întâi la Dumnezeu? O să vă nimicesc pe toţi aici, în mănăstirile voastre!”. Eu atunci i-am spus: „Părinte Theodule, nu spune aşa ceva, altul este înlăuntrul tău şi spune lucrurile acestea!”. El însă nu înţelegea nimic. Încet-încet, sălbăticia de pe chipul lui a început să dispară şi şi-a revenit la starea sa normală. A stat apoi şi s-a liniştit. După destulă vreme, s-a vindecat. A venit într-o zi la bolniţă şi am băut împreună cafea. Atunci eu l-am întrebat:

– Părinte Theodule, îţi aminteşti ce mi-ai zis atunci?

– Crede-mă, părinte Iacove, că nu-mi amintesc nimic.

– Spuneţi-ne, părinte Iacove, alte povestiri despre bătrâneii din mănăstirea dumneavoastră.

– A venit la bolniţă şi monahul Ioan. El provenea din Tripoli, din Peloponez. De tânăr plecase în America. Dobândise o mare avere. Acolo l-a cercetat harul dumnezeiesc şi, astfel, sufletul lui a început să dispreţuiască bogăţiile cele lumeşti şi să tânjească după bunătăţile cele veşnice. De aceea, şi-a împărţit toată averea pe la rude, pe la săraci, şi a venit să devină monah la mănăstirea noastră, fiind în vârstă de aproximativ 60 de ani. Era un mare luptător. Iubitor de slujbe, tăcut, neobosit lucrător al rugăciunii minţii şi iubitor de pace. La sfârşitul vieţii lui l-am îngrijit aici, la bolniţă. Spunea cu bucurie şi mulţumire lăuntrică: Slavă Ţie, Dumnezeule, slavă Ţie, Dumnezeule!

În linii generale, pot să vă spun că în viaţa monahilor, înainte ca ei să moară, apare o oarecare boală, după care Dumnezeu îi ia la El ca să-i odihnească. Într-o zi, am vorbit cu cineva care se afla aici în bolniţă, dar el se uita în altă parte. I-am vorbit iarăşi şi nu mi-a răspuns. A început să zâmbească fericit şi privea către răsărit, arătându-mi apoi un loc cu mâinile. Mi-am dat seama că probabil venise îngerul Domnului ca să-l ia. Într-adevăr, aceasta s-a şi întâmplat, după puţine clipe a adormit. Acest monah se numea Filothei.

– Spuneţi-ne ceva despre dascălul contemporan al rugăciunii minţii, fostul egumen al Mănăstirii Dionisiu, părintele Haralambie!

– Acesta a fost o oaie liniştită. Îi iubea foarte mult pe săraci şi îi ajuta. Era foarte milostiv. Banii mănăstirii îi ţinea la el în chilie şi dădea cât voia şi unde voia, fără să întrebe pe nimeni. Doar Sfântul Înaintemergător, păzitorul mănăstirii noastre, urmărea câte dădea, şi ce dădea, şi câte fapte bune a făcut în toată viaţa lui. De multe ori, când auzea de necazurile oamenilor, plângea împreună cu ei şi le dădea bani, pentru a uşura greutăţile familiale ale acestora. Mai cu seamă însă dădea milostenie duhovnicească. În scaunul său stătea ore în şir, rugându-se pentru cei care îi cereau ajutorul. Am aflat de la mulţi închinători, mai ales din Cipru, care vin la noi la mănăstire, că rugăciunea lui a făcut minuni. Mulţi oameni se tămăduiseră cu sfintele sale rugăciuni.

– Ce aveţi să ne spuneţi despre cuviosul părinte Ioanichie, care acum este foarte bolnav în bolniţa mănăstirii dumneavoastră?

– El este unul dintre cei mai buni monahi ai mănăstirii noastre şi chiar ai întregului Sfânt Munte. În ultimele luni străbate o crâncenă încercare, deoarece este bolnav de cancer la creier. Medicii i-au deschis craniul, s-au încredinţat că boala a cuprins întregul creier, l-au închis la loc şi l-au trimis înapoi la mănăstire. Acum îl avem aici într-o cameră a bolniţei, unde este singur. Îl îngrijim noi, fraţii mănăstirii, cu rândul. El a fost de mai multe ori protoepistat al Sfântului Munte şi a făcut cele mai bune impresii peste tot cu cuvioşia vieţii sale, cu ascuţimea spiritului său, cu înţelepciunea şi discernământul, care sunt toate roade ale vieţii sale simple. El este un monah sfânt. Este foarte măsurat în cuvinte, ştie ce să spună şi câte cuvinte să spună. Nu judecă pe nimeni. Până acum, ne-a ajutat pe toţi cu smerenia şi cu iubirea sa de fraţi. Deşi e în vârstă de 60 de ani, a slujit cu multă dragoste, răbdare şi ascultare. Este voia lui Dumnezeu ca să-l ia prin această boală crâncenă, pentru că este vrednic să o rabde. Aşa va primi cununa slavei cea neveştejită şi încă mai slăvită prin răbdarea pe care o face acum la aceste dureri martirice. S-avem şi noi parte de blagoslovenia lui!

– În viaţa dumneavoastră aţi avut vreo experienţă duhovnicească, părinte Iacove?

– Odată m-am îmbolnăvit la un picior şi am ieşit în afara Sfântului Munte pentru operaţie. Când m-am întors, am slujit la metocul nostru de la Monoxiliti împreună cu alţi fraţi. Din pricina piciorului meu operat, sufeream de dureri îngrozitoare. Într-o seară, îndată ce am adormit, am avut un vis duhovnicesc. Am văzut că în faţa mea se aflau deschise două scene ca de teatru. Una se afla de-a dreapta mea, cealaltă de-a stânga mea. Pe cea de-a stânga am văzut tot felul de lucruri pământeşti, bucurii, lume, petreceri, şi altele. Pe scena din dreapta însă am văzut lucruri duhovniceşti. Vai, vai, ce lucruri minunate erau acolo, nu pot să le descriu! Am simţit înlăuntrul meu o negrăită şi nedescrisă bucurie, ca şi cum m-aş fi aflat în altă lume, în alt univers. O bucurie pură, curată, nimic mincinos, nimic artificial. Era o bucurie foarte dulce care nu poate fi descrisă cu cuvinte omeneşti. Am deschis mai bine ochii ca să mă desfătez de acele bunătăţi cereşti, dar îndată priveliştea a pierit dinaintea mea. Am trăit în acele momente o picătură din oceanul slavei raiului şi din bucuria lui, care îi aşteaptă pe cei credincioşi în ceruri. Dimineaţa am povestit şi celorlalţi doi monahi care se aflau cu mine visul, dar ceilalţi n-au putut să mă înţeleagă. Dacă Dumnezeu nu le deschide ochii sufletului, nu pot să înţeleagă. În sfârşit! În altă zi, am plecat la Tesalonic pentru analize. M-am dus, m-am întâlnit şi cu fratele meu, care este pictor şi locuieşte în Tesalonic. În acea zi, am simţit o mare strâmtorare sufletească, nu aveam nici poftă de mâncare, nici pentru somn. Nu voiam nimic. Fratele meu m-a întrebat care este problema şi dacă nu cumva am nevoie de ceva. I-am răspuns: Nu, pentru că starea pe care o am acum, această întristare adică, nu provine din nimic lumesc, ea este de provenienţă duhovnicească. S-a luminat de ziuă şi era duminică. M-am dus la biserică la Sfântul Terapont. Aceeaşi întristare şi strâmtorare sufletească îmi strângea inima. Am stat înăuntrul Sfântului Altar. Unul dintre preoţi şi-a dat seama ce este cu mine, celălalt nu. La sfârşitul Liturghiei a venit lângă mine cel dintâi şi mi-a zis: Nu fii trist, părinte, şi eu pătimesc de ani de zile de diabet şi rabd. Ce este omul? Nimic. Un zero. De aceea, foarte mare importanţă trebuie să dăm în viaţa noastră lucrurilor duhovniceşti şi cum să ne înveşmântăm sufletul nostru, părinte, cu virtuţile Duhului Sfânt. Acestea mi le-a zis preotul, iar eu am plecat acasă. Îndată m-am întins din pricina oboselii şi am adormit pe loc. Am avut atunci din nou un vis în care am văzut că umblam printr-o câmpie întinsă şi verde. În depărtare am văzut cerul deschis şi bunurile viitoare pregătite de Dumnezeu ca să fie moştenite de cei ce vor împărăţi împreună cu Hristos în rai. Când am văzut toate acestea, bucuria mi-a fost negrăită. Şi aşa cum eram plin de bucurie din pricina vederii raiului, m-am trezit. Toată întristarea îmi pierise şi aveam înlăuntrul meu o bucurie plină de dulceaţă. Astfel, am primit înlăuntrul meu un fel de înştiinţare de la Dumnezeu, Care prin aceste schimbări era ca şi cum mi-ar fi spus: „Ia aminte, aceste încercări pe care le treci acum sunt înscrise în programul mântuirii tale. Ai grijă! Dacă rabzi, vezi ce te aşteaptă?”. Sau, cum stă scris în psalmi: „Multe sunt necazurile drepţilor şi din toate acelea va izbăvi pre ei Domnul” (Ps. 33).

– Părinte Iacove, sunteţi mulţumit cu viaţa dumneavoastră?

– Da, da, foarte mulţumit, pentru că sunt monah şi pentru că nădăjduiesc în bunurile cele viitoare.

– Vă temeţi de moarte?

– Nu, nu mă tem de moarte. Cu adevărat îţi spun, nu mă tem! De aceea stau aici în încăperile acestea întunecoase de atâţia ani. Stau cu răbdare şi cu nădejde, pentru că am gustat deja din bunătăţile şi bucuriile negrăite ale raiului. Acum, de curând, egumenul a spus în Sinaxa Bătrânilor că trebuie să mă scoată de la slujirea mea de infirmier ca să mă mai odihnesc. Eu i-am răspuns că de vreme ce pot să dau un pahar cu apă bătrâneilor noştri, o voi face din toată inima. Dacă nu mai pot, o să-i spun, şi atunci să mă scoată.

– Spuneţi-ne ceva, părinte Iacove, despre rugăciune.

– Rugăciunea este cel mai greu lucru pe care poate să-l facă monahul în viaţa lui, dar şi cel mai plin de rezultate. Unii au învăţat să lucreze rugăciunea făcând semnul crucii, ca un fel de închinăciune. Dar rugăciunea trebuie să fie făcută corect. Rugăciunea nu trebuie spusă cu forţare, aşa cum au învăţat aici unii monahi, ci cu simţire, cu răbdare, cu dulceaţă, cu o rostire clară a cuvintelor ei: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.

– Cum să dobândim smerenia, părinte Iacove?

– Dacă ai văzut un om care a dobândit smerenia, acesta este sfânt. Cei care au smerenie în desăvârşitul înţeles al cuvântului aici, la Sfântul Munte, se pot număra pe degete.

– Ce înseamnă smerenie în desăvârşitul înţeles al cuvântului?

– Să aibă discernământ, iubire, suflet îndurerat şi dragoste pentru întreaga lume. Se află astfel de oameni în Munte, dar foarte puţini. Poate cineva să aibă dragoste, dar să nu aibă discernământ. Altul să aibă o virtute, dar să-i lipsească alta.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 25-30, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Pelerinaj la Muntele Athos (8 – 13 august 2017). [Îmbarcare din Moinești, Onești, Focșani, Buzău, Urziceni, București, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)

Marți, 8 august 2017 (ziua 1): Plecare din Moinești (ora 5.00) – OneștiAdjudFocșaniBuzăuUrziceniBucurești (aprox. 10.00) – GiurgiuPlevnaSofiaKulataSerresTesalonic (închinare la Biserica Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia) Suroti (Mănăstirea Sfântul Ioan Teologulînchinare la mormântul Părintelui Paisie Aghioritul și la moaștele Sf. Arsenie Capadocianul). Ouranopoli (cazare în camere cu 3-4 paturi).

Miercuri, 9 august 2017 (ziua 2): Ouranopoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat până în portul Dafni. Dafni – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu Icoana Maicii Domnului Axion Estin și celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos). Drumeție (fără bagaj) până la Mănăstirea Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii) și, opțional – dacă este disponibilitate din partea pelerinilor – Chilia Panaguda (unde a viețuit Sfântul Paisie Aghioritul, cel de curând canonizat) – Schitul Sf. Andrei – Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sfântului Apostol Andrei). Schitul Sfântul Andrei – Serai (cazare).

Joi, 10 august 2017 (ziua 3): Schitul Sfântul Andrei – Serai. Karyes. Plecare cu mașina la Schitul Lacu. Închinare la Kiriakon (biserica principală a Schitului). Chilia Buna Vestire  – Lacu (cazare).

Vineri, 11 august 2017 (ziua 4): Chilia Buna Vestire – Lacu. Se închiriază un microbuz local pentru 6-7 ore pentru a vizita: Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii)  Schitul Sfântul Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Mănăstirea Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) Mănăstirea Karakalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Schitul Prodromu. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. Drumeție de 40 minute până la Peștera și Chilia Sfânului Athanasie Athonitul. Schitul Prodromu (cazare).

Sâmbătă, 12 august 2017 (ziua 5): Schitul Prodromu. Plecare cu mașina la Mănăstirea Pantocrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii). Mănăstirea Pantocrator (cazare).

Duminică, 13 august 2017 (ziua 6): Plecare spre portul Dafni. Îmbarcare pe ferryboat pentru Ouranoupoli. Plecare spre România. București – BuzăuFocșaniAdjud  – Onești Moinești  (în funcție de trafic se va ajunge în seara târziu – duminică, 13 august 2017).

NOTĂ: Este posibil să apară modificări în programul afișat, în funcție de răspunsul pe care-l vom avea în legătură cu cazările (Cazările sunt confirmate deja)!

Preț: 335 euro [include: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli + diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Locuri disponibile: 8 (opt!) Îmbarcare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Renault Trafic sau VW Transporter, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazarea (4 nopţi) sunt oferite gratuit de mănăstirile și schiturile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis +  aprox. 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Pelerinaj la Muntele Athos (24 – 29 august 2017). Participare la privegherea pentru praznicul Adormirii Maicii Domnului la Mănăstirea Iviron. Varianta 2. [Îmbarcare din Sibiu, Rm. Vâlcea, Pitești, Bucureşti, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)

Joi, 24 august 2017 (ziua 1): Plecare din Sibiu (ora 5.00) pe traseul Rm. Vâlcea – Piteşti – București (aprox. 10.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – NigritaOuranopoli (cazare în camere cu 3-4 paturi).

Vineri, 25 august 2017 (ziua 2): Ouranopoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat până în portul Dafni. Se închiriază un microbuz local pentru 6-7 ore pentru a vizita: Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii)  Schitul Sfântul Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Izvorul Sfântului AthanasieMănăstirea Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Schitul Prodromu. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. Drumeție de 40 minute până la Peștera și Chilia Sfânului Athanasie Athonitul. Schitul Prodromu (cazare).

Sâmbătă, 26 august 2017 (ziua 3): Schitul Prodromu. Plecare cu mașina până la Morfono, iar de aici drumeție o oră până la Schitul Lacu (închinare la Kiriakon – biserica centrală a schitului). Chilia Buna Vestire – Lacu (cazare).

Duminică, 27 august 2017 (ziua 4): Chilia Buna Vestire – Lacu. Plecare spre Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, Izvorul Maicii Domnului, participare la privegherea pentru praznicul Adormirii Maicii Domnului – 28 august – după calendarul vechi, neîndreptat; privegherea aceasta este una dintre cele mai lungi, înainte de Vecernia mică se merge în procesiune la paraclis de unde se ia Icoana Maicii Domnului Portărița și este dusă în biserica mare – katholikon. Mănăstirea Iviron (cazare în incinta mănăstirii, se vor da saltele şi izopren).

Luni, 28 august 2017 (ziua 5): Mănăstirea Iviron – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu Icoana Maicii Domnului Axion Estin și celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos). Drumeție (fără bagaj) până la Mănăstirea Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii) și Chilia Panaguda (unde a viețuit Sfântul Paisie Aghioritul, cel de curând canonizat / opțional) – Schitul Sf. Andrei – Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei). Schitul Sf. Andrei – Serai (cazare).

Marți, 29 august 2017 (ziua 6): Schitul Sf. Andrei – Serai. Plecare spre portul Dafni. Îmbarcare pe ferryboat pentru Ouranoupoli. Plecare spre Tesalonic via Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul – Suroti (închinare la mormântul Părintelui Paisie Aghioritul și la moaștele Sf. Arsenie Capadocianul). Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România. București – Pitești – Rm. Vâlcea – Sibiu (în funcție de trafic se va ajunge în dimineața zilei de miercuri, 30 august 2017).

NOTĂ: Este posibil să apară modificări în programul afișat, în funcție de răspunsul pe care-l vom avea în legătură cu cazările. Cei înscriși vor fi anunțați personal!

Preț: 335 euro [include: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli, diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Locuri disponibile: 8 (opt!) Îmbarcare din Sibiu – Rm. Vâlcea – Pitești – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Volkswagen Transporter sau Renault Trafic, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis +  aprox. 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Pelerinaj la Muntele Athos (24 – 29 august 2017). Participare la privegherea pentru praznicul Adormirii Maicii Domnului la Schitul Prodromu. Varianta 1. [Îmbarcare din Moinești, Onești, Focșani, Buzău, Urziceni, București, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)

Joi, 24 august 2017 (ziua 1): Plecare din Moinești (ora 5.00) – OneștiAdjudFocșaniBuzăuUrziceniBucurești (aprox. 10.00) – GiurgiuPlevnaSofiaKulataSerresNigrita Ouranopoli (cazare în camere cu 3-4 paturi).

Vineri, 25 august 2017 (ziua 2): Ouranopoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat – DafniMănăstirea Dionisiu (închinare la mormântul Sf. Nifon și la icoana Maicii Domnului – Acatist). Drumeție de aprox. o oră și jumătate până la Mănăstirea Sfântul Pavel. Închinare la Darurile Magilor, la Lemnul din Cinstita Cruce și celelalte odoare. Mănăstirea Sfântul Pavel (cazare).

Sâmbătă, 26 august 2017 (ziua 3): Mănăstirea Sfântul Pavel. Plecare cu mașina la Schitul Lacu. Închinare la Kiriakon (biserica principală a Schitului). Chilia Buna Vestire  – Lacu (cazare).

Duminică, 27 august 2017 (ziua 4): Chilia Buna Vestire – Lacu. Se închiriază un microbuz local pentru 6-7 ore pentru a vizita: Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sfântul Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Mănăstirea Pantocrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, Izvorul Maicii Domnului) – Izvorul Sfântului AthanasieMănăstirea Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița). Schitul Prodromu. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul – Minunata Încruntare. Participare la privegherea pentru praznicul Adormirii Maicii Domnului – 28 august – după calendarul vechi, neîndreptat; privegherea aceasta este una dintre cele mai lungi. Procesiune cu Icoana Maicii Domnului Prodromița. Schitul Prodromu (cazare la arhondaric sau în incinta schitului).

Luni, 28 august 2017 (ziua 5): Schitul Prodromu – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu Icoana Maicii Domnului Axion Estin și celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos). Drumeție 20 minute (fără bagaj) până la Mănăstirea Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii). Plecare cu mașina la Mănăstirea Pantokrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii). Mănăstirea Pantokrator (cazare).

Marți, 29 august 2017 (ziua 6): Mănăstirea Pantokrator. Plecare spre portul Dafni. Îmbarcare pe ferryboat pentru Ouranoupoli. Plecare spre Tesalonic via Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul – Suroti (închinare la mormântul Părintelui Paisie Aghioritul și la moaștele Sf. Arsenie Capadocianul). Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România. București  – BuzăuFocșaniAdjud  – Bacău Moinești  (în funcție de trafic se va ajunge în dimineața zilei de miercuri, 30 august 2017).

NOTĂ: Este posibil să apară modificări în programul afișat, în funcție de răspunsul pe care-l vom avea în legătură cu cazările. Cei înscriși vor fi anunțați personal!

Preț: 335 euro [include: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli, diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Locuri disponibile: 8 (opt!) Îmbarcare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Volkswagen Transporter sau Renault Trafic, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis +  aprox. 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

ÎPS Ierotheos Vlachos: Laudă la Sfântul Paisie Aghioritul

”Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească”, ”mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotinţă a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, cu care ne-a dăruit pe noi prin Fiul Său cel iubit” (Efeseni 1: 3, 5-6), Cel ce ne-a renăscut și ne-a făcut pe noi mădulare ale Trupului Său sfințit, ale Bisericii Sale.

Binecuvântat fie Dumnezeu prin Sfânta Biserică Ortodoxă, Trupul binecuvântat al lui Hristos în care ne sfințim și cunoaștem ”cât de covârşitoare este mărimea puterii Lui faţă de noi, după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi cei ce credem” (Efeseni 1: 19) și în care trăim dragostea lui Dumnezeu prin Taine și viața de nevoință. ”O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât sunt de nepătrunse căile Lui!” (Romani 11: 33).

Binecuvântat fie Dumnezeu, pentru că l-a luminat pe Patriarhul Ecumenic, kir Bartolomeu, și Sfântul Sinod cel dimpreună cu el, să asculte glasul binecredincioșilor creștini, clerici, monahi și mireni, și să îl așeze pe monahul Paisie Aghioritul în rândul Sfinților, în Sinaxarul Bisericii, care alcătuiește adevărata istorie a Bisericii.

Binecuvântat fie Dumnezeul Treimic, pentru că a arătat și arată în epoca noastră iubiți Sfinți, care s-au distins în practică și în teorie, în curăție și luminare, în proslăvire și în cunoaștere, și i-a preamărit pe prietenii Săi, care s-au predat pe ei înșiși dragostei Sale și s-au sfințit, s-au dovedit mădulare cinstite ale Trupului Său binecuvântat, aleși prieteni ai Lui, care au trăit taina mântuirii, adică taina iubirii de oameni a lui Dumnezeu, a slăvitei Sale deșertări, ”a teologiei slăbiciunii Sale”, după cuvântul Sfântului Dionisie Areopagitul, și ”teologia (dumnezeieștii) frumuseți”, după Sfântul Andrei Criteanul.

Binecuvântat fie Dumnezeu pentru că a înfățișat în vremurile noastre pe binecuvântatul și sfințitul Părinte, pe cel între sfinți Părinte al nostru Paisie Aghioritul, care a preamărit prin viața sa numele Dumnezeului Treimic și la rândul lui a fost preamărit de El.

Mânat și eu de dragostea tuturor celor care l-au cunoscut și au primit binefaceri prin rugăciunea și călăuzirea sa, îl cânt pe cel între Sfinți minunatul Părinte Paisie și, stânjenit de statura Părintelui lăudat, mă micșorez pe sine-mi cu teamă și cutremur, căci mă aflu înaintea tainei deșertării și îndumnezeirii acestui sfânt bărbat, în același timp fiind însă cuprins de dorul inimii. Teama și dorul pun stăpânire pe sufletul meu.

Ce să spun și ce să grăiesc despre cel între sfinți Părinte al nostru Paisie Aghioritul, cel foarte mare și minunat, prea bunul nevoitor și pustnic?

Pietrele și stâncile vor striga istorisind despre el. Cu adevărat, munții și peșterile, câmpiile și orașele, mănăstirile și locurile de nevoință, schiturile și sihăstriile strigă cu glas mare povestind despre el și aduc cântări de laudă minunatei sale viețuiri de nevoință, rugăciunii minții în inimă, lacrimilor sale de foc pentru oameni, învățăturii sale de Dumnezeu însuflate și pline de discernământ, dar, mai cu seamă, tainei bine grăitoarei tăceri și strigătului său noetic către Dumnezeu, pentru sine însuși și pentru întreaga lume.

Dar, cu deosebire, strigă inimile fiilor și fiicelor sale duhovnicești, dintre care cei mai mulți au cunoscut preschimbarea inimilor lor de piatră în inimi de carne și duhovnicești (vezi II Corinteni 3: 3), în care s-a înscris cuvântul lui de foc și aprins, și s-au făcut ”sfințită inscripție pe stelă” (Ps. 15), dar au și ascultat sfântul lui cuvânt prorocesc, care cădea și cade în inimile lor precum ”roua Ermonului, ce se coboară pe munţii Sionului, că unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvântarea şi viaţa până în veac” (Ps. 132: 3), ca ploaia ușoară, iar nu ca ploaia vijelioasă, și îi preschimba în pământ bine roditor spre sfințire și mântuire. Strigă întru bucurie și se veselesc cei care au gustat prin el din Taina mântuirii, au cercat vinul curat al harului lui Dumnezeu, s-au îmbătat de vinul curat al Duhului.

Episcopii, clericii, monahii, creștinii îndeobște și cinstitele mădulare ale ”școlii duhovnicești” pe care acesta o călăuzea duhovnicește – obștea Sihăstriei Sfântului Ioan Teologul de la Suroti, cu stareța și surorile, unde a și rămas sfințitul lui trup – l-au cunoscut pe cel între sfinți Părintele nostru Paisie, Aghioritul, care a adus în zilele noastre nu numai slăvita tradiție capadociană, dar și viața și petrecerea Prorocilor Vechiului și Noului Testament, a Cuvioșilor pustnici și Părinți din Pateric, a Mucenicilor și Mărturisitorilor credinței. În Părintele Paisie au cunoscut un organism duhovnicesc viu, care le-a transmis viața cea după Dumnezeu, le-a predat ”dogma cea vie” a credinței. Acela a preluat la rândul lui viața duhovnicească de la un alt organism viu, de la Sfântul Arsenie Capadocianul, a supt de la acesta laptele neprihănit al vieții veșnice, s-a desăvârșit întru Hristos și mai departe el însuși a devenit Carte a vieții, izvor al apei celei vii, sân sfințit întru Hristos pentru cei care alergau la el, ca să asculte ”cuvintele vieții veșnice” (Ioan 6: 68). Toți câți l-au cunoscut și i-au urmat sfaturile sunt, după cuvântul Apostolului Pavel, epistola lui ”scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii” (II Corinteni 3: 2).

Am simțit dorul și dragostea din inimă a nenumărați oameni care trăiesc în toată lumea, bărbați și femei, clerici și mireni, episcopi și monahi, aghioriți și laici, sănătoși și bolnavi, care l-au cunoscut pe Sfântul Paisie și păstrează în inima lor ”cuvântul bun și mântuitor”, care ieșea de pe sfințitele lui buze. Am simțit, de asemenea, și recunoștința tuturor oamenilor care au cunoscut intervențiile lui de minuni făcătoare, atât în timpul vieții sale, cât și după adormirea sa, și pe cei pe care i-a tămăduit de boli trupești, sufletești și demonice, și i-a îndreptat pe calea către sfințire.

Cuvântul meu este neputincios și searbăd în a înfățișa slava viețuirii de Dumnezeu iubitoare a Sfântului Paisie Sinaitul și Aghioritul și, îndeobște, a acestui om universal întru Hristos, a adevăratului învățător a toată lumea. Dacă aș fi putut să tac și să las să se vădească revărsarea inimilor celor care l-au cunoscut duhovnicește, atunci sunt încredințat că s-ar fi cristalizat un strigăt puternic ”ca un vuiet de ape multe” (Apocalipsă 19: 6), ca vuietul de ploi torențiale căzând din cer, care ar fi răsunat în toată lumea și dincolo de marginile pământului, s-ar fi născut un șuvoi de slavoslovire, de mulțumire și recunoștință față de Dumnezeu, ”Cel care dă oamenilor o asemenea putere” (Matei 9: 8), adică prietenilor Săi, mădularelor slăvitului Său Trup, între care se numără și cel între sfinți monahul Paisie.

Neîndoielnic, Hristos este ”Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor” (I Timotei 4: 10), însă între sfinți Se sălășluiește Însuși Dumnezeu și vorbește pentru ei ”în loc şes” (Luca 6: 17) și se descoperă lor ”într-un munte înalt” (Marcu 9: 2), după starea duhovnicească a fiecărui prieten al Său. Și prin viața Sfântului Paisie glăsuia ”Domnul Savaot, Domnul puterilor” (vezi și Isaia 6) pe un ”munte înalt” (vezi și Marcu 9: 2), prin inima lui înălțată – prin curățire, luminare și îndumnezeire –, pentru că fericitul Părinte, prin lucrarea Duhului Sfânt, dar și prin râvna sa, s-a făcut tron înalt al Domnului slavei.

Cine era, deci, Sfântul Paisie?

A fost binecuvântat din pântecele maicii sale de un fericit bărbat, de Cuviosul Părintele nostru Arsenie, cel din Capadocia, ale cărui sfinte moaște se păstrează în Sfânta Sihăstrie a Sfântului Ioan Teologul de la Suroti. Și a fost afierosit lui Dumnezeu de cinstitele și sfintele mâini ale Sfântului Arsenie încă din vârsta prunciei și, mai mult încă, a primit numele și harul Sfântului Arsenie și din tinerețele sale și-a îndreptat toată dorirea către Dumnezeu și astfel a trăit sfințenia, și tot prin sfințenie și martiriu a și adormit întru Domnul. S-a nevoit la Kónitsa, în Athos, Muntele cel cu nume sfânt, în Muntele Sinai, cel pe care a pășit Însuși Dumnezeu, și apoi iarăși în Sfântul Munte. A viețuit după rânduiala de obște, de sine, în viața isihastă, pustnicească și de schit, în toată lărgimea și adâncimea acestor căi de viață și s-a ridicat la înălțimea vederii lui Dumnezeu și astfel a dobândit o mare experiență, îndrumând plenar, cu discernământ și neînșelat pe toți: și pe cei căsătoriți, și pe cei necăsătoriți, și pe tineri, și pe cei între două vârste, și pe bătrâni, și pe anarhiști, și pe cei evlavioși, la petrecerea și viața monahală, după poruncile lui Hristos.

Așa cum toți adeveresc prin mărturiile lor scrise și prin viu grai, Părintele Paisie era prieten al lui Hristos, copil al lui Dumnezeu, sălaș sfințit și cinstit al Împăratului tuturor, al Împăratului slavei, prieten și văzător al sfinților, ca unul care a fost uns de Duhul Sfânt, care a trăit crucea nevoinței, a martiriului conștiinței și a dragostei, afierosit cu desăvârșire lui Dumnezeu și fiu al luminii și văzător de Dumnezeu învățat și tâlcuitor al Tainelor, adâncit întru smerenie și pocăință, cu multă dragoste pentru nevoință, mai presus de puterile omenești, văzător al frumuseții lui Dumnezeu, păstrând miresmele Dumnezeiescului Duh în trupul său firav și, pe scurt, era ”mai presus de cele de jos și străin lor, iubitor și văzător al celor de jos și cetățean al pustiei”.

Sfântul Paisie s-a dovedit a fi la aceeași măsură și deopotrivă vechilor nevoitori și sfinți întru nevoință, întru smerenie, ascultare, lipsa de avere, întru înstrăinare, isihie, vederea lui Dumnezeu, împodobit cu rare virtuți și plin de harul și lucrarea Preasfântului Duh, care s-a manifestat prin harismele rugăciunii neîncetate, săvârșită cu deosebire pentru cei care suferă deopotrivă cu sufletul, și cu trupul, și pentru cei adormiți. De asemenea, era împodobit și cu harismele străvederii și înaintevederii, ale vindecărilor și cu multe alte harisme.

A omorât cu desăvârșire patimile trupului prin multe rugăciuni, posturi și privegheri, L-a văzut pe Hristos întru slava Sa, a văzut-o pe Născătoarea de Dumnezeu și pe Sfinți, a vorbit cu ei și a gustat din darurile pe care i le-au dăruit, a văzut îngeri, și pe îngerul său păzitor, și a primit de la aceștia slujire de oameni iubitoare, pentru că îngerii sunt duhuri care îi slujesc pe oameni spre mântuirea lor, a cunoscut cele ale eshatonului încă din această viață, a avut experiența Bisericii celei din ceruri în trupul său transfigurat încă dinainte de adormirea sa, care a fost deopotrivă desăvârșire martirică și cuvioasă, fericită cu adevărat.

Deși monah, săvârșea o slujire pastorală indirectă, cu deplin respect față de sfântul așezământ al Bisericii, slobozindu-i pe bolnavi de înrâuririle demonice care lucrează prin gânduri, dorințe și prin trupuri, drepte făcând căile intrării Domnului în inimile oamenilor, săvârșind tot felul de vindecări și învățând tainele Duhului celor care doreau să se facă părtași acestora. Cuvântul de Dumnezeu învățat al acestui nevoitor cuvios, care a fost editat în șase volume de către Sfințita Sihăstrie a Sfântului Ioan Teologul de la Sourotí, este mărturia unui om care a fost schimbat la față de dumnezeiasca Lumină necreată.

Cu adevărat, acest sfânt monah și-a părăsit familia biologică și naturală, dobândind în profunzime harisma înstrăinării, și a intrat în familia lui Adam, pentru că a trăit durerea întregii umanități, a ascultat supinurile celor care trăiesc și după moarte și a primit înștiințare, după sfântul Macarie Egipteanul, ”întru simțire și cunoștință”.

Ce să spun și ce să grăiesc despre acest monah sfânt? Cuvântul este neputincios în fața măreției vieții sale. Ce era, deci, Sfântul Paisie, cel necunoscut celor mulți, care văd lucrurile într-un chip cu totul superficial și exterior?

Revelator este un cuvânt al său, pe care l-a descoperit monahiilor Sfințitei Sihăstrii a Sfântului Ioan Teologul de la Surotí, și care arată măreția viețuirii sale.

Pe când eram la Katunakia, la Chilia lui Ipatie, într-o după-amiază, după ce mi-am făcut vecernia pe metanier, am băut un ceai și am continuat. Am făcut Pavecernița și Acatistul pe metanier, iar apoi am spus Rugăciunea. Cu cât spuneam Rugăciunea, cu atât mă părăsea oboseala și mă simțeam tot mai odihnit. Am simțit înlăuntrul meu o bucurie, care nu m-a lăsat să merg la culcare, ci spuneam în continuu Rugăciunea. Pe la ora 11 noaptea, chilia s-a umplut dintr-o dată de o lumină dulce, cerească. Era foarte puternică, dar nu te orbea. Am înțeles însă că și ochii mei ”au primit putere”, ca să pot să răbda această strălucire. Atât cât am fost în această stare, în acea dumnezeiască lumină, mă aflam într-o altă lume, duhovnicească. Simțeam o bucurie de negrăit, iar trupul îmi era ușor, își pierduse greutatea. Am simțit Harul lui Dumnezeu, dumnezeiasca luminare. Înțelesuri dumnezeiești treceau cu repezeală prin mintea mea ca niște perechi de întrebări și răspunsuri. Nu aveam probleme, nici subiecte de întrebat, cu toate astea întrebam și în același timp aveam și răspunsul. Răspunsurile erau cuvinte omenești, conțineau însă și teologie, căci erau răspunsuri dumnezeiești. Și erau atât de multe, încât, dacă le-ar fi însemnat cineva, ar mai fi putut scrie un Everghetinos.

Starea aceasta a ținut toată noaptea, până la nouă dimineața. Când a dispărut acea lumină, toate îmi păreau întunecate. Am ieșit afară și era ca noaptea. ”Ce oră este? Nu a răsărit încă soarele?”, l-am întrebat pe un monah care trecea pe acolo. Acela m-a privit și mi-a răspuns cu o întrebare: ”Ce-ai spus, părinte Paisie?”. ”Ce-am spus?”, m-am întrebat și am intrat înăuntru. Mă uit la ceas și atunci conștientizez ce s-a petrecut. Era ora nouă dimineață, soarele era sus, și mie mi se părea că este noapte! Soarele, adică, mi se părea că luminează de parcă ar fi fost eclipsă de soare. Eram ca unul aruncat brusc dintr-o lumină puternică în întuneric, atât de mare era diferența! După acea stare dumnezeiască m-am trezit în cealaltă stare, în starea firească, omenească, și am început să îmi urmez programul, ca în fiecare zi. Am făcut puțină rucodelie, am făcut Slujba Ceasurilor pe metanier, iar după ceasul al IX-lea am înmuiat puțin posmag ca să mănânc, dar mă simțeam ca un animal care când se scarpină, când paște, când pierde vremea și mi-am zi întru sine-mi: ”Ia, vezi cu ce te îndeletnicești! Atâția ani așa ți-ai petrecut vremea?”. Până la amiază am avut așa o bucurie, că n-am simțit nevoia să mă odihnesc. Atât de puternică era această stare. Întreagă ziua aceea vedeam ca în ceață, abia de puteam să-mi fac treaba. Și era vară, iar soarele lumina cu putere. A doua zi am început să văd lucrurile normal. Mi-am făcut același tipic, dar nu mai mă simțeam așa, ca un animal.

Acesta era Sfântul Paisie. Din această dumnezeiască proslăvire izvorau învățăturile sale teologice, învățătura lui prorocească și mângâietoare, după cuvântul lui Dumnezeu, ”Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu” (Isaia 40: 1), harisma înaintevăzătoare și străvăzătoare, lucrările lui cele făcătoare de minuni, chipul său izvorâtor de lumină, blândețea inimii sale, isihia noetică a duhului său, mintea lui limpede și fără închipuiri, dragostea lui chenotică care nu se golea niciodată, dispoziția lui martirică, slavoslovia lui neîncetată, petrecerea lui cea după Dumnezeu.

Sfinte Paisie, acum, când viețuiești în Împărăția lui Dumnezeu, neîncetat fiind în Lumina îmbelșugată și preadorită a dumnezeieștii Slave a Dumnezeului Treimic, în Biserica întâilor-născuți în ceruri, în această cetate și metropolă nezidită, în care, potrivit sfintei Apocalipse, nu există Templu, pentru că ”Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi Mielul este Templul ei. Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o (și o luminează) şi făclia ei este Mielul… Şi porţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noapte nu va mai fi acolo” (Apocalipsă 21: 22-25), privește cu ochiul tău cel plin de har către binecuvântatul popor al Domnului, care se află în viața aceasta cu schimbările continue dintre lumina creată a soarelui și întunericul nopții, cu fiarele care ies din ascunzișurile lor în timpul nopții noetice, cu uneltirile diavolului, care ”umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5: 8), cu suferința provocată de stricăciune, pătimire și moarte, cu problemele și greutățile acestora, și mijlocește la Dumnezeu, Cel ce te iubește pe tine și este mult iubit de tine, mijlocește, dar, pentru noi toți, cu îndrăzneala pe care ai dobândit-o la Dumnezeu, mijlocește adică pentru clerici, monahi și mireni, pentru restaurarea întregii lumi, pentru bună starea sfintelor lui Dumnezeu Biserici.

Binecuvântați iubitori de prăznuire din toată lumea și prieteni ai prietenului lui Dumnezeu, mi-am început gândurile prin cuvântul apostolic: ”Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească”, ”mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotinţă a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, cu care ne-a dăruit pe noi prin Fiul Său cel iubit” (Efeseni 1: 3, 5-6), și voiesc să închei cu un cuvânt de mulțumire.

Mulțumim Tatălui ceresc care ni L-a dăruit pe iubitul Său Fiu. Mulțumim iubitului Său Fiu, pentru că ni l-a dăruit pe Sfântul Paisie, iubitul Sfânt, al Lui și al nostru. Pentru aceasta, ne rugăm: Sfinte slăvite Paisie, mijlocește pentru noi, cei care se roagă ție îndelung și cu toată inima!

ÎPS Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie
Traducere de Tatiana Petrache

Sursa: parembasis.gr via pemptousia.ro
© 2013 Sfânta Mitropolie de Nafpaktos și Agios Vlasios

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Nou Comunicat al Sfintei Sinaxe Duble a Sfântului Munte despre Sinodul din Creta (17 / 30 iunie 2017)

Kareia, 17/30 iunie 2017
Nr. F.2/32/1400

Mesajul Sfântului Munte despre
Sfântul și Marele Sinod din Creta

Sfânta Sinaxă Dublă a Sfântului Munte, întrunită astăzi 17 / 30 iunie 2017 la Kareia, în a 206-a ei ședință, fiind prezenți cei 20 de reprezentanți obișnuiți și 20 de reprezentanți extraordinari ai Sfintei Kinotite, în continuarea textelor oficiale ale Sfântului Munte deja făcute cunoscute în ultima vreme – atât a poziției acestuia înainte de întrunirea Sfântului și Marelui Sinod, precum și a evaluării textelor finale ale Sinodului – cu simțământul răspunderii și cu respect față de Sfânta noastră Biserică și de pliroma ei face cunoscute următoarele:

În mod continuu se observă o tulburare mocnită, provocată de împotrivirile față de hotărârile Sfântului și Marelui Sinod (Creta, 2016). Se preferă îngrădirile și întreruperea pomenirii episcopilor eparhioți. Pentru că avem și noi parte de aceste tulburări și ne aflăm în interiorul Bisericii adresăm tuturor saltului lui Hristos Cel înviat: Pace vouă.

Nu există vreun motiv de tulburare, devreme ce Domnul Cel înviat este cu noi.
Sinodul din Creta a avut loc după o pregătire de mulți ani. Înaintea Sinodului textele pregătite au fost aduse la cunoștința credincioșilor, existând posibilitatea exprimării oricărei opinii.

Ani în șir Sfântul Munte și-a formulat cu claritate părerile sale despre dialogurile care au loc cu creștinii eterodocși. În timpul lucrărilor Sinodului din Creta arhiereii și-au exprimat părerile lor personale. Unii dintre ei și-au exprimat obiecțiile lor într-un mod cuviincios, fără să întrerupă legăturile lor cu Biserica. Tot ce s-a întâmplat acolo este scris.

Biserica întotdeauna rămâne ”stâlpul și temelia adevărului.” Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, Biserica este cuprinsă de valuri, însă nu se scufundă, este lovită de valuri, dar nu se rupe, primește lovituri, dar nu este rănită; ea este Însuși Dumnezeu-Omul. Toți sfinții, vii în Hristos, ne trimit în Biserică și ne liniștesc.

Duhul Sfânt ține unit tot timpul instituția Bisericii. El vindecă pe cele bolnave și le plinește pe cele lipsă. Rămânând în Biserică și simțindu-ne deficitari și neputincioși primim vindecarea și sănătatea.

Dacă ne clătinăm ca oameni, harul Duhului ne readuce pe drumul cel bun. De aceea orice teamă este de prisos, ca dovadă a lipsei de credință, devreme ce ne aflăm în Biserica lui Hristos.

De altfel, cei patru patriarhi ai Răsăritului, prin Enciclica lor istorică (1848) ne liniștesc că la noi nici patriarhii, nici sinoadele nu au reușit vreodată să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul credinței este însuși trupul Bisericii, adică poporul însuși, care vrea ca credința lui să fie veșnic neschimbată și identică cu cea a Părinților lui.

Așadar, nu sunt îndreptățite tulburările și dezamăgirile, care conduc la schisme.

Noi aparținem Bisericii, Trupul lui Hristos. Acest trup întotdeauna își asumă și asimilează elementele pe care el le primește, însă le respinge pe cele pe care le consideră străine. Avem nădejde în iubirea lui Hristos, nu în concepții personale și nefundamentate, care scot în afara Bisericii și creează infernul ereziilor.

Cu toate acestea, nu vrem să propunem o liniștire a indiferenței, ci să subliniem importanța trezviei și a credinței. Considerăm că ar fi o dovadă de recunoștință față de Dumnezeu și o lipsă de credință față de toți frații noștri – cei de aproape și cei de departe – dacă nu am sublinia cu tot curajul și claritatea bogăția harului de care ne bucurăm fiind vii în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică. Și aceasta nu este realizarea noastră, ci darul unicului nostru Domn și Dumnezeu și Mântuitor, Iisus Hristos, care în mod unic și absolut spune despre Sine Însuși:

Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Fără Mine nu puteți face nimic.
Eu sunt Păstorul cel bun, Care Își pune sufletul pentru oile Sale.
Toți cei care au venit înaintea Mea sunt hoți și tâlhari, însă oile nu i-au ascultat pe ei. Nu îi vor urma, pentru că nu cunosc glasul străinilor.

Au fost uimiți cei care Îl auzeau vorbind și mărturiseau: niciodată nu a vorbit un om în felul acesta (Ioan 7, 46).

El nu este doar un om, ci este Dumnezeu-Omul. El este Singurul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos. Întru nimeni altul nu este mântuirea. (Fapte 4, 12).

El nu a venit să judece, ci să mântuiască lumea. S-a răstignit pentru mântuirea răstignitorilor Lui. El a purtat păcatele noastre și pentru noi a fost chinuit. Toate le-a făcut pentru a-l mântui pe om. Pe toate le-a suferit ca să îi mântuiască pe toți.

A venit, L-am văzut, L-am auzit și mâinile noastre L-au atins. A suferit, a înviat și S-a înălțat la cer. L-a trimis pe Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii și toți au început să vorbească în limbi străine, cuvântând în graiuri străine învățăturile minunate ale Sfintei Treimi.

Biserica este alcătuită cu toată buna-cuviință cea minunată și dumnezeiască. Este anulată închisoarea timpului și intrăm în libertatea vremurilor din urmă. La fiecare Sfântă și Dumnezeiască Liturghie luminează harul Cincizecimii și Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos este Cel ce aduce și Cel ce se aduce și Cel ce primește și Cel ce se împarte spre mântuirea lumii întregi.

Biserica Ortodoxă este arătarea iubirii nespuse a lui Dumnezeu față de om. Acest lucru ne mântuiește și ne îndatorează inevitabil să dăm mărturia acestei iubiri. Dimpotrivă, cei care doresc să conducă popoarele (ca și lideri religioși sau lumești) îi subjugă și îi stăpânesc pe oameni. Ca falși păstori, ei nu își pun sufletul pentru oi, ci jertfesc oile în folosul lor. Îi condamnă și îi elimină pe ceilalți, drept cauze ale răului, spre a curăța lumea de rău.

Alții îi ard pe rug pe cei considerați eretici și necredincioși.
Alții îi ucid pe oamenii de proveniență și de rasă inferioară.
Alții îi omoară pe dușmanii poporului…

Toți domnesc, însă nu trăiesc veșnic. Îi chinuie pe oameni, însă boala lor însăși recidivează. Pentru întruparea lui Dumnezeu Cuvântul și pentru venirea Sfântului duh este creată Biserica. Și este inaugurată locuirea lui Dumnezeu cu oamenii (Apocalipsă 21, 3), turma cea mică cu misiunea ei dumnezeiască.

Nu există Dumnezeirea Treimică în alt fel și nu există altfel de unitatea bisericească. Așa cum Tu, Părinte, ești întru Mine și Eu întru Tine, tot astfel și ei să fie unul întru Noi (Ioan 17, 21).

Duhul Sfânt lucrează întotdeauna. Sfinții Părinți, uniți întru Duhul Sfânt au trasat în chip dumnezeiesc dogma dumnezeirii Domnului Iisus Hristos și a Duhului Sfânt, precum și calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Pururea Fecioarei Maria, Mama Domnului Iisus.

Tot edificiul viu al Bisericii este bazat pe temelia credinței. Orice denaturare a adevărului dogmei provoacă ruperi și denaturări în spațiul vieții.

Prin îndepărtarea Romei de Biserica una și sfântă urmează cunoscutele denaturări din lumea apuseană: Biserica este înțeleasă și este organizată acolo ca stat. Teologia este cultivată ca o filosofie scolastică și viața duhovnicească precum un exercițiu moral în cadrul unei lumi efemere prin harul creat. Este provocată separarea dintre teologie și viață, dintre preoție și căsătorie. Urmează tot șirul căderilor cunoscute…

Biserica Ortodoxă rămâne întotdeauna în cadrul deplinătății harului lucrător. Aici nu este considerată teologia ca o preocupare filosofică, nici nu te poți apropia rațional de taina vieții, ci te botezi (te cufunzi) cu totul în apele harului.

Când stărui în rugăciune, precum Sfântul Grigorie Palama: luminează-mi întunericul, primești luminarea dumnezeiască ca o renaștere duhovnicească și înțelegi comentariul aceluiași Sfânt Ierarh Grigorie: altceva este lumina pentru simțuri și altceva pentru mintea omului. Însă când are loc unirea duhovnicească cu harul, când oamenii devin părtași ai harului dumnezeiesc, atunci prin simțuri și prin minte ei văd taine mai presus de orice simț și de minte, așa cum Dumnezeu îi cunoaște pe toți cei care trăiesc acestea.

Trăind în Sfântul Munte, noi ne comportăm după cum ne învață teologia și cugetul evlavios al Sfinților inspirați de Dumnezeu și al Bisericii, nu după teologia academică a intelectualilor și după concepțiile fiecărei epoci. Comuniunea Sfinților îi îmbrățișează pe credincioși și călăuzește cugetul cel credincios al Bisericii.

Suntem miluiți ca fii ai ai Marii Biserici a lui Hristos, cea răstignită și prin aceasta slăvită (se referă la Patriarhia de Constantinopol – n.trad.) De la aceasta noi am primit toate bunurile. O vedem continuu că este însângerată prin mulțimea Martirilor și Cuvioșilor ei.

Suntem recunoscători și păstrători vigilenți ai tradițiilor. Ne bucurăm de harul libertății Duhului și de frățietatea în Hristos în cadrul Bisericii Ortodoxe.

Dacă Imperiul creștin nu mai există ca o realitate istorică, rămâne întotdeauna imperiul iubirii, care nu cade niciodată. Ne aflăm în acest Paradis. Mărturisim harul, propovăduim mila, nu tăinuim facerea de bine.

Așa cum Domnul este Unic, la fel și ucenicii Lui au misiunea unică de a vesti mesajul plin de bucurie că moartea a fost omorâtă. Toate celelalte sunt relative și lipsite de importanță pentru oameni.

Cei care înlăuntrul Bisericii cântă, pentru că o trăiesc: sărbătorim omorârea morții, nimicirea iadului, începutul unei vieți noi, a celei veșnice și săltând Îl slăvim pe Cel care a făcut aceasta nu reprezintă o părere religioasă, nici nu este posibil să propună evitarea prozelitismului, pentru că își jertfesc viața pentru a anunța lumii că moartea a fost călcată prin moarte (lui Hristos).

Cel mai valoros lucru pe care îl are Biserica Ortodoxă – și o hrănește – este adevărul credinței. Și ea nu are alt mod de a-și oferi iubirea ei în afară de invitația pascală: Veniți toți să vă bucurați de ospățul credinței. Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră. Ar trebui atunci să ieșim pe drumuri și la răspântii și să colaborăm cu ceilalți condamnați în țara umbrei morții, căutând ameliorarea mărimii dezastrului.

Însă departe de noi această blasfemie! Acum toate s-au umplut de lumină. Și toți așteaptă ajutor din puterea Învierii. Nu suntem singuri. Domnul Cel înviat este cu noi în chip nemincinos, așa cum a promis, până la sfârșitul veacului.

Această bucurie a prezenței alături de noi a Celui care a nimicit moartea este oferită de Biserică prin ultimul șir de sfinți, de martiri și de cuvioși ai ei. Și Sfântul Munte, prin viața lui liturgică și prin prezența lui va rămâne întotdeauna o mărturie a credinței ortodoxe și a nădejdii pentru întreaga lume.

Lui Hristos Dumnezeu, Cel Care a înviat din morți, slavă și stăpânire în vecii vecilor. Amin.

Semnează:

Toți reprezentanții celor 20 de Mănăstiri și Reprezentanții acestora din Sfântul Munte Athos, adunați în Sfântă Sinaxă Dublă Extraordinară

traducere din limba greacă de
pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu după originalul grecesc postat de romfea >> în format pdf <<.