Recomandări de pe Experiențe ascetice (2/2020)

Ascetic Experience este un website athonit (vatopedin), bilingv – română și engleză, unde veți găsi o mulțime de fotografii unice din Munte Athos, sfaturi duhovnicești ale Sfinților Părinți, cuvinte de duh ale înțelepților din vechime și contemporani. Site-ul este actualizat zilnic.

– click pe link-uri pentru recomandările noastre –

Cele opt gânduri ale răutății – Sfântul Efrem Sirul
Sfântul Paisie Athonitul: Cum a arătat Iisus Hristos în realitate?
De ce spunem „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu mântuiește-ne pe noi”?
Cel mai mare doctor din China
Sfaturi și indicații despre post
Ce este rugăciunea și care sunt efectele ei
Cum să te protejezi de demoni
Cum sa vă împotriviți diavolului – fotoreportaj de la o slujbă de sfințire a apei (Agiasmă)
Regula de aur a postului
De ce capul Sfântului Ioan Hrisostom are o ureche neputrezită după mai bine de 1600 de ani? – Fotoreportaj

Recomandăm și pagina de facebook > Experiențe ascetice

Înregistrare VIDEO rară cu Sfântul Cuvios Efrem Katounakiotul (1912 – 1998)

Cuviosul Efrem Katunakiotul s-a născut în data de 6 decembrie 1912, primind la botez numele de Evanghel. Considerat unul din cei mai mari părinţi aghioriţi ai secolului trecut, părintele Efrem Katunakiotul a fost ucenicul Cuviosului Iosif Isihastul.

Dacă ceilalți ucenici ai Cuviosului Iosif au preluat conducerea câte unei mănăstiri aghiorite, părintele Efrem a preferat isihia, rămânând retras, împreună cu trei ucenici, în pustia Katounakiei. În luna februarie 1998, și-a dat duhul în mâinile Creatorului său, pe Care L-a slujit cu multă dragoste din tinerețile sale.

În luna octombrie 2019, Patriarhia Ecumenică a anunțat că va fi așezat oficial în rândul Sfinților Cuvioși ai Bisericii.

Fiind un Sfânt de dată recentă (înregistrarea este din 1994) avem șansa și binecuvântarea de a-l putea privi și asculta pe Cuviosul Efrem. În ciuda faptului că avem o filmare neprofesională, cu problemelor tehnice și a mișcării ale camerei, înregistrarea de față are o valoare inestimabilă.

Astăzi, 14/27 februarie, se împlinesc 22 de ani de la trecerea Cuvioșiei sale la cele veșnice.

Nouă apariție editorială: „Avva Dorothei al Gazei. Felurite învățături, epistole și cuvinte” (Editura Reîntregirea, 2020)

În tradiţia monahală dreptslăvitoare, cea dintâi carte ce se dă fraţilor nou intraţi în mănăstire este cea a Învăţăturilor Avvei Dorothei, ca fiind esențială pentru așezarea temeliei unei vieți duhovnicești. Însă cuvintele sale, deși vechi de cincisprezece veacuri, poartă bogata experiență a celui ajuns la capătul urcușului spre unirea cu Hristos și devenit povățuitor nerătăcit, de folos în aceeași măsură mirenilor dornici de zidire sufletească, cât și primenirii cugetului monahilor mai încercați, spre „aducerea-aminte a dragostei celei dintâi” (cf. Apoc. 2, 4-5).

Traducerea de faţă cuprinde întreaga operă a Avvei Dorothei cunoscută până acum şi acceptată ca autentică, într-o încercare de a oferi cititorului un text cât mai credincios stilului oral al originalului şi din dorința de a lămuri unele locuri rămase neclare în traducerile precedente.

«Mare cu adevărat este smerita cugetare, şi fieştecare dintre sfinţi pre calea smeritei cugetări a călătorit, şi cu a ei osteneală călătoria a scurtat, precum zice: „Vezi smerenia mea şi osteneala mea, şi lasă toate păcatele mele” (Ps. 24: 18). Căci şi numai smerenia singură poate să ne bage înlăuntru, precum zicea bătrânul Avva Ioan , măcar că mai încet. Deci să ne smerim şi noi puţin, şi ne vom mântui. Chiar de nu putem a ne osteni, ca nişte neputincioşi ce sântem, încai să ne sârguim a ne smeri. Şi crez întru mila lui Dumnezeu că, pentru puţinul făcut cu smerenie, ne vom afla şi noi la un loc cu sfinţii aceia carii mult s’au ostenit şi au slujit lui Dumnezeu. Da, slabi sântem, şi nu putem a ne osteni; dar oare nu putem a ne smeri?»

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Nouă apariție editorială: „Sfântul Paisie Aghioritul, mărturii și minuni” (Editura Meteor Press, 2020)

Oamenii veneau la sfântul Paisie, şi vin şi acum la mormântul său, pentru că este un sfânt al vremurilor noastre, pe care credincioşii îl simt aproape. Din toate mărturiile pe care le avem despre Sfântul Paisie, cel mai mult răzbate simplitatea sa, dragostea pe care a avut-o pentru oameni, grija de a le fi mereu în preajmă, de a-i ajuta în nevoile lor. Nu era nimic sofisticat la el, nu te simţeai intimidat, aşa cum ai adesea senzaţia în preajma unor oameni de seamă, care sunt cinstiţi de semenii lor. Din contră, cei care îl vizitau simţeau o uşurare şi o bucurie în preajma lui. Arăta o dragoste fără excepţie pentru toţi cei care îl vizitau.

Aceasta a fost harisma pe care a primit-o el din porunca de sus: „te vei lăsa pe tine şi te vei ocupa de lume.” Părintele Paisie şi-a dedicat viaţa mângâierii celor care îl vizitau, punându-i mereu pe ceilalţi oameni mai presus de nevoile sale. Îi primea la chilia sa chiar obosit fiind şi slăbit, după nopţi de priveghere, sau bolnav grav, pe patul de spital. Oamenii veneau la el pentru că simţeau că primesc un ajutor real, că necazurile lor sunt auzite şi că li se răspunde. „Impresionant era nu cum venea lumea la el, ci modul în care pleca având un alt chip.” Într-adevăr, întâlnirea cu Sfântul Paisie putea fi transfiguratoare, oamenii se simţeau alinaţi, îşi găseau liniştea dar şi rezolvarea problemelor lor.

Sfantul Paisie a fost un om al timpului nostru, iar acţiunea lui principală a fost aceea de a se ruga pentru oameni, de a se pune în slujba lor, şi nu de a răspunde problemelor la modă, care-i preocupau pe oameni la un moment dat. Ni se vorbeşte în carte, la un moment dat, de o întâlnire între părintele Paisie şi părintele Porfirie, un alt mare sfânt contemporan cu noi. Aşteptarea celor care ştiau despre această întrevedere era să afle, din convorbirea celor doi, ceva despre venirea antihristului, despre 666, sau ca ei să discute subiecte bisericeşti care-i frământau atunci pe greci, cum era excluderea a 12 episcopi din sinod. Spre surprinderea celor care au vorbit cu părintele Paisie, asemenea subiecte nu au fost abordate. Cei doi sfinţi s-au întâlnit şi s-au rugat împreună, au spus rugăciunea lui Hristos, şi asta a fost tot. Pentru noi, care suntem atât de preocupaţi de problemele marcante ale zilei, poate fi o dezamăgire. Dar, dacă stăm să judecăm drept, primim o lecţie valoroasă aici, înţelegem că ceea ce trebuie să facem este să ne rugăm, să luptăm cu propriile patimi, să încercăm să fim mai buni cu oamenii din jurul nostru, iar nu să rezolvăm probleme naţionale şi mondiale care, atunci când ne pasionează intens, ne pot duce la multe rătăciri. Chiar dacă au rămas anumite profeţii pe care le-ar fi rostit părintele Paisie, părerea transmisă în carte este că trebuie să le luăm cu multă rezervă. Să căutăm mai întâi o viaţă duhovnicească, să nu ne preocupe atât de mult problemele care îi înfierbântă pe oameni, şi unde, fără să ne dăm seama, venim cu patimile noastre.

„Oameni de toate vârstele îi cereau sfaturile sale înţelepte, râvneau să îl întâlnească şi să le vorbească. Oameni îndureraţi și loviţi de soartă îşi găseau adăpost şi alinare în cuvintele sale pline de înţeles.” Aceasta a fost menirea pe care sfântul Paisie a avut-o printre noi, de a sfătui, a îndruma, de a alina durerile, de a oferi adăpost. Este sfântul zilelor noastre, pentru că ne actualizează învăţăturile Evangheliei pentru timpurile pe care le trăim, le face potrivite cu sensibilitatea noastră.

Dumnezeu nu îşi părăseşte poporul său, iar cea mai bună dovadă este că ne dezvăluie noi sfinţi, cum sunt Paisie, Porfirie şi alţii, ca sprijin pentru oameni în viaţa lor duhovnicească.

UPDATE: În curs de apariție la Meteor Press (28.02.2020).

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Pelerinaj la Muntele Athos (31 martie – 5 aprilie 2020). Participare la slujbele Deniilor din Săptămâna a V-a a Postului Mare. [Îmbarcare din Sibiu, Rm. Vâlcea, Pitești, Bucureşti, Giurgiu] – VARIANTA 2

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)

Marți, 31 martie 2020 (ziua 1): Plecare din Sibiu (ora 5.00) – Rm. Vâlcea – Pitești – București (aprox. 9.30) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranoupoli (cazare în camere cu 3-4 paturi).

Miercuri, 1 aprilie 2020 (ziua 2): Ouranoupoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat – Dafni – Arsanaua Schitului Sfânta Ana. Drumeție de o oră (cu bagaj) până la Schitul Sfânta Ana (închinare la Icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana și la moaștele ei – partea de jos a piciorului stâng). Drumeție (fără bagaj) în împrejurimile zonei, în funcție de disponibilitatea pelerinilor, până la Chiliile Sfântul Vasile. Participare la Denia Canonului Mare. Schitul Sfânta Ana (cazare).

Joi, 2 aprilie 2020 (ziua 3): Schitul Sfânta Ana. Drumeție cu bagaj până la Mănăstirea Sfântul Pavel. Pe drum se va opri la Nea Skiti (Noul Schit) și la mormântul lui Gheron Iosif Isihastul, marele nevoitor athonit. Închinare la Darurile Magilor, la lemnul din Cinstita Cruci și la celelalte odoare. Plecare cu mașina la Schitul Lacu. Închinare la Icoana Maicii Domnului – Lakkoskitiotissa la Kiriakon (biserica principală a Schitului). Chilia Buna Vestire  – Lacu (participare la slujbe / cazare).

Vineri, 3 aprilie 2020 (ziua 4): Chilia Buna Vestire  – Lacu. Se închiriază un microbuz local pentru 6-7 ore pentru a vizita: Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sfântul Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii)  – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Mănăstirea Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Mănăstirea Karakalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Schitul Prodromu. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. Participare la Denia Acatistului Bunei Vestiri. Mănăstirea Marea Lavră sau Schitul Prodromu (cazare).

Sâmbătă, 4 aprilie 2020 (ziua 5): Mănăstirea Marea Lavră / Schitul Prodromu. Plecare până la Mănăstirea Xenofont (închinare la Icoana Maicii Domnului Odighitria, cea care a venit în chip minunat de la Vatopedi în 1730 și la celelalte odoare ale mănăstirii). Dacă va fi timp și disponibilitate din partea pelerinilor se poate face o drumeție de 45 minute până la Mănăstirea Dochiariu (închinare la Icoana Maicii Domnului Grabnic Ascultătoare – Gorgoepikoos) / (variantă alternativă – plecare directă spre Portul Dafni). Îmbarcare pe ferryboat pentru Ouranoupoli. Plecare spre Tesalonic. Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia și, dacă va fi timp, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România.

Duminică, 5 aprilie 2020 (ziua 6): București – Pitești – Rm. Vâlcea – Sibiu (în cursul dimineții, în funcție de trafic).

NOTĂ: Este posibil să apară modificări în programul afișat, în funcție de răspunsul pe care-l vom avea în legătură cu cazările! Dacă apar modificări, vom face update postării de față. Cei înscriși vor fi anunțați personal.

Preț: 335 euro [include: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli + diamonitirionul (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Îmbarcare din Sibiu, Rm. Vâlcea, Pitești, București, Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Volkswagen Transporter, Renault Trafic sau Opel Vivaro, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (3 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte sunt oferite gratuit de părinți / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

*Studenţii sub 20 de ani /elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).

VIDEO: Dedicat memoriei starețului athonit Grigorie (Zumis) de la Mănăstirea Dochiariu (1942–2018)

VIDEO: Dedicat memoriei starețului athonit Grigorie (Zumis) de la Mănăstirea Dochiariu (1942–2018).

Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

Vezi și categoria dedicată Starețului Grigorie >> Grigorie Dochiaritul <<

Egumenul Iosif Xiropotamitul: Anahoreză și mărturie monahală în Sfântul Munte la sfârșitul secolului XX

Anahoreza monahală

Creștinii care au ales drumul desăvârșirii creștine (feciorie, ascultare și sărăcie) în cadrul vieții de obște a vechii Biserici au fost numiți asceți, iar femeile ascete sau fecioare.

Primii asceți, cei care au lăsat orașele și satele Egiptului pentru a trăi la periferii și, mai târziu, în pustiul nelocuit și aspru, au fost numiți anahoreți. Deși niciodată nu au încetat să existe și asceții și ascetele din lume (mai ales clerici și fecioare), numele de «monah» a fost consacrat îndeosebi pentru asceții pustiului din marile lavre și chinovii. Anahoreza, adică ruperea de societatea umană, promotoarea confortului, ispitelor și diverselor forme de constrângere, a reprezentat o trăsătură esențială a Monahismului Ortodox, în întreaga sa istorie îndelungată. Chiar și în cazul în care distanța fizică față de lume nu era mare, totuși asigurarea izolării spirituale (înstrăinarea de lume), fuga de zarva orașului și evitarea preocupărilor deșarte au reprezentat condițiile de bază pentru atingerea scopului vieții monahale, care nu este altul decât curățirea de patimi și unirea cu Dumnezeu prin rugăciune și ținerea poruncilor dumnezeiești.

Anahoreza în Sfântul Munte astăzi

Un astfel de loc de anahoreză și isihie îl reprezintă Sfântul Munte, încă de la sfârșitul secolului IX și până în zilele noastre. De altfel, putem afirma cu ușurință că astăzi, Sfântul Munte constituie singura pustie a Ortodoxiei, în sensul spațiului geografic dedicat în întregime ascezei monahale, loc în care stabilirea definitivă a mirenilor și accesul femeilor sunt interzise și care are un regim special de auto-administrare în baza regulilor și tipicelor străvechi.

Mai este, însă, posibilă anahoreza și isihia în Sfântul Munte la sfârșitul secolului XX? Dezvoltarea mijlocelor de transport și de comunicație, valul mereu crescând al vizitatorilor, nevoile urgente de restaurare, exploatarea valorii «culturale» a monumentelor și vestigiilor aghiorite, precum și dependența implicită de autoritățile laice, care nu păstrează întotdeauna linia vechilor împărăți și regi ortodocși, toate acestea au adus amenințător «lumea» mai aproape de Sfântul Munte, transformând anahoreza într-o misiune mult mai grea decât era până în prima jumătate a secolului XX.

Dacă, încă de pe vremea sfinților Athanasie Athonitul, Ioánnis Koukouzélis și Nifon al Constantinopolului, nu era cu putință să se ascundă cineva sau să-și păstreze anonimatul în Sfântul Munte, cu atât mai greu este astăzi, când mijloacele tehnice contemporane, corespondența, telefonul și vizitele rudeniilor și prietenilor – mai nou chiar și prezența canalelor de televiziune – dau buzna chiar și în intimitatea chiliei anahoretului contemporan.

În ceea ce privește valul de vizitatori, de obicei se face deosebirea între pelerini și turiști, cu mențiunea că, în mod evident, de preferat sunt primii. În orice caz, astăzi și unii și alții găsesc mult mai ușor drumul spre Sfântul Munte într-o asemenea măsură încât, dacă nu se impuneau cele câteva măsuri de securitate, întreaga peninsulă ar fi fost în pericolul de a păți – la nivel spiritual – ceea ce au pățit pădurile, spațiile rurale și plajele în plan material, tocmai din cauza marii aglomerații de vizitatori, care nu îi oferă nici un răgaz de reînnoire și regenerare. În cazurile astea, obișnuiesc să dau drept exemplu o poiană cu flori frumos mirositoare, care îi încântă pe vizitatori. Însă dacă aceștia depășesc o anumită limită, atunci începe să se distrugă din cauza supraaglomerației de oameni, care încep să calce florile și plantele. Așadar, e valabilă acea zicală: «Distrugem ceea ce iubim mai mult».

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Comunitățile monahale care trăiesc într-un flux continuu de vizitatori, având o orientare generală spre ospitalitate și discuție – oricât de duhovnicească ar fi ea – se confruntă cu multe probleme de ordin spiritual, probleme pe care abia acum încep să le conștientizeze. Acel prim entuziasm provocat de popularea rapidă și de transformarea în chinovii a mănăstirilor aghiorite, bucuria deosebită pe care o încerca mulțimea de pelerini veniți să se folosească din discuțiile cu monahii aghioriți, au cedat în fața unei stări generale de precauție legate de modul în care această nouă generație de monahi caută să dobândească o stabilitate duhovnicească, dat fiind faptul că lipsesc vechii monahi, iar condițiile au devenit evident mai nefavorabile, mai ales în ceea ce privește anahoreza și isihia.

Conform Sfinților Părinți, chiar și simpla vedere a mirenilor îl poate vătăma pe monahul începător, pentru că îi amintește toate acele lucruri pe care el vrea să le uite și să și le scoată din inimă. Astfel, prezența zilnică a unui număr necontrolat de mireni în cadrul unei frățietăți monahale reprezintă, într-adevăr, o problemă. De cealaltă parte, se consideră că o eventuală încredințare a primirii mirenilor de către mireni poate duce încet-încet la secularizarea Sfântului Munte și la transformarea sa într-un obiectiv turistic.

La rândul lor, lucrările de restaurare a monumentelor și vestigiilor aghiorite ocupă o mare parte a timpului monahilor și mai ales a mai-marilor lor, având consecințe nefaste asupra întregii frățietăți: ieșirea regulată a monahilor aghioriți în lume pentru asigurarea veniturilor și lucrurilor necesare și dependența tot mai mare a frățietății de instituțiile lumești. De altfel, pentru astfel de activități e nevoie de o sumedenie de materiale și mașini. Păstrarea măsurii și echilibrului în acest domeniu este un lucru extrem de greu și îndelung discutat. Astăzi drumurile ajung chiar și la cele mai îndepărtate chilii. Unii mireni, care intră în Sfântul Munte cu propriile lor mașini, transportând diverse materiale, nu pierd ocazia de a face un tur al peninsulei, neținând cont de praful și gălăgia pe care o provoacă.

În linii generale, am putea spune că orice încercare a aghioriților de a păstra condițiile primordiale de anahoreză și isihie în acest loc sfânt intră în conflict cu o întreagă gamă de interese, revendicări și mentalități. Cât va rezista această ultimă «redută» a pustiului ortodox într-o luptă, pe care celelalte centre monahale răsăritene (din Palestina, Muntele Sinai, insula Patmos sau Meteore) se pare că deja au pierdut-o? Acest lucru va depinde în mare măsură de o serie de măsuri pe care aghioriții contemporani trebuie să le aplice. Dintre acestea, cele mai importante ar fi:

a) eliminarea oricărei forme de concepție și aspirație lumească din rândul monahilor aghioriți, astfel încât să nu se agraveze problemele interioare deja existente din cauza atitudinii iubitoare de slavă deșartă și de griji lumești a monahilor.

b) păstrarea și asigurarea unei funcționări normale a vechiului regim de autoadministrare a Sfântului Munte, care în decursul celor o mie de ani de istorie și în ciuda lipsurilor și imperfecțiunilor sale umane, reprezintă singura garanție pentru prevenirea oricărui amestec din afară, oricărei tentative de manipulare a monahilor, oricărui plan de «valorificare», «integrare» și/sau «subordonare» a Sfântului Munte la interesele și mentalitățile lumești trecătoare.

c) păstrarea și consolidarea independenței economice a mănăstirilor aghiorite, deoarece dependența materială va aduce, mai devreme sau mai târziu, și dependență spirituală.

Mărturia monahală

Așa cum se știe, monahismul nu reprezintă un fenomen izolat al vieții Bisericii. Desăvârșirea vieții creștine, spre care tânjește și pe care o trăiește monahul în măsura posibilităților sale, reprezintă un prototip pentru frații care trăiesc în lume. Astfel, prin întreaga sa conduită, monahul oferă o trainică mărturie a adevărului Evangheliei și un exemplu de respectare a legii evanghelice, desigur, dacă se dedică «trup și suflet» iubirii dumnezeiești. Aceasta este de altfel și mărturia principală și primordială a monahismului în Biserică și în lume. Faptul că sfințenia poate fi atinsă certifică și faptul că mântuirea este adevărată. De aceea, Biserica fără monahism este ca o predică fără argumente sau ca o învățătură fără temei.

Întrucât însă monahismul reprezintă cea mai desăvârșită formă de trăire a vieții creștine, are și posibilitatea de a o vădi cu mai multă acribie. Astfel, contribuția enormă și neprețuită la formularea dreaptă a dogmei, la crearea cultului creștin, la îndeplinirea lucrării de păstorire și de misiune a Bisericii, la propovăduirea mesajului evanghelic și la răspândirea spiritualității autentice izvorăște din însăși trăirea sa și reprezintă un element esențial și indisolubil al misiunii sale.

Primul anahoret și «dascăl al pustiului», Sfântul Antonie cel Mare, a marcat prin viața sa întreaga evoluție a monahismului de mai târziu. Acesta a luptat cu dârzenie în cele mai grele încercări, tocmai pentru a-i întări pe viitorii mucenici, iar, dacă era voia lui Dumnezeu, era gata să fie martirizat și el. Exemplul său a fost urmat mai apoi de o întreagă ceată de cuvioși și mărturisitori purtători de Dumnezeu, începând cu sfinții Teodosie și Sava și terminând cu sfântul Grigorie Palama și monahii colivazi, sfinți care au condus lupta Bisericii împotriva monofizitismului, monotelismului și iconomahiei, împotriva raționalismului apusean, a Uniației și atâtor încercări de subminare a dogmei celei drepte și a cultului bisericesc.

De asemenea, alegerea aproape exclusivă a monahilor pentru lucrarea de oblăduire spirituală a sufletelor creștinilor, încă din primii ani în care Biserica a folosit acest tip de slujire pastorală, mărturisește de la sine recunoașterea generală a monahismului ca fiind chezașul prin excelență a harului profetic în Biserică.

Cât de posibilă mai este însă astăzi trăirea acestui tip de mărturie monahală în Sfântul Munte și care sunt factorii care o influențează?

Mărturia Sfântului Munte astăzi

Mărturia de viață este dată de către chinoviile, chiliile și întreg pustiul aghiorit și este transmisă mai departe prin intermediul evlavioșilor pelerini, precum și al scriitorilor și ziariștilor care iubesc Sfântul Munte. Poate că această mărturie nu se ridică la înălțimea mărturiei oferite de monahii din generațiile trecute, însă, în orice caz, îl inspiră pe creștinul slăbit al vremurilor noastre. Singurul factor extern care ar putea influența negativ rolul său este privarea de posibilitatea anahorezei și a trăirii unei vieți creștine autentice în isihie.

Mărturia învățăturii se face prin cuvântul scris și oral, fie în cadrul unor adunări speciale organizate de Sfânta Comunitate (Koinótita) a Sfântului Munte, fie la nivel personal, prin consfătuirea cu un aghiorit înduhovnicit, care devine astfel purtătorul întregii tradiții monahale predate de Sfinții Părinți. Dacă respectivul monah are sau nu «binecuvântarea» de a-i sfătui pe pelerini, cred că acest lucru se va vedea din rezultatul (pozitiv sau negativ) al cuvântului său, deși, în esență, este vorba despre o chestiune strict duhovnicească și personală a fiecărui monah și a fiecărei comunități monahale. În orice caz, mărturia aghiorită constă în transmiterea autentică a mesajului creștin nealterat și tocmai de aceea se bucură de o mare autoritate în rândul creștinilor.

Dintre factorii externi care influențează acest tip de mărturie, putem aminti următorii:

a) Greșita impresie de concurență cu autoritățile bisericești locale – impresie care se creează atunci când poziția aghioriților este exprimată înainte de poziția oficială a păstorilor și învățătorilor din lume sau când diferă de aceasta – provoacă neajunsuri monahilor aghioriți, mai ales dacă e vorba despre anumite probleme actuale cu care se confruntă Biserica.

b) Scepticismul și refuzul multor oameni din zilele noastre de a recunoaște caracterul absolut și pur al mesajului evanghelic transmis de monahism, precum și pătrunderea relativismului și sincretismului în spațiul credinței religioase îi face pe aghioriți să fie foarte rezervați în ceea ce privește publicul căruia i se adresează.

c) Dependența crescândă – mai ales din cauza lucrărilor de restaurare necesare – a mănăstirilor aghiorite de autoritățile lumești, cu care există o contradicție clară în anumite privințe, precum politica de «decreștinare» a statului, legislația referitoare la erezii, dreptul familial, avorturile, buletinele electronice, etc., creează, fără doar sau poate, o serie de confruntări și probleme interne.

În încheiere, aș vrea să menționez că egumenii și părinții duhovnici aghioriți din zilele noastre sunt chemați și provocați mult mai des să-și exprime punctul de vedere în anumite probleme actuale, lucru care cu siguranță că le îngreunează rolul mai mult decât în vremurile trecute. Apropierea față de «lume» și neglijarea isihiei poate influența negativ calitatea și autenticitatea mărturiei monahale aghiorite contemporane, fie că aceasta este oferită prin cuvântul sau prin însăși viața monahilor. Am putea spune că autenticitatea și puterea mărturiei monahale este direct proporțională cu intensitatea trăirii anahorezei monahale, lucru care – slavă Domnului – continuă să existe în Sfântul Munte până în zilele noastre. Fie ca Dumnezeu să nu o lase niciodată să se piardă.

Discursul arhimandritului Iosif, egumenul Sfintei Mănăstiri Xiropotámou, susținut la Simpozionul Internațional «Sfântul Munte ieri, azi și mâine» organizat de Institutul de Studii Mecedoniene, Tesalonic 29 octombrie – 1 noiembrie 1993 via pemptousia.

Cum a fost la praznicul Bobotezei la Mănăstirea Iviron (video, 2020)

VIDEO: Mănăstirea Iviron, Sfântul Munte Athos. Prăznuirea Botezului Domnului (Theofania) 18 și 19 ianuarie 2020 după calendarul vechi, ce a inclus o procesiune până la mare cu Icoana Maicii Domnului – Portaitissa (Portărița), odorul de preț al Ivironului. La invitația Starețului Natahanel, la praznic a participat și mitropolitul de Rethymnis și Avlopotamou, ÎPS Evghenios.

Monahul Trifon Românul (+1978), pustnic în Kapsala

Pe acest ascet l-a cunoscut fericitul părinte Paisie [Aghioritul] care mi-a şi povestit cele ce urmează în legătură cu viaţa acestuia în Grădina sfântă a Maicii Domnului.

Părintele Trifon s-a născut în România, iar la înce­putul secolului XX a venit în Sfântul Munte împre­ună cu alţi români. S-a aşezat în chiliile din Kapsala, zona pustnicească ce se întinde între Mă­năstirile Pantokrator şi Stavronikita. Acolo a trăit aproape 40 de ani singur cu desăvârşire, fără obşte, fără ajutorul vreunui ucenic. A adormit la 15 august 1978.

Gheron Trifon, îmi spunea Părintele Paisie, se dispreţuia pe sine în mod desăvârşit. Preţ de 20 de ani a purtat o dulamă, o rasă, un pantalon şi un fes. Spăla pantalonul şi-şi acoperea goliciunea cu dulama. Spăla dulama şi rămânea în pantaloni. Când erau lunile de iarnă sau ploua mult, nu-şi mai spăla hainele pentru că nu putea să le mai usuce. Aşa că le purta luni de-a rândul, deşi puţeau de la un timp. Îndura cu răbdarea lui Iov toate lipsurile vieţii pentru a dobândi bunurile cereşti.

În ultimii 20 de ani ai vieţii a orbit aproape desă­vârşit. Nu a acceptat însă să fie îngrijit de vreo chi­lie sau Mănăstire. Colibioara sa era zidită din piatră şi era acoperită cu paie. Acolo trăia ca un exilat neavând legături, cunoştinţe şi întâlniri cu alţi Pă­rinţi aghioriţi. Acolo a trăit cercetări cereşti ale Sfinţilor şi a produs ca o albină mierea isihiei şi a virtuţilor. Preţ de 40 de ani s-a luptat cu trupul, cu diavolul şi cu patimile, ieşind biruitor. Hristos i-a dăruit harisme, mai ales cea a rugăciunii şi a nepătimirii. Nu-l interesa nimic, în afară de a-şi îm­plini legătura şi comunicarea cu Dumnezeu prin rugăciunea minţii. Deşi prin acoperiş picura apă, totuşi nu s-a îngrijit să-l repare, pentru că avea mintea şi vieţuirea în cer. De mai multe ori părintele Paisie i-a spus să-l lase să-i repare acoperişul.

– Unde dormi, binecuvântatule, când e vreme rea şi ploaie?

– Pe bătrânul Trifon nu-l deranjează ploaia. Când mă udă leoarcă pe o parte, mă întorc pe cealaltă. Nu-i nevoie să-mi faci nimic. Bine e aşa. Vai mie, oare m-am îngrijit să-mi fac chilia din cer?

Lângă căsuţă îşi săpase o groapă ca să adune apa de ploaie. Odată părintele Paisie i-a spus:

– Părinte Trifon, o să cazi în groapa asta într-o zi, când o să mergi să scoţi apă şi cine o să te mai scoată?

– Dumnezeu nu lasă pe Trifon să cadă în groapă. Dacă o să cad înăuntru, Dumnezeu o să mă scoată afară.

Îşi lăsase cu desăvârşire viaţa în mâinile lui Dumnezeu. Nu-l mai interesa nimic pământesc. Îşi amintea neîncetat de moarte, de chinurile iadului, de judecată. Toate acestea îi curăţiseră inima şi mintea şi îi aduceau belşug de lacrimi în ochi.

Părintele Xenofon, un român care trăia în veci­nătate, l-a rugat de mai multe ori să vină la el la chilie, să trăiască împreună. Părintele Trifon îi răs­punsese însă:

– Bătrânul Trifon, părinte Xenofon, a lăsat pă­rinţi, fraţi, ţară, rude, prieteni, a lăsat lumea şi s-a făcut monah. Toate le-a lăsat, ca să-l iconomisească părintele Xenofon sau Dumnezeu? Deci, dacă nu mă iconomiseşte Dumnezeu, cum o să mă mai iconomisească părintele Xenofon? Nu. Trifon nu acceptă iconomii. O să rămână în chilia lui până la moarte.

– Pot să vin să te văd? Să-ţi aduc pâine, măsline, verdeţuri, posmagi?

– Să vii. Da să nu stai mult. Puţin şi apoi să pleci. Să vii o dată la două săptămâni. Nu vreau să văd om des, pentru că îmi pleacă Hristos sau îngerul.

Părintele Paisie l-a întrebat:

– Când nu vine părintele Xenofon să-ţi aducă mâncare, ce mănânci?

– Eu sunt oiţă. Mănânc ierburi. Scurm jos şi mă­nânc.

Avea atâta smerenie şi dispreţ pentru trupul său, încât credeai că vorbeşte de altcineva. Rugăciunea lui se înălţa la înălţimi de nebănuit. Chipul nu-i mai era atunci acelaşi. Neîncetat suferea schimbări bune şi adăuga har peste har. Deoarece atinsese fericita nepătimire, trăia ca un mic copil, fără răutate şi fără curiozitate. Simplu la vorbă, simplu la mers, simplu în purtare. Când odată lucra în grădină cu părintele Paisie, i s-a dezvelit goliciunea, dar el nu s-a ruşi­nat. Nici nu se gândea că ar putea să-l smintească pe celălalt. Şi-a acoperit golătatea cu naturaleţe, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Cu puţine luni înainte de a muri l-a vizitat un tâ­năr monah, cunoscut de-al meu, părintele D. Iată ce mi-a povestit la întoarcere:

În coliba lui, părintele Trifon nu are nici pat, nici scaun, nici masă. În curte sunt aruncate conserve goale pe care le-a adunat de pe aiurea ca să dea im­presia că mănâncă peşte şi alte delicatesuri. Foarte puţine haine am văzut atârnate în chilie. Într-un in­terval scurt de timp l-am vizitat de trei ori. Se pre­face nebun, dar în nebuniile pe care le spune îţi aruncă tot felul de adevăruri. De aceea, trebuie să fii atent când vorbeşte pentru că poate spune lucruri mari descoperite lui de Dumnezeu, dar în cuvinte ce par fără noimă.

Mie mi-a spus toate problemele pe care le am şi ce trebuie să fac ca să le depăşesc, fără ca eu să-i fi spus ceva. Mi-a spus şi de ce boli sufăr. Când l-am întâlnit prima oară în curtea chiliei sale, îşi acope­rise goliciunea cu o haină, în timp ce pe cap purta un ciorap.

– Blagosloviţi, părinte!

– Domnul !

Când ne-a văzut (mai eram cu câţiva fraţi), s-a ri­dicat încet-încet, că era bătrân, şi, cu un baston, s-a îndreptat spre căsuţă bombănind. Noi îl urmam şi auzeam:

– Eu nu ştiu nimic. Toate sunt scrise în cărţi. Monahul trebuie să facă 3000 de metanii. E interzis să se fotografieze. Doar lui Dumnezeu i se aduce închinare. Eu am avut 3000 de drahme. A venit hoţul şi mi le-a furat. Cu geamul închis, cum a in­trat şi m-a furat?

Şi-a întors privirea spre mine, m-a privit fix şi şi-a continuat nebuniile:

– Fratele meu, nu le bea pe toate. Boul bea, bea, bea, dar apoi crapă. Eu stăpânesc toate. Zbor în Anglia, Franţa şi Cipru şi oriunde vreau. Merg şi în Cipru.
M-a privit dulce şi a zâmbit, pentru că [știa că] eu sunt cipriot.

Cu ocazia altei vizite l-am heretisit şi l-am între­bat:

– Ce faci?

– Lupt, frate.

Apoi a început iarăşi să vorbească în mod nebu­nesc:

– Să mergi să spui la toţi binecuvântaţi. Lasă-i să zică ce vor. Nu lua aminte la ce zic alţii.

Într-adevăr, eu aveam o ispită cu un frate din Mănăstire, iar Părintele Trifon îmi spunea ce să fac, fără ca eu să-i fi descoperit ceva. Mi-a mai spus şi ce ascultare avea respectivul frate şi ce ascultare am eu şi în ce fel să o împlinesc mai bine. Orice aş fi vrut să-l întreb, puneam întrebarea în minte iar el începea să-mi răspundă printre tot felul de nebunii.

A treia oară m-am dus împreună cu trei creştini. El era îmbrăcat ca de obicei. Mă privea doar pe mine, ca şi cum ceilalţi nici nu ar fi existat. Mă sfătuia duhovniceşte:

– Nu te îngrijora. Fă ascultare, iubire şi smerenie. Pentru problema ta, nu te necăji. O să trimit eu un om ca să vorbească cu părintele stareţ al tău, ca să se bucure şi mama ta care te priveşte din cer şi se mândreşte cu tine.

Mama mea într-adevăr murise de câţiva ani, iar părintele Trifon ştia. Şi creştinilor cu care eram le-a descoperit dezlegarea la diferite probleme. Nu m-a impresionat doar harisma sa de înainte-vedere, ci şi sfaturile lui. Dacă ar fi fost rătăcit şi înşelat cum spuneau unii, cum ar fi putut să-mi dea sfaturi du­hovniceşti foarte bune?

Ucenicul unui bătrân din vecinătate a mers, din dragoste, să-i pună două foi de tablă pe acoperişul coridorului ca să aibă bietul părinte Trifon unde să se adăpostească de ploaie. Acesta fără nici un cu­vânt i-a dat de înţeles că foile sunt de prisos: de dimineaţă până seara a stat afară în picioare, ne­mişcat, sprijinit în baston. Tânărul l-a întrebat de ce stă aşa. El a răspuns:

– Meditez la numele lui Iisus.

Ca să mă încredinţez şi mai desăvârşit despre sfinţenia părintelui Trifon, a continuat părintele D., am mai întrebat despre el pe încă un vecin de-al său, monah zelotist, care mi-a spus:

– Omul acesta e un mister. Ce să-ţi zic? Nu l-am auzit niciodată să judece. Când vrea puţin posmag, vine şi-mi zice: „Dă-mi puţin pesmet şi-ţi aduc ver­deţuri”. Altă dată mi-a zis: „Coase-mi dulama şi o să-ţi sap în grădină”. Niciodată nu a luat şi nu mi-a cerut nimic fără să facă ceva în schimb. Este aproape zăvorât şi nu ştiu unde se împărtăşeşte.

Eu, continuă părintele D., l-am întrebat unde merge să se împărtăşească şi mi-a răspuns:

– De unde ştii tu, poate că sunt preot!

Altui frate care l-a vizitat, i-a spus următoarele: „Am ascultare. Plec la Atena. Du-te, du-te acum”. De aceea stau şi mă întreb dacă nu cumva este unul din cei 12 sfinţi pustnici atoniţi care se nevoiesc goi, pentru că sărăcia, golătatea şi harismele lui te îndeamnă să te gândeşti la aşa ceva.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Odată a făcut cangrenă la un picior, iar vecinul l-a dus la medic. Părintele Trifon şi-a început iarăşi nebuniile lui, zicând lucruri dezlânate. Fără să-l cu­noască pe medic îi zise:

– Panaiotis, fă tu ce ştii, şi Panaghía va face res­tul.

Medicul s-a pierdut cu firea pentru că-i spusese pe nume, fără să se cunoască dinainte. Situaţia pici­orului era foarte gravă. Ar fi trebuit ca Părintele Trifon să fie trimis la spital pentru a-i tăia piciorul. Bătrâ­nul însă a refuzat şi s-a întors la chilie. A luat de la medic doar o alifie ca să nu se pună muştele pe rană. Dimineaţa următoare vecinul l-a vizitat ca să vadă ce mai face. Îşi pusese o plantă sălbatică pe rană, iar în câteva zile se însănătoşi cu desăvârşire.

Aici se termină şi istorisirile părintelui D., care a avut bunătatea de a mi le spune.

Bătrânul Trifon a adormit somnul drepţilor înco­lăcit ca un şarpe într-un colţ al chiliei, învelit în zdrenţele lui. Trupul i-a rămas acolo 15 zile, fără ca cineva să ştie de cuvioasa lui mutare, atât era de dezlipit de oameni, dar unit cu Dumnezeu şi cu lu­mea cerului. Vecinica lui pomenire.

Sursa: Monahul Damaschin Grigoriatul, Părinţi athoniţi pe care i-am cunoscut, Ed. Sf. Nectarie, Arad 2005 /foto arhiva blogului.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de posta textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.