Arhive blog

Cuviosul Dionisie Ignat de la Colciu: „Dacă nu ai dragoste, nu te mântuieşti. S-a terminat! Dumnezeu dragoste este!”

Vedeţi, părinţilor, ce frumos ne sfătuieşte Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţile, înfrânarea poftelor. Împotriva acestora nu este lege”. Vasăzică, cei care sunt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. De trăim cu Duhul, cu Duhul să şi umblăm. Să nu fim măreţi în deşert, unul pe altul întărâtând, unuia altuia pizmuind. „Fraţilor”, zice Sfântul Apostol Pavel, „de va şi cădea vreunul în vreo greşeală, voi, cei duhovniceşti, îndreptaţi pe unul ca acela cu duhul blândeţilor, păzindu-te şi pe tine însuţi să nu cazi în ispită. Purtaţi sarcina unuia altuia şi aşa veţi plini legea lui Hristos”.

„Dacă dragoste nu am, nu-s nimica

Dumnezeu să ne fie întru ajutor, că avem poveţe destul de frumoase şi cunoaştem cu toţii cum ar trebui să trăim în viaţa aceasta trecătoare şi plină de ispitele ispititorului, şi cu toate acestea, de multe ori alunecăm, vrând-nevrând. Dar să avem nădejde în bunătatea Maicii Domnului, care zi şi noapte se roagă pentru îndreptarea noastră la dumnezeiescul şi iubitul ei Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru Care şi noi am lăsat cele lumeşti şi am îmbrăcat haina monahală, haina mântuirii.

Cea mai mare primejdie este omul care n-are dragoste. Dar ce greutate este pentru om ca să aibă dragoste? Învăţăturile Bisericii Ortodoxe sunt cele mai uşoare de îndeplinit, cele mai uşoare… De ce să n-ai dragoste, când în rugăciunea „Tatăl nostru” ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte păcatele noastre, întocmai cum le iert şi eu pe ale celui care mi-e duşman? Vezi, suntem obligaţi să avem dragoste nu numai între noi, între cunoscuţi, rude sau prieteni, ci să iubim pe tot omul. De aceea scrie Sfânta Scriptură, „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată fiinţa ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Dacă nu ai dragoste eşti depărtat cu desăvârşire de Dumnezeu. Poţi să fii tu şi arhiereu şi orişice, dacă n-ai dragoste, după scrierile Sfinţilor Părinţi, te-ai depărtat de Dumnezeu. Dar ce-i lucru şi mai înfricoşat, spune Sfântul Apostol Pavel, „de-aş şti toate ştiinţele şi de-aş avea credinţă cât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nici un folos nu-mi este”. Adică, dacă dragoste nu am, nu-s nimica. „De-aş împărţi toate avuţiile mele şi de-aş da trupul meu să-l ardă, iar dragoste nu am, nici un folos nu-mi este”.

Vezi ce zice? Lucru dumnezeiesc. Dacă nu-i dragoste, te-ai depărtat desăvârşit de Dumnezeu. De-aş împărţi toate avuţiile mele săracilor, de-aş da trupul meu să-l ardă şi dacă dragoste nu ai, că Dumnezeu dragoste este, nici un folos nu-mi este. Vezi ce lucru înfricoşat? Mare lucru. Mare lucru…

Cât e de uşor a avea dragoste, şi uite cât de mult lipseşte acuma între oameni dragostea! Vezi? Şi-i cea mai mare. Faci canon, te duci la biserică, faci mătănii, te baţi cu capul de pământ… dacă n-ai dragoste, nici un folos nu este. Ei, dragostea! Dacă ai dragoste, ferice de tine că trăieşti pe faţa pământului, şi ai toată speranţa că Dumnezeu te mântuieşte, măcar cum ai fi. Când ai dragoste, n-ai răutate – dar dacă n-ai dragoste, ai răutate, şi unde-i dragoste s-a sălăşluit harul Sfântului Duh în inima şi în mintea şi în creierul tău, şi în toate ale tale. Dar dacă ai urâciune, i-acolo ispititorul. Ei, Doamne, Doamne! Domnul să ne lumineze şi să ne învrednicească părţii celor mântuiţi!

„Unirea face puterea”

Mare necaz este că noi, românii, avem o mare slăbiciune: nu ne iubim între noi, suntem gata la orice pas să ne distrugem unul pe altul, neamul nostru, ne urâm, ne pizmuim. Îmi pare rău că trebuie să spun lucrul acesta, pentru că eu sunt român şi aşa mă consider, ca un bun român, şi-mi iubesc neamul meu.

Dar e dureros, tare dureros. N-avem darul ăsta al unirii. Românii care se duc în America, la toţi le e ruşine să se prezinte, să spună: „Măi, sunt român, orice s-ar întâmpla”. Nu. Ei, dacă învaţă engleza, de-acuma le e ruşine să mai spună că-s români şi se unesc cu alţii. Pe când grecii, cinci familii dacă au, se duc deoparte şi de-acuma ei fac, prima dată, şcoală. Şcoală şi biserică. Pun cruce acolo, şi deodată spun, dacă au o şcoală şi dacă e şi vreo bisericuţă cât de cât, acolo: „Aaa, suntem greci, şi suntem creştini!”. După aceea trebuie să facă şi o cafenea, că acolo la cafenea se adună şi discută chestiuni politice. Uite, asta-i. Şi biruiesc. Biruiesc. Vezi, şi la noi, nu ziceau vechii noştri români că „unirea face puterea”? Dacă este unire, ai putere. Dar dacă nu eşti unit…

Totul e să aveţi unire între dumneavoastră. Nu falsă unire. Unire, aşa cum era la Sfinţii Mucenici. Se duceau la moarte şi aveau toţi un cuget. Nu se uitau că pe cutare dintre ei l-a omorât stăpânirea. Şi el voia să moară pentru credinţă, şi fiecare dintre ei întocmai. Aşa şi dumneavoastră, dacă aveţi unire între voi. Să nu se găsească între adevăraţii români vreun Iuda, că acela strică mult, Iuda! Că nimeni nu poate şti adevărul, decât numai cei care sunt împreună, fraţi întru Hristos. Şi acela, Iuda, e unul şi se dă la o parte şi te vinde. Asta e cel mai rău. Dar aveţi nădejde! Odată ce sunteţi români, fii ai naţiunii române şi sunteţi creştini, nu ne lasă Dumnezeu niciodată. Că dacă suferim, suferim tot pentru binele nostru.

Nu trebuie să ne lăsăm bătuţi cu nici un preţ. Să stai aşa, cu conştiinţă, ca un soldat la datorie. Gata de luptă.

Vedeţi cum scrie Sfântul Apostol Pavel: „Şi încă mai înaltă cale vă arăt vouă. De-aş vorbi în limbi omeneşti şi limbi îngereşti, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. De-aş avea credinţă ca să mut şi munţii, de-aş şti toate tainele lui Dumnezeu, iar dragoste nu am, nimica nu sunt”. Dar nu s-a oprit aici Sfântul Apostol Pavel. Încă a mai spus: „De-aş împărţi toate avuţiile mele şi de-aş da trupul meu să-l ardă, iară dragoste nu am, nici un folos nu-mi este”. Vedeţi ce lucru înfricoşat pe care omenirea nu-l bagă în seamă? Dacă nu-i dragoste, nimica nu este.

Dacă nu ai dragoste, nu te mântuieşti. S-a terminat! Dumnezeu dragoste este!

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: Starețul Dionisie, Duhovnicul de la Muntele Athos /
Fragmentul a apărut în
Familia Ortodoxă nr. 64 / mai 2014

Cuviosul Dionisie (Ignat) de la Chilia Sf. M. Mc. Gheorghe – Colciu (1909-2004) a fost unul dintre cei mai mari și mai iubiți duhovnici athoniți, 77 de ani de neştiută şi tăinuită viaţă monahală, 77 de ani de nevoinţe ascetice, 77 de ani de trezvie cu nenumărate privegheri, cu lacrimi pentru lume.

Vechiul turn bizantin al Mănăstirii italiene Collegio (Kaletzi) – Colciu, Muntele Athos

turnul-bizantin-01

Turnul bizantin de la Colciu este ultima rămășiță dintr-o veche mănăstire italiană numită Μănăstirea Kaletzi (Collegio).

turnul-bizantin-02

Mănăstirea a fost abandonată după Marea Schismă și turnul, una dintre cele mai frumoase exemple de turnuri bizantine, a intrat în posesiunea Mănăstirii Vatopedi.

turnul-bizantin-03

Ultima etapă în construcția turnului este datată în a doua jumătate a sec. XIV, atunci când Împăratul Ioan Cantacuzino a poruncit reconstruirea turnului.

turnul-bizantin-04

Deşi construcția masivă a turnului iese în evidență în pădure, totuşi vegetaţia l-a cucerit.

turnul-bizantin-05

Intrarea în turn

turnul-bizantin-06

O vedere din interiorul turnului

turnul-bizantin-07

Detaliu cu etajele superioare

turnul-bizantin-08

Chilie din turn

turnul-bizantin-09

O altă încăpere din turn

turnul-bizantin-10

Treptele scării în spirală – singura care de acces către partea de sus a turnului

turnul-bizantin-11

Paraclisul turnului de la ultimul etaj

Sursa: pemptousia.ro

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Cuvioși români ce s-au nevoit la Muntele Athos: Ieroschimonahul Ilie Vulpe, mare duhovnic al părinţilor athoniţi (1851-1928)

ieroschimonahul-ilie-vulpe-1951-1928

Acest cuvios părinte era de loc din judeţul Orhei. Părinţii săi, Ilie şi Melania, i-au dat o creştere cu totul aleasă. În anul 1879 s-a dus la Sfântul Munte şi s-a călugărit la Schitul românesc Lacu. Văzând părinţii râvna şi înţelepciunea lui, în anul 1881 l-au învrednicit de darul preoţiei şi săvârşea cele sfinte cu mare credinţă şi frică de Dumnezeu. În anul 1894, a cumpărat chilia Sfântul Ioan Botezătorul, la locul numit Colciu, pe moşia Mănăstirii Vatopedu.

Deci, reînnoind chilia, a adunat în jurul său cinci ucenici aleşi, anume: Eftimie, Andrei, Paisie, Gherasim şi Ioan Guţu ieromonahul, formând împreună o vestită familie duhovnicească. Iar nevoinţa părintelui Ilie ieroschimonahul era tăcerea şi neîncetata rugăciune, fiind un vestit lucrător al rugăciunii inimii. Apoi săvârşea cu multă evlavie pravila bisericii şi Sfânta Liturghie, iar când slujea, se mulţumea numai cu Sfânta împărtăşanie şi cu prescura, neprimind mâncare decât sâmbăta şi Duminica. Când nu săvârşea cele sfinte, primea hrană o dată pe zi, afară de miercuri şi vineri când nu mânca nimic. Apoi dormea foarte puţin şi citea zilnic Sfânta Scriptură şi cuvintele Sfinţilor Părinţi.

Pentru smerenia şi nevoinţa lui, s-au odihnit din belşug în inima acestui părinte darul Duhului Sfânt şi dumnezeiasca dragoste. Cu adevărat, ieroschimonahul Ilie Vulpe era părintele dragostei şi al blândeţii, vestit în tot Muntele Athos. Căci era foarte primitor, milostiv, fără răutate, ca un copil, şi înţelept la cuvânt.

Timp de peste 30 de ani, părintele Ilie a fost unul din cei mai iscusiţi duhovnici ai Muntelui Athos, formând şi povăţuind pe calea mântuirii sute de fii duhovniceşti, români, greci, ruşi, bulgari şi sârbi. Toţi îl căutau şi se foloseau de cuvintele lui. Iar dacă vedea pe vreunul ruşinându-se, îndată îl îmbărbăta, zicând:
– Îndrăzneşte, fiule, că şi eu sunt păcătos! Astfel câştiga multe suflete pe calea mântuirii.

Adeseori sfătuia pe ucenici, zicând:
– Fiilor, să nu uităm că suntem în Sfântul Munte, unde ne-a chemat Maica Domnului să lucrăm fapta bună. Să ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii şi a întregului neam creştinesc.

Alteori iarăşi le zicea:
– Părinţilor, să nu uităm cuvântul din Pateric pe care l-a zis Ava Iosif către Ava Lot: „Nu te poţi face călugăr, de nu te vei face ca focul!” Deci să ardă inima noastră pentru dragostea lui Hristos.

Odată a venit la el un călugăr pentru spovedanie şi i-a zis:
– Părinte, dă-mi binecuvântare să mă fac nebun pentru Hristos! Iar bătrânul i-a răspuns, zâmbind:
– Nu-ţi ajunge cât eşti de nebun? Vrei să te mai faci?
Deci, ruşinându-se călugărul, i-a pus metanie până la pământ şi i-a zis:
– Iartă-mă, cinstite părinte, că am greşit! Iar el, sărutându-l, l-a liberat cu pace.

Aşa s-a nevoit Cuviosul ieroschimonah Ilie Vulpe 50 de ani în Sfântul Munte, slăvind pe Dumnezeu ziua şi noaptea şi crescând mulţi fii duhov- niceşti. Apoi, văzându-şi sfârşitul apropiat, i-a binecuvântat pe toţi şi a adormit cu pace la 8 decembrie, 1928, fiind plâns şi petrecut la mormânt de numeroşi călugări atoniţi.

Sursa: Pateric românesc, Protosinghel Ioanichie Bălan, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și a Dunării de Jos, pp. 527-528, Galați, 1990 via sfant.ro 

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Act de referinţă, în puţine cuvinte, închinat celui ce a fost printre noi Cuviosul Părinte, Ieroschimonahul Dionisie (Ignat) de la Colciu

avva Dionisie-Nane

Act de referinţă, în puţine cuvinte, închinat celui ce a fost printre noi Cuviosul Părinte, Ieroschimonahul Dionisie (Ignat) de la Colciu

Arhimandrit Athanasie Floroiu, stareţul Sfântului Schit Românesc Athonit Prodromu

A aşterne în cuvinte şi a încredinţa scrisului, darurile cu care era înzestrat Cuviosul Părintele nostru Dionisie Ignat, este cu adevărat o lucrare care se face cu multă greutate.

Încă şi a arăta petrecerea sfinţiei sale printre noi – ca exemplu viu şi lucrător autentic a faptelor celor bune – cu adevărat mărturisim că ne este cu neputinţă a le cuprinde pe toate, deoarece, ca toţi cuvioşii părinţi pe urmele cărora a păşit şi sfinţia sa, pe toate ale sale le făcea într’ascuns de la faţa şi lauda lumii. Însă ceea ce am văzut şi am trăit alături de dânsul, iată mărturisim în ceasul de faţă: clipe de sfinţenie, momente înălţătoare, greutăţi şi ispite, smerenie şi câştig duhovnicesc.

Primul lucru care te uimea la părintele Dionisie, încă de la primele sale cuvinte, era nesfârşita sa dragoste de Dumnezeu. Cei care l’au cunoscut pot să adeverească neostoitul său dor de iubire către Stăpânul Hristos, de care era nedezlipit zi şi noapte, prin rugăciune, dar şi prin apropierea făptuitoare a plinirii poruncilor Lui. Acestea din urmă i’au luminat pururea calea (chiar dacă la bătrâneţe a ajuns să fie lipsit de lumina ochilor celor trupeşti). Şi tot aşa ne povăţuia şi pe noi: ca faptele noastre cele bune să le săvârşim în tainiţa inimii noastre, pentru ca Dumnezeu să ne descopere tainele lucrării celei duhovniceşti.

Încă avea părintele Dionisie şi o mare evlavie către Născătoarea de Dumnezeu, despre care spunea că l’a povăţuit şi purtat de mână ca pe un prunc în toate ispitele şi supărările pe care le’a avut ca orice om: de la trup, de la lume şi de la diavol. Această evlavie şi’a descoperit’o de pe când avea doar şaptesprezece ani, atunci când a lăsat toate ale lumii acesteia (ţara şi neamul) şi a alergat la Sfântul Munte cu încă doi prieteni. Cu aceştia împreună, avea să petreacă în Grădina Maicii Domnului, dezlipit de grijile acestei lumi, mai bine de 70 de ani.

avva Dionisie IgnatVenind în Sfântul Munte – după cum însuşi Cuvioşia Sa ne spunea – dorit’au cu toţii să se stabilească la Schitul Românesc Prodromu. Dar cum pe’atunci tustrei erau tineri şi fără bărbi, părinţii nu i’au primit, fiindcă încă se păzeau vechile rânduieli, ca cei feciorelnici să nu fie închinoviaţi, ci să petreacă o vreme prin alte locuri, până le va creşte barba. Aşa că şi ei au fost nevoiţi să petreacă pe la alte mănăstiri, ca simpli argaţi.

Fiind însă râvnitori, au folosit vremea aceasta ca să se întărească duhovniceşte – adunând învăţături şi agonisindu’şi hrană sufletească de la duhovnici iscusiţi şi cu harisme, de la care au putut să crească, la rându’le, şi ei duhovniceşte. Şi aşa, mergând „din putere în putere”, au suit urcuşul cel duhovnicesc încă din tinereţile lor. Căci nu era uşor lucru a petrece printre străini – ca nişte tineri fără experienţă în cele dinafară – având de ţinut şi lucrul mâinilor celor trupeşti, dar şi lucrarea cea duhovnicească.

Aşijderea şi necunoaşterea limbii eline le’a pricinuit mari probleme întru începuturi. Dar, având isteţimea minţii, cu darul lui Dumnezeu, prin stăruinţă, au înlăturat acest neajuns. Apoi, deşi nu ştiau prea multe despre cele dinafară, dar având credinţă tare şi, mai cu seamă, acea dragoste de Dumnezeu de care am pomenit, (care i’a şi pus la adăpost faţă de ispite), curând s’au făcut îndrăgiţi de către toţi. Iar lucrul acesta s’a întâmplat mai ales pentru smerenia, simplitatea şi nerăutatea lor – lucrare de care nu s’au despărţit până la sfârşitul vieţii.

Ne povestea bătrânul de această perioadă a tinereţilor sale, pline de multa oboseală a zilei şi urmate întotdeauna de trudnicele nopţi în care ieşeau pe’afară ca să nu adoarmă la rugăciune şi metanii. În vremea aceea l’a avut de mare ajutor pe înţeleptul său frate după trup, părintele Ghimnazie.

Părintele Dionisie – după cum el însuşi mărturisea – chiar dacă a ucenicit prin multe locuri ca argat, nu a uitat însă niciodată scopul pentru care a venit în Grădina Maicii Domnului.

A muncit din greu pe la multe mănăstiri şi a pus bani deoparte, pe care i’a păstrat în nădejdea cumpărării unei chilii care să fie numai a lor şi unde urma să pună început bun nevoinţelor sale. De aceea – spunea avva de multe ori – Dumnezeu nu priveşte decât la scopul omului. „Το Σκοπό!” Nu osteneala, nu nevoinţa excesivă, nu alte virtuţi – fie ele chiar şi lucrătoare – ci la scopul pentru care se fac. Şi chiar dacă un lucru, o virtute, sau orice altceva nu s’a putut înfăptui din orişicare pricină – la Dumnezeu toate acestea sunt socotite ca şi făptuite, dacă scopul s’a arătat bun.

M’a surprins întâi dar, pe urmă, mi’a rămas în minte accentul pe care’l punea pe aceasta: adică pe scopul pentru care se lucrează virtuţile omului. Voia astfel, să dea o mai mare importanţă gândului ascuns (doar de Dumnezeu ştiut) şi ţelului nevoinţelor călugăreşti.

Între oamenii duhovniceşti lângă care s’a format, amintea adesea pe duhovnicul Antipa Dinescu, fostul stareț al Schitului Românesc Prodromu – care pe’atunci se liniştea într’o chilie ce aparţinea mănăstirii Stavronichita. De la acest mare stareţ şi duhovnicesc părinte, a învăţat petrecerea cea după Dumnezeu dar, mai ales, frica de Domnul (adică „începutul înţelepciunii”) – către care, în repetate rânduri, i’a povăţuit şi pe ucenicii săi.

Lucrând virtuţile şi câştigând rod duhovnicesc, cu timpul, alături de el s’au aşezat şi alţi ucenici şi, prin harul lui Dumnezeu care lucra cu el, a început a fi cercetat de către foarte mulţi părinţi aghioriţi. S’a întâmplat aceasta deoarece monahii aghioriţi simţeau că ajutorul cuvântului lui era viu şi lucrător, fiindcă el nu’l rostea din auzite ci doar din cele trăite. Nu grăia sfinţia sa cuvânt, pe care mai ’nainte el să nu’l fi plinit! Iar omul simţea că bătrânul îi spunea cuvânt de folos din experienţa sa personală şi asta îl ridica întotdeauna oricât de căzut ar fi fost.

Pentru acestea toate a şi fost iubit de către mulţi şi încă de şi mai mulţi a fost cercetat – nu doar călugări ci şi pelerini. Pentru că avea pace, răspândea pace şi într’arma întotdeauna sufletele dornice de mântuire, pentru care se şi ruga Domnului.

La vremea venirii noastre în Sfântul Munte (împreună cu vrednicul de pomenire părinte Petroniu Tănasă), schitul Prodromu trecea, de mai bine de patruzeci de ani, printr’o mare părăsire. De aceea, pentru a reda viaţă duhovnicească acestuia, am căutat şi eu să aflu experiență athonită care să’mi fie de folos şederii mele în Sfântul Munte. Şi, singurul loc cu monahi români care strălucea duhovniceşte în acele timpuri era Colciu, unde se nevoia părintele Dionisie Ignat, la chilia „Sfântului George”. De aceea, în mai multe rânduri am petrecut şi eu în obştea sfinţiilor lor (uneori chiar mai bine de’o lună), prăznuind şi hramul chiliei „Sfântul George”, ascultându’i şi urmărindu’le petrecerea cea după Dumnezeu.

P. Dionisie ColciuDupă cum spun Sfinţii Părinţi, cei ce au rugăciunea se aprind ca focul. Întocmai aşa era şi părintele Dionisie: obişnuit fiind încă din tinereţile sale cu pravila, ţinea tare mult ca toate cele şapte Laude pe care trebuie să le înalţe călugărul (şi nu numai el) – să se săvârşească fiecare la timpul lor – indiferent de ascultările care îi reţineau în cea mai mare parte a timpului. Aşa se face că sfinţia sa, mai ’nainte de toate, gătea micul paraclis pentru slujbă: aprindea candelele, trăgea clopotele, îşi lua epitrahilul şi dădea binecuvântarea, citind mai apoi slujba cu înţeles şi fără de nicio grabă. Totul în biserică se făcea cu mare respect şi deferenţă, urmărit fiind doar folosul duhovnicesc al omului.

Toate acestea mi’au rămas bine întipărite în minte – că doar pentru aceasta mă şi duceam la chilia lor: ca să deprind modul de viaţă athonit, care se stinsese în schitul Prodromu în acele timpuri grele.

Mi’aduc şi astăzi aminte de hramurile chiliei – cum era cel de toamnă (când se făcea pomenirea minunii „cu plăcinta” a Sfântului George) – dar mai ales, de toate pregătirile care se făceau în cinstea acelui praznic. Una din particularităţile vechilor sărbătoriri athonite era aceea că, la marile praznice, toate pregătirile se făceau din timp. (Chiar şi venirea la hram se făcea cu o zi mai devreme, ca să fii odihnit şi pregătit de Priveghere). Poate că, din cauza smereniei lor şi a sărăciei, fastul bizantin nu era întotdeauna prezent dar, mie mi’era tare drag să’i văd cât de mult se sileau să’şi facă chilia şi împrejurimile întru totul curate: începând cu bisericuţa, chiliile, mica trapeză, bucătăria, trecând apoi la grădină: pomi, măslini, vie şi tot ceea ce împrejmuia Colciu. Şi Doamne, cu câtă râvnă se făceau toate pe’atunci! Aceasta, pe de’o parte, fiindcă era cinstea Sfântului Chiliei, iar pe de alta, pentru că cei de odinioară, când mergeau la praznice, rămâneau întotdeauna încă cel puţin o zi şi după sărbătoare: seara la ctitori – cum se spune în limbaj athonit. Veneau cu cel puţin o zi mai înainte de praznic ca să se poată odihni de osteneala drumului – căci pe atunci acesta era făcut, cel mai adesea, pe jos – şi ca să poată priveghea mai bine împreună. Iar după praznic, mai rămâneau să povestească la „κτιτορικά” cele ce s’au mai întâmplat de când nu s’au mai văzut – pentru că aceasta nu se petrecea prea des pe’atunci.

O zi obişnuită la chilia lor se rânduia cam după următorul tipic: după terminarea slujbei de noapte fiecare mergea la trapeză, unde era pregătit ceaiul sau cafeaua – un „κολατσιό” cum spuneau ei. Se servea totul în tăcere, de parcă nici nu existau oameni prin preajmă. (De fapt aceasta era un fel de prelungire a stării din biserică!). Tot aşa se împlineau şi ascultările, cu multă linişte şi liniştire, fie că erai rânduit la grădină, la lemne, sau la orice alt lucru la care erai pus. Doar bucătarul rămânea la chilie să pregătească masa de prânz; singura gustare mai consistentă de peste zi, de altfel. Toate se făceau însă într’o tăcere de mare rugăciune…
Odată, pe când se apropia această sărbătoare de toamnă a Sfântului George, ne’am pogorât la mare, la arsanaua chiliei, ca să prindem ceva peşte pentru hram. Când se mergea la pescuit, alături de monahii de la chilia părintelui Dionisie, participau şi cei de la chilia vecină a „Sfântului Ioan Botezătorul” – chilia părintelui Ioan Guţu, monah sporit în cele duhovniceşti până la sfinţenie dar, priceput întrucâtva şi în trebile cele gospodăreşti. Mai întâi se făcea o rugăciune, după care se scotea barca – care avea deja pregătite mrejele şi paragotul (un coş cu mai multe cârlige) şi dolmele pentru pescuit. După ce totul era lansat la apă, monahii se întorceam cu barca la liman. Se făceau rugăciunea de seară şi celelalte, apoi fiecare se retrăgea într’un colţişor şi se odihnea puţin. După patru, cinci ore de lăsat mrejele în apă, ne duceam şi le trăgeam la mal, dimpreună cu peştele prins prin binecuvântare şi, mai ales, cu rugăciune. Pe urmă, după ce totul era lăsat în ordine la arsana, începea urcuşul către chilie împreună: monahii şi peştii prinşi. La chilie, avva Ioan era rânduit de gheronda Dionisie să pregătească peştele, dându’i sare potrivită – ca să nu se strice până a treia zi, când se gătea ospăţul pentru privegherea sărbătorii Sfântului Mare Mucenic George.

Pentru mine totul se constituia într’o experiență unică, tipic athonită, unde ascultarea se împletea întotdeauna cu rugăciunea, (dar fără ca vreuna să fie istovitoare!). De aceea şi pescuitul alături de asemenea cuvioşi părinţi, întotdeauna îmi amintea de pescuirea minunată de pe lacul Ghenizaret, a ucenicilor Domnului. Iar dacă Domnul a zis atunci apostolilor „aruncaţi mrejele la dreapta corabiei” – deci nu la stânga, nici în spate, ci „la dreapta”, arătând astfel siguranţa atotcunoscătoare a lui Dumnezeu – tot astfel şi eu aveam aceeaşi încredinţare, că lângă acei oameni, tare mult mă voi folosi. Şi, precum apostolii au zis „Doamne, toată noaptea ne’am ostenit şi nimica n’am prins, dar pentru cuvântul tău vom arunca mrejele”, tot aşa şi eu pot mărturisi că, de fiecare dată plecam cu rod bogat de la chiliile Colciului şi întărit sufleteşte de cei doi cuvioşi părinţi: avva Dionisie Ignat şi avva Ioan Guţu.

Odată cu apropierea propriu zisă a praznicului chiliei soseau şi oaspeţii – adunaţi nu în număr prea mare, în acele vremuri. Când se pleca seara spre noapte, pe la ceasurile nouă, se dădea binecuvântarea pentru Privegherea de toată noaptea care continua cu rugăciuni şi cântări liniştitoare. Celor care n’ar fi rezistat treji la toată slujba le era îngăduită o cafea mică. Privegherea se încheia spre dimineaţă, cu Sfânta Liturghie – care era trăită de către toţi ca un adevărat ospăţ duhovnicesc al Tainelor lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui.

Se punea masa apoi: bucate din belşug, dezlegate la „toate ale praznicului” şi, neapărat, peşte gătit cu pricepere şi binecuvântare. Se cântau la vremea mesei tropare de bucurie duhovnicească în cinstea Sfântului Mare Mucenic George şi a sfinţilor (al căror nume îl purtau oaspeţii mai de seamă), pentru ca totul să se petreacă într’o atmosferă de sărbătoare. Cu toate acestea, deşi era zi de praznic, simplitatea – virtutea proprie monahului – era la ea acasă.

avva Dionisie-Ipathios Kellya MonksAm amintit în treacăt toate acestea ca să arăt râvna acestor părinţi de demult pentru petrecerea cea după Dumnezeu, dar şi evlavia şi buna-cuviinţă pe care’o răspândeau, cu toate că erau la momente de sărbătoare. Creau, în felul acesta, o atmosferă de bucurie smerită, tipic athonită, mult deosebită de ceea ce trăiserăm în ţară, sau de ceea ce ne închipuiam noi, fraţi începători, despre rânduielile aghioritice. Ceva din toate acestea se mai păstrează şi astăzi în Sfântul Munte dar, praznicele nu mai au acelaşi „parfum de altădată”, pentru că peste toate şi’a pus amprenta duhul vremurilor noi.

Deschiderea Athosului pentru închinători a schimbat mult trăirea cea din vechime a sfinţilor părinţi. Evlavia şi delicateţea lor de altădată cu greu mai poate fi întâlnită în zilele noastre – lucru pe care l’a remarcat de multe ori şi cuviosul părinte Dionisie.

„E bine, zicea avva, că pot veni la Sfântul Munte tot mai mulţi pelerini dornici de a culege nectarul cel duhovnicesc, dar va slăbi mult starea şi lucrarea cea după Dumnezeu a părinţilor”. Însă „vremurile într’acolo merg”. Iar atunci când îi ceream povaţă de vieţuire pentru acele timpuri care vor veni, ne sfătuia: „să nu pierdem părinţilor, scopul pentru care am lăsat lumea şi am venit aici în Grădina Maicii Domnului adică: rugăciunea, canonaşul, biserica şi mai ales tăcerea, căci acestea ne vor ţine cât-de-cât la adăpost. Se va lua în acea vreme cuvântul din gura bătrânilor pentru că nu va fi cine să’l lucreze şi se va pierde mult din evlavia şi trăirea cea după Dumnezeu”.

Cuvântul părinţilor de demult spunea că „monahul care iasă în lume, ca peştele pe uscat este”, iar avva Dionisie era într’acelaşi duh când ne zicea că „ieşind în lume, lumea doreşte cele ale sale şi, vrând-nevrând, te prinde în mrejele ei. Pe câtă vreme, omul rugăciunii este acoperit de harul lui Dumnezeu, necăutând cele ale lumii, ci pe Dumnezeu şi plinirea voii Lui. Acesta nu se înalţă, nu se trufeşte, nu se semeţeşte, ci caută dragostea lui Dumnezeu şi ocrotirea Lui, iar Dumnezeu îl duce, ca de mână, descoperindu’i Calea, Adevărul şi Viaţa”. De altfel, bătrânul de la Colciu era de părere că „mai mult ajută călugării pe credincioşi – şi, în general, lumea toată – prin rugăciunea ce’o înalţă către Dumnezeu, decât cu ieşirea la amvon sau cu apostolatul. Acestea din urmă li s’au încredinţat preoţilor de mir şi arhiereilor care anume s’au pregătit”.
Mult am dorit să pot rămâne lângă acest mare cuvios al neamului nostru – şi chiar l’am rugat aceasta – dar părintele, care lucra toate cu înţelepciune, m’a învăţat să mă „las în voia lui Dumnezeu, Cel care rânduieşte toate spre folosul fiecăruia”. I’am mulţumit pentru toate câte le’am putut pricepe la acea vreme şi l’am rugat să se roage ca să se’mplinească voia lui Domnului şi cu mine. Iar drept merinde de drum mi’a dat „dragostea de Dumnezeu şi smerita cugetare” care „pre mulţi i’au băgat în rai. Pentru aceasta şi noi trebuie să ne luptăm ca pe acestea să le păzim”.

Vremea petrecută la chilia părintelui Dionisie mi’a fost (şi’mi este) de mare folos şi eu, drept mulţămită, nu pot decât să mă rog lui Dumnezeu (aşa cum mi’a şi cerut avva, de altfel) să’i facă parte de un colţ de rai întru împărăţia Sa.

Timpul depănat de la mutarea sa la Domnul, ne’a arătat tuturor că Dumnezeu şi Maica Sa au rânduit astfel ca bătrânul stareţ de la Colciu să aibă parte de ucenici destoinici, care să ducă mai departe şi trăiască după învăţăturilor şi poveţele sale.

Dragostea lui de Dumnezeu şi de aproapele era fără mărginire şi aceasta a fost şi pildă de viaţă pe care ne’a lăsat’o drept moştenire.

staretul-atanasie-prodromitulAcest simpozion organizat de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, aduce un binemeritat omagiu memoriei cuviosului părinte Dionisie Ignat dar, în acelaşi timp, împlineşte şi porunca biblică: „Cinstiţi pe părinţii voştri, urmându’le credinţa!”.

Am toată părerea de rău că nu pot fi părtaş (cu trupul, căci în duh, acolo voi fi şi eu) la acest eveniment, însă vă rog a primi, ca pe mine însămi, această epistolă a mea, ce se aduce prin părintele Gherasim Prodromitul – delegat pentru aceasta din partea chinoviului nostru.

Stareţ şi rugător în Domnul,
Arhimandrit Athanasie Prodromitul

Notă: Cuvântul Starețului Atanasie de la Prodromu (citit de Părintele Gherasim Prodromitul la Simpozionul Internațional de la Iasi, dedicat Părintelui Dionisie Ignat) a fost publicat în Lumea monahilor nr. 102 (cu o introducere facută de George Crasnean – vezi mai jos). Cele doua fotografii sepia cu avva Dionisie (una împreună cu avva Dometie Trihenea și cealaltă cu monahii de la Chilia Sf. Ipatie) sunt scoase la iveală pentru prima dată!

chrismon

Simpozionul internaţional „Părintele Dionisie de la Colciu”

George Crasnean

Cine’i cunoaşte pe greci (şi se teme de darurile lor!) ştie că ei anevoie laudă pe cineva. Dar să mai aibă şi evlavie la un om de alt neam este chiar lucru de mare mirare. În toată viaţa mea doar de două ori mi’a fost dat să mă uimesc de evlavia lor, la tot atâţia monahi din neamul nostru: când toţi călugări de la Simonos Petras (şi cu Placide Deseille) au venit după cuvânt de învăţătură la avva Petroniu Tănasă Prodromitul şi acum, când am văzut atâţia aghioriţi de neam elin veniţi să’l cinstească pe avva Dionisie Ignat: protoepistatul Maxim Iviritul, ieromonahul Nifon Vatopedinul, ieromonahul Antipa Chiliotul din Kareia, ieromonahul Damaschin de la Grigoriu, monahul Nicodim de la mănăstirea „Sfântul Pavel“. Ba încă şi mitropolitul Nikolaos de Mesogaia (Mesoghea) Lavreotikis, dimpreună cu Bousias Haralambos au bătut drumul de la Athena la Iaşi pentru bătrânul colciot.

Fost’au împreună cu aceştia şi ieromonahul Dionisie (actualul stareţ al chiliei „Sfântul George“–Colciu), ieromonahul Ignatie (stareţul chiliei vatopedine „Sfântul Ipatie“) şi monahul Gherasim Prodromitul – din Sfânt Munte al Athonului – dar şi arhimandritul Melchisedec de la mănăstirea Lupşa, pr. prof. dr. Ioan Teşu, biofizicianul Virgil Vlăescu şi dl. Ion Minoiu.

Cinste Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei că s’a îngrijit de neuitarea acestui cuvios părinte al neamului nostru şi a organizat un simpozion la Iaşi şi mănăstirea Neamţ („Întâlnirea cu Duhovnicul – părintele Dionisie de la Colciu”), între 12 şi 14 noiembrie 2015!

Pentru cei care ar fi voit a şti mai multe despre smerenia acestui monah aghiorit botoşănean – care a trăit în Athos 78 de ani din cei 95 pe care i’a petrecut în astă lume! – şi n’au putut ajunge în capitala Moldovei, ne’am gândit să consemnăm în scris cele grăite acolo de atâţia oameni ai lui Dumnezeu…

Părintele Dionisie Ignat despre dragostea de neam, smerenie, ascultare, pravila monahală, stăpînirea antihristică (video, 81 min)

Scurt fragment cu Părintele Dionisie Ignat despre dragostea de neam, smerenie, ascultare, pravila monahală, stăpînirea antihristică. Părintele Dionisie cîntînd în paraclisul Sfîntului Gheorghe al chiliei sale de la Colciu (Athos). Filmare din anul 2002, primită de Mănăstirea Petru Vodă de la ucenicii Părintelui Dionisie.

Dimitrie (Părintele Dionisie) s-a născut în 1909, la Vorniceşti, judeţul Botoşani, într-o familie de agricultori cu opt copii. La 17 ani a plecat să se nevoiască la Sfântul Munte. „Am venit în 1926 cu încă trei părinţi, inclusiv fratele meu mai în vârstă, ierodiaconul Ghimnazie. În România nu auzisem niciodată de Muntele Athos. Prima oară am mers la Chilia Sfântul Gheorghe în Capsala. Acolo erau 18 români. Am ajuns în ajunul praznicului Naşterii Maicii Domnului şi îndată am avut parte de o Priveghere de toată noaptea. Pe atunci era foarte linişte pe Muntele Athos”.

În 1927 a fost tuns în monahism primind numele de Dionisie, iar în 1931 a devenit ierodiacon. După o perioadă petrecută la Chilia Buneivestiri din Capsala, în 1937, amândoi fraţii au venit cu părintele Ghedeon la Chilia „Sfântul Gheorghe” – Colciu, un schit al Mânăstirii Vatopedi. Dionisie a fost hirotonit ieromonah. A devenit duhovnic în 1945. Prin mila lui Dumnezeu, părintele Dionisie a ajuns unul dintre cei mai căutaţi îndrumători duhovniceşti din Sfântul Munte.

Nu mult după adormirea întru Domnul a Părintelui Ghimnazie, iubitul frate şi co-nevoitor al părintelui Dionisie (în 1965), ceilalţi monahi din chilie au decedat şi ei – părintele Arsenie în 1967 şi părintele Agatanghel în 1971. Au rămas numai bătrânii Dionisie şi Ghedeon. Apoi, în 1977, doi monahi au sosit din România: părinţii Ioan Şova şi Ilarion Dincă. Părintele Ilarion s-a mutat la Chilia „Sfântul Ipatie” cu doar câteva luni înainte de moartea bătrânului Ghedeon în 1979. Deşi câţiva călugări mai veneau din când în când şi stăteau pentru puţin timp, bătrânii Dionisie şi Ioan erau singurii monahi din chilie, până când bătrânul Iosif a venit în Mânăstirea Vatopedi pentru a revigora viaţa cenobitică de acolo, în 1989. Puţin după aceasta, noi aspiranţi începură să vină la Vatopedi şi în schiturile sale, inclusiv la Colciu. Astăzi sunt aproximativ 10 vieţuitori la Colciu.

Nu mult după ce noii monahi au început să apară, o altă încercare a venit asupra bătrânului Dionisie – şi-a pierdut vederea. Despre aceasta, Părintele spunea: „Ei, slavă Domnului, slavă Domnului, eu nu cârtesc înaintea lui Dumnezeu, că nimic nu se face fără voia Lui. Nici o frunză din copac nu cade fără de voia lui Dumnezeu. Cu atât mai mult omul care-i făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!… Are Dumnezeu grijă. Şi pentru ce şi cum, numai Dumnezeu ştie.

Toate le iconomiseşte pentru mântuirea sufletelor noastre, toate astea care nouă ni se par de nesuferit… Dumnezeu fiindcă ne iubeşte ne dă lucrurile astea. De aceea trebuie să mulţumim ori de câte ori ne dă Crucea. E Crucea lui Hristos, slavă Domnului!”. Deşi îi era greu, înainte fiind mereu activ din punct de vedere fizic, Dumnezeu i-a trimis de asemenea şi mult har, iar el a început să intre adânc în practica rugăciunii inimii. La puţin timp după aceasta a devenit un preţuit părinte duhovnicesc pentru monahii din Vatopedi şi în special pentru bătrânul Iosif, care a văzut în el un tovarăş lucrător al rugăciunii, căruia i se putea confesa şi de la care putea primi sfat.

Părintele Dionisie era înzestrat cu multe daruri. Avea smerită cugetare, chipul şi statura unui adevărat părinte duhovnicesc, plin de har, de bunătate, de smerenie şi dragoste… 77 de ani de neştiută şi tăinuită viaţă monahală, 77 de ani de nevoinţe ascetice, 77 de ani de trezvie cu nenumărate privegheri, cu lacrimi pentru lume.

Pentru rugăciunile sale să aibă Bunul Dumnezeu milă de noi şi să dobândim raiul, avându-o ca sprijinitoare pe Maica Domnului şi pe toţi sfinţii aghioriţi. (LD)

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Întâlnirea Prinţului Charles al Marii Britanii cu Bătrânul Dionisie (Ignat) de la Colciu, Sfântul Munte Athos (2000)

P. Dionisie Colciu

Pagini de jurnal (III)

20 aprilie, 2000, Miercurea Luminată
Vizita Principelui Marii Britanii, Charles, cu suita lui la Chilia românească „Sfântul Mare Mucenic Gheorghie” din Colciu, Sfântul Munte Athos.

După cum știm cu toții, turismul în Sfântul Munte s-a înmulțit, iar în timpul sfintelor sărbători mai importante sporește și mai mult.

Anul acesta s-a întâmplat de a trecut și Prin­cipele Charles al Marii Britanii ca musafir la mănăstirea Vatopedului, unde a venit pe 19 aprilie, dimineața. Iar a doua zi, miercuri, în Săptămâna Luminată, s-a hotărât să treacă și pe la chilia noas­tră, a Sfântului Mare Mucenic Gheorghie, luând cu el și trei părinți vatopediniți: părintele Isidor și părintele Matei, ca traducători, și părintele Nicolae, șofer, cu mașina.

Și prezentându-se la chilie, părintele Isidor l-a anunțat pe starețul Dionisie, bătrânul și orbul, că a venit Principele Britaniei să ne viziteze. Atunci Bătrânul s-a pogorât de la chilia lui la biserică unde s-a întâlnit cu musafirii respectivi și le-a spus: „Hristos a înviat!” și „Bine ați venit în sfântul nostru locaș!” Și a continuat: „Mai întâi de toate, să-mi fie cu iertare că nu pot găsi cuvinte de ajuns pentru a vă exprima cu sinceritate titanica bucurie și marea admirație primind în mijlocul nostru niște persoane atât de înalte. Căci în această sfântă comunitate ortodoxă românească, de care se bucură românii de două sute de ani și unde au trecut mulți vizitatori, nu ni s-a întâmplat să primim astfel de persoane înalte în mijlocul nostru. Pentru aceasta vă mulțu­mim respectuos și încă o dată vă zic, bine ați venit!“.

Prințul Charles a spus: „Gheronda, bine v-am găsit sănatoși și, după cum ați amintit de Ortodo­xie, eu nu sunt ortodox, dar sunt creștin și respect cu sfințenie pe Domnul nostru Iisus Hristos, Dum­nezeul tuturor. Plus de aceasta, de când am vizitat Biserica Ortodoxă, în sufletul și în inima mea s-a instalat o adevărată bucurie sufletească, mai mult ca înainte de a cunoaste această Biserică. Și, fiindcă sunteți înaintat cu vârsta, nu vreau să vă obosesc mult decât să vă pun câteva întrebări”.

Prințul Charles a întrebat: „De când vă nevoiți în Athos și dacă aveți scrisă viața voastră în Sfântul Munte de către ucenici? Și ce ați păzit mai impor­tant și ce v-au învățat înaintașii, bătrânii care v-au crescut și îndrumat pe această cale?”

Părintele Dionisie a răspuns: „În Sfântul Mun­te Athos, numit Grădina Maicii Domnului, sunt ve­nit din 1926 și nu s-a întâmplat să mă închinoviez în vreo manastire, ci de la început am fost la viața liniștită de la chilii, unde părinții cei vechi m-au în­drumat cu sfaturile lor cele duhovnicești, pentru a mă putea încadra și a respecta viața monahală. Cea mai de căpetenie faptă a monahului, după Sfinții Părinți, este ca monahul să nu-și facă cu nici un chip voile sale și orice ar dori să facă să fie cu întrebare la superiorul lui. Respectând cu sfințenie această poruncă poate să-și agonisească în sufletul și în inima lui smerita cugetare, căci viața monahală și chiar cea creștinească este o luptă continuă cu patimile omului, după cum ne asigură Sfântul Apostol Pavel, că «nu ne este nouă lupta împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva duhurilor răutății întru cele cerești». Iar ca să putem fi biruitori, după toate scrierile Sfinților Părinți, trebuie să avem în suflet și în inimă smerita cugetare. Aceasta este arma princi­pală a noastră în lupta cu duhurile răutății”.

Aici prințul a zâmbit și a zis: „Apoi eu pot să am smerita cugetare?”

ps-siluan-de-vorba-cu-printul-charlesPărintele Dionisie i-a răspuns: „Fie omul cât de simplu, fie cât de înaintat în înțelepciunea lumii acesteia, această patimă, mândria, este la fieca­re. Dar dacă știm că suntem oameni și ne aducem aminte ce ne învață proorocul David, că «omul este ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului», atunci vrând-nevrând se smerește”.

Și în continuare Prințul Charles a spus că a fost în România acum doi ani: „Am trecut pe la dum­neavoastră și vreau să vă amintesc că am fost și am vizitat România și am rămas foarte mulțumit de frumusețile făpturii. De fel, am vizitat multe țări, dar de România am rămas mai mulțumit ca în alte părți. Am văzut frumoșii munți Carpați cu natura lor, mi­nunatele râuri ce brăzdează toată țara și bogățiile pământului, dar, cu toate aceste mari frumuseți și bogății, pătura populației de jos nu este mulțumită, ci în suferință. Constatând acestea, sunt hotărat ca, în timp, să ajutăm ca toată suflarea de pe fața întregii Românii să fie mulțumită de viața sa. Trebuie ajutați oamenii și sunt hotărât ca în timpul cel mai apropiat posibil să le venim în ajutor“.

Părintele Dionisie a spus: „Ne-am bucurat foar­te mult de frumoasele vești ce le-ați adus și, dacă Bunul Părinte ceresc vă va ajuta să vă țineți promisiunea, vă veți socoti ca samarineanul cel milostiv din Sfânta Evanghelie, căci am văzut că nici preo­tul, nici levitul nu l-au ajutat pe cel rănit de tâlhari, ci samarineanul, un străin, care l-a luat, l-a îngrijit, l-a dus la han, a plătit pentru el și apoi i-a spus hangiului să-i poarte de grijă că-i va plăti. Și dumneavoastră vă veți asemăna cu acest samarinean. Ca și pe acela, vă va răsplati Dumnezeu în eternita­te, dacă aveți scopurile pe care le-ați spus”.

După aceea el singur a spus că vrea să-mi spu­nă ceva tainic în biserică. La urmă, Prințul Charles a zis să-i citesc o rugăciune, a plecat capul și Părin­tele Dionisie a pus mâna pe capul lui și a spus ur­mătoarea rugăciune: „Doamne Dumnezeule a toată făptura, binecuvântează persoana aceasta, Charles, superior al Marii Britanii, care conduce un popor atât de numeros, cu sănătate și înțelepciunea Ta, ca să conducă spre pacea a toată lumea, că așa vom cânta și noi ca îngerii care au cântat la nașterea Ta: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni binevoire.“

Dar zicând pe românește, nu a înțeles nici părintele Isidor care traducea, iar Prințul Charles a întrebat: „Ce rugăciune ați zis?”.

Cu aceasta, terminând, a întrebat dacă este vreo cărare de-a dreptul spre mănăstirea Pantocra­tor, pe jos. Și așa i-a condus părintele Ghimnazie până la Faraklou, la drum.

staretul-dionisie-duhovnicul-de-la-sfantul-munte-athos-3De notat este că în timpul discuțiilor părintele stareț, stând la masă cu oaspeții, le-a oferit o cinste după tipicul Sfântului Munte, adică o apă rece de la Agheasma Sfântului Mare Mucenic Gheorghie, cu o dulceață și cu un uzo, iar la sfârșit o cafea. La urmă, fiind zilele Paștilor, li s-a oferit ouă roșii și a zis „Hristos a înviat!” la fiecare. Iar la ora plecării părintele Ghimnazie a sunat clopotele în cinstea plecării.

Și cu aceasta s-a terminat vizita superiorului Britaniei la comunitatea română ortodoxă Colciu din Sfântul Munte Athos, unde stareț este bătrânul ieroschimonah Dionisie Ignat, bătrân și orb, dar cu o sinodie de opt persoane plus părintele ieroschimonah Gheorghe Boboc, care se găsește acuma în România, cu sănătatea nu tocmai bine.

Slăvit să fie Domnul și Hristos a inviat!, că suntem imediat după Sfintele Paști din anul 2000, adică în Săptămâna Luminată, cel mai vesel timp după Sfintele Paști. Amin și slăvit să fie Domnul, că iată, „ce este mai bine sau ce este mai frumos fără numai a locui frații împreună, că acolo au hotărât Domnul viața de veci“. Amin.

Sursa: Starețul Dionisie, duhovnicul de la Muntele Athos. Despre monahism și Sfântul Munte Athos, vol. III, Editura Prodromos, 2010, pp. 196-200.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

chrismon

printul-charles-la-inmormantarea-sfaretului-dionisiePrințul Charles a fost prezent la slujba de înmormântare a Bătrânului Dionisie (+2004)

Ieromonahul Dionisie Ignat a trecut la cele veșnice marți 11 mai 2004, după ce episcopul Siluan Marsilianul – care venise din Franța ca închinător la Sfântul Munte – i-a citit rugăciunile de dezlegare. A fost înmormântat, după obiceiul athonit, ziua următoare, 12 mai 2004, în prezența episcopului Siluan, a starețului Efrem Vatopedinul, a altor câteva zeci de călugări, dar și a moștenitorul coroanei britanice, Prințul Charles, care a avut mai multe întrevederi cu Părintele Dionisie în ultimii săi ani.

Foto (sus): credit Laurenţiu Stan – 2004
Celelalte două fotografii (credit Pemptousia): Prințul Charles pe 12 mai 2004 la înmormântarea Starețului Dionisie.

Starețul Dionisie, duhovnicul de la Muntele Athos (3 volume apărute la Editura Prodromos)

staretul-dionisie-duhovnicul-de-la-sfantul-munte-athos-1

Starețul Dionisie, duhovnicul de la Sfântul Munte Athos (volumul I), Editura Prodromos, 2009

Volumul cuprinde, pe lângă dialogurile purtate cu bâtrânul avvă, un prolog semnat de Arhim. Efrem, stareţul Măn. Vatopedu, un cuvânt de introducere al ucenicilor părintelui Dionisie şi o scurtă biografie a acestuia. Temele pe care sunt purtate dialogurile sunt: viaţa mirenilor, modernismul, ortodoxia, ecumenismul, lupta cu patimile, despre preoţie, către tineri, despre post, spovedanie şi împărtăşanie, asupra rugăciunii minţii ş.a. precum şi “prima sută de capete ale Stareţului Dionisie”.
Cităm câteva astfel de capete, cuvinte puternice şi pătrunzătoare:
* O să fie un război înfricoşat, poate nu acum, dar în câţiva ani. Aşa va fi că nu vor mai cunoaşte că au fost oameni cei omorâţi. Suntem în vremurile de pe urmă. Sunt semne vădite.
* Dumnezeu este dragoste. Cine are dragoste, este în Dumnezeu. Dumnezeu este pace. Trebuie dragoste de aproapele, dar nu numai de cei prieteni, ci şi de vrăjmaşi.
* Egoismul e ca războiul atomic pentru călugăr.
* Mântuirea atâta-i de uşoară dacă suntem noi sinceri, dar dacă suntem vicleni, vai de capul nostru.

staretul-dionisie-duhovnicul-de-la-sfantul-munte-athos-2

Starețul Dionisie, duhovnicul de la Sfântul Munte Athos (volumul II – Lumea în vremurile de pe urmă), Editura Prodromos, 2010

Conducatorii omenirii de astazi sunt hotarati sa distruga omul, atat duhovniceste cat si fireste; adica sa nu se mai puna problema de a fi un bun crestin, asta e departe, dar nu mai poti fi om firesc.

Vor sa schimonoseasca firea omului. Conducatorii europeni se vede bine treaba ca au luat locul lui Satan insusi, ca de acum ei, cu ideile lor, introduc rautatea in omenire. Dar pentru ce? Ca sa distruga cu desavarsire tot ce-i duhovnicesc in om, dar nu numai atat, ci si tot ce-i omenesc.

staretul-dionisie-duhovnicul-de-la-sfantul-munte-athos-3

Starețul Dionisie, duhovnicul de la Sfântul Munte Athos (volumul III – Despre monahism și Sfântul Munte), Editura Prodromos, 2010

Calugaria nu-i grea, ca atuncea nu s-ar fi facut nimeni calugar, dar are secretul acela care noi nu vrem sa il facem si-i cel mai usor: „Smeritu-m-am si m-am mantuit.”
Vezi, in toate cartile scrie…. „Smeritu-m-am si m-am mantuit.”.
Nu te smeresti, fie tu cat de destept , fie tu cat de inaltat cu mintea, ai sa cazi la sigur, mai devreme sau mai tarziu.

Sfantul Munte e Gradina Maicii Domnului si aici sunt numai manastiri, aici sunt odoarele Ortodoxiei.
Oriunde te-ai duce, vezi multe sfinte moaste, multe icoane facatoare de minuni, si omul, cat de nepasator ar fi, daca vine si se inchina cu evlavie la tot ceea ce este in Sfantul Munte, o sa aiba o bucurie duhovniceasca in sufletul lui. ( Staretul Dionisie Ignat)

Cartea de fata, ultima din seria cuvintelor de folos ale Parintelui Dionisie, este dedicata moonahismului ortodox si vietii din Sfantul Munte, asa cum sunt traite in vremurile noastre. Cu luciditate si curaj, in duh de pocainta, cu simplitate si sinceritate, ea ne aduce in fata ochilor imaginea necosmetizata a vietii calugaresti contemporane.

gotovaruPr. Dionisie (Ignat), Chilia Sf. M. Mc. Gheorghe – Colciu (1909-2004) a fost unul dintre cei mai mari si mai iubiti duhovnici athoniti, 77 de ani de neştiută şi tăinuită viaţă monahală, 77 de ani de nevoinţe ascetice, 77 de ani de trezvie cu nenumărate privegheri, cu lacrimi pentru lume.

Cele 3 cărți pot fi comandate de la linkurile:

Vol. 1: http://www.librarie.net/p/128612/Staretul-Dionisie-duhovnicul-Sfantul-Munte-Athos-volumul-Staretul-Dionisie/nia=454

Vol 2: http://www.librarie.net/p/151922/Staretul-Dionisie-duhovnicul-Sfantul-Munte-Athos-volumul-Lumea-vremurile-urma/nia=454

Vol 3: http://www.librarie.net/p/185822/Staretul-Dionisie-duhovnicul-Sfantul-Munte-Athos-volumul-III-Despre-monahism/nia=454

„Biserica a fost bântuită de mulţi eretici şi de mulţi răuvoitori, dar aceste 7 Soboare au curăţat drumul Ortodoxiei. Să călătorim pe acest drum”, interviu cu Ieroschimonahul Dionisie Ignat de la Chilia Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Colciu

Gheron Dyonisie

În apropiere de mănăstirea Vatopedi se găseşte zona numită astăzi Colciu. Cândva au fost aici un schit şi zece chilii. Acum este viaţă monahală în patru chilii. Am ajuns la prima chilie de la Colciu, cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul. Aici l-am reîntâlnit cu multă bucurie pe părintele stareţ Ilie şi pe fratele Alexandru. Ne-au inundat amintirile despre părintele Ioan Guţu care a trăit aici; am fost la osuar şi printre multele cranii albe la culoare se afla unul galben, semn al sfinţeniei; era al acestui părinte, de care sunt legate mai multe minuni. În minte ne răsuna unul din cuvintele de folos ale Părintelui: „Dacă crezi şi respecţi poruncile dumnezeieşti şi îţi încredinţezi viaţa lui Dumnezeu, primeşti har peste har”.

Am fost primit cu toată dragostea la Chilia „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, al cărei stareţ e părintele Ioan Şova. O tradiţie foarte veche menţionează că locul acestui locaş a fost ales printr-o minune săvârşită de Sfântul Gheorghe, aşa zisa „Minune cu turcul”: Un boier turc, care plutea cu corabia în apropierea coastei de răsărit a Athosului, a fost surprins de o furtună. Ajuns cu corabia într-un golf şi fiind înfricoşat, a cerut ajutorul Sfântului Gheorghe care l-a izbăvit în chip minunat. Turcul a ridicat în semn de mulţumire un lăcaş de închinare Sfântului Gheorghe, chiar pe locul actualei biserici a chiliei.

Aici s-a nevoit marele duhovnic Dionisie Ignat. Părintele Dionisie s-a născut în 1909 în comuna Vorniceni din judeţul Botoşani, într-o familie de agricultori cu opt copii. Tatăl, Ioan, un om foarte credincios, moare de tânăr, astfel că Dumitru (numele de mirean al Părintelui Dionisie) nu şi-l aminteşte prea bine. Gheorghe este cel mai mare dintre copii, cu zece ani mai în vârstă decât Dumitru, mezinul familiei. Mai târziu amândoi sunt tunşi în monahism, Gheorghe primind numele de Ghimnazie la Schitul Măgura din Moldova, unde este hirotonit şi ierodiacon, iar Dumitru devenind monahul Dionisie în Muntele Athos.

În ziua de 6 septembrie 1926 intră în Sfântul Munte fratele Dumitru cu Părintele Ghimnazie şi cu încă doi mireni. Dumitru avea pe atunci 17 ani. Urmează ani de nevoinţe la mai multe chilii, iar în anul 1937 vine la Chilia „Sfântul Gheorghe” din Colciu. A avut ca duhovnici părinţi îmbunătăţiţi pe ieromonahul Antipa Dinescu, ieromonahul Elisei Cilipiu, Ghimnazie Ignat, Dometie Trihenea.

Prin mila Domnului, Părintele Dionisie a fost 59 de ani duhovnic şi mângâietor de suflete. Se ruga Domnului să-i lase mintea, deşi era perfect lucid. Pelerinii veneau la el din întreaga Grecie, căci era înaintevăzător. Chiar şi prinţul Charles al Marii Britanii a venit şi a vorbit cu el. A trecut la Domnul în anul 2004, în vârstă de 95 de ani.

Lumea s-a îndepărtat mult de Dumnezeu în zilele noastre?

Nu doar de Dumnezeu s-a îndepărtat. În timpurile noastre, omenirea s-a îndepărtat mult de adevăr, după cum citim în sfintele cărţi şi cum spun Sfinţii Părinţi. De vină sunt şi timpurile. Lumea e tot mai departe de Dumnezeu pentru că înlesnirile tehnicii îi fac pe mulţi să afirme că ei sunt mari creatori. Creştinul nu mai are conştiinţa şi evlavia ca să-şi aducă aminte că Dumnezeu a făcut toate cele ce sunt şi toate cele ce se descoperă. Omul nu ar face nimic, dacă puterea dumnezeiască nu l-ar lumina în tot ce face. Astfel se răceşte credinţa.

Care sunt cele mai importante lucruri pe care ar trebui să le aibă în vedere tinerii?

În primul rând, tinerii trebuie să fie creştini buni şi curaţi. Prin curăţenia sufletului se coboară harul Sfântului Duh mai mult şi cu mare dar. Dacă eşti încurcat în lucruri lumeşti, mai cu seamă trupeşti, este mai greu. Prima dată trebuie tămăduite stricăciunile făcute sufletului prin păcatele mari, întinarea şi împătimirea minţii şi a voinţei, iar pentru asta trebuie timp. Trebuie osteneală pentru a tămădui rănile păcatelor ca să rămâi curat. Dacă are curăţenia sufletului, orice persoană îşi poate însuşi smerita cugetare şi atunci harul Sfântului Duh vine şi luminează puterile sufleteşti.

Care e începutul pe care ar trebui să-l facă un tânăr în calea sa spre mântuire?

Întâi de toate trebuie să aibă conducător, un călăuzitor duhovnicesc, ca să nu dea greş în nicio faptă şi cugetare. Dacă se duce la duhovnic cu smerita cugetare, atunci Dumnezeu îl luminează pe preot ca să-i spună ce îi este de folos, mai mult pentru că se coboară harul Sfântului Duh. Trebuie să creadă tot ce-i spune duhovnicul luminat de Dumnezeu şi să le respecte cu sfinţenie, căci doar atunci progresează. Dacă se duce la duhovnic ca o iscoadă să vadă ce-i spune, fiind cam plictisit de cel pe care l-a avut, atunci nu poate progresa pentru că nu se duce cu smerita cugetare şi este depărtat de harul Sfântului Duh. Fără conducător, fără duhovnic este greu. Noi, ortodocşii, avem de mici copii harul Sfântului Duh, dar fără conducător ni se pare că un lucru este bun, deşi acela duce în prăpastie. Să ne smerim în faţa celor care ne arată adevăratul drum spre mântuire.

Spun Sfinţii Părinţi că cele două aripi pe drumul mântuirii sunt rugăciunea şi postul. Ce sfat daţi tinerilor pentru a practica rugăciunea şi postul?

Biserica are rânduieli pentru post care trebuie respectate. În călugărie sunt nevoinţe mult mai aspre. Pentru creştinii civili, mireni, este rânduit ceea ce scrie în canoanele Sfinţilor Părinţi, anume miercurea şi vinerea să le respecte cu evlavie şi sinceritate prin post şi abţinere de la cele trupeşti. Să nu le strice, mâncând de dulce şi întinându-se trupeşte şi să respecte şi celelalte patru mari posturi, aşezate de Sfinţii Părinţi. Azi, lumea nu prea mai ia în seamă posturile.

După cum ştim chiar şi conducătorii, voievozii şi cronicarii ţărilor noastre româneşti spun că în timpurile vechi posturile erau ţinute cu sfinţenie şi asprime. Lumea de acum nu mai este cum era pe vremuri, rezistentă, ci este şubredă cu viaţa şi cu sănătatea. Cu toate acestea, trebuie să respectăm ceea ce au spus Sfinţii Părinţi la cele şapte Soboare, pentru că astfel suntem siguri că nu greşim. Dacă nu respectăm şi încălcăm postul, crezând că nu se întâmplă nimic sau că nu putem posti că e prea greu, atunci ne-am depărtat de la adevăratul drum spre mântuire.

Ortodoxia se bazează pe cele şapte Sfinte Soboare ale Sfinţilor Părinţi; posturile puse de Sfinţii Părinţi sunt rânduite nu ca să distrugă sănătatea trupului, ci ca să ne întărească sufleteşte şi trupeşte. Pentru că prin post şi prin rugăciune, trupul primeşte sănătate şi putere de la suflet. Cu înţelepciune, Sfinţii Părinţi au prevăzut măsurile postului pentru fiecare om, sunt şi pogorăminte pentru cei neputincioşi şi bolnavi. Sfinţii Părinţi nu s-au gândit numai la mântuirea sufletului din acest trup şi din această viaţă, ci au avut grijă totdeauna şi de sănătatea trupului. Dacă respectăm cu sfinţenie cele lăsate de ei, putem să ne împlinim viaţa şi dorinţa sfântă a mântuirii.

Părinte, spuneţi-ne cum să se roage tinerii?

Fiecare creştin are un început, aşa cum începem noi la biserică. Să înceapă cu toate rugăciunile lăsate de Biserică. În sufletul şi în cugetul său, adică tainic, fiecare să spună: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Orice creştin să aibă rânduială de rugăciune dimineaţa şi seara, cu un Acatist, cu o catismă din Psaltire, cu un Paraclis, cu alte rugăciuni ale Sfinţilor Părinţi. Împreună cu duhovnicul şi povăţuitorul său, fiecare să-şi stabilească o rânduială după măsura puterilor sale şi a timpului pe care îl are.

Vă rugăm să ne vorbiţi despre practica isihastă, despre treptele rugăciunii lui Iisus?

Eu nu am dobândit rugăciunea aceasta, harul acesta, dar după cum am învăţat, omul trebuie să câştige rugăciunea aceasta, curăţindu-se mai întâi desăvârşit de toate patimile. Dacă ai patima urâciunii, dacă n-ai dragoste adevărată, atunci nu poţi dobândi această rugăciune. Ne spune Scriptura să iubeşti pe vecinul tău ca pe tine însuţi. Trebuie să-l iubeşti nu numai pe cel care-ţi face bine, ci şi pe duşmanul tău ca, astfel, să-ţi cureţi sufletul desăvârşit. Să-l ai pe cel care ţi-a făcut rău ca şi pe cel care ţi-a făcut bine, doar atunci poţi progresa şi poţi cu înlesnire să începi această rugăciune. Deci, mai întâi trebuie să te curăţeşti de patimile trupeşti şi de orice răutate, şi atunci poate sălăşlui rugăciunea mântuitoare „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosulîn inima, în adâncul sufletului şi în cugetul tău. Dacă eşti plin de toate patimile, de urâciune, de minciună, de clevetire, de zavistie, este greu, nu poţi; încerci, te necăjeşti s-o dobândeşti, dar nu reuşeşti, pentru că aceste patimi te împiedică să te adânceşti în inima ta şi să te rogi.

Aşadar, când am început lupta pentru mântuire, atunci am început şi războiul nevăzut.

Într-adevăr, pentru că atunci când te rogi cu adevărat, începi lupta pentru mântuire şi diavolii te atacă cu gânduri şi ispite, când baţi la porţile împărăţiei cu „Doamne, Iisuse. Este o luptă pentru a intra pe poarta cea îngustă a minţii în ceruri, dar şi un război asupra duhurilor necurate ce vor să ne împiedice de la aceasta. De aceea, trebuie să ai mare experienţă, smerenie şi sfătuire cu duhovnicul, dar şi mare putere, mult suflet şi mare hotărâre pentru că suntem oameni trupeşti, iar duhurile rele ne luptă îngrozitor. Ele ne învălmăşesc gândurile şi pierdem rugăciunea dacă nu băgăm seamă, de aceea trebuie hotărâre şi atenţie mare pentru a învinge slăbiciunea firii.

Ce ne poate ajuta în acest război nevăzut?

De foarte mare folos în acest război sunt postul, rugăciunea şi nerăutatea, care ne ajută să ne păstrăm mintea limpede, trează şi plină de discernământ. Pentru că războiul cu duhurile întunericului nu poate fi câştigat, decât cu ajutorul harului Duhului Sfânt, sălăşluit într-un suflet subţiat prin post şi rugăciune şi necuprins de pizmă. Când eşti ispitit şi te tulbură vrăjmaşul diavol, să nu pui vină pe cineva, ci să spui: „eu sunt vinovat şi el are dreptatecu toate că, poate, n-are. Ca să reuşeşti aceasta tot timpul, trebuie ca sufletul să fie călit în răbdare, iar postul asta face. Rugăciunea aduce harul, adică arma de biruinţă în această luptă, iar nerăutatea sau lipsa pizmei e mărturia sănătăţii şi curăţiei sufletului, a puterii de discernământ. Pentru a o dobândi, trebuie spovedanie deasă la duhovnic. Nu poţi progresa, dacă nu-ţi curăţi mai întâi sufletul şi inima; nu poţi câştiga nicio luptă. Întâi te cureţi pe dinăuntru şi, apoi, dobândeşti orice cu osteneala postului, a rugăciunii şi cu deasă spovedanie la duhovnic, iar diavolul nu poate să te biruie pentru că eşti curat. Este un drum anevoios şi, ca să ştii că drumul acela merge bine, trebuie să te duci să spui gândurile tale duhovnicului. Dacă mergi după ideea ta, de multe ori dai greş şi socoţi că mergi pe drumul cel bun, când de fapt te duci în prăpastie. Orice început trebuie făcut prin sfat duhovnicesc şi astfel poţi reuşi ca să câştigi dorinţa mântuitoare.

Care sunt concluziile Sfinţiei voastre după o viaţă petrecută aici în Sfântul Munte?

Cea mai mare faptă bună a oricărui creştin este postul şi rugăciunea, căci ele curăţă omul. Dacă ai post şi rugăciune şi nu ai smerita cugetare, nu reuşeşti să mergi înainte. Temelia vieţii monahului şi a oricărui creştin e smerita cugetare. Căzând de la înălţime pentru mândrie, ispititorul ştie că Dumnezeu, în bunătatea lui, vrea ca în locul de unde a căzut să pună sufletele curate ale monahilor şi ale creştinilor. El e viclean şi ştie că a căzut din cauza mândriei, de aceea tuturor, începând cu copilul mic, le insuflă mândria şi părerea de sine, înălţarea minţii. Este cea mai periculoasă, nu poţi merge înainte, nu îţi cunoşti neputinţa, greşeala ta adevărată.

pr-dionisie-ignat-iosif-vatopedinulPe smerita cugetare poţi să zideşti orice faptă bună, să înalţi scara tuturor bunătăţilor la înălţimea cerului. Dacă nu ai smerita cugetare, cu orice faptă bună vei fi în pericol, omul fiind neputincios. Dacă ai făcut o faptă bună şi nu ai conştiinţa că n-ai făcut nimic, că ţi-ai făcut doar datoria de creştin, atunci degeaba te-ai necăjit. Dacă ai smerita cugetare, orice faci socoteşti că n-ai făcut nimic, ci doar ce eşti dator să faci, smerindu-te: „eu sunt praf şi cenuşă”. În acest mod poţi ajunge la înălţimea faptelor bune. Sfinţii Părinţi ne spun că greu câştigi mântuirea fără smerita cugetare. La fel şi cu celelalte fapte bune, la rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase”, dacă n-ai smerita cugetare nu poţi. Ea este o temelie tainică, pe care nu poate s-o dezrădăcineze orice ispită şi alte patimi şi răutăţi. Prin smerita cugetare, orice ai pătimi, orice s-ar întâmpla, cu înlesnire te întorci la drumul adevărului; dar dacă nu o ai, cu greutate te reîntorci la calea dreaptă. Pot să spun că este taina faptelor bune.

Orice ar face, omul să se socotească nevrednic şi, astfel, nu va putea intra ispititorul cu mândria lui, pentru că el ştie că numai prin smerita cugetare poţi ajunge la starea faptelor bune. Totdeauna, călugărul trebuie să bată război cu înălţarea minţii. În viaţa noastră, aceasta este o veşnică poruncă şi trebuie să luptăm împotriva înălţării minţii ca şi cum am fi în prima linie cu vrăjmaşul în războiul nevăzut. Noi, creştinii, sperăm că o să biruim şi vom câştiga mântuirea, numai dacă luptăm să căpătăm smerita cugetare.

Cum se ajunge la smerenie?

Te lupţi cu tine însuţi, să nu dai crezare gândurilor tale, sfătuindu-te tot timpul cu duhovnicul. Smerenia duhovnicească o poţi căpăta numai prin rugăciune îndelungată. Ne-o dă harul Duhului Sfânt, altfel noi suntem neputincioşi. Omul este neputincios şi plin de sine din tinereţile lui. Copilul mic crede că ce zice el e bine, iar dacă îl îndrepţi se supără. Aceasta vine de la ispititorul, ca de mic copil să aibă în inima lui înălţarea minţii şi, astfel, nu poate înainta la cele duhovniceşti. Cu ajutorul şi cu mila Părintelui ceresc, omul poate lupta ca să dezrădăcineze această părere de sine. Viaţa noastră e o luptă grea.

Ce părinţi aţi cunoscut în Sfântul Munte, ale căror viaţă şi fapte v-au impresionat?

Au fost nenumăraţi părinţi apropiaţi de Dumnezeu şi chiar sfătuitori şi duhovnici buni au fost mulţi. Au fost şi părinţi români şi greci. Amintesc pe părintele Antipa Dinescu, egumen la Prodromu, care, în cele din urmă, a plecat împreună cu doi ucenici în pustie unde avea o chilie. În acele vremuri era cel mai bun duhovnic, cel mai sever, cel mai grav la socoteală. Orice necaz şi amărăciune ai fi avut pe sufletul tău, îi cereai sfatul şi învăţăturile, iar el te făcea din omul care ai fost un altul, te renăştea prin har din nedumerire şi ispite. Au mai fost părintele Serafim, părintele Ignatie, părintele Arsenie şi alţii.

Ce aţi dori poporului român şi Bisericii Ortodoxe Române în noul mileniu?

Ce altceva decât spor întru adevăr şi băgare de seamă. Dorim să se respecte ceea ce am moştenit de la vechii creştini, prin hotărârea celor 7 Sfinte Soboare Ecumenice. Biserica a fost bântuită de mulţi eretici şi de mulţi răuvoitori, dar aceste 7 Soboare au curăţat drumul Ortodoxiei. Să călătorim pe acest drum. Dacă respectăm ceea ce ne-au lăsat Sfinţii Părinţi îndumnezeiţi de harul Sfântului Duh, dacă facem fapte bune, sperăm să căpătăm sfânta mântuire.

Dionisie-Ignat-Rafail-NoicaDesigur, Biserica Ortodoxă Română a trecut prin multe necazuri, greutăţi. Cel mai dureros a fost pe vremea comuniştilor când, chiar din partea Bisericii, s-au dus la mănăstiri arhierei şi au spus ca tot tineretul trebuie să plece, că aşa aveau ordin de la autorităţi. Este un lucru dureros. Mi-a spus cineva că la mănăstirea Ţigăneşti, stareţa a spus: „Ce-ai spus, preasfinţite? Să dau tineretul afară? Dar până acum ne-ai spus să păstrăm curăţenie, să nu facem sminteală, că nu se poate mântui nimenea decât prin curăţirea trupului şi a sufletului, iar noi ca şi călugăriţe miresele lui Hristos, să fim exemplu la toată lumea. Cum spui să dau tineretul afară? Bucăţi ne vei scoate de aici dacă vine armata, dar noi nu ieşim din mănăstire”. S-a dus şi a reclamat-o la „direcţie” şi i s-a zis: „Lăsaţi-o. Lăsaţi-o, că se face tulburare”. A fost stareţa „bărbat” şi nu s-a reuşit. Dar la celelalte mănăstiri câţi nu s-au pierdut.

Credem că nu se va mai întâmpla aşa ceva în Ortodoxia noastră, cu toate că avem mulţi duşmani contra ortodocşilor. N-au reuşit duşmanii, dar ne trebuie şi nouă răbdare ca să arătăm lumii întregi că ortodocşii respectă ceea ce au moştenit de la Sfinţii Părinţi. Avem duşmani nu numai nevăzuţi, ci şi văzuţi. Mai cu seamă în timpurile de faţă, că suntem ca în scrierile Sfinţilor Părinţi, în cel de pe urmă veac. Suntem cu nădejdea la Dumnezeu, la bunătatea şi ajutorul Lui.

Maica Domnului e ocrotitoarea Sfântului Munte. Cum simţiţi prezenţa ei?

De când am venit în Sfântul Munte şi până astăzi, eu socotesc că sunt într-un rai pământesc. Ori de câte ori am avut tot felul de necazuri şi ispite, am strigat la Maica Domnului care m-a ajutat totdeauna, fiind foarte grabnică folositoare în toate necazurile, ispitele şi nevoile. Necazuri şi ispite au fost, dar dacă omul n-are ispite nu se poate mântui. Chiar Sfântul Antonie cel Mare spune: „Ai luat ispitele de la monah, i-ai luat mântuirea”. Prin ispite omul se experimentează, se oţeleşte, iar Maica Domului nu ne lasă să fim biruiţi.

Sunt tineri care vor să intre în monahism. Cu ce gânduri ar trebui să intre? La ce să se aştepte?

Zice aşa Sfânta Scriptură: „Dacă vrei să-i slujeşti lui Dumnezeu, pregăteşte-ţi întâi inima de ispite şi necazuri. Strâmtă şi cu necazuri e calea ce duce la Împărăţia Cerurilor”. Să nu te gândeşti că la mănăstire o să trăiesc bine şi am să mă duc deodată în rai. Sunt necazuri multe, ispite mari, şi dacă te hotărăşti a pleca la mănăstire să te gândeşti că „orice s-ar întâmpla, cu ajutorul lui Dumnezeu o să rabd”. Orice funcţie şi înţelepciune ai avea, trebuie să spui că „eu sunt nimica”. Să mergi cu multă smerenie: „Smeritu-m-am şi m-am mântuit”, spune Scriptura. Oricine se duce la mănăstire, să nu se gândească: „mă duc să fac o ascultare, două, să citesc, să mă sfinţesc, să mă pregătesc de necazuri, că necăjăcioasă este calea care duce la cer”. Dacă te hotărăşti şi te gândeşti că „orice s-ar întâmpla o să am răbdare”, atunci îţi ajută darul Sfântului Duh. Deci, cu greutate. Nu-mai cu gândul acesta să mergi la sfânta mântuire.

Scriu Sfinţii Părinţi că „de-ar şti fiecare creştin ce bunătăţi îi hărăzeşte Dumnezeu în cealaltă lume şi ce îndrăzneală mare are la Părintele ceresc, toţi s-ar face călugări; dar ispitele vieţii acesteia dacă le-ar şti, cu anevoie s-ar face călugări”. Capeţi harul mântuirii şi te învredniceşti de mari bunătăţi, dar trebuie răbdare multă. De aceea, Sfinţii Părinţi au lăsat ca cel care merge la mănăstire să fie făcut călugăr, abia după trei ani de zile de încercare. În trei ani de zile te convingi dacă poţi răbda sau nu. Mai demult, în Sfântul Munte Părinţii au redus perioada de încercare la un an de zile. Dacă după un an de zile are purtări frumoase, are dreptul să se facă călugăr. Alţi părinţi consideră că este mai de folos mai mult timp, de 2-3 ani pentru încercare. Este bine ca cineva să preia urma noastră, dar se întâmplă şi necazuri. Chiar aici, la Mânăstire Iviru era un preot, credeai că-i îngerul lui Dumnezeu şi l-au făcut şi duhovnic, l-au băgat şi-n conducere, dar în cele din urmă a alunecat şi s-a dus. Iar conducătorii lui erau părinţi duhovniceşti cu harul cuvântului. De aceea este mai bine ca începătorul să stea mai mult timp, căci ispitele sunt mari.

Pentru cei care vor să se preoţească, ce gânduri de întărire le daţi?

Preoţia e un mare har dumnezeiesc. Dar trebuie să fie făcută corect, cum cer canoanele, să aibă curăţia sufletească şi trupească prima dată. Să se gândească că preoţia nu este un serviciu, ci un har dumnezeiesc. Ca preot, trebuie să fii cum au fost şi Sfinţii Apostoli, că ai o sarcină grea. Nu se poate fără preoţie, căci fără ea nu merge nici Ortodoxia înainte. Dar cel care se face preot, trebuie întâi să se judece singur, să se vadă pe sine cum se găseşte: „Mă fac preot, dar am eu ceea ce mi se cere ca preot?”. Trebuie să fii ca un soare, ca o lumină să luminezi enoriaşii când te-or vedea, nu numai cu uniforma, ci şi cu faptele. Ca păstor sufletesc trebuie să dai seama pentru toate oile cele cuvântătoare pe care le păstoreşti. Dacă din lenevirea ta şi din nepurtare de grijă se pierde un suflet, trebuie să dai seamă înaintea lui Dumnezeu. Preoţia nu-i misiune lumească, ci duhovnicească. Trebuie să ai grijă de tot sufletul ca să nu se piardă. De aceea trebuie pregătire, căci numai aşa poate omul să se facă bun preot. Dacă soco-teşti preoţia ca orice funcţie lumească, e o greşeală mare, nu eşti de niciun folos creştinilor pe care-i păstoreşti şi nici sufletului tău. De aceea trebuie să ai mare grijă de această misiune mare.

Cei doi stâlpi ai Bisericii Ortodoxe sunt monahismul şi familia creştină. Familia creştină e în criză, statisticile spun că tot a treia căsătorie ajunge la divorţ. În ţara noastră sunt 5 milioane de oameni care trăiesc singuri şi tot mai mulţi copii n-au decât un părinte. Atacurile celui rău sunt îndreptate spre familia creştină ca s-o distrugă.

dionisie-ignat-efrem-vatopedinulSă mă ierte Dumnezeu, dar eu socotesc că toate aceste nenorociri sunt din cauza lipsei de fermitate şi de atitudine din partea conducerii Bisericii. Conducătorii au fost intimidaţi şi împiedicaţi în timpul comunismului şi n-au fost silitori, ca ziua şi noaptea să sfătuiască oile cuvântătoare de ce să se păzească şi ce să agonisească. Nu le-au arătat primejdia şi urgia lui Dumnezeu care vine peste familiile care divorţează. Dacă conducătorii Bisericii, preoţii şi arhiereii le-ar arăta mereu primejdia sufletească şi naţională, poate n-ar fi progresat spre rău atât de mulţi oameni, numiţi creştini, dar cu fapte păgâne. Divorţurile sunt ale păgânătăţii. Eşti creştin ortodox, ai copii şi divorţezi, dar nu te întrebi unde merg copii aceia. Preoţii şi conducătorii bisericii trebuie să fie neadormiţi, zi şi noapte să se roage lui Dumnezeu ca să-i înţelepţească şi să-i poată converti pe toţi la creştinism.

Se cheamă creştin, dar nici Tatăl Nostru nu ştie a-l zice în casă. Sunt creştini, dar nu se duc la biserică cu anii. Ce poţi găsi într-un suflet sălbăticit care nu se duce la biserică şi nu se spovedeşte? De aceea, conducătorii bisericii sunt obligaţi de Dumnezeu să-i sfătuiască, să le arate drumul pierzării şi drumul mântuirii, aşa cum se pricep. Dacă conducătorii nu prea vorbesc, copiii n-au de unde să înveţe. Dacă părinţii ştiu câteva rugăciuni, îşi învăţă şi copii, dacă nu cunosc, trăiesc ca dobitoacele. Nu eşti creştin, dacă trăieşti fără să ştii drumul obligatoriu al mântuirii. Dacă preotul n-are harul cuvântului, iar e mare primejdia. Nu-i uşor a lua sarcina preoţiei, că te aşteaptă osteneală şi multe greutăţi.

Care e raportul între a spune adevărul şi a judeca pe aproapele? Cum să nu cazi în judecata aproapelui când spui adevărul?

Spunând adevărul, l-ai atacat pe om, dar nu l-ai judecat. Spui „uite, aşa este scris”, nu te referi la persoana anume, ci spui că cine face greşeala aceasta, este sub canoane. E o urgie dacă judeci. Spunând adevărul, arăţi drumul ca să se poată mântui, după cum ne-au sfătuit Sfinţii Părinţi. Cel care face toată fărădelegea, n-are mântuire.

La ora actuală se face religie în şcoală, dar generaţia anterioară nu a făcut.

Sunt greutăţi mari, dar conducerea Bisericii trebuie să-şi facă datoria. Sigur, e o greutate titanică, dar conducătorii Bisericii să nu înceteze a spune adevărul. Semănând Cuvântul lui Dumnezeu, năpădeşte inimile cele nevinovate. Fiindcă ei sunt nevinovaţi, nu au de unde învăţa. Nu aud cuvântul mântuirii şi ei, în fond, nu sunt nişte fiinţe rele.

Cum poţi îndrăzni să spui ceva ierarhilor Bisericii, chiar dacă spui adevărul? Nu înseamnă că loveşti în Biserică? Căci măreşti puţin câmpul de acuze împotriva ierarhiei şi abia aşteaptă duşmanii Bisericii să arate cu degetul.

Adevărat, aveţi dreptate, dar dacă episcopii ar vedea primejdia, nu s-ar irita, dacă un altul i-ar aminti: „Preasfinţite, bine ar fi să facem aşa”. Să ai grijă cum o spui, nu ca şi cum l-ai învăţa, nu ca şi cum i-ai ordona, ci ca şi cum i-ai cere sfatul: „Oare, n-ar fi bine, Preasfinţite, să facem aşa? Că uite ne prăpădim cu totul”. Pentru că dacă omul este pe o scară mai înaltă, apare primejdia mândriei. Dacă are smerita cugetare, el primeşte sfatul şi de la un copil; se gândeşte că pe copil l-a înţelepţit Sfântul Duh să zică şi poate îndrepta lucrurile. Dacă sunt biruiţi de slava deşartă, mare primejdie ne aşteaptă.

Vom mai ajunge vreodată să avem o conducere politică creştină în ţară?

Tare greu. În politică, în ţară şi pe tot pământul, acum conduce răutatea, masonii, care se tot înmulţesc şi numai Dumnezeu ştie ce ne aşteaptă. Cel puţin să ţinem cu multă stricteţe şi cu respect ceea ce am apucat: creştinătatea ortodoxă. Ştim cine vatămă şi cine foloseşte, iar dacă conducătorii sunt de partea stângă, atunci sunt mari greutăţi. De partea noastră este Iisus şi avem un loc pe vecie. La noi erau nişte părinţi foarte înaintaţi în cele duhovniceşti, iar stareţul îi vedea pe vrăjmaşi. În faţa ruinelor unde a fost mănăstirea, mai departe era un izvor de apă şi acolo se adunau diavolii; acolo îi vedea părintele că discutau cum să distrugă Sfântul Munte, cum să aducă aici lume şi fel de fel. Şi Sfântul îi auzea cum discutau şi îi afurisea şi ei fugeau. Odată, unul dintre ei mergea cu nişte căpestre puse pe mână, iar Sfântul i-a spus:

– „Vezi, dacă eşti diavol faci numai nebunii, prostii. Ce umbli acuma cu căpestrele celea?Păi, nu ştii? Uite, căpăstrul ăsta îl am pentru rege, ăsta pentru primul ministru, ăsta pentru arhiereu, ăsta-i pentru patriarh şi spunea numai nume mari.

– „Vezi, dacă eşti diavol, numai minciuni spui. Dar al meu unde-i?” „Păi, tu nu ştii?! Dacă pun căpăstru la conducători, îi duc unde vreau, iar tu mergi în urma lor jucând, ca şi cum ai face fapta bună. După ce am pus căpăstrul la conducători, voi veniţi singuri”.

De la alţi părinţi cunoaşteţi şi alte întâlniri cu cel rău?

Au fost mulţi, dar toţi care aveau îndrăzneala aceasta se ascundeau, nu-mi spuneau mie. Vedeau vicleşugurile vrăjmaşilor şi se luptau, dar toţi care au văzut, s-au ascuns pentru că dacă spui că vezi ceva, poţi să cazi în mândrie şi pierzi drumul. Numai prin smerenie poate omul progresa. Sunt şi acum oameni buni în Sfântul Munte. Este greu în ţară la noi, dar cu ajutorul lui Dumnezeu vom înainta. Când aud atâtea, aşa de rău îmi pare, ca şi cum eu aş pătimi.

Avem multe mănăstiri şi schituri şi tot mai mulţi tineri se îndreaptă spre viaţa monahală.

Acesta e un har dumnezeiesc deosebit. Cu toate că ţara noastră a trecut prin iadul comunismului ce a distrus atâtea şi a dat înapoi credinţa, acum tineretul înclină iar spre monahism şi spre Ortodoxie. Dacă suntem ortodocşi, sângele şi trupul lui Hristos este în noi şi, cu toate că ne-a făcut să uităm şi ne-a aruncat în prăpastie, tot ne sculăm. Acesta este harul Duhului Sfânt, care face ca atâţia tineri să se îndrepte spre mănăstiri, deşi ţara a trecut printr-o mocirlă spirituală. Este un har, o iconomie divină, ca astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se refacă Ortodoxia şi să revină acolo de unde a plecat.

Părintele Dumitru Stăniloae credea că odată cu căderea comunismului lucrurile se vor îndrepta, dar a constatat cu durere că răul a apărut cu măşti mai perfide şi mai înşelătoare. Înainte ideologia era clară, de care te puteai feri şi nu erai obligat să activezi, dar acum răul are atâtea forme, încât nici nu realizezi că e rău, ci crezi că e bine. Înşelăciunea este mult mai perfidă şi mai periculoasă decât înainte, încât foarte mulţi sunt înşelaţi şi cad nevinovaţi. Mai ales tinerii nu realizează, ei sunt sinceri şi cred că şi alţii sunt sinceri şi astfel sunt înşelaţi. Ce poţi să faci?

Ce greutăţi! Trebuie multă rugăciune pentru ca Dumnezeu să se milostivească de noi.

Simţi o strângere de inimă când vezi copiii mici, te gândeşti ce viitor îi aşteaptă în lumea aceasta îndepărtată de Dumnezeu?

Cei care au copii trebuie să aibă grijă de ei ca de sufletul lor; să-i crească de mici cu frica de Dumnezeu şi să-i lumineze după priceperea lor. „Aşa mi-a spus tata, aşa mi-a spus mama. Iisus mă pedepseşte dacă fac rău”. Dacă aduci un copil pe lume şi nu ai grija lui, omenirea este în mare primejdie.

Dacă nu le oferi educaţia de mici, ai pierdut copiii din mână. Atunci când sunt mari, spre 20 de ani, ce poţi să mai faci?

Nu mai poţi face nimic, nu te ascultă, s-a terminat. Din lipsa educaţiei, acum sunt egoişti de mici; nici nu te socotesc ca tată şi ca mamă. De mici copii trebuie educaţi.

dionisie-ignat-colciu-inmormantare-2004E un duh foarte puternic al mâniei ce cutreieră lumea. Unii sunt conştienţi că sunt atacaţi de acest duh. Cum pot să lupte cu el?

Asta-i firea. Şi ea apare de când eşti mic, de copil. Mânia îţi creşte faţă de părinţi din cauza mândriei. Eşti mânios pentru că eşti mândru, dacă ai fi smerit, nu te-ai putea mânia din toate nimicurile. Sunt legate una de alta patimile acestea. Vrăjmaşul pune mândria în toţi. Se pare că se apropie împărăţia lui antihrist.

Cum să începem despătimirea?

Dacă eşti pătimaş în orice lucru, trebuie o mare silinţă ca să scoţi patima din rădăcină. Dacă eşti creştin şi ştii drumul Bisericii, drumul mântuirii, poţi birui patimile, dar trebuie multă răbdare. Dacă nu o ai patima de mic copil, este mai uşor să o dezrădăcinezi.

Părinte, am încercat să spun „rugăciunea lui Iisus” şi n-am putut să fiu constant şi m-am oprit. Ce se întâmplă cu mine?

– „Rugăciunea lui Iisus” este ca o nevoie. Ca să o câştigi, ca să o poţi agonisi, trebuie întâi să te dezrădăcinezi de toate patimile. Nu te lăsa, să o zici cât poţi, pentru că ne spun Sfinţii Părinţi şi numai o cruce clară dacă faci, o să ai parte de la Dumnezeu. Îngerul păzitor scrie tot ceea ce faci. Cu atât mai mult, când zici mereu „Doamne, Iisuse Hristoase…nu eşti în pagubă. Chiar dacă trupul şi inima ta nu pot să spună mereu „Doamne, Iisuse Hristoase…, tot să zici că nu eşti în pagubă. Trebuie mai multă osteneală, dar nu te lăsa.

Recomandaţi Rugăciunea lui Iisus la toată lumea?

La toată lumea. Chiar dacă nu poţi, cugetul şi inima ta căpăta harul dumnezeiesc ca să zică „Doamne, Iisuse”, dar păgubaş nu eşti, căci prin rugăciune eşti aproape de Dumnezeu. Mulţi părinţi sunt ne-căjiţi pentru că nu au putut-o agonisi, dar nu au avut pagubă, ci numai câştig.

Spun unii părinţi că Rugăciunea lui Iisus e cea mai directă cale către Dumnezeu.

Sigur, este cea mai scurtă, mai importantă, mai puternică şi mai apropiată de Dumnezeu. În vechime, la fiecare respiraţie a creştinului ortodox, care a căpătat harul rugăciunii, vrând-nevrând se instala rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase… Nu-i grea. Încet-încet o să o agoniseşti, dacă poţi să te dezrădăcinezi de patimi.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

Foto (sus) – credit Laurenţiu Stan – 2004
Foto (intermediare / arhiva blogului):
Părintele Dionisie Ignat împreună cu Gheronda Iosif Vatopedinul / …cu Părintele Rafail Noica / …cu Stareţul Efrem Vatopedinul / slujba de prohodire a Părintele Dionisie Ignat – 2004.
Foto (jos) – credit Laurenţiu Dumitru – Chilia Sf. Gheorghe – Colciu, 2012

Colciu (1)

Despre Sfânta Taină a Spovedaniei, Stareţul Dionisie (Ignat) de la Colciu

pr-dionisi-ignat-colciu

Despre Sfânta Taină a Spovedaniei
– convorbire cu Stareţul Dionisie (Ignat), Chilia Sf. Gheorghe – Colciu (1909-2004) –

Duhovnicul are harul cel dumnezeiesc, prin punerea mâinilor arhiereului, ca să te sfătuiască cât îl duce mintea, cât are el darul de la Dumne­zeu. Sub nici un motiv el nu te va sfătui spre răul tău. Mă­car cât de simplu să fie el, o să te sfătuiască spre folosul tău. Şi, dacă te‑ai dus cu smerita cugetare în sufletul tău, să ştii că atunci se pogoară harul Sfântului Duh spre mintea du­hovnicului şi o să spună aşa nişte cuvinte că şi el o să se mire de unde i‑a dat Dumnezeu mintea aceea, ca să te sfă­tuiască pentru salvarea sufletului tău care e împotmolit în greutăţile păcatului. Ăsta‑i har dumnezeiesc, har dumne­zeiesc, de aceea Sfinţii Părinţi ne poruncesc aşa. Bine, sunt unii, duhovnici îndumnezeiţi, apropiaţi de Dumnezeu cu totul, şi sunt alţii, simpli, dar harul acela al duhovniciei tot îl au. […]

Eu nu cred că o să se găsească sau să fie vreun du­hovnic care să nu te sfătuiască cât îl duce mintea, care, dacă‑i zici că ai făcut un păcat, să‑ţi zică: „Nu‑i nimic, frate, fă tot aşa, că nu‑i nimic, eh…”. Nu cred că o să fie un aşa du­hovnic! Dacă am căzut în vreun păcat sau altul, datoria lui este să te sfătuiască să te depărtezi de păcat cât poţi, ca să te îndreptezi. De aceea, să nu întârziem a ne spovedi, că ori de câte ori se duce omul plin de păcate la un duhovnic, ori­cât de depărtat ar fi el de Dumnezeu, când iese de la du­hovnic este atâta de uşor, parcă zboară. Se duce greutatea păcatelor din bietul suflet împotmolit în răutate. Şi, prin spovedania lui şi cu binecuvântarea pe care o face duhov­nicul asupra capului tău, se iartă păcatele şi de‑acuma su­fletul se bucură.

Acuma o rămas ca să pui început tu singur, să nu mai faci ceea ce ai făcut, nu că: „bine că am scăpat de la duhovnic, de‑acuma mă duc şi urmez ca şi până acuma”. Nu! Trebuie să te osârduieşti. Ori de câte ori ai căzut, să te scoli. Primejdia cea mare este când nu te scoli din căderea aceea primejdioasă. Dacă te‑ai sculat, eşti câştigat. […]

Vedeţi bunătatea lui Dumnezeu cea dumnezeiască? Dumnezeu numai pentru păcătoşi a venit în lume, nu‑i aşa? Ştim cu toţii, pentru păcătoşi. Dumnezeu n‑o să‑i muncească pe păcătoşi pentru că‑s pă­cătoşi, o să‑l muncească pe cel care nu s‑a pocăit. Nu zice în Sfânta Scriptură: „Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi însăr­cinaţi şi îngreunaţi cu toate felurile de păcate, veniţi, că numai la Mine veţi afla odihnă”?

Omul, dacă n‑are pacea sufletească, nu este aproape de Dumnezeu, şi de aceea Mântuitorul zice: „Veniţi, ajunge cât aţi păcătuit, ajunge cât v‑aţi făcut de cap, ajunge cât M‑aţi amărât. Veniţi la Mine şi vă spovediţi”. Orice păcat ai avut, dacă l‑ai spovedit cu smerita cugetare, cu smerenie şi cu părere de rău, într‑aceeaşi secundă eşti curat şi primit de Dumnezeu, citindu‑ţi duhovnicul dezlegarea. Şi vedeţi bu­nătatea lui Dumnezeu? N‑a pus un înger să spovedească, că noi, ca oameni, poate am fi spus: „Cum să mă duc la un înger să mă spovedesc?” A pus tot nişte preoţi, oameni cu harul lui Dumnezeu – prin citirea episcopului, preotul este făcut duhovnic şi acesta are putere să te dezlege şi să‑ţi dea canonul cuvenit, după Sfintele Canoane ale Bisericii. Şi te‑ai curăţat desăvârşit de păcate. De aceea, Dumnezeu o să ne pedepsească nu pentru că suntem păcătoşi; o să ne pe­depsească de ce nu ne‑am pocăit, fiindcă nu‑i în altă parte, ci numai la Dumnezeu este iertare.

staretul-dionisie--duhovnicul-de-la-sfantul-munte-athos-prodromosLumea aceasta pe care o vedem e vicleană; te iartă cu un scop, dar Dumnezeu te iartă desăvârşit ca să poţi intra întru Împărăţia Cerurilor. Însă după ce ne spovedim, să ne osârduim cu ajutorul Domnului, ca să nu ne întoarcem înapoi iarăşi, ca şi câinele la vărsătura lui. Şi dacă iar am căzut, iar să te duci la duhovnic, că, vezi, de şaptezeci de ori câte şapte ne iartă Dumnezeu. Dar totul e ca noi să nu fa­cem păcatele cu scop: „Mă duc să fac păcatul şi apoi mă duc să mă mărturisesc.” Nu! Că te înşeală vrăjmaşul, Sa­tana. Când fără să vrei faci păcatele e altceva. Ca om, ai alunecat… Ori de câte ori ai cădea, să nu rămâi într‑aceeaşi fărădelege. Scoală‑te, că Dumnezeu e aproape de fiecare din noi. Fără spovedanie nu se poate mântui nimeni. Că oameni suntem, şi de mici copii începem a greşi. […] Numai să te osârduieşti să faci canonul ce ţi l‑a dat duhovnicul şi te duci în rai! Dar dacă nu te spovedeşti, s‑a terminat; veşnicia ia­dului, pieirea te aşteaptă. […]

Duhovnicul nu‑i altceva decât un martor că într‑adevăr te‑ai spovedit. Acolo este Hristos Dumnezeu şi dacă te spovedeşti cu sinceritate şi n‑ascunzi nimica, ţi se iartă păcatele. Dar aşa, dacă te duci cu vicleşug, unele le spui, iar altele nu le spui, te păcăleşti singur. Nu‑l poţi în­şela pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ştie şi gândurile, şi rămăşiţa gândului fiecăruia din noi. Aşa, dacă te duci la duhovnic cu adevărată credinţă şi dragoste şi spui tot, cu desăvârşire, cum s‑a întâmplat şi ce ai pătimit, atunci ţi se iartă tot. Dar dacă ascunzi, înseamnă că eşti fals. Şi dacă eşti fals, n‑ai făcut nimic.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: „Stareţul Dionisie. Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos”, vol. 1, Editura Prodromos, 2009 via familiaortodoxa.ro

„Ieroschimonahul Ioan. O viaţă dăruită lui Hristos” (Editura Egumeniţa, 2013)

Ieroschimonahul_Ioan_fata

Spre sfârşitul anului 2013 a apărut la Editura Egumeniţa cartea „Ieroschimonahul Ioan. O viaţă dăruită lui Hristos”, lucrare alcătuită de Nicodim Monahul. Chiar dacă nu este clar precizat pe coperta I sau IV, este vorba desigur despre cunoscutul nevoitor român Ioan Guţu de la Schitul Colciu din Muntele Athos. Formatul 13/20 cm, număr pagini 110. Cartea conţine şi câteva fotografii rare cu Părintele Ioan Guţu.

Părintele Ioan a fost dintre acei bătrâni care au ascultat cu trezvie nemincinoasă glasul Stăpânului şi, ascultând, a purces bărbăteşte pe calea cea strâmtă şi cu chinuri. Niciodată uitându-se înapoi, ci mereu înainte, spre făgăduinţă nemincinoasă a Împărăţiei Cerurilor.

Acum părintele Ioan este unul dintre cei care, aplecaţi pe pieptul Domnului, ascultă cum bate inima Stăpânului pentru oile turmei Sale mici şi prea ades neputincioase. Uitându-se mereu spre ochii mijlocitoarei Maici şi spre braţele ridicate la rugăciune ale prietenilor Stăpânului, Părintele Ioan mijloceşte pentru fraţii şi surorile care încă se lupta în valea acestei vieţi.

Nădăjduim că va veni vremea când noi, cu braţe şi inimi ridicate către Domnul Slavei, vom putea pomeni alături de adunarea sfinţilor în sărbătoare şi numele plăcutului lui Dumnezeu Ioan şi să-i putem spune: roagă-te lui Dumnezeu, Părinte Ioan, pentru noi!

Arhimandrit Hrisostom Rădăşanu

Ieroschimonahul_Ioan_cuprins

Va invit să citiţi un text despre Avva Ioan Guţu de la Colciu (1906-1996) scris de George Crasnean şi publicat mai demult pe blogul nostru dedicat celor ce iubesc Muntele Athos:

Bătrânul Gherasim de la Chilia Sfinţii Arhangheli – Colciu [Foto / Text]

„Ce mai faci, părinte?”.
„Am pierdut frica de Dumnezeu şi o caut pe aicea…” –
mi-a răspuns bătrânul monah…

Părintele Gherasim are 85 de ani şi de peste 20 de ani se nevoieşte în Sfântul Munte*, la chilia cu hramul Sfinţilor Arhangheli de la Colciu. „Şi apoi lumea este în stăpânirea celui viclean – iar eu totdeauna mi-am dorit să fiu în afara celui rău; deci a trebuit să mă despart de lume. Aşa am venit în grădină”. În grădină era şi acum, în petecul lui de grădină, pe care tocmai îl săpa cu o vigoare neaşteptată pentru anii bătrânului.

De loc e de prin părţile Iaşiului şi o vreme, înainte de a se călugări, a fost şofer, dar L-a căutat mereu pe Dumnezeu, fiindcă din pruncie a simţit purtarea Lui de grijă. Provine dintr-o familie destul de numeroasă, o familie ortodoxă care a fost repede încercată prin moartea părinţilor, moarte ce i-a făcut pe fraţi să se despartă şi să trăiască prin vecini. Şi spune părintele că erau înstăriţi, fiindcă aveau oi multe, dar într-o clipă a dispărut totul ca fumul, iar ei s-au trezit singuri cu Dumnezeu. A învăţat multe din asta şi i-a folosit în viaţă, după cum şi dragostea pe care i-au arătat‑o cei ce l‑au crescut, l‑a făcut să mulţumească bunătăţii şi iconomiei dumnezeieşti. L-am întrebat dacă nu vrea să fie ajutat să-şi repare chilia dărăpănată. Mi-a arătat o masă veche pe care era o Psaltire – şi mai veche, cred –, şi mi-a zis că masa aceea, aşa bătrână cum era, mai rezistă vreo zece ani, dar el s-ar putea să nu mai trăiască atât. Dacă se va gândi doar s-o repare, mintea lui va fi ocupată cu materialele pe care va trebui să le procure şi… s-a dus liniştea lui! „Lucrarea monahului e statul de vorbă cu Dumnezeu şi nu cele materialnice. M-am retras aici pentru că nu iubesc lumea, dar iubesc pe toată lumea”…

Zilele trecute l-am reîntâlnit mergând pe jos către Vatopedu şi prietenii mei din Arad, cu care eram, m-au convins că trebuie să povestesc creştinilor despre bătrânul Gherasim.

(Iar eu aş fi vrut să arăt lumii cum trebuie să te încalţi ca să fii sigur că ajungi la cer …)

* textul este scris în 2008, aşadar Părintele Gherasim are acum, în 2013, 90 de ani şi peste 25 de ani de nevoinţă în Sfântul Munte (n. ed.)

Text: George Crasnean, Revista Lumea credinţei , anul VI, nr. 1 (54) Ianuarie 2008

Foto: Laurenţiu Dumitru

Această prezentare necesită JavaScript.

Pr. Gheorghe Gamaliil Boboc din Muntele Athos la emisiunea Universul credinței, TVR

Partea I

Partea a II-a

Pr. Gheorghe Boboc din Muntele Athos, Universul credinței, TVR

***

Pe 24.11.2005 pagina CreștinOrtodox anunța: Parintele Gheorghe Gamaliil Boboc a trecut la cele vesnice zilele trecute la Muntele Athos fiind inmormantat la Chilia ‘Sf. Gheorghe Colciu’, din apropierea Manastirii Vatopedu. Parintele Gheorghe Gamaliil Boboc a fost tuns in monahism la Manastirea Sihastria, judetul Neamt, iar in anul 1978 a fost hirotesit protosinghel de catre PF Teoctist, Patriahul Bisericii Ortodoxe Romane, pe atunci Mitropolit al Moldovei si Sucevei. Ultimii ani ai vietii i-a trait la Muntele Athos. Amanunte despre viata parintelui Gheorghe Gamaliil Boboc ne-a oferit parintele arhimandrit Timotei Aioanei, exarh cultural al Arhiepiscopiei Iasilor: ‘Parintele ieroschimonah Gheorghe Gamaliil Boboc, cunoscut in lumea ecleziala din Moldova, pentru ca cei mai multi ani parintele a vietuit aici, in manastirile din Arhiepiscopia Iasilor. Parintele avea o varsta respectabila, apropiata de 80 de ani. A fost calugarit la Manastirea Sihastria de catre staretul Ioil Gheorghiu. A vietuit apoi la mai multe manastiri, printre care si la Manastirea Neamt si a fost pentru o vreme egumen la Schitul Vovidenia, in vecinatatea Manastirii Neamt. Acolo a fost hirotesit protosinghel de catre PF Parinte Patriarh Teoctist, pe atunci Mitropolit al Moldovei, in anul 1978. Parintele Gamaliil a dorit foarte mult sa petreaca un timp si la Muntele Athos, fiind nevoit sa mai vina uneori pentru a se trata in Romania, el a trecut la Domnul acolo, la Sf. Munte Athos in apropierea chiliei Sf. Gheorghe Colciu unde avea o coliba pustniceasca’.

Parintele arhimandrit Timotei Aioanei ne-a vorbit si despre slujba inmormantarii parintelui Gheorghe Gamaliil Boboc: ‘El a fost gasit de parintii de la Colciu si in ziua de 21 noiembrie, dupa ce parintele de la Colciu a facut acolo Sf. Liturghie si cele randuite, in dupa amiaza zilei de 21, a fost ingropat de cativa ieromonahi romani si greci, in apropierea mormantului parintelui Dionisie Ignat, vestitul duhovnic care a trecut din aceasta viata in urma cu un an si ceva. Chilia Colciu se afla in teritoriul canonic al Manastirii Vatopedu si este una dintre cele mai mari chilii romanesti de la Athos, unde locuiesc 10 calugari’.

Axionul. Avva Dionisie Ignat de la Colciu preamărind pe Născătoarea de Dumnezeu (video)

Avva Dionisie Ignat de la Colciu (1909-2004 / 77 de ani trăiți în Sfântul Munte) preamărind pe Născătoarea de Dumnezeu (video)

Mai multe despre Părintele Dionisie găsiți urmând categoria: Dionisie Ignat

Bătrânul Dionisie Ignat de la Colciu, așa cum l-a văzut Starețul Efrem Vatopedinul

Bătrânul Dionisie a fost un Stareţ din Sfântul Munte. Din muntele rugăciunii, muntele pocăinţei, muntele lacrimilor, muntele nevoinţei, din muntele în care domneşte chipul Maicii Domnului. Din muntele în care, aşa cum spunea cineva, nu se naşte nimeni, ci unde oamenii vin să moară; să moară păcatului, patimilor, poftelor, ambiţiilor şi tulburărilor lumii acesteia înşelătoare, pentru a urca acolo unde se întrezăreşte slava lumii ce va să fie, a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Bătrânul Dionisie a venit în Sfântul Munte în 1926 la vârsta de 17 ani. Viaţa călugărească i-a fost însoţită dintru început de sărăcie, strâmtorare, osteneli şi ispite, într-o măsură pe care cu greu ne-am putea închipui-o astăzi. În chilia închinată Sfântului Gheorghe din Schitul Colciu s-a strămutat în 1936 şi, până la trecerea sa la Domnul, pentru aproape şaptezeci de ani, a stat cu răbdare şi dor de isihie într-o cămară smerită de numai cinci metri pătraţi. Acolo, însă, l-a cunoscut pe Hristos şi a înţeles fără de tăgadă că, aşa cum spunea Gheron Iosif Isihastul, la capătul răbdării, atunci când încetează orice mângâiere omenească, în inimă se pogoară dulceaţa mângâierii dumnezeieşti.

Batrânul nu era un om învăţat, dar avea multă cunoştinţă duhovnicească, sau altfel spus, gustase din harul Duhului Sfânt. Cuvintele lui erau simple, aşa cum de altfel era el însuşi, însă atunci când vorbea, cel care avea urechi să audă (Mt. 11,15) era încredinţat într-un tip tainic că prin el vorbeşte întrega tradiţie a Bisericii. I s-ar fi potrivit vorbele Sfântului Apostol Pavel: Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stau în cuvântări de înduplecare ale înţelepciunii ci în arătarea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră să nu fie întru înţelepciunea oamenilor, ci întru puterea lui Dumnezeu (1Co. 2,4-5).

Părintele odihnea pe oricine îi bătea la uşa chiliei. Români, greci, ruşi, bulgari, sau oameni veniţi din cele mai neaşteptate colţuri ale lumii, mireni sau călugări, primeau răspunsuri la întrebări existenţiale, erau sfătuiţi, ajutaţi să-şi cunoască adâncurile inimii, îşi găseau liniştea. Bătrânul nu se asemăna unui înţelept al „lumii acesteia”… şi nu avea propriu-zis o „învăţătură”; vorbea după nevoia fiecăruia. Însă aşa cum l-am cunoscut şi l-am înţeles noi, ne-au rămas în inimă trei lucruri pe care, fie prin vorbă, fie prin vieţuirea sa, le punea cu delicateţe înaintea celor care veneau către el însetaţi să audă cuvinte ale vieţii veşnice (In. 6, 68); cele trei sunt: ascultarea, răbdarea în necazuri şi cugetul smerit.

Părintele Dionisie ne vorbea, deci, despre ascultare. Ascultarea monahului nu e disciplină ori rânduială seacă, şi nici supunere militărească. Chintesenţa nevoinţei lui este să încerce să pătrundă şi să-şi însuşească duhul Stareţului, ştiind că numai aşa, tătindu-şi voia proprie şi făcând voia Părintelui său duhovnicesc, va afla de fapt voia lui Dumnezeu. După cum ne spunea deseori Bătrânul, atunci când a venit de foarte tânăr în Sfântul Munte, a învăţat să primească întotdeauna cuvântul Stareţului ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu, fără să-l icodească sau să-l pună la îndoială. Ucenicind întru acest chip al vieţuirii călugăreşti, a ajuns să simtă atâta plinătate în lăuntrul său, încât toată viaţa sa nu a cerut nimic pentru sine; pentru că întotdeauna se simţea împlinit. Şi, într-adevăr, Părintele Dionisie era o mărturie vie a roadelor duhovniceşti ale ascultării: un om cu harul lui Dumnezeu, o prezenţă a Sfântului Duh; îi sărutai mâna şi răspândea bună mireasmă; îl priveai şi vedeai pe chipul său pace lăuntrică şi nădejde; te apropiai de el şi erai covârşit de bucurie. Şi înţelegeai că adevărata bucurie nu ţine de lucrurile din afară, nici nu e o stare psihologică, ci un fapt pur duhovnicesc, lăuntric, la care omul ajunge atâta timp cât trăieşte în ascultare viaţa Duhului Sfânt.

Ne vorbea, apoi, Părintele de răbdarea în necazuri. Omul care l-a iubit pe Dumnezeu, iubeşte să-I îmbrăţişeze şi Crucea. Sfântul Apostol Pavel spune: M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este cel ce trăieşte în mine (Gal. 2, 20). Aşadar pentru a-l dobândi pe Hristos în lăuntrul nostru, trebuie neapărat să trecem prin Cruce. De aceea oamenii îmbunătăţiţi, care trăiesc harul Duhului Sfânt şi au o comuniune neîncetată cu Dumnezeu, nu cârtesc oricâte necazuri ar întâlni, nu se neliniştesc, nu se mânie, pentru că în toate, după cuvântul Avvei Pimen, aruncă vina asupra lor şi aşteaptă ispită până la capătul vieţii. Părintele Dionisie a trecut şi el prin multe ispite, de tot felul, în faţa cărora sufletul său delicat s-ar fi frânt, dacă nu l-ar fi avut cu adevărat în inimă pe Hristos. Şi tocmai pentru că era un om cu viaţă duhovnicească, care trăise călugăria cu multă acrivie, Dumnezeu i-a dăruit să îmbrăţişeze mai mult Crucea Sa: a îngăduit ca, înainte de moarte, pentru aproape zece ani, să fie orb. Îmi spunea adeseori: „Pentru mine toate sunt întuneric”. Era deci un om care nu putea vedea lumina naturală, dar se împărtăşea neîncetat de lumina nezidită şi, fiind luminat de Duhul Sfânt, ştia că această încercare a nevederii este de fapt o binecuvântare dumnezeiască.

Înainte de toate, însă, Bătrânul ne vorbea de smerenie. Şi aceasta cred că era esenţa ipostasului său duhovnicesc, lecţia cea mai însemnată pe care ne-a dat-o tuturor celor care l-am iubit şi l-am respectat.

Astăzi lumea întreagă e mişcată de mândrie şi de egocentrism, iar smerenia e socotită de mulţi lipsă de adaptare sau complex de inferioritate. Temei al fiecărei fapte ne stă trufaşul „eu” şi din cauza lui nu putem spori, nu putem iubi şi nu ne găsim odihna. Hristos ne descrie limpede calea tămăduirii: Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Mat. 11, 29).

dionisie-ignat-efrem-vatopedinulDupă cum în viaţa fiecărui om există lucruri pe care le aude şi nu le uită niciodată, aşa îmi aduc şi eu aminte de un cuvânt al Bătrânului Dionisie, un cuvânt simplu, dar puternic şi cu miez: Cugetul smerit este temelia întregii vieţi de nevoinţă. Oricâte lucruri bune ai face, fără cuget smerit toate sunt zadarnice. Smerenia este veşmântul dumnezeirii, aşa cum spune Sfântul Isaac Sirul. Când omul se înveşmântează cu ea, simte în lăuntrul său odihnă, iar odihna sufletească, aşa cum o înţeleg Sfinţii Părinţi, nu e nici calm psihologic, nici o stare romantic-sentimentală, ci buna alcătuire a puterilor lăuntrice duhovniceşti ale omului de către harul Duhului Sfânt. În faţa Părintelui Dionisie aveai încredinţarea că „ştie” şi trăieşte acest lucru. Toate în fiinţa sa „respirau” smerită cugetare: chipul luminos, zâmbetul cald, vorba blândă şi sfătoasă, delicateţea, hazul şi simplitatea, felul în care îşi ascundea nevoinţa şi lucrarea călugărească, într-un cuvânt nobleţea sa duhovnicească. Rar mi-a fost dat să văd un om mai nobil ca Părintele Dionisie.

De curând ucenicii Bătrânului au editat o carte cu cuvinte ale acestuia; au ales nu să scrie ei înşişi despre Părinte ci să-l lase pe acesta să ne vorbească, aşa cum a făcut-o neostenit, de-a lungul atâtor ani, cu toţi cei care căutau la chilia sa cuvânt de folos. Cititorul care se aşteaptă să găsească în paginile cărţii meşteşug retoric, argumente originale, sau cuvinte ale înţelepciunii omeneşti, va fi dezamăgit. Ca orice Bătrân autentic, Părintele Dionisie nu spune ceva nou, pe care să nu-l fi spus şi Sfinţii Părinţi. Şi nici măcar nu îl spune într-un chip „seducător” după măsură omenească. Dar cuvintele sale au mai multă putere decât tratate întregi de teologie, pentru că sunt trăite, sunt născute din sudoarea şi lacrimile nevoinţei, lucru cu adevărat rar la oamenii de azi, fie ei mireni sau monahi. Cel care va pune la inimă cuvintele acestea şi se va strădui să le urmeze va avea numai de câştigat; va înţelege că dincolo de simplitatea lor se ascunde Calea, Adevărul şi Viaţa, Hristos Însuşi, pogorât în inima unui Bătrân frumos din Sfântul Munte.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Arhimandrit Efrem, Egumenul Sfintei şi Marii Mănăstiri Vatopedi, Sfântul Munte

Foto (sus): Laurențiu Stan, 2004

Sursa: Vatopaidi

Despre avva Dionisie Ignat de la Colciu

Parintele Dionisie Ignat – Dumitru – s-a nascut in anul 1909, in comuna Vorniceni, judetul Botosani, intr-o familie de simpli agricultori. Tatal acestuia, Ioan, un om foarte credincios, moare de tanar, tanarul Dumitru ramanand astfel orfan pana si de amintirile legate de tatal sau, fiind prea mic la acea data. Credinciosul tata lasa in grija mamei opt copii. La data de 6 septembrie 1926, tanarul Dumitru merge in Sfantul Munte Athos, avand atunci abia 17 ani. Aici, el face un scurt pelerinaj pe la manastiri, impreuna cu fratele sau de trup, parintele Ghimnazie, si cu inca doi mireni, dupa care incearca sa se stabileasca la Schitul romanesc Prodromu; din pacate, nu pot ramane la acest schit.

In anul 1927, tanarul Dumitru Ignat cumpara, impreuna cu un calugar roman – schimonahul Sebastian, Chilia Buna Vestire, de langa Manastirea Pantocrator. In acelasi an, tanarul Dumitru este tuns in monahism, primind numele Dionisie, iar fratele sau dupa trup Ghimnazie este hirotonit preot. In anul 1933, staretul Sebastian trece la cele vesnice, iar fratii Ignat merg la Chilia Sfantul Tihon de Zadonsk, din Capsala, la Staretul Ghedeon. In anul 1937 ei vin la Chilia Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, din Colciu, iar parintele Dionisie Ignat este hirotonit intru cinstea preotie. Parintele Dionisie Ignat va fi randuit duhovnic abia in anul 1945. La randul sau, el a avut ca duhovnici parinti precum ieromonahul Antipa Dinescu, Elisei Cilipiu si Dometie Trihenea. Prin mila lui Dumnezeu fata de cei dorniti de viata inalta, va deveni el insusi un mare duhovnic, unul dintre cei mai cautati indrumatori duhovnicesti din Muntele Athos. Nu mult dupa adormirea intru Domnul a iubitului frate al parintelui Dionisie Ignat, ceilalti monahi din chilie au murit si ei (Parintele Arsenie, in anul 1967, si Parintele Agatanghel, in 1971). Aici au mai ramas decat doi batrani: Dionisie Ignat si Ghedeon.

In anul 1977, doi monahi au sosit din Romania: Parintii Ioan Sova si Ilarion Dinca. Parintele Ilarion s-a mutat la Chilia Sfantul Ipatie cu doar cateva luni inainte de moartea batranului Ghedeon, in anul 1979. Desi cativa monahi mai veneau din cand in cand si stateau pentru putin timp, batranii Dionisie si Ioan erau singurii monahi din chilie, pana cand, in anul 1989, batranul Iosif a venit in Manastirea Vatoped pentru a revigora viata de obste de acolo. Putin dupa aceasta, noi ucenici incepura sa vina la Manastirea Vatoped si in schiturile sale, printre care si la Schitul Colciu. Nu mult dupa ce noii monahi au inceput sa apara, o noua incercare a venit asupra batranului Dionisie: si-a pierdut vederea. In pofida grelei incercari, ingaduite de Dumnezeu, parintele Dionisie Ignat a primit insa si un mare dar duhovnicesc: rugaciunea inimii. La putin timp dupa aceasta, el a devenit un pretuit parinte duhovnicesc pentru monahii din manastirea Vatoped si in special pentru batranul Iosif, care a vazut in el un lucrator al rugaciunii caruia el insusi i se putea spovedi si de la care putea primi sfat. Multi stareti, ieromonahi, pustnici si monahi din Sfantul Munte l-au avut ca duhovnic.

Ieromonahul Dionisie Ignat a trecut la cele vesnice marti seara, de fata fiind si unul dintre ucenicii Parintelui Dionisie, Episcopul Siluan Marsilianul, care a venit din Franta pentru a se inchina cateva zile la Manastirile din Sfantul Munte, si obstea chiliei romanesti „Sfantul Mare Mucenic Gheorghe – Colciu”. In data de 12 mai 2004, intr-o zi de miercuri, Parintele Dionisie Ignat a fost inmormantat, ramanand insa in inimile multora drept „unul dintre cei mai mari duhovnici ai Sfantului Munte Athos”. De remarcat faptul ca printre cei care au fost prezenti la inmormantarea Ieromonahului Dionisie Ignat s-a numarat si mostenitorul coroanei britanice, Printul Charles.

George Crasnean

Desen de Nane Crasnean