Category Archives: Chiliile Sfântul Vasile

Colibele de nevoință ale monahilor aghioriți

INTRODUCERE

Formele vechi ale vieții monahale au apărut în Sfântul Munte cu mult mai devreme de întemeierea Marii Lavre, prima chinovie athonită, care s-a înființat pe la 963. Dacă ne oprim atenția asupra a trei dintre chipurile emblematice ale anahoretismului athonit timpuriu, a Cuviosului Petru Athonitul, a Sfântului Eftimie cel Nou și a lui Ioan Kolovós, vom conștientiza că pe durata secolului al IX-lea a avut loc o schimbare radicală în comportamentul asceților athoniți.

Cuviosul Petru Athonitul a lepădat lumea, lucrând întreaga viața o nevoință aspră după legile rigurozității călugărești. Câtă vreme Eftimie și Ioan, amândoi întemeietori de mănăstiri, au urmat pilda lui Petru pentru o perioadă tranzitorie de aspră nevoință individuală, ca o etapă pregătitoare pentru organizarea unei vieți obștești sub protecția statului și a clerului superior. Această etapă de tranziție, câteva decenii mai târziu a deschis drumul Sfântului Athanasie Athonitul și Marii Lavre, pe care acesta din urmă a întemeiat-o.

Întemeierea Marii Lavre a stârnit o polemică aprinsă între cele două tipuri de anahoretism în zorile monahismului athonit. Editarea primului Tipic athonit (972) a împăcat cele două părți, recunoscând indirect inovațiile Sfântului Athanasie, și astfel, începând de atunci, toate mănăstirile aghiorite care s-au întemeiat au urmat modelul Lavrei lui Athanasie. În esență, validarea primului Tipic athonit exprima susținerea statului în mai mare măsură față de chinoviile organizate, decât față de pustnicie. Cu toate acestea, modelul anahoretismului monahal nu a încetat vreodată să existe în peninsula athonită în paralel cu viața de obște, deși de atunci, treptat, primul s-a limitat la zonele mai îndepărtate și mai greu accesibile.

EXPLORÂND MAREA EGEE

Acest proces de tranziție de la pustnici la chinoviile organizate din Athos trebuie interpretat în virtutea condițiilor geopolitice și militare ale epocii. După ultima etapă de strălucire a perioadei lui Iustinian (527-610), Marea Mediterană încetează să mai fie Mare nostrum, adică un ”lac” roman. Și pe măsură ce triburile arabe se extind cu furie, acaparând teritorii din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, iese în evidență însemnătatea strategică a Athosului, care perforează efectiv Marea Egee de Nord și controlează coastele tracice, adică comunicarea terestră dintre Constantinopol, Tesalonic și Dardanele, drumul maritim care duce la Constantinopol și în Marea Neagră.

În curând un lanț de fortărețe s-au ridicat de-a lungul întregii coaste răsăritene a peninsulei. Acestea erau deja sau au devenit dependințe ale marilor mănăstiri de pe această latură sau mănăstirile însele s-au construit ca niște adevărate fortărețe. Fenomenul s-a repetat pe coasta apuseană a peninsulei la 3-4 secole de la întemeierea Lavrei, începând din secolul al XIV-lea, adică atunci când statul bizantin s-a limitat în Macedonia la Despotatul Paleologilor al Tesalonicului, alcătuit fiind din orașul Tesalonic și cele două peninsule, Kassandra și Athos, căci peninsula din mijloc, Sithonia, fusese deja ocupată de turci.

Toate mănăstirile Sfântului Munte și-au dobândit chipul de azi după extinderi succesive de construcții de-a lungul veacurilor. Unele fuseseră construite sub forma marilor complexe monahale, sub protecția unor finanțatori puternici, în timp ce altele au fost întemeiate de asceți solitari, iar forma de azi a fiecăreia este rezultatul unor adaosuri succesive la un nucleu inițial de ucenici strânși în jurul conducătorului lor duhovnicesc. În alte cazuri, așezările centrelor de nevoință inițiale nu au găsit condițiile favorabile pentru dezvoltarea lor ca mănăstiri suverane (de pildă, Kavsokalivia), până în epoca în care a fost consacrată definitiv actuala ierarhie aghiorită. Acest lucru se datorează fie unor condiții adverse, fie pozițiilor acestor așezări monahale, despre care s-a apreciat că nu aveau o importanță strategică specială.

KAVSOKALIVIA

Despre asprimea ascezei pe care o cultivau pustnicii aghioriți de aici aflăm din descrieri ale pelerinilor din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Schitul grecesc al Sfintei Treimi, cunoscut sub numele de Kavsokalivia, se găsește în extremitatea de sud a peninsulei, pe un teren îngust și arid, suspendat pe niște terase aflate la 120 de metri deasupra mării. Sfântul Maxim, un vestit ascet athonit din secolul al XIV-lea, care se instalase în zonă, obișnuia să își ardă colibele de paie și apoi să rătăcească ca un ”nebun întru Hristos”, de unde și porecla lui, ”cel care arde colibele”, iar pe grecește kavsokalivitul, de aici și numele sub care a devenit cunoscut locul acesta.

Așezarea Kavsokalivelor s-a înjghebat când niște pustnici au fost atrași de puternica personalitate ascetică a Sfântului Acachie și s-au strâns în jurul lui. Acachie trăia într-o peșteră îngustă care se deschide deasupra unei prăpăstii abrupte, iar deasupra prăpastiei zidise din piatră o mică casă de oaspeți. Acachie a murit pe la 1730/1740 în vârstă fiind de 100 de ani, iar la scurtă vreme după moartea sa așezarea a fost recunoscută oficial ca schit idioritmic.

Pelerinul rus Vasili Barski, în timpul primei sale călătorii în Sfântul Munte, în 1725, a vizitat Kavsokalivia. Barski a văzut Kavsokalivia chiar în perioada când începuse să se organizeze schitul și a descris locul în felul acesta: ”Acolo monahii trăiesc separat unul de altul, și fiecare își are la chilia sa o mică bisericuță ca să se roage fiecare în parte. […] Colibele lor sunt din piatră uscată și așezate deasupra unor prăpăstii teribile și abrupte, printre stânci, suspendate deasupra mării, ca niște cuiburi de păsări. Se hrănesc numai din rucodeliile lor, căci confecționează cruci și linguri”.

În spatele Colibei Adormirii Maicii Domnului, o scară îngustă conduce la peștera lui Acachie care se găsește exact sub casă. Peștera este o deschidere îngustă în prăpastia stâncoasă. Toiagul și patul lui, acesta din urmă făcut din trei crăci groase de măslin și o a patra servind drept pernă, se păstrează în acest adăpost al începuturilor viețuirii kavsokalivite. Deasupra peșterii, ascuns în spatele case, se păstrează și casa de oaspeți zidită din piatră. Câteva alte asemenea locuri de nevoință, din epoca primilor locuitori pustnici, se păstrează la periferia așezării. Sunt toate din piatră uscată, precum acelea pe care le descrie Barski.

În fața casei de oaspeți a lui Acachie se construise inițial paraclisul Adormirii, în 1759, și de atunci, prin extinderi succesive, s-a organizat schitul de azi. Locuitorul de azi, Părintele Patapie, de origine din Pireu, este iconar, bibliotecar al schitului și cercetător al arhivelor acestuia. Se trage dintr-o familie bogată, iar renovările casei amintesc de casele burgheze ale orașelor grecești.

SFÂNTUL VASILIE CEL MARE

La a doua sa călătorie în Sfântul Munte, în 1744, Barski a vizitat și a descris așezarea monahală, pe atunci abia înființată, a Sfântului Vasilie, mai jos de înălțimea muntoasă a Prorocului Ilie. Primii pustnici veniseră din Capadocia, din zona Cezareei. Barski i-a văzut cum trăiau în pădure, bând apă de ploaie și ”întrecându-i pe toți în postire, în smerenie și evlavie”. Pe atunci existau șapte colibe, atât de înguste încât înăuntru ”nu se poate întinde omul”, foarte sărăcăcioase, ”nu au decât o rogojină, un lemn pe care își sprijină capul și niște unelte”. Când Barski a trecut pe acolo, biserica lor comună, închinată Sfântului Vasilie cel Mare, era încă în construcție.

O colibă îngustă zidită din piatră cenușie, se află în apropierea bisericii de la 1744 și dă mărturie despre înfățișarea adăposturilor inițiale pe care le-au zidit primii asceți. Este o foarte simplă cutie ortogonală de piatră, cu o înălțime de aproximativ 1,90 de metri, fără deschizături, decât cu o intrare deschisă pe o latură și fără acoperiș, cu o suprafață utilă de circa un metru pătrat, unde încape numai un om în picioare sau pe jumătate întins. Un acoperiș făcut din lemn de stejar și iarbă uscată, și o placă de lemn, cu care să închidă intrarea ar completa imaginea uneia dintre cele șapte colibe pe care le-a văzut cândva Barski.

Anexată bisericii Sfântului Vasilie, o așezare simplă alcătuită din încăperi și spații auxiliare s-a construit în ultimii ani. O mică obște de 3-4 monahi trăiește la Chilia Sfântului Vasilie. Bătrânul chiliei, cretan de origine, care trăiește aici de la începuturile deceniului ’70, după ce ca mirean practicase avocatura, este autorul a diferite scrieri cu conținut teologic. Tot ce s-a făcut în această casă s-a făcut de mâinile lui și ale ucenicilor lui. A refuzat de fiecare dată să folosească materiale moderne de construcție de pe piață, confecționându-și singur obiectele necesare și construind cu materiale de mâna a doua, ce fuseseră aruncate sau prisosiseră de la renovările mănăstirilor.

KAROULIA

În punctul cel mai sudic al peninsulei, pe o stâncă uscată și abruptă, sunt răspândite locașuri de nevoință în toate cavitățile naturale ale stâncilor. Locul se numește Karoulia și se împarte în Karoulia Interioară și cea Exterioară. Accesul din cea Exterioară în cea Interioară se face cu lanțuri de susținere. La începuturile secolului al XX-lea trăiau aici 30 de nevoitori, în timp ce azi numărul lor oscilează între 10 și 20.

Cele mai multe dintre chiliile de la Karoulia sunt sihăstrii pe care înșiși asceții și le-au construit din materiale de ocazie, reciclând deșeurile de la alți monahi sau de la mireni. Partea văzută a unei asemenea construcții de cele mai multe ori camuflează adevăratele dimensiuni ale locului de nevoință, care se întinde în adâncul unei peșteri sau de-a lungul cavităților naturale ale stâncii. Organizarea spațiului în interiorul acestor sihăstrii dovedește o utilizare extrem de rațională a spațiului.

Una dintre chiliile tipice ale regiunii este cea a Sfinților Arhangheli din Karoulia Interioară. În deceniul ’50, chilia era cunoscută ca ”Sihăstria paznicului”, de la nevoitorul Gavriil, ”cel cu părul cârlionțat”, care mai înainte fusese paznic. În anii din urmă a trăit aici un nevoitor rus. Chilia nu prezintă nici până azi schimbări radicale, lucru care e valabil pentru cele mai multe dintre locurile de nevoință ale zonei, care păstrează acest caracter ascetic. Chilia Sfinților Arhangheli este alcătuită dintr-un paraclis, din cinci mici chilii și un depozit. La toate aceste spații accesul se face de pe un coridor, a cărui parte centrală este mai largă creând un al optulea spațiu, care este folosit atât ca salon, cât și ca nartex al bisericii. Toate aceste opt spații, împreună cu coridorul, un spațiu de o suprafață totală de 70 m2, se dezvoltă pe lungimea cavităților naturale a stâncii abrupte, valorificând nivelele înguste în diferite stații pe o lungime totală de aproximativ 23 m și o lățime medie de 3,5 m.

Toți pereții sunt din lemn, după cum tot din lemn sunt și cele mai multe dintre tavane. Doar spațiul de depozitare este parțial din piatră și acolo se găsesc un rezervor zidit pentru colectarea de apă de ploaie și vase de ceramică pentru păstrarea uleiului.

KATOUNAKIA

Mai sus de Karoulia Exterioară se află Katounakia, o așezare de sihăstrii răspândite pe pantele abrupte ale muntele. Karoulia și Katounakia împart același dig de ciment, care a fost construit în ultimii douăzeci de ani. Acesta este punctul de plecare și punctul terminus sau popasul de odihnă al caravanelor cu mulari care leagă această pustie ruptă de lume cu restul lumii oamenilor. Două mici depozite din beton armat în extrema dreaptă a cheiului sunt folosite pentru depozitarea lucrului de mână și a tămâii pentru export, a proviziilor și a materialelor de primă necesitate pentru nevoile pustnicilor, până când se încarcă în feribot cele dintâi, iar pe mulari cele de-al doilea pentru a fi transportate la diferitele case ale pustnicilor din zonă.

Chilia Cuviosului Efrem este unul dintre cele mai vestite centre duhovnicești ale Sfântului Munte, locul de nevoință a lui Gheronda Efrem Katunakiotul, marea personalitate ascetică a celei de-a doua jumătăți a veacului al XX-lea. Obștea de azi este alcătuită din Gheronda Iosif și doi nevoitori, ucenici toți trei ai Bătrânului Efrem, trecut la Domnul. Chilia este rezultatul unor extinderi succesive care au avut loc în mod spontan în ultimele 5-6 decenii, începând de la nucleul inițial care avea un paraclis, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Unul dintre cei trei monahi ai obștii a dorit ca orele de retragere și rugăciune la chilie să le petreacă urmând un mod de nevoință din vechime, anume al nevoitorilor care trăiau în copaci. Mai întâi a făcut un foișor de lemn pe creanga cea mai mare a unui copac, care de cealaltă parte este fixat în stânca abruptă care se înalță în spate. Ulterior foișorul a fost extins, creându-se o minunată odaie, alcătuită în întregime de Părintele Procopie, care a folosit în cea mai mare parte deșeuri pe care alții le aruncaseră în urma renovărilor marilor mănăstiri.

TRADIȚIE ȘI ÎNNOIRE

Cu toate că în toate mănăstirile aghiorite a predominat sistemul chinovial – unde toate aspectele vieții sunt comune –, modul în care monahii trăiesc azi viața de pustnici nu a supraviețuit neschimbat în Sfântul Munte. Să atragem atenția că pustnicii contemporani sunt purtători ai modului contemporan de viață pe care îl aduc cu ei din lume. Acest lucru nu e ceva nou. În acest fel s-au născut și s-au dezvoltat și mănăstirile. Când discutăm azi despre păstrarea tradiției în Sfântul Munte, ne referim la două lucruri: la slujbe și la clădiri. De-a lungul veacurilor, cultul rămâne neschimbat, dar zidurile se schimbă, dat fiind că depinde și este influențat de mulți factori: istorici, sociali, estetici, tehnologici.

Una dintre primele mele experiențe profesionale ca arhitect de restaurare în Sfântul Munte are legătură cu această chestiune. Când în 1983 am ajuns în Karyes ca să fac autopsia unei chilii pentru care exista cererea de restaurare din partea mănăstirii, am găsit-o prăbușită de ani de zile, dar, cu toate acestea, am făcut o copie a ruinelor, gândindu-mă că în curând le va devora și pe acestea timpul. Un călugăr bătrân, care mă urmărea pe când lucram, intră în vorbă cu mine și îmi spune că în zadar mă ostenesc, căci chilia s-a prăbușit deja și că mai bine ar fi să fac ceva ca să nu se prăbușească și celelalte. Și când i-am răspuns că am făcut reconstituirea, pentru că mai târziu va fi nevoie de ea în restaurarea monumentului, el mi-a spus: ”Monument este rasa pe care o port, pentru că, dacă eu azi construiesc o cutie de ciment, după 300 de ani va veni un savant nebun ca matale și se va pune să o reconstituie”. Am rămas cu gura căscată, pentru că Bătrânul simplu, fără să o știe, a exprimat unul dintre principiile de bază ale restaurării, care este păstrarea memoriei. Pe de altă parte, ceea ce a spus conține un mare pericol, știut fiind că trăim în epoca globalizării. În epocile din vechime, influențele străine care ajungeau în Sfântul Munte erau încorporate în mod creator, erau precum îngrășământul care îmbogățea culturile locale. De pildă, când în secolele XVII-XVIII mișcările artistice din Centrul Europei (baroc, rococo) au ajuns în Balcani filtrate prin creuzetul Constantinopolului, maeștri locali luau aceste noi modele necunoscute până atunci și lucrând cu materiale locale și cu metodele artei tradiționale au creat o nouă artă care venea cu propriile ei particularități. Dimpotrivă, azi, piața globalizată impune similaritatea materialelor, a tehnicilor, impune metode similare de confecționare, din Hong Kong până în Rio de Janeiro, din Helsinki până în Nairobi, din New York până în Karyes. Azi globalizarea amenință particularitățile oricărui spațiu.

Când în 1963 se sărbătorea împlinirea a o mie de ani de la întemeierea Marii Lavre și a vieții chinoviale athonite, lipsa de monahi, îmbătrânirea populației și abandonarea clădirilor lăsau un amar sentiment general că sfârșitul societății athonite este iminent. Situația aceasta s-a schimbat însă radical în ultimele patru decenii. Azi populația monahală se află într-o creștere constantă, iar Sfântul Munte se confruntă cu provocarea de a se adapta la tehnologiile moderne, păstrând în același timp caracterul său tradițional. Cât privește arhitectura, acest echilibru nu este totdeauna ușor de păstrat. În comparație cu alte epoci, azi sunt mult mai mulți monahii stăpâniți de un spirit inovator și care optează să trăiască o viață monahală mai puțin riguroasă. Mult mai multe sunt feriboturile care transportă tiruri cu produse noi, de aceea e nevoie de mai multe diguri, există mai multe automobile care au nevoie de mai multe drumuri asfaltate, există mai mulți bani și mai multe deșeuri. Datorită mulțimii feriboturilor care vin și pleacă, portul Dafni a devenit unul foarte solicitat, iar la Karyes există un magazin cu materiale moderne de construcții. Vizitatorii de azi au sentimentul că mănăstirile aghiorite parcurg o perioadă de înflorire, care pe de altă parte este însoțită de gropi de gunoi necontrolate care s-au împânzit peste tot.

Pe de altă parte, reciclarea produselor de consum din materiale eterogene și la mâna a doua, care definește arhitectura locurilor de nevoință a pustnicilor, arată, cred eu, o cale de urmat. Departe de conforturile și deșeurile produselor de primă mână, sihăstriile pustiei athonite constituie creații spontane ale unei arhitecturi populare anonime, organizate din palimpsestele unei estetici unice și spontane, care are ca scop satisfacerea nevoilor de bază. Spre deosebire de locuitorii marginalizați ai mahalalelor lumii a treia, pustnicii contemporani ai Athosului refuză societatea de consum în mod conștient și de bunăvoie.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Faídon Hagiantoníou

Articolul de față reproduce 7 texte ale dlui Hagiantoníou publicate inițial, în serial, pe pemptousia.

DESPRE AUTOR: Participă din 1983 la lucrările de restaurare a Sfântului Munte, ocupându-se în același timp de redactarea rapoartelor științifice pe această temă. A participat și la săpături arheologice în situri preistorice din Grecia și Turcia. În paralel, se ocupă de jurnalism, este implicat în producția de discuri din domeniul teatrului și poeziei grecești (Societatea Discografică Lyra), și, de asemenea, scrie literatură. A fost colaborator al ziarelor ”Macedonia” și ”Tesalonic” și producător muzical pentru 95,8 FM al ERT 3.

Sihăstriile de la Sfântul Vasile [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Chilia lui Gheron Iosif de la Sihăstria Sfântului Vasilie

Sihăstriile vechiului Schit

Acest Schit, după cum vom vedea mai departe în cartea de faţă, a fost întemeiat de anahoreţi de la foarte vechiul Schit Sfântul Vasile, care erau originari din Cezareea, patria Sfântului. În ultima vreme, când am locuit la Chiliile din Kerasiá, am cunoscut la Sihăstriile de la Karúlia, Katunákia şi Sfântul Vasile, părinţi cu duh ascetic, înfrânaţi, smeriţi, sporiţi în nevoinţă, cu o desăvârşită lepădare de sine şi afierosiţi studiului Sfintei Scripturi şi al scrierilor Sfinţilor Părinţi, a căror principală grijă în viaţă era cum să-şi cureţe grădina inimii de gândurile viclene şi păcătoase. Iar când, cu ajutorul lui Dumnezeu, reuşeau să se desprindă de neputinţele omeneşti, atunci mulţi dintre ei înaintau crescând şi sporind duhovniceşte în rugăciunea minţii, ajungând pe culmile virtuţii mai înalte şi la luminare dumnezeiască.

Sărmanul” Efrem – Efrem „Sirul”

În decursul călătoriei noastre duhovniceşti în partea de sus a zonei Katunákia, am cunoscut [părinţi] sihaştri şi eremiţi virtuoşi, asemenea monahului Efrem, „sărmanul de el”. Acest binecuvântat monah, originar din Tesalia, s-a călugărit la maturitate, dar avea o conştiinţă creştină sporită şi cu dreaptă socotinţă, pentru că toate milosteniile şi ajutoarele pe care le primea de la Mănăstirile pe unde trecea, pesmet, orez, zahăr sau diferite soiuri de zarzavaturi, le ducea ca alimente altor eremiţi bolnavi sau în vârstă şi invalizi. Îi ajuta pe toţi fără deosebire, cu o dragoste frăţească creştină adevărată.

Acest monah obişnuia să-şi plângă de milă şi, când îl întrebau: „Ce faci, părinte Efrem? Cum merge sporul duhovnicesc? Înaintăm sau batem pasul pe loc la probele călugăriei?”, acesta răspundea mereu la fel: „Ce să fac, sărmanul de mine? Numai păcate fac, părinţilor.” Şi fiindcă întotdeauna dădea acelaşi răspuns, Stareţul meu, care-l iubea asemenea oricăruia dintre fraţii nevoitori, ca să-l încerce dacă spunea aceasta dintr-o smerenie adevărată sau dintr-o simplă obişnuinţă, într-o zi, la o adunare de sărbătoare, după dumnezeiasca Liturghie, când erau de faţă toţi părinţii, în jur de treizeci de monahi şi preoţi, la arhondaric, pentru trataţia obişnuită1, l-a strigat în faţa tuturor pe părintele Efrem, care stătea stingher la intrarea în încăpere: „Haide şi tu, sărmanul de tine, înăuntru. De ce stai la uşă?” Binecuvântatul a intrat înăuntru, dar de ruşine se făcuse roşu cu totul.

Într-o altă zi, părintele Efrem a venit la Chilia noastră în Kerasiá, unde ne vizita periodic, fiindcă ne iubea şi adeseori se sfătuia cu Stareţul în privinţa unor chestiuni duhovniceşti dificile. Atunci Stareţul meu l-a întrebat pe părintele Efrem:

Frate, cum ţi s-a părut ieri că te-am strigat în faţa tuturor „sărmanul de tine”?

Ce să-ţi spun, cinstite Stareţ Ioachim… Am simţit atâta ruşine şi ofensă, încât mi-am muşcat limba ca să nu mă port şi să-ţi răspund urât. Dacă nu te-aş fi iubit şi respectat, cu siguranţă că te-aş fi ocărât.

P Athos-7Iar Stareţul Ioachim i-a răspuns:

Vezi, frate, cât de uşor se poate cineva ocărî şi umili pe sine şi cât de greu şi de neiertat este să te ocărască şi să te insulte altcineva? De aceea, dragul meu părinte Efrem, trebuie să fim gata şi să ne bucurăm când ne umilesc şi ne ocărăsc alţii, pentru că atunci avem parte de răsplată, când îndurăm cuvintele jignitoare ale celorlalţi, fiind îndeajuns numai ca acestea să nu corespundă realităţii şi să nu fie adevărate. Atunci, dacă le îndurăm de dragul lui Hristos, vom avea răsplată veşnică de la Stăpânul Hristos, Dătătorul de răsplată, aşa cum ne spune El Însuşi în Fericiri: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Mt. 5, 11).

Părintele Efrem a plecat de la Chilia noastră foarte recunoscător pentru pilda care-l învaţă pe monah să ajungă la smerenie, temeiul tuturor virtuţilor. Şi de atunci i-a rămas numele „sărmanul de el”, şi acela se simţea bucuros în sinea lui să audă acest lucru de la toţi monahii.

Aşa îl deosebeam pe părintele Efrem „sărmanul de el”, de un altul la fel de iubit frate monah al nostru Efrem, stareţul lui Iosif Frankiskou, de la Sfântul Vasile, pe care, fiindcă era uscat şi slab la trup din cauza multei nevoinţe, dar puternic sufleteşte şi cu mult duh, îl numiserăm Efrem „Sirul”. Erau amândoi la fel de buni şi virtuoşi, veneau regulat la Chilia noastră şi îi aprovizionam cu diferite legume şi fructe.

Monahi buni şi sporiţi în virtute la Sihăstria Sfântului Vasile au fost şi Bătrânul-Heruvim, Bătrânul-Iosif şi Bătrânul-Vartolomeu, care era şi preot, dimpreună cu obştea lor. Toţi aceştia se luptau pentru mântuirea sufletului şi, cu harul lui Dumnezeu, au ajuns pilde vii de virtute şi sporire duhovnicească, cu însemnate izbânzi în lupta pentru câştigarea rugăciunii minţii; şi au lăsat, cei mai mulţi dintre ei, urmaşi care se mai afierosesc cu totul cultivării rugăciunii ce pogoară mintea în inimă, prin rostirea neîncetată a ei, prin nevoinţa în smerenia cea de Dumnezeu dăruită, în ascultare şi în tot felul de virtute.

Bătrânul-Natanail

Din istorisirile aceluiaşi preacuvios şi drag mie Stareţ Damaschin, la o xerokalýva din Pustia Sfântului Vasile se nevoia în asceză Bătrânul-Natanail, care avea doi monahi ucenici. Unul se numea Antonie, iar celălalt Atanasie.

Aceşti ucenici, pentru că în zona în care se afla Coliba lor nu se putea cultiva nimic, nici măcar o mică grădină, nu puteau să-şi câştige cele necesare traiului. Nu aveau nici o rucodelie şi, prin urmare, în cea mai mare parte a timpului erau plecaţi să muncească spre a supravieţui şi spre a aduna cele necesare pentru Stareţul lor. Îi stăpânea o oarecare nepăsare şi dispreţ faţă de Stareţul lor, încât o dată au trecut mai mult de şase luni până să se reîntoarcă la Coliba lor. În acea perioadă Stareţul Natanail s-a îmbolnăvit şi, fiindcă nu era nimeni care să-i poarte de grijă, a venit un monah necunoscut, care l-a slujit cu toată râvna pe bolnavul Stareţ.

Bătrânul-Natanail, înzestrat cu harisma răbdării, smereniei şi a rugăciunii neîncetate, îl privea pe necunoscutul monah ca pe un Înger al Domnului.

După o vreme, când și-au amintit ucenicii să se întoarcă la Coliba cea săracă şi au bătut la ușă și au intrat înăuntru, au văzut un monah străin care pleca. Atunci Bătrânul-Nathanail le-a spus: „Ar fi fost mai bine, fraților, dacă n-ați fi venit, pentru că ați ajuns pricina pentru care a plecat Îngerul Domnului, pe care El îl trimisese ca să-mi slujească.”

De îndată ce a spus aceste cuvinte, Bătrânul-Natanail și-a dat fericitul suflet, fără îndoială în mâinile Îngerului Domnului, care l-a slujit, și ale Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Bătrânul-Isaia

Bătrânul-Isaia, care a rămas puțini ani la Schitul Sfântul Vasile și apoi a cumpărat Chilia Cinstitul Înainte-Mergător din Kerasiá, era cultivat, pentru că fusese student, vreme de doi ani, la Facultatea de Medicină. Pe vremea aceea (acum 60 de ani) în Sfântul Munte nu se aflau mulți monahi cu școală, așa cum, prin harul lui Dumnezeu, sunt acum, adică absolvenți ai Facultăților de teologie, litere, istorie, stomatologie, fizică, matematică, chimie, oameni de știință, şi de aceea în acea epocă cel care urmase chiar și pentru puţină vreme cursuri la Universitate era socotit foarte instruit.

Părintele Isaia, un mare nevoitor, înfrânat și îmbunătăţit în virtute s-a afierosit rugăciunii minții cu multă râvnă și prin lepădarea de sine, dar fără fericita ascultare față de vreun Stareț. Însă o condiție necesară și esențială pentru dobândirea acestei virtuți a rugăciunii minții este ascultarea de un stareţ și lepădarea de voia proprie, fiindcă fără acestea și fără spovedania sinceră este foarte dificil să sporeşti în această virtute duhovnicească.

Astfel, după multă vreme, a început să scrie o carte, în care trata diferite teme duhovnicești, dar se pare că amesteca, cum se va vedea în continuare din relatarea noastră, lucruri zelotiste, extremiste şi fanatice – aşa cum mi s-a spus – cu râvna faţă de adevărata virtute.

Din clipa în care s-a apucat de scrierea acestei cărţi a început să aibă diferite coşmaruri şi vedenii, mai întâi în somn, apoi şi treaz fiind: i se părea că vede când pe „Hristos”, când pe „Preasfânta”, iar alteori pe diferiţi „Sfinţi”, lucruri care în loc să-l bucure şi să-i dea linişte, îl răscoleau – mai ales noaptea –, când nu-şi mai găsea liniştea să se roage. Dacă aceste lucruri ar fi fost adevărate, ar fi trebuit să-i aducă desfătare, mulţumire şi pace sufletească. Însă bietul de el era cu totul răvăşit.

Rătăcirea ascunsă a fanatismului

daniilkatounakiotulAceastă stare, în loc să se îmbunătăţească, cu trecerea timpului, se înrăutăţea. Atunci s-a hotărât să meargă să ceară sfatului Stareţului neptic şi plin de discernământ duhovnicesc Daniil al Danieleilor, care se retrăsese la Katunákia.

Părintele Stareţ Daniil l-a primit cu multă dragoste pe părintele Isaia şi, după ce a aflat cele ce se petreceau cu el, ca un duhovnic încercat, a cerut să-i dea cartea pe care o scrisese ca s-o cerceteze. Părintele Isaia cu multă satisfacţie, bucurie şi fără ezitare i-a dat preacuviosului Stareţ manuscrisul cărţii.

Acesta, după ce a cercetat cu atenţie textul, l-a chemat după o lună la Sihăstria sa pe părintele Isaia şi, cu multă bunătate, dragoste duhovnicească şi smerenie i-a spus: „Dragul meu părinte, am cercetat cu luare-aminte şi am parcurs toate temele pe care le tratezi atât de amănunţit în această scriere. Am găsit că este o lucrare minunată din toate punctele de vedere, scrisă cu multă artă şi ştiinţă. Dar te rog fierbinte, mai întâi pentru liniştea, seninătatea şi folosul tău şi apoi pentru pacea şi mântuirea sufletească a celorlalţi, care se vor întâmpla să o citească, să faci un foc bun în cuptor şi s-o arunci în el ca să ardă şi să dispară de pe faţa pământului. Dacă vrei să mă asculţi, numai aşa te vei putea slobozi de închipuirile satanei care te bântuie, de coşmaruri şi vedenii mincinoase, cu care demonii vor să te înşele, prin mijlocirea chipurilor lui Hristos, ale Preasfintei şi Sfinţilor, ca să-ţi ducă în rătăcire mintea şi să te facă robul lor.”

Acestea vrednicul de pomenire Stareţ Daniil i le-a spus într-un chip blând, ca să nu-l mâhnească pe fratele care, însufleţit de-o râvnă peste măsură, a ajuns la opinii extremiste, ce i-au îngăduit satanei să-i tulbure mintea si să-l ducă într-o rătăcire pierzătoare de suflet şi nimicitoare.

Părintele Isaia a primit cu multă smerenie părerea înţeleptului Stareţ şi a ars cartea în cuptor. Din clipa în care a fost arsă cauza, adică vătămătoarea carte, au încetat dintr-odată şi vedeniile rătăcitoare şi înşelătoare ale demonului. Şi aşa s-a eliberat acest frate de ispitele şi tulburările acestea. Şi, de vreme ce şi-a aflat seninătatea sufletească şi pacea gândurilor, s-a arătat recunoscător Stareţului Daniil.

Bătrânul-Heruvim

privegherePreacuviosul meu Stareţ Andrei, fost egumen la Mănăstirea Sfântul Pavel, mi-a povestit despre viaţa Bătrânului-Heruvim din Pustia Sfântului Vasile, care s-a nevoit din anii tinereţii cu multă înfrânare, post şi în tot felul de privaţiuni. Se silea pe sine spre toată virtutea pentru Împărăţia Cerurilor şi, cu toate că se afla pe pământ, mintea şi cugetul se găseau întotdeauna la cele cereşti.

Foarte adesea, în conversaţiile sale cu ceilalţi părinţi şi fraţi sihaştri sau cu cei care au avut ocazia să-l viziteze, nu se auzea din gura sa decât rugăciune, nu vorbea decât despre rânduieli liturgice şi lucrări făcătoare de minuni ale Sfinţilor Îngeri, minuni ale Preasfintei, mijlociri şi ajutorări din partea multor Sfinţi, despre mântuirea neamului omenesc şi despre prezenţa lucrătoare a Proniei dumnezeieşti asupra monahilor din Sfântul Munte şi din întreaga lume. Cu toate că acesta nu ieşea niciodată din Pustie, prorocea şi avea preştiinţa multor lucruri, prezicând ce avea să se petreacă în lume şi tâlcuind vedeniile dumnezeieşti.

La bătrâneţile sale, când nu putea să meargă nici până la Chiliile din Kerasiá, într-o iarnă foarte grea a rămas fără alimente şi pentru mai multe zile nu a avut ce să mănânce.

Fostul egumen Andrei, care cunoştea situaţia, cu toată iarna, mânat de simţământul iubirii de fraţi, tânăr pe-atunci (1938), s-a dus la Sfântul Pavel, Mănăstirea sa de metanie, a umplut un sac cu diferite alimente, le-a dus la Schitul Sfântul Vasile şi i le-a dat Bătrânului-Heruvim.

Bătârnul-Heruvim a luat sacul cu alimente şi a mulţumit din suflet Celui Preaînalt, Care întotdeauna poartă de grijă în Pronia Sa de cele de trebuinţă. I-a mulţumit şi părintelui Andrei, spunându-i: „Frate şi părinte Andrei, îţi mulţumesc din străfundul sufletului meu pentru bunătatea pe care mi-ai arătat-o aducându-mi merinde şi mă rog Domnului nostru Iisus Hristos să trimită atâţia sfinţi Îngeri să-ţi ia sufletul şi să ţi-l ducă în Împărăţia Cerurilor, câţi paşi ai făcut ca să-mi aduci aceste merinde.”

Astfel, când cu un frate, când cu altul, Pronia dumnezeiască se îngrijeşte ca lucrătorilor virtuţii să nu le lipsească bunurile necesare pentru întreţinerea lor, în acord cu porunca din Sfânta Evanghelie, unde Domnul nostru spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33).

În felul acesta dumnezeiesc al Proniei nici Bătrânul-Heruvim nu a fost lipsit de bunurile necesare, până ce şi-a dat sfântul său suflet.

Aceasta să ne fie nouă tuturor şi lumii întregi spre învăţătură, ca să înţelegem cum Pronia dumnezeiască se îngrijeşte de toţi oamenii şi de mântuirea sufletului nostru, şi nu soarta sau destinul, în care credeau idololatrii şi în care până astăzi mulţi oameni nefericiţi mai cred.

Stareţul Barnaba cel Bătrân

Athos_16Unul dintre cei mai mari Stareţi ai rugăciunii minţii, dascăl atât al vederii duhovniceşti, cât și al lucrării acestei rugăciuni, care s-a mutat mai înainte la viaţa de veci, a fost Stareţul Barnaba cel Bătrân, care se trăgea din Aivali sau, după alţii, din Bogaziá (Asia Mică).

Acest fericit Stareţ s-a arătat în vremurile acestea mai de pe urmă asemenea unei dulci licăriri care a luminat în aceşti ani de beznă şi a pâlpâit pentru o clipă, iar apoi s-a stins şi a dispărut.

Aşadar, acest binecuvântat [părinte] a trăit acum şaptezeci de ani şi a fost egumen, călăuză neamăgită şi îndrumător al virtuţii practice şi contemplative la Schitul Sfântul Vasile.

Citim în Istoria Lausiacă, în Everghetinos şi în Pateric despre vieţile acelor fericiţi ava din Egipt, din Tebaida, din Tavenne şi din alte părţi şi ne minunăm de vieţuirea acelor părinţi vrednici de pomenire şi de virtuţile care le împodobeau sufletul. Ne minunăm de dragostea şi unitatea de cuget care exista între ei, de respectul şi preţuirea pe care le nutreau unul pentru celălalt, de sărăcia de bunăvoie şi lipsirea desăvârşită de cele necesare traiului. Asceza şi întrecerea dintre ei în privinţa înfrânării, tăcerii, rugăciunii şi privegherii mergeau până acolo încât nu credem că există om care să nu râvnească la acea fericită şi îngerească viaţă a părinţilor din Pustia şi din Schiturile Muntelui Nitria şi din alte părţi. Cercetăm izbânzile, strădania şi luptele monahilor de atunci prezentate în diferite scrieri ale lor şi se naşte în noi întrebarea: există oare, în aceste zile crunte în care trăim, părinţi sporiţi în virtute, cu o vieţuire asemenea acelor părinţi şi asceţi de demult?

Aşadar, după cum acei vrednici de pomenire părinţi au cultivat pomul virtuţii, ce a adus monahismului şi întregii lumi pilde de lupte [duhovniceşti], de bunătăţi, fapte şi trăiri ale unei vieţi curate, la fel şi acest fericit Stareţ Barnaba, prin pilda luminoasă a vieţii sale, prin dragostea faţă de toţi şi prin tot şirul de virtuţi, i-a făcut pe părinţii nevoitori dimpreună cu el la Schitul Sfântul Vasile să-l imite în luptele sale duhovniceşti şi în încercările vieţii monahale ale acelor vremuri.

La întrebarea de mai înainte ne răspunde şi fericitul stareţ Barnaba, cu fapta, prin viaţa sa virtuoasă şi prin pilda pe care ne-a lăsat-o.

Dacă ar cunoaşte cineva dintre părinţii de astăzi virtutea şi viaţa duhovnicească a părinţilor de la Schitul Sfântul Vasile de pe Aton, pe care monahul Barnaba, aflat deja la vârsta bătrâneţii, îi conducea ca egumen acum şaptezeci de ani, ar vedea o imagine fidelă şi neschimbată a vieţii şi vieţuirii ascetice pe care o trăiau monahii din Pustia Tebaidei şi a Iordanului, şi ar descoperi o copie autentică a acelor fericiţi. Dar putem spune cu certitudine că în multe privinţe stareţul Barnaba îi depăşea. Şi nu exagerăm, pentru că cel care are mulţi aliaţi în luptă poate învinge uşor. Pe când cel care luptă de unul singur, fără nici un sprijin sau ajutor omenesc, opunându-se unor duşmani mulţi la număr şi bine înarmaţi, şi reuşind să-i biruie, mult mai vrednic se face de laude, onoruri şi cununi, după socotinţa noastră, decât cel care are de partea sa o întreagă oaste.

Aşadar, pe drept acei Părinţi ai monahismului de demult, din primele veacuri, au spus că „cel mai bun dintre noi este acel părinte care se arată încercat şi nepătat acolo unde virtutea lipseşte”.

Şi au spus Părinţii aceasta fiindcă au prevăzut că în vremurile de pe urmă va răsări şi se va ridica o mulţime de ispite. Nu pentru că vremurile sunt de vină – căci vremurile nu se schimbă, ci rămân întotdeauna aceleaşi, după cum le-a creat Dumnezeu –, ci pentru că ne-a slăbit credinţa, iar râvna noastră pentru virtute şi pentru urmarea binelui aproape că s-a stins. Şi, ca urmare a acestora, vin nepăsarea şi lenea, din care se nasc îndoiala şi necredinţa. Cert este că rămânem surprinşi şi ne îndoim când citim în Sfânta Scriptură şi în scrierile Părinţilor despre măreţia vieţii duhovniceşti şi izbânzile vieţuirii virtuoase ale acelor nevoitori de demult. Şi ca pildă de înfrânare să ne amintim cum nişte pelerini evlavioşi au dus la Schitul Tebaidei struguri şi i-au lăsat la uşa Kyriakón-ului (biserica centrală a Schitului), dar nimeni dintre părinţi n-a gustat din ei, astfel încât strugurii s-au întors neatinşi la cel care îi adusese. Iar Sfântul Macarie, prezbiterul2 acestui Schit, s-a minunat chiar de acest lucru, de întrecerea dintre părinţi în ce priveşte înfrânarea.

La fel, când Stareții ieșeau de la sinaxa duhovnicească a vecerniei și a dumnezeieștii Liturghii, cel mai în vârstă dintre toți și întâi-stătătorul Schitului punea degetul la gură și le spunea celorlalți părinți: „Să fugim, fraților, să fugim!” Iar la întrebarea monahilor: „Unde să fugim, ava? De ce anume să fugim, ava?”, acesta punea iar degetul la buze și striga: „De aceasta să fugim, fraților!”, arătându-le că trebuie să evite discuțiile dintre ei și în tăcere să meargă fiecare la Chilia lui, pentru că, după cuvântul Scripturii, „cel ce vorbește mult nu va putea fugi de păcat, dar cel zgârcit la vorbă va ajunge să fie înțelept” (Pild. 19).

Să facem acum o comparație cu starea duhovnicească și viețuirea virtuoasă de la Schitul Sfântul Vasile, unde în urmă cu șaptezeci de ani acest minunat părinte Barnaba, după chipul părinților Tebaidei, ca prezbiter al Schitului, a hotărât să se facă această rânduială de rugăciune: La sinaxele de obște ale tuturor sărbătorilor și privegherilor, atunci când la Kyriakón-ul Schitului se adunau toți monahii spre a se ruga împreună, părintele Barnaba spunea: „Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi!” și la cuvântul „Amin” se așezau cu toții în strane, purtând rasă și camilafcă, cu șiragul de mătănii în -mâini, cu luminile stinse și cu lumina candelelor mică şi palidă, pentru ca biserica să nu fie foarte luminată, și spuneau cu toții în smerenie şi cu glas scăzut rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”. Aceasta continua întreaga noapte și în zori prezbiterul Barnaba spunea din nou „Pentru rugăciunile…” și, odată cu „Amin”, ieșeau toți din Kyriakón, iar părintele Barnaba își ducea degetul la gură și, fără a spune ceva, înțelegeau cu toții că trebuie să se ducă fiecare la Chilia sa în tăcere, pentru a se odihni un pic, iar după rugăciunea individuală – canonul – fiecare să se apuce de rucodelia sa.

La vremea cuvenită, prezbiterul Barnaba trecea pe la Coliba fiecărui nevoitor, supraveghindu-i pe frați, dacă respectă tipicul și rânduiala neschimbate, așa cum le-au transmis Părinții, și, după sfaturile și îndrumările duhovnicești potrivite fiecăruia, îi mângâia, încuraja și întărea pe frați ca să înainteze în luptele duhovnicești.

Se îngrijea cu precădere de frații care se afieroseau de bunăvoie și cu binecuvântarea egumenului cultivării rugăciunii minții, cercetându-i cu toată atenția, ca nu cumva vreunul dintre ei să cadă în plasele satanei, urmând calea rătăcirii.

Rânduiala de nevoință a părintelui Barnaba era următoarea: în toate zilele săptămânii să se mănânce o dată pe zi mâncare uscată3, iar sâmbăta, duminica şi la praznicele împărătești, ale Maicii Domnului și în cinstea tuturor Sfinților, pentru care în Ceaslov se dă dezlegare la vin și untdelemn, să se mănânce de două ori pe zi, săvârşindu-se totodată și dumnezeiasca Liturghie.

clopoteLa Colibele părinților nu trebuia să existe nimic de prisos și fără de folos, în afară de cele neapărat necesare: acoperămintele de pat, hainele, o sticlă cu untdelemn și una cu oțet, un sac de posmagi și vasele de trebuință.

Pentru că părintele Barnaba era foarte riguros în respectarea acestui canon de nevoinţă, s-a întâmplat o dată ceva pe cât de plin de umor, pe atât de serios: trecând pe la frați să-i cerceteze și intrând într-una dintre Colibe, a văzut trei sticle și atunci cu asprime l-a întrebat pe fratele: „Frate, o sticlă pentru untdelemn, cealaltă pentru oțet. A treia la ce folosește?”

Fratele nu a avut nimic de spus pentru a se dezvinovăți și a rămas fără grai. Atunci părintele Barnaba a luat cea de-a treia sticlă și a spart-o de stânci. Astfel, prin gestul acesta mustrător, părintele Barnaba i-a amintit fratelui acea întâmplare petrecută la Schitul din Tebaida Egiptului: „Dacă vrei supă, du-te la Alexandria”, cu alte cuvinte îi spunea că: „Dacă vrei sticle, butoaie și bună-petrecere, du-te altundeva, la o Mănăstire de obște unde au magazii și nu sta aici ca să desființezi Canonul și rânduiala Pustiei.”

Vestea acestui eremit virtuos s-a răspândit în tot Sfântul Munte și frații alergau să se aşeze sub ascultarea şi îndrumarea lui pe calea virtuții și a rugăciunii minții.

Prezbiterul Barnaba îi supunea unei încercări duhovnicești pe frații care voiau să rămână alături de el. Iată un astfel de exemplu:

Pe un monah de la Mănăstirea Sfântul Pavel, care s-a dus cu dorinţa de a deveni ucenic al Starețului, Bătrânul-Barnaba l-a întrebat cum îl vedeau ceilalți frați de la Mănăstirea sa. Acela i-a răspuns Starețului că toți părinții Mănăstirii Sfântului Pavel îl socoteau virtuos, evlavios și sfânt!

Înfumurarea monahului

Bătrânul-Barnaba a oftat adânc și i-a spus fratelui: „Frate, nu stai deloc bine. Suferi de o cumplită rătăcire diavolească și ești într-ascuns cuprins de înfumurare – mândrie. Dacă vrei să te îndrepți și să scapi de rătăcirea asta, ascultă-mă cu atenție: Cât mâncai și cât beai la Mănăstirea ta?” Monahul i-a răspuns: „Părinte Stareț, la Mănăstire m-am înfrânat mult și de aceea frații mă luau drept sfânt.”

Atunci Bătrânul-Barnaba i-a spus monahului Natanail: „Te vei duce la Mănăstirea ta, o să stai la masa de obște și o să mănânci toată porția de mâncare și o să bei toată partea ta de vin ‒ aceasta este ascultarea ta ‒ și când o să isprăveşti de mâncat și băut, o să ceri să mănânci și să bei și o a doua și o a treia porție.”

Monahul Natanail a primit cu bucurie sfatul și, după ce a cerut binecuvântarea şi rugăciunea Bătrânului Stareț Barnaba, s-a dus la Mănăstirea sa, la Sfântul Pavel, și a făcut după porunca ce i-a fost dată tot ce i s-a spus.

Dar, pentru că nu era obișnuit să mănânce și să bea mult şi repede, multa mâncare şi băutură i-au provocat o așa amețeală, încât, de îndată ce a ieșit de la masa de obște a Mănăstirii la aerul de afară, a căzut leșinat sub privirea tuturor fraților Mănăstirii. Văzând părinții starea în care a ajuns şi aflând cât a mâncat și cât a băut, au crezut că a fost demonizat și s-au întristat atât de mult, încât au început să facă toți împreună rugăciuni ca Dumnezeu să Se milostivească de el.

După aceea, fratele Natanail, rușinându-se foarte tare, s-a întors la Starețul Barnaba şi i-a povestit toată întâmplarea de la Sfântul Pavel.

Atunci înțeleptul și sporitul în virtute Stareț Barnaba cu bucurie i-a spus monahului Natanail: „Acum, frate, ești bine” și, după ce l-a tămăduit în felul acesta sufletește, l-a pus să stea la cea din urmă Colibă a Schitului.

Monahul Natanail se retrăsese acolo sub supravegherea, ocrotirea și îndrumarea duhovnicească a prezviterului, care, pentru a-i da o ocupație și a se nevoi cu trupul, l-a pus să cultive o mică grădină, unde răsădise ceapă, usturoi și alte zarzavaturi.

Când ceapa și usturoiul au început să crească cumva și monahul Natanail să se bucure [de ele], atunci s-a dus Bătrânul-Barnaba și, ca și cum ar fi avut de gând să le plivească, s-a apucat să le smulgă și să le arunce din grădină. După ce a smuls și ultima plantă, l-a întrebat pe părintele Natanail, îngrijitorul lor: „Cum ți se pare, frate? Te-ai întristat pentru pierderea cepei și a usturoiului? Sau ai cârtit și m-ai judecat că le-am smuls? Cum te simți, frate?”

Monahul Natanail i-a răspuns Starețului: „Precuvioase părinte Stareț, nici nu m-am întristat, nici nu m-am tulburat și nici nu te-am judecat, dar mi-am spus în sinea mea că, dacă Starețul găsește că așa este cuvenit, cu siguranță că a făcut mai bine decât aș fi făcut eu. Așa te-a luminat Dumnezeu să faci, să fie binecuvântat!”

Răsplata pentru ascultare

spre karouliaMonahul Natanail, pentru lepădarea de sine și ascultarea față de Starețul Barnaba prin lucrarea poruncilor lui, a ajuns la o asemenea culme a virtuţii, încât de multe ori era răpit cu mintea la cele cereşti. În urma acestor stări Dumnezeu l-a învrednicit să-I cunoască tainele. Căci la una din privegherile părinților Schitului la Coliba Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, aflată mai jos de Kyriakón, în clipa în care se citeau cei șase psalmi ai utreniei, părintele Natanail a fost „răpit cu mintea” și a rămas nemișcat în strană, fiind în această stare până la cântarea a noua, când părinții intonau „Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii…”, moment în care și-a revenit în sine, a făcut semnul crucii și a spus: „Slavă Ție, Doamne, că ai venit la mine!” Aceasta este răsplata adevăratei ascultări, pe care Dumnezeu o încununează cu harisme și daruri duhovnicești.

Aici ar trebui să amintim că părintele Barnaba în cea mai mare parte a timpului nu avea o casă a sa proprie, și pentru multă vreme a locuit la o Colibă la Katunákia, acolo unde vieţuia cunoscutul părinte sihastru Gherasim, care a stat trei ani nevoindu-se și căutându-și liniștea pe culmea așa-numitului Aton Mic (Muntele Carmel), iar Bătrânul-Barnaba era ucenic al lui.

Se spune despre părintele Barnaba că a avut un ucenic pe nume Ioasaf și odată, când urma să înceapă Postul Mare, întâmplându-se să le rămână la Colibă un sac de făină, i-a spus ucenicului său Ioasaf: „Ia sacul acesta de făină și du-te jos la stânci să-l arunci, pentru că acum începe Postul Mare și nu mai avem nevoie de el.”

Ucenicul s-a supus poruncii Starețului, a luat sacul cu făină, s-a dus la stânci, l-a tăiat cu un cuțit și a împrăştiat făina pe stânci.

Mulți au socotit această faptă ca necugetată și au spus că ar fi trebuit să dea făina la alți monahi săraci, de vreme ce el și obștea nu aveau să o mănânce.

Alți părinți au spus cu discernământ: „Noi nu putem judeca și cântări faptele și lucrările unor bărbați atât de mari și sporiți în virtute, pentru că numai ei, care au ajuns pe culmile virtuţii și sfințeniei, precum acest eremit și ascet Barnaba cel Bătrân, sunt în măsură să înțeleagă rațiunea și sensul acestei virtuți. Căci în Everghetinos citim despre acel Stareț care împletea coșuri și saci de nuiele și apoi le arunca în râu, ca să li se piardă urma.”

E cu putință să fi făcut această faptă, precum și altele asemenea, cu un anume scop, fiindcă se răspândise vestea că este un părinte neptic, care a ajuns la vederea duhovnicească și, fiind un lucrător al rugăciunii minții, săvârşea în aparență fapte ciudate și înverşunate, spre a fi judecat ca necugetat, lipsit de virtute și sfinţenie şi a se împrăştia acest zvon.

Însă cel care va cerceta lucrarea sub formă de scrisoare, pe care o vom reproduce în continuare, va constata și se va convinge că acest binecuvântat eremit, datorită cugetului său smerit, evita cu orice preţ lauda de la oameni și căuta numai slava de la Dumnezeu, Cel care cunoaște faptele bune, după spusa evanghelică: „să nu știe stânga ta ce face dreapta ta” (Mt. 6, 3).

Fericitul său sfârșit

Acest binecuvântat eremit, la sfârșitul vieții, a dorit să se închine la Locurile Sfinte. Acolo s-a închinat și la Mănăstirea cu viață de obște a Sfântului Sava cel Sfințit. A rămas aici pentru destulă vreme și, fiindcă viețuirea lui era pe cât cu putință de ascetică, întru multă înfrânare și rigoare în ce privește viața duhovnicească, a început să vorbească [fraţilor] despre rugăciunea minții. Unii, mai slabi la cuget, l-au socotit a se afla în rătăcire, l-au defăimat în fața patriarhului și acela, binecuvântatul, fără cercetare, a dat poruncă să-l închidă în turnul Mănăstirii ca pe un rătăcit.

Patriarhul, după ce l-a închis în turn, le-a interzis monahilor să comunice cu el, pentru a nu fi vătămați și duși în rătăcire de învățătura sa greşită. (Și câte nu face ignoranța în viața duhovnicească!)

S-a întâmplat atunci să treacă pe la Ierusalim în pelerinaj un duhovnic aghiorit, părintele Mina, pe care patriarhul l-a întrebat dacă îl cunoaște pe Barnaba și dacă are mulți ucenici în Sfântul Munte. Când a fost înștiințat de părintele Mina că Bătrânul-Barnaba are foarte mulți ucenici în Sfântul Munte, s-a întristat foarte tare și i-a spus duhovnicului să aducă la cunoștința tuturor părinților aghioriți că trebuie să se îndepărteze de învățătura lui Barnaba și să nu-i asculte sfaturile, pentru că este un rătăcit.

Fericitul Barnaba a aflat de la frații Mănăstirii despre actele și poruncile pe care le dădea patriarhul în detrimentul său și l-a rugat pe un frate, pe cel care îi aducea mâncarea, să-i transmită patriarhului că-l roagă fierbinte să aibă bunăvoinţa de a merge până la el, pentru că are ceva foarte important să-i comunice și este foarte urgent să discute cu el în particular.

Patriarhul, mai mult din curiozitate, s-a lăsat înduplecat și s-a dus în turnul Mănăstirii de la Sfântul Sava, să-l vadă și să-l asculte pe Bătrânul-Barnaba. Nimeni nu știe ce i-a spus sau descoperit fericitul Stareț patriarhului. Însă este cunoscut tuturor că, după discuția avută cu patriarhul, s-a petrecut o aşa schimbare şi transformare, încât a ieşit ruşinat din turn şi a strigat cu toată puterea, ca să audă toţi: „Lăsaţi-l liber pe acest om, pentru că este sfânt şi ales al lui Dumnezeu! Vas de cinste. Pentru rugăciunile şi mijlocirile acestor oameni sfinţi lumea aceasta păcătoasă mai stă în picioare şi n-a fost nimicită!”

patericul-sfantului-munte-cartonata~8239439Când părinţii l-au scos pe Bătrânul-Barnaba din turn, a cerut să rămână şi a rămas până la sfârşitul vieţii sale la Mănăstirea Sfântului Sava, unde a avut parte de un sfârşit cuvios.

Toate acestea ne-au fost aduse la cunoştinţă de un părinte îmbunătăţit duhovniceşte, care ne-a asigurat el însuşi că întru mărturia vieţii virtuoase a fericitului Barnaba osemintele sale răspândeau o mireasmă negrăită, spre slava lui Dumnezeu, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.

În afară de acest cuvios aghiorit Barnaba de la Schitul Sfântul Vasile, la Mănăstirea Sfântului Sava a existat încă un monah virtuos cu numele Barnaba, care în 1905 şi-a aflat sfârşitul în Coliba sa de piatră, zidită în pripă, când aceasta s-a dărâmat în urma unui seism.

Note:

1 După terminarea dumnezeieştii Liturghii, în special în duminici şi sărbători, înainte de a merge la trapeză, se oferă tuturor celor prezenţi în arhondaricul Mănăstirii, Schitului, Colibei sau Chiliei respective o trataţie care conţine cafea, ceai, rachiu sau lichior, biscuiţi şi dulciuri (n. trad.).

2 Cel mai în vârstă dintre toți părinții Schitului (n. trad.).

3 Mâncare negătită și fără untdelemn sau altă grăsime (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 219-233 / Foto 1 (sus): Chilia lui Gheron Iosif Isihastul de la Sihăstria Sfântului Vasile, restul imaginilor sunt preluate din arhiva blogului

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos