Arhive blog

30 de cuvinte ziditoare de suflet de la Sfântul Nicolae Velimirovici

Sufletul – mai de preţ decât trupul

Timpul este pasărea care te împodobeşte cu penele sale pestriţe, dar care va şi veni să smulgă cele ale sale. Dacă te vei lega cu sufletul prea mult de pene, timpul va smulge împreună cu penele şi sufletul. O, cât de urâtă va fi atunci goliciunea ta!

Necredinciosul îşi este sieşi călău

Când omul îşi întoarce faţa către Dumnezeu, toate drumurile duc la Dumnezeu. Când omul, însă, îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, toate drumurile duc spre prăpastie. Cine se leapădă cu totul de Dumnezeu, şi cu buzele şi cu inima, acela nu săvârşeşte în viaţă nimic altceva decât cele ce duc la desăvârşita lui surpare, şi trupească şi sufletească. De aceea, nu te grăbi să cauţi călău pentru cel necredincios. El însuşi l-a găsit în sine, unul mai de încredere decât cel pe care i l-ar da lumea întreagă.

Tăcere

Despre trei lucruri nu te grăbi să vorbeşti: despre Dumnezeu, până ce nu-ţi întăreşti credinţa în El; despre păcatul altuia, până ce nu-l cunoşti pe al tău; şi despre ziua de mâine, până ce nu se luminează de ziuă.

Slăbănogul

Facerea de rău este o slăbiciune, nu o putere. Rău-făcătorul este un slăbănog, nu un viteaz. De aceea, socoteşte-l întotdeauna pe cel ce-ţi face rău ca fiind mai slab decât tine şi, aşa cum nu te răzbuni pe un copil neputincios, tot aşa nu căuta să te răzbuni nici pe făcătorul de rele. Căci el nu este făcător de rele după putere, ci după slăbiciune. În acest fel, vei strânge putere în tine şi te vei asemăna mării, care nu se revarsă pentru a îneca pe orice copil ce aruncă în ea cu pietre.

Moartea întemniţaţilor

– Cultură şi progres! se laudă un întemniţat al vieţii către alt întemniţat al vieţii. – Vrei să zici: curăţirea şi luminarea închisorii! Dar cine ne va străpunge zidul închisorii? îl întreabă întemniţatul pe întâiul întemniţat. Şi două cuvinte, cu două inimi, se afundă în pivniţa închisorii.

Nu te mândri cu înţelepciunea

Nu te mândri cu înţelepciunea. Nici cu a altuia, căci nu este a ta. Nici cu a ta, căci dacă te mândreşti cu ea, înseamnă că nu ai îndeajuns. Nicio lampă de gaz nu arde până ce nu i se pune gaz. Toate lămpile pot fi umplute, dar lampa înţelepciunii – niciodată.

Adevărul este Fiinţă

Adevărul nu este un gând, nu este o vorbă, nu este o legătură între lucruri, nu este o lege. Adevărul este Fiinţă. Adevărul este putere dătătoare de viaţă, care la toate dă viaţă. Adevărul este fiinţă, care cuprinde toate fiinţele. Adevărul este precum aerul, dar nu este aer, în care înoată toate fiinţele; este precum lumina, dar nu este lumină, în care strălucesc toate fiinţele în cer şi pe pământ. Adevărul este Fiinţă. Puţine sunt în lume limbile care, asemenea limbii Slave, să aibă un cuvânt atât de potrivit şi grăitor pentru Ceea ce este. Adevărul este ceea ce este veşnic acelaşi. Nimic nu este veşnic acelaşi şi neschimbat şi întocmai sieşi, fără numai Adevărul.

Alcătuirea acestei vieţi

Viaţa aceasta nu ar putea fi închipuită fără de acestea trei: fericirea, nefericirea şi moartea. Puţină fericire, puţină nefericire şi moartea fac cu putinţă această viaţă. Chimia morală a acestei lumi este mult mai uimitoare decât chimia fizică. Fericirea este darul lui Dumnezeu, nefericirea – îngăduinţa lui Dumnezeu, iar moartea – biruinţa lui Dumnezeu. Fericirea neîntreruptă, fără amestecul nefericirii, ar ajunge să fie lipsită de culoare şi plictisitoare. Nefericirea nesfârşită, fără moarte, ar preschimba această viaţă într-un iad fără scăpare. În fericire, oamenii nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; chiar şi în nefericire nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; la moarte, însă, sunt siliţi s-o facă.

Întregul – mai lămurit decât partea

Totdeauna întregul este mai lămurit decât o parte a întregului. Aceasta, de bună seamă, din pricina noimei şi a unităţii întregului. Este mai lesne de văzut stejarul decât ghinda din stejar. Este mai lesne de văzut trăsura decât roata trăsurii. Mai lesne se vede omul, decât mâna omului. Natura, în întregul ei, se vede mai lesne decât orice lucru din natură. Dumnezeu este mai lămurit vederii decât natura şi decât tot ce fiinţează în natură. Dar dacă omul îşi aţinteşte privirea asupra ghindei din stejar, ghinda se arată mai lesne vederii decât stejarul; dacă îşi aţinteşte privirea asupra roţii, roata se vede mai bine decât trăsura; dacă priveşte mâna, mâna se vede mai bine decât omul; dacă îşi aţinteşte privirea asupra oricărui lucru din natură, lucrul acela se vede mai lesne decât natura; şi dacă îşi aţinteşte privirea asupra naturii, natura ajunge mai lămurită vederii decât Dumnezeu. Însă această limpezime a părţii este vremelnică, pe când limpezimea întregului este dăinuitoare. De aceea Dumnezeu este cea mai mare şi cea mai dăinuitoare limpezime.

Răsunetul sufletului tău

Natura întreagă se aseamănă unui pian mare, în care făpturile sunt, de fapt, clape. Orice clapă ar atinge omul, poate auzi ecoul sufletului său.

Simţurile, gândirea şi mintea

Gândirea are în slujba ei cinci simţuri; mintea are un singur simţ. Simţul minţii este gândirea. Raţionali sunt acei oameni la care gândirea stăpâneşte peste simţuri. Oamenii inteligenţi însă sunt mai presus decât cei raţionali, aşa cum cei raţionali sunt mai presus decât cei care se călăuzesc după simţuri. Inteligenţi sunt oamenii la care mintea stăpâneşte în chip desăvârşit peste gândire, adică la care mintea primeşte doar experienţa adusă de raţiune, ca material brut, pe care-l preschimbă în ceva cu totul deosebit şi care nici nu mai seamănă cu experienţa adusă de raţiune – întocmai cum stomacul primeşte din afară hrană şi-o preface în sânge, adică în ceva cu ce nu se aseamănă cu hrana primită. Însă oamenii la care gândirea stăpâneşte mintea şi la care experienţa gândirii rămâne singurul conţinut – nemistuit – al minţii, îşi pierd minţile. După cum se vorbeşte despre un stomac stricat şi despre hrană nemistuită, tot aşa se poate vorbi despre o minte stricată şi despre o experienţă – nemistuită – nepreschimbată în viaţă. Şi aşa precum un organism din prea multă hrană şi fără putinţa de a o mistui ajunge să slăbească, tot aşa şi mintea ajunge să se întunece din mult prea multă experienţă şi cunoaştere – atunci când pierde puterea de control asupra cantităţii şi puterii de preschimbare a acestora în ceva cu totul neasemuit.

Nu te încrede în fericire

Când ai bogăţie, cugetă cum să rabzi cu vrednicie sărăcia. Când eşti fericit, cugetă cum să rabzi cu vrednicie nefericirea. Când te laudă oamenii, cugetă cum să rabzi cu vrednicie defăimările lor. Şi, toată viaţa ta, cugetă cum să mori cu vrednicie.

Cinci imbolduri

Sunt cinci imbolduri de căpetenie, după care se călăuzesc oamenii în faptele lor: 1. câştigul personal cu desfătarea proprie; 2. legătura de rudenie sau de sânge; 3. legile comunităţii; 4. conştiinţa; 5. simţământul prezenţei Dumnezeului Celui Viu. Primele trei impulsuri le întâlnim şi la animale; cel de-al patrulea la mulţi oameni, iar cel din urmă doar la unii oameni. Să ne exprimăm într-un limbaj militar: impulsul al cincilea este asemeni primei linii a frontului pe care, dacă omul o pierde, se retrage şi cade în a doua linie a frontului (şi anume impulsul al patrulea), pe care dacă îl pierde omul se retrage şi cade în a treia linie a frontului (şi anume al treilea impuls), pe care dacă omul îl pierde se retrage şi cade în a patra linie a frontului (şi anume al doilea impuls), pe care dacă îl pierde omul se retrage şi cade în a cincea linie a frontului (şi anume întâiul impuls). Aşa merge decăderea omului – decăderea şi pierzania. Zicem şi pierzania pentru că omul poate pierde şi ultima linie a frontului (respectiv impulsul cel dintâi), şi atunci nu-i rămâne nimic decât nepăsarea tocită faţă de toate, deznădăjduirea şi sinuciderea.

Natura, oglinda omului

Teoriile despre egoism nu se pot îndreptăţi prin natură. Oamenii se grăbesc foarte să arunce vina asupra altuia pentru răul lor. Natura se călăuzeşte după oameni. Natura îşi rânduieşte firea după stările sufleteşti ale omului. Câtă vreme Adam s-a supus lui Dumnezeu, şi natura i s-a supus. Însă când el s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, şi natura s-a răzvrătit împotriva omului. Aşa cum anumite gânduri, dorinţe sau patimi puternice lucrează asupra întregului organism şi asupra nervilor omului până la vârf, tot aşa şi firea, starea sufletească, credinţa şi moralitatea omului lucrează asupra întregii naturi de la un capăt la altul. Răutatea omului poate umple întreaga natură de răutate, iar mila omului poate preschimba întreaga natură prin milostivire. La noi, în Balcani, şi astăzi poporul crede că ploile, seceta, grindina, anii roditori ori neroditori, sănătatea şi molimele ţin de curăţia morală a poporului. Aceasta este cea mai veche şi cea mai trainică credinţă a tuturor popoarelor de pe pământ. Pentru sfinţi, natura este milostivă; pentru cei nesfinţiţi şi necuraţi, e răzbunătoare. Natura este, aşadar, oglinda omului. Aşa cum este omul, aşa şi natura îl înfăţişează în sineşi. Nu este nicio lege a egoismului în natură. Dar oamenii egoişti, când ajung la culmea egoismului, îşi privesc faţa urâţită în oglinda naturii şi pun urâţenia lor pe seama oglinzii. Dar când a dat socoteală oglinda de faţa urâţită, pe care trebuie s-o arate aşa cum este?

Fapte, legi şi Аdevărul

Copiii pătrund până la fapte; oamenii obişnuiţi pătrund până la legi; numai oamenii duhovniceşti pătrund până la Adevăr. Fapta se poate măsura, legea se poate descrie, însă Adevărul nu se poate nici măsura, nici descrie. Cel ce stă în Adevăr poate simţi Adevărul, însă nu-l poate vesti prin cuvinte acelora care stau în afara Adevărului, în cercul faptelor şi al legilor. Faptele şi legile ascund şi mărginesc Adevărul şi nu îngăduie să se vorbească despre Adevăr altfel decât prin ele. De aceea, când vorbesc despre Adevăr, oamenii duhovniceşti se coboară la măsura copiilor sau a oamenilor obişnuiţi.

Lucrarea tăcută a lui Dumnezeu

Nenumăraţi oameni lucrează, de dimineaţă şi până seara, la lumina Soarelui, fără să privească la Soare, fără să simtă Soarele, fără să cugete măcar o dată la Soare! Nenumăraţi oameni îşi petrec veacul în lumină, cu puterea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, fără măcar să privească la Dumnezeu, fără să cugete măcar o dată la Dumnezeu! Şi Soarele tace fără mânie, şi continuă să lumineze neîncetat. Şi Dumnezeu tace fără de mânie, şi continuă să ajute neîncetat. Însă, când se face întuneric, când cade ceaţa, când ciupeşte gerul, atunci oamenii îşi aduc aminte de Soare, îşi întorc privirea spre Soare, laudă Soarele, suspină după Soare. Tot aşa, când încep suferinţele, lipsurile, chinurile în neputinţă şi strâmtorările fără ieşire, oamenii îşi aduc aminte de Dumnezeu, îşi întorc privirea spre Dumnezeu, Îl laudă pe Dumnezeu şi suspină după Dumnezeu.

Omul este chip pentru om

Oamenii pe care îi întâlneşti să fie pentru tine chipuri vii ale binelui sau răului din tine. Ţine-ţi neîncetat gândurile şi dragostea asupra chipurilor bune, ca şi tu să ajungi astfel chip al binelui, pentru fraţii tăi.

Adevărul şi binele

Adevărul nu poate fiinţa fără bine, nici binele fără adevăr, nici amândouă fără roadele lor. Aceasta este pecetea dumnezeiască cu care se pecetluieşte tot lucrul şi toată fiinţa, din toate lumile. Până ce nu se deschide toată pecetea, nu este cu putinţă a înţelege nici o făptură şi nici o fiinţă, de la cea mai mică la cea mai mare. Prin osteneala lor, oamenii nu pot ridica decât a treia parte din pecetea cea tainică. Numai Cel ce a pecetluit-o o poate desface cu totul. Îngrijeşte-te neîncetat de curăţia inimii, ca să ţi se deschidă pecetea oricărei taine din lume. Căci adevărul oricărui lucru este ca şi oglinda care niciodată nu se înceţoşează şi în care omul îşi poate vedea frumuseţea cea cerească.

Suflete simple

La noi, în Balcani, încă se mai întâlnesc, prin satele de munte, suflete simple cu atâta bogăţie de bunătate şi neprihănire, încât dacă ar fi aduse pe orice bulevard din cele cinci capitale, v-aţi aduce aminte, vrând, nevrând, de povestea comorii ascunse în pământ. Ce s-ar întâmpla cu aceste suflete simple, plinite de bunătate şi de curăţie, dacă ar studia şaptezeci şi şapte de filosofii şi teologii de la oraş? S-ar întâmpla, fără nici o îndoială, acelaşi lucru ca şi cu omul sănătos care ar înghiţi şaptezeci şi şapte de pilule potrivite unui om bolnav. S-ar îmbolnăvi! Filosofiile şi teologiile se înmulţesc acolo unde se înmulţeşte vlăguirea duhovnicească. Acolo unde este boala, acolo-i şi medicina. Legătura între credinţă şi sistemele filosofiei şi teologiei este asemenea legăturii dintre igienă şi medicină.

Lumea ne sperie, Adevărul ne îmbărbătează

Cine merge după Soare şi vede numai ceea ce-i arată Soarele, acela n-a făcut încă niciun pas în cercul lăuntric al fiinţei, ci, privind la cariatidele din faţa muzeului, a uitat să mai intre în muzeu. Cine merge după Soare şi, râzând ziua întreagă, se sprijină din trandafir în trandafir, după apusul Soarelui se va întoarce plângând, sprijinindu-se din spin în spin. Soarele ne descoperă slovele; înţelegerea ne învaţă să citim cuvintele, dar numai Dumnezeu este legătura între cuvinte şi înţelesul lor. Viaţa ne învaţă cele trecătoare, moartea întăreşte învăţătura vieţii, dar Dumnezeu respinge amândouă învăţăturile. Viaţa ne numără zilnic prin fapte; moartea ne înfricoşează zilnic cu coasa legii, iar Adevărul ne îmbărbătează zilnic: „Nu vă temeţi! Eu v-am pregătit loc de cinste deasupra faptelor şi am rupt coasa legii”.

Opreliştea virtuţii

Mulţi cred că dacă ar fi trăit în alte împrejurări ar fi fost oameni mai buni. Bogatului i se pare că opreliştea virtuţii este bogăţia, săracului – sărăcia, învăţatului – ştiinţa, celui simplu – simplitatea, bolnavului – boala, celui sănătos – sănătatea, bătrânului – bătrâneţea, iar tânărului – tinereţea. Însă aceasta e doar o închipuire şi o recunoaştere a înfrângerii morale. Ca şi când un ostaş nevolnic ar căuta să se mângâie: „În acest loc voi fi biruit, să fiu trimis altundeva şi voi fi viteaz!” Ostaşul adevărat este întotdeauna viteaz, fie că rămâne la locul său, fie că este răpus. Dacă Ţarul Lazăr ar fi dat bir cu fugiţii din Kósovo, ar fi fost socotit un înfrânt; însă pentru că a rămas la locul său până la sfârşit şi a căzut, este socotit biruitor. Adam în Rai şi-a pierdut credinţa; Iov în groapa de gunoi şi-a întărit credinţa. Prorocul Ilie niciodată n-a spus: „Foamea mă împiedică să ascult de Dumnezeu!”. Nici Împăratul David n-a spus: „Coroana mă împiedică să ascult de Dumnezeu!”.

Duhul împotrivirii

Oricine se împotriveşte legii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească şi legii naturale şi sociale. Oricine se împotriveşte voii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească voii oricui. Oricine se împotriveşte autorităţii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească autorităţii oricui. Oricine se împotriveşte dragostei lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească şi dragostei de mamă, de soţie, de copii şi de prieteni. Dragostea unui astfel de om se va preface în iubire de sine, iubirea de sine în deznădejde, iar deznădejdea este calea cea mai scurtă către sinucidere.

Legile firii

Niciodată nu s-a vorbit atât despre legile firii ca în timpul nostru, niciodată oamenii nu s-au simţit mai înrobiţi de aceste legi ca în timpul nostru. Desele revoluţii şi războaie – dovadă a celor spuse – sunt ca nişte buboaie stoarse cu verigi de fier. Desele revoluţii şi războaie, facerile de rău şi sinuciderile sunt dezminţirea cea mai limpede a tuturor cuvântărilor oamenilor de azi despre libertate şi progres. Nicicând nu s-a propovăduit atât respectul legilor firii ca în timpul nostru. Însă de ce nu îndrăzneşte nimeni să propovăduiască dragostea faţă de legile firii? Fiindcă toţi oamenii ar simţi dezgust faţă de o astfel de propovăduire. Iar oamenii duhovniceşti ştiu că legile firii sunt doar slugi ale dragostei veşnice şi că omul este mai de preţ decât legile firii. Oricât de mult s-ar socoti respectul a fi o virtute, e totuşi o virtute mai mică decât dragostea. Şi când această virtute mai mică se cere faţă de un lucru aşa de mare precum legile firii, atunci unde şi cât de mare este obiectul celei mai înalte virtuţi, al dragostei? Obiectul dragostei este acolo unde legile îşi pierd puterea şi de unde îşi primesc puterea.

Conţinutul istoriei

Conţinutul principal al istoriei omenirii este rezolvarea şi întocmirea legăturilor oamenilor cu Dumnezeu. Tot ce rămâne sunt episoade şi trăsături de mai mică însemnătate. Perioadele istoriei omenirii înfăţişează fluxul sau refluxul omului faţă de Dumnezeu. În vremea fluxului, marii artişti îşi găseau inspiraţia în Dumnezeu, în vremea refluxului, marii artişti îşi găseau inspiraţia în natură. Acestea se pot numi artă de primă mână şi artă de mâna a doua. Arta cea dintâi este mai mult bărbătească şi dramatică; a doua, mai mult feminină şi lirică. Când tatăl lipseşte, atunci mama primeşte oaspeţii şi întreţinându-se cu ei, le spune ce a auzit de la tatăl. Fiecare reflux, adică fiecare alunecare de la contemplarea lui Dumnezeu la contemplarea naturii, înseamnă încopilărirea oamenilor. Fluxul este sănătate duhovnicească, refluxul este boală duhovnicească. Firesc este ca omul matur să părăsească atracţia dulceagă a naturii, a firii, şi să-şi iuţească paşii către tărâmul înalt al celor mai presus de fire, către împărăţia adevărată a lui Dumnezeu. Precum spune un poet persan: „Pruncul micuţ şi neputincios se ţine de fusta mamei sale. Însă când creşte şi se face mare El merge în rând cu tatăl său. Şi, iată, tu te ţii aşa tare de mama ta: de corpurile şi elementele firii, încât, crescut mare, nu te mai alături Tatălui tău cel preaînalt.” Sa’ad Uddin Mahmud Shabestari: „Secret Rose Garden” (John Murray, 1920)

Se cuvine să ne aducem aminte de întâmplarea cu Iisus cel de 12 ani, când Maica Sa l-a găsit în Biserică, după multă căutare şi rătăcire. „Pentru ce mă căutaţi?”, i-a întrebat Hristos. „Oare nu ştiaţi că întru cele ale Tatălui meu mi se cade a fi?”.

Egalitatea

Dumnezeu nu este Dumnezeul egalităţii, ci al dragostei. Egalitatea ar înlătura toată dreptatea şi toată dragostea, ar înlătura toată moralitatea. Oare soţul îşi iubeşte soţia din pricina egalităţii? Mama îşi iubeşte oare copilul din pricina egalităţii? Prietenul îşi iubeşte oare prietenul din pricina egalităţii? Inegalitatea este temelia dreptăţii şi reazemul (sprijinul) dragostei. Câtă vreme dăinuieşte dragostea, nimeni nu se gândeşte la egalitate. Câtă vreme domneşte dreptatea, nimeni nu vorbeşte despre egalitate. Când se pierde dragostea, oamenii vorbesc despre dreptate şi gândesc la egalitate. Când, odată cu dragostea, piere şi dreptatea, oamenii vorbesc despre egalitate şi se gândesc la imoralitate. Adică, când morala piere, imoralitatea îi ia locul. Din mormântul dragostei răsare dreptatea, din mormântul dreptăţii răsare egalitatea.

Tăcere

Tăcerea a fost iubită de toate sufletele mari, deoarece au simţit adânc adevărul acelei zise din popor: „vorba bună e de-argint, iar tăcerea-i de aur”. Orice om cugetător a cunoscut, prin sine însuşi, că el nu-i ceea ce spune despre sine, ci ceea ce tăinuieşte. Nu ceea ce tăinuieşte dinadins, ci ceea ce tăinuieşte din nevoie, pentru că este de negrăit. Discuţiile noastre în societate sunt ca mărunţişul de bani cu care ne răscumpărăm pe noi înşine, pe câtă vreme banul cel scump rămâne în noi, nearătat. Sau: noi ne înfăţişăm societăţii prin fotografii făcute în pripă, pe câtă vreme adevăratul nostru chip duhovnicesc rămâne în noi, nearătat. De altfel, toate stihiile mari sunt tăcute, şi Însuşi Dumnezeu mai tăcut decât toate; pe câtă vreme toate făpturile mici sunt gălăgioase. Ce minune este, aşadar, că toate sufletele mari sunt tăcute?

Cuvântul dragoste

Dumnezeu a dat oamenilor cuvântul dragoste, ca să numească cu acest cuvânt legătura lor cu El. Când oamenii întrebuinţează rău acest cuvânt şi îi schimbă menirea, şi încep să numească cu el legătura lor cu pământul, atunci acest cuvânt slăbeşte în legătură cu Dumnezeu. Cuvintele îşi pierd puterea tainică şi dumnezeiască dacă sunt rău întrebuinţate, şi ajung ca şi moarte. Ca un pom din miazănoapte sădit la miazăzi, care se veştejeşte şi se usucă.

Sufletul nu ştie de oboseală

„Dă-mi odihna trupului!”. După o dreaptă înţelegere, aceasta înseamnă: dă-mi somnul!

„Dă-mi odihna sufletului!”. După o dreaptă înţelegere, aceasta înseamnă: dă-mi-L pe Dum­nezeu! Vrednic de râs este chiar şi gândul că sufletul, care îi împrumută trupului din puterea sa, poate obosi aşa de repede precum trupul şi are nevoie să se odihnească aşa de mult ca trupul. Noaptea, sufletul lucrează ca şi ziua; noaptea, el rezumă şi-şi mistuie lecţia sa de peste zi. Noaptea, sufletul îşi rosteşte asupra omului înfricoşata sa judecată pentru toată lucrarea din ziua ce a trecut. Pustnicii din Sfântul Munte, şi îndeobşte pustnicii din Răsărit, au obiceiul de a dormi mai mult ziua, iar noaptea şi-o petrec în cugetare şi rugăciune. Acest lucru este de căpătâi pentru sufletul lor. În liniştea şi-n întunericul nopţii, când încetează lucrarea simţurilor, sufletul lucrează nestingherit şi mai cu spor. Dar şi ziua, prin somn şi rugăciune, lucrarea simţurilor omului este mărginită, ceea ce ajută iarăşi la lucrarea mai liberă şi mai vioaie a sufletului. Neîntrerupta părtăşie a sufletului omului duhovnicesc cu lumea nevăzută şi nematerialnică face, de bună seamă, ca şi visele sale să se deosebească de cele ale oamenilor trupeşti.

Marii rugători cunosc din cercare că sufletul nu oboseşte. Iar oamenii care nu au învăţat sau care s-au dezobişnuit să stea în părtăşie cu Dumnezeu, prin cugetare şi rugăciune, vorbesc neîncetat despre „oboseală sufletească”. Însă acea „oboseală sufletească” a lor nu este nimic altceva decât tirania hiperactivităţii simţurilor asupra sufletului nelucrător şi îngrădit.

Prietenie şi vrăjmăşie

Omul nu poate urî niciodată un vrăjmaş neştiutor la fel cât un vrăjmaş imoral. Vrăjmaşul din neştiinţă nu este niciodată atât de respingător ca vrăjmaşul din răutate. Ne facem vrăjmaşi unui om atunci când îi cunoaştem însuşirile rele, dar nu-i cunoaştem însuşirile bune. Ajungem prietenii unui om când luăm seamă la însuşirile lui bune, dar le întrevedem pe cele rele. Tăria prieteniei ori a vrăjmăşiei noastre faţă de oameni nu ţine, aşadar, de ceilalţi, ci de noi înşine, de cunoaşterea şi de pătrunderea noastră.

Când vom fi fericiţi?

Dumnezeu îi va răsplăti pe cei credincioşi Lui (adică pe cei asemănători Sieşi) cu fericire – şi nu cu fericirea animalului, ci cu fericirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu va întârzia cu răsplata, dar nici nu se va grăbi. Oare ţăranul aşteaptă să primească rodul grâului de îndată ce-l seamănă? Sau conducătorul de care aşteaptă, oare, laurii în vremea alergării? Sau corăbierul aşteaptă, oare, să vadă portul în mijlocul mării? Sau stăpânul ogorului îşi plăteşte, oare, zilierii în toiul lucrului? Atunci tu, oare, pentru ce aştepţi răsplată în vremea alergării, în mijlocul oceanului şi în toiul lucrului? În această viaţă eşti trimis nu să ai fericire, ci să te faci vrednic de ea.

extras din Sfântul Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău, Predania, Bucureşti, 2009

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

[Convertiri]: Niciodată îngenuncheat

„Odată, într-o dimineaţă obişnuită, un băiat obişnuit s-a născut pentru a doua oară. Îngenuncheat înaintea altarului, a şoptit o rugăciune pe care o ascunsese în lăuntrul său. A avut o viziune, a văzut nevăzutul, o sută de zei mici pe o roată poleită. «Aceştia poftesc să-ţi ia locul, însă, Tată, cu harul Tău, nicicând nu-mi voi pleca genunchii înaintea lor».” Steve Taylor (1)

Din păcate, eu mi-am plecat genunchii. Am crescut într-o familie foarte obişnuită, asemenea celei din serialul de comedie „Brady Bunch”, difuzat în SUA la începutul anilor ’70. Mama ne avea pe mine şi pe sora mea, iar Tata îi avea pe sora şi fratele meu mai mare. Am fost foarte entuziasmat să am un nou tată (tatăl meu biologic murise pe când aveam 3 ani, din pricina unui atac de cord pe fond alcoolic), o nouă soră şi un nou frate. Nu am convieţuit niciodată în pace. Fratele meu, gelos şi supărat după despărţirea părinţilor săi, s-a hotărât să îi pedepsească pe toţi ceilalţi pentru asta, după ce a ajuns într-o nouă familie. A început să mă chinuie în orice chip îi stătea în putinţă. M-a abuzat emoţional şi fizic până când am împlinit 13 ani. Devenisem un adolescent nesigur şi speriat de moarte. Trăiam cu închipuirile mele, în alte lumi pe care mi le făuream. Acolo nu mă putea răni. Mergeam la biserică în fiecare Duminică şi în marea parte a zilelor de miercuri. Cântam şi ascultam, dar nu auzeam nimic, chiar şi acolo rămâneam în realitatea plăsmuită de mine. Cam în această perioadă am părăsit lumea tăntălăilor şi am intrat în cea a punkiştilor. Aceştia erau singurii oameni care mă tratau cu respect şi nu mă puneau pe fugă. Am trecut de la tricourile polo la creastă albastră şi bocanci de piele. Anul era 1986, într-un orăşel de văcari din Oregon. De atunci au început să mă chinuie toţi. Fratele meu fusese înlocuit. Din pricina individualităţii mele, s-a tras în mine, am fost înjunghiat şi bătut. Odată, un prieten m-a invitat la o petrecere. Petrecerea consta din câţiva prieteni ai mei de la şcoală şi două doamne ceva mai în vârstă. Mi s-a spus că vom sta de vorbă, vom bea sucuri, vom mânca cipsuri şi vom juca cărţi şi alte jocuri.

De fapt, cele două femei mai în vârstă erau vrăjitoare, iar „petrecerea” era o întrunire a lor. Am fost atunci iniţiat în practicile Wicca. Dacă nu ştiţi, Wicca este o străveche formă de magie druidică, condusă de femei. De aceea, am primit titlul de „vrăjitoare”, şi nu cel de „vrăjitor”. Am progresat relativ repede, ajungând să practic vrăjile. Mintea mi s-a cufundat într-un soi de delir dement. Mi-era limpede că nebunia era experienţa finală. Dacă mori, totul s-a sfârşit. Dacă înnebuneşti, vei trece prin moarte fără să mori. Asta era filosofia mea de viaţă. M-am luptat din greu pentru ea, zi şi noapte. Practicarea vrăjitoriei m-a purtat în multe locuri noi, îndeobşte prin „călătorii astrale”. Eram atotputernic şi priveam de sus la toate cele din această lume pe care o plăsmuisem. Sentimentul puterii e ceea ce te ţine în picioare în vrăjitorie. Mă simţeam invincibil. Greşeam!

Într-o noapte, m-am trezit în urma unei apăsări puternice a vezicii urinare. Stăteam în pat şi mă uitam de la uşă la ceas, şi iar la uşă, încercând să mă hotărăsc dacă o să mă pot ţine până dimineaţă fără să ud patul. Am hotărât să mă scol şi să merg la baie. În clipa aceea, mi-am dat seama că tot trupul îmi era înţepenit de la gât în jos. În Wicca nu există droguri sau alcool. Dacă erai prins folosind aşa ceva, erai izgonit din cercul de vrăjitoare. Ştiam că nu luasem nimic care să determine paralizia. Singura explicaţie pe care am putut-o găsi a fost că mă atacase ceva de natură spirituală. Mi-am părăsit trupul şi m-am aşezat în aer deasupra lui. Ceea ce am văzut m-a buimăcit cu totul. Împrejurul meu, ţintuindu-mă de pat, se găseau vreo cincisprezece draci, care râdeau isteric. Unul dintre ei s-a întors spre mine, m-a privit şi mi-a vorbit. Mi-a zis că eram cel mai mare idiot pe care îl întâlnise de bună bucată de vreme. Mi-a zis că fusesem învăţat ce e bine, dar am mers pe o cale greşită, şi acum că eram atât de căzut, urma să ajung în iad şi nu era cale de întoarcere. S-a apucat apoi să facă un târg cu mine. Doi dintre ei au venit la „corpul meu astral” şi m-au întors. Când m-au întors, m-am aflat în iad. Nu pot zugrăvi ceea ce am văzut, am simţit şi am mirosit. N-o voi uita niciodată. Chipurile acelea! M-au adus înapoi în cameră şi mi-au dat un ultimatum. Mă pot sinucide şi deveni unul ca ei, care să chinuie în loc să fie chinuit, sau pot muri şi mă voi duce oricum în iad. Am ales sinuciderea.

Chiar înainte să mă lase să mă întorc la trupul meu, am spus cu răsuflarea tăiată: „Iisuse, dacă eşti acolo, ajută-mă!”. A urmat o străfulgerare orbitoare de lumină, iar dracii au pierit. M-am ridicat şi am început să-l ocărăsc pe Dumnezeu. Pentru ce mă lăsase să trec prin aşa ceva? L-am ocărât mai bine de o oră, cât timp am curăţat voma pe care o slobozisem în cursul experienţei avute.

Atunci, pentru întâia dată, am auzit glasul lui Dumnezeu. A rostit o simplă propoziţie, care m-a făcut să stau în loc: „Tot ce am vrut de la tine era să ceri”.

Collin Ivy
Portland, Oregon

Traducere după „Death to the World” de Radu Hagiu

Notele traducătorului:
(1). Un popular artist american contemporan. v. wiki.
(2).  Serial de comedie, difuzat la începutul anilor 1970 şi devenit emblematic pentru familiile mixte din America.

Textul a apărut inițial în revista OrthoGraffiti, nr. 5 / martie 2009, editor Laurențiu Dumitru.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

[Convertiri]: Un urcuş himalaian către Hristos

Când ajungem să-l cunoaştem pe Dumnezeu ca Ipostas (Persoană), începem să vedem lucrarea mâinii Sale nu doar în împrejurările vieţii noastre de zi cu zi, ci şi în întâmplările din trecut care ne-au purtat înspre clipa de faţă. Vedem cum, de la adevăruri nedesăvârşite, El ne-a dus la deplinătatea adevărului şi cum continuă să ne ducă către o mai adâncă înţelegere a acelui Adevăr. Aşa cum scria Părintele Serafim Rose, când venim la Hristos „nici un adevăr adevărat pe care l-am ştiut vreodată nu se va pierde”.

Înconjurat de cinci dintre cele mai înalte vârfuri ale Himalaiei, stăteam la 4300 de metri cu privirea aţintită la munţii Annapurna pe când soarele răsărea. Călătoria mea în Nepal începuse cu câteva săptămâni mai devreme, iar acum îi trăiam încununarea. Stând şi privind nemişcat acea frumuseţe neprihănită care mă înconjura, prin minte mi-a trecut un gând şi a refuzat să mai plece de acolo: „Care-i rostul?” Eul meu i-a răspuns de îndată gândului: „Care-i rostul?! Cum adică «Care-i rostul?» Rostul e că te-ai căţărat până aici ca să vezi munţii, şi acum bucură-te!” Însă gândul încă-mi rămăsese în minte. Da, era unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le văzusem vreodată, şi eram încântat, dar unde se vor duce aceste sentimente mâine, când nu voi mai avea aceeaşi inspiraţie? Fericirea lumii acesteia nu m-a mulţumit niciodată. Ar fi trebuit să răzbată din întreaga mea viaţă de până atunci, dar a fost nevoie să mă urc pe „acoperişul lumii” ca să admit în cele din urmă acest lucru. Şi acesta a fost primul meu pas către Hristos şi Ortodoxie.

Până atunci, întreaga mea viaţă adultă fusese una lumească, dedicată împlinirii feluritelor pasiuni. Am absolvit Universitatea la vârsta de 21 de ani, cu gândul să mă apuc de afaceri şi, în acelaşi timp, să urmez o carieră artistică. După nici un an, se părea că nu mai am mult până la atingerea ţelului. Trăiam pe atunci la Londra, angajat al IBM. Postul meu era unul sigur, şi promovarea ceva iminent. Viaţa mea particulară era asemeni celei a multora din generaţia mea: relaţii ocazionale, căutarea confortului şi distracţii neîncetate pentru a mă feri de orice auto-analizare.

Cam în aceeaşi perioadă, sora mea mai mare devenise monahie ortodoxă în Alaska. Nu ştiu dacă e sau nu întâmplător, dar de atunci înainte pasiunea mea pentru ţelurile lumeşti a început să se stingă. Uitându-mă la colegii mei de muncă, nici unul nu-mi părea cu adevărat fericit sau mulţumit. Acea calitate eluzivă a satisfacţiei lipsea de fiecare dată, ascunzându-se chinuitor după colţ. Excursiile, sportul, băutul cu „băieţii” – toate au devenit tot mai şi tot mai pământeşti. În fiecare luni, aceeaşi întrebare: „Cum ţi-ai petrecut weekend-ul?” În fiecare vineri, iarăşi: „Ce planuri ai pentru week-end?” Londra devenea din ce în ce mai gri, iar burniţa statornică nu izbutea nicidecum să spele murdăria.

În loc să caut mai adânc după cauzele plictiselii mele, am dat hotărât vina pe cultura corporatistă. Am presupus că sila mea de lume era din pricina urmăririi unui câştig bănesc. Aşa că am plecat de la IBM, mi-am făcut bagajele şi m-am întors în America. Întreţinându-mi sila de prosperitate şi de acceptare socială, mi-am început coborâşul în Bohemia. În chip ciudat, n-am izbutit să bag de seamă că aceleaşi reguli care dau normele de acceptabilitate în viaţa de corporaţie se aplicau şi scenei alternative. Înlocuiţi geaca de piele cu un costum, tatuajul cu un rolex şi o sprânceană cu piercing cu nişte butoni de cămaşă – veţi obţine acelaşi om.

Am început să urmez un master în artă, şi mi-am găsit de lucru la Muzeul de Artă Modernă. Opera mea consta în nişte pânze mari, făcute de comandă, acoperite cu straturi groase de catran. Catranul nu mai fusese folosit până atunci ca mediu artistic, aşa că lucrările mele au devenit pe dată populare. Mă străduiam să fiu pasionat de obscuri filosofi moderni, spectacole post-punk şi petreceri de noapte, însă toate acestea mă istoveau. Am presupus că e ceva în neregulă cu mine. De ce mi se părea cu neputinţă să discut serios despre o expoziţie care prezenta un coş plin cu căni sparte de aluminiu şi lenjerie întinsă pe bucăţi de sârmă ca artă? De ce nu mă bucuram să urmăresc reprezentaţia unui artist care cotcodăcea ca o găină vreme de 15 minute? Din fericire, mi s-a urât în scurt timp cu „stilul alternativ de viaţă”, şi s-a nimerit chiar atunci să mă sune un prieten ca să mă întrebe dacă nu vreau să merg în Japonia. Fusesem mereu interesat de culturile asiatice şi mă socoteam un „umblător” prin excelenţă, aşa că după o lună eram la Kyoto, în Japonia.

M-am obişnuit repede cu lucrurile noi care mă înconjurau. După două săptămâni, m-am înscris la un curs de învăţare a limbii şi am găsit un post de profesor de engleză. Era ciudat pentru mine să fiu într-o ţară în care îţi puteai lăsa maşina pornită în timp ce intrai într-un magazin, fără să-ţi fie frică că ţi-o poate fura cineva. Cinstea era o normă, una care începuse să mă schimbe. Conştiinţa a început să mi se întoarcă la viaţă. Am simţit o uşurare uriaşă după ce am început să fac lucruri simple ca plata biletului de metrou. Era o simplă urmare a legii, fără vreun înţeles mai adânc, dar era catalizatorul unor schimbări subtile – şi aşa am început să respir mai uşor.

Viaţa în veche capitală a Japoniei m-a expus zilnic la o tradiţie de două mii de ani. Am crescut în cartierele mărginaşe ale Californiei de Sud (cea mai veche clădire din cartierul meu având zece ani); aici trăiam lângă un templu vechi de o mie de ani, care slujise nenumăraţi împăraţi. Templele, grădinile şi obiceiurile au început să hrănească un suflet care consumase mult prea mult catran. Atras în chip firesc de frumuseţea tradiţiilor, am început să dezvolt un interes superficial în Buddhismul Zen. Pentru mintea mea uşor de distras şi nerăbdătoare a însemnat prea mult. Într-un templu Zen, există un singur fel corect de a face orice lucru, şi trebuia împlinit cu exactitate. Închinăciunile mele erau prea violente, poziţia mea nu era niciodată dreaptă, ciorapii mei nu erau niciodată îndeajuns de curaţi. Preotul se cutremura la vederea mea. Se cerea desăvârşire, iar eu eram departe de ea. Am renunţat, în cele din urmă, nu din pricina nepotrivirii mele, ci a deplinei lipse de bucurie pe care o simţeam. Toate erau prea mecanice: apasă butoanele potrivite şi vei atinge iluminarea. După meditaţii, simţeam o stare de linişte, dar cui îi era de folos? Cred că acea stare putea fi atinsă cu mult mai puţin efort dacă luam un sedativ.

Au trecut trei ani; japoneza mea s-a îmbunătăţit, şi am simţit că adunasem tot ce-mi putea fi de folos din acea cultură. Provocarea de a supravieţui într-o cultură străină dispăruse, salariul meu era unul mare, munca uşoară – vedeam cum deveneam tot mai mulţumit de sine. Ar fi fost foarte uşor să-mi petrec următorii patruzeci de ani în acest cotlon foarte călduţ pe care mi-l făcusem. Mi-a dat demisia aşadar de la slujbă, am renunţat la casă şi am început înceata mea călătorie de întoarcere în America.

Am călătorit prin toată Asia, din Vietnam până în Singapore, fără să am în minte o destinaţie limpede. Încântarea adusă de locurile noi şi tovarăşii de călătorie m-au ţinut ocupat mare parte a timpului, însă, înainte de a mă băga în pat, durerea surdă a deşertăciunii se întorcea. Eram încă disperat să găsesc acel lucru care lipsea din viaţa mea. Am călătorit spre îndepărtatele locuri sfinte ale buddhiştilor şi hinduşilor; când am ajuns acolo, deja îmi plănuiam următoarea etapă a călătoriei. De-a lungul călătoriilor mele prin Burma, am vizitat un templu de la marginea Madalay-ului. Mii de trepte urcă muntele până la templul care străjuieşte întregul oraş. Pe când urcam, am observat un călugăr buddhist lângă mine, care mergea cu acelaşi pas. Era la vreo cincizeci de ani, mic, uşor greoi, cu o înfăţişare rotofeie şi voioasă. S-a prezentat, şi am continuat urcuşul. Ajunşi în vârf, ne-am aşezat pe un zid al templului ca să vorbim, în timp ce soarele apunea peste Mandalay. După câteva politeţuri introductive, am adus vorba despre situaţia politică din Burma (Burma este în prezent sub o aspră dictatură militară, care la sfârşitul anilor 1980 a ucis o mare parte din populaţie în cadrul unor revolte împotriva politicienilor corupţi). El a oftat şi m-a privit dezamăgit: „De ce vrei să vorbim despre aşa ceva?” Am murmurat o scuză ca să ascund adevărata pricină, adică dorinţa de a-mi etala cunoaşterea unor subiecte serioase. El a îndreptat apoi convorbirea într-o direcţie complet diferită. „Săptămâna trecută am văzut un film numit «Iisus din Nazaret». Ce viaţă minunată!” Pentru următoarele zece minute, mi-a lăudat virtuţile lui Hristos. Mi se propovăduia de către un călugăr buddhist, însă nu ca să mă convertesc la credinţa sa, ci la creştinism. Am rămas uluit. Mă socoteam departe şi mai presus de creştinism încă din liceu, şi iată aici un păgân care-mi dădea îndărăt ceea ce eu respinsesem. Datorită cuvintelor unui simplu călugăr din Burma, am conştientizat faptul că poate creştinismul reprezintă ceva mai mult decât spoiala pe care o respingeam. Nu mă simţeam încă în stare să cercetez temeinic creştinismul, dar sămânţa fusese aruncată.

A trecut puţină vreme şi am călătorit în Nepal, unde urma să mă întâlnesc cu nişte prieteni, pentru un urcuş în Himalaia. Am ajuns înaintea lor şi am hotărât să petrec timpul rămas la o mănăstire buddhistă din Tibet. Am găsit una la scurtă distanţă de Katmandu, care oferea cursuri în engleză. Am mers acolo ca turist cultural, colectând următoarea porţie din „ghiveciul” religiilor lumii.

Am sosit neîncrezător, aşteptându-mă să dau peste o mulţime de new-age-işti cu mintea dusă. După primele zile, însă, părerea mea s-a schimbat în întregime. Nu era o religie hiliastă, făcută pentru a te simţi bine; acolo era nişte oameni care se luptau sincer pentru dobândirea adevărului. Am rămas uimit să aflu că credeau în iad. Cine mai crede astăzi în iad? Pentru ei, însă, acesta era rezultatul firesc al unei vieţi irosite. Am rămas intrigat. Am început să ascult cu mai multă atenţie următoarele învăţături. Nucleul religiei este conceptul că toate fiinţele trăiesc într-un tărâm trecător al poftei şi suferinţei. Toată suferinţa provine din goana după ceea ce este trecător; ar trebui să căutăm ceea ce este netrecător: adevărul. Singura cale de a atinge aşa ceva este să ne lepădăm de eul nostru şi să trăim în schimb pentru ceilalţi. Doar atunci când punem fericirea celorlalţi mai presus de a noastră vom fi fericiţi şi noi înşine. Am rămas buimac: după 27 de ani în care mi se spusese „Fă ce-ţi place”, tibetanii îmi spuneau că să faci ce-ţi place te va face mai mult ca sigur vrednic de plâns în viaţa aceasta sau în cealaltă. Era pentru mine un concept revoluţionar, însă aveam o sentiment nedesluşit că mai auzisem de el înainte.

După câteva săptămâni de şedere la mănăstire, am plecat ca să mă caţăr împreună cu prietenii mei care ajunseseră deja în Nepal. Am luat un autobuz de-a lungul ţării şi ne-am început urcuşul în munţii Annapurna. Cu rucsacurile în spate, am urcat până la 4300 de metri, în următoarele două săptămâni. Peisajul era copleşitor, terenul se schimba din văi roditoare în păduri dese, apoi în piscuri acoperite de zăpadă. Căţăratul era uneori o corvoadă, căci urcam 300 de metri ca să coborâm apoi într-o vale 300 de metri. Frumuseţea Zidirii era uimitoare, însă în fiecare noapte când mă întindeam să dorm se ivea din nou acelaşi sentiment vechi că ceva lipseşte; am presupus că va dispărea o dată ce voi ajunge la poalele Annapurnei.

Am ajuns la destinaţie într-o după-amiază, fără suflu şi foarte dezamăgiţi. Întregul loc fusese înghiţit de un strat uriaş de nori, prin care călătorisem. Am explorat gheţarii şi am petrecut timpul ghemuiţi lângă o sobă dintr-o mică colibă de ceai. Seara nu se arăta nici un semn că norii ar urma să se risipească. Am mers să ne culcăm şi ne-am trezit chiar înainte de răsărit, la vestea că cerul se înseninase. Am ieşit afară şi m-a întâmpinat una din cele mai copleşitoare privelişti din lume. Soarele se înălţa încet deasupra „acoperişului lumii”, şi-am simţit că mă pot întinde să-l ating. Atunci mi s-a iţit în minte acel gând supărător: „Care-i rostul?” Şi apoi m-am luminat: făcusem toate aceste drumuri pentru mulţumirea sinelui meu. De îndată ce clipa înălţătoare va pieri, mă voi întoarce la starea mea obişnuită. M-am luptat cu băşicile, durerile de genunchi şi giardia, pentru ce? Ca să văd o privelişte înălţătoare, dar până la urmă doar o simplă altă privelişte frumoasă. M-a ajutat să devin mai bun, a ajutat pe oricine altul? Nu, doar mi-a hrănit eul; am dobândit un material excelent pentru a purta conversaţii la petreceri. Unde se duseseră toate idealurile mele buddhiste înalte? În clipa aceea, mi-am dat seama că viaţa mea trebuie să se dăruiască unui principiu mai înalt, şi nu unor plăceri lumeşti. Am hotărât să mă întorc la mănăstire.

Am petrecut următoarele câteva luni studiind filosofia şi tehnicile de meditaţie buddhiste tibetane. Mai erau încă câteva lucruri pe care mi-era greu să le primesc. Învăţătura Karmei părea să nu îngăduie voia liberă a omului; hotărârile cuiva de a face bine sau rău erau mereu determinate de faptele anterioare. Cum ar fi fost cu putinţă să te slobozeşti, dacă fiecare hotărâre era predeterminată? Dacă cineva păcătuieşte din veacul cel fără de început, aşa cum credeau ei, cum s-ar fi putut curăţi pe sine într-o viaţă aşa de scurtă? Într-un fel, ce era aşa de anevoios era tocmai logica exagerată; părea ceva plăsmuit de o minte omenească. Totuşi, filosofia jertfei de sine prinsese rădăcini adânci în lăuntrul meu, chiar dacă nu izbuteam să o pun în practică; ştiam că nu mai puteam trăi ca până atunci.

Pe când mă aflam la mănăstirea buddhistă tibetană, am început să citesc Pelerinul rus. Am văzut în pelerin manifestarea lepădării de sine şi a milei pe care le aflasem în buddhismul tibetan, însă venind din tradiţia creştină în care fusesem crescut. De ce nu auzisem niciodată aşa ceva în biserica catolică unde crescusem? Şi mai straniu era faptul că sora mea era monahie ortodoxă rusă, iar eu nu ştiam încă nimic despre însuşirile tainice ale credinţei. Am hotărât că poate nu eram încă pregătit să devin buddhist şi că ar trebui să cercetez mai adânc în propria-mi moştenire culturală.

După ce-am primit atâtea lovituri în moalele capului, am ajuns în cele din urmă la concluzia că toate drumurile mele fuseseră inutile şi că trebuia să mă întorc acasă şi să mă statornicesc. Plănuiam să mă întâlnesc cu prietenii în Egipt de Crăciun, dar am găsit un zbor ieftin până la Istanbul şi m-am gândit c-ar fi un bun punct de plecare către Europa Apuseană şi Statele Unite. Compania aeriană era Aeroflot. După câteva zile, mi-am dat seama că Aeroflot erau liniile aeriene ruseşti, iar sora mea trăia la Moscova. M-am gândit că poate vor face o escală la Moscova. S-a dovedit că aşa era. În câteva zile, mi-am aranjat o şedere de trei săptămâni şi o viză pentru Rusia. Am zburat spre Moscova de ziua Sfântului Gherman.

Sora mea m-a întâmpinat la aeroport şi aşa a început cursul meu fulger de trei săptămâni de Ortodoxie. Începea să mi se dezvăluie o lume nouă. Eram într-o ţară în care muriseră oameni pentru Hristos, şi mijlocirea sfinţilor era ceva firesc. Nu era un creştinism sec, privit ca o obligaţie socială. Aceştia erau oameni care înduraseră nişte greutăţi de necrezut pătimind pentru adevăr.

Am început să citesc cărţi despre Ortodoxie, să vizitez biserici şi să discut politicos cu sora mea despre deosebirile dintre credinţa ortodoxă şi cea buddhistă. Ea revenea mereu asupra aceluiaşi lucru: creştinismul are adevărul sub forma unei Persoane. N-am izbutit să înţeleg însemnătatea acestui fapt. Forţă sau persoană, nu vedeam diferenţa.

Atunci l-am întâlnit pe părintele Artemie, un preot binecunoscut din Moscova, cu o parohie uriaşă. Este un om jertfelnic, a cărui întreagă viaţă este dăruită lui Hristos şi răspândirii Evangheliei. Am ajuns la biserica sa în timpul slujbei de priveghere din noaptea de sâmbătă. L-am găsit spovedind, înconjurat de o mulţime de cincizeci-o sută de oameni, care aşteptau să se mărturisească. Am rămas la marginea acestui cerc şi a trecut ceva vreme până ce părintele Artemie m-a tras înăuntru. Cu ochii închişi şi punându-şi mâinile pe umerii mei, a început să-mi vorbească. Când voia să întărească un lucru, îşi împingea fruntea în a mea. Mi-a vorbit într-o engleză înflorată şi am avut impresia copleşitoare că acest preot, pe care nu-l mai văzusem niciodată, ştie mai multe despre mine decât ar fi trebuit. Ce m-a cutremurat cu adevărat a fost sentimentul că era extrem de îngrijorat pentru sufletul meu, ca şi cum l-ar fi interesat personal. Mi-a vorbit vreo zece minute, în timp ce băbuţele începuseră se îngrămădească nerăbdătoare în noi. A continuat să-mi vorbească, spunându-mi că experienţa mea din Nepal îmi fusese dată de Dumnezeu ca să mă scoată din materialism. Mi-a spus apoi de ce creştinismul era credinţa adevărată: doar el are un Dumnezeu personal. Tot n-am reuşit să înţeleg însemnătatea acestui lucru, dar am plecat simţindu-mă mai uşor, deşi nu spusesem mai nimic.

În cavoul arid al Moscovei, începuse să mi se deschidă o lume nouă. Nu simţeam mai deloc apăsarea oraşului, căci îmi dădeam seama că tărâmul ceresc al lui Dumnezeu şi al Sfinţilor Săi era în realitate mult mai aproape decât blocurile cenuşii care dominau oraşul. Am vizitat Lavra Sfântului Serghie şi, pentru prima dată, am avut prilejul să mă închin moaştelor unui sfânt. În acele „oase moarte” era mai multă viaţă decât în toată California de sud. Şederea mea a culminat cu praznicul Naşterii la Metocul Valaam. M-am simţit înconjurat de ceea ce păreau a fi nişte oameni obişnuiţi, dar care erau însă cu un picior în rai. Poate-o fi creştinismul o religie cu credinţa de neatins, dar eu primeam o încredinţare simţită oriunde mergeam.

După câteva zile, am părăsit Moscova. Înainte să plec, sora mea m-a mustrat cu cuvintele: „Dragul meu, dacă poţi petrece trei luni alături de buddhişti, ai putea petrece măcar una alături de creştinii ortodocşi”. Ceea ce am şi făcut. Crescând ritmul întoarcerii mele, am sosit în California două luni mai târziu. În ajunul Buneivestiri, am urcat pe drumul accidentat care duce la Mănăstirea Sfântului Gherman al Alaskăi. Cel dintâi lucru care m-a izbit, proaspăt fiind venit din San Diego, era faptul că acei monahi erau un anacronism în secolul al douăzecilea. Cine a mai auzit de renunţarea la confort şi proprietăţi în aceste vremuri? Era mijlocul Marelui Post, şi se vedea limpede că oamenii aceia erau în toiul unui război duhovnicesc. Mănăstirea era cuprinsă de înfrânare, cumpătare şi trezvie. Călugării aceia păreau gata să moară pentru adevăr, ceea ce nu mai văzusem la IBM, la Şcoala de Arte sau în Japonia. Era suferinţă în acele locuri, dar cine era gata să le dea pe toate pentru singurul lucru care trebuie? După tot ce văzusem, încă nu aveam o credinţă tare în Dumnezeu, dar ştiam că monahii aceia văzuseră ceva, şi-l voiam şi eu.

A sosit şi Duminica lui Lazăr. În această zi, Biserica prăznuieşte învierea lui Lazăr din morţi, de către Hristos, după patru zile. M-am trezit devreme ca să iau parte la Liturghie la schitul de maici din apropiere, urmând apoi să iau acolo masa. După ce m-am trezit, am adormit de îndată la loc. Când m-am sculat în sfârşit din pat, am găsit toată mănăstirea goală. Nici un suflet nu mai rămăsese. Pe când rătăceam prin curte, mi-au trecut prin minte stihurile cântării: „Iată Mirele vine în miezul nopţii, şi fericită e sluga pre care-o va afla priveghind”. Tocmai aceasta se întâmplase cu mine, trupeşte şi duhovniceşte. Dumnezeu a bătut la uşă şi m-a poftit la praznic, dar eu am rămas reticent. Renunţase Dumnezeu la mine? Am început să cobor muntele, nădăjduind să fac autostopul până la schitul de maici. Pe drum, am cugetat la cele întâmplate dimineaţă, şi mi s-a părut un lucru vădit că Dumnezeu a îngăduit să rămân în urmă ca să mă scoale din nehotărârea mea. Atunci am înţeles în cele din urmă ce înseamnă un Dumnezeu personal. De ce mi-ar fi trimis o forţă impersonală un mesaj atât de limpede pentru mântuirea sufletului meu? Dacă era impersonală, de ce i-ar fi păsat de mine? Dragostea nu poate exista decât între oameni – persoane. O forţă nu poate iubi (şi, vă provoc: încercaţi să iubiţi o forţă impersonală!) Am ajuns aşa la concluzia că Dumnezeu trebuie să fie o Persoană – un Ipostas. În clipa în care am ajuns la această concluzie, am auzit o maşină venind din spate: era singurul nostru vecin de pe munte. I-am făcut semn cu mâna şi, printr-o stranie „coincidenţă”, s-a întâmplat că îşi făcea drumul săptămânal la magazinul care se învecina cu schitul de maici. Am ajuns la timp pentru Liturghie.

Au trecut doi ani, şi sunt acum monah rasofor – un anacronism, dacă vreţi. Luptele mele n-au luat sfârşit, dar zilele rătăcirii mele au încetat. Plâng uneori pentru vremea irosită în trecut, dar când mă uit mai cu luare-aminte văd mâna lui Dumnezeu călăuzindu-mă chiar şi în perioadele cele mai pustiitoare. El m-a adus acum aici cu un rost, însă acest rost trebuie încă descoperit.

Monahul Adrian
Articolul a apărut inițial în revista „Orthodox Word”, nr. 190. Traducere de Radu Hagiu după pravoslavie.ru

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

VIDEO: Arhimandritul Efrem Vatopedinul – Dragostea lui Dumnezeu nu are hotar (subtitrare ro)

VIDEO: Arhimandritul Efrem Vatopedinul – Dragostea lui Dumnezeu nu are hotar (subtitrare ro)

În aceeași zi : Vecernia Dragostei – Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi, 19 Aprilie 2020 (secvențe)

Învierea Domnului și învierea noastră – Laurențiu Dumitru

ÎNVIEREA DOMNULUI ȘI ÎNVIEREA NOASTRĂ

Venind dinspre Betania, Mântuitorul Iisus Hristos intra pentru ultima oară în Ierusalimul pătimirii sale. Deşi intra smerit în cetate, călare pe un asin, Hristos Domnul este întâmpinat cu ramuri fragede (stâlpări) de finic de cetăţenii entuziaști ai Cetăţii Sfinte, care la vederea Lui aclamă și se veselesc. Copiii curaţi la inimă aşterneau înaintea Lui haine şi ramuri de finic, alţii le purtau în mâini şi strigau mergând înaintea Lui: „Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9).

Exista la acea vreme obiceiul ca învingătorii în războaie să fie cinstiţi şi însoţiţi în procesiuni triumfale cu rămurele de copac. Cei care L-au întâmpinat pe Domnul aveau un motiv straşnic să-L aclame ca pe un învingător. Hristos tocmai biruise moartea în urmă cu o zi, în Sâmbăta pe care acum o numim „a lui Lazăr”. Cu toţii aflaseră că Hristos înviase după patru zile pe prietenul său, Lazăr cel din Betania. O veste ca aceasta nu putea să nu se transmită instantaneu în toată Iudeea. Bucuria şi entuziasmul erau justificate de sfărâmarea morţii.

Presupunem că nu toţi veniseră din dragoste de Domnul. Cu siguranţă că în mulţimea care-L întâmpina pe Hristos erau şi mulţi curioşi, mulţi gură-cască, căci Evanghelia consemnează că ei „au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi” (Ioan 12, 9). Lazăr era o persoană cunoscută, un fel de VIP local cum am spune astăzi, şi cu siguranţă mulţi participaseră la înmormântarea sa. A-l vedea din nou pe Lazăr, întors din morţi, nu era puţin lucru.

Se bucura oare Hristos de această primire? Nu ştim cât se bucura, ce va fi fost în sufletul Său nu cunoaștem! Sigur însă nu avea motiv de prăznuire cu cei adunaţi acolo. Înviase pe Lazăr pentru că-L iubea, dar socotesc că a vrut totodată să pregătească Ierusalimul! Acum toţi ştiau că se învie din morţi, că nu-i un basm de adormit copiii.

El, Hristos – Dumnezeu-Omul, știa bine ce urmează să se întâmple. Știa că va fi vândut, prins și închis. Știa că va fi batjocorit, scuipat, pălmuit, hulit în fel şi chip. Știa că Apostolii, speriați şi şovăielnici, se vor împrăştia ca potârnichile care încotro; știa că va rămâne singur, singur cu Tatăl. Știa că cei ce acum Îl aclamau se vor ascunde sau poate unii chiar vor striga împreună cu fruntaşii Sinedriului: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” (Luca 23, 21). Gândul îi era deja la Golgota care avea să ne fie nouă kilometrul 0 al mântuirii. Printre Apostoli se afla și vânzătorul, printre cei ce-L aclamau se aflau şi potrivnicii Lui. Între „Osana… Osana” şi „Răstigneşte-L, răstigneşte-L” sunt doar patru zile, iar acest lucru spune multe despre nestatornicia firii noastre omenești.

Iar mai apoi, într-o cumplită zi de vineri, în cea mai întunecată zi din istoria umanității, Hristos – Viața lumii este răstignit pe dealul Golgotei de lângă Ierusalim. Creatura își duce Creatorul spre mormânt. Cel ce era Viața și Izvorul Vieții primește a pătimi moartea pentru noi.

Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus Domnul cred și mărturisesc despre El că „S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont și a pătimit și S-a îngropat. Şi a înviat a treia zi, după Scripturi”. Forma reflexivă arhaică S-a răstignit, S-a îngropat, ne trimite la un adevăr fundamental – toate acestea Hristos și le-a asumat până la capăt. Hristos cere Tatălului în Grădina Ghetsimani „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26, 39), iar acest cuvânt devine temelia ascultării duhovnicești în Biserică.

Ce se spune așadar despre Învierea Domnului „după Scripturi”, precum pomenim în Crez? „După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii (Duminică), au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul. Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi. Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut. Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată v-am spus vouă” (Matei 28, 1-7).

Pentru cei ce cred, Învierea din morți a Mântuitorului Hristos este un adevăr esențial, temelia credinței creștine și fundamentul Bisericii. Dacă Hristos Domnul nu ar fi înviat din morți precum a zis, cuvintele Lui ar fi fost asemenea cu ale oricărui înțelept sau filosof, cuvinte frumoase, dar nu și mântuitoare. De aceea Sfântul Apostol Pavel spune: „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. (I Corinteni 15, 14). Viețuirea creștină nu are o rațiune în sine însăși, ci este îndreptățită de legătura pe care o avem cu Hristos Cel Înviat.

Din ce ne putem încredința că Învierea Domnului este un adevăr?

Învierea Domnului a făcut obiectul a numeroase cercetări și a născut multe controverse. De altfel, raportându-ne la acest eveniment, nu există decât două posibilități: Ori este cel mai mare fals, ori cea mai mare minune din istoria umanității. Creștinii cred cuvintelor Evangheliei și ale lui Hristos Însuși, dar chiar dacă vorbim de un eveniment cu totul minunat, avem posibilitatea totodată de a construi un răspuns logic, rațional pe marginea lui!

Întâi de toate, Scriptura ne spune că Hristos, după Învierea Sa din morți, a mai locuit între noi încă 40 de zile, când S-a înălțat la Cer. În tot acest răstimp, El nu a stat ascuns, S-a arătat femeilor mironosițe, S-a arătat apostolilor, dar și la „peste cinci sute de fraţi (ucenici)” deodată (I Corinteni 15, 6). Dacă mormântul gol n-ar fi fost un adevăr de necontestat, nu s-ar fi propagat cu așa rapiditate în Israel. Iudeii și romanii aveau tot interesul să spună că e la mijloc o farsă și ar fi putut arăta tuturor sigiliul roman de la mormânt, dar acesta fusese violat.

Iudeii atrăsăseră atenția că Hristos vorbise deseori despre înviere și ceruseră gardă romană staționară, ce fusese atenționată că e posibil ca ucenicii vor căuta să fure trupul mort și să împrăștie apoi vestea că el a înviat. Miza era uriașă. Se pare că la acea vreme existau nu mai puțin de 18 motive pentru care puteai fi pedepsit cu moartea ca soldat roman, printre care adormirea în post sau părăsirea postului. Nu cred că-și poate cineva închipui că garda a putut fi dusă de nas într-un fel sau altul, având în vedere că la mijloc era însăși viața lor.

Cu toate acestea, mormântul s-a aflat gol, pentru că „îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi” (Matei 28, 2-4).

Străjerii de la mormânt au alergat apoi la arhierei să le spună cele întâmplate și, consemnează Evanghelia, „adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor, Zicând: Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam; Şi de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca şi pe voi fără grijă vă vom face” (Matei 28, 12-14). Versiunea aceasta este destul de credibilă, mai greu e de acceptat că soldați romani instruiți să-și împlinească impecabil datoriile ar fi riscat pedeapsa cu moartea într-o astfel de misiune.

De asemenea, este ilogic a crede că Apostolii ar fi căutat să fure trupul Mântuitorului, ca mai apoi să se hotărască să mintă lumea cum că Hristos ar fi înviat. Este ilogică și ipoteza că Apostolii ar fi avut probleme mintale și de aceea au ales să înșele lumea, mai ales că viața lor a însemnat mai ales eroism, răbdare, curaj. Nimic din profilul moral al Apostolilor, așa cum îi cunoaștem din Evanghelii, nu arată că vreunul dintre ei, cu atât mai puțin toți, ar fi putut deveni promotorul unei farse gândite în detaliu. Dimpotrivă, am putea spune că Învierea Domnului din morți a transformat brusc și neașteptat viețile Apostolilor. Dacă în vremea patimilor erau confuzi și fricoși, iar după răstignire cu totul răvășiți și deznădăjduiți, aflând vestea Învierii inițial nu au primit-o, îndoindu-se au fugit și s-au ascuns. Ei înșiși au trebuit să se convingă că Învățătorul lor înviase. Dar odată încredințați de adevărul Învierii, au putut să-și dedice întreaga viață mărturisirii lui Hristos Cel înviat din morți, pe care cu ochii lor l-au văzut. De unde să-și fi luat Apostolii curajul mărturisirii, dacă ar fi fost convinși că totul este o farsă, și până unde ar fi putut merge? Pentru mărturia credinței lor, toți apostolii (cu excepția lui Ioan) au pătimit moarte mucenicească în felul următor: răstignit pe cruce cu capul în jos (Petru), răstignit pe o cruce în formă de X (Andrei), decapitat (Iacov al lui Zevedei), răstignit pe cruce (Filip, Iacov al lui Alfeu, Iuda Tedeul – fratele lui Iacov, Simon Zilotul), răstignit, jupuit și decapitat (Natanail), pătruns de sulițe (Toma), ars de viu (Matei), omorât cu pietre și decapitat (Matia). Pe bună dreptate Marele apologet Tertulian zicea în legătură cu acest aspect: „Nimeni n-ar accepta să moară pentru un lucru de care nu este convins a fi adevărat”. Dacă Apostolii ar fi fost niște amăgitori care ar fi furat trupul și ar fi propovăduit apoi Învierea, ar fi greu de explicat cum se face că niciunul dintre Apostoli, în ciuda chinurilor la care au fost supuși, nu a cedat presiunilor prigonitorilor. E mai lesne de înțeles că au reușit să bată la pas trei continente cu dăruire, cu entuziasm, întăriți fiind de faptul că văzuseră cu ochii lor pe Hristos cel înviat, începătorul învierii noastre!

Ipoteza leșinului din care s-ar fi trezit Hristos ca mai apoi să spună lumii că a înviat nu are nicio susținere logică. Un om bătut, biciuit, scuipat și pus pe cruce, dacă s-ar fi trezit dintr-un leșin, nu ar fi putut să prăvălească piatra imensă de la mormânt și nici nu ar fi dat cuiva senzația că este Cel ce a biruit moartea. În plus este cunoscut obiceiul iudaic al îngropării, trupurile celor morți erau înfășurate în fâșii de pânză de in peste care se turnau diverse uleiuri și mirodenii aromate ceea ce nu cred că l-ar fi ajutat cumva pe Hristos să încerce măcar să iasă din mormântul pecetluit și păzit de garda romană. Evanghelistul Ioan dă mărturie că Apostolul Petru a văzut mormântul gol și giulgiurile puse jos, dar n-a intrat (cf. Ioan 20, 5).

De la moarte la Viață. Ce a adus lumii Învierea lui Hristos?

Dacă lumea ar înțelege darurile extraordinare care decurg din Învierea Domnului, chipul acestei lumi ar fi unul al bucuriei și al veseliei. Pentru că ceea ce ne oferă Hristos, nicăieri în altă parte nu putem găsi și nimic mai dulce sau mai de preț nu există în această lume.

Hristos cel înviat oferă celor ce cred în El șansa de a nu mai muri. Dacă „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23), Hristos, cel fără de păcat, își asumă moartea noastră pentru ca înviind El să putem și noi învia. Întâlnirea pe drumul Damascului acestei vieți te învață întâi de toate un lucru – că de fapt nu ești viu, ci mort. Că ceea ce ți se părea a fi viață, era de fapt moarte. Altfel spus, întâlnindu-ne cu Hristos, Viața lumii, înțelegem că moartea am trăit-o deja, că ne aflăm în ea, dar și faptul că într-o clipă putem învia îmbrățișând Viața – Hristos. Această primă înviere din moartea păcatului aduce multă tihnă inimii, dar ceea ce odihnește sufletul cu adevărat este încredințarea că printr-o relație vie cu Mântuitorul Hristos noi nu vom mai gusta cu adevărat moartea.

Desigur că la vremea cuvenită fiecare dintre noi plecăm de aici, murim trupește, însă dacă Hristos a fost viața noastră și ne-am ostenit puțin a lucra la mântuirea personală, nădăjduim că El ne va trece din moarte la viață și, în dar, vom moșteni viața cea veșnică în lăcașurile pregătite de Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El încă de la întemeierea lumii. Nu putem fi cu Dumnezeu în veșnicie, dacă nu am trăit cu El încă de aici.

Hristos a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). Sfântul Apostol Pavel aduce unele lămuriri teologice: „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia (I Corinteni 15, 20-22). Nu e de mirare că scena Pogorârii lui Hristos la iad, înconjurat fiind de slavă, sfărâmând încuietorile iadului și întinzând mâna către Adam (uneori și spre Eva) este socotită Icoana Învierii. „Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase” spunem într-una din cântările noastre.

Când cunoaștem pe Hristos cel înviat știm că moartea cea trupească nu mai este decât „paştile nostru, paştile (pesah – trecere), că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pre noi!”. Hristos, doar Hristos ne poate scoate din moarte. El a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând. Prin moartea Lui a călcat moartea noastră. Moartea nu mai are forţă, nu mai are consistenţă, nu mai are stăpânire asupra lumii. „Unde-i moarte boldul tău?” cântăm de Paşte.

În Hristos cel înviat moartea nu mai există, pentru că El este antidotul morții. Hristos ne scoate pe noi din moarte pentru că a suferit-o El deplin în locul nostru. Vorbim de moartea Lui, dar de fapt este vorba despre moartea noastră, așa cum Învierea Lui trebuie să fie și învierea noastră, întâi de toate înviere din moartea păcatului și necunoștinței, apoi învierea cea de obște la momentul restaurării lumii acesteia, când va fi un cer nou și un pământ nou.

Cu toate acestea, mântuirea pe care Hristos ne-o aduce prin patima, moartea, învierea şi înălţarea Sa la Cer nu e un dat despre care doar luăm la cunoştință. Mântuirea obiectivă pe care El o aduce lumii trebuie asumată de fiecare în parte, în chip personal, subiectiv, printr-o relaţie vie cu El prin Biserică, prin Sfintele şi de viaţă făcătoare Taine. Dacă sunt încă oameni cărora nu le face plăcere să audă că Dumnezeu a murit pentru noi, este pentru că acest lucru ne responsabilizează.

Creştinul trăieşte pentru Înviere, el moare lumii şi se uneşte cu Hristos încă de aici, de pe pământ, el caută comuniunea veşnică cu Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Creştinul practicant, cel care-L urmează pe El şi păzeşte poruncile Lui, spune împreună cu Sfântul Pavel: „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14). Toată raţiunea lui de a fi stă în adevărul Învierii. Când spuem „fără Înviere”, spunem „fără Hristos”, spunem întuneric și nebunie. Dar noi ştim că El a înviat! Şi viaţă veşnică ne-a dăruit!

Înviere sau reîncarnare?

Vorbind despre înviere este necesar a pomeni de una din marile ispite în care se încurcă unii creștini – credința în reîncarnare, învățătura conform căreia sufletul supraviețuiește morții trupului pentru a reveni mai apoi într-un nou trup. Uneori se vorbește despre reîncarnarea prin care trec ființele umane, alteori aria se lărgește și vorbim despre metempsihoză – ceea ce presupune transmigrația sufletului în orice formă de viață (animal, plantă, chiar mineral). Desigur că fiecare om e liber să creadă ce dorește, doar că aici încerc să limpezesc altceva, că cele două concepte sunt vederi diferite pe aceeași temă, deci nu pot sta împreună; în consecință nu te poți numi creștin (deci al lui Hristos), crezând în reîncarnare.

Spuneam că aceasta este o mare ispită pentru că, grosso modo, lumea se împarte în două: credință în înviere și credință în reîncarnare, lucru întărit și de Mircea Eliade într-una din lucrările lui.

A spune că învierea și reîncarnarea pot coexista într-un sistem filosofic sau religios înseamnă lipsă de cultură teologică. Nu poți fi creștin și să crezi în reîncarnare, pentru că te afli în conflict cu litera Scripturii, dar și cu duhul ei. În istoria de douăzeci de veacuri a Bisericii nu veți găsi nici măcar un sfânt părinte care să fi susținut reîncarnarea sau metempsihoza. Ideea mult vehiculată cum că s-ar fi scos din canonul biblic pasaje care vorbeau despre reîncarnare este nerealist, întâi pentru că ar fi fost contrazise de alte versete din aceeași Scriptură și totuși Biblia este un tot unitar extraordinar, deși are numeroși autori, care au scris de-a lungul mai multor veacuri. Iar dacă cineva vede diferențe fundamentale între Vechiul și Noul Testament, îi amintim că Noul este desăvârșirea celui Vechi, ridicarea lui la măsura harului adus de vestea cea bună a Evangheliei. Pe de altă parte, putem spune că Sfânta Scriptură se poate recompune din citatele Sfinților care au comentat și tâlcuit Scripturile. Dacă s-ar fi scos intenționat anumite pasaje așa-zis pro-reîncarnare, ele ar fi fost totuși imposibil de scos din comentariile Părinților la cărțile Scripturii.

De ce un creștin nu poate crede în reîncarnare? Pentru că temelia vieții noastre duhovnicești este Învierea din morți a lui Hristos. Noi credem și mărturisim că Hristos a restaurat natura umană prin patimile, moartea și Învierea Sa. Dacă El a înviat, și noi vom învia.

Spune Sfântul Apostol Pavel „este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9, 27), iar Eclessiastul zice: „iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” (Eclessiastul 12, 7).

Noi avem un Dumnezeu personal, viu, iubitor. Într-un anumit sens, reîncarnarea se „potrivește” unei spiritualități panteiste, care vorbește de un dumnezeu impersonal, prezent în toate și identificat cu natura însăși, un dumnezeu în necomunicare cu creatura sa.

Dacă am trece prin mai multe trupuri, cu care vom învia? De ce ar trebui să ispășim în altă viață, dacă avem la-ndemână tămăduire prin tainele Bisericii și iertarea o putem primi în chip real, după cum Însuși Hristos ne-a încredințat? Cum am putea să ne reîncarnăm în câine, pisică, fluture sau în diverse plante, după unele idei vehiculate în Orient, dacă noi socotim că omul e cununa creației lui Dumnezeu, singura care are conștiință religioasa? De ce ar mai trebui să pomenim părinții ori bunicii trecuți la Domnul dacă ei se reîncarnează pe undeva prin alte locuri?

Întrebările sunt retorice, însă cu ele vreau să întăresc ideea că cele două concepte de reîncarnare sunt diferite, diametral opuse chiar. Nu putem crede în ambele simultan. E ca și cum ne-am închina icoanelor și, în același timp, am spune că închinarea la icoane este nepotrivită.

Pentru noi, creștinii, a crede în reîncarnare ar însemna să nesocotim întru totul cuvintele lui Hristos și însuși rostul venirii Lui în lume. Dacă omul ar fi putut să ajungă la desăvârșire prin reîncarnări succesive, înseamnă că nu era necesar ca Fiul lui Dumnezeu să vină în lume.

Noi credem că omului îi este dat o singură dată să moară, apoi vine judecata, întâi cea particulară, la 40 de zile de la moarte, când sufletul se va duce în locul cuvenit rânduit de Dumnezeu, în rai sau iad. Până la judecata universală a întregii lumi, a întregii creații, cei plecați dincolo își pot schimba prin rugăciunile Bisericii „destinul” în veșnicie. Ceea ce de obicei este numit sfârșitul lumii este, în fapt, o restaurare a lumii noastre, când va fi cer nou și pământ nou și învierea de obște a morților, a unora spre veselie și a altora spre osândă. Abia apoi, în această creație transfigurată, omul va cunoaște mântuirea și veșnicia alături de Treimea cea de o ființă și nedespărțită!

Hristos a înviat din morţi!
Cu moartea pe moarte călcând
Și celor din mormânturi
Viață dăruindu-le.

fragmente din lucrarea „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere” –  Laurențiu Dumitru, Editura Meteor Press, 2015. / Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS /

Pe Drumul Crucii, ieri şi azi, Mihai Valentin Vladimirescu

Pe Drumul Crucii, ieri şi azi
Mihai Valentin Vladimirescu

Pentru evrei, semnificaţia Ierusalimului este evidentă. Numele Ierusalimului este pomenit de mai bine de 656 de ori în Sfânta Scriptură, iar Sionul este menţionat de 180 de ori. Cu timpul, Sionul a devenit sinonim cu Ierusalimul şi cu naţiunea ebraică în întregul ei. Evreii consideră că cel mai sfânt loc ebraic este Zidul de Vest al Muntelui Templului, ulterior numit şi Zidul Plângerii. Pentru musulmani, Ierusalimul este locaşul înălţării spre rai a Profetului Mahomed de pe stânca es-Sakhra, după o miraculoasă călătorie nocturnă de la Mecca pe legendarul său cal el-Burek. Se spune că urma copitei lui el-Burek poate fi văzută pe stâncă, acum încercuită de Domul Stâncii. Această magnifică moschee şi moscheea Al-Aqsa din apropiere sunt principalele altare rămase pe Muntele Templului, cunoscute în arabă ca el-Haram-esh-Sharif („Sanctuarul Nobil”). Acesta este cel de-al treilea locaş sfânt al Islamului, după Kaaba din Mecca şi mormântul Profetului din Medina.

Pentru creştini, Ierusalimul este scena principalelor evenimente din viaţa Mântuitorului Hristos, în mod special Răstignirea şi Învierea. Muntele Măslinilor, Grădina Ghetsimani, Via Dolorosa şi Biserica Sfântului Mormânt sunt printre cele mai sfinte locuri ale creştinătăţii. Drumul Crucii începe din curtea lui Pilat, de la pretoriu, acolo unde Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost condamnat la moarte pe cruce şi a primit pe umeri Sfânta Cruce, calea suferinţei, a vieţii şi a mântuirii noastre, şi se sfârşeşte cu Golgota (în aramaică = Căpăţână), locul răstignirii, acolo unde erau răstigniţi cei condamnaţi la moarte. Calea Durerii sau Via Dolorosa ni se înfăţişează astăzi ca fiind o stradă îngustă a cetăţii vechi a Ierusalimului, numită chiar cu cuvintele latineşti Via Dolorosa, aceasta având aproximativ un kilometru şi numărând, după Sfânta Scriptură şi tradiţie, 14 popasuri, opriri sau „staţii”, după cum mai sunt numite în Ţara Sfântă. Staţiile sunt marcate pe zidurile străzii cu numerele corespunzătoare, în dreptul lor ridicându-se mici altare în amintirea şi cinstirea Sfintelor Patimi. Această cale a durerilor, pe care Domnul nostru Iisus Hristos a purtat Crucea spre Golgota şi care este într-o continuă urcare, se deosebeşte prin dimensiunile sale înguste, dar şi prin pietrele care o pardosesc, fiind uneori străjuită cu o boltă de zid.

Mergând pe calea ce duce spre locul răstignirii, întâlnim astăzi o mulţime de oameni, creştini, evrei şi arabi, alături de zgomotul negustorilor care încearcă să vândă marfa ce abundă înaintea pelerinilor care rămân pătrunşi de emoţia sfântă a actualizării istoriei mântuirii noastre. Actualul drum al suferinţelor Mântuitorului nu se aseamănă cu cel pe care a păşit Domnul, nici ca înfăţişare, nici ca atmosferă, lucru uşor de înţeles întrucât timpul şi-a pus amprenta asupra locurilor, fără a împuţina credinţa şi evlavia miilor de pelerini ce urcă pe „Via Dolorosa” în căutarea Domnului, până la Golgota şi Sfântul Mormânt, locul trecerii din moarte la viaţă prin Învierea din morţi.

În Sfânta Scriptură, imediat după hotărârea pedepsei cu moartea, se amintesc batjocurile pe care le-a îndurat Iisus. Este cunoscut faptul că, în Răsăritul antic, după hotărârile de osândire aveau loc batjocurile şi luarea în râs a celor osândiţi, ca exemplu pentru ceilalţi. Cruzimea ostaşilor romani este intensificată de faptul că Mântuitorul era acuzat că S-ar fi declarat „regele iudeilor”. Titlul de rege le stimulează imaginaţia maladivă, care va duce la acea tragică bufonerie: unii Îl îmbracă pe Domnul într-o mantie de purpură, alţii Îi împletesc o cunună de spini şi I-o pun pe cap, apoi Îi dau în mâna dreaptă o trestie care închipuie sceptrul regal şi, îngenunchind înaintea Sa, Îl batjocoresc. Hlamida purpurie aminteşte de o mantie regală, dar şi de veşmântul pe care-l purta Marele preot al evreilor. Hristos, aşadar, este marele preot al Noului Legământ, Care Se aduce drept jertfă fără de prihană pentru păcatele oamenilor, dar şi Împăratul cerurilor, care va nimici boldul morţii şi va instaura Împărăţia harului. Cununa de spini, care-L face de pe acum să sângereze, semnifică atât coroana imperială, cât şi cununa de lauri acordată biruitorilor. Spinii din care e făcută reamintesc neîncetat de pervertirea întregii lumi după căderea în păcat a omului, fiind totodată şi simbol al suferinţei. În sfârşit, trestia, care-I este înmânată în bătaie de joc, semnifică atât însemnele puterii regeşti, cât şi cârja arhierească. Batjocoritor era şi modul în care avea să moară Domnul. Răstignirea era o pedeapsă veche, pe care o foloseau babilonienii, perşii şi alte popoare. Ea a fost adoptată şi de către romani fiind aplicată, de obicei, pentru sclavi şi pentru cei pedepsiţi, care nu erau cetăţeni romani. Era cel mai batjocoritor şi mai dureros fel de moarte. Cel care urma să fie răstignit era înălţat pe cruce, unde i se ţintuia corpul cu patru sau trei „piroane” sau era legat cu frânghii. Vinul amestecat cu smirnă care I se dă lui Iisus pe cruce ia locul anestezicului care se dădea de obicei celui osândit, pentru a uşura executarea răstignirii şi ca cel răstignit să nu se împotrivească din cauza durerilor. Hristos refuză însă băutura. El moare demn şi conştient, fără să evite suferinţele la care este supus. Sfinţii Evanghelişti se dovedesc foarte concişi în descrierea momentului răstignirii. Mai mult decât oricând, se observă aici sobrietatea lor, teama de a se opri asupra unor amănunte menite să rănească sensibilitatea şi să creeze efecte dramatice. Ei evită constant tot ce poate stimula imaginaţia şi se limitează la ceea ce este esenţial şi semnificativ din punct de vedere spiritual. Locul răstignirii era o colină în afara cetăţii, mai precis în nordul Ierusalimului, lângă Poarta Damascului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Hristos a fost ucis în afara oraşului şi a zidurilor acestuia, tocmai pentru că jertfa Sa este universală. Dacă astăzi se află în interiorul hotarelor cetăţii, aceasta se datorează faptului că, puţin mai târziu, regele Agripa I a înconjurat Ierusalimul cu un zid nou, mai larg, ce cuprindea în interiorul cetăţii, pe lângă altele, şi această colină. Colina se numea Golgota şi i se spunea astfel din cauza formei sale, care seamănă cu un craniu. După o veche tradiţie ebraică, aici ar fi fost îngropate oasele şi, mai ales, craniul lui Adam.

Atunci când împărăteasa Elena a zidit biserica măreaţă a Sfântului Mormânt care cuprindea şi Golgota, unde Mântuitorul a fost răstignit, vârful Golgotei a trebuit să fie retezat pentru a fi asemenea celorlalte locuri din biserică, deşi se păstrează şi astăzi ca cel mai înalt loc. În cadrul paraclisului ortodox grecesc de pe Golgota, se află un altar deschis, în jurisdicţia Patriarhiei de Ierusalim, închinat jertfei Domnului nostru Iisus Hristos, chiar pe locul răstignirii. Sub Sfânta Masă de marmură se află o gaură adâncă în piatră, marcată de un disc. Aici este locul unde a fost înfiptă Sfânta Cruce, în stânga şi în dreapta fiind răstigniţi cei doi tâlhari, închinătorii sărutând plini de credinţă locul sfânt al răstignirii. În spatele Sfintei Mese se află icoanele de argint, în mărime naturală, reprezentând pe Mântuitorul răstignit, pe Maica Domnului îndurerată şi pe Sfântul Ioan Evanghelistul. Altarul este frumos împodobit cu lumini, cu podoabe scumpe şi îmbrăcat cu marmură. În mijlocul altarului se află icoana răstignirii Domnului îmbrăcată în aur, iar împrejurul altarului se impune o arcadă, ca un curcubeu în multe culori, din care parcă numeroase raze de lumină dau înfăţişarea unui soare, „Soarelui Dreptăţii”, care luminează tuturor. Multe dintre podoabele existente aici au fost dăruite de ţarii Rusiei. Candele din aur şi argint împodobesc altarul, în faţa acestuia aflându-se un mare candelabru din aur, dăruit de ţarul ruşilor.

Coborând dealul Golgotei, în partea dreaptă se vede astăzi o icoană de o frumuseţe rară, lucrată în mozaic, iar în stânga, între Golgota şi Sfântul Mormânt, se află o lespede de marmură roşiatică, la 8 metri de centrul bisericii, de forma unei pietre funerare, numită „Piatra Ungerii”, pe care a fost aşezat Sfântul Trup al Domnului, după pogorârea de pe Cruce, în scopul punerii giulgiului şi a ungerii cu smirnă şi aloe pentru îngropare. Deasupra acestei pietre de marmură, aflată la intrarea în Biserica Sfântului Mormânt, ard candele de diferite culori din aur şi argint, numeroşi credincioşi plecând genunchii şi închinându-se cu evlavie la locul pe care a fost aşezat Sfântul Trup al Domnului. Locul ultim al Drumului Crucii şi cel mai sfânt pentru creştini este mormântul Domnului, locul Învierii, plasat într-o capelă proprie aflată în Biserica mare a Sfântului Mormânt. Sfântul Mormânt este format, ca toate mormintele iudaice, din două încăperi (încăperea mortuară – Sfântul Mormânt şi anticamera – încăperea Îngerului) şi închis cu o piatră mare, rotunjită. Sfântul Mormânt se află în partea de vest a Bisericii Sfintei Învieri ce aparţine Patriarhiei Ortodoxe de la Ierusalim, în mijlocul unei rotonde uriaşe, susţinută de 18 coloane de piatră. Golgota şi Sfântul Mormânt sunt locuri de mare preţ pentru lumea creştină, odoare scumpe ale Bisericii primare ce rămân pentru totdeauna în inima celor care păşesc pe Via Dolorosa, devenind părtaşi şi martori la întreaga viaţă, activitate, răstignire şi Înviere a Mântuitorului Hristos. Privind în istoria creştinismului, observăm că unii împăraţi romani, precum împăratul Hadrian în anul 135 d.Hr., i-au împiedicat pe creştini să se închine la Sfintele Locuri, ridicând temple închinate zeilor păgânilor, cum ar fi cel al lui Venus pe Golgota sau al lui Jupiter deasupra Sfântului Mormânt. Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea relatează, în lucrarea Vita Constantini, ridicarea bisericii Sfântului Mormânt (între anii 326-335 d.Hr.), de către împăratul Constantin cel Mare, pe binecuvântatul loc al Învierii Domnului. După Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325, pe baza înţelegerii dintre Macarie, Patriarhul de Ierusalim şi împăratul Constantin cel Mare privind scoaterea la lumină a stâncii pe care a fost răstignit Mântuitorul, s-a ajuns la descoperirea acestor locuri sfinte de către mama împăratului, Sfânta Elena, icoana Sfinţilor Împăraţi aflându-se în sala tezaurului şi având o parte din lemnul Sfintei Cruci. Jertfa de pe Golgota constituie starea supremă de smerenie a Mântuitorului. Moartea Sa se preface în trecere spre Înviere, tocmai pentru că ea încetează a fi osândă pentru păcate şi devine mijlocul suprem prin care firea omenească se leapădă de păcat, trecând de la forma ce poartă urmările păcatului la cea nestricăcioasă, sortită vieţii veşnice. După îndeplinirea întocmai a datinei iudaice a înmormântării, trupul lui Iisus a fost dus la un mormânt săpat în stâncă, aflat într-o grădină, în imediata apropiere a locului în care fusese răstignit. Era un mormânt nou, care îi aparţinea lui Iosif, în care nu mai fusese nimeni îngropat, căci se cuvenea ca „Cel zămislit de o Fecioară să Se odihnească într-un mormânt ferit de orice atingere” (Fericitul Augustin). După ce au aşezat trupul lui Iisus în mormânt, Iosif şi Nicodim au prăvălit o piatră mare la uşa acestuia şi au plecat. Martore ale îngropării au fost şi sfintele femei care nu se înduraseră să-L părăsească pe Iisus nici după moarte şi îi urmaseră din depărtare pe cei doi ucenici. După ce au văzut unde L-au pus, au venit acasă, unde au pregătit miresme şi miruri, iar „sâmbătă s-au odihnit, după Lege”. Aromatele aduse de Nicodim aveau drept scop să întârzie putrezirea, iar cu miresmele se ungea trupul celui mort spre a răspândi un miros plăcut cât mai multă vreme. Este frapant că cei care L-au îngropat pe Domnul Iisus au fost un membru al Sinedriului şi un fariseu, care – în taină – erau ucenicii Lui. Iudeii Îl răstignesc pe Hristos, iar primii ucenici şi martiri creştini vor proveni din rândurile lor. Mântuirea adusă de Hristos este adresată tuturor, indiferent de poporul din care face parte. Sinedristul Iosif şi fariseul Nicodim se alătură Sfinţilor Apostoli, sfintelor femei şi celorlalţi fii ai lui Israel care au crezut în Hristos şi L-au însoţit pe când suferea pentru noi.

Iisus este uns cu miresme şi pus în mormântul pecetluit, însă nu este cu putinţă ca Începătorul vieţii să fie ţinut acolo, „căci nu poate mormântul să înghită pe Cel ce este însăşi Viaţa”. Prin multe cântări deosebit de frumoase, Biserica accentuează paradoxul îngropării, „biruinţa asupra iadului”, imposibilitatea circumscrierii Vieţii în mormânt, nemărginita iubire a lui Dumnezeu care se extinde şi asupra „celor adormiţi din veac”, care L-au primit pe Începătorul vieţii: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun cu Tatăl şi cu Duhul, toate umplându-le, Cela ce eşti necuprins” (Cântarea I a Canonului Învierii, Glasul al IV-lea).

Prof. Univ. Dr. Mihai Valentin Vladimirescu
Profesor titular – Catedra Istorico-biblică în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă, Craiova
2008

Textul a apărut inițial în revista OrthoGraffiti, nr. 8 / aprilie 2009, editor Laurențiu Dumitru.

Cine sunt creștinii? (fragment din Epistola către Diognet)

Cine sunt creștinii?
/ fragment din Epistola către Diognet, o perlă a literaturii creștine din sec. II d. Hr. /

Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. Învăţătura lor nu-i descoperită de gândirea şi cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă; nici nu o arată, ca unii, ca pe o învăţătură omenească. Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte şi în hrană şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţenii, dar toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masă comună, dar nu şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile. Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. Nu-i cunoaşte nimeni, dar sunt osândiţi; sunt omorâţi dar dobândesc viaţa. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu aceste înjosiri; sunt huliţi, dar sunt îndreptăţiţi. Sunt ocărîţi, dar binecuvântează; sunt insultaţi, dar cinstesc. Fac bine, dar sunt pedepsiţi ca răi; sunt pedepsiţi, dar se bucură, ca şi cum li s-ar da viaţă. Evreii le poartă război ca unor de alt neam, elenii îi prigonesc; dar cei care-i urăsc nu pot spune pricina duşmăniei lor.

Ca să spun pe scurt, ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în lume. Sufletul este răspândit în toate mădularele trupului, iar creştinii în toate oraşele lumii. Sufletul locuieşte în trup, dar nu este din trup; creştinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume. Sufletul nevăzut e închis în trupul văzut; şi creştinii sunt văzuţi, pentru că sunt în lume dar credinţa lor în Dumnezeu rămâne nevăzută. Trupul urăşte sufletul şi-i poartă război, fără să-i fi făcut vreun rău, pentru că-l împiedică să se dedea plăcerilor; şi lumea urăşte pe creştini, fără să-i fi făcut vreun rău, pentru că se împotrivesc plăcerilor ei. Sufletul iubeşte trupul, deşi trupul urăşte sufletul; sufletul iubeşte şi mădularele; şi creştinii iubesc pe duşmanii lor. Sufletul este închis în trup, dar el ţine trupul; şi creştinii sunt închişi în lune, ca într-o închisoare dar ei ţin lumea. Sufletul nemuritor locuieşte în cort muritor; şi creştinii locuiesc vremelnic în cele stricăcioase, dar aşteaptă în ceruri nestricăciunea. Sufletul chinuit cu puţină mâncare şi băutură se face mai bun; şi creştinii pedepsiţi în fiecare zi, se înmulţesc mai mult. Într-o atât de mare ceată i-a rânduit Dumnezeu, că nu le este îngăduit s-o părăsească.

(Epistola către Diognet, reprezintă una din apologiile timpuri ale creştinismului, fiind datată spre sfârşitul secolului II, autorul este necunoscut, deşi a fost atribuită sfântului Iustin Martirul, destinatarul deşi poartă numele de Diognet, nu a putut fi identificat.)

Extras din Epistola către Diognet, vol. Scrierile Părinţilor Apostolici, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, p. 339 – 341.

Foto (sus): Jean-Léon Gérôme – The Christian Martyrs’ Last Prayer / foto (mică): Bogdan Munteanu

Arhimandrit Paulin Lecca: Rugăciunea vameşului

Doamne Iisuse, mi-aduc aminte. Eram singur. Părăsit de toţi. Zăceam distrus într-un fund de prăpastie adâncă. În jurul meu tăcere mormântală. Nu era nimeni care să-mi ajute. Plin de răni şi cu oasele frânte, scoteam din când în când un scâncet slab. Aveam o dorinţă, o bunăvoinţă ca să ies din prăpastie. Nu eram în stare, din partea mea, decât să ridic degetul cel mic: semn că nu mă împac cu starea în care mă aflu şi că aş fi fericit dacă s-ar găsi cineva să mă scoată din bezna şi din mocirla în care căzusem.

Sus, sus de tot, vedeam un petic mic de cer albastru. Ah, ce dor mi-era de o lume imaculată, pură, cristalină care să nu aibă nimic din murdăria, viermii şi putoarea în care mă bălăceam. Simţeam nevoia să respir aer curat, ozonat; iar în lipsa lui, simţeam că mă înăbuş, mă asfixiez.

Dar Tu, Păstor iubit, care eşti veşnic în căutarea oilor rătăcite, ai şi auzit scâncetul meu, ai şi văzut întins degetul meu cel mic, ai şi ghicit dorinţa mea de a ieşi din starea nenorocită şi jalnică în care mă aflam. Căci, deodată, deasupra capului meu, am auzit un zgomot. Crengile uscate trosneau, pietricelele se rostogoleau, frunzele foşneau. Venea cineva în grabă. Am avut presimţiri şi prevestiri de bucurie înlăcrimată.

Când am întors capul, ce să văd? Erai Tu, Iisus Dulce! Te-am văzut, printre lacrimi, întreg, în toată statura. Erai înalt cât Crucea pe care ai fost răstignit! Capul, apăsat parcă de o grea povară, era însângerat şi încununat de spini. Mâinile şi picioarele, străpunse de cuie, lăsau urme de sânge. Dar Tu, Iisuse, nu ţineai seama de durerile Tale, nu te uitai la rănile Tale, ci erai cu ochii ţintă la mine. Din ochii Tăi blajini picurau lacrimi de jale pentru starea nenorocită în care mă găseam.

Şi Doamne, Dumnezeule, ce frumos Te-ai purtat cu mine! Cu câtă dragoste m-ai îngrijit! Cu câtă gingăşie, cu câtă delicateţe, cu câtă luare-aminte mi-ai legat rănile peste care ai turnat untdelemn şi vin! Cât de bun ai fost cu mine! Pe toată faţa pământului nu există nici o mamă care să poată mângâia aşa cum m-ai mângâiat Tu!

Te-ai aşezat în genunchi lângă sufletul meu zdrobit şi sfâşiat de păcat şi ai început a-mi spune că dorul meu după cerul de azur se va împlini. Că, acolo sus, este o altă lume, de mii de ori mai bună, mai curată, mai fericită! Acolo sunt cântece de îngeri înaripaţi, acolo sunt păsărele, floricele, fluturaşi cum nu există pe pământ. Acolo e o veşnică primăvară şi o veşnică fericire. După ce mi-ai şters astfel sângele şi lacrimile, după ce m-ai făcut sănătos, m-ai scos din prăpastie, din mocirlă, spunându-mi să nu mai păcătuiesc, ca să nu-mi fie ceva mai rău. Şi după ce mi-ai arătat Calea, Adevărul şi Viaţa, m-ai lăsat să-mi duc crucea până la capătul vieţii mele pământeşti. M-ai lăsat, dar nu m-ai părăsit. îţi simţeam prezenţa la tot pasul. Ori de câte ori porneam prin viscol şi prin furtună, ori de câte ori vorbeam despre jertfa Ta celor mici şi celor mari, ori de câte ori mă scufundam în calde clipe de rugăciune, vedeam cu ochii mei plini de lacrimi că Tu eşti lângă mine, simţeam că mă porţi de mână ca pe copilul Tău, că suferi cu mine, rabzi cu mine, plângi cu mine. Dar mila Ta faţă de mine nu s-a mărginit numai la atât.

Când vedeai că valurile ispitelor erau gata să mă înghită, iar răutatea dracilor era mai crudă şi mai otrăvitoare ca oricând, o trimiteai pe Măicuţa Ta pe care, încă pe Cruce fiind, ai făcut-o să fie şi Măicuţa mea. Şi în aceste clipe grele, de nesuferit, venea Preacurata la mine, ca la un copil orfan ce eram. Mă găsea, de cele mai multe ori, în genunchi în hohote de plâns. Atunci împărăteasa Maică venea la mine îmbrăcată într-un veşmânt albastru ca cerul şi, plină de milă pentru suferinţa mea, punea mânuţa ei sfântă pe capul meu, mă mângâia cu vorbe pătrunse de o iubire negrăită ce izvorau dintr-o inimă catifelată, mătăsoasă, plină de balsamul blândeţii şi al bunătăţii, care îmi răcorea sufletul aşa cum, după o zi de arşiţă, ploaia răcoreşte pământul ars şi însetat.

Şi după ce pleca Preasfânta Fecioară, mi-l trimiteai şi pe prietenul meu cel mai credincios, pe sfântul înger păzitor, ca să vegheze la căpătâiul meu în timpul nopţii şi să mă scape de primejdii în timpul zilei. Pentru toate acestea nu mi-ar ajunge nici cuvintele, nici viaţa ca să-ţi aduc miile de mulţumiri şi veşnica recunoştinţă pe care Ţi le datorez.

Dar în schimbul tuturor acestor binefaceri fără asemănare, astăzi -vai! – din nou Te-am uitat, din nou Te-am părăsit. Te-am lăsat iarăşi răstignit pe cruce, iar eu m-am întors către idolii cei deşerţi. Am uitat suferinţa din groapa Egiptului, am uitat dragostea Ta, am uitat puterea divină cu care m-ai scos din Marea Roşie şi din pustiul nesfârşit. Şi, ce e şi mai grozav, am preferat căldările de carne în locul manei cereşti şi apei din stâncă. Iar ca urmare, zac acum din nou în prăpastia Babilonului – zdrobit, sfâşiat, secătuit.

Aici, departe de casa Tatălui ceresc, departe de Sion, multă vreme am păscut porcii în pământ străin. Harfele mele stau şi acum atârnate în sălcii: nu mai pot cânta atâta vreme cât mă aflu în ţara păcatului. Păcatul a ridicat din nou un zid de despărţire, încât nici o rază din iubirea Ta, nici o lacrimă de mângâiere nu mai pot pătrunde până la mine. Inima mi-e de piatră, iar ochii îmi sunt de iască.

Iarăşi simt că mă asfixiez, iarăşi îmi este dor de cerul de azur, iarăşi Te chem la mine: pogoară-Te încă o dată, Iisuse, după oaia ce iarăşi s-a rătăcit. Nu mă lăsa singur şi părăsit, căci acum, mai mult ca oricând, am nevoie de Tine, numai de Tine.

Da, Iisuse, am nevoie numai de Tine, fiindcă numai Ţie Ţi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Am nevoie numai de Tine, pentru că numai Tu, Iisuse dulce, Ţi-ai arătat nemărginita-Ţi iubire pentru mine, vărsându-Ţi până şi ultima picătură de sânge pentru mântuirea mea.

Am nevoie, iarăşi, numai de Tine, căci numai cu Atotputernicia Ta mai pot fi scos din noua prăpastia în care am căzut şi numai cu dragostea Ta fără seamăn Te mai poţi apropia de un ticălos şi de un mincinos ca mine. Părăsit de toţi, ca şi întâia oară, mi se pare că – în starea în care mă aflu acum – Măicuţa Ta nu mai este şi Măicuţa mea, pentru că Ea este nevinovată, iar eu sunt vinovat de moarte. Ea este precum crinul de frumoasă şi binevoitoare, iar eu sunt ca un câine împuţit şi urât.

În starea în care mă aflu acum, parcă nici prietenul meu cel mai drag, nici îngeraşul nu mai este cu mine şi nu mă păzeşte. Păcatele mele l-au alungat, aşa cum fumul alungă albinele. Prea mult mi-am bătut joc de îndelungata lui răbdare şi aşteptare. El veghea zi şi noapte lângă mine ca să nu mi se întâmple vreun rău, iar eu zi şi noapte păcătuiam, întristându-l şi îndurerându-l. Recunosc, bunul meu Iisus, că păcatul meu de acum este de mii de ori mai greu decât lepădarea lui Petru, este la fel cu prigonirea lui Saul din Tars şi nu este departe de trădarea lui Iuda.

În fiecare zi şi în fiecare ceas mă lepăd, în faţa duşmanului nevăzut şi în faţa oamenilor, de Numele Tău şi de iubirea Ta – şi câtă deosebire este, Doamne, între lepădarea lui Petru şi lepădarea mea!

Apostolul cel iubit s-a căit şi a plâns cu amar în toată viaţa lui, ori de câte ori auzea cocoşul cântând şi aducându-şi aminte de lepădarea lui. Pentru atâta plâns, pe faţa lui se săpa-seră două şănţuleţe pe care curgeau neîncetat lacrimile lui de pocăinţă, iar la sfârşitul vieţii sale s-a pedepsit ca nimeni altul, cerând călăilor să fie răstignit cu capul în jos; pe câtă vreme eu, după fiecare lepădare, râd nebuneşte spre bucuria vrăjmaşului şi fug de cruce ca să nu sufăr nimic pe pământ.

În fiecare zi şi în fiecare ceas Te prigonesc Iisuse, fie direct prin gândurile, cuvintele şi faptele mele cele rele, fie prin aproapele meu pe care îl ucid cu limba, cu mânia şi cu ura, socotind ca aduc slujbă lui Dumnezeu. Dar unde este convertirea mea de pe drumul Damascului? Unde se află la mine pocăinţa lui Pavel care se credea o lepădătură şi cel mai mic între Apostoli, el, care era corifeul Apostolilor? Unde sunt râvna şi focul iubirii pentru Tine, Iisuse şi pentru fraţi? După cum vezi şi ştii, eu nu am nimic din toate acestea. Dimpotrivă, mereu Te prigonesc şi mereu mă mândresc, socotindu-mă mai bun decât alţii şi crezând că am dreptul să cobor foc din cer ca să-i nimicesc pe păcătoşi.

În fiecare zi şi în fiecare ceas eu Te trădez, Iisuse, ca şi Iuda. Sărutul meu mârşav îţi spurcă mereu Preacuratul şi Preacinstitul Tău obraz euharistie. Te vând şi de frică şi pentru bani, şi pentru ca să mă răzbun pe alţii şi pentru blidul de linte al tuturor poftelor trupeşti şi al patimilor sufleteşti. Tu, Mirele ceresc, vii să te logodeşti cu sufletul meu ca şi cu o mireasă, iar eu Te trădez, pe faţă şi în ochii Tăi, aşa cum nu-şi trădează nici cea mai desfrânată femeie din lume bărbatul, ştiind prea bine că prin aceasta îţi răstignesc din nou iubirea Ta spre bucuria şi batjocura diavolului. Tot pe Tine Te trădez şi când îl vând pe aproapele meu, căci ceea ce fac unora dintre fraţii Tăi mai mici Ţie îţi fac.

Şi când mă gândesc că nefericitul Iuda s-a căit, totuşi, pentru păcatul lui! A aruncat toţi banii pe care Te vânduse duşmanilor! A mărturisit în faţa întregului Sinedriu că a vândut sânge nevinovat! Şi, ce este mai îngrozitor, şi-a aplicat cea mai grea pedeapsă pe care a ales-o duhul diavolului şi sufletul său deznădăjduit, lipsindu-se – prin spânzurare – şi de bucuriile de aici şi de fericirea veşnică de dincolo!

O, Doamne Iisuse, iartă-mă pe mine care sunt un Iuda ce Te-a trădat, dar nu s-a spânzurat. Eu Te trădez mereu, Iisuse, dar nu vreau să-mi sugrum omul cel vechi cu toate păcatele lui. Nu vreau să renunţ, o dată pentru totdeauna, la viaţa-mi împotmolită în plăcerile vinovate ale acestui veac. Nu vreau să-mi omor pofta trupului, pofta ochilor şi mândria vieţii cu sabia rugăciunii, a postului, a privegherii şi a smeritei cugetări. Iartă-mă, Doamne, că nenorocitul Tău apostol – prin neagra lui disperare – s-a ruşinat atât de mult de fapta sa încât s-a îndepărtat pentru totdeauna de la faţa Ta, pe câtă vreme eu, neruşinatul, cutez să mă înfăţişez înaintea feţei Tale şi aici şi dincolo.

Dar eu, Doamne, nu ştiu ce să mai fac! Sunt prins din două părţi: pe de o parte ştiu prea bine că, de voi face pasul lui Iuda, mă înghite iadul cel veşnic, iar pe de altă parte ştiu că nu voi putea suferi lumina prezenţei Tale în Rai, aşa cum omul bolnav de ochi nu poate suferi lumina soarelui, căci iubirea Ta, iertarea Ta, blândeţea Ta mă vor arde prin groaznicele mele mustrări de conştiinţă, aşa cum l-au ars pe Petru în noaptea lepădării, când a ieşit afară şi a plâns cu amar. Şi apoi, cum voi îndrăzni să ridic ochii mei întinaţi către Preacurata Fecioară? Cum voi îndrăzni să Te laud şi să cânt împreună cu îngerii cei curaţi! Cum voi îndrăzni, în sfârşit, să stau alături de sfinţii Tăi care, deşi au fost păcătoşi, totuşi s-au nevoit şi au plâns o viaţă întreagă pentru păcatele lor pe care nu le-au mai săvârşit până la ieşirea sufletului din trup? După cum i-ai spus unui sfânt al Tău, nu mai am decât o singură ieşire din această strâmtoare: să rămân pururea cu mintea în iad, dar să nu cad în deznădejde.

Şi totuşi – vai mie! – cât de grozavă va fi clipa când voi ieşi din crisalida trupului! Cât de înspăimântător va fi ceasul despărţirii sufletului de trup!

Atunci, odată cu trupul care se va rostogoli în ţărâna din care este luat, va cădea şi masca mincinoasei evlavii pe care am purtat-o în viaţă. Atunci, nu numai Tu, Iisuse Doamne, ci şi Preasfânta Fecioară şi toate cetele îngereşti şi toţi sfinţii vor vedea că sunt sărac şi gol, şi orb, şi lipsit de orice faptă bună. Când mi se vor lua toate darurile fireşti şi cereşti, gândurile şi faptele mele cele ruşinoase, pe care în viaţa pământească le-am acoperit cu făţărnicie, vor ieşi la iveală ca petele de pe haină la lumina zilei. Iar când voi fi cu totul dezgolit de acoperământul Harului Tău, atunci toată lumea va vedea ruşinoasa înfăţişare a omului meu lăuntric şi voi rămâne, ca desfrânata din Apocalipsă, numai cu paharul plângerilor în mână.

Vai! Unde mă voi ascunde atunci de ruşine? Ce voi face când nici munţii nu vor voi să cadă peste mine ca să mă acopere? Ce voi răspunde la învinuirile ce mi se vor aduce? De bună seamă că în ziua cea înfricoşată a Judecăţii, când se va da pe faţă toată murdăria din mine, voi zice ca şi Psalmistul: Eu tac şi gura n-o deschid. N-am răspuns pe buzele mele. Voi tăcea şi nu voi deschide gura la cercetarea ce mi se va face, pentru că, într-adevăr, copleşit de vinovăţia mea, nu voi găsi nici un cuvânt întru apărarea mea. Iar când voi fi pedepsit pentru păcatele mele, voi zice cu smerite lacrimi: Drept eşti, Doamne, şi drepte sunt judecăţile Tale. Mai multe şi mai cumplite pedepse mi se cuvin pentru relele ce le-am făcut.

Tu mi-ai dat, Iisuse Doamne, toate darurile fireşti şi toate harurile cereşti necesare mântuirii mele. Mi-ai dat lumina cunoştinţei, mi-ai dat şi puterea de înfăptuire. Dar dacă eu am ştiut, însă n-am făcut ceea ce trebuia să fac, asta e numai vina mea şi, după cuvântul Tău, pentru aceasta se cuvine să fiu bătut cu mai multe lovituri.

Drept aceea, eu nu mă pot dezvinovăţi şi nici nu pot învinovăţi pe alţii pentru păcatele ce le-am săvârşit. Dimpotrivă, vor sta sfinţii Tăi, Doamne, pe scaunele lor de judecată şi mă vor învinovăţi pentru că ei au fost neputincioşi şi plini de slăbiciuni ca şi mine şi totuşi au biruit cu harul Tău. Eu, însă, din cauza trândăviei mele, mereu cad învins de puterea vrăjmaşului nevăzut.

De data aceasta cunosc calea, ştiu pe unde să ies, pe unde trebuie să trec, unde trebuie să ajung. Am încercat chiar să mă ridic cu propriile mele puteri, agăţându-mă de nişte firave rădăcini. Dar rădăcinile s-au rupt, iar eu am alunecat şi am căzut din nou înfrânt. Şi acum îmi înalţ slabele mele mâini şi Te chem, Iisuse, din tot sufletul şi din toată inima, zicând ca şi slăbănogul din Evanghelie: Vino, Iisuse, căci om nu am care să mă ia şi să mă arunce în scăldătoarea Harului ceresc. Vino, Păstor iubit, şi scoate-mă din această nouă mocirlă în care am căzut. Cum nu Te-ai îngreţoşat de băligarul peşterii în care Te-ai născut şi de leproşii pe care i-ai vindecat, tot aşa nu Te îngreţoşa nici de păcatele mele scârnave şi urâte. Iisuse, nu mă părăsi, căci de data aceasta prăpastia este mai adâncă, iar eu nici degetul cel mic nu-1 mai pot ridica, ci numai suspin şi plâng. Fiul risipitor a avut puterea să se întoarcă acasă pe propriile lui picioare, oaia cea rătăcită a avut puterea să Te cheme cu glasul ei, dar eu, fără putere şi fără grai, întocmai ca drahma cea pierdută, nu pot fi descoperit decât cu făclia iubirii Tale, care de veacuri vede luciul suspinelor stinghere, al lacrimilor înăbuşite şi al inimilor zdrobite.

De data aceasta, recunosc, sunt şi mai vinovat, dar în acelaşi timp sunt şi mai nefericit. De aceea, nădăjduind la mila Ta cea nesfârşită, Te chem din adâncul păcatelor mele: ajută-mă, Iisuse, mântuieşte-mă cu Darul Tău pe care fă-l să prisosească în inima mea în măsura în care s-a înmulţit păcatul. Mântuieşte-mă, Iisuse, fără nici un merit din partea mea, căci, într-adevăr, ce merit a avut tâlharul de pe cruce pe care, pentru scurta lui rugăciune şi pentru inima lui cea bună, l-ai făcut primul cetăţean al Raiului? Ce merit a avut păcătoasa pe care ai mântuit-o, cu toate că ea, sărmana, înconjurată de fariseii care voiau s-o omoare cu pietre, nici n-a îndrăznit să se roage Ţie? Tot astfel, Iisuse, Te rog să ai milă şi de mine şi să mă mântuieşti în dar, căci fără Tine nu pot face nimic, fără Tine sunt pierdut.

Fiul pierzării – deznădăjduit de diavol – n-a mai cerut iertare de la Tine, n-a mai cerut ajutorul şi Harul Tău, nu s-a mai rugat Ţie, dar eu Te rog, Te implor să nu mă părăseşti, să vii în ajutorul meu, să mă mântuieşti cu Harul Tău. în disperarea lui ce 1-a împins până dincolo de prăpastie, Apostolul cel deznădăjduit n-a întâlnit pe cale nici o vorbă prietenească, nici o mângâiere de frate, nici un sfat duhovnicesc, ci numai cuvântul rece, dispreţuitor şi nepăsător: „Tu vei vedea!”. Pe câtă vreme în jurul meu se aud calde cuvintele de încurajare şi de dragoste care îmi spun să nădăjduiesc chiar împotriva deznădejdii. Toţi sfinţii mă învaţă să zic: „nu mă deznădăjduiesc de a mea mântuire eu, ticălosul”. Căci Iisus este „nădejdea celor deznădăjduiţi”.

În timpul răstignirii Tale sufleteşti din grădina Ghetsimani, când cu sudori de sânge Te rugai să treacă pe alături Paharul Golgotei pe care îl vedeai în faţă şi când firea Ta omenească se înspăimânta la gândul că zadarnică îţi va fi jertfa într-o lume care nu Te-a înţeles, Tatăl ceresc l-a trimis pe îngerul Său care Ţi-a arătat miile şi zecile de mii de ucenici care Te vor urma până la sfârşitul veacurilor. Atunci, când ai primit Paharul cu toată dragostea şi smerenia, în zarea viitorului m-ai văzut şi pe mine, Iisuse al meu. Şi fiindu-Ţi milă de mine, aşa cum Ţi-e milă de toţi fiii lui Adam ce rătăcesc ca nişte oi fără păstor, şi – ştiind că mă vei mântui şi pe mine – Te-ai întărit cu această vedenie trimisă prin înger, Te-ai ridicat de la rugăciune şi ai primit cu supunere negrăită suferinţa ce-Ţi stătea în faţă. Ca să nu mă cuprindă neagra deznădejde, Tu îl trimiţi, Iisuse, pe îngerul meu păzitor ca să-mi arate că mulţi dintre sfinţii Tăi iubiţi au căzut, s-au lepădat de Tine chiar şi după ce Te-au cunoscut, după ce au gustat şi au văzut cât eşti de bun. Şi totuşi, Tu i-ai iertat, rând pe rând, iubindu-i cu mai multă dragoste, fiindcă erau mai nenorociţi, mai vrednici de compătimit. Pe Petru l-ai iertat, întrebându-l: „Mă iubeşti?”. Pe Pavel l-ai primit, arătându-i cât va avea de suferit pentru Numele Tău. Andrei Criteanul, care se îndoia că-l mai poţi ierta, Te-a văzut venind – în vedenie – cu braţele deschise, iar Tu, sărutându-l, i-ai spus că zi şi noapte îl tot aşteptai să se întoarcă la Tine. Şi pe Teofil, care s-a lepădat de Tine în faţa diavolului, dând zapis scris cu propriul său sânge, l-ai iertat cu aceeaşi nemărginită iubire, fără să ţii seama de blestemăţiile lui. Scrierile sfinte ne arată că, atunci când ai strigat pe cruce: „Mi-e sete!”, Ţi-a fost sete de mântuirea tuturor vânzătorilor şi trădătorilor care Te vor vinde şi Te vor trăda, ca şi mine, până la sfârşitul veacului. Căci Tu nu vrei moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.

Toate aceste pilde îmi dau nădejdea că mă vei ierta şi pe mine, Domnul meu şi Dumnezeul meu. De aceea, pentru rugăciunile sfinţilor care au căzut ca şi mine, cred că mă vei ierta şi-Ţi vei revărsa din nou iubirea şi mângâierea peste sărmanul meu suflet pângărit şi sfâşiat de păcatul care pentru a doua oară mi-a devenit amar, urât, respingător. Păcatul dintâi era grosolan, al doilea subţire, dar tot atât de dezgustător mi s-a înfăţişat. Dar acum mi-e dor numai de Tine, Iisuse. Ai îngăduit să trec prin valea cu idolii păcatelor trupeşti, apoi prin valea cu idolii păcatelor sufleteşti pentru ca, în cele din urmă, să alerg – scârbit – numai la puritatea şi iubirea Ta, Iisuse! încă o dată m-am încredinţat, Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, că numai în Tine îmi găsesc liniştea, pacea, bucuria, dragostea, de care însetează mereu inima mea. Toate le-am încercat, atât plăcerile trupeşti cât şi plăcerile aşa-zis sufleteşti, dar toate m-au amărât, m-au otrăvit. Acum mi-e silă de căldările cu carne ale Egiptului, nu mai doresc prepeliţele din pustie, ci mi-e sete şi mi-e foame numai de bucuriile Tale curat duhovniceşti.

După cum vezi, mă întorc acum slăbănogit şi zdrenţuit de patimile şi păcatele nenumărate pe care le-am săvârşit în toată viaţa mea. Mă întorc flămând şi însetat de iubirea Ta, Iisuse. Mă întorc desculţ şi gol de Harul Tău, Doamne. Am greşit înaintea Cerului şi înaintea Ta, Hristoase, şi nu mai sunt vrednic să mă numesc nici fiul Tău, nici ucenicul Tău, nici sluga Ta, dar cad cu umilinţă la picioarele Tale, Iisuse, aşa cum sunt, şi Te rog cu lacrimi de deznădejde: Nu mă alunga de la Tine, Doamne Iisuse, căci n-am unde mă duce. Chiar de-aş şti că voi muri ca un câine sub gardul împărăţiei Tale, Iisuse, nu vreau să mă mai întorc în ţara păcatului, unde m-am tăvălit în .mocirlă împreună cu porcii pe care i-am păscut. Nu mă alunga de la Tine, Iisuse, căci în întunericul din jurul meu nu văd decât nişte arătări urâte, nişte năluci hidoase, care mă înspăimântă şi nu aud decât urletul unor haite de lupi care mă îngrozesc, iar sub picioarele mele se deschid prăpăstii fără fund, unde o mulţime de balauri aşteaptă să mă înghită. De aceea, încă o dată Te rog: bate-mă, pedepseşte-mă cum i-ai bătut şi i-ai pedepsit pe israelieni în pustie, dar nu mă alunga, nu mă părăsi, căci sunt mai nenorocit decât un copil orfan, decât un copil al nimănui pe care nu-l primeşte nimeni.

Venind la Tine, Iisuse, aşa cum sunt, cuget mereu la pilda pe care ai dat-o pentru mine, risipitorul şi desfrânatul, şi, când mi-aduc aminte de dragostea Ta şi de iertarea pe care le reverşi peste cei ce vin cu pocăinţă la Tine, atunci deznădejdea mea se întoarce în nădejdea că mă vei primi, iertându-mă şi pe mine nevrednicul.

Stând în faţa Ta, Iisuse, tremur ca biata păcătoasă prinsă în preacurvie. Recunosc că am păcătuit, că sunt vrednic să fiu ucis cu pietre. Fariseii nevăzuţi m-au prins pe când săvârşeam păcatul. M-au apucat fără milă şi m-au târât în faţa Ta ca să dai hotărârea. Lipit şi ghemuit de zidul Templului Tău, aştept cu inima îngheţată şi cu respiraţia oprită ca să isprăveşti cu scrisul pe nisip, să Te ridici şi să hotărăşti viaţa sau moartea mea cea veşnică. întrucât şi aceasta a fost o pildă pentru mine, prin sărmana păcătoasă mi-ai spus şi mie că nu mă osândeşti, cu condiţia să nu mai păcătuiesc.

Ştiu că fiul nu s-a mai întors în ţara păcatului, desfrânata n-a mai păcătuit, dar eu mereu mă întorc precum câinele la vărsătură şi ca porcul în mocirlă. Şi dacă Tu îmi spui lămurit că numai de privesc cu poftă prea-curvesc în inima mea, atunci cum pot spune că nu păcătuiesc? Îţi spăl uneori picioarele cu lacrimi, sparg alabastrul cu tot cu mirul scump al sufletului meu, dar, iubitul meu Mântuitor, eu sunt mai slab decât toţi cei slabi şi, de aceea, am nevoie de mai multă dragoste şi iertare până când mi se vor întări picioarele pe calea faptelor bune. Iartă-mă, deci, nu numai de şaptezeci de ori câte şapte, ci până la ultima clipă a vieţii mele, până când îmi vei lua sufletul cu Tine.

Şi când stau în sfânta Biserică, mă pomenesc, mai vârtos cu sufletul decât cu trupul, în fund de tot, alături de toţi vameşii pământului. Copleşit de păcate nenumărate, stau cu capul plecat în jos, neîndrăznind să ridic ochii mei la cer. Căci un rob al Tău numai cât spunea: „Doamne, cine eşti Tu şi cine sunt eu!” – începea să plângă. Şi într-adevăr, când mă gândesc că Tu eşti Creatorul cerului şi al pământului, că de Tine se înfricoşează Heruvimii şi se cutremură Serafimii, iar eu nu sunt decât un vierme ce mă bălăcesc într-o cloacă urâtă, atunci încep să plâng şi să mă bat cu pumnul în piept, ca să-mi pedepsesc inima mea cea ticăloasă, care Te-a trădat de atâtea ori, înşelându-Te şi bătându-şi joc de dragostea Ta cea neţărmurită. Dar nici de data aceasta nu mă deznădăjduiesc de mântuirea mea. Poate că, păşind mereu pragul iubitelor Tale locaşuri, voi ieşi şi eu, odată şi odată, mai îndreptat, cu mila şi cu Harul Tău.

Zi şi noapte, gândurile mele păcătoase, patimile şi poftele mele cele dobitoceşti mă leagă cu lanţuri şi cu cătuşele de fier, ca pe Manase. Dar ca şi el Te rog, Iisuse, scoate-mi picioarele din butuci, dezleagă-mi mâinile, deschide zăvoarele temniţei în care zac, ca să văd soarele şi lumina, să aud ciripitul păsărelelor şi zumzetul albinelor, ca să respir aerul îmbălsămat de florile Raiului.

Ah, ce n-aş da, Iisuse, ca să Te mai gust o dată aşa cum Te-am gustat în dragostea dintâi, când pentru prima oară am văzut cât eşti de bun Tu, Mântuitorul meu, şi cât de dulci sunt strugurii din Canaanul Tău!

Tu m-ai adus, Iisuse, cu făclii şi cu lumini cereşti până la poarta împărăţiei Tale, m-ai învrednicit să simt adierea fericirii Raiului, iar îndată după aceasta, pentru păcatele mele, m-ai întors înapoi în pustiul arzător, ca pe israelieni de la Iordan, ca să mai rătăcesc patruzeci de ani până ce va muri omul vechi din mine, dimpreună cu pruncii patimilor şi până ce mă voi smeri cu desăvârşire în faţa Ta.

Acum primesc din mâna Ta, Iisuse, orice; primesc orice fel de boală, orice fel de suferinţe, primesc temniţă şi moarte, numai să ştiu că, la capătul tuturor durerilor, mă vei ajuta să trec Iordanul în Ţara Sfântă, iar acolo să am fericirea de a mă îndulci mereu de prezenţa Ta, de Harul Tău, de mângâierea Ta.

Când zic că primesc orice fel de suferinţă, mi se încrâncenează carnea de pe mine, mi se tulbură sufletul până la moarte şi, din pricina zbuciumului meu lăuntric şi a groaznicei cruci ce mi se arată în faţă, parcă îmi apar broboane de sânge pe frunte, dar – cu toate acestea – eu sunt hotărât să primesc orice durere din mâna Ta, aşa cum primesc cuţitul doctorului care mă taie şi-mi scoate putreziciunea din mine, ca să mă izbăvească de moarte sau aşa cum primeşte femeia durerile naşterii, gândindu-se cu bucurie că va veni un om nou pe lume.

Împietrit am fost – recunosc – ca samaritenii. N-am vrut să-Ţi primesc Cuvântul în casa sufletului meu. Pentru aceasta, ai fi putut face, ca pe vremea sfântului Ilie, să cadă foc din cer peste mine şi să mă ardă de viu. Dar Tu, multmilostive, preaîndurate şi îndelung răbdătorule, ai oprit pe Fiii Tunetului, spunându-le: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi?”. Trecând peste Legea Veche, peste litera care ucide, Tu ai venit cu Duhul iubirii care nu vrea moartea păcătosului.

Acum însă, când – ca Simon Leprosul – eu Te primesc în casa mea surpată, porunceşte ucenicilor Tăi şi sfinţilor îngeri să nu-mi ia sufletul nepocăit, să nu mă lovească cu moarte năpraznică, ci să fie – ca şi Tine -îndelung răbdători, plini de milă şi de dragoste. Fă din nou ca Măicuţa Ta să fie şi Măicuţa mea, trimite pe îngeraşul păzitor şi pe toţi sfinţii ca să mă întărească, să mă mângâie şi, curăţin-du-mă prin focul suferinţelor, să mă ridice de la pământ la cer. îndrăznesc să Te rog a-i trimite la mine, căci o văd cu ochii inimii pe Preasfânta Fecioară cum, fără să se scârbească de Maria-Magdalena, păşeşte alături de această desfrânată pocăită din care Tu ai scos şapte draci şi cu care Preacurata Te-a urmat pe Golgota şi Te-a căutat în mormânt, aşa cum, cu aceiaşi ochi lăuntrici, îl văd pe îngerul păzitor al unui păcătos nepocăit plângând în urma lui şi petrecându-1 până la mormânt împreună cu Andrei cel nebun pentru Hristos, chiar după ce diavolii puseseră stăpânire peste sufletul lui. Te rog să mi-i trimiţi în ajutor şi pe sfinţii Tăi, căci – întocmai ca Apostolii de odinioară – au primit de la Tine puterea nu numai să mi Te propovăduiască prin sfintele lor rugăciuni şi inspiraţii, ci să şi scoată duhurile rele din mine, să-mi deschidă ochii mei cei orbiţi de păcat, să-mi destupe urechile mele cele surde, ca să Te văd şi să aud glasul Tău, să-mi cureţe sufletul de lepra păcatului şi să mă învie pe mine cel ce sunt omorât de păcat.

Drept aceea, de mă vei cruţa şi-mi vei ierta cei zece mii de talanţi ce-Ţi datorez, făgăduiesc că şi eu, la rândul meu, îl voi cruţa pe aproapele meu, nu-l voi strânge de gât şi nu-l voi pedepsi cu temniţa, ci-i voi ierta şi eu cei o sută de dinari pe care mi-i datorează. Şi fiindcă aici trebuie să bem paharul tuturor amărăciunilor, îţi aduc jertfă bine plăcută Ţie o inimă zdrobită şi înfrântă, îţi aduc ardere de tot: ochii, mâinile, picioarele, gândurile mele pătimaşe şi păcătoase pe care să mi le cureţi cu focul iubirii Tale pe care l-ai adus pe pământ; să le arzi cu dragostea Ta, iar în locul gunoiului păcătos să torni, fără măsură, Duhul Tău cel Sfânt.

Acuma mi-e dor, Doamne Iisuse, numai de Tine, dar în acelaşi timp îmi este frică să nu Te pierd pe Tine, Cela ce-mi eşti singura şi ultima nădejde de mântuire. Mă apucă groaza când mă gândesc la faptul că s-ar putea să rămân pe veci fără Tine. Vai! Cât de înfricoşătoare ar fi atunci pentru mine chinurile iadului. Focul dragostei Tale, rămas în adâncul inimii mele, m-ar arde veşnic şi neîncetat; viermele neadormit al mustrărilor de conştiinţă m-ar roade întruna cu părerea de rău că mi-am cheltuit în zadar zilele unei vieţi ce nu se mai poate repeta; întunericul cel mai dinafară al nopţilor de veşnică părăsire m-ar înnebuni, iar vaietele şi gemetele fraţilor smintiţi de mine m-ar împunge mai rău decât furcile înfocate ale dracilor. Şi nu numai atât: însuşi trupul meu, lipsit de darul Duhului Sfânt, care-i păzeşte nevătămaţi pe cei trei tineri în cuptorul de foc şi-i face pe mucenici să cânte în mijlocul cazanului cu smoală în clocot, ar simţi toate intemperiile, arşiţa şi gerul, viermii şi putoarea.

Dar eu nici atunci nu-mi voi pierde nădejdea. Luând pildă de la fratele care, după fiecare cădere, plângea la icoana Ta, până în clipa când i-ai luat sufletul la cer, eu voi striga din însăşi temniţa păcatelor, ca să mă audă toţi demonii, că numai pe Tine Te iubesc, Iisuse. Chiar de-aş fi lipsit de mângâierea Ta, de care nu sunt vrednic, chiar dacă n-aş gusta nici una din fericirile Raiului, voi striga, Iisuse, că Te iubesc numai pe Tine, că Te iubesc pentru dragostea Ta pe care ai arătat-o oamenilor, pentru jertfa Ta nespusă şi pentru mila Ta nesfârşită. Departe de frumuseţea Raiului, voi fi fericit, Iisuse, să Te văd, printr-o mică deschizătură la Cina cea de Taină, la Cina cea veşnică, înconjurat de Preacurata Fecioară şi de sfinţii Tăi, iar eu să mă mulţumesc cu firimiturile Darului Tău ce vor cădea de la masa stăpânilor mei. De voi fi întrebat de vrăjmaşii nevăzuţi cum de-am îndrăznit să intru sub masă şi să adun firimiturile, voi răspunde că Iisus al meu este prietenul vameşilor şi al păcătoşilor, că Iisus pe care îl iubesc ne-a spus nouă tuturor că tâlharii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia Cerurilor. Iar de voi fi întrebat la vămile văzduhului, să răspunzi Tu, Doamne Iisuse, aşa cum i-ai răspuns diavolului când acesta voia să-l tragă la iad pe fratele ce plângea la icoană: „Ai atâtea greşale, ca să pui să tragă întocmai cu Sângele cel scump, pe care L-am vărsat pentru dânsul pe cruce? Iată junghierea Mea şi moartea Mea au afundat fărădelegile lui, fiindcă nu s-a deznădăjduit de mântuirea sa”.

Ştiu că în iad nu este cu putinţă săvârşirea faptelor bune în vederea pocăinţei şi mântuirii sufletului. Aşadar, nu voi fi vrednic – atunci – să-mi ridic ochii la cer, ca să implor mila şi iertarea. Nu voi fi vrednic să mă rog Preacuratei Fecioare şi sfinţilor Tăi, dar mă voi mângâia cu gândul că mulţi dintre aleşii Tăi au fost, înainte de a Te cunoaşte, beţivi, desfrânaţi, trădători, plini de păcate şi că, în ciuda tuturor acestor păcate, ei s-au ridicat cu darul Tău şi au biruit. Aceşti sfinţi mă vor înţelege, vor plânge pentru mine, căci îşi vor aduce aminte că şi ei au fost pierduţi ca şi mine.

De aceea, cu nădejdea în rugăciunile lor, cu nădejdea în rugăciunile întregii Tale Biserici din cer şi de pe pământ, în mijlocul căreia se află îngenuncheată şi înlăcrimată Preacurata Ta Maică, îmi înalţ – cât încă n-a sosit ceasul morţii – cu sfială rugăciunea mea, zicând: Iisuse, Preadulcele şi Scumpul meu Mântuitor, Tu eşti singura mea mângâiere şi nădejde de mântuire. Căci oriunde m-aş întoarce – spre răsărit, spre apus, spre miazăzi sau spre miazănoapte – eu numai pe Tine Te caut. Cerul şi pământul, viaţa şi moartea n-au nici un sens fără Tine. Tu îmi eşti mai necesar decât aerul, apa şi pâinea. Şi când Te părăsesc şi mă îndepărtez de Tine, tocmai atunci îmi eşti mai dorit, mai căutat, mai necesar. De aceea, cu lacrimi suspin şi strig către Tine: Vino, Iisuse! Pogoară-Te în iadul din mine, cum Te-ai pogorât îndată după înviere şi învie ticălosul meu suflet. Ştiu că nici eu – de mii de ori mai mult – nu sunt vrednic să intri sub acoperământul sufletului meu dărăpănat de păcat, dar adu-Ţi aminte, Doamne, că eu, chiar de voi muri în păcate, tot cu nădejdea mântuirii şi învierii Tale voi muri. Şi aşa cum ai avut milă de cei din Legea Veche, pe care i-ai slobozit din legăturile şi încuietorile morţii, tot aşa ai milă şi de mine şi mă dezleagă din lanţurile păcatului şi ale patimilor cu care şarpele m-a înfăşurat. Tu ai zis, Iisuse, că mai ai şi alte oi, care nu sunt din staulul poporului ales de Tine şi pe care trebuie să le aduci în turma Ta; ca şi canaaneanca, eu nu sunt din neamul celor ce sunt mereu cu Tine, ci vin continuu dintre păgânii cei nelegiuiţi. îmi dau prea bine seama că nu se cuvine să iei Pâinea Vieţii din gura copiilor Tăi şi s-o arunci unui câine ca mine. Dar cu toate acestea eu alerg ca şi sărmana văduvă în urma Ta, rugându-Te fără încetare să ai milă şi de mine, căci şi eu am în pieptul meu o inimă care rău se îndrăceşte cu patimile. Lasă-mă dar, Iisuse Doamne, ca alături de canaaneanca şi de toţi oropsiţii pământului, să strâng firimiturile ce cad de la masa sfinţilor Tăi. Primeşte-mă în staulul Tău ca să nu mă sfâşie lupul cel nevăzut. Căci nădejdea şi mângâierea mea este Cuvântul Tău care zice: „pe cel ce vine la Mine nu-1 voi izgoni afară”, iar pe cel primit de Tine nimeni nu-1 va putea răpi din mâinile Tale, nici chiar satana.

Cuget ziua şi noaptea la Tine, Iisuse, şi mă întreb: Ce-aş face, Doamne, fără Tine? Ce-aş face fără Tine în suferinţă, în boală, în temniţă, în sărăcie? Ce-aş face când îndoielile de tot felul vin să-mi sfâşie sufletul? Ce-aş face când păcatele şi patimile caută să mă înghită, aşa cum valurile mării căutau să-l înghită pe Petru? Cât de bine îl înţeleg acum pe acel mare scriitor care zicea că, dacă nu Te-ar fi cunoscut, şi-ar fi pus capăt zilelor sale; sau pe acel prinţ indian care, dacă nu Te-ar fi văzut viu cu proprii săi ochi, şi-ar fi curmat firul vieţii!

Cunosc dragostea cu care Tatăl ceresc de veacuri îi primeşte pe toţi fiii risipitori care, cu pocăinţă, se întorc acasă. Cunosc iubirea Duhului Sfânt care, cu suspine negrăite, se roagă zi şi noapte pentru noi. Ştiu că Preacurata Fecioară se roagă în genunchi şi cu lacrimi pentru toţi păcătoşii. Ştiu de asemenea că îngerii din cer şi toţi sfinţii, care au fost oameni păcătoşi ca şi noi, neîncetat ne ajută cu rugăciunile lor dar, cu toate acestea, inima mea tot spre Tine se îndreaptă, Iisuse, ochii mei tot pe Tine Te văd răstignit, vărsându-Ţi şi acum sângele Tău cel scump pentru mântuirea noastră; urechile mele tot cuvintele Tale aud, spunând: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă sufletelor voastre”; sufletul meu tot pe Tine Te simte, văzându-Te cum, înainte de a-Ţi da duhul în mâinile Tatălui, grija Ta cea mare n-ai îndreptat-o mai întâi spre Maica Ta, care stătea la piciorul crucii cu sabia durerii împlântată în inimă, nici spre feciorelnicul Tău ucenic şi prieten ce s-a rezemat de pieptul Tău şi Te-a urmat cu cea mai mare credincioşie pe drumul Golgotei, ci Ţi-ai îndreptat privirea spre un tâlhar ca mine, căruia i-ai făgăduit Raiul chiar în ziua în care i-ai vorbit, lăsând astfel cele nouăzeci şi nouă de oi în muntele sfinţeniei şi căutând prin prăpăstiile fărădelegilor oiţa cea rătăcită; iar închipuirea mea tot pe Tine mi Te înfăţişează înaintea ochilor mei, stând şi plângând în faţa Ierusalimului inimii mele, care nu vrea să-şi adune puii faptelor bune sub aripele Tale.

Şi amintirile din copilăria mea cea duhovnicească tot pe Tine mi Te aduc în faţă, arătându-mi cum Te-ai pogorât la mine în prăpastie şi cum m-ai scos de acolo şi m-ai făcut sănătos, dându-mi toată îngrijirea; apoi cum, îndată după înviere, nu Te-ai arătat mai întâi Apostolilor Tăi, ci unei păcătoase din care ai scos şapte draci. Fiindcă Tu şi Tatăl una sunteţi, iar cel ce Te-a văzut pe Tine L-a văzut şi pe Tatăl, nu e de mirare că eu, cel ce sunt ostenit de lupta crâncenă pe care o duc împotriva trupului, a lumii şi a diavolului, cel ce sunt împovărat de atâtea patimi şi păcate, vin la Tine, Iisuse, căci numai Tu îmi poţi opri curgerea patimilor când mă ating de marginea veşmântului Tău, ducându-mă astfel spre limanul nepătimirii. Leagă-mi aşadar, Iisuse Preadulce, rănile sufletului meu pricinuite de tâlharii cei nevăzuţi, care m-au prins şi m-au bătut, lăsându-mă abia viu. Toarnă iarăşi untdelemn şi vin pe rănile mele, aşa cum ai turnat întâia oară. Scoate-mă mereu din prăpastia în care cad de şapte ori pe zi. Dezleagă-mă de nevăzutele firicele cu care m-a înfăşurat vicleanul păianjen în pânza sa ca să-mi sugă sângele şi viaţa veşnică.

Te rog să tragi, alături de mine, în jugul Tău care astfel îmi va fi uşor şi bun. Ajută-mă să-i iubesc pe vrăjmaşii mei, să-i binecuvântez pe cei ce mă blestemă, să fac bine celor ce mă urăsc, să mă rog pentru cei ce mă vatămă şi mă prigonesc, întărindu-mă cu gândul că numai aşa ne poţi face nişte blânzi mieluşei pe noi, cei ce suntem lupi crânceni unii faţă de alţii. Până acum, Iisuse, s-a hulit Numele Tău din pricina faptelor mele celor rele; dă-mi dar puterea şi harul ca măcar de azi înainte să pot săvârşi cât mai multe fapte bune pe care, văzându-le cei din jurul meu, să proslăvească Numele Tău cel sfânt. Fă-mă să intru prin rana din coastă în inima Ta ca să Te cunosc cât eşti de blând şi de smerit, iar acolo, în inima Ta, să mă umpli de acea dumnezeiască putere şi stăpânire de sine ca întotdeauna să mă port cu blândeţe şi cu smerenie în mijlocul fraţilor mei. Dă-mi harul să pot răbda ocările, să biruiesc răul cu binele şi să nu mai slobozesc câinii cei răi ai patimilor împotriva aproapelui meu. învaţă-mă să mă lupt mai vârtos împotriva răului din mine, să sufăr nedreptatea fără cârtire şi să caut să fiu mai degrabă victimă decât călău, căci aşa i-ai învins şi Tu pe călăii Tăi. Deprinde-mă să mă las ca un copil în purtarea Ta de grijă. Loveşte cu toiagul Crucii în stânca inimii mele ca să izvorască un neîncetat duh de pocăinţă. Atinge-Te de ochii mei ca să slobozească lacrimi curăţitoare de păcate, pentru ca astfel să Te am pururea în inima mea şi să nu Te mai părăsesc niciodată, nici în viaţa de aici, nici în viaţa de dincolo. Amin.

Sursa : Rugăciunea vameşului, Arhimandrit Paulin Lecca, Editura Christiana, 1998.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Nouă apariție editorială: „În chilia de pe coridorul smereniei lui Hristos”, Vasile Călin Drăgan (Ed. Theosis, 2019)


Vasile Călin Drăgan, teolog cu discernământ, blogger ortodox cu preocupări pe linia duhovnicească ce o avem de la Sfântului Siluan și Cuviosul Sofronie, pictor înzestrat și iconar începător (cum se numește, smerit, pe sine) este o prezență odihnitoare în spațiul online.

De curând a publicat la Editura Theosis lucrarea „În chilia de pe coridorul smereniei lui Hristos” cu subtitlul – Taina Persoanei în Învățătura Sfântului Siluan Athonitul și a Cuviosului Sofronie de la Essex.

Cartea va fi disponibilă în curând și pe site-ul editurii, www.theosis.ro

sau direct de la autor, ce poate fi contactat pe fb – Vasile Călin Drăgan

PDF online gratuit la linkul: În chilia de pe coridorul smereniei lui Hristos.PDF

Ultima chilie a Sfântului Siluan Athonitul: camera de pe coridorul smereniei lui Hristos.

„Despre coridorul Sfântului Siluan pe care-l descrie Arhimandritul Sofronie s-ar putea scrie cărți întregi. Este coridorul smereniei celei negrăite a lui Hristos: „Ultima sa chilie era la același etaj cu chilia igumenului. Noaptea, se ducea adeseori într’o altă chilie mică, ce îi slujea drept magazie de lemne, aflată la același etaj, în rând cu alte chilii care, după împuținarea numărului fraților obștii fuseseră preschimbate în depozite de lemne, într’un coridor înfundat și adânc, cu pereți de piatră deosebit de groși. În această cămăruie de piatră afla o și mai mare însingurare, și deplină liniște și întunerec. (…) Stând înaintea Tatălui, după porunca Domnului, în taină. (…) înlăuntrul său neîncetat purta focul iubirii lui Hristos. ”

(Arhimandritul Sofronie, Viața și învățătura Starețului Siluan, p. 196)

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Dialoguri athonite: Părintele Iulian Prodromitul

Dialoguri athonite
O stâncă de credință și un munte de duhovnicie

convorbiri duhovnicești cu părintele Iulian Prodromitul

Text: Arhimandrit Andrei Coroian
Fotografii: George Crasnean

Părintele Iulian Lazăr, de la schitul românesc athonit Prodromu, este cunoscut de toată ortodoxia românească și grecească. Îl cunosc de aproape 20 de ani, mereu adâncit în rugăciune, dar cu fața și ființa radiind de lumină duhovnicească. Ochi-i sunt umeziți de lacrimi, iar inima-i un cuptor duhovnicesc. Un vulcan în fierbere, unde clocotesc credința, umilința, iubirea, răbdarea și milostivirea. El este duhovnicul a zeci de monahi și pustnici români athoniți, a multor credincioși care merg la Sfântul Munte Athos, iar faima și renumele său de duhovnic strălucește și luminează din grădina Maicii Domnului din Halkidiki și până în Țara României.

Te întâmpină mereu cu aceeași bunătate și blândețe, cu bucuria, lumina și răbdarea sa îngerească, cu disponibilitatea de a asculta, de a-ți fi de folos, de a te sfătui, lumina și îndruma duhovnicește. Toate acestea te fac să-l iubești. Sute și mii de monahi și credincioși români au fost sfătuiți de dânsul, de-a lungul zecilor de ani. Părintele nu caută și nu iese în evidență cu nimic, nu încântă, nu trezește admirație prin cultura sa teologică sau prin harisma oratoriei, ca părintele Cleopa, de pildă… El este firescul întrupat și normalitatea neschimbabilă. Are ceva din statornicia și neschimbarea veșniciei… Tocmai de aceea rămâi fericit ore și ore în prezența sa… Dar dacă-l privești mai din adânc, scrutând chipul și ființa sa cu ochii duhului, vezi în persoana lui o stâncă neclintită, un munte de credință și de duhovnicie.

Părintele Iulian este născut în duhovniceasca Moldovă. S-a format apoi duhovnicește la Sihăstria, la picioarele părintelui Cleopa, pe care-l venerează. L-a cunoscut pe părintele ieroschimonah și martir Daniil Tudor, care a fost schimnicit acolo și pe alți mari părinți duhovnici.

Odată mi-a povestit, cu duioasă amintire, despre trăirea cuvioșiei sale în Mânăstirea Sihăstria, unde s-a format duhovnicește și s-a călugărit. Despre marii părinți Cleopa și Paisie, despre alți părinți din această mare mânăstire de astăzi. În urmă cu trei sferturi de veac, aceasta era doar un schit, însă cu un stareț athonit cu viață sfântă (părintele Ioanichie Moroi), cu o rânduială sihăstrească aspră, foarte duhovnicească. Starețul Ioanichie a făcut din Sihăstria cea mai duhovnicească vatră sihăstrească din cuprinsul spațiului românesc. Mai apoi părintele Cleopa și ucenicii săi au dezvoltat aici o mare lavră, după modelul studit și athonit…

Născut la 8 ianuarie 1926, la Vorona, județul Botoșani, părintele Iulian se adaugă altor mari personalități pe care acest județ le-a dăruit României, în ultimele două secole. Aici au odrăslit poate cei mai importanți duhovnici, sfinți și oameni de cultură din țara noastră… Este îndeajuns să ne amintim doar de cuvioșii părinți Cleopa Ilie și Paisie Olaru, de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, de Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist Arăpașu sau de oameni de cultură ca Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, George Enescu, Ștefan Luchian și alții…

A intrat de tânăr, în 1946, în Mânăstirea Sihăstria, unde a fost călugărit și hirotonit. Părintele Iulian, cu dragoste și dor de Hristos, cu multă râvnă duhovnicească, și-a dorit să ajungă la Sfântul Munte, locul desăvârșirii, patria monahismului ortodox.

Acum este athonit și a intrat pentru vecie în cartea de istorie a miilor de cuvioși athoniți. De peste 40 de ani (din 1977) este viețuitor și duhovnic în Sfântul Munte Athos, la schitul românesc Prodromu.

Transmitea cu sufletul și cu cuvântul stările și cuvintele veșniciei…

Am stat de multe ori de vorbă cu părintele Iulian. Mi-a vorbit cu multă admirație și dragoste duhovnicească despre părintele stareț Petroniu Tănase, fericit întru adormire… Despre râvna și neclintirea duhovnicească a acestui mare și sfânt nevoitor contemporan. Despre nevoințele sale ascetice și duhovnicești supraomenești. Părintele Petroniu, așa cum știm cu toții, a fost de o trăire ascetică și duhovnicească, teologică specifică marilor sfinți din istoria bimilenară a Bisericii… Istoria va consemna, peste veacuri, acest fapt, constatat, trăit pe viu de toți cei care l-au cunoscut.

Am stat odată o noapte întreagă cu părintele Iulian. Vorbea cu atâta căldură, cu atâta iubire duhovnicească, cu o răbdare, blândețe, smerenie, lumină și bucurie duhovnicească, care nu este din lumea obișnuită. Vorbea ca un adevărat părinte duhovnicesc, iubitor, cum tot mai rar poți să întâlnești, care transmitea cu sufletul și cu cuvântul stările și cuvintele veșniciei. Veșniciei fericite.

Ascultându-l, adesea mi-a venit gândul: De ce nu am venit oare pregătit să înregistrez cuvintele sale? Dar așa a fost să fie…

De obicei, merg și eu la Sfântul Munte așa cum o fac cei mai mulți, pentru folos duhovnicesc, pentru câteva zile de liniște, de tăcere și rugăciune. Întru acel loc unic, plin de tăcere și de har, de miresme de tămâie și de mir, cu biserici în care, prin podoaba frescelor bizantine, trăiesc vii sfinții cei din veacuri. Unde harul dulce al unor icoane minunate ale Preasfintei Fecioare Maria izvorăște bucurie, mângâiere și vindecări. Unde pretutindeni te întâmpină semnele că Maica Domnului nostru este Stăpâna Împărăteasă în acest loc de sfințenie și nevoință…

Aici, la Sfântul Munte, poți cinsti cu evlavie sfintele moaște bine înmiresmate ale apostolilor, proorocilor și mucenicilor, ale multor ierarhi și cuvioși, multe datând din primele secole. În acest loc, în cea mai mare lavră sau cel mai mic schit, într-o colibă pustnicească, se simte vie pliroma Bisericii cerești și pământești.

Slujbele și privegherile de toată noaptea din Athos coboară cerul pe pământ… Rugăciunea neîncetată, liniștea, isihia, smerenia, umilința te umplu de bucurie… Tăcerea acolo este o stare de har, auzire, de simțire a prezenței lui Dumnezeu.

Este o stare de taină, de pace și de liniște, de mare bucurie. Aerul de aici se roagă, îngerii zboară și cântă nevăzuți. Din tăcerile cerești slăvesc cu cântări de taină pe Împărăteasa cerurilor și Stăpâna Muntelui Sfânt, pe Maica Domnului Pururea Fecioară.

În vara anului 2016, prin harul Mântuitorului Iisus Hristos și al Preacuratei Maicii Sale, cu binecuvântarea ierarhică trebuincioasă, am ajuns din nou la Sfântul Munte.

Prin bunăvoința părintelui stareț Atanasie Prodromitul, am stat câteva zile cu folos la schitul nostru românesc Prodromu, închinându-ne cu dragoste și bucurie icoanei Maicii Domnului Prodromița, icoanelor minunate ale Sfântului Ioan Botezătorul, Cuviosului Atanasie Athonitul, precum și sfintelor moaște care fac parte din tezaurul schitului…

Am petrecut zile binecuvântare, mult folositoare în împărăția sfântă a Maicii Domnului. Din bogăția bine înmiresmată a duhovniciei athonite n-au lipsit nici micile pelerinaje în împrejurimile prodromite binecuvântate, bucurându-ne duhovnicește în locuri ca Peștera Sfântului Cuvios Atanasie Athonitul, Mânăstirea Marea Lavră, mormântul și moaștele Cuviosului Atanasie și alte multe sfinte moaște ale celor mai mari sfinți ai creștinătăți, aflate acolo la închinare, Peștera Sfântului Ioan Cucuzel, Chilia Sfântul Mare Mucenic Mina din capătul Viglei. Acolo se află minunatul părinte Iosif protopsaltul. Am mai fost și în alte locuri, precum Peștera Sfântului Nil izvorâtorul de mir, toate dintre acelea pe care este posibil să le cercetezi făcând drumul pe jos, dus-întors, într-o singură zi.

Slujbele din schit, săvârșite sub ochii blânzi și preacurați ai Maicii Domnului, Preasfânta Fecioară Maria din icoana Prodromița, întâlnirile și discuțiile cu părinții ne-au umplut de bucurie și pace.

Sufletul său e tânăr, dar vârsta nonagenară

De această dată am venit pregătit și din punct de vedere tehnic pentru o întâlnire și un dialog cu părintele Iulian. A acceptat cu bucurie, ca de fiecare dată, solicitarea fiind făcută prin părintele Daniel și un alt părintele care-l îngrijea. Ținând cont că odată cu vârsta, părintele Iulian a mai slăbit trupește, ne-am apropiat cu dorința și gândul sincer de a nu-l obosi peste măsură. Sufletul său e tânăr, dar vârsta nonagenară… Părintele a vorbit însă cu aceeași ușurință duhovnicească și bucurie ca și în alte dăți.

După cum am mai spus-o, vorbisem de multe ori cu sfinția sa, îi cunoșteam multe din cuvintele de folos, inclusiv cele rostite în versuri. Mă impresiona întotdeauna cu modul său temeinic de a vorbi, blând și ferm deopotrivă. De asemenea, patriotismul său cald, firesc, natural… Spunea: „Eu am venit aici să ajut și să fiu duhovnic călugărilor români, de aceea n’am învățat limba greacă”. De asemenea, modul său de a sfătui era întotdeauna argumentat teologic prin fiecare cuvânt.

În chilia sa erau tăinuite, după o perdea albă, vreo sută, poate două de cărți de profundă valoare duhovnicească și teologică. De aici scotea uneori câte o carte și cita din ea. Nu o dată mi-a citat în discuțiile noastre din Dogmatica părintelui Dumitru Stăniloae.

Părintele Iulian ne-a vorbit și acum despre importanța vieții curate. Despre starea înaintea lui Dumnezeu, despre ascultarea de El. Despre Moise și Ilie. Despre ispitele și suferințele Domnului nostru Iisus Hristos, despre răstignirea și moartea Sa pe Cruce. Toate cuvintele sale de folos sunt întemeiate pe cuvântul sfânt al Scripturii, pe care-l citează cu multă familiaritate și exactitate teologică, aproape științifică. Cuvintele sale sunt experimentate în propria-i viață. Ele sunt făcute să ne întărească și nouă credința, să ne sporească râvna duhovnicească, dragostea și recunoștința față de Dumnezeu și față de pronia Lui. Dragostea față de Mântuitorul Iisus și Jertfa Sa, față de Maica Domnului și față de toți Sfinții.

Exact în urmă cu zece ani, în anul 2006, luam un interviu părintelui stareț Petroniu Tănase, pe care l-am publicat atunci în Revista Renașterea de la Cluj. Acum venise rândul avvei Iulian.

Ora stabilită era ora prânzului. La Sfântul Munte, masa se servește dimineața, după Sfânta Liturghie și seara, după Vecernie. Așadar, după slujba de dimineață și masă, vreme de un ceas-două, cercetasem împrejurimile schitului și iată-ne acum ajunși în chilia bătrânului avvă Iulian.

Pr. Andrei: Binecuvântați, părinte Iulian, sărutăm mâna! Ce mai faceți?

Pr. Iulian: Doamne-ajută! Bine ați venit! Luați loc acolo, pe scăunelul cela. Bine ați venit! Ce să vă spun eu, un om bătrân? Trec anii și-s tot mai bătrân. Ce să mai spun? „Bătrânețe, haine grele”!

Pr. Andrei: Dar sufletul întinerește zi de zi tot mai mult, cum zice Apostolul…

Pr. Iulian: Da, un cântec zice aceasta… Cântecele mai demult erau așa era de morale de plângeai. Îmi aduc aminte că la Târgu Neamț era un părinte bătrân, Calinic. Și cânta și el săracu’: „Bătrânețe, haine grele”… Cânta și plângea!

Pr. Andrei: Am auzit și eu un cântec duhovnicesc, despre moarte: „Moarte, moarte nemiloasă,/ tu pe toți îi scoți din casă…” L-am auzit cântat pe o casetă la Mânăstirea Sihăstria. Îl cântau niște părinți și o maică, dar l-am auzit și pe părintele Paisie Olaru cântându-l, așa, cu vocea sa bătrânească.

Pr. Iulian: La „Oastea Domnului” am auzit multe cântece populare (duhovnicești) și tot de la ei am învățat și poezii, pe care le-am mai uitat… Doar cântecul acesta mi-l mai amintesc… (Începe să cânte:) „Bătrânețe, haine grele,/ cum să fac să scap de ele?/ Trec zilele, trec și eu,/ bătrânesc și-mi pare rău…” Cântece bătrânești…, nu ca acum. Era și o poezie tare frumoasă, nu o mai știu toată. Când eram copil, acum 80 de ani, îmi aduc aminte cum mama sau bunica povestea copiilor înainte de Nașterea Domnului cum S-o născut Iisus Hristos… (Recită:)

Afară ninge liniștit,/ și-n casă arde focul,/ iar noi pe lângă mama stând,/ de mult uitarăm jocul./ De mult și patul e făcut,/ dar cine să se culce,/ când glasul mamei repeta,/ cuvinte mari și dulce,/ cum S-a născut Hristos,/ în ieslea-I cea săracă,/ și boii cum suflau, milos,/ Căldură ca să-I facă…”

Și așa mergeam afară să vedem steaua și așteptam pe Domnul Care Se naște. Acum este altfel… Avem mass-media, copii au alte preocupări. Dar să vă spun o povestire: „La un bătrân vin niște frați tineri. (Mai vine câte unul pe aici și-i spun și eu ce pot. Că așa-i lumea, vrea să vadă bătrân, oricum cum ar fi el, că dacă-i bătrân tot mai știe câte ceva.) Și frații tineri erau în mânăstire și n-au mai putut rezista. Ca să poți rezista în mânăstire trebuie să te lupți (cu tine însuți – n. red.), să te împotrivești ispitelor trupești și diavolești, gândurilor rele. Sfântul Ioan Gură de Aur tare frumos ne mai spune, ne îndeamnă și ne sfătuiește să citim și să cunoaștem Sfânta Scriptură. Să ne învățăm noi din ea și să-i învățăm și pe alții. Căci «Cel ce va face și va învăța, acela mare se va chema în împărăția lui Dumnezeu.» (Matei 5, 19) Și le spune frumos părintele fraților tineri. În Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel găsim scris: «În lupta voastră cu păcatul încă nu v-ați luptat până la sânge.» (Evrei 12, 4) Deci trebuie să vă luptați până la sânge împotriva păcatului. Erau tineri frații și era un frate care avea un băț și se bătea, se lovea tare dureros când îi venea ispita, ca să poată rezista. Și după bătaia cu bățul îi trecea. Și-mi spune el odată: «Părinte, iar și iar vine ispita, dar numai ce mă uit la băț și-mi trece.» Și uite așa era.

Trebuie să ne luptăm împotriva păcatului până la sânge.”

Pr. Andrei: Trupul este ca și câinele din poveste: numai ce aprinzi becul și știe că-și primește porția.

Pr. Iulian: Trebuie să ne luptăm împotriva păcatului până la sânge, căci atunci revarsă Mântuitorul mila Sa peste noi. Căci spune în Evanghelia de la Ioan: „Rămâneți întru Mine și Eu întru voi, căci fără Mine nu puteți face nimic.” (Ioan 15, 5) Degeaba strângeți voi din dinți, vă încordați brațele, strângeți pumnii, zicând: Voi face așa și așa. „Fără Mine nu puteți face nimic”, zice Domnul. Noi suntem în fața lui Dumnezeu oricând. Și mereu ne spune la fiecare că suntem întotdeauna în fața Sa. Păcatele pe care le facem ziua și noaptea, la miezul nopții, tot sub ochiul lui Dumnezeu le facem. Măcar la spovedanie (care se spovedesc, căci unii nu se mai spovedesc) să știm, să conștientizăm că suntem sub ochiul lui Dumnezeu. Le spun la oamenii care vin: Oameni buni! Suntem în fața lui Dumnezeu! Zăbovirea la băi, la plaje, vă întinează ochii și mintea. Spală-te frumos, dar ca și în fața lui Dumnezeu. Nu zăbovi, nu-ți întina privirea și mintea. Fiți cu mintea curată, căci toată lumea de acum, tineri, bătrâni, copii, se întinează. Le spun frumos, îs om bătrân. Măi, nu știu dacă cineva vă mai spune… Dar eu vă spun. Dacă faci astfel de lucruri, astfel de păcate, n-o să ai liniște.

Ce facem noi? Noi suntem în fața lui Dumnezeu întotdeauna. Orice ai face, să ai mintea curată, să fii curat la suflet și la trup, căci stăm în fața lui Dumnezeu. Atât de frumos se spune în Evanghelie: „Luați aminte că împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” (Luca 17, 21) Deci împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru, iar Sfântul Pavel zice către Corinteni: „Nu știți, oare, că voi sunteți templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește cu voi? (I Corinteni 3, 16)

Trebuie să știți și voi că sunteți templul lui Dumnezeu cel viu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Atunci ce minte, ce suflet, ce viață ar trebui să am eu, dacă Duhul Sfânt locuiește în mine? Dacă este Duhul Sfânt în mine, atunci și Tatăl ceresc este, și Hristos, Fiul lui Dumnezeu, întreaga Sfântă Treime este în mine. Iar unde este Sfânta Treime este Avraam, Isaac și Iacob, este Maica Domnului și toți Sfinții și Îngerii. Și atunci eu îi întreb: Crezi tu în Dumnezeu? Crezi tu în ceea ce nu se vede? Ei, iată, dacă crezi în Dumnezeu și în lumea de dincolo, acolo este Sfânta Treime, Maica Domnului și toți Sfinții, și ei te văd. Noi credem în ceea ce nu se vede. Aici pe pământ trăim prin credință, nu prin vedere. Dincolo, în cealaltă lume, vom trăi prin vedere. Sfântul Apostol Pavel zice în Epistola către Evrei: „Prin credință Avraam a adus pe Isaac jertfă, atunci când a fost încercat.” (Evrei 11, 17) Cele mai mari minuni din Legea Veche s-au făcut prin credință. Prin credință Marea Roșie s-a despărțit, prin credință Enoh s-a suit cu trupul la ceruri, Ilie la fel. Numărăm anii care au trecut de atunci și vedem că ei sunt vii cu trupul. Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale, nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale. Ei sunt vii cu trupul, de mii de ani. Mare este Dumnezeu!

Ei vor veni și vor lupta împotriva lui antiHrist. Moise a stat 40 de zile în rugăciune în fața lui Dumnezeu pe Muntele Sinai. Nu știu dacă ați fost pe acolo, căci mai demult am fost și eu, în anul 1979. Am fost de la așezământul românesc din Ierusalim, cu călugări și mireni. Am stat două zile și ne-am împărtășit acolo. Moise a stat 40 de zile pe munte și a primit tablele Legii, scrise cu degetul lui Dumnezeu. Când a venit săracul, după 40 de zile de post și de rugăciune, n-avea nici un gând, și poporul îi spune: Nu ne putem uita la tine, strălucește mai mult ca soarele fața ta!

De unde aceasta? El nu știa că reflectă lumina dumnezeirii pe fața sa. Atât s-a înduhovnicit stând acolo pe Muntele Sinai, și atunci și-a pus un val pe față. Pune un văl pe față să nu ne orbești, i-au spus. Și așa și-a pus un văl pe față și a vorbit poporului. Iată rodul vorbirii cu Dumnezeu! Rugăciunea și conștiința că stai în fața lui Dumnezeu te face curat și luminos. Ești pătruns de lumina lui Dumnezeu.

Moise a stat în fața lui Dumnezeu, de aceea se și spune că Moise vorbea cu Dumnezeu cum vorbește prieten cu prietenul său. Și totuși, după un timp, Îi spune lui Dumnezeu și el, ca omul: Doamne, arată-Ți fața Ta. Dar Domnul Dumnezeu ce îi spune? Moise, Moise, de atâta timp vorbesc cu tine… El simțea, dar nu vedea nimic, simțea că Prietenul îi vorbea: Să scrii Legea, să faci așa, să faci așa… Și-i zice Dumnezeu: Iată de atâta timp îți vorbesc și nu știi, eu sunt Dumnezeu. Tu ești om și nu poți să trăiești și să vezi fața Mea. Aceasta i-a spus Dumnezeu în inima lui și nu L-a văzut pe Dumnezeu niciodată. Noi trăim prin credință. Aceasta spune Sfântul Evanghelist Ioan: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut niciodată.” (Ioan 1, 8) Și-i spune Dumnezeu lui Moise: Tu ai vrut să vezi fața Mea, Eu îți voi arata spatele Meu.

Sfântul Grigore de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, tâlcuiește întunericul dumnezeirii. Este întuneric pentru noi, lumina e prea mare, nu o putem privi. Și tâlcuiește el, spunând: Spatele Dumnezeirii este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Moise a fost ascultător de Dumnezeu, a stat înaintea Lui, a împlinit poruncile Lui. Și toate se leagă. Cele vechi cu cele noi. Moise și Legea ne aduc la ascultare față de Evanghelie și de Hristos.

Pr. Andrei: Da, este același Cuvânt al lui Dumnezeu. Sfântul Nectarie de Eghina spune în Hristologia sa că Dumnezeu Tatăl nu S-a arătat vreodată, ci Dumnezeu Fiul S-a arătat ca și Cuvânt neîntrupat. În tot Vechiul Testament, El este Cel ce S-a arătat și a vorbit cu proorocii. Mai apoi S-a arătat în lume ca și Cuvânt întrupat în Persoana Domnului nostru Iisus Hristos.

Pr. Iulian: Da! Bineînțeles. El este Cel vechi de zile, cum spune la Daniil.

Pr. Andrei: Cuvântul, Dumnezeu Fiul!

Pr. Iulian: Unii pun în fotografii pe Dumnezeu ca un om bătrân. Nu e permis. Cel vechi de zile este Iisus Hristos.

Tare mare păcat este mândria…”

Pr. Andrei: Cel nevăzut nu poate fi reprezentat. Până la Întrupare orice reprezentare era interzisă. Cuvântul cel veșnic întrupat este fața Tatălui („Cel ce m-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” – Ioan 9, 14.) După Întrupare poate fi reprezentat în icoane. Iar iconografia să fie canonică, după erminie.

Pr. Iulian: Bineînțeles. Hristos, Mântuitorul nostru, doar El este noul, singurul lucru nou sub soare. Sfântul Grigorie Teologul tâlcuiește cum S-a întrupat Cuvântul lui Dumnezeu, cum a venit Iisus Hristos Mântuitorul nostru în această lume. În ce umilință și smerenie a venit, să ne aducă nouă mântuirea și îndumnezeirea. El n-a făcut nimic rău. A trăit viață fără păcat, făcând numai bine. Nici ca Dumnezeu veșnic n-a făcut nimic rău. Nu a făcut iadul, Doamne, ferește, n-a făcut păcatul. Cine a făcut iadul și primul păcat găsim la Isaia, în capitolul 14. Spune acolo: „Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsărea dimineața?” (Isaia 14, 12) A fost stea strălucitoare, căpetenia îngerilor. „Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui. Deasupra stelelor cerului îmi voi așeza tronul.” (Isaia 14, 14) Și a căzut în întunericul adâncului. El însuși s-a făcut întuneric, el a făcut întunericul, bezna și atrage lumea la întuneric cu înșelăciunea. De asta a venit Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să contracareze și să sfărâme mândria lui de fier. Că tare mare păcat este mândria… Și atâta umilință a avut Domnul, că S-a născut într-o iesle săracă. Era acel recensământ în Betleem, nu au găsit loc la casa de oaspeți. Și Maica Domnului era grea (însărcinată), iar Iosif a primit poruncă de la înger să o protejeze, că altfel era omorâtă cu pietre. Ce durere!

Maica Domnului cu cine îi făcut copilul, cu cine? Maica Domnului era fecioară, în naștere și după naștere. Când arhanghelul Gavriil îi spunea: Vei naște Fiu! Ea zice: Cum? Eu nu știu de bărbat! Duhul Sfânt Se va pogori peste tine și puterea Celui preaînalt te va umbri și vei naște Fiu. S-a pregătit, bineînțeles, că n-a fost ascunsă lucrarea Duhul Sfânt de Maica Domnului, chiar dacă au fost ascunse unele lucruri. Dar cât a suferit Maica Domnului! Dumnezeu i-a ascuns unele lucruri, ce frumoase sunt acestea și ce adânci.

Veneau din Nazaret la Ierusalim, cu Sfântul Iosif, să se închine la Templu, în fiecare an. La întoarcere, Pruncul Iisus, Care avea 12 ani, S-a pierdut. Ei credeau că e printre rude sau cu alți copii… Ce durere pe Maica Domnului! L-au căutat fără odihnă… După trei zile l-au găsit în Templul cu bătrâni, cu cărturarii și arhierei și I-au reproșat. Dar atunci ei au înțeles un lucru adânc… Domnul i-a răspuns și i-a zis: Pentru ce Mă căutați, oare nu știați că în Casa Tatălui Meu trebuia să fiu? Și Maica Domnului n-a mai zis nimic, punând cuvântul în inima ei.

Pr. Andrei: Ce frumos! Le-a dus mintea și sufletul într-un alt plan existențial, în cel duhovnicesc. Și sfinția voastră ne duceți acum cu gândul și cu inima de pe Muntele Sinai la Domnul Iisus și la Maica Domnului!

Pr. Iulian: Da! Și până la vârsta de 30 de ani, cum a stat El în smerenie, în ascultare, în anonimat… Ce model de viață smerită și ce învățătură ne dă Domnul! În Muntele Carantaniei, am fost și acolo, satana a venit să-L ispitească: Dacă ești Tu Fiul lui Dumnezeu, fă ca aceste pietre să se facă pâini și mănâncă, ai flămânzit. Mântuitorul tot din Scriptură îi răspunde: Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu. V-am spus, trebuie să știți că sunt oameni care trăiesc fără mâncare: Enoh și Ilie. Alții nu știu, nu vor să înțeleagă cuvântul lui Dumnezeu.

Pr. Andrei: Da! Și alți Sfinți… Sfântul Cuvios Paisie cel Mare, Egipteanul, prăznuit pe 19 iunie, a trăit 70 de ani numai cu Sfânta Împărtășanie.

Pr. Iulian: Da. Da… Bineînțeles, la Dumnezeu toate sunt cu putință. (Marcu 10, 27) Și L-a ispitit din nou satana pe Mântuitorul, zicând: Aruncă-Te jos de pe aripa Templului – a îngăduit Dumnezeu, bineînțeles –, sari jos, căci este scris: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine și Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbești de piatră piciorul Tău. (Matei 4, 6) Iar Mântuitorul i-a răspuns tot din Scriptură: „Scris este să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău!” (Matei 4, 7) L-a suit apoi pe un munte înalt și Îi spune: Vezi lumea asta, e a mea! Era prințul întunericului, Dumnezeu a îngăduit. Dar încă nu s-a smerit. Domnul a îngăduit să aibă zăvoarele iadului, unde el, prințul întunericului, îi închide pe toți pe care îi înșală cu acul păcatului… Cu toate ispitele ne atacă și pe noi diavolul, dar Domnul l-a biruit… Și când I-a zis închină-Te mie, Domnul i-a zis: „Mergi înapoia Mea, satana, căci scris este Domnului Dumnezeu să te închini și numai Lui Unuia să-I slujești!” (Matei 4, 10) Pentru noi a biruit Domnul ispitele lui satan, numai El le poate birui.

Și a plecat cel rău până la o vreme. Care a fost vremea? A fost vremea Răstignirii! L-a urmărit pe Mântuitorul, prin Anna și Caiafa și prin Iuda trădătorul, L-au prins și L-au dat la răstignire. Și-a ales Mântuitorul Iisus Hristos cea mai grea suferință și moarte, răstignirea pe cruce, cum ar fi fost cel mai mare criminal. Prin răstignirea pe cruce a vrut să sfințească crucea, suferința. Și ce dureros! I-au bătut cuie în mâini, că știe omul unde să bată… Și aici L-a urmărit satana. Când L-a văzut răstignit, își zicea: N-a fost Dumnezeu. Nu Și-a adus zece legiuni de îngeri... Și tocmai atunci Mântuitorul a rupt zăvoarele iadului, ca un Dumnezeu ce era. Vedeți cât a suferit Dumnezeu, Fiul întrupat Hristos, din cauza lui Adam.

Să avem prezența lui Dumnezeu!”

Pr. Andrei: Domnul e dragostea lui Dumnezeu, jertfită de dragul nostru, al oamenilor.

Pr. Iulian: Omenii, de la început, mereu păcătuiesc. Dumnezeu i-a spus lui Adam: Din toți pomii poți să mănânci, toți din rai, numai dintr-unul să nu mănânci, al cunoștinței binelui și răului. Dar n-a ascultat!

Pr. Andrei: Iată ce păcat mare este neascultarea! Tot planul divin l-a dat peste cap!

Pr. Iulian: Da! Și s-a ascuns Adam. Căci zice că s-au golit de lumina dumnezeirii. Cum zice părintele Cleopa, s-au văzut goi, când au pierdut harul și lumina dumnezeirii. Și de-atunci blestemul neascultării asupra șarpelui, asupra pământului și asupra oamenilor…

Pr. Andrei: Și acest blestem s-a înmulțit prin păcatele oamenilor… S-a lungit și s-a lățit pe tot pământul și-n toată istoria…

Pr. Iulian: Da. De asta a fost nevoie de răstignire, și după răstignire Hristos să coboare în iad, că toți oamenii mergeau în iad.

Pr. Andrei: Da! Părinte, ați făcut un excurs prin Scriptură în istoria mântuirii, ne-ați dus cu gândul la Domnul Hristos, la Legea Lui, la suferințele și moartea Lui pe Cruce. Ce trebuie să facem? Mai concret, cum să aplicăm acestea în viața noastră?

Pr. Iulian: Să ne gândim mai mult la ce a făcut Dumnezeu pentru noi! Cum ne-a înzestrat cu minte, cu suflet viu. Să căutăm să-L cunoaștem și să avem prezența lui Dumnezeu. Să avem frica Lui! Prin cunoașterea Lui să ne cunoaștem pe noi înșine. Să-L iubim pe Dumnezeu și să ascultăm de El, să ne închinăm Lui. Să zicem tot timpul: Doamne, sunt în fața Ta! Ajută-mă! Nu mă lăsa! Tu vezi tot! Tu știi tot! Să ne rugăm cu această conștiință! Cu evlavie, cu frică de Dumnezeu, cu simțire. Căci se spune blestemat este acel om care face lucrurile lui Dumnezeu cu nesimțire, cu lenevie sau cu nebăgare de seamă. Să ne încredem în Dumnezeu mai mult decât în noi… Căci iarăși zice: „Blestemat este omul acela care se crede în om mai mult decât în Dumnezeu.” (Ieremia 17, 5)

Să ne întoarcem mereu la El, să-I zicem: Doamne, sunt în fața Ta, nu mă lăsa! Ajută-mă pe mine și pe familia mea! Să ne educăm copiii! Să le spunem că stăm în fața lui Dumnezeu, Care vede și știe tot. Să știm că suntem temple ale Duhului Sfânt și Duhul Sfânt locuiește întru noi. Să-i învățăm pe copii de mici să-L iubească pe Dumnezeu! Căci spre ce iubește mintea, acolo este atrasă… Dacă le vom spune că sunt fii ai lui Dumnezeu, că împărăția lui Dumnezeu este întru ei, acestea le vor fi în minte mereu.

Pr. Andrei: Mai ales dacă îi văd pe părinți făcând așa, învață de la ei!

Pr. Iulian: Să-i învățăm să-L pomenească pe Dumnezeu neîncetat, să se roage și pentru alții, pentru conducători, pentru pace în lume. Să-i cinstească pe dascăli, pe doctori, să citească cărți sfinte. Să-i învățăm că suntem trecători pe pământ și tot timpul să fim pregătiți pentru lumea cealaltă. Să-i învățăm că trupul este sluga sufletului…

Pr. Andrei: Adică să aibă ierarhia valorilor, sufletul mai important ca trupul, duhul mai important decât materia, duhovnicia mai de preț ca realizările lumești.

Pr. Iulian: Da! Acum este timpul să lucrăm cele ale lui Dumnezeu. Nu putem să slujim la doi domni. Să-L urmăm pe Hristos cu blândețe și bunătate, ca să nu plângem veșnic. Să lucrăm mântuirea, să înmulțim talanții, să sfințim sufletul și trupul, ca să așteptăm moartea cu bucurie.

Pr. Andrei: Mulțumim, părinte Iulian, pentru aceste învățături și sfaturi atât de bogate și de adânci duhovnicește. Ne-ați adus în suflet esența învățături evanghelice, biblice și patristice. Ne rugăm să vă dea Dumnezeu sănătate, să vă păstreze în harul Său.

Dumnezeu l-a întărit pe părintele Iulian, la cei 90 de ani ai săi, să ne vorbească mai bine de o oră, dându-ne și alte sfaturi personale. Un ostaș al nevoinței duhovnicești și al dragostei lui Hristos este și va fi mereu tânăr și râvnitor… Tinerețea veșnică a lui Hristos părintele Iulian o poartă în suflet și în ființa sa întreagă. Cuvintele sale duhovnicești, rugăciunile sale fierbinți sunt cu putere multă. Ele ne pot folosi pe noi, pe cei mulți, astăzi și peste veacuri.

Întru el trăiește și lucrează Hristos, Duhul Său cel Sfânt, cu pacea, cu iubirea, răbdarea și sfințenia Sa. Duhovnicia părintelui Iulian bucură, pacifică și întărește sufletele. El se numără deja în ceata cuvioșilor părinți sfinți ai Muntelui Athos din ultimii 40 de ani.

Cu drag i-am închinat aceste rânduri, rugându-ne lui Dumnezeu și Maicii Domnului ca Domnul Hristos să ne facă parte, atât cât putem cuprinde, de harul, de virtuțile și binecuvântarea sa.

Sursa : Lumea monahilor 144 / 20 iunie 2019.
Mulțumim lui George Crasnean pentru îngăduința de a prelua acest material pe blogul Sfântul Munte Athos.

AUDIO: Să devenim artiști în viața noastră! – Cuviosul Sofronie Saharov

AUDIO: Să devenim artiști în viața noastră! – Cuviosul Sofronie Saharov

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

Hristos a înviat! Să ne bucurăm!

Hristos a înviat!

Şi împreună cu El şi noi.

Să ne bucurăm, să mulţumim, să ne rugăm şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm.

Să zicem „fraţilor” şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere.

Lumina Învierii să ne călăuzească paşii pe Calea ce duce la bucuria cea veşnică!

Laurențiu Dumitru

„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea.” (Psalmul 117).

Gheronda Emilianos Simonopetritul: Dumnezeu nu nedreptăţeşte pe nimeni

Am văzut cum Strămoşii au reuşit să-şi depăşească păcătoşenia şi să ajungă icoane de mare cinste şi inestimabile ale lui Dumnezeu. Să vedem, acum, în ce fel putem şi noi să fim „strămoşi” ai celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, cum putem să ajungem sfinţi. Istoria ne arată ce aşteaptă Dumnezeu de la noi.

Cu toţii ne-am născut duhovniceşte prin Sfântul Botez. Pântecele care ne-a născut este colimvitra Bisericii, Maica noastră e Biserica, iar Biserica este Hristos, Tatăl nostru.

Aşadar, Biserica săvârşeşte o altă naştere. Când Nicodim s-a dus noaptea, pe ascuns, la Hristos, Domnul i-a vorbit despre naşterea „de sus” (In. 3, 3). Această naştere „de sus” ne-o dă Biserica. Nu ne naşte ca să fim fii ai stricăciunii şi ai morţii, oameni ai celor şapte sau paisprezece generaţii, ci să fim oameni ai nemuririi, fii ai învierii, strămoşi ai celei de-a opta zile, ai celui de-al optulea veac.

Ce-a izbutit, aşadar, Hristos venind în lume?

Când a sosit „plinirea vremii”, Hristos a recapitulat întru Sine timpul, l-a rulat şi l-a închis în voia Sa, şi l-a dus la sfârşit. Adică, în mod mistic şi premergător, a desfiinţat timpul pe care El însuşi l-a făcut şi a adus învierea, veşnicia, făcând viitorul prezent. Astfel, „plinirea vremii” nu este timpul, ci însuşi Hristos.

Dar oare vor trece generaţii şi generaţii, mii de ani, aşteptând să ne săturăm cu Dumnezeu? Nu!

Oamenii, uneori, osândesc monahismul, spunând că este fără rod, pentru că monahii nu au copii. Părinţii Bisericii însă răspund: monahismul reprezintă, în modul cel mai nemijlocit, lucrarea celei de-a doua perioade din viaţa lui Hristos, lucrarea Noului Legământ. Căsătoria a slujit Vechiul Legământ, când oamenii se năşteau şi mureau. Iar fiecare, când ajungea tată sau bunic, simţea că va trăi în veci prin faptul că lasă urmaşi.

Noi însă, fiindcă am devenit „hristoşi”, de ce să mai aşteptăm, de vreme ce deja există desăvârşirea şi slava care ne aşteaptă? De aceea Părinţii Bisericii spun că monahismul desfiinţează căsătoria, naşterea trupească, având ca scop să nu mai nască oameni condamnaţi la moarte, ci să nască roade duhovniceşti. Monahismul, imitarea vieţii îngereşti, este, pentru noi toţi, o intrare cu putere a cuvântului „Vino, Doamne, în grabă!“ (Apoc. 22, 20).

Inţelegem oare, fraţii mei, câtă răspundere purtăm înaintea istoriei prin venirea lui Hristos? Noi scriem şi slujim istoria universală! Fiecare atitudine şi acţiune de-a noastră în trupul Bisericii are consecinţe în istoria umanităţii şi a societăţii divino-umane a Bisericii, pentru că suntem „fiii făgăduinţei” (Rom. 9, 8). Dumnezeu ne-a făgăduit şi îşi păzeşte făgăduinţa.

Suntem şi noi, desigur, păcătoşi ca şi Strămoşii. Suntem şi noi pătimaşi, călcători ai jurămintelor noastre. Ce este Botezul nostru? Un jurământ faţă de Hristos, că am murit împreună cu El şi că nu vom mai trăi în această lume, ci că vom învia împreună cu El în cealaltă. De câte ori călcăm jurămintele Botezului! Dar Dumnezeu „a jurat şi nu Se va căi“ (Ps. 109, 4), nu-Şi calcă jurămintele pe motiv că noi ni le călcăm înaintea Lui. Ne-a încorporat în Sine însuşi, suntem „plata” Lui, trupul Lui, şi El este „plata” noastră în lupta noastră, în lacrimile noastre, în dorinţele noastre, în durerile noastre; nădejdea noastră, în abisurile pe care le străbatem. Hristos ne numeşte „sfinţi” (cf Rom. 1, 7; 1 Cor. 1, 2) pe noi, păcătoşii.

Hristos a fost prezent la creaţia lumii. în simbolurile şi în umbrele Vechiului Legământ acţiona prin preînchipuiri întunecate, pe care le-a luminat Noul Legământ. Acum, Hristos este prezent în lumina Bisericii, a adevărului, a cunoaşterii lui Dumnezeu, în propria Lui lumină. Cele vechi s-au făcut noi. Prin urmare, Strămoşii se desăvârşesc şi se umplu de lumină împreună cu noi, pe cât ne sfinţim noi. Când mănânc, mi se hrăneşte întregul trup. Când noi II mâncăm pe Hristos, II mănâncă pe Hristos şi aceia. Se desăvârşesc împreună cu noi. Indumnezeirea noastră este bucuria lor din cer. In loc să privească la Hristos, se pleacă şi ne privesc pe noi, ca să vadă ce facem, dacă ne gândim la ei, dacă venim la ei, dacă ştim că ei sunt fraţii noştri, mâinile noastre, picioarele noastre, trupul nostru.

Prin Botezul nostru, ne luăm sarcina de a pregăti şi a aduce a Doua Venire a lui Hristos. Acum, noi suntem prorocii, strămoşii, înainte-mergătorii, sfinţii, aşa cum ne numeşte Apostolul Pavel. Hristos trăieşte în lume, pentru că noi trăim în lume. De aceea Apostolul spune că „Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2, 20). Trăim, atunci când ne gândim la unitatea noastră cu Strămoşii. Noi contribuim la faptul de a fi prezent Hristos în inimile oamenilor. Unde sunt eu, trăieşte şi Hristos. Eu, păcătosul, sunt un proroc, o lucrare a lui Dumnezeu.

Fraţii mei, ca să nu uităm perspectiva generală a tainicei cine finale şi pentru a înţelege chemarea noastră, măreţia noastră, veşnicia noastră, să devenim teologi! Nu aparţin unei familii care are doi sau trei sau patru copii, ci aparţin acestei familii atotcuprinzătoare. Nu sunt un om, sunt un „dumnezeu”. Intru în apa Botezului, şi ies „dumnezeu şi om“. In timp ce sunt om şi mi-e rece în colimvitră, în acelaşi timp sunt un „dumnezeu”. Cât de mare este înţelepciunea lui Dumnezeu! Face prezentul să fie veşnic, iar trăirea noastră zilnică – o taină! Fiindcă suntem făcuţi după chipul Celui ce ne-a zidit, trebuie să simţim, să trăim şi să înţelegem chipul Ziditorului, adică faptul că suntem „dumnezei”, şi să sporim „întru cunoaşterea” comuniunii noastre cu Hristos (cf. Col. 3, 10). Iar deplina şi desăvârşita înţelegere va fi când „Hristos, Care este viaţa noastră, Se va arăta” (Col. 3, 4) acolo, sus. Atunci, nu mă voi mai recunoaşte pe mine însumi, ci voi descoperi că eram cu adevărat şi că sunt „dumnezeu”, „lumină din Lumină”.

Dar ce poate să ne sfinţească în mod neîntrerupt? Aşa cum Strămoşii nu şi-au pierdut legătura lor cu Dumnezeu, tot aşa nici noi nu o pierdem. Pentru că Dumnezeu a pus înlăuntrul nostru chipul Dumnezeirii, adică ne-a făcut icoane care nu pot fi şterse şi a dăruit firii noastre întipărirea sfinţeniei, a Dumnezeirii, primul lucru care ne poate sfinţi este amintirea faptului că fiecare dintre noi este chip al lui Dumnezeu. Unde sunt eu, acolo este şi Dumnezeu cel-mai-înainte-de-veci.

Să umblăm ca dumnezei! Să devenim, zi de zi, părtaşi Cuvântului celui mai-înainte-de-veci al lui Dumnezeu! El este primul chip al Tatălui celui nevăzut, plin de slavă, una după fire cu Tatăl. Noi suntem, desigur, de o fire diferită, dar, prin participare, prin har, devenim maici şi părinţi. De aceea clericii şi monahii sunt numiţi „părinţi”, fiindcă îl nasc pe Dumnezeu. Hristos a spus: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt cei care împlinesc legea lui Dumnezeu” (Mt. 12, 50; Mc. 3, 35; Lc. 8, 21). Aceştia îl nasc pe Hristos. Prin urmare, Hristos Se zămisleşte, prinde formă şi creşte înlăuntrul nostru. Când o femeie rămâne însărcinată, îşi dă seama de asta. Trebuie ca şi noi să cunoaştem caracteristicile propriei noastre zămisliri, să înţelegem că-L purtăm înlăuntrul nostru pe Pruncul tânăr (cf. Is. 7, 14-16; 9, 5) pe Hristos, că împlinim prorociile lui Isaia şi cuvintele sfinţilor.

Dumnezeu l-a dat lui Hristos trupul Maicii Domnului. Maica Domnului a acceptat să slujească taina întrupării Fiului, împrumutând trupul ei lui Hristos şi primind dumnezeirea Lui. Noi, prin voinţa noastră, prin robirea noastră, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, prin smerenie, ascultare, post, rugăciune, prin plecarea genunchilor, ne dăm trupul nostru şi primim dumnezeirea Lui în mod duhovnicesc şi adevărat, dar nu cum a primit-o Maica Domnului. Primim dumnezeirea lui Hristos întrupată şi trupul Lui îndumnezeit. Iar când suntem sus, pe cruce, la fel ca tâlharul sau ca vameşul, ca fiul cel pierdut, ca fariseul, nimeni nu ne poate interzice să spunem: „Dumnezeul meu, fiindcă mi-ai dat dumnezeirea Ta, acum mântuieşte-mă!“ De îndată ce spunem aceasta, premisele vieţii noastre se schimbă, şi viaţa duhovnicească devine atât de uşoară, pentru că „puterea Celui Preaînalt” (Lc. 1, 35) intră înlăuntrul nostru şi le face pe toate. Suntem mame şi taţi ai lui Dumnezeu! Părinţi şi strămoşi ai lui Dumnezeu! înţelegem asta? Da. Unul mai puţin, altul mai mult, pe cât putem cuprinde, pe cât ne îndeletnicim cu asta, pe cât vrem să devenim oameni de rugăciune.

Oricum, trebuie să credem asta, fie că o înţelegem, fie că nu o înţelegem! Numai să nu-L tăgăduim pe Dumnezeu înlăuntrul nostru, să nu fim nepăsători, să nu ne lăsăm stăpâniţi de akidie şi să le uităm pe toate, să nu vrem să rămânem în patimile noastre!

Desigur, asta nu înseamnă că nu vom suferi. Awa Longhin spune: „Femeia, înainte să se vadă în afară că a rămas însărcinată, îşi dă seama de asta din clipa în care i se opreşte curgerea de sânge. Nouă trebuie să ne curgă sângele din proprie hotărâre! Trebuie să fim hotărâţi să murim pentru Dumnezeu! Dar, nu vă temeţi! Aşa cum s-a întâmplat cu Isaac şi cu Avraam, tot aşa Dumnezeu ne va înşfăca şi pe noi şi va pune ca să fie jertfit în locul nostru un berbec. Iar dacă va trebui să devenim martiri, martiriul nostru va fi o răcorire, pentru că Dumnezeu există.

Să ne rânduim viaţa cu dorinţa de a rămâne dumnezei! Intristări, necazuri, nereuşite, greutăţi, durere, plâns, boli, moarte sunt mâncarea şi băutura de zi cu zi ale omului. Nu vă temeţi! Toate acestea nasc sfinţenia, îl nasc pe Dumnezeu înlăuntrul nostru. Iubiţii mei, să trăim cu această convingere, şi atunci Dumnezeu ne va hrăni cu lapte şi ne va arăta chipul nostru! Apoi, ne va da pâinea nemuririi, înţelesuri teologice şi trăiri duhovniceşti! Dumnezeu nu nedreptăţeşte pe nimeni.

Să ne bucurăm acum de faptul că suntem părtaşi Dumnezeirii! Când Hristos va apărea sus, pe nori, la a Doua Sa Venire, acolo vom fi şi noi. O! nu suntem cu adevărat fericiţi? De obicei, vedem lumina lumii, dar nu vedem lumina adevăratei lumi, nu-L vedem pe Hristos. Dar când inima noastră va dobândi săltări, mişcări şi trăiri dumnezeieşti, atunci vom înţelege că am dispreţuit trupul şi lumea, şi am devenit dumnezei după dispoziţia lăuntrică. Atunci, Dumnezeu ne va da contemplaţii înalte, fiecăruia dintre noi potrivit cu calitatea şi cu putinţa sa de înţelegere şi de primire.

Vine Naşterea Domnului! Ştiţi că troparele inainte-prăznuirii încep din 20 decembrie. Biserica a rânduit cu înţelepciune până şi cel din urmă detaliu. 20 decembrie este ultima zi în care noaptea creşte. Din 21 decembrie începe să crească ziua. Nopţile şi înţelesurile întunecate se risipesc, iar lumina şi zilele cresc. Să-I rugăm pe Dumnezeu să ne ia întunericul inimii noastre acum, când ziua creşte şi devine cu totul luminoasă, acum, când se schimbă cursul timpului! Biserica ne vesteşte aceasta prin răsăritul adevăratei lumini, a Soarelui sufletelor noastre.

Hristos ne-a făcut mai presus decât îngerii, pentru că îngerii Il laudă pe Hristos, dar nu pot să vorbească cu El ca prietenii cu un prieten (cf. leş. 33, 1 1). Nu ne-a făcut, pur şi simplu, fiinţe slujitoare, care îşi acoperă capul şi tremură ca nişte sclavi, ci ne-a făcut trupul Său. Pentru noi a murit, nu pentru îngeri! Pentru noi a înviat şi pentru noi va coborî din nou şi Se va înălţa din nou la cer!

Să-L rugăm pe Dumnezeu să coborâm împreună cu El în adâncurile inimii noastre, pentru ca El să ne înalţe la ceruri, o dată pentru totdeauna.

Sursa: Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători, Editura Sfantul Nectarie, 2016

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!
logo-librarie

Părintele Iosif Vatopedinul – Lumea a obosit să asculte vorbe (video, cu subtitrare în română)

Părintele Iosif Vatopedinul (1921 – 2009) – Lumea a obosit să asculte vorbe (video, cu subtitrare în română)

O importantă învățătură în cuvinte simple: Ce este gândul și cum să ne raportăm la acesta?

O importantă învățătură în cuvinte simple: Ce este gândul și cum să ne raportăm la acesta?

Părintele Andrei Lemeshonok, duhovnicul Mănăstirii de maici Sfânta Elisabeta din Minsk – Belarus.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .