De la Essex pentru ortodocșii din România. Cărți editate și traduse în limba română de Editura Mănăstirii Stavropighie Sfântul Ioan Botezătorul din Anglia (2022)

Pictura ca rugăciune. Arta Sfântului Sofronie Saharov
192 pagini
Editura Mănăstirii Stavropighie Sf. Ioan Botezătorul, Essex, Anglia, 2022

Icoanele pot fi pictate ca un meșteșug, iar aceasta este un lucru bun, înaintea unor astfel de icoane ne putem ruga, însă icoanele pot fi și o artă, și spre această calitate ar trebui să năzuiască iconograful.
Aceasta carte dedicată părintelui Sofronie a fost scrisă înainte de canonizarea sa de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol pe 27 noiembrie 2019, sub numele Cuviosul Sofronie Athonitul.
Cea mai mare parte a acestei creații o constituie desenele pregătitoare, studiile, schitele pentru picturi murale și icoane pe lemn, urmate de picturile propriu-zise. Ultima secțiune a cărții cuprinde diferite lucrări de design concepute de Părintele Sofronie.

Monahia Gabriela

CUPRINS: Introducere / Creativitatea, libertatea și icoana / Ilustrații în culori / Desene / Picturi murale / Trapeza veche / Biserica Sf. Siluan / Icoane pe lemn / Design / Biografie / Tehnicile Părintelui Sofronie / Note la ilustrații.

Starețul Siluan – un monah athonit. După biografia întocmită de Cuviosul Sofronie Athonitul
80 pagini / carte pentru copii
Editura Mănăstirii Stavropighie Sf. Ioan Botezătorul, Essex, Anglia, 2022

Starețul Siluan este un adevărat mărturisitor al lui Hristos, un om duhovnicesc al vremurilor noastre. Cuvântul lui simplu, dar plin de putere mișcă inimile. Mărturia lui a salvat mulți oameni de la deznădejde.

Isihasmul, nevoința cultivării inimii
Arhim. Zaharia Zaharou
118 pagini
Editura Mănăstirii Stavropighie Sf. Ioan Botezătorul, Essex, Anglia, 2022

Isihasmul înseamnă biruința omului asupra patimilor sale, atunci când Duhul Se odihnește în cămara de nuntă a inimii lui. Este o nevoință ascetică cu caracter îndoit: pe de o parte, presupune dezbăcarea și lepădarea de omul cel vechi, iar pe de altă parte, asumarea, îmbrăcarea și primirea plinătății omului celui nou. Nimeni nu va putea afla limanul cel neînviforat al isihiei dacă nu „a rămas mai întâi cu Hristos în încercările Lui”, dacă nu s-a suit pe Cruce împreună cu Domnul și nu a murit cu desăvârșire lumii, pentru a învia împreună cu Hristos și a deveni părtaș al plinătății vieții Sale.

Arhimandritul Zaharia
Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Essex, Anglia

Hristos, Calea vieții noastre. Studiu asupra teologiei Cuviosului Sofronie Athonitul
Arhim. Zaharia Zaharou
342 pagini
Editura Mănăstirii Stavropighie Sf. Ioan Botezătorul, Essex, Anglia, 2022

Ca fenomen duhovnicesc, Sfântul Sofronie este un semn dăruit de Dumnezeu generației sale. El a trăit toată tragedia, neliniștile, frământările și căutările mult tulburatului secol XX, iar prin viața, prin rugăciunea și prin cuvântul său a dat răspuns la problemele arzătoare ale contemporanilor lui. […] originalitatea teologiei Cuviosului Sofronie constă în felul în care tâlcuiește anumite aspecte ale descoperirii creștine, răspunzând astfel problemelor teologice ale vremii sale. Axa centrală a teologiei lui empirice o reprezintă aprofundarea înțelesului pincipiului ipostatic în Ființa lui Dumnezeu și în ființa omului, precum și înfățișarea anumitor manifestări ale omului, care determină împlinirea deplină – pe cât este cu putință – a acestui principiu în hotarele existenței pământești. Această teologie se înfățișează ca o narațiune a întâlnirii personale a omului cu Dumnezeul cel viu și ca o istorisire a experienței Luminii Sale.

Arhimandritul Zaharia
Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Essex, Anglia

Cărțile se pot comanda de pe site-ul editurii Sophia: https://www.librariasophia.ro/editura/manastirea-stavropighie-sf-ioan-botezatorul

…la acestea adăugăm și un titlu semnat de Părintele Arhimandrit Zaharia, editat la Editura Basilica:

Monahismul – darul atotcuprinzător al Duhului Sfânt
Arhim. Zaharia Zaharou
320 pagini
Editura Basilica, 2022

Fenomenul paradoxal al monahismului nu este înțeles cu ușurință nici chiar de toți monahii. Monah este cel care se așează pe sine mai prejos de toată făptura, adeverind cuvintele lui Hristos Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor (Marcu 9, 35) și cel care slujește este mai mare decât cel ce stă la masă. (cf. Luca 22, 27). Care dintre fiii veacului acestuia ar fi atât de nebun încât să se pună pe sine de bunăvoie mai prejos decât toți și să devină un nimic? Însă fiii luminii, care au gustat din viața cea veșnică și sunt călăuziți de Duhul Sfânt, primesc cu bucurie să Îl urmeze pe Hristos în pogorârea Lui, care este mai uimitoare chiar și decât înălțarea Sa mai presus de ceruri. Numai cei care au cunoscut din cercare nebunia lui Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui dumnezeu (cf. 1 Corinteni 1, 18-24) și s-au încredințat de acestea prin har au curajul să ia asupră-și această nevoință mai presus de fire.

Arhimandritul Zaharia Zaharou
Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Essex, Anglia

VIDEO: Alte cinci cuvinte ziditoare de suflet de la Părintele Pimen Vlad, starețul Chiliei Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Schitul Lacu, Muntele Athos (ianuarie/februarie 2021)

Îmbrățișarea lui Dumnezeu

Dragostea este învăluită în smerenie

Rugăciunea de mulțumire e mai puternică!

Cărțile duhovnicești – balsam sufletesc

Despre îmbrățișări și… vaccin

Realizator Cristi Bumbenici

Mai multe informații cu și despre Părintele Pimen găsiți urmând categoria: Pimen Vlad 

VIDEO: Arhimandritul Zaharia Zaharou – Dumnezeiasca Liturghie ca mod deplin de rugăciune (subtitrare Ro)

Arhimandritul Zaharia Zaharou vorbește aici despre Taina Dumnezeieștii Liturghii în care devenim temple nefăcute-de-mână ale Dumnezeirii și contemporani Evenimentului veșnic, având posibilitatea să schimbăm mica noastră viață cu Marea Viață a lui Hristos.

Sursa: www.pemptousia.gr

AUDIO: Mitropolitul Neofit de Morfu: „În curând se va sfârși”. Despre sfârșitul apropiat al etapei Corona-virus (subtitrare Ro). UPDATE: „Vor veni altele…”

AUDIO: Mitropolitul Neofit de Morfu: „În curând se va sfârși”.
Despre sfârșitul apropiat al etapei Corona-virus./ Ianuarie 2021

UPDATE:

Subtitrare RO Elena Dinu

Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

O dare de seamă a Cuviosului Efrem Filotheitul. Despre cum a petrecut în chip duhovnicesc anul 1981

A răsărit noul an, 1982, și ar trebui să facem o dare de seamă, cum am trecut anul trecut în chip duhovnicesc.

Am trecut prin necazuri, ispite, căderi, ridicări și altele. Vom fi avut cu siguranță și sporire în unele aspecte. De vreme ce ne întoarcem în anul ce a trecut, să aruncăm o privire să vedem unde am greșit, care poftă ne-a biruit, unde am cedat, unde am dat drepturi diavolului și patimilor.

Și după ce vom fi făcut această cercetare mântuitoare, va trebui să ne adunăm bine gândurile și să hotărâm să punem un început bun în noul an. Să ne refacem puterile noastre sufletești și să le săvârșim pe cele care trebuie, împotriva celor care ne-au adus înfrângeri. Acolo unde am fost biruiți, acolo unde nu am înaintat, acolo să ne împotrivim cu gânduri puternice, voință, dispoziție bună, vitejie, astfel încât cu noul an să nu pătimim aceleași, ci să biruim și să câștigăm înapoi ceea ce ne-a furat ispititorul.

Vom căuta desigur și latura cea bună, adică unde am avut sporire; la rugăciune, la blândețe, la nevoință, la priveghere, la răbdare. Și atunci vom adăuga și alte puteri duhovnicești, ca să sporim aceste bunătăți, astfel încât noul an să ne dea putința să împuținăm păcatele, căderile și să înmulțim biruințele cu ajutorul și cu Harul lui Dumnezeu.

Poate că anul acesta va fi ultimul al vieții noastre. Câți oameni nu au plecat din viață în vremea care a trecut și câți alții au venit în viață! Nu știm când va veni moartea.

Cât de mult trebuie să ne preocupe cugetarea aceasta la moarte! Gândul că trebuie să ne găsească moartea pregătiți, atât cât se poate cu Harul lui Dumnezeu, ca să fim găsiți ușurați sufletește în fața înfricoșătoarei Sale judecăți, căci această judecată nu este o glumă. Nu este o profesie în care eșuează cineva și se ocupă de alta, ca să supraviețuiască în lumea aceasta. Dacă pierdem acest joc, îl pierdem pentru totdeauna. Nu vom putea să ne întoarcem cu părere de rău, ca să punem început bun. Început bun trebuie să punem acum. „Astăzi” are importanță, „mâine” este al lui Dumnezeu.

Nenumărați sunt oamenii care au plecat din viață și au văzut adevărul cum se dezvăluie în fața lor, se deschide veșnicia pe care nu o înțeleseseră bine; mai degrabă nu au conștientizat ce înseamnă viața veșnică după moarte. Astfel, s-au aflat dintr-odată în fața fenomenului veșniciei și s-au mirat cum de s-a întâmplat asta. „Dar nu mă așteptam! Dacă știam, mă pocăiam”.

„Nu știai că mori, omule? Dacă ești creștin, nu cunoști legea, nu ai citit, nu ai auzit că pe om îl așteaptă moartea sigură și după aceea Judecata?”.

Și cine poate spune că nu cunoaște fie puține, fie multe despre acest subiect? Mai ales noi, monahii, suntem atât de luminați în acest subiect! O spune și viața noastră, căci este o viață de pocăință, o viață care strigă că există după moarte viața veșnică și că vom întâlni această mare, înfricoșătoare, cea de pe urmă judecată.

Cunoaștem aceasta, dar nu avem puterea să privim în ochi, deoarece conștiința nu ne dă încredințare lăuntrică, nu ne dă curajul să privim în față pe judecător și hotărârea acestuia. Primul judecător este conștiința. Această primă osândire nu ne dă curajul, posibilitatea și ușurința să ajungem la marea și înfricoșătoarea judecată a lui Dumnezeu.

Vedem un om pe moarte. Nu poate vorbi, să spună ce gândește, ce mustrări are, dacă simte deznădejde înlăuntrul său, dacă este pregătit sau nu, dacă și-a cercetat sau nu păcatele sale, cum va trece vămile grele ale demonilor, dacă se va împiedica și se va afla jos în întuneric, fără nici măcar să apuce să urce la judecata lui Dumnezeu! În acel ceas vine diavolul și îi aduce atâta frică, astfel încât să-l arunce în deznădejde. Se gândește că dacă nu va trece de judecata lui Dumnezeu, vor fi oare niște oameni sfinți, care să mijlocească pentru sufletul său. Se gândește cum va vedea oare fața lui Hristos? Dumnezeieștii Lui ochi îl vor privi cu seninătate, mângâietori, înainte de a rosti hotărârea Sa? Sau poate va înfrunta întoarcerea ochilor Săi, lucru ce va însemna hotărârea ce osâdește la iadul cel veșnic!

Dacă cineva se află lângă acest om aflat pe moarte, potrivit cu toată cunoașterea pe care o are despre acest subiect, va fi și folosul ce îl va primi. Așa cum se întâmplă cu doi oameni ce deschid o carte. Cel necărturar va vedea litere goale, fără să înțeleagă nimic. Iar cel erudit se va cufunda în cele scrise în carte și va primi mult folos.

La fel se întâmplă și atunci când ne aflăm lângă cineva care pleacă din această viață. Unul îl privește cu indiferență: „Ei, moare omul, fiindcă i-a venit ceasul”. Nimic important nu se petrece înlăuntrul său. Un altul însă, care cunoaște bine lucrurile, ce înseamnă moarte și ce se petrece după moarte, unul ca acesta se gândește că și el va ajunge la acel ceas și în locul celui care pleacă în cealaltă lume. Acestea le cugetă cel care are mintea trează, dumnezeiasca luminare, pregătirea duhovnicească și se folosește.

Vedeți cât de mult trebuie să ne preocupe subiectul morții și al judecății! Nu știm dacă în acest nou an va fi și plecarea noastră. Din clipă în clipă este judecată activitatea inimii omului. Dormim. Știm oare dacă ne vom scula? Avem un exemplu proaspăt cutremurele. Câte cutremure nu au strivit mii de oameni! Despre câte evenimente înfricoșătoare nu am citit în ziare! Celor care au fost striviți și omorâți le-a trecut măcar prin minte că vor păți asta? Desigur că nu.

Pe acestea trebuie să le cugetăm și noi despre noi înșine. Cât de fericit va fi omul silitor! Ne temem cu adevărat, fiindcă puțină este credința noastră și nu cunoaștem multe dintre cele ale lui Dumnezeu. Vedem chiar și pe unii mari pustnici în povestioarele patristice că se temeau și fugeau la vestea primejdiei că vor fi atacați de tâlhari.

– Avva, și tu te temi?

– Nu mă tem de ei, ci de mândrie atunci când eu nu voi fugi și îi voi vedea pe frații mei că fug și se ascund.

Desigur, noi nu ne păzim de primejdie ca să nu ne atace mândria, ci pentru că nu am depășit neputința omenească, iar conștiința noastră nu ne încredințează că odată cu moartea vom avea curajul și nădejdea că am făcut câte trebuia în viață pentru mântuirea noastră. Am fi putut și putem să facem mai multe lucruri, la cele duhovnicești mă refer. Dar nu le facem din nepăsare și trândăvie, care este „înșelarea” diavolului, care ne fură timpul.

Acest timp prețios, această monedă are o valoare imensă, atunci când cineva o folosește pentru cumpărarea lucrurilor prețioase. Este banul pe care ni l-a dat Dumnezeu ca să neguțătorim viața veșnică. Timpul este foarte prețios pentru cei care îl pierd ani de zile. Mâine va veni clipa când îl vor căuta și își vor dori să mai aibă câteva minute din acei ani ce i-au pierdut în răutăți și păcate, ca să spună un „am păcătuit” lui Dumnezeu în aceste ultime clipe și să fie iertați precum tâlharul pe cruce, care înainte de a părăsi această viață, a strigat cu putere: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!”.

Spun Sfinții Părinți despre acel om care încearcă în ultima clipă să-și amintească faptele sale că îi va auzi pe Îngeri: „Acum te îngrijești de viața cea veșnică? Acum când a apus soarele, tu te îngrijești? Când soarele era sus pe cer și lumina atâta lume, tu unde erai? Ce făceai atunci? Acum te-ai trezit să te îngrijești pentru cealaltă viață, pentru Judecată? Acum toate s-au sfârșit. Ușa s-a închis. Oricât vei bate, nu se mai deschide”.

Este tocmai ce spune Sfânta Evanghelie despre fecioarele nebune. Nu s-au îngrijit din timp și astfel, când a venit Mirele, era prea târziu. Tot astfel și acum, pierdem timpul; pleacă de la noi și nu luăm seama. Demonul este atât de iscusit, încât ne fură această monedă prețioasă a timpului, astfel încât să ne aflăm în acel ceas foarte săraci.

În vreme ce alți oameni, înțelepți după Dumnezeu, vor avea lucruri prețioase în traista lor, vor fi cumpărat aur, diamante, obiecte de valoare, vrednice de Împărăția lui Dumnezeu. Aceștia se vor învrednici de multe laude. Pentru aceștia, Îngerii vor cânta cântări de preamărire și vor prăznui. Dimpotrivă, pentru nefericiții ca mine, Îngerii mult se vor întrista. Fiindcă sunt Îngeri și însetează după mântuirea noastră și se îndurerează și îi plâng, când omul nu se silește pe sine.

Cu mulți ani în urmă am citit într-o cărticică o povestioară, care m-a impresionat foarte mult:

Un om era păzitorul și coordonatorul unui pod, sub care trecea un mare râu peste care pluteau vapoare. Podul se deschidea, când trebuia să treacă un vapor și se închidea din nou, ca să treacă trenul. Toate erau rânduite la minut. Un căpitan venea cu vaporul său și avea mare nevoie să treacă mai repede. De aceea îi spune prietenului său, paznicul podului:

– Prietene, deschide-mi podul să trec, deoarece mă grăbesc foarte tare. Te rog, fă-mi această favoare!

– Peste puțin va trece trenul și nu pot să-ți deschid.

– Dar eu voi trece mai repede. Voi regla în așa fel motorul, încât voi apuca să trec, ca să închizi tu podul și să treacă trenul.

– Dar nu se poate! Nu cred că vei apuca.

– Te rog, fă-mi această favoare. Va trece vaporul și nu se va întâmpla nimic.

Și păzitorul podului, ca să nu-i strice hatârul, a acceptat și a deschis podul. Vaporul nu a apucat să treacă în timpul prevăzut de căpitan și astfel, când a ajuns trenul, podul nu era închis și de aceea a căzut în râu. Oamenii s-au înecat și s-a făcut o mare pagubă. Atunci păzitorul, de frică și de mustrarea conștiinței, și-a pierdut mințile și, cutreierând străzile orașului, striga:

– Pentru cinci minute! Pentru cinci minute! Pentru cinci minute!

Spunea încontinuu aceasta, deoarece doar cinci minute mai trebuiau, ca să se închidă podul și să nu se întâmple acea mare nenorocire. În doar cinci minute s-a făcut o pagubă atât de mare!

Tot astfel și atunci când cineva își va pierde mântuirea, va striga: „De ce nu am luat aminte? De ce nu m-am silit? De ce nu am ascultat? De ce m-a înșelat diavolul?”. Însă toate aceste strigăte  disperate nu vor avea niciun rezultat, căci nu vor mai putea să îndrepte eșecul.

Cu Harul lui Dumnezeu, omul trebuie să pună început bun, să pună lucrurile jos, să le întindă pe masă și să înceapă să studieze planul. Cum au trecut atâția ani? Unde am luat aminte? Unde nu am luat aminte? Unde am înaintat în viața duhovnicească? Unde am dat înapoi? Care patimă mă biruiește? Care mă înșeală? Și făcând toată această cercetare, cu ajutorul lui Dumnezeu, va găsi punctele slabe și va adăuga puteri duhovnicești, ca să facă față greutăților. De asemenea, va adăuga râvnă la punctele bune, astfel încât să aibă sporire în noul an. Iar dacă moartea îl întâlnește, îl va găsi nevoindu-se.

Desigur, nu așteptăm nepătimirea. Nu așteptăm multe lucruri, precum cele izbândite de Sfinții noștri părinți, dar cel puțin să ne afle moartea în nevoință, în îndreptare, în îngrijirea rănilor, în strigătul rugăciunii, cerând milă și iertare de la Dumnezeu.

Mângâierea este că Dumnezeu este Părintele nostru. Este Cel Care cunoaște totul. Nimic din ce se întâmplă în noi nu-I vine greu să cunoască. Ce osteneală face soarele ca să lumineze toată lumea? Când razele găsesc intrarea, înaintează și luminează și cele mai întunecată locuri. Dacă un soare creat de Dumnezeu luminează atât de mult pământul, cu atât mai ușor, fără osteneală, într-o clipită și fără strădanie, Soarele dreptății, Soarele dumnezeieștii Lumini, Părintele și Creatorul nostru cunoaște toate mișcările și ale minții, și ale inimii, și ale sentimentelor noastre și ale tuturor celor care se petrec în viața noastră.

Și de vreme ce toate Îi sunt cunoscute, când vede că există într-un om și intenție bună, că se silește, că-l doare pentru sufletul său, că plânge pentru păcatele sale, că acesta cugetă la viața viitoare și la Judecată și că strigă neîncetat, cerând milă și iertare, Dumnezeu nu este nedrept. Va ajuta pe acest suflet, îi va oferi prilejuri bune, ca să se pregătească în cel mai bun chip. Chiar și pe oamenii care nu se gândeau la Dumnezeu și la mântuirea lor, dar aveau intenție bună, Dumnezeu câte nu a făcut din multa Sa dragoste, astfel încât să-i aducă într-o stare bună înaintea morții și ca să-i ia în pocăință și spovediți! Tâlhari, păcătoși mari, i-a luminat în ultimile clipe și i-a luat în viața cea veșnică. Este de ajuns ca omul să nu se împotrivească în chip egoist lui Dumnezeu, să nu vină în conflict frontal cu Dumnezeu din mândrie luciferică.

Tâlharul, care era de-a dreapta lui Hristos, câte fărădelegi nu făcuse! Și totuși Dumnezeu știa inima lui, adâncurile sufletului său, a îngăduit să fie arestat de autorități și de stăpânitorii acelei vremi, ca să-l închidă, să-l condamne împreună cu Hristos, astfel încât să ajungă la acea clipă mântuitoare, să primească luminarea și să strige acele cuvinte ce l-au învrednicit să se afle astăzi în Rai. Așadar, dacă pe tâlhar nu l-a lăsat Dumnezeu să se piardă, fiindcă a văzut că avea în sufletul lui intenție bună, cu atât mai mult va milui și va ajuta pe aceia care strigă și cer mila, iertarea și vindecarea lor!

Să-L rugăm pe Dumnezeu pentru acest nou an – iar dacă ne va dărui și alți ani, ai Lui sunt – să ne ajute să punem lucrurile la locul lor, să ne dăruiască un nou început. Să cercetăm și ca niște ucenici ascultarea noastră față de Dumnezeu, să împlinim voia Lui și să ascultăm poruncile Lui, căci împlinirea lor este supunere față de voia Lui.

Dacă vom socoti timpul care a trecut, nu doar fără scop, ci cu păcate, vom cădea în deznădejde. Să înaintăm, așadar, pe calea cea nouă. Să luăm aminte la viața noastră, la ascultarea noastră, să cugetăm la moarte și la Judecata lui Hristos, ca să punem un nou început bun.

Acest început bun să îl avem ca pricină a rugăciunii noastre. Ascultare, rugăciune și cugetarea la moarte îl povățuiesc cu siguranță pe monahul ascultător la viața cea veșnică, în locul odihnei celei veșnice.

De această izbândă să ne învrednicească pe toți Dumnezeu și nimeni să nu lipsească de la acea mare și veșnică prăznuire, de o nesfârșită și negrăită strălucire.

Extras din lucrarea Arta mântuirii – Cuviosul Efrem Filotheitul, editura Evanghelismos.

via marturieathonita.ro

[ Cărțile editurii Evanghelismos pot fi comandate online de la linkul: goo.gl/2YjAK5 sau de pe site-ul editurii http://www.evanghelismos.ro/ ]

Răspuns celor care se consideră religioși și cred în Dumnezeu, dar nu merg la biserică

Zilele trecute a apărut în presă un „Barometru al vieții religioase în România (decembrie 2020)”. Sondajul a fost realizat de Centrul de Cercetări Sociologice LARICS, în parteneriat cu Secretariatul de Stat pentru Culte și cu Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale (ISPRI) al Academiei Române.

Datele sondajului de opinie au fost culese în perioada 30 noiembrie – 07 decembrie 2020. Volumul eșantionului a fost de 1000 persoane și este considerat reprezentativ pentru populația României. Studiul arată că 90,4% dintre români se consideră religioși, (…) 36,1%, dintre români merg la biserică pentru a participa la slujbe o dată pe săptămână sau mai des.

Deși se precizează că eroarea maximă admisă a datelor este de ±3%, la un grad de încredere de 95%, personal socotesc că realitatea este cu totul alta. Oamenii spun tot felul de lucruri când sunt întrebați, având tendința de a exagera sau a răspunde în așa fel încât „să dea bine”.  În bisericile din România nu pot încăpea mai mult de 5-7% din populația declarată creștină. Pe acest argument au mers deseori ierarhii pentru a construi cât mai multe lăcașuri. Nu iau situația actuală, a pandemiei, dar peste tot unde am fost la Liturghie (în zonă urbană) bisericile erau arhipline duminica.

Fiind preocupat de această problematică, am scris cândva un răspuns adresat acestei categorii. Am găsit potrivit a-l posta aici, spre folos, nefiind cu totul off-topic.
LD

Celor ce spun „Hristos da, Biserica nu!”

„Hristos da, Biserica nu!”. Aceasta vorbă am auzit-o mulți într-o formă sau alta – deseori sună astfel: „Creștinismul da, Biserica nu”, „cred în Dumnezeu, dar nu-mi plac preoții” „urăsc religia, dar iubesc pe Hristos” etc… Pentru că toți aceștia, într-un fel sau altul, oferă credit lui Hristos, consider că e bine să aflăm ce este de fapt Biserica și cum s-a raportat Iisus Hristos la ea.

Subiectul acesta l-am abordat deseori în discuțiile față către față, în diverse situații, pentru a înțelege care sunt motivațiile lăuntrice ale persoanelor care, deși se consideră credincioase, preferă să stea departe de viața Bisericii, încă uneori chiar sunt virulenți atunci când discută despre rostul Bisericii sau al slujitorilor ei.

Termenul de biserică are mai multe înțelesuri. Socotesc că cei care critică Biserica se referă la ea, grosso modo, adică pe de–a–ntregul, fără a intra în amănunte. Însă amănuntele ne descoperă lucruri foarte interesante.

Biserica – lăcaș

Așadar, biserica are mai întâi sensul de lăcaș de cult, spațiul sacru în care se săvârșește Sfânta Liturghie, precum și toate Tainele, cele șapte laude, diverse ierurgii sau rugăciuni. În bisericile – lăcaș de cult – se adună credincioșii pentru a fi în comuniune, pentru a se împărtăși de harul Duhului Sfânt, pentru a aduce slavă lui Dumnezeu și a asculta cuvânt de învățătură.

Biserica – lăcaș a fost preînchipuită în Vechiul Testament de Cortul sfânt făcut de Moise (la porunca lui Dumnezeu), de Templul de la Ierusalim și de sinagogi. Termenul de sinagogă, în greacă, înseamnă „a reuni”. Ceea ce pentru cultul mozaic reprezintă sinagoga, reprezintă biserica pentru creștini. Pe linie istorică observăm că este o continuitate. Pe de altă parte, lăcașuri de cult sunt în mai toate marile religii, iar scopul lor este limpede – săvârșirea serviciilor religioase specifice.

Când negăm rostul bisericii ca lăcaș de cult, de fapt spunem că ceea ce se întâmplă în acest spațiu este neimportant sau neesențial. Din punctul acesta de vedere, aceste lăcașuri ar putea, așadar, să și lipsească. Tot astfel și clericii care deservesc lăcașurile – arhiereii, preoții, diaconii.

Unii spun „mă rog și acasă, n-am nevoie de biserică”. E drept că ne putem ruga și acasă, chiar avem îndemnul Mântuitorului în acest sens („Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” – Matei 6, 6). Dar ce se întâmplă, de fapt, într-o biserică? Aici creștinii practicanți se roagă Domnului, laudă pe sfinți, mulțumesc pentru binefacerile primite, aici își botează pruncii, se curăță de păcate prin Spovedanie, caută tămăduire prin slujba Maslului, cer binecuvântare Domnului pentru a deveni din doi unul – prin Cununie, se împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului la sfârșit de Liturghie. Așadar în lăcașul de cult se săvârșesc mai multe slujbe, unele din ele neputând fi săvârșite acasă, în odaia noastră. Negând, deci, rostul lăcașului de cult și al preoției sacramentale, te văduvești cu totul de harul divin ce se revarsă din Tainele Bisericii, de spovedanie, de Împărtășire etc.

Totuși Hristos, nu altcineva, este cel care instituie Tainele, El a întemeiat așezământul preoției (al hirotoniei), El a spus că păcatele se dezleagă prin mărturisire preotului, El a îndemnat pe cei bolnavi să se arate preoților, El a rânduit medicamentul mântuirii – Sfânta Împărtășanie. Hristos socotește toate acestea esențiale, fundamentale. Cei ce cred în El, ar fi bine să se aplece cu atenție și asupra cuvintelor Lui. Cum poți, așadar, să te numești credincios Lui, dacă cuvintele Sale nu le asculți și îndemnurile nu le împlinești.

Mai amintim că Hristos și-a început lucrarea misionară într-o sinagogă („Şi a venit în Nazaret, unde fusese crescut, și, după obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în sinagogă și S-a sculat să citească” – Luca 4, 16). După obiceiul Său – înseamnă că frecventa regulat sinagoga din Nazaret.

Dar încă și mai înainte, la vârsta de 12 ani, Iisus S-a rătăcit în Ierusalim și a fost găsit după trei zile în Templu. Voi reaminti aici întreg fragmentul evanghelic pentru că aduce lumină în chestiunea discutată aici. „Şi părinții Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paștilor, la Ierusalim. Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii. Şi, sfârșindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim și părinții Lui nu știau. Şi, socotind că este în ceata călătorilor de drum, au venit cale de o zi, căutându-L printre rude și printre cunoscuți. Şi, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L. Iar după trei zile L-au aflat în templu, șezând în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și întrebându-i. Şi toți care Îl auzeau se minunau de priceperea și de răspunsurile Lui. Şi, văzându-L, rămaseră uimiți, iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă așa? Iată, tatăl Tău și eu Te-am căutat îngrijorați. Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutați? Oare, nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” (Luca 2, 41-49). Când peste ani va alunga negustorii de la Templu, Iisus va spune: „Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile” (Marcu 11, 17).

Așadar, Iosif și Maria împreună cu Iisus au cinstit cu mare râvnă Templul. Ei mergeau an de an să serbeze Paștele la Ierusalim, iar Hristos accentuează că, în Templu fiind, este în ale Tatălui Său. Înțelegem din toate acestea că Dumnezeu sălășluiește în lăcașuri făcute de mâini omenești, iar slava Domnului a umplut Templul Domnului.

Ce spune Dumnezeu lui Solomon după ce acesta a zidit Templul? „Şi i-a zis Domnul: Am auzit rugăciunea ta și cererea ta cu care te-ai rugat către Mine și ți-am îndeplinit toate după cererea ta; am sfințit templul pe care l-ai zidit, ca să petreacă numele Meu acolo în veci și vor fi ochii și inima Mea acolo în toate zilele” (III Regi, 9, 3). Încă și mai mult decât în vremea legii celei vechi, Hristos – Dumnezeu a dat Bisericii Sale o slavă demnă de vremea harului…

Biserica – Trupul tainic al lui Hristos

Termenul de Biserica mai are și un al doilea sens, acela de așezământ sfânt în care se săvârșește mântuirea oamenilor. Ea este întemeiată de Hristos prin jertfa Sa de pe Cruce și Învierea din morți și apare ca o comunitate de credincioși în ziua Cincizecimii (Rusaliilor), când în urma propovăduirii Sfântului Petru au primit credința și s-au botezat „ca la trei mii de suflete” (cf. Fapte 2, 41).

Capul Bisericii este Hristos, iar Biserica este trupul Lui, ne spune Sf. Apostol Pavel (Efeseni 1, 22-23). Noi cu toții, cei ce am primit Taina Botezului, suntem mădulare ale Bisericii, al cărei cap EL este. Biserica este vie și va dăinui până la sfârșitul veacurilor, pentru că în ea lucrează neîntrerupt Duhul Sfânt („nici porțile iadului nu o vor birui” – Matei 16, 18). Ea cuprinde și pe cei ce s-au săvârșit din viața aceasta, de aici și rugăciunile pentru cei plecați dintre noi, și ei mădulare ale aceluiași trup.

Simbolul de credință (Crezul) enumeră însușirile Bisericii: Ea este una, sfântă, sobornicească și apostolească, însușiri ce le găsim în Biserica Dreptslăvitoare (Ortodoxă) care, spunem noi, a păstrat nealterată învățătura transmisă de Mântuitorul Hristos Sfinților Săi Apostoli și prin aceștia lumii întregi. Sfântul Ciprian al Cartaginei spunea că „în afara Bisericii nu este mântuire”.

Așadar, cei ce spun – Hristos da, Biserica nu! – înțeleg acum că Hristos este nedespărțit de Biserica Sa, care continuă activitatea Acestuia în lume.

Mai există un aspect ușor de sesizat: motivația unora de a sta departe de binecuvântarea Bisericii nu e legată de Biserica în sine, ci de slujitorii Bisericii, mai bine spus, de unii dintre aceștia. Într-adevăr, nu întotdeauna slujitorii Bisericii se ridică la măsura înaltei demnități preoțești. Nu ascundem asta și nu încercăm să cosmetizăm realitatea, sunt în cler și persoane fără vocație sau care s-au încurcat pe drumul vieții. Însă modul cum mass-media tratează subiectele negative legate de viața Bisericii este de cele mai multe ori malițios și, deseori, hilar. Cazurile nefericite prezentate sunt extrem de puține și de cele mai multe ori aceste abateri sunt și prompt sancționate. Generalizările ce se fac uneori fac rău tuturor, mai ales acelor mulți preoți vrednici ce fac o misiune ireproșabilă. Dar oare ce credință este aceea care este zădărnicită de lipsa de moralitate a vreunui preot? Cine, spre exemplu, renunță să mai caute vindecare în spitale pentru că a auzit de medici care iau mită?

Din păcate cele bune ale Bisericii nu se prea doresc promovate în media laică – activitatea misionară a Bisericii, asistența social-filantropică ce a luat o mare amploare în ultimii ani (cantine sociale și brutării, centre de zi pentru copii sau vârstnici, centre comunitare, centre de urgență pentru persoane fără adăpost, pentru victime ale violenței domestice, pentru victime ale traficului de persoane etc.). Se estimează că prin intermediul programelor și proiectelor sociale, Biserica acordă servicii sociale unui număr de peste 200.000 de beneficiari anual.

Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Mesajul Starețului Paisie de la Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare (Arizona) în legătură cu vedenia fiicei duhovnicești a Gherondei Efrem Filotheitul

În urmă cu câteva zile în mediul ortodox de limbă engleză, dar și de limbă română, a apărut mărturia unei vedenii, cu un mesaj grav, din veșnicie, transmis de Gheronda Efrem din Arizona (+2019), cel mai mic între ucenicii Sfântului Iosif Isihastul (+1959). Starețul Paisie al Mănăstirii Sfântul Antonie cel Mare din Arizona ne încredințează de autenticitatea acestei mărturii. 

Dragi creştini ortodocşi, fiți binecuvântați!

Vom prăznui în curând pomenirea de un an de la trecerea la Domnul a lui Gheronda Efrem din Arizona. O vedenie recentă despre Gheronda, pe care o femeie din Grecia a avut-o, a atras atenția multora. Vedenia este despre starea generală a lumii şi despre cât de necesare sunt rugăciunea şi lacrimile de pocăinţă şi cât lipsesc încă de pretutindeni.

Vrem să confirmăm că vedenia este de la Domnul şi că mesajul acesteia reflectă foarte mult duhul învăţăturii lui Gheronda Efrem. Acest sfânt şi spiritual mesaj este prezentat în mai multe limbi, spre folosul Bisericii.

Ne rugăm ca, prin intervenția lui Gheronda, noi toți să înţelegem semnificația mesajului său puternic şi să ne străduim să-l punem în practică în viețile noastre.

Părintele Efrem, fostul stareț al Sfintei Mănăstiri Filotheu și ctitorul Sfintei Mănăstiri Sfântul Antonie Cel Mare din Arizona, unde și-a trăit ultimii ani din viața ascetică și tot unde a trecut la Domnul, i s-a arătat unei fiice duhovnicești, care trăiește în Nordul Greciei. Când i-a apărut părintele, ea era alături de nora ei; nu dormea, ci era trează. La un moment dat, femeia a intrat într-o stare ca și cum ar fi fost în răpire; această stare a durat aproximativ 10 minute, potrivit nurorii sale care o îngrijea. Femeia aflată în răpire nu și-a dat seama cât a durat vedenia.

Aceasta a fost prima întâmplare de acest fel (adică conținutul conversației a fost diferit de celelalte pe care femeia le-a mai avut cu părintele, căci l-a mai văzut pe părintele Efrem și alte dăți, după trecerea sa la Domnul, atât în somn, cât și în stare trează), și, de aceea, fiind uluită, ea l-a sunat pe duhovnic și l-a întrebat dacă vedenia a fost reală sau dacă a fost o înșelăciune.

În această vedenie, ea l-a văzut pe părintele Efrem cum era foarte trist și cum Îl ruga pe Hristos să schimbe cursul evenimentelor în desfășurare – care corespund întru totul cu cele spuse de Sfinția sa de pe când era în viață. Apoi părintele Efrem i-a spus femeii:

”Pocăință! Pocăință! Hristos este foarte mânios. Noi, oamenii de astăzi, nu ar trebui să fim în starea spirituală în care ne aflăm. Vin necazuri mari, nu vă puteți imagina cât de cumplite! Vai tuturor ce vă așteaptă! Pocăiți-vă cât mai este vreme! Trebuie să îngenuncheați și să plângeți, să vărsați lacrimi de pocăință și poate că Hristos Se va milostivi! Aceasta are legătură cu ceea ce se întâmplă în America. Mulți oameni vor muri în urma evenimentelor care urmează, mulți vor muri. Nu aveți milă între voi, nu arătați milă unii față de alții. Sunteți împietriți la inimă. Sunteți aspri unii cu alții, vă devorați unul pe altul. Spune toate acestea duhovnicului tău și altora.”

Femeia care a văzut această vedenie a fost o fiică duhovnicească a Părintelui Efrem timp de mulți ani, fiind în legătură și comunicând cu acesta până la trecerea sa la cele veșnice.

Această mărturie este autentică și verificată.

Sursă: Mărturie athonită

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea – Sfântul Ioan Gură de Aur (13 / 26 noiembrie)

„Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiului Său Cel Unul-Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, că prin el viată să avem.

Întru aceasta este dragostea, nu fiindcă noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi si L-a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi şi noi suntem datori să ne iubim unul pe altul…

Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (Ioan 4, 9-11, 16)

Dumnezeu şi-a dorit pentru sine o desfrânată: Da, o desfrânată! Despre firea noastră omenească vorbesc. El era înalt, ea umilă. Înalt, însă nu ca statură ci ca fire. Întru totul curat era, fiinţa Lui neprihănită, iar firea Lui fără stricăciune. Neîncăput de minte, nevăzut, necuprins cu gândul, totdeauna fiind şi acelaşi fiind, mai presus de îngeri, mai presus decât puterile cereşti. Biruitor asupra oricărei cugetări, depăşind orice putere a minţii, fără putinţă a-L vedea, cu putinţă numai a crede în El. Îl văd îngerii şi se cutremură. Heruvimii se acoperă cu aripile lor, la vederea feţei Lui toate se tem şi se înfricoşează. De Îşi aruncă privirea Sa spre pământ îl face de se cutremură. De se îndreaptă spre mare, marea se face uscat. El face să apară râuri în pustiu… Ce aş putea să mai spun despre El? Măreţia Lui fără margini, înţelepciunea Lui ce nu poate fi cuprinsă în numere, judecata Lui de nepătruns şi căile Lui de necercetat? El, atât de mare şi preaînalt, şi-a dorit pentru Sine o desfrânată. De ce? Ca să o preschimbe din desfrânată în fecioară. Pentru a deveni mirele ei. Şi ce face pentru aceasta? Nu trimite la ea vreuna din slugile sale, nu trimite vreun înger sau arhanghel, nici heruvimi şi nici serafimi nu trimite. Ci vine El Însuşi. El care o iubea atât de mult. Şi-a dorit pentru Sine o desfrânată? Şi ce face? Pentru că aceasta nu putea să urce la cele de sus, a coborât El la cele de jos. A venit la cortul ei. A aflat-o ameţită de băutură. Şi cum a venit? Fără să-şi dea pe faţă dumnezeirea Sa, ci S-a făcut întru totul asemenea ei, pentru ca nu cumva văzându-L să se înfricoşeze şi să fugă, să o piardă. A aflat-o plină de răni, sălbăticită, stăpânită de demoni. Şi ce face? O ia cu Sine şi o face soţia Sa. Şi ce-i dăruieşte? Un inel! Ce inel? Duhul cel Sfânt. Apoi îi spune:
– Nu te-am sădit oare în Rai?
– Da, îi răspunde.
– Si cum ai căzut de acolo?
– A venit diavolul şi m-a luat din Rai.
– Ai fost sădită în Rai şi te-a scos afară! Iată, te voi acum înlăuntrul Meu. Nu va îndrăzni să se apropie de Mine. Păstorul te va păzi şi lupul nu va mai veni.
– Dar sunt atât de păcătoasă şi plină de necurăţie, a zis.
– Nu te nelinişti, sunt doctor.

Fii, dar, cu multă luare-aminte! A venit să o ia pe desfrânată aşa cum era ea, afundată în necurăţie. Ca să înţelegi cât de mare era dragostea mirelui. Căci aşa este cel ce iubeşte, nu cere socoteală pentru nimic, ci iartă toate păcatele şi greşelile. Fiică a demonilor era, deci, mai înainte, fiică a pământului nevrednică chiar şi pentru pământ. Acum a devenit fiică a Împăratului. Şi aceasta pentru că aşa a hotărât Cel ce iubea atât de mult. Pentru că cel ce iubeşte nu se interesează de purtarea celuilalt. Cel ce iubeşte nu vede lipsa de frumuseţe. De aceea se numeşte dragoste, pentru că adeseori iubeşte şi ceea ce este urât. Aşa a făcut Hristos. A văzut o urâciune, s-a umplut de dragoste pentru ea şi a înnoit-o, a făcut din ea o fiinţă nouă. A luat-o la sine ca pe o soţie, o iubeşte ca pe o fiică, o îngrijeşte ca pe o slujnică şi îi poartă de grijă ca unei fecioare. Ca mire, a luat-o de soţie a Sa. Aducându-Se pe Sine jertfă de curăţire, îi iartă totul. Ca mire păstrează frumuseţea ei şi ca un soţ bun se îngrijeşte să nu-i lipsească nimic.

O mire, care preschimbi urâciunea miresei în frumuseţe!

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Scrisoarea pentru Hristos a micului Anastasis

Domnul Temistocle vindea tablouri, rame şi mărunţişuri în prăvălioara lui din Constantinopol. Ţinea mult la familia lui şi se chinuia să-şi vândă „nimicurile”, pentru ca să umple cinci guri flămânde. Deschidea dis-de-dimineaţă, îşi făcea semnul crucii privind spre Biserica Sfânta Sofia, atârna ramele în cuiele ce se găseau pe pereţii din afară, lângă uşa magazinaşului, ştergea praful ce se aşeza din gros pe picturi – prăvălioara se găsea pe o străduţă strâmtă, nepietruită – şi aşa îşi aştepta clienţii.

Domnul Temistocle era un om bun, care simţea durerea celuilalt. Când intra vreun şcolărel să ia o bomboană, gândea în sinea lui: „Sărăcuţul, este galben ca ceara. Cine ştie ce mănâncă”. Cunoştea bine faţa sărăciei, după cum cunoştea şi sufletul omului, cu bunele şi cu relele lui. Dintre toţi copilaşii de prin vecini, cel mai mult ţinea la un băieţel dulce şi cuviincios, pe nume Anastasis, care trăia singur-singurel într-o cămăruţă, peste drum de casa lui. Sărăcuţul, cu noaptea în cap pleca şi cu noaptea în cap se întorcea. După faţa-i trasă şi după hăinuţele şi ghetuţele lui rupte, se putea uşor vedea că abia dacă avea ce mânca.

Într-o dimineaţă de iarnă, domnul Temistocle se îndrepta spre prăvălioara lui. Era frig şi zloată şi mergea strângându-şi pe el paltonul, când îl vede pe micul Anastasis că se apropie pe trotuarul celălalt.

– Unde te duci, Anastasis? Ai alt drum astăzi? Nu te duci la lucru? Băieţelule, o să răceşti. Nu eşti îmbrăcat gros.

– Mă duc la poştă să duc nişte scrisori.

– Dă-mi-le mie. Trec eu acum pe la poştă. Hai, fugi înapoi la lucru, că o să răceşti afară.

– Vă mulţumesc mult, domnule, spuse micuţul dârdâind de frig.

Ce i-a venit domnului Temistocle, că s-a uitat pentru cine sunt scrisorile. Una era pentru un negustor, alta pentru o fabrica de tutun, a treia era… „CĂTRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS, ÎN CER”. S-a oprit locului şi a început să zâmbească.

– Săracul băieţel! Ia să vad ce cere… A deschis scrisoarea şi a citit:

„Hristoase al meu,

Hainele mi s-au rupt, pantofii mi s-au stricat şi mi-e frig. Din ce-mi dă stăpânul, nu-mi ajunge nici de mâncare. N-am reuşit să trimit aproape nimic mamei mele, care este săracă. Ce să mă fac acum? Cum ies eu din iarnă, Doamne? Ajută-mă! Mă închin Ţie.

Robul Tău,

Anastasis”.

– Comoară scumpă, spuse domnul Temistocle şi a plecat spre casă. A pregătit un pachet cu haine călduroase de iarnă – flaneluţe, un palton, pantofi, şosete de-ale copiilor lui – şi s-a dus apoi la poştă.

Peste două zile l-a şi văzut îmbrăcat în haine călduroase. Îi veneau numai bine. Ochii copilului străluceau de bucurie. Ba luase pe chip şi o adiere de lumină tainică, căci cine poate şti câte nu şi-au spus seara la rugăciune Domnul şi micuţul Său rob…

Domnul Temistocle s-a bucurat mult să-l vadă fericit pe acel băieţel, dar nu avea cum să-i treacă atunci prin gând că Anastasis va ajunge cândva Sfântul Nectarie al Eghinei, făcătorul de minuni (prăznuit la 9 noiembrie)… De unde să fi putut bănui?

Autor necunoscut

Desen Sfântul Nectarie copil, de Cristina Ionescu Berechet

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

30 de cuvinte ziditoare de suflet de la Sfântul Nicolae Velimirovici

Sufletul – mai de preţ decât trupul

Timpul este pasărea care te împodobeşte cu penele sale pestriţe, dar care va şi veni să smulgă cele ale sale. Dacă te vei lega cu sufletul prea mult de pene, timpul va smulge împreună cu penele şi sufletul. O, cât de urâtă va fi atunci goliciunea ta!

Necredinciosul îşi este sieşi călău

Când omul îşi întoarce faţa către Dumnezeu, toate drumurile duc la Dumnezeu. Când omul, însă, îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, toate drumurile duc spre prăpastie. Cine se leapădă cu totul de Dumnezeu, şi cu buzele şi cu inima, acela nu săvârşeşte în viaţă nimic altceva decât cele ce duc la desăvârşita lui surpare, şi trupească şi sufletească. De aceea, nu te grăbi să cauţi călău pentru cel necredincios. El însuşi l-a găsit în sine, unul mai de încredere decât cel pe care i l-ar da lumea întreagă.

Tăcere

Despre trei lucruri nu te grăbi să vorbeşti: despre Dumnezeu, până ce nu-ţi întăreşti credinţa în El; despre păcatul altuia, până ce nu-l cunoşti pe al tău; şi despre ziua de mâine, până ce nu se luminează de ziuă.

Slăbănogul

Facerea de rău este o slăbiciune, nu o putere. Rău-făcătorul este un slăbănog, nu un viteaz. De aceea, socoteşte-l întotdeauna pe cel ce-ţi face rău ca fiind mai slab decât tine şi, aşa cum nu te răzbuni pe un copil neputincios, tot aşa nu căuta să te răzbuni nici pe făcătorul de rele. Căci el nu este făcător de rele după putere, ci după slăbiciune. În acest fel, vei strânge putere în tine şi te vei asemăna mării, care nu se revarsă pentru a îneca pe orice copil ce aruncă în ea cu pietre.

Moartea întemniţaţilor

– Cultură şi progres! se laudă un întemniţat al vieţii către alt întemniţat al vieţii. – Vrei să zici: curăţirea şi luminarea închisorii! Dar cine ne va străpunge zidul închisorii? îl întreabă întemniţatul pe întâiul întemniţat. Şi două cuvinte, cu două inimi, se afundă în pivniţa închisorii.

Nu te mândri cu înţelepciunea

Nu te mândri cu înţelepciunea. Nici cu a altuia, căci nu este a ta. Nici cu a ta, căci dacă te mândreşti cu ea, înseamnă că nu ai îndeajuns. Nicio lampă de gaz nu arde până ce nu i se pune gaz. Toate lămpile pot fi umplute, dar lampa înţelepciunii – niciodată.

Adevărul este Fiinţă

Adevărul nu este un gând, nu este o vorbă, nu este o legătură între lucruri, nu este o lege. Adevărul este Fiinţă. Adevărul este putere dătătoare de viaţă, care la toate dă viaţă. Adevărul este fiinţă, care cuprinde toate fiinţele. Adevărul este precum aerul, dar nu este aer, în care înoată toate fiinţele; este precum lumina, dar nu este lumină, în care strălucesc toate fiinţele în cer şi pe pământ. Adevărul este Fiinţă. Puţine sunt în lume limbile care, asemenea limbii Slave, să aibă un cuvânt atât de potrivit şi grăitor pentru Ceea ce este. Adevărul este ceea ce este veşnic acelaşi. Nimic nu este veşnic acelaşi şi neschimbat şi întocmai sieşi, fără numai Adevărul.

Alcătuirea acestei vieţi

Viaţa aceasta nu ar putea fi închipuită fără de acestea trei: fericirea, nefericirea şi moartea. Puţină fericire, puţină nefericire şi moartea fac cu putinţă această viaţă. Chimia morală a acestei lumi este mult mai uimitoare decât chimia fizică. Fericirea este darul lui Dumnezeu, nefericirea – îngăduinţa lui Dumnezeu, iar moartea – biruinţa lui Dumnezeu. Fericirea neîntreruptă, fără amestecul nefericirii, ar ajunge să fie lipsită de culoare şi plictisitoare. Nefericirea nesfârşită, fără moarte, ar preschimba această viaţă într-un iad fără scăpare. În fericire, oamenii nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; chiar şi în nefericire nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; la moarte, însă, sunt siliţi s-o facă.

Întregul – mai lămurit decât partea

Totdeauna întregul este mai lămurit decât o parte a întregului. Aceasta, de bună seamă, din pricina noimei şi a unităţii întregului. Este mai lesne de văzut stejarul decât ghinda din stejar. Este mai lesne de văzut trăsura decât roata trăsurii. Mai lesne se vede omul, decât mâna omului. Natura, în întregul ei, se vede mai lesne decât orice lucru din natură. Dumnezeu este mai lămurit vederii decât natura şi decât tot ce fiinţează în natură. Dar dacă omul îşi aţinteşte privirea asupra ghindei din stejar, ghinda se arată mai lesne vederii decât stejarul; dacă îşi aţinteşte privirea asupra roţii, roata se vede mai bine decât trăsura; dacă priveşte mâna, mâna se vede mai bine decât omul; dacă îşi aţinteşte privirea asupra oricărui lucru din natură, lucrul acela se vede mai lesne decât natura; şi dacă îşi aţinteşte privirea asupra naturii, natura ajunge mai lămurită vederii decât Dumnezeu. Însă această limpezime a părţii este vremelnică, pe când limpezimea întregului este dăinuitoare. De aceea Dumnezeu este cea mai mare şi cea mai dăinuitoare limpezime.

Răsunetul sufletului tău

Natura întreagă se aseamănă unui pian mare, în care făpturile sunt, de fapt, clape. Orice clapă ar atinge omul, poate auzi ecoul sufletului său.

Simţurile, gândirea şi mintea

Gândirea are în slujba ei cinci simţuri; mintea are un singur simţ. Simţul minţii este gândirea. Raţionali sunt acei oameni la care gândirea stăpâneşte peste simţuri. Oamenii inteligenţi însă sunt mai presus decât cei raţionali, aşa cum cei raţionali sunt mai presus decât cei care se călăuzesc după simţuri. Inteligenţi sunt oamenii la care mintea stăpâneşte în chip desăvârşit peste gândire, adică la care mintea primeşte doar experienţa adusă de raţiune, ca material brut, pe care-l preschimbă în ceva cu totul deosebit şi care nici nu mai seamănă cu experienţa adusă de raţiune – întocmai cum stomacul primeşte din afară hrană şi-o preface în sânge, adică în ceva cu ce nu se aseamănă cu hrana primită. Însă oamenii la care gândirea stăpâneşte mintea şi la care experienţa gândirii rămâne singurul conţinut – nemistuit – al minţii, îşi pierd minţile. După cum se vorbeşte despre un stomac stricat şi despre hrană nemistuită, tot aşa se poate vorbi despre o minte stricată şi despre o experienţă – nemistuită – nepreschimbată în viaţă. Şi aşa precum un organism din prea multă hrană şi fără putinţa de a o mistui ajunge să slăbească, tot aşa şi mintea ajunge să se întunece din mult prea multă experienţă şi cunoaştere – atunci când pierde puterea de control asupra cantităţii şi puterii de preschimbare a acestora în ceva cu totul neasemuit.

Nu te încrede în fericire

Când ai bogăţie, cugetă cum să rabzi cu vrednicie sărăcia. Când eşti fericit, cugetă cum să rabzi cu vrednicie nefericirea. Când te laudă oamenii, cugetă cum să rabzi cu vrednicie defăimările lor. Şi, toată viaţa ta, cugetă cum să mori cu vrednicie.

Cinci imbolduri

Sunt cinci imbolduri de căpetenie, după care se călăuzesc oamenii în faptele lor: 1. câştigul personal cu desfătarea proprie; 2. legătura de rudenie sau de sânge; 3. legile comunităţii; 4. conştiinţa; 5. simţământul prezenţei Dumnezeului Celui Viu. Primele trei impulsuri le întâlnim şi la animale; cel de-al patrulea la mulţi oameni, iar cel din urmă doar la unii oameni. Să ne exprimăm într-un limbaj militar: impulsul al cincilea este asemeni primei linii a frontului pe care, dacă omul o pierde, se retrage şi cade în a doua linie a frontului (şi anume impulsul al patrulea), pe care dacă îl pierde omul se retrage şi cade în a treia linie a frontului (şi anume al treilea impuls), pe care dacă omul îl pierde se retrage şi cade în a patra linie a frontului (şi anume al doilea impuls), pe care dacă îl pierde omul se retrage şi cade în a cincea linie a frontului (şi anume întâiul impuls). Aşa merge decăderea omului – decăderea şi pierzania. Zicem şi pierzania pentru că omul poate pierde şi ultima linie a frontului (respectiv impulsul cel dintâi), şi atunci nu-i rămâne nimic decât nepăsarea tocită faţă de toate, deznădăjduirea şi sinuciderea.

Natura, oglinda omului

Teoriile despre egoism nu se pot îndreptăţi prin natură. Oamenii se grăbesc foarte să arunce vina asupra altuia pentru răul lor. Natura se călăuzeşte după oameni. Natura îşi rânduieşte firea după stările sufleteşti ale omului. Câtă vreme Adam s-a supus lui Dumnezeu, şi natura i s-a supus. Însă când el s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, şi natura s-a răzvrătit împotriva omului. Aşa cum anumite gânduri, dorinţe sau patimi puternice lucrează asupra întregului organism şi asupra nervilor omului până la vârf, tot aşa şi firea, starea sufletească, credinţa şi moralitatea omului lucrează asupra întregii naturi de la un capăt la altul. Răutatea omului poate umple întreaga natură de răutate, iar mila omului poate preschimba întreaga natură prin milostivire. La noi, în Balcani, şi astăzi poporul crede că ploile, seceta, grindina, anii roditori ori neroditori, sănătatea şi molimele ţin de curăţia morală a poporului. Aceasta este cea mai veche şi cea mai trainică credinţă a tuturor popoarelor de pe pământ. Pentru sfinţi, natura este milostivă; pentru cei nesfinţiţi şi necuraţi, e răzbunătoare. Natura este, aşadar, oglinda omului. Aşa cum este omul, aşa şi natura îl înfăţişează în sineşi. Nu este nicio lege a egoismului în natură. Dar oamenii egoişti, când ajung la culmea egoismului, îşi privesc faţa urâţită în oglinda naturii şi pun urâţenia lor pe seama oglinzii. Dar când a dat socoteală oglinda de faţa urâţită, pe care trebuie s-o arate aşa cum este?

Fapte, legi şi Аdevărul

Copiii pătrund până la fapte; oamenii obişnuiţi pătrund până la legi; numai oamenii duhovniceşti pătrund până la Adevăr. Fapta se poate măsura, legea se poate descrie, însă Adevărul nu se poate nici măsura, nici descrie. Cel ce stă în Adevăr poate simţi Adevărul, însă nu-l poate vesti prin cuvinte acelora care stau în afara Adevărului, în cercul faptelor şi al legilor. Faptele şi legile ascund şi mărginesc Adevărul şi nu îngăduie să se vorbească despre Adevăr altfel decât prin ele. De aceea, când vorbesc despre Adevăr, oamenii duhovniceşti se coboară la măsura copiilor sau a oamenilor obişnuiţi.

Lucrarea tăcută a lui Dumnezeu

Nenumăraţi oameni lucrează, de dimineaţă şi până seara, la lumina Soarelui, fără să privească la Soare, fără să simtă Soarele, fără să cugete măcar o dată la Soare! Nenumăraţi oameni îşi petrec veacul în lumină, cu puterea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, fără măcar să privească la Dumnezeu, fără să cugete măcar o dată la Dumnezeu! Şi Soarele tace fără mânie, şi continuă să lumineze neîncetat. Şi Dumnezeu tace fără de mânie, şi continuă să ajute neîncetat. Însă, când se face întuneric, când cade ceaţa, când ciupeşte gerul, atunci oamenii îşi aduc aminte de Soare, îşi întorc privirea spre Soare, laudă Soarele, suspină după Soare. Tot aşa, când încep suferinţele, lipsurile, chinurile în neputinţă şi strâmtorările fără ieşire, oamenii îşi aduc aminte de Dumnezeu, îşi întorc privirea spre Dumnezeu, Îl laudă pe Dumnezeu şi suspină după Dumnezeu.

Omul este chip pentru om

Oamenii pe care îi întâlneşti să fie pentru tine chipuri vii ale binelui sau răului din tine. Ţine-ţi neîncetat gândurile şi dragostea asupra chipurilor bune, ca şi tu să ajungi astfel chip al binelui, pentru fraţii tăi.

Adevărul şi binele

Adevărul nu poate fiinţa fără bine, nici binele fără adevăr, nici amândouă fără roadele lor. Aceasta este pecetea dumnezeiască cu care se pecetluieşte tot lucrul şi toată fiinţa, din toate lumile. Până ce nu se deschide toată pecetea, nu este cu putinţă a înţelege nici o făptură şi nici o fiinţă, de la cea mai mică la cea mai mare. Prin osteneala lor, oamenii nu pot ridica decât a treia parte din pecetea cea tainică. Numai Cel ce a pecetluit-o o poate desface cu totul. Îngrijeşte-te neîncetat de curăţia inimii, ca să ţi se deschidă pecetea oricărei taine din lume. Căci adevărul oricărui lucru este ca şi oglinda care niciodată nu se înceţoşează şi în care omul îşi poate vedea frumuseţea cea cerească.

Suflete simple

La noi, în Balcani, încă se mai întâlnesc, prin satele de munte, suflete simple cu atâta bogăţie de bunătate şi neprihănire, încât dacă ar fi aduse pe orice bulevard din cele cinci capitale, v-aţi aduce aminte, vrând, nevrând, de povestea comorii ascunse în pământ. Ce s-ar întâmpla cu aceste suflete simple, plinite de bunătate şi de curăţie, dacă ar studia şaptezeci şi şapte de filosofii şi teologii de la oraş? S-ar întâmpla, fără nici o îndoială, acelaşi lucru ca şi cu omul sănătos care ar înghiţi şaptezeci şi şapte de pilule potrivite unui om bolnav. S-ar îmbolnăvi! Filosofiile şi teologiile se înmulţesc acolo unde se înmulţeşte vlăguirea duhovnicească. Acolo unde este boala, acolo-i şi medicina. Legătura între credinţă şi sistemele filosofiei şi teologiei este asemenea legăturii dintre igienă şi medicină.

Lumea ne sperie, Adevărul ne îmbărbătează

Cine merge după Soare şi vede numai ceea ce-i arată Soarele, acela n-a făcut încă niciun pas în cercul lăuntric al fiinţei, ci, privind la cariatidele din faţa muzeului, a uitat să mai intre în muzeu. Cine merge după Soare şi, râzând ziua întreagă, se sprijină din trandafir în trandafir, după apusul Soarelui se va întoarce plângând, sprijinindu-se din spin în spin. Soarele ne descoperă slovele; înţelegerea ne învaţă să citim cuvintele, dar numai Dumnezeu este legătura între cuvinte şi înţelesul lor. Viaţa ne învaţă cele trecătoare, moartea întăreşte învăţătura vieţii, dar Dumnezeu respinge amândouă învăţăturile. Viaţa ne numără zilnic prin fapte; moartea ne înfricoşează zilnic cu coasa legii, iar Adevărul ne îmbărbătează zilnic: „Nu vă temeţi! Eu v-am pregătit loc de cinste deasupra faptelor şi am rupt coasa legii”.

Opreliştea virtuţii

Mulţi cred că dacă ar fi trăit în alte împrejurări ar fi fost oameni mai buni. Bogatului i se pare că opreliştea virtuţii este bogăţia, săracului – sărăcia, învăţatului – ştiinţa, celui simplu – simplitatea, bolnavului – boala, celui sănătos – sănătatea, bătrânului – bătrâneţea, iar tânărului – tinereţea. Însă aceasta e doar o închipuire şi o recunoaştere a înfrângerii morale. Ca şi când un ostaş nevolnic ar căuta să se mângâie: „În acest loc voi fi biruit, să fiu trimis altundeva şi voi fi viteaz!” Ostaşul adevărat este întotdeauna viteaz, fie că rămâne la locul său, fie că este răpus. Dacă Ţarul Lazăr ar fi dat bir cu fugiţii din Kósovo, ar fi fost socotit un înfrânt; însă pentru că a rămas la locul său până la sfârşit şi a căzut, este socotit biruitor. Adam în Rai şi-a pierdut credinţa; Iov în groapa de gunoi şi-a întărit credinţa. Prorocul Ilie niciodată n-a spus: „Foamea mă împiedică să ascult de Dumnezeu!”. Nici Împăratul David n-a spus: „Coroana mă împiedică să ascult de Dumnezeu!”.

Duhul împotrivirii

Oricine se împotriveşte legii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească şi legii naturale şi sociale. Oricine se împotriveşte voii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească voii oricui. Oricine se împotriveşte autorităţii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească autorităţii oricui. Oricine se împotriveşte dragostei lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească şi dragostei de mamă, de soţie, de copii şi de prieteni. Dragostea unui astfel de om se va preface în iubire de sine, iubirea de sine în deznădejde, iar deznădejdea este calea cea mai scurtă către sinucidere.

Legile firii

Niciodată nu s-a vorbit atât despre legile firii ca în timpul nostru, niciodată oamenii nu s-au simţit mai înrobiţi de aceste legi ca în timpul nostru. Desele revoluţii şi războaie – dovadă a celor spuse – sunt ca nişte buboaie stoarse cu verigi de fier. Desele revoluţii şi războaie, facerile de rău şi sinuciderile sunt dezminţirea cea mai limpede a tuturor cuvântărilor oamenilor de azi despre libertate şi progres. Nicicând nu s-a propovăduit atât respectul legilor firii ca în timpul nostru. Însă de ce nu îndrăzneşte nimeni să propovăduiască dragostea faţă de legile firii? Fiindcă toţi oamenii ar simţi dezgust faţă de o astfel de propovăduire. Iar oamenii duhovniceşti ştiu că legile firii sunt doar slugi ale dragostei veşnice şi că omul este mai de preţ decât legile firii. Oricât de mult s-ar socoti respectul a fi o virtute, e totuşi o virtute mai mică decât dragostea. Şi când această virtute mai mică se cere faţă de un lucru aşa de mare precum legile firii, atunci unde şi cât de mare este obiectul celei mai înalte virtuţi, al dragostei? Obiectul dragostei este acolo unde legile îşi pierd puterea şi de unde îşi primesc puterea.

Conţinutul istoriei

Conţinutul principal al istoriei omenirii este rezolvarea şi întocmirea legăturilor oamenilor cu Dumnezeu. Tot ce rămâne sunt episoade şi trăsături de mai mică însemnătate. Perioadele istoriei omenirii înfăţişează fluxul sau refluxul omului faţă de Dumnezeu. În vremea fluxului, marii artişti îşi găseau inspiraţia în Dumnezeu, în vremea refluxului, marii artişti îşi găseau inspiraţia în natură. Acestea se pot numi artă de primă mână şi artă de mâna a doua. Arta cea dintâi este mai mult bărbătească şi dramatică; a doua, mai mult feminină şi lirică. Când tatăl lipseşte, atunci mama primeşte oaspeţii şi întreţinându-se cu ei, le spune ce a auzit de la tatăl. Fiecare reflux, adică fiecare alunecare de la contemplarea lui Dumnezeu la contemplarea naturii, înseamnă încopilărirea oamenilor. Fluxul este sănătate duhovnicească, refluxul este boală duhovnicească. Firesc este ca omul matur să părăsească atracţia dulceagă a naturii, a firii, şi să-şi iuţească paşii către tărâmul înalt al celor mai presus de fire, către împărăţia adevărată a lui Dumnezeu. Precum spune un poet persan: „Pruncul micuţ şi neputincios se ţine de fusta mamei sale. Însă când creşte şi se face mare El merge în rând cu tatăl său. Şi, iată, tu te ţii aşa tare de mama ta: de corpurile şi elementele firii, încât, crescut mare, nu te mai alături Tatălui tău cel preaînalt.” Sa’ad Uddin Mahmud Shabestari: „Secret Rose Garden” (John Murray, 1920)

Se cuvine să ne aducem aminte de întâmplarea cu Iisus cel de 12 ani, când Maica Sa l-a găsit în Biserică, după multă căutare şi rătăcire. „Pentru ce mă căutaţi?”, i-a întrebat Hristos. „Oare nu ştiaţi că întru cele ale Tatălui meu mi se cade a fi?”.

Egalitatea

Dumnezeu nu este Dumnezeul egalităţii, ci al dragostei. Egalitatea ar înlătura toată dreptatea şi toată dragostea, ar înlătura toată moralitatea. Oare soţul îşi iubeşte soţia din pricina egalităţii? Mama îşi iubeşte oare copilul din pricina egalităţii? Prietenul îşi iubeşte oare prietenul din pricina egalităţii? Inegalitatea este temelia dreptăţii şi reazemul (sprijinul) dragostei. Câtă vreme dăinuieşte dragostea, nimeni nu se gândeşte la egalitate. Câtă vreme domneşte dreptatea, nimeni nu vorbeşte despre egalitate. Când se pierde dragostea, oamenii vorbesc despre dreptate şi gândesc la egalitate. Când, odată cu dragostea, piere şi dreptatea, oamenii vorbesc despre egalitate şi se gândesc la imoralitate. Adică, când morala piere, imoralitatea îi ia locul. Din mormântul dragostei răsare dreptatea, din mormântul dreptăţii răsare egalitatea.

Tăcere

Tăcerea a fost iubită de toate sufletele mari, deoarece au simţit adânc adevărul acelei zise din popor: „vorba bună e de-argint, iar tăcerea-i de aur”. Orice om cugetător a cunoscut, prin sine însuşi, că el nu-i ceea ce spune despre sine, ci ceea ce tăinuieşte. Nu ceea ce tăinuieşte dinadins, ci ceea ce tăinuieşte din nevoie, pentru că este de negrăit. Discuţiile noastre în societate sunt ca mărunţişul de bani cu care ne răscumpărăm pe noi înşine, pe câtă vreme banul cel scump rămâne în noi, nearătat. Sau: noi ne înfăţişăm societăţii prin fotografii făcute în pripă, pe câtă vreme adevăratul nostru chip duhovnicesc rămâne în noi, nearătat. De altfel, toate stihiile mari sunt tăcute, şi Însuşi Dumnezeu mai tăcut decât toate; pe câtă vreme toate făpturile mici sunt gălăgioase. Ce minune este, aşadar, că toate sufletele mari sunt tăcute?

Cuvântul dragoste

Dumnezeu a dat oamenilor cuvântul dragoste, ca să numească cu acest cuvânt legătura lor cu El. Când oamenii întrebuinţează rău acest cuvânt şi îi schimbă menirea, şi încep să numească cu el legătura lor cu pământul, atunci acest cuvânt slăbeşte în legătură cu Dumnezeu. Cuvintele îşi pierd puterea tainică şi dumnezeiască dacă sunt rău întrebuinţate, şi ajung ca şi moarte. Ca un pom din miazănoapte sădit la miazăzi, care se veştejeşte şi se usucă.

Sufletul nu ştie de oboseală

„Dă-mi odihna trupului!”. După o dreaptă înţelegere, aceasta înseamnă: dă-mi somnul!

„Dă-mi odihna sufletului!”. După o dreaptă înţelegere, aceasta înseamnă: dă-mi-L pe Dum­nezeu! Vrednic de râs este chiar şi gândul că sufletul, care îi împrumută trupului din puterea sa, poate obosi aşa de repede precum trupul şi are nevoie să se odihnească aşa de mult ca trupul. Noaptea, sufletul lucrează ca şi ziua; noaptea, el rezumă şi-şi mistuie lecţia sa de peste zi. Noaptea, sufletul îşi rosteşte asupra omului înfricoşata sa judecată pentru toată lucrarea din ziua ce a trecut. Pustnicii din Sfântul Munte, şi îndeobşte pustnicii din Răsărit, au obiceiul de a dormi mai mult ziua, iar noaptea şi-o petrec în cugetare şi rugăciune. Acest lucru este de căpătâi pentru sufletul lor. În liniştea şi-n întunericul nopţii, când încetează lucrarea simţurilor, sufletul lucrează nestingherit şi mai cu spor. Dar şi ziua, prin somn şi rugăciune, lucrarea simţurilor omului este mărginită, ceea ce ajută iarăşi la lucrarea mai liberă şi mai vioaie a sufletului. Neîntrerupta părtăşie a sufletului omului duhovnicesc cu lumea nevăzută şi nematerialnică face, de bună seamă, ca şi visele sale să se deosebească de cele ale oamenilor trupeşti.

Marii rugători cunosc din cercare că sufletul nu oboseşte. Iar oamenii care nu au învăţat sau care s-au dezobişnuit să stea în părtăşie cu Dumnezeu, prin cugetare şi rugăciune, vorbesc neîncetat despre „oboseală sufletească”. Însă acea „oboseală sufletească” a lor nu este nimic altceva decât tirania hiperactivităţii simţurilor asupra sufletului nelucrător şi îngrădit.

Prietenie şi vrăjmăşie

Omul nu poate urî niciodată un vrăjmaş neştiutor la fel cât un vrăjmaş imoral. Vrăjmaşul din neştiinţă nu este niciodată atât de respingător ca vrăjmaşul din răutate. Ne facem vrăjmaşi unui om atunci când îi cunoaştem însuşirile rele, dar nu-i cunoaştem însuşirile bune. Ajungem prietenii unui om când luăm seamă la însuşirile lui bune, dar le întrevedem pe cele rele. Tăria prieteniei ori a vrăjmăşiei noastre faţă de oameni nu ţine, aşadar, de ceilalţi, ci de noi înşine, de cunoaşterea şi de pătrunderea noastră.

Când vom fi fericiţi?

Dumnezeu îi va răsplăti pe cei credincioşi Lui (adică pe cei asemănători Sieşi) cu fericire – şi nu cu fericirea animalului, ci cu fericirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu va întârzia cu răsplata, dar nici nu se va grăbi. Oare ţăranul aşteaptă să primească rodul grâului de îndată ce-l seamănă? Sau conducătorul de care aşteaptă, oare, laurii în vremea alergării? Sau corăbierul aşteaptă, oare, să vadă portul în mijlocul mării? Sau stăpânul ogorului îşi plăteşte, oare, zilierii în toiul lucrului? Atunci tu, oare, pentru ce aştepţi răsplată în vremea alergării, în mijlocul oceanului şi în toiul lucrului? În această viaţă eşti trimis nu să ai fericire, ci să te faci vrednic de ea.

extras din Sfântul Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău, Predania, Bucureşti, 2009

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

[Convertiri]: Niciodată îngenuncheat

„Odată, într-o dimineaţă obişnuită, un băiat obişnuit s-a născut pentru a doua oară. Îngenuncheat înaintea altarului, a şoptit o rugăciune pe care o ascunsese în lăuntrul său. A avut o viziune, a văzut nevăzutul, o sută de zei mici pe o roată poleită. «Aceştia poftesc să-ţi ia locul, însă, Tată, cu harul Tău, nicicând nu-mi voi pleca genunchii înaintea lor».” Steve Taylor (1)

Din păcate, eu mi-am plecat genunchii. Am crescut într-o familie foarte obişnuită, asemenea celei din serialul de comedie „Brady Bunch”, difuzat în SUA la începutul anilor ’70. Mama ne avea pe mine şi pe sora mea, iar Tata îi avea pe sora şi fratele meu mai mare. Am fost foarte entuziasmat să am un nou tată (tatăl meu biologic murise pe când aveam 3 ani, din pricina unui atac de cord pe fond alcoolic), o nouă soră şi un nou frate. Nu am convieţuit niciodată în pace. Fratele meu, gelos şi supărat după despărţirea părinţilor săi, s-a hotărât să îi pedepsească pe toţi ceilalţi pentru asta, după ce a ajuns într-o nouă familie. A început să mă chinuie în orice chip îi stătea în putinţă. M-a abuzat emoţional şi fizic până când am împlinit 13 ani. Devenisem un adolescent nesigur şi speriat de moarte. Trăiam cu închipuirile mele, în alte lumi pe care mi le făuream. Acolo nu mă putea răni. Mergeam la biserică în fiecare Duminică şi în marea parte a zilelor de miercuri. Cântam şi ascultam, dar nu auzeam nimic, chiar şi acolo rămâneam în realitatea plăsmuită de mine. Cam în această perioadă am părăsit lumea tăntălăilor şi am intrat în cea a punkiştilor. Aceştia erau singurii oameni care mă tratau cu respect şi nu mă puneau pe fugă. Am trecut de la tricourile polo la creastă albastră şi bocanci de piele. Anul era 1986, într-un orăşel de văcari din Oregon. De atunci au început să mă chinuie toţi. Fratele meu fusese înlocuit. Din pricina individualităţii mele, s-a tras în mine, am fost înjunghiat şi bătut. Odată, un prieten m-a invitat la o petrecere. Petrecerea consta din câţiva prieteni ai mei de la şcoală şi două doamne ceva mai în vârstă. Mi s-a spus că vom sta de vorbă, vom bea sucuri, vom mânca cipsuri şi vom juca cărţi şi alte jocuri.

De fapt, cele două femei mai în vârstă erau vrăjitoare, iar „petrecerea” era o întrunire a lor. Am fost atunci iniţiat în practicile Wicca. Dacă nu ştiţi, Wicca este o străveche formă de magie druidică, condusă de femei. De aceea, am primit titlul de „vrăjitoare”, şi nu cel de „vrăjitor”. Am progresat relativ repede, ajungând să practic vrăjile. Mintea mi s-a cufundat într-un soi de delir dement. Mi-era limpede că nebunia era experienţa finală. Dacă mori, totul s-a sfârşit. Dacă înnebuneşti, vei trece prin moarte fără să mori. Asta era filosofia mea de viaţă. M-am luptat din greu pentru ea, zi şi noapte. Practicarea vrăjitoriei m-a purtat în multe locuri noi, îndeobşte prin „călătorii astrale”. Eram atotputernic şi priveam de sus la toate cele din această lume pe care o plăsmuisem. Sentimentul puterii e ceea ce te ţine în picioare în vrăjitorie. Mă simţeam invincibil. Greşeam!

Într-o noapte, m-am trezit în urma unei apăsări puternice a vezicii urinare. Stăteam în pat şi mă uitam de la uşă la ceas, şi iar la uşă, încercând să mă hotărăsc dacă o să mă pot ţine până dimineaţă fără să ud patul. Am hotărât să mă scol şi să merg la baie. În clipa aceea, mi-am dat seama că tot trupul îmi era înţepenit de la gât în jos. În Wicca nu există droguri sau alcool. Dacă erai prins folosind aşa ceva, erai izgonit din cercul de vrăjitoare. Ştiam că nu luasem nimic care să determine paralizia. Singura explicaţie pe care am putut-o găsi a fost că mă atacase ceva de natură spirituală. Mi-am părăsit trupul şi m-am aşezat în aer deasupra lui. Ceea ce am văzut m-a buimăcit cu totul. Împrejurul meu, ţintuindu-mă de pat, se găseau vreo cincisprezece draci, care râdeau isteric. Unul dintre ei s-a întors spre mine, m-a privit şi mi-a vorbit. Mi-a zis că eram cel mai mare idiot pe care îl întâlnise de bună bucată de vreme. Mi-a zis că fusesem învăţat ce e bine, dar am mers pe o cale greşită, şi acum că eram atât de căzut, urma să ajung în iad şi nu era cale de întoarcere. S-a apucat apoi să facă un târg cu mine. Doi dintre ei au venit la „corpul meu astral” şi m-au întors. Când m-au întors, m-am aflat în iad. Nu pot zugrăvi ceea ce am văzut, am simţit şi am mirosit. N-o voi uita niciodată. Chipurile acelea! M-au adus înapoi în cameră şi mi-au dat un ultimatum. Mă pot sinucide şi deveni unul ca ei, care să chinuie în loc să fie chinuit, sau pot muri şi mă voi duce oricum în iad. Am ales sinuciderea.

Chiar înainte să mă lase să mă întorc la trupul meu, am spus cu răsuflarea tăiată: „Iisuse, dacă eşti acolo, ajută-mă!”. A urmat o străfulgerare orbitoare de lumină, iar dracii au pierit. M-am ridicat şi am început să-l ocărăsc pe Dumnezeu. Pentru ce mă lăsase să trec prin aşa ceva? L-am ocărât mai bine de o oră, cât timp am curăţat voma pe care o slobozisem în cursul experienţei avute.

Atunci, pentru întâia dată, am auzit glasul lui Dumnezeu. A rostit o simplă propoziţie, care m-a făcut să stau în loc: „Tot ce am vrut de la tine era să ceri”.

Collin Ivy
Portland, Oregon

Traducere după „Death to the World” de Radu Hagiu

Notele traducătorului:
(1). Un popular artist american contemporan. v. wiki.
(2).  Serial de comedie, difuzat la începutul anilor 1970 şi devenit emblematic pentru familiile mixte din America.

Textul a apărut inițial în revista OrthoGraffiti, nr. 5 / martie 2009, editor Laurențiu Dumitru.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

[Convertiri]: Un urcuş himalaian către Hristos

Când ajungem să-l cunoaştem pe Dumnezeu ca Ipostas (Persoană), începem să vedem lucrarea mâinii Sale nu doar în împrejurările vieţii noastre de zi cu zi, ci şi în întâmplările din trecut care ne-au purtat înspre clipa de faţă. Vedem cum, de la adevăruri nedesăvârşite, El ne-a dus la deplinătatea adevărului şi cum continuă să ne ducă către o mai adâncă înţelegere a acelui Adevăr. Aşa cum scria Părintele Serafim Rose, când venim la Hristos „nici un adevăr adevărat pe care l-am ştiut vreodată nu se va pierde”.

Înconjurat de cinci dintre cele mai înalte vârfuri ale Himalaiei, stăteam la 4300 de metri cu privirea aţintită la munţii Annapurna pe când soarele răsărea. Călătoria mea în Nepal începuse cu câteva săptămâni mai devreme, iar acum îi trăiam încununarea. Stând şi privind nemişcat acea frumuseţe neprihănită care mă înconjura, prin minte mi-a trecut un gând şi a refuzat să mai plece de acolo: „Care-i rostul?” Eul meu i-a răspuns de îndată gândului: „Care-i rostul?! Cum adică «Care-i rostul?» Rostul e că te-ai căţărat până aici ca să vezi munţii, şi acum bucură-te!” Însă gândul încă-mi rămăsese în minte. Da, era unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le văzusem vreodată, şi eram încântat, dar unde se vor duce aceste sentimente mâine, când nu voi mai avea aceeaşi inspiraţie? Fericirea lumii acesteia nu m-a mulţumit niciodată. Ar fi trebuit să răzbată din întreaga mea viaţă de până atunci, dar a fost nevoie să mă urc pe „acoperişul lumii” ca să admit în cele din urmă acest lucru. Şi acesta a fost primul meu pas către Hristos şi Ortodoxie.

Până atunci, întreaga mea viaţă adultă fusese una lumească, dedicată împlinirii feluritelor pasiuni. Am absolvit Universitatea la vârsta de 21 de ani, cu gândul să mă apuc de afaceri şi, în acelaşi timp, să urmez o carieră artistică. După nici un an, se părea că nu mai am mult până la atingerea ţelului. Trăiam pe atunci la Londra, angajat al IBM. Postul meu era unul sigur, şi promovarea ceva iminent. Viaţa mea particulară era asemeni celei a multora din generaţia mea: relaţii ocazionale, căutarea confortului şi distracţii neîncetate pentru a mă feri de orice auto-analizare.

Cam în aceeaşi perioadă, sora mea mai mare devenise monahie ortodoxă în Alaska. Nu ştiu dacă e sau nu întâmplător, dar de atunci înainte pasiunea mea pentru ţelurile lumeşti a început să se stingă. Uitându-mă la colegii mei de muncă, nici unul nu-mi părea cu adevărat fericit sau mulţumit. Acea calitate eluzivă a satisfacţiei lipsea de fiecare dată, ascunzându-se chinuitor după colţ. Excursiile, sportul, băutul cu „băieţii” – toate au devenit tot mai şi tot mai pământeşti. În fiecare luni, aceeaşi întrebare: „Cum ţi-ai petrecut weekend-ul?” În fiecare vineri, iarăşi: „Ce planuri ai pentru week-end?” Londra devenea din ce în ce mai gri, iar burniţa statornică nu izbutea nicidecum să spele murdăria.

În loc să caut mai adânc după cauzele plictiselii mele, am dat hotărât vina pe cultura corporatistă. Am presupus că sila mea de lume era din pricina urmăririi unui câştig bănesc. Aşa că am plecat de la IBM, mi-am făcut bagajele şi m-am întors în America. Întreţinându-mi sila de prosperitate şi de acceptare socială, mi-am început coborâşul în Bohemia. În chip ciudat, n-am izbutit să bag de seamă că aceleaşi reguli care dau normele de acceptabilitate în viaţa de corporaţie se aplicau şi scenei alternative. Înlocuiţi geaca de piele cu un costum, tatuajul cu un rolex şi o sprânceană cu piercing cu nişte butoni de cămaşă – veţi obţine acelaşi om.

Am început să urmez un master în artă, şi mi-am găsit de lucru la Muzeul de Artă Modernă. Opera mea consta în nişte pânze mari, făcute de comandă, acoperite cu straturi groase de catran. Catranul nu mai fusese folosit până atunci ca mediu artistic, aşa că lucrările mele au devenit pe dată populare. Mă străduiam să fiu pasionat de obscuri filosofi moderni, spectacole post-punk şi petreceri de noapte, însă toate acestea mă istoveau. Am presupus că e ceva în neregulă cu mine. De ce mi se părea cu neputinţă să discut serios despre o expoziţie care prezenta un coş plin cu căni sparte de aluminiu şi lenjerie întinsă pe bucăţi de sârmă ca artă? De ce nu mă bucuram să urmăresc reprezentaţia unui artist care cotcodăcea ca o găină vreme de 15 minute? Din fericire, mi s-a urât în scurt timp cu „stilul alternativ de viaţă”, şi s-a nimerit chiar atunci să mă sune un prieten ca să mă întrebe dacă nu vreau să merg în Japonia. Fusesem mereu interesat de culturile asiatice şi mă socoteam un „umblător” prin excelenţă, aşa că după o lună eram la Kyoto, în Japonia.

M-am obişnuit repede cu lucrurile noi care mă înconjurau. După două săptămâni, m-am înscris la un curs de învăţare a limbii şi am găsit un post de profesor de engleză. Era ciudat pentru mine să fiu într-o ţară în care îţi puteai lăsa maşina pornită în timp ce intrai într-un magazin, fără să-ţi fie frică că ţi-o poate fura cineva. Cinstea era o normă, una care începuse să mă schimbe. Conştiinţa a început să mi se întoarcă la viaţă. Am simţit o uşurare uriaşă după ce am început să fac lucruri simple ca plata biletului de metrou. Era o simplă urmare a legii, fără vreun înţeles mai adânc, dar era catalizatorul unor schimbări subtile – şi aşa am început să respir mai uşor.

Viaţa în veche capitală a Japoniei m-a expus zilnic la o tradiţie de două mii de ani. Am crescut în cartierele mărginaşe ale Californiei de Sud (cea mai veche clădire din cartierul meu având zece ani); aici trăiam lângă un templu vechi de o mie de ani, care slujise nenumăraţi împăraţi. Templele, grădinile şi obiceiurile au început să hrănească un suflet care consumase mult prea mult catran. Atras în chip firesc de frumuseţea tradiţiilor, am început să dezvolt un interes superficial în Buddhismul Zen. Pentru mintea mea uşor de distras şi nerăbdătoare a însemnat prea mult. Într-un templu Zen, există un singur fel corect de a face orice lucru, şi trebuia împlinit cu exactitate. Închinăciunile mele erau prea violente, poziţia mea nu era niciodată dreaptă, ciorapii mei nu erau niciodată îndeajuns de curaţi. Preotul se cutremura la vederea mea. Se cerea desăvârşire, iar eu eram departe de ea. Am renunţat, în cele din urmă, nu din pricina nepotrivirii mele, ci a deplinei lipse de bucurie pe care o simţeam. Toate erau prea mecanice: apasă butoanele potrivite şi vei atinge iluminarea. După meditaţii, simţeam o stare de linişte, dar cui îi era de folos? Cred că acea stare putea fi atinsă cu mult mai puţin efort dacă luam un sedativ.

Au trecut trei ani; japoneza mea s-a îmbunătăţit, şi am simţit că adunasem tot ce-mi putea fi de folos din acea cultură. Provocarea de a supravieţui într-o cultură străină dispăruse, salariul meu era unul mare, munca uşoară – vedeam cum deveneam tot mai mulţumit de sine. Ar fi fost foarte uşor să-mi petrec următorii patruzeci de ani în acest cotlon foarte călduţ pe care mi-l făcusem. Mi-a dat demisia aşadar de la slujbă, am renunţat la casă şi am început înceata mea călătorie de întoarcere în America.

Am călătorit prin toată Asia, din Vietnam până în Singapore, fără să am în minte o destinaţie limpede. Încântarea adusă de locurile noi şi tovarăşii de călătorie m-au ţinut ocupat mare parte a timpului, însă, înainte de a mă băga în pat, durerea surdă a deşertăciunii se întorcea. Eram încă disperat să găsesc acel lucru care lipsea din viaţa mea. Am călătorit spre îndepărtatele locuri sfinte ale buddhiştilor şi hinduşilor; când am ajuns acolo, deja îmi plănuiam următoarea etapă a călătoriei. De-a lungul călătoriilor mele prin Burma, am vizitat un templu de la marginea Madalay-ului. Mii de trepte urcă muntele până la templul care străjuieşte întregul oraş. Pe când urcam, am observat un călugăr buddhist lângă mine, care mergea cu acelaşi pas. Era la vreo cincizeci de ani, mic, uşor greoi, cu o înfăţişare rotofeie şi voioasă. S-a prezentat, şi am continuat urcuşul. Ajunşi în vârf, ne-am aşezat pe un zid al templului ca să vorbim, în timp ce soarele apunea peste Mandalay. După câteva politeţuri introductive, am adus vorba despre situaţia politică din Burma (Burma este în prezent sub o aspră dictatură militară, care la sfârşitul anilor 1980 a ucis o mare parte din populaţie în cadrul unor revolte împotriva politicienilor corupţi). El a oftat şi m-a privit dezamăgit: „De ce vrei să vorbim despre aşa ceva?” Am murmurat o scuză ca să ascund adevărata pricină, adică dorinţa de a-mi etala cunoaşterea unor subiecte serioase. El a îndreptat apoi convorbirea într-o direcţie complet diferită. „Săptămâna trecută am văzut un film numit «Iisus din Nazaret». Ce viaţă minunată!” Pentru următoarele zece minute, mi-a lăudat virtuţile lui Hristos. Mi se propovăduia de către un călugăr buddhist, însă nu ca să mă convertesc la credinţa sa, ci la creştinism. Am rămas uluit. Mă socoteam departe şi mai presus de creştinism încă din liceu, şi iată aici un păgân care-mi dădea îndărăt ceea ce eu respinsesem. Datorită cuvintelor unui simplu călugăr din Burma, am conştientizat faptul că poate creştinismul reprezintă ceva mai mult decât spoiala pe care o respingeam. Nu mă simţeam încă în stare să cercetez temeinic creştinismul, dar sămânţa fusese aruncată.

A trecut puţină vreme şi am călătorit în Nepal, unde urma să mă întâlnesc cu nişte prieteni, pentru un urcuş în Himalaia. Am ajuns înaintea lor şi am hotărât să petrec timpul rămas la o mănăstire buddhistă din Tibet. Am găsit una la scurtă distanţă de Katmandu, care oferea cursuri în engleză. Am mers acolo ca turist cultural, colectând următoarea porţie din „ghiveciul” religiilor lumii.

Am sosit neîncrezător, aşteptându-mă să dau peste o mulţime de new-age-işti cu mintea dusă. După primele zile, însă, părerea mea s-a schimbat în întregime. Nu era o religie hiliastă, făcută pentru a te simţi bine; acolo era nişte oameni care se luptau sincer pentru dobândirea adevărului. Am rămas uimit să aflu că credeau în iad. Cine mai crede astăzi în iad? Pentru ei, însă, acesta era rezultatul firesc al unei vieţi irosite. Am rămas intrigat. Am început să ascult cu mai multă atenţie următoarele învăţături. Nucleul religiei este conceptul că toate fiinţele trăiesc într-un tărâm trecător al poftei şi suferinţei. Toată suferinţa provine din goana după ceea ce este trecător; ar trebui să căutăm ceea ce este netrecător: adevărul. Singura cale de a atinge aşa ceva este să ne lepădăm de eul nostru şi să trăim în schimb pentru ceilalţi. Doar atunci când punem fericirea celorlalţi mai presus de a noastră vom fi fericiţi şi noi înşine. Am rămas buimac: după 27 de ani în care mi se spusese „Fă ce-ţi place”, tibetanii îmi spuneau că să faci ce-ţi place te va face mai mult ca sigur vrednic de plâns în viaţa aceasta sau în cealaltă. Era pentru mine un concept revoluţionar, însă aveam o sentiment nedesluşit că mai auzisem de el înainte.

După câteva săptămâni de şedere la mănăstire, am plecat ca să mă caţăr împreună cu prietenii mei care ajunseseră deja în Nepal. Am luat un autobuz de-a lungul ţării şi ne-am început urcuşul în munţii Annapurna. Cu rucsacurile în spate, am urcat până la 4300 de metri, în următoarele două săptămâni. Peisajul era copleşitor, terenul se schimba din văi roditoare în păduri dese, apoi în piscuri acoperite de zăpadă. Căţăratul era uneori o corvoadă, căci urcam 300 de metri ca să coborâm apoi într-o vale 300 de metri. Frumuseţea Zidirii era uimitoare, însă în fiecare noapte când mă întindeam să dorm se ivea din nou acelaşi sentiment vechi că ceva lipseşte; am presupus că va dispărea o dată ce voi ajunge la poalele Annapurnei.

Am ajuns la destinaţie într-o după-amiază, fără suflu şi foarte dezamăgiţi. Întregul loc fusese înghiţit de un strat uriaş de nori, prin care călătorisem. Am explorat gheţarii şi am petrecut timpul ghemuiţi lângă o sobă dintr-o mică colibă de ceai. Seara nu se arăta nici un semn că norii ar urma să se risipească. Am mers să ne culcăm şi ne-am trezit chiar înainte de răsărit, la vestea că cerul se înseninase. Am ieşit afară şi m-a întâmpinat una din cele mai copleşitoare privelişti din lume. Soarele se înălţa încet deasupra „acoperişului lumii”, şi-am simţit că mă pot întinde să-l ating. Atunci mi s-a iţit în minte acel gând supărător: „Care-i rostul?” Şi apoi m-am luminat: făcusem toate aceste drumuri pentru mulţumirea sinelui meu. De îndată ce clipa înălţătoare va pieri, mă voi întoarce la starea mea obişnuită. M-am luptat cu băşicile, durerile de genunchi şi giardia, pentru ce? Ca să văd o privelişte înălţătoare, dar până la urmă doar o simplă altă privelişte frumoasă. M-a ajutat să devin mai bun, a ajutat pe oricine altul? Nu, doar mi-a hrănit eul; am dobândit un material excelent pentru a purta conversaţii la petreceri. Unde se duseseră toate idealurile mele buddhiste înalte? În clipa aceea, mi-am dat seama că viaţa mea trebuie să se dăruiască unui principiu mai înalt, şi nu unor plăceri lumeşti. Am hotărât să mă întorc la mănăstire.

Am petrecut următoarele câteva luni studiind filosofia şi tehnicile de meditaţie buddhiste tibetane. Mai erau încă câteva lucruri pe care mi-era greu să le primesc. Învăţătura Karmei părea să nu îngăduie voia liberă a omului; hotărârile cuiva de a face bine sau rău erau mereu determinate de faptele anterioare. Cum ar fi fost cu putinţă să te slobozeşti, dacă fiecare hotărâre era predeterminată? Dacă cineva păcătuieşte din veacul cel fără de început, aşa cum credeau ei, cum s-ar fi putut curăţi pe sine într-o viaţă aşa de scurtă? Într-un fel, ce era aşa de anevoios era tocmai logica exagerată; părea ceva plăsmuit de o minte omenească. Totuşi, filosofia jertfei de sine prinsese rădăcini adânci în lăuntrul meu, chiar dacă nu izbuteam să o pun în practică; ştiam că nu mai puteam trăi ca până atunci.

Pe când mă aflam la mănăstirea buddhistă tibetană, am început să citesc Pelerinul rus. Am văzut în pelerin manifestarea lepădării de sine şi a milei pe care le aflasem în buddhismul tibetan, însă venind din tradiţia creştină în care fusesem crescut. De ce nu auzisem niciodată aşa ceva în biserica catolică unde crescusem? Şi mai straniu era faptul că sora mea era monahie ortodoxă rusă, iar eu nu ştiam încă nimic despre însuşirile tainice ale credinţei. Am hotărât că poate nu eram încă pregătit să devin buddhist şi că ar trebui să cercetez mai adânc în propria-mi moştenire culturală.

După ce-am primit atâtea lovituri în moalele capului, am ajuns în cele din urmă la concluzia că toate drumurile mele fuseseră inutile şi că trebuia să mă întorc acasă şi să mă statornicesc. Plănuiam să mă întâlnesc cu prietenii în Egipt de Crăciun, dar am găsit un zbor ieftin până la Istanbul şi m-am gândit c-ar fi un bun punct de plecare către Europa Apuseană şi Statele Unite. Compania aeriană era Aeroflot. După câteva zile, mi-am dat seama că Aeroflot erau liniile aeriene ruseşti, iar sora mea trăia la Moscova. M-am gândit că poate vor face o escală la Moscova. S-a dovedit că aşa era. În câteva zile, mi-am aranjat o şedere de trei săptămâni şi o viză pentru Rusia. Am zburat spre Moscova de ziua Sfântului Gherman.

Sora mea m-a întâmpinat la aeroport şi aşa a început cursul meu fulger de trei săptămâni de Ortodoxie. Începea să mi se dezvăluie o lume nouă. Eram într-o ţară în care muriseră oameni pentru Hristos, şi mijlocirea sfinţilor era ceva firesc. Nu era un creştinism sec, privit ca o obligaţie socială. Aceştia erau oameni care înduraseră nişte greutăţi de necrezut pătimind pentru adevăr.

Am început să citesc cărţi despre Ortodoxie, să vizitez biserici şi să discut politicos cu sora mea despre deosebirile dintre credinţa ortodoxă şi cea buddhistă. Ea revenea mereu asupra aceluiaşi lucru: creştinismul are adevărul sub forma unei Persoane. N-am izbutit să înţeleg însemnătatea acestui fapt. Forţă sau persoană, nu vedeam diferenţa.

Atunci l-am întâlnit pe părintele Artemie, un preot binecunoscut din Moscova, cu o parohie uriaşă. Este un om jertfelnic, a cărui întreagă viaţă este dăruită lui Hristos şi răspândirii Evangheliei. Am ajuns la biserica sa în timpul slujbei de priveghere din noaptea de sâmbătă. L-am găsit spovedind, înconjurat de o mulţime de cincizeci-o sută de oameni, care aşteptau să se mărturisească. Am rămas la marginea acestui cerc şi a trecut ceva vreme până ce părintele Artemie m-a tras înăuntru. Cu ochii închişi şi punându-şi mâinile pe umerii mei, a început să-mi vorbească. Când voia să întărească un lucru, îşi împingea fruntea în a mea. Mi-a vorbit într-o engleză înflorată şi am avut impresia copleşitoare că acest preot, pe care nu-l mai văzusem niciodată, ştie mai multe despre mine decât ar fi trebuit. Ce m-a cutremurat cu adevărat a fost sentimentul că era extrem de îngrijorat pentru sufletul meu, ca şi cum l-ar fi interesat personal. Mi-a vorbit vreo zece minute, în timp ce băbuţele începuseră se îngrămădească nerăbdătoare în noi. A continuat să-mi vorbească, spunându-mi că experienţa mea din Nepal îmi fusese dată de Dumnezeu ca să mă scoată din materialism. Mi-a spus apoi de ce creştinismul era credinţa adevărată: doar el are un Dumnezeu personal. Tot n-am reuşit să înţeleg însemnătatea acestui lucru, dar am plecat simţindu-mă mai uşor, deşi nu spusesem mai nimic.

În cavoul arid al Moscovei, începuse să mi se deschidă o lume nouă. Nu simţeam mai deloc apăsarea oraşului, căci îmi dădeam seama că tărâmul ceresc al lui Dumnezeu şi al Sfinţilor Săi era în realitate mult mai aproape decât blocurile cenuşii care dominau oraşul. Am vizitat Lavra Sfântului Serghie şi, pentru prima dată, am avut prilejul să mă închin moaştelor unui sfânt. În acele „oase moarte” era mai multă viaţă decât în toată California de sud. Şederea mea a culminat cu praznicul Naşterii la Metocul Valaam. M-am simţit înconjurat de ceea ce păreau a fi nişte oameni obişnuiţi, dar care erau însă cu un picior în rai. Poate-o fi creştinismul o religie cu credinţa de neatins, dar eu primeam o încredinţare simţită oriunde mergeam.

După câteva zile, am părăsit Moscova. Înainte să plec, sora mea m-a mustrat cu cuvintele: „Dragul meu, dacă poţi petrece trei luni alături de buddhişti, ai putea petrece măcar una alături de creştinii ortodocşi”. Ceea ce am şi făcut. Crescând ritmul întoarcerii mele, am sosit în California două luni mai târziu. În ajunul Buneivestiri, am urcat pe drumul accidentat care duce la Mănăstirea Sfântului Gherman al Alaskăi. Cel dintâi lucru care m-a izbit, proaspăt fiind venit din San Diego, era faptul că acei monahi erau un anacronism în secolul al douăzecilea. Cine a mai auzit de renunţarea la confort şi proprietăţi în aceste vremuri? Era mijlocul Marelui Post, şi se vedea limpede că oamenii aceia erau în toiul unui război duhovnicesc. Mănăstirea era cuprinsă de înfrânare, cumpătare şi trezvie. Călugării aceia păreau gata să moară pentru adevăr, ceea ce nu mai văzusem la IBM, la Şcoala de Arte sau în Japonia. Era suferinţă în acele locuri, dar cine era gata să le dea pe toate pentru singurul lucru care trebuie? După tot ce văzusem, încă nu aveam o credinţă tare în Dumnezeu, dar ştiam că monahii aceia văzuseră ceva, şi-l voiam şi eu.

A sosit şi Duminica lui Lazăr. În această zi, Biserica prăznuieşte învierea lui Lazăr din morţi, de către Hristos, după patru zile. M-am trezit devreme ca să iau parte la Liturghie la schitul de maici din apropiere, urmând apoi să iau acolo masa. După ce m-am trezit, am adormit de îndată la loc. Când m-am sculat în sfârşit din pat, am găsit toată mănăstirea goală. Nici un suflet nu mai rămăsese. Pe când rătăceam prin curte, mi-au trecut prin minte stihurile cântării: „Iată Mirele vine în miezul nopţii, şi fericită e sluga pre care-o va afla priveghind”. Tocmai aceasta se întâmplase cu mine, trupeşte şi duhovniceşte. Dumnezeu a bătut la uşă şi m-a poftit la praznic, dar eu am rămas reticent. Renunţase Dumnezeu la mine? Am început să cobor muntele, nădăjduind să fac autostopul până la schitul de maici. Pe drum, am cugetat la cele întâmplate dimineaţă, şi mi s-a părut un lucru vădit că Dumnezeu a îngăduit să rămân în urmă ca să mă scoale din nehotărârea mea. Atunci am înţeles în cele din urmă ce înseamnă un Dumnezeu personal. De ce mi-ar fi trimis o forţă impersonală un mesaj atât de limpede pentru mântuirea sufletului meu? Dacă era impersonală, de ce i-ar fi păsat de mine? Dragostea nu poate exista decât între oameni – persoane. O forţă nu poate iubi (şi, vă provoc: încercaţi să iubiţi o forţă impersonală!) Am ajuns aşa la concluzia că Dumnezeu trebuie să fie o Persoană – un Ipostas. În clipa în care am ajuns la această concluzie, am auzit o maşină venind din spate: era singurul nostru vecin de pe munte. I-am făcut semn cu mâna şi, printr-o stranie „coincidenţă”, s-a întâmplat că îşi făcea drumul săptămânal la magazinul care se învecina cu schitul de maici. Am ajuns la timp pentru Liturghie.

Au trecut doi ani, şi sunt acum monah rasofor – un anacronism, dacă vreţi. Luptele mele n-au luat sfârşit, dar zilele rătăcirii mele au încetat. Plâng uneori pentru vremea irosită în trecut, dar când mă uit mai cu luare-aminte văd mâna lui Dumnezeu călăuzindu-mă chiar şi în perioadele cele mai pustiitoare. El m-a adus acum aici cu un rost, însă acest rost trebuie încă descoperit.

Monahul Adrian
Articolul a apărut inițial în revista „Orthodox Word”, nr. 190. Traducere de Radu Hagiu după pravoslavie.ru

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

VIDEO: Arhimandritul Efrem Vatopedinul – Dragostea lui Dumnezeu nu are hotar (subtitrare ro)

VIDEO: Arhimandritul Efrem Vatopedinul – Dragostea lui Dumnezeu nu are hotar (subtitrare ro)

În aceeași zi : Vecernia Dragostei – Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi, 19 Aprilie 2020 (secvențe)

Învierea Domnului și învierea noastră – Laurențiu Dumitru

ÎNVIEREA DOMNULUI ȘI ÎNVIEREA NOASTRĂ

Venind dinspre Betania, Mântuitorul Iisus Hristos intra pentru ultima oară în Ierusalimul pătimirii sale. Deşi intra smerit în cetate, călare pe un asin, Hristos Domnul este întâmpinat cu ramuri fragede (stâlpări) de finic de cetăţenii entuziaști ai Cetăţii Sfinte, care la vederea Lui aclamă și se veselesc. Copiii curaţi la inimă aşterneau înaintea Lui haine şi ramuri de finic, alţii le purtau în mâini şi strigau mergând înaintea Lui: „Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9).

Exista la acea vreme obiceiul ca învingătorii în războaie să fie cinstiţi şi însoţiţi în procesiuni triumfale cu rămurele de copac. Cei care L-au întâmpinat pe Domnul aveau un motiv straşnic să-L aclame ca pe un învingător. Hristos tocmai biruise moartea în urmă cu o zi, în Sâmbăta pe care acum o numim „a lui Lazăr”. Cu toţii aflaseră că Hristos înviase după patru zile pe prietenul său, Lazăr cel din Betania. O veste ca aceasta nu putea să nu se transmită instantaneu în toată Iudeea. Bucuria şi entuziasmul erau justificate de sfărâmarea morţii.

Presupunem că nu toţi veniseră din dragoste de Domnul. Cu siguranţă că în mulţimea care-L întâmpina pe Hristos erau şi mulţi curioşi, mulţi gură-cască, căci Evanghelia consemnează că ei „au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi” (Ioan 12, 9). Lazăr era o persoană cunoscută, un fel de VIP local cum am spune astăzi, şi cu siguranţă mulţi participaseră la înmormântarea sa. A-l vedea din nou pe Lazăr, întors din morţi, nu era puţin lucru.

Se bucura oare Hristos de această primire? Nu ştim cât se bucura, ce va fi fost în sufletul Său nu cunoaștem! Sigur însă nu avea motiv de prăznuire cu cei adunaţi acolo. Înviase pe Lazăr pentru că-L iubea, dar socotesc că a vrut totodată să pregătească Ierusalimul! Acum toţi ştiau că se învie din morţi, că nu-i un basm de adormit copiii.

El, Hristos – Dumnezeu-Omul, știa bine ce urmează să se întâmple. Știa că va fi vândut, prins și închis. Știa că va fi batjocorit, scuipat, pălmuit, hulit în fel şi chip. Știa că Apostolii, speriați şi şovăielnici, se vor împrăştia ca potârnichile care încotro; știa că va rămâne singur, singur cu Tatăl. Știa că cei ce acum Îl aclamau se vor ascunde sau poate unii chiar vor striga împreună cu fruntaşii Sinedriului: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” (Luca 23, 21). Gândul îi era deja la Golgota care avea să ne fie nouă kilometrul 0 al mântuirii. Printre Apostoli se afla și vânzătorul, printre cei ce-L aclamau se aflau şi potrivnicii Lui. Între „Osana… Osana” şi „Răstigneşte-L, răstigneşte-L” sunt doar patru zile, iar acest lucru spune multe despre nestatornicia firii noastre omenești.

Iar mai apoi, într-o cumplită zi de vineri, în cea mai întunecată zi din istoria umanității, Hristos – Viața lumii este răstignit pe dealul Golgotei de lângă Ierusalim. Creatura își duce Creatorul spre mormânt. Cel ce era Viața și Izvorul Vieții primește a pătimi moartea pentru noi.

Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus Domnul cred și mărturisesc despre El că „S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont și a pătimit și S-a îngropat. Şi a înviat a treia zi, după Scripturi”. Forma reflexivă arhaică S-a răstignit, S-a îngropat, ne trimite la un adevăr fundamental – toate acestea Hristos și le-a asumat până la capăt. Hristos cere Tatălului în Grădina Ghetsimani „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26, 39), iar acest cuvânt devine temelia ascultării duhovnicești în Biserică.

Ce se spune așadar despre Învierea Domnului „după Scripturi”, precum pomenim în Crez? „După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii (Duminică), au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul. Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi. Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut. Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată v-am spus vouă” (Matei 28, 1-7).

Pentru cei ce cred, Învierea din morți a Mântuitorului Hristos este un adevăr esențial, temelia credinței creștine și fundamentul Bisericii. Dacă Hristos Domnul nu ar fi înviat din morți precum a zis, cuvintele Lui ar fi fost asemenea cu ale oricărui înțelept sau filosof, cuvinte frumoase, dar nu și mântuitoare. De aceea Sfântul Apostol Pavel spune: „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. (I Corinteni 15, 14). Viețuirea creștină nu are o rațiune în sine însăși, ci este îndreptățită de legătura pe care o avem cu Hristos Cel Înviat.

Din ce ne putem încredința că Învierea Domnului este un adevăr?

Învierea Domnului a făcut obiectul a numeroase cercetări și a născut multe controverse. De altfel, raportându-ne la acest eveniment, nu există decât două posibilități: Ori este cel mai mare fals, ori cea mai mare minune din istoria umanității. Creștinii cred cuvintelor Evangheliei și ale lui Hristos Însuși, dar chiar dacă vorbim de un eveniment cu totul minunat, avem posibilitatea totodată de a construi un răspuns logic, rațional pe marginea lui!

Întâi de toate, Scriptura ne spune că Hristos, după Învierea Sa din morți, a mai locuit între noi încă 40 de zile, când S-a înălțat la Cer. În tot acest răstimp, El nu a stat ascuns, S-a arătat femeilor mironosițe, S-a arătat apostolilor, dar și la „peste cinci sute de fraţi (ucenici)” deodată (I Corinteni 15, 6). Dacă mormântul gol n-ar fi fost un adevăr de necontestat, nu s-ar fi propagat cu așa rapiditate în Israel. Iudeii și romanii aveau tot interesul să spună că e la mijloc o farsă și ar fi putut arăta tuturor sigiliul roman de la mormânt, dar acesta fusese violat.

Iudeii atrăsăseră atenția că Hristos vorbise deseori despre înviere și ceruseră gardă romană staționară, ce fusese atenționată că e posibil ca ucenicii vor căuta să fure trupul mort și să împrăștie apoi vestea că el a înviat. Miza era uriașă. Se pare că la acea vreme existau nu mai puțin de 18 motive pentru care puteai fi pedepsit cu moartea ca soldat roman, printre care adormirea în post sau părăsirea postului. Nu cred că-și poate cineva închipui că garda a putut fi dusă de nas într-un fel sau altul, având în vedere că la mijloc era însăși viața lor.

Cu toate acestea, mormântul s-a aflat gol, pentru că „îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi” (Matei 28, 2-4).

Străjerii de la mormânt au alergat apoi la arhierei să le spună cele întâmplate și, consemnează Evanghelia, „adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor, Zicând: Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam; Şi de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca şi pe voi fără grijă vă vom face” (Matei 28, 12-14). Versiunea aceasta este destul de credibilă, mai greu e de acceptat că soldați romani instruiți să-și împlinească impecabil datoriile ar fi riscat pedeapsa cu moartea într-o astfel de misiune.

De asemenea, este ilogic a crede că Apostolii ar fi căutat să fure trupul Mântuitorului, ca mai apoi să se hotărască să mintă lumea cum că Hristos ar fi înviat. Este ilogică și ipoteza că Apostolii ar fi avut probleme mintale și de aceea au ales să înșele lumea, mai ales că viața lor a însemnat mai ales eroism, răbdare, curaj. Nimic din profilul moral al Apostolilor, așa cum îi cunoaștem din Evanghelii, nu arată că vreunul dintre ei, cu atât mai puțin toți, ar fi putut deveni promotorul unei farse gândite în detaliu. Dimpotrivă, am putea spune că Învierea Domnului din morți a transformat brusc și neașteptat viețile Apostolilor. Dacă în vremea patimilor erau confuzi și fricoși, iar după răstignire cu totul răvășiți și deznădăjduiți, aflând vestea Învierii inițial nu au primit-o, îndoindu-se au fugit și s-au ascuns. Ei înșiși au trebuit să se convingă că Învățătorul lor înviase. Dar odată încredințați de adevărul Învierii, au putut să-și dedice întreaga viață mărturisirii lui Hristos Cel înviat din morți, pe care cu ochii lor l-au văzut. De unde să-și fi luat Apostolii curajul mărturisirii, dacă ar fi fost convinși că totul este o farsă, și până unde ar fi putut merge? Pentru mărturia credinței lor, toți apostolii (cu excepția lui Ioan) au pătimit moarte mucenicească în felul următor: răstignit pe cruce cu capul în jos (Petru), răstignit pe o cruce în formă de X (Andrei), decapitat (Iacov al lui Zevedei), răstignit pe cruce (Filip, Iacov al lui Alfeu, Iuda Tedeul – fratele lui Iacov, Simon Zilotul), răstignit, jupuit și decapitat (Natanail), pătruns de sulițe (Toma), ars de viu (Matei), omorât cu pietre și decapitat (Matia). Pe bună dreptate Marele apologet Tertulian zicea în legătură cu acest aspect: „Nimeni n-ar accepta să moară pentru un lucru de care nu este convins a fi adevărat”. Dacă Apostolii ar fi fost niște amăgitori care ar fi furat trupul și ar fi propovăduit apoi Învierea, ar fi greu de explicat cum se face că niciunul dintre Apostoli, în ciuda chinurilor la care au fost supuși, nu a cedat presiunilor prigonitorilor. E mai lesne de înțeles că au reușit să bată la pas trei continente cu dăruire, cu entuziasm, întăriți fiind de faptul că văzuseră cu ochii lor pe Hristos cel înviat, începătorul învierii noastre!

Ipoteza leșinului din care s-ar fi trezit Hristos ca mai apoi să spună lumii că a înviat nu are nicio susținere logică. Un om bătut, biciuit, scuipat și pus pe cruce, dacă s-ar fi trezit dintr-un leșin, nu ar fi putut să prăvălească piatra imensă de la mormânt și nici nu ar fi dat cuiva senzația că este Cel ce a biruit moartea. În plus este cunoscut obiceiul iudaic al îngropării, trupurile celor morți erau înfășurate în fâșii de pânză de in peste care se turnau diverse uleiuri și mirodenii aromate ceea ce nu cred că l-ar fi ajutat cumva pe Hristos să încerce măcar să iasă din mormântul pecetluit și păzit de garda romană. Evanghelistul Ioan dă mărturie că Apostolul Petru a văzut mormântul gol și giulgiurile puse jos, dar n-a intrat (cf. Ioan 20, 5).

De la moarte la Viață. Ce a adus lumii Învierea lui Hristos?

Dacă lumea ar înțelege darurile extraordinare care decurg din Învierea Domnului, chipul acestei lumi ar fi unul al bucuriei și al veseliei. Pentru că ceea ce ne oferă Hristos, nicăieri în altă parte nu putem găsi și nimic mai dulce sau mai de preț nu există în această lume.

Hristos cel înviat oferă celor ce cred în El șansa de a nu mai muri. Dacă „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23), Hristos, cel fără de păcat, își asumă moartea noastră pentru ca înviind El să putem și noi învia. Întâlnirea pe drumul Damascului acestei vieți te învață întâi de toate un lucru – că de fapt nu ești viu, ci mort. Că ceea ce ți se părea a fi viață, era de fapt moarte. Altfel spus, întâlnindu-ne cu Hristos, Viața lumii, înțelegem că moartea am trăit-o deja, că ne aflăm în ea, dar și faptul că într-o clipă putem învia îmbrățișând Viața – Hristos. Această primă înviere din moartea păcatului aduce multă tihnă inimii, dar ceea ce odihnește sufletul cu adevărat este încredințarea că printr-o relație vie cu Mântuitorul Hristos noi nu vom mai gusta cu adevărat moartea.

Desigur că la vremea cuvenită fiecare dintre noi plecăm de aici, murim trupește, însă dacă Hristos a fost viața noastră și ne-am ostenit puțin a lucra la mântuirea personală, nădăjduim că El ne va trece din moarte la viață și, în dar, vom moșteni viața cea veșnică în lăcașurile pregătite de Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El încă de la întemeierea lumii. Nu putem fi cu Dumnezeu în veșnicie, dacă nu am trăit cu El încă de aici.

Hristos a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). Sfântul Apostol Pavel aduce unele lămuriri teologice: „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia (I Corinteni 15, 20-22). Nu e de mirare că scena Pogorârii lui Hristos la iad, înconjurat fiind de slavă, sfărâmând încuietorile iadului și întinzând mâna către Adam (uneori și spre Eva) este socotită Icoana Învierii. „Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase” spunem într-una din cântările noastre.

Când cunoaștem pe Hristos cel înviat știm că moartea cea trupească nu mai este decât „paştile nostru, paştile (pesah – trecere), că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pre noi!”. Hristos, doar Hristos ne poate scoate din moarte. El a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând. Prin moartea Lui a călcat moartea noastră. Moartea nu mai are forţă, nu mai are consistenţă, nu mai are stăpânire asupra lumii. „Unde-i moarte boldul tău?” cântăm de Paşte.

În Hristos cel înviat moartea nu mai există, pentru că El este antidotul morții. Hristos ne scoate pe noi din moarte pentru că a suferit-o El deplin în locul nostru. Vorbim de moartea Lui, dar de fapt este vorba despre moartea noastră, așa cum Învierea Lui trebuie să fie și învierea noastră, întâi de toate înviere din moartea păcatului și necunoștinței, apoi învierea cea de obște la momentul restaurării lumii acesteia, când va fi un cer nou și un pământ nou.

Cu toate acestea, mântuirea pe care Hristos ne-o aduce prin patima, moartea, învierea şi înălţarea Sa la Cer nu e un dat despre care doar luăm la cunoştință. Mântuirea obiectivă pe care El o aduce lumii trebuie asumată de fiecare în parte, în chip personal, subiectiv, printr-o relaţie vie cu El prin Biserică, prin Sfintele şi de viaţă făcătoare Taine. Dacă sunt încă oameni cărora nu le face plăcere să audă că Dumnezeu a murit pentru noi, este pentru că acest lucru ne responsabilizează.

Creştinul trăieşte pentru Înviere, el moare lumii şi se uneşte cu Hristos încă de aici, de pe pământ, el caută comuniunea veşnică cu Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Creştinul practicant, cel care-L urmează pe El şi păzeşte poruncile Lui, spune împreună cu Sfântul Pavel: „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14). Toată raţiunea lui de a fi stă în adevărul Învierii. Când spuem „fără Înviere”, spunem „fără Hristos”, spunem întuneric și nebunie. Dar noi ştim că El a înviat! Şi viaţă veşnică ne-a dăruit!

Înviere sau reîncarnare?

Vorbind despre înviere este necesar a pomeni de una din marile ispite în care se încurcă unii creștini – credința în reîncarnare, învățătura conform căreia sufletul supraviețuiește morții trupului pentru a reveni mai apoi într-un nou trup. Uneori se vorbește despre reîncarnarea prin care trec ființele umane, alteori aria se lărgește și vorbim despre metempsihoză – ceea ce presupune transmigrația sufletului în orice formă de viață (animal, plantă, chiar mineral). Desigur că fiecare om e liber să creadă ce dorește, doar că aici încerc să limpezesc altceva, că cele două concepte sunt vederi diferite pe aceeași temă, deci nu pot sta împreună; în consecință nu te poți numi creștin (deci al lui Hristos), crezând în reîncarnare.

Spuneam că aceasta este o mare ispită pentru că, grosso modo, lumea se împarte în două: credință în înviere și credință în reîncarnare, lucru întărit și de Mircea Eliade într-una din lucrările lui.

A spune că învierea și reîncarnarea pot coexista într-un sistem filosofic sau religios înseamnă lipsă de cultură teologică. Nu poți fi creștin și să crezi în reîncarnare, pentru că te afli în conflict cu litera Scripturii, dar și cu duhul ei. În istoria de douăzeci de veacuri a Bisericii nu veți găsi nici măcar un sfânt părinte care să fi susținut reîncarnarea sau metempsihoza. Ideea mult vehiculată cum că s-ar fi scos din canonul biblic pasaje care vorbeau despre reîncarnare este nerealist, întâi pentru că ar fi fost contrazise de alte versete din aceeași Scriptură și totuși Biblia este un tot unitar extraordinar, deși are numeroși autori, care au scris de-a lungul mai multor veacuri. Iar dacă cineva vede diferențe fundamentale între Vechiul și Noul Testament, îi amintim că Noul este desăvârșirea celui Vechi, ridicarea lui la măsura harului adus de vestea cea bună a Evangheliei. Pe de altă parte, putem spune că Sfânta Scriptură se poate recompune din citatele Sfinților care au comentat și tâlcuit Scripturile. Dacă s-ar fi scos intenționat anumite pasaje așa-zis pro-reîncarnare, ele ar fi fost totuși imposibil de scos din comentariile Părinților la cărțile Scripturii.

De ce un creștin nu poate crede în reîncarnare? Pentru că temelia vieții noastre duhovnicești este Învierea din morți a lui Hristos. Noi credem și mărturisim că Hristos a restaurat natura umană prin patimile, moartea și Învierea Sa. Dacă El a înviat, și noi vom învia.

Spune Sfântul Apostol Pavel „este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9, 27), iar Eclessiastul zice: „iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” (Eclessiastul 12, 7).

Noi avem un Dumnezeu personal, viu, iubitor. Într-un anumit sens, reîncarnarea se „potrivește” unei spiritualități panteiste, care vorbește de un dumnezeu impersonal, prezent în toate și identificat cu natura însăși, un dumnezeu în necomunicare cu creatura sa.

Dacă am trece prin mai multe trupuri, cu care vom învia? De ce ar trebui să ispășim în altă viață, dacă avem la-ndemână tămăduire prin tainele Bisericii și iertarea o putem primi în chip real, după cum Însuși Hristos ne-a încredințat? Cum am putea să ne reîncarnăm în câine, pisică, fluture sau în diverse plante, după unele idei vehiculate în Orient, dacă noi socotim că omul e cununa creației lui Dumnezeu, singura care are conștiință religioasa? De ce ar mai trebui să pomenim părinții ori bunicii trecuți la Domnul dacă ei se reîncarnează pe undeva prin alte locuri?

Întrebările sunt retorice, însă cu ele vreau să întăresc ideea că cele două concepte de reîncarnare sunt diferite, diametral opuse chiar. Nu putem crede în ambele simultan. E ca și cum ne-am închina icoanelor și, în același timp, am spune că închinarea la icoane este nepotrivită.

Pentru noi, creștinii, a crede în reîncarnare ar însemna să nesocotim întru totul cuvintele lui Hristos și însuși rostul venirii Lui în lume. Dacă omul ar fi putut să ajungă la desăvârșire prin reîncarnări succesive, înseamnă că nu era necesar ca Fiul lui Dumnezeu să vină în lume.

Noi credem că omului îi este dat o singură dată să moară, apoi vine judecata, întâi cea particulară, la 40 de zile de la moarte, când sufletul se va duce în locul cuvenit rânduit de Dumnezeu, în rai sau iad. Până la judecata universală a întregii lumi, a întregii creații, cei plecați dincolo își pot schimba prin rugăciunile Bisericii „destinul” în veșnicie. Ceea ce de obicei este numit sfârșitul lumii este, în fapt, o restaurare a lumii noastre, când va fi cer nou și pământ nou și învierea de obște a morților, a unora spre veselie și a altora spre osândă. Abia apoi, în această creație transfigurată, omul va cunoaște mântuirea și veșnicia alături de Treimea cea de o ființă și nedespărțită!

Hristos a înviat din morţi!
Cu moartea pe moarte călcând
Și celor din mormânturi
Viață dăruindu-le.

fragmente din lucrarea „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere” –  Laurențiu Dumitru, Editura Meteor Press, 2015. / Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS /

Se va prelua cu precizarea sursei: Blogul Sfântul Munte Athos

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Pe Drumul Crucii, ieri şi azi, Mihai Valentin Vladimirescu

Pe Drumul Crucii, ieri şi azi
Mihai Valentin Vladimirescu

Pentru evrei, semnificaţia Ierusalimului este evidentă. Numele Ierusalimului este pomenit de mai bine de 656 de ori în Sfânta Scriptură, iar Sionul este menţionat de 180 de ori. Cu timpul, Sionul a devenit sinonim cu Ierusalimul şi cu naţiunea ebraică în întregul ei. Evreii consideră că cel mai sfânt loc ebraic este Zidul de Vest al Muntelui Templului, ulterior numit şi Zidul Plângerii. Pentru musulmani, Ierusalimul este locaşul înălţării spre rai a Profetului Mahomed de pe stânca es-Sakhra, după o miraculoasă călătorie nocturnă de la Mecca pe legendarul său cal el-Burek. Se spune că urma copitei lui el-Burek poate fi văzută pe stâncă, acum încercuită de Domul Stâncii. Această magnifică moschee şi moscheea Al-Aqsa din apropiere sunt principalele altare rămase pe Muntele Templului, cunoscute în arabă ca el-Haram-esh-Sharif („Sanctuarul Nobil”). Acesta este cel de-al treilea locaş sfânt al Islamului, după Kaaba din Mecca şi mormântul Profetului din Medina.

Pentru creştini, Ierusalimul este scena principalelor evenimente din viaţa Mântuitorului Hristos, în mod special Răstignirea şi Învierea. Muntele Măslinilor, Grădina Ghetsimani, Via Dolorosa şi Biserica Sfântului Mormânt sunt printre cele mai sfinte locuri ale creştinătăţii. Drumul Crucii începe din curtea lui Pilat, de la pretoriu, acolo unde Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost condamnat la moarte pe cruce şi a primit pe umeri Sfânta Cruce, calea suferinţei, a vieţii şi a mântuirii noastre, şi se sfârşeşte cu Golgota (în aramaică = Căpăţână), locul răstignirii, acolo unde erau răstigniţi cei condamnaţi la moarte. Calea Durerii sau Via Dolorosa ni se înfăţişează astăzi ca fiind o stradă îngustă a cetăţii vechi a Ierusalimului, numită chiar cu cuvintele latineşti Via Dolorosa, aceasta având aproximativ un kilometru şi numărând, după Sfânta Scriptură şi tradiţie, 14 popasuri, opriri sau „staţii”, după cum mai sunt numite în Ţara Sfântă. Staţiile sunt marcate pe zidurile străzii cu numerele corespunzătoare, în dreptul lor ridicându-se mici altare în amintirea şi cinstirea Sfintelor Patimi. Această cale a durerilor, pe care Domnul nostru Iisus Hristos a purtat Crucea spre Golgota şi care este într-o continuă urcare, se deosebeşte prin dimensiunile sale înguste, dar şi prin pietrele care o pardosesc, fiind uneori străjuită cu o boltă de zid.

Mergând pe calea ce duce spre locul răstignirii, întâlnim astăzi o mulţime de oameni, creştini, evrei şi arabi, alături de zgomotul negustorilor care încearcă să vândă marfa ce abundă înaintea pelerinilor care rămân pătrunşi de emoţia sfântă a actualizării istoriei mântuirii noastre. Actualul drum al suferinţelor Mântuitorului nu se aseamănă cu cel pe care a păşit Domnul, nici ca înfăţişare, nici ca atmosferă, lucru uşor de înţeles întrucât timpul şi-a pus amprenta asupra locurilor, fără a împuţina credinţa şi evlavia miilor de pelerini ce urcă pe „Via Dolorosa” în căutarea Domnului, până la Golgota şi Sfântul Mormânt, locul trecerii din moarte la viaţă prin Învierea din morţi.

În Sfânta Scriptură, imediat după hotărârea pedepsei cu moartea, se amintesc batjocurile pe care le-a îndurat Iisus. Este cunoscut faptul că, în Răsăritul antic, după hotărârile de osândire aveau loc batjocurile şi luarea în râs a celor osândiţi, ca exemplu pentru ceilalţi. Cruzimea ostaşilor romani este intensificată de faptul că Mântuitorul era acuzat că S-ar fi declarat „regele iudeilor”. Titlul de rege le stimulează imaginaţia maladivă, care va duce la acea tragică bufonerie: unii Îl îmbracă pe Domnul într-o mantie de purpură, alţii Îi împletesc o cunună de spini şi I-o pun pe cap, apoi Îi dau în mâna dreaptă o trestie care închipuie sceptrul regal şi, îngenunchind înaintea Sa, Îl batjocoresc. Hlamida purpurie aminteşte de o mantie regală, dar şi de veşmântul pe care-l purta Marele preot al evreilor. Hristos, aşadar, este marele preot al Noului Legământ, Care Se aduce drept jertfă fără de prihană pentru păcatele oamenilor, dar şi Împăratul cerurilor, care va nimici boldul morţii şi va instaura Împărăţia harului. Cununa de spini, care-L face de pe acum să sângereze, semnifică atât coroana imperială, cât şi cununa de lauri acordată biruitorilor. Spinii din care e făcută reamintesc neîncetat de pervertirea întregii lumi după căderea în păcat a omului, fiind totodată şi simbol al suferinţei. În sfârşit, trestia, care-I este înmânată în bătaie de joc, semnifică atât însemnele puterii regeşti, cât şi cârja arhierească. Batjocoritor era şi modul în care avea să moară Domnul. Răstignirea era o pedeapsă veche, pe care o foloseau babilonienii, perşii şi alte popoare. Ea a fost adoptată şi de către romani fiind aplicată, de obicei, pentru sclavi şi pentru cei pedepsiţi, care nu erau cetăţeni romani. Era cel mai batjocoritor şi mai dureros fel de moarte. Cel care urma să fie răstignit era înălţat pe cruce, unde i se ţintuia corpul cu patru sau trei „piroane” sau era legat cu frânghii. Vinul amestecat cu smirnă care I se dă lui Iisus pe cruce ia locul anestezicului care se dădea de obicei celui osândit, pentru a uşura executarea răstignirii şi ca cel răstignit să nu se împotrivească din cauza durerilor. Hristos refuză însă băutura. El moare demn şi conştient, fără să evite suferinţele la care este supus. Sfinţii Evanghelişti se dovedesc foarte concişi în descrierea momentului răstignirii. Mai mult decât oricând, se observă aici sobrietatea lor, teama de a se opri asupra unor amănunte menite să rănească sensibilitatea şi să creeze efecte dramatice. Ei evită constant tot ce poate stimula imaginaţia şi se limitează la ceea ce este esenţial şi semnificativ din punct de vedere spiritual. Locul răstignirii era o colină în afara cetăţii, mai precis în nordul Ierusalimului, lângă Poarta Damascului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Hristos a fost ucis în afara oraşului şi a zidurilor acestuia, tocmai pentru că jertfa Sa este universală. Dacă astăzi se află în interiorul hotarelor cetăţii, aceasta se datorează faptului că, puţin mai târziu, regele Agripa I a înconjurat Ierusalimul cu un zid nou, mai larg, ce cuprindea în interiorul cetăţii, pe lângă altele, şi această colină. Colina se numea Golgota şi i se spunea astfel din cauza formei sale, care seamănă cu un craniu. După o veche tradiţie ebraică, aici ar fi fost îngropate oasele şi, mai ales, craniul lui Adam.

Atunci când împărăteasa Elena a zidit biserica măreaţă a Sfântului Mormânt care cuprindea şi Golgota, unde Mântuitorul a fost răstignit, vârful Golgotei a trebuit să fie retezat pentru a fi asemenea celorlalte locuri din biserică, deşi se păstrează şi astăzi ca cel mai înalt loc. În cadrul paraclisului ortodox grecesc de pe Golgota, se află un altar deschis, în jurisdicţia Patriarhiei de Ierusalim, închinat jertfei Domnului nostru Iisus Hristos, chiar pe locul răstignirii. Sub Sfânta Masă de marmură se află o gaură adâncă în piatră, marcată de un disc. Aici este locul unde a fost înfiptă Sfânta Cruce, în stânga şi în dreapta fiind răstigniţi cei doi tâlhari, închinătorii sărutând plini de credinţă locul sfânt al răstignirii. În spatele Sfintei Mese se află icoanele de argint, în mărime naturală, reprezentând pe Mântuitorul răstignit, pe Maica Domnului îndurerată şi pe Sfântul Ioan Evanghelistul. Altarul este frumos împodobit cu lumini, cu podoabe scumpe şi îmbrăcat cu marmură. În mijlocul altarului se află icoana răstignirii Domnului îmbrăcată în aur, iar împrejurul altarului se impune o arcadă, ca un curcubeu în multe culori, din care parcă numeroase raze de lumină dau înfăţişarea unui soare, „Soarelui Dreptăţii”, care luminează tuturor. Multe dintre podoabele existente aici au fost dăruite de ţarii Rusiei. Candele din aur şi argint împodobesc altarul, în faţa acestuia aflându-se un mare candelabru din aur, dăruit de ţarul ruşilor.

Coborând dealul Golgotei, în partea dreaptă se vede astăzi o icoană de o frumuseţe rară, lucrată în mozaic, iar în stânga, între Golgota şi Sfântul Mormânt, se află o lespede de marmură roşiatică, la 8 metri de centrul bisericii, de forma unei pietre funerare, numită „Piatra Ungerii”, pe care a fost aşezat Sfântul Trup al Domnului, după pogorârea de pe Cruce, în scopul punerii giulgiului şi a ungerii cu smirnă şi aloe pentru îngropare. Deasupra acestei pietre de marmură, aflată la intrarea în Biserica Sfântului Mormânt, ard candele de diferite culori din aur şi argint, numeroşi credincioşi plecând genunchii şi închinându-se cu evlavie la locul pe care a fost aşezat Sfântul Trup al Domnului. Locul ultim al Drumului Crucii şi cel mai sfânt pentru creştini este mormântul Domnului, locul Învierii, plasat într-o capelă proprie aflată în Biserica mare a Sfântului Mormânt. Sfântul Mormânt este format, ca toate mormintele iudaice, din două încăperi (încăperea mortuară – Sfântul Mormânt şi anticamera – încăperea Îngerului) şi închis cu o piatră mare, rotunjită. Sfântul Mormânt se află în partea de vest a Bisericii Sfintei Învieri ce aparţine Patriarhiei Ortodoxe de la Ierusalim, în mijlocul unei rotonde uriaşe, susţinută de 18 coloane de piatră. Golgota şi Sfântul Mormânt sunt locuri de mare preţ pentru lumea creştină, odoare scumpe ale Bisericii primare ce rămân pentru totdeauna în inima celor care păşesc pe Via Dolorosa, devenind părtaşi şi martori la întreaga viaţă, activitate, răstignire şi Înviere a Mântuitorului Hristos. Privind în istoria creştinismului, observăm că unii împăraţi romani, precum împăratul Hadrian în anul 135 d.Hr., i-au împiedicat pe creştini să se închine la Sfintele Locuri, ridicând temple închinate zeilor păgânilor, cum ar fi cel al lui Venus pe Golgota sau al lui Jupiter deasupra Sfântului Mormânt. Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea relatează, în lucrarea Vita Constantini, ridicarea bisericii Sfântului Mormânt (între anii 326-335 d.Hr.), de către împăratul Constantin cel Mare, pe binecuvântatul loc al Învierii Domnului. După Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325, pe baza înţelegerii dintre Macarie, Patriarhul de Ierusalim şi împăratul Constantin cel Mare privind scoaterea la lumină a stâncii pe care a fost răstignit Mântuitorul, s-a ajuns la descoperirea acestor locuri sfinte de către mama împăratului, Sfânta Elena, icoana Sfinţilor Împăraţi aflându-se în sala tezaurului şi având o parte din lemnul Sfintei Cruci. Jertfa de pe Golgota constituie starea supremă de smerenie a Mântuitorului. Moartea Sa se preface în trecere spre Înviere, tocmai pentru că ea încetează a fi osândă pentru păcate şi devine mijlocul suprem prin care firea omenească se leapădă de păcat, trecând de la forma ce poartă urmările păcatului la cea nestricăcioasă, sortită vieţii veşnice. După îndeplinirea întocmai a datinei iudaice a înmormântării, trupul lui Iisus a fost dus la un mormânt săpat în stâncă, aflat într-o grădină, în imediata apropiere a locului în care fusese răstignit. Era un mormânt nou, care îi aparţinea lui Iosif, în care nu mai fusese nimeni îngropat, căci se cuvenea ca „Cel zămislit de o Fecioară să Se odihnească într-un mormânt ferit de orice atingere” (Fericitul Augustin). După ce au aşezat trupul lui Iisus în mormânt, Iosif şi Nicodim au prăvălit o piatră mare la uşa acestuia şi au plecat. Martore ale îngropării au fost şi sfintele femei care nu se înduraseră să-L părăsească pe Iisus nici după moarte şi îi urmaseră din depărtare pe cei doi ucenici. După ce au văzut unde L-au pus, au venit acasă, unde au pregătit miresme şi miruri, iar „sâmbătă s-au odihnit, după Lege”. Aromatele aduse de Nicodim aveau drept scop să întârzie putrezirea, iar cu miresmele se ungea trupul celui mort spre a răspândi un miros plăcut cât mai multă vreme. Este frapant că cei care L-au îngropat pe Domnul Iisus au fost un membru al Sinedriului şi un fariseu, care – în taină – erau ucenicii Lui. Iudeii Îl răstignesc pe Hristos, iar primii ucenici şi martiri creştini vor proveni din rândurile lor. Mântuirea adusă de Hristos este adresată tuturor, indiferent de poporul din care face parte. Sinedristul Iosif şi fariseul Nicodim se alătură Sfinţilor Apostoli, sfintelor femei şi celorlalţi fii ai lui Israel care au crezut în Hristos şi L-au însoţit pe când suferea pentru noi.

Iisus este uns cu miresme şi pus în mormântul pecetluit, însă nu este cu putinţă ca Începătorul vieţii să fie ţinut acolo, „căci nu poate mormântul să înghită pe Cel ce este însăşi Viaţa”. Prin multe cântări deosebit de frumoase, Biserica accentuează paradoxul îngropării, „biruinţa asupra iadului”, imposibilitatea circumscrierii Vieţii în mormânt, nemărginita iubire a lui Dumnezeu care se extinde şi asupra „celor adormiţi din veac”, care L-au primit pe Începătorul vieţii: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun cu Tatăl şi cu Duhul, toate umplându-le, Cela ce eşti necuprins” (Cântarea I a Canonului Învierii, Glasul al IV-lea).

Prof. Univ. Dr. Mihai Valentin Vladimirescu
Profesor titular – Catedra Istorico-biblică în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă, Craiova
2008

Textul a apărut inițial în revista OrthoGraffiti, nr. 8 / aprilie 2009, editor Laurențiu Dumitru.

Se va prelua cu precizarea sursei: Blogul Sfântul Munte Athos

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!