de George Crasnean
„Împrieteneşte’te cu cel necruţător cu sine”, a zis avva Pimen. Nu ştiu dacă m’am împrietenit, dar pentru mine avva Petroniu a fost al doilea tată şi mai ales acela care mi’a arătat cum să mă mântuiesc. El m’a învăţat (fără prea multe cuvinte), cum trebuie să’ţi fie petrecerea prin astă lume părelnică, pentru a’ţi arvuni cele ale cerului. Şi a făcut aceasta foarte simplu: în fiecare zi era pregătit să moară! Pentru aceea şi toate celelalte ale lumii le’a dispreţuit cu mare uşurinţă.
Eu nu’mi doresc să scriu frumos despre gheronda pentru că ştiu că viaţa lui a fost peste cuvintele mele şi nici nu va putea vreodată litera să’ncapă ostenelile părintelui Petroniu.
În vremurile acestea îmbuibate tuturora ni se pare că sfinţii sunt doar noţiuni abstracte ori bătrâne zugrăveli în frescă. Cu tare mult greu am putea admite că ei trăiesc (ba chiar şi fac minuni) pe lângă noi. Şi aceasta pentru că noi ne dorim să mergem la un sfânt ca la un.. sfânt! Ori măcar ca la un şaman, mag sau vrăjitoare, la care să purcedem atunci când ne mai slobozesc problemele („esenţiale”!) ale vieţii noastre lumeşti. Nu suntem pregătiţi să întâlnim un om (aparent) obişnuit, neavut şi lipsit la culme, cu trupul uscat de aspre nevoinţe, dar cu suflet de crin (după cuvântul părintelui Iustin Pârvu). Că pe cât îşi vestejea avva Petroniu trupul, pe atâta şi înflorea sufletul său. Şi el de multe ori ne îndemna ca şi noi să grijim mai mult de sufletele noastre şi de trupurile altora, iară nu de trupurile noastre şi de sufletele altora.
Cu mult dor am dorit în toată vremea să’l revăd pe avva al meu înainte de ieşirea lui din trup, că întotdeauna îmi ziceam mie: „Este mântuire Doamne Dumnezeule, câtă vreme mai laşi astfel de oameni printre noi”!
A fost un călugăr care n’a gândit răul, monah însingurat printre fraţi, dar cu bună-voia lui s’a înstrăinat (şi a dobândit astfel odihnă), căci a ţinut mult la cuvântul avvei Alonie: „ eu singur şi Dumnezeu suntem pe lume”… Că el de fapt, spre mântuire fugea de oameni şi dintre fraţi.
Mi’a spus mie odată avva că am o sarcină care duce la mândrie şi pentru aceea să port de grijă ca scriitura să’mi fie ziditoare (că destui sunt cei care dărâmă prin literă) şi să nu abaţi inima ta spre cuvinte de vicleşug, ci „să scrii întotdeauna cele ce sunt în inima ta”! Şi pe cât îmi şade în putinţă, mă sârguiesc a face… ascultare (deşi nefericit sunt eu că m’am deprins a întreba şi asculta şi nu fac cele bune ce aud şi văd!).
„Toate necazurile şi problemele lumii acesteia vin de la puţina lor credinţă: nimeni nu crede cu adevărat că Dumnezeu le poartă de grijă şi atunci se ocupă ei de asta! Îşi fac griji pentru pensii, asigurări de sănătate, de boală, adună bani pentru zile negre. Toate pentru tihna acestui trup.
Dar lumea este oarbă şi nu’şi dă seama că doar Dumnezeu este Cel ce poartă de grijă şi toate asigurările noastre sunt zadarnice! Mai poate crede oare bogatul, care are aur şi argint, că Dumnezeu este Cel care’l hrăneşte? Iar dacă el nu crede că Domnul este Cel care’i dă pâinea cea de toate zilele, ce nădejde mai poate avea că’l va învia şi’i va da Împărăţia cerurilor? Al cui slujitor este oare: al lui Dumnezeu sau al lui Mamona?”.
„Toate înlesnirile şi binefacerile acestea nu se potrivesc cu viaţa călugărului”, spunea el odată despre primenirile şi modernizările monahismului. „Ele sunt pentru odihna trupului. Şi acolo unde e odihnă nu poate să sălăşluiască şi frica de Dumnezeu. Monahul trebuie să’şi înduhovnicească trupul ca să semene cu Dumnezeu.
Iar Dumnezeu (Cuvântul) era în trup, dar trecea prin uşile închise. De asta fuge monahul din lume, ca să’şi întărească duhul-nu trupul-, să moară faţă de aproapele său şi să nu’l judece întru ceva. Pentru că nu poţi osândi decât ceea ce vezi. Fugi dară de lume ca să n’o osândeşti pe ea şi nici să te osândeşti pe tine în felul acesta”. „Monahul fuge de lume avva, dar acuma aleargă lumea la monahi!”, i’am spus eu atunci.
„Da. A început să vină duhul acesta lumesc peste mănăstiri şi chiar şi aici în Athos”, a mai zis el cu amărăciune. (Îmi spusese altădată, când l’am întrebat ce şi’ar dori mai mult la vremea aceea, că ar vrea… să nu mai fie drumuri în Sfântul Munte! Să revină iar la cărările şi liniştea timpurilor pe care le găsise în Grădina Maicii Domnului! „Atuncea plecai lunea, pe jos, cu mularul (catârul) la Karyes pentru cele trebuincioase schitului şi te întorceai marţea ostenit la fraţi, dar neîmprăştiat în rugăciune! Acuma te urci în maşină şi într’o oră eşti în Careia. Nici n’ai timp să’ţi faci pravila pe drum, cum o făcea sfântul Athanasie! Pe vremea aceea dacă vedeai obraz de om în cale te opreai pentru binecuvântare şi cuvânt de folos. Astăzi n’apuci să ieşi din schit şi te’ntâlneşti cu un grup de mireni. O fi ceva folos şi din aceasta, mai ales pentru mireni, că Dumnezeu şi pe cele rele le poate întoarce înspre bine, numai să nu fie mai mare pierderea!”).
„Nu iubiţi lumea, nici pe cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este în el” (I Ioan 2, 15). Iar gheronda nu s’a lipit nicicând de cele trecătoare ale lumii , ci a iubit truda mai mult decât odihna. Şi obştea a înţeles şi a văzut că el ştia calea Domnului; de aceea l’a şi urmat în toate.
N’a avut de la cine învăţa cele ale lui Dumnezeu avva Petroniu, căci în viaţă nu i’a fost dat să ucenicească pe lângă vreun bătrân îmbunătăţit. Dar l’a înţelepţit Dumnezeu şi a iubit cărţile şi a făcut cele scrise ele de Sfinţii Părinţi, păzindu’şi sufletul de prihană. Şi, având inimă curată-că nu cunoştea vicleşug cugetul său-lui Dumnezeu i’a plăcut cele ce a făcut, căci a rămas în toată petrecerea sa pământească nematerialnic şi dispreţuind avuţiile.
Pentru aceasta n’a primit nici cei două milioane de dolari pe care i’a oferit George Becali, spre refacerea arsanalei Prodromului, spunând că „nu aceasta este treaba călugărului, ci a sta de vorbă cu Dumnezeu! Că dacă monahii se vor lipsi de rugăciune şi vor începe a zidi piatră, duhul se va duce de la ei şi vor rămâne… de piatră”!
Şi de vor ridica arsanaua, mai „pe urmă le va trebui să meargă la pescuit” (bineînţeles că pentru hrana schitului), iar apoi „corabie mai mare le va trebui şi rugăciunea se va duce de la ei! Toate acestea sunt vicleşuguri ale diavolului, care seamănă răul prin multa înlesnire, ca neghina printre spicele de grâu. Să nu dorim lucruri din cele lumeşti în locul celor ale sufletului, că ne vom lipsi astfel de amândouă. Când trăieşti având bani asupra ta, Dumnezeu nu’ţi mai poartă de grijă. Şi să ştii frate că dracul n’a biruit niciodată pe cineva prin sărăcie!”.
Aşa era avva al meu: el vedea bine întotdeauna adversarul şi ferea din timp pe fraţi de „binefacerile” satanei, nedându’i acestuia prilej a’şi ţese urzelile.
Pentru că el cunoştea pricinile patimilor, suferea mult pentru noi ceilalţi care nu reuşeam să vedem cursele vrăjmaşului. Suferea, ba chiar se mânia cu patimă pe satana când auzea că a biruit acesta pe vreun frate. Ura cu pasiune păcatul şi „se crucea” când era încunoştinţat de vreo nouă „potlogărie” a zavistnicului diavol. I’am spus odată că noi, oamenii, am vrea să împăcăm pe cele lumeşti cu cele cereşti, că n’am renunţa la agonisirea de averi aici pe pământ, dar nici la comorile cele neîmpuţinate ale Împărăţiei lui Hristos…
„Vasăzică faci voia vrăjmaşului şi vrei să te şi mântuieşti? Toţi oamenii ştiu ce trebuie să facă ca să se mântuiască, dar nu vor să fie mântuiţi! Faci toate murdăriile acestea, dai drumul şi legiferezi păcatul şi vrei mântuire? M’am crucit când am auzit şi de potlogăria asta cu nepedepsirea incestului! (Era în mai 2009). Doamne, Maica Domnului!
Asemenea urâciune înaintea Domnului! Păi sigur că Dumnezeu se leapădă de tine atunci – că sfinţenia nu poate sta alături de murdărie – şi satana întunecă minţile celor ce fac nelegiuirile acestea, încât vor ajunge să spună răului bine! Diavolul, care de la început a fost ucigător de oameni…şi când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8,44) totdeauna va ascunde păcatul sub chipul virtuţii.
Într’atâta va perverti vrăjmaşul pe oameni, încât le va inversa valorile! Şi mă tem că nu suntem departe de acele vremuri…”. I’am răspuns că „vremurile acelea au şi venit deja” şi l’am întrebat ce era de făcut? „Nu putem pune început bun dacă nu urâm păcatul! Înstrăinarea aceasta de Dumnezeu aduce toate relele în lume. Dar să nu ne amăgim: de nu se va curăţi neamul acesta de patimi, Duhul Sfânt nu va veni peste el! Însă de vom pune post şi rugăciune, Dumnezeu nu va lăsa vrăjmaşul să se obrăznicească!”.
Adesea şi bucuriile dinafară le lua cu măsură, ca nu cumva fiind în pace şi neluptându’se să’i fie biruită smerenia. Dar el spunea că Dumnezeu îngăduia atunci să nu fie înfruntat pentru neputinţa lui. Cea mai scurtă cale de mântuire şi’a ales (smerenia), toată viaţa micşorându’se înaintea oamenilor şi potrivindu’şi rugăciunea cu fapta. Pentru aceasta şi Dumnezeu odihnea în inima lui, însă el, până în sfârşitul vieţii sale, i’a fost frică de cădere. Povestea părintele Modest, ucenicul său, că atunci când a citit cele scrise de mine şi spuse de avva Adrian Făgeţeanu despre el, a găsit pe toate paginile revistei tăiat cuvântul… „smerenie”! (Lumea monahilor, nr.9/2008). „La măsura lui, nu m’am gândit că gheronda mai poate avea frică de slava deşartă!”, a mai mărturisit acelaşi smerit ucenic.
Era smerit foarte şi atât de aspru cu sine încât, nici foarte bolnav fiind de pleurezie, n’a voit a merge la spital, pentrucă zicea: „Dacă Dumnezeu vrea să mă ia la El, cine sunt eu să mă împotrivesc Lui? Am pe Maica Domnului (Prodromiţa) aicea, care veghează asupra mea; ce poate să facă mai mult omul pentru mine?”. (Avea atunci apă la plămânul drept şi n’a dormit mai bine de 48 de ore, fiindcă el se odihnea doar pe acea parte. A aţipit pe patul de spital ca un prunc, după aceea…).
Nu i’a fost frică de moarte. Şi de fapt avva nici n’a murit, ci a trecut la viaţă.
De mult murise el lumii acesteia! N’a avut decât o singură grijă în ultimile clipe de viaţă: să fie împărtăşit! Şi atunci când mi’am luat rămas bun de la el, cu trei zile înainte de trecerea sa la cele veşnice, a crezut că a venit preotul cu potirul să’l cuminece! Spunea că „Dumnezeu a desfiinţat spaima de moarte. Hristos a înviat cu moartea pre moarte călcând”. Spunea, ca şi Sfinţii Părinţi, că „puţină vreme avem pentru trudă, dar odihna este veşnică” şi îndemna pe oameni „să se gândească cu tot dinadinsul la fericirea veşnică”, chiar dacă admitea că mai degrabă se mântuiesc creştinii de frica iadului decât de dragostea raiului.
Privea însă moartea ca pe „o poartă spre o fericire ce nu s’ar putea compara cu nici una din fericirile de pe pământ. Dar pentru omul care a trăit în păcat moartea este cumplită. Toate relele şi necurăţiile lui vor apărea atunci şi cine va putea suferi ruşinea aceea? Nu Dumnezeu este Cel care îl condamnă pe om, ci el îşi alege locul din timpul vieţii acesteia. Nu Dumnezeu ne hărăzeşte iadul. Dimpotrivă, El ne spune: Mergeţi şi moşteniţi Împărăţia Cerurilor. Omul este cel care aduce iadul cu dânsul. Pentru că şi raiul şi iadul ni le pregătim noi, aici.
Într’un anume fel se poate spune că nu este pedeapsă, ci omul e chinuit de propriile lui alegeri greşite: cu ce ne ducem dincolo, aceea avem. El se duce pe lumea cealaltă cu păcatele de aici: desfrânat ai fost, beţiv sau drogat, învrăjbit sau răutăcios, aşa pleci dincolo, în veşnicie. Aici, pe pământ, el îşi poate satisface toate aceste porniri. Dar omul rămâne cu aceste porniri păcătoase şi pe lumea cealaltă, numai că acolo nu şi le mai poate satisface. Iar pentru păcătos, acestea sunt chinuri în iad”.
A iubit neamul acesta şi i’a părut rău că „au intrat românii într’o stăpânire fără Dumnezeu”. Spunea, atunci când România a intrat în UE, că „s’a uitat peste proiectul de constitutţe al Uniunii Europene şi acolo nu se vorbeşte nimic de Dumnezeu, ori de creştinism”.
Deşi nu şi’a legat cugetul nici măcar de averile chinoviei, a luat asupra sa tot ceea ce privea pe fraţi şi a făcut toate pentru mântuirea lor. Nu le’a cerut vreodată ceea ce el n’a făcut mai întâi. Unora li s’a părut poate prea aspru („dacă aş plăcea însă oamenilor, n’aş fi rob al lui Hristos”- Galateni, 1, 10), dar tot astfel se purta şi cu el însuşi, pentru că ştia că doar astfel creşte monahul şi dobândeşte vedere lăuntrică.
„Nu rătăci, ci şezi în chilia ta şi plângeţi păcatele”! Şi el a stat în chilie şi s’a nevoit în Sfântul Munte 33 de ani, iar în toată această vreme n’a ieşit din Athos decât o singură dată: la sfinţirea mănăstirii Sâmbăta, întâmplată în 1993, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Iar această ieşire a sa se datorează… ascultării, pentru că Patriarhul ecumenic de la Constantinopol, Bartolomeu, care îl avea la evlavie, l’a poftit să’l însoţească la această bucurie românească!
Într’o iarnă, acum patru ani, vorbind despre timpurile trecute şi cele rămase de petrecut, l’am întrebat „cum a ajuns omul să creadă că starea de păcat în care trăieşte este cea naturală”?
A zis că „omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu şi el trebuie să ajungă iarăşi la asemănarea cu Dumnezeu, să fie asemenea cu Dumnezeu. I’a dat Domnul şi putere să facă acest lucru, dar omul n’a înţeles de la început care era menirea lui, pentru că a venit vrăjmaşul cu înşelăciunile lui şi l’a îndepărtat de la calea cea dreaptă. Şi atunci a trimis Dumnezeu pe Fiul Său pe pământ să arate oamenilor cum să ajungă asemenea cu El.
Cum ne spune şi sfântul Ioan Evanghelistul că „cel care crede în Dumnezeu să facă cele ale lui Dumnezeu”. Şi atunci a venit Iisus spunând: „Eu sunt Calea Adevărul şi Viaţa”! Nu există altă cale sau învăţătură! Şi nu compari învăţătura lui Dumnezeu cu vreo învăţătură omenească; acesta este sfântă, desăvârşită, este deplină, n’are nevoie de completare, nu’i lipseşte ceva, n’are nevoie de schimbări sau adăugiri şi trebuie crezută aşa cum a lăsat’o Dumnezeu.
Nu există alte adevăruri! Deci Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pământului, a iubit aşa de mult lumea încât a venit pe pământ ca să scoată din nevrednicie şi necaz pe om. Şi atuncea învăţătura Lui trebuie să aibă toată încrederea noastră şi de aceea trebuie să ne’o împropriem şi s’o cunoaştem cât mai bine. Există bineînţeles diferite secte zise creştineşti, care s’au îndepărtat de la învăţătura cea adevărată a lui Dumnezeu, întunecate fiind de uneltirile vrăjmaşului.
Spun Sfinţii Părinţi, părinţii mari ai Bisericii, că „dacă omul se abate de la viaţa cea bună, face greşeli, face păcate, atunci el de fapt deschide larg uşa diavolului”. Şi primul lucru pe care’l face diavolul când intră în om este să’i întunece mintea. Dumnezeu a dat omului minte şi învăţătură pe care dacă o păstrează va şti să deosebească binele de rău.
Altfel diavolul îi întunecă mintea şi omul nu mai înţelege ce e bine şi ce e rău şi după aceea vrăjmaşul îi sugerează toate păcatele posibile şi toate răutăţile. El nu mai poate săvârşi binele fiind întărit în păcat şi vrea să-l facă pe om cât mai vinovat în faţa lui Dumnezeu, ca să se asigure că-l va dobândi pentru iadul său.
De aceea lumea înţelege altfel lucrurile, sau chiar nu le înţelege defel. Odinioară, spre exemplu, ţi’era jenă să vorbeşti despre desfrânare; vreau să spun că era o vreme de adâncă evlavie şi pe om nu’l atrăgeau murdăriile acestea din timpurile moderne.
Tot Sfinţii Părinţi spun că dacă omul duce o viaţă bună, curată, cinstită, când se’ntâlneşte cu păcatul, acesta nu’l atrage şi se ruşinează de el. Şi atuncea cum îţi explici că oameni învăţaţi, oameni de cultură, instituţiile, ba chiar şi Biserica, acceptă şi chiar încurajează aceste păcate, manifestările acestea stradale neobrăzate? Cui i’ar fi dat prin cap altădată să iasă gol pe stradă, aşa dezmăţat? Doamne fereşte! Şi mai văd şi copiii la televizor toate aceste dezmăţuri şi se murdăresc şi ei din vederile şi auzirile acestea!
De’asta o fugit dintru început monahul de lume! Or fugit în marginea satelor sau la pustie, ca să nu mai vadă sau să audă devierile lumii acesteia. Însă greul de abia acum începea, pentru că omul poartă cu el toate vederile şi auzirile din lumea de care tocmai a fugit şi unele păcate pe care poate le’a făcut. Avem drept pildă cazul Mariei Egipteanca pe care 17 ani au chinuit’o în pustie amintirile păcatelor săvârşite în lume.
Atâţia ani de păcat fac ca răul să se încuibe în om, iar el devine rob al păcatului şi îşi schimbă felul de a cugeta, de a vedea, de a înţelege. Aşezarea minţii lui făcută de Dumnezeu se strică şi se modifică după formele păcatelor pe care le face. Omul pe dinafară rămâne om, fiindcă pe dinăuntru este chip al păcatelor pe care le săvârşeşte. Toate gândurile şi cugetările lui sunt strâmbate după contururile păcatelor făptuite.
Gândiţi’vă la un om căzut în patima beţiei căruia îi este foarte greu să se mai oprească din acest păcat fiindcă el nu mai este stăpân pe sine. „Duşmanul omului, casnicii săi”! El este de pe acum rob şi face ceea ce îi porunceşte stăpânul său, moare de acum din viaţa aceasta, fiind arvunit nefericirii veşnice, fiindcă omul acesta se săvârşeşte cu toate păcatele sufletului său, cu toate amăgirile sale din lumea asta. Însă dincolo nu mai are nici băutură, nici bani şi n’are cum săvârşi păcatul său care’l va chinui veşnic.
Dumnezeu însă ne’a chemat să moştenim Împărăţia Sa cea veşnică şi ne’a promis lucrul acesta de la facerea lumii. Avem cărţi de învăţătură, avem şi propovăduirile Bisericii care ne arată şi calea cea dreaptă care să ne ducă acolo. Omul zilelor noastre însă le face toate împotrivă; săvârşeşte toate relele, care sigur îl vor lipsi de Împărăţia Cerurilor.
Bunăoară am auzit de noi învăţături care îi spun omului să nu’i fie teamă de moarte, că nu există iad şi că totul se consumă aici, pe pământ. Şi bietul om, care şi aşa are o mulţime de probleme inventate de vrăjmaşul diavol, primeşte cu mare uşurinţă şi astfel de învăţături. Dar n’a fost de când e lumea aşa ceva”.
Curat fiind la minte şi inimă el putea să vadă lucrurile „drept”, străin fiind de cele ale lumii…
Aşa fel de om era avva Petroniu Tănasă, stareţul schitului românesc athonit Prodromu, monah care a ascultat cu plâns de Dumnezeu, pentru care lucru şi Dumnezeu îl asculta pe el… Ferice de tine părinte că te’ai plâns pe tine în viaţa aceasta şi la veşnicie nu vei mai da lacrimă!
Via Lumea Credinței cu mulțumiri lui George Crasnean
Foto Arhiva blogului
Pe lângă multe articole, a publicat cinci cărți, printre care și volumul românesc Mistagogia: Experiența lui Dumnezeu în Ortodoxie, apărut la editura Deisis în 1998, prin îngrijirea PC Arhid. Prof. Ioan Ică jr. În limba română a mai apărut (ca editor), Mărturia ortodoxă a Sfântului Munte. Glasuri contemporane din Muntele Athos, traducere din limba engleză de Ioana Dumitrache-Lupescu, ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006. Apoi un „Studiu”, în vol. Arhimandritul Emilianos, Cateheze şi cuvântări 1. Monahismul – pecetea adevărată, traducere de Ioan I. Ică, Jr., Deisis, Sibiu, 1999. Și în fine un alt „Studiu”, în vol Sf. 
Recent mănăstirea noastră a fost vizitată de actorul Jonathan Jackson (v. foto). L-am întrebat cum a devenit ortodox. El mi-a relatat că foarte mult l-a ajutat internetul. Pe de altă parte, datorită internetului, creștinii, care se îndepărtase de Dumnezeu, s-au reîntors la credință, și-au descoperit rolul și locul în această lume. Sunt oameni care erau pe punctul de a se dezămăgi de toate, dar după ce au ascultat unele predici pe internet, au găsit puterea duhovnicească necesară, au dobândit speranța, și acum se dezvoltă spiritual.
Omorârea patimilor. Invitație la pocăință în vremuri de criză, Monah Moise Aghioritul
Sâmbătă, 6 septembrie 2014, la Schitul Sfântul Ilie, Părintele arhondar Filimon (v. foto), turc de neam, ne-a oferit trataţia aghiorită (loukoumi, ouzo şi apă rece) cu multă dragoste și cu un zâmbet îngeresc, cu bunăvoinţă şi chiar cu vorbă românească pe care a deprins-o în timp, de la pelerini. Acest monah glumeţ s-a purtat cu noi cu o nefățarnică dragoste, fapt pentru care ne-am simţit foarte bine la acest schit athonit la ctitorirea căruia a contribuit şi Sfântul Paisie Velicicovski de la Neamţ.
Luni, 8 septembrie, am avut bucuria ca la slujba Vecerniei de la Mănăstirea Marea Lavră (v. foto) să pot asculta glasul îngeresc al unui protopsalt. Cântarea, în greceşte, parcă se cânta singură. Nu mi-am putut stăpâni lacrimile. Nu am mai auzit niciodată un asemenea „tril” duhovnicesc. Am ascultat acasă multe înregistrări cu slujbe bizantine şi protopsalţi, dar un glas şi o cântare ca cea de la Marea Lavră nu am mai auzit. Cântarea curgea lin, fără nici o forţare, natural, ca respiraţia, dar de un rafinament extraordinar. De fapt, din însuşi rafinamentul acelei cântări bizantine am putut înţelege pe viu, în fărâme, bogăţia duhovnicească şi culturală a Imperiului Bizantin păstrate cu strășnicie în tradiţia milenară a Muntelui Athos. Nu este întâmplător că mai există şi astăzi astfel de inspirați protopsalţi, mai ales că în această mănăstire athonită se păstrează capul marelui cuvios protopsalt Sfântul Ioan Cucuzel, la care ne-am închinat. Sfinţii nu lasă tradiţia să moară.
La Schitul Sfântul Andrei ne-am simţit primiţi ca acasă de către un părinte iubitor, închinându-ne moaştelor Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României. Întâmplarea a făcut ca şi acum, la fel ca în anul 2009, să ne reunim, din rânduiala lui Dumnezeu, români de pretutindeni, noi din Ardeal cu fraţii moldoveni din Basarabia. Fiindcă am ajuns la mănăstire după de a fost oferită masa, ne-am organizat în curte cu toţii, scoţându-ne din genţi tot ce aveam de mâncare, astfel încât să facem o agapă frăţească. Şi fraţii moldoveni pierduseră cina de la trapeză, aşa că am împărţit cu ei tot ce aveam mai bun. Am fost atât de emoţionat simţind că şi acum Sfântul Apostol Andrei îi ocroteşte şi îi binecuvântează pe români, adunându-i împreună la aceeaşi masă, sub acelaşi acoperiş. Îţi mulţumim Sfinte Apostole Andrei, părinte al neamului nostru, că ne-ai învăţat iubirea dumnezeiască, aducându-ne lumina credinţei dreptslăvitoare! Nu suntem vrednici să-ţi mulţumim pentru grija pe care ne-o porţi necontenit, de aceea îţi spunem cu smerenie: Bucură-te, Sfinte Andrei, apostole!
Sfântul Munte Athos 
Ca informație generală, precizăm că toate scrisorile trimise către mănăstiri sau părinți athoniți ajung la Karyes, capitala Sfântului Munte. De acolo fiecare mănăstire sau schit își ridică corespondența. Adresa standard este aceasta:
I M [Numele mănăstirii]
63086 KARYES
AGION OROS
GREECE
IM înseamnă Iera Moni, adică Sfânta Mănăstire. IMM înseamnă Iera Megisti Moni, adică Sfânta Mare Mănăstire, titlu pe care-l au doar mănăstirile Marea Lavră și Vatopedi, deci doar în acest caz se scrie IMM.
Pentru schituri scrieți SKETE [numele schitului], apoi restul adresei poștale.
Dacă doriți să scrieți unui anume monah sau stareț, adăugați desigur și numele acestuia. Unii părinți au și contacte de email, dar aceste adrese nu sunt publice, cu unele excepții. Pentru corespondență se preferă calea clasică, prin poștă. Doamne, ajută!