Category Archives: 16. Mănăstirea Xenofont

Povățuiri din Sfântul Munte: Bătrânul Simeon de la Xenofont (1893-1984)

Harul lui Dumnezeu mi-a povăţuit pentru a doua oară paşii la Sfânta Mănăstire Xenofont în primăvara lui 1981. Acolo am aflat de la părinţii mai tineri că se afla la ei în mănăstire un Bătrân plin de sfinţenie, cu ochii cei trupeşti orbi, dar cu cei sufleteşti văzători. Am cerut îngăduinţa să-l vizitez, pentru că eram sigur că, în curând, sufletul lui va pleca la cereştile locaşuri. Şi, în plus, eram şi eu stăpânit de o oarecare nelucrare şi akidie.

După salutarea aghioritică ce ne-am adresat-o, am intrat în chilioara lui smerită şi foarte curată şi l-am găsit aşezat în scaunul său. Îl descriu aşa cum l-am văzut: la înfăţişare era ca un copil mic, era cu totul alb şi strălucitor la faţă, având înfăţişarea unui sfânt din icoană. Ochii lui mici, deşi nu vedeau, străluceau de o curăţie lăuntrică, în timp ce batista lui era îmbibată de lacrimi. Erau lacrimile iubirii pentru Mirele sufletului său, Hristos. La fiecare întrebare de-a mea dădea răspunsuri cu smerenie, fără să se grăbească, numai atunci când era sigur că răspunsul era corect.

 Ca de obicei, m-am interesat să aflu câteva elemente biografice de la părintele Simeon, ca un fel de latură omenească a cunoştinţei noastre, şi apoi am început să-i pun întrebări legate de vieţuirea noastră monahală, întrebări care ne frământă mai ales pe noi, monahii cei tineri.

– De unde sunteţi de loc, părinte, şi cum aţi devenit monah?

– M-am născut în Kephalonia, în 1893. Părinţii mei, Gherasim şi Penelopa, erau creştini cucernici şi de la o mică vârstă m-au povăţuit să urmez drumul lui Dumnezeu. Din botez mă numeam Spiridon. Părinţii mei s-au mutat după un timp în Patra, unde şi eu am crescut şi am mers la şcoală. Când eram la vârsta potrivită, am făcut şi armata. Am fost în armată în vremea Primului Război Mondial la Tesalonic. Acolo am stat ca soldat vreme de zece ani. Tot la Tesalonic am terminat şi gimnaziul. Când m-am întors la mine acasă, m-am căsătorit şi am avut un băiat. Dar pentru că judecăţile lui Dumnezeu sunt adânci şi necunoscute nouă, copilul mi-a murit la vârsta de 20 de ani. După un an, de-a dreptul pe neaşteptate, a murit şi soţia mea, urmând calea copilului nostru. De atunci am rămas cu totul singur în lume, foarte îndurerat după încercările familiale pe care Dumnezeu a îngăduit să le am în viaţa mea. Din pricina întristării mele şi ca să uit puţin de moartea celor dragi ai mei, am plecat să lucrez pe vapoare. Aşa am lucrat ca marinar vreme de mulţi ani. Am obosit, mi-am dorit atunci şi eu puţină linişte pentru rugăciune şi adunare a gândurilor. Unii dintre prieteni mi-au vorbit despre faptul că ei lucraseră un timp la Sfântul Munte pe la mănăstiri, şi aşa m-am hotărât să vin şi eu ca lucrător la Muntele Athos.

La început am mers la Sfânta Mănăstire Vatopedi. Pe atunci avea şaptezeci de părinţi. M-au rânduit ca lucrător la grădini. Mănăstirea însă era idioritmică şi, de aceea, am plecat şi m-am angajat la metocul Sfintei Mănăstiri a Sfântului Pavel, metoc numit Monoxiliti, şi care este imediat după intrarea noastră în Sfântul Munte, cum vii dinspre Dafni.

După aceea, am lucrat la mănăstirea Constamonitu, în timpul egumeniei arhimandritului Filaret, şi apoi m-am stabilit definitiv la mănăstirea Xenofont. Aici, pentru mulţi ani, am lucrat ca mirean şi abia la vârsta de 55 de ani m-am hotărât să îmbrac haina călugărească.

– Ce aveţi să-mi spuneţi despre viaţa dumneavoastră monahală, părinte Simeon?

– După cum fiecare monah este mângâiat de Duhul Sfânt, tot aşa şi eu simt mereu harul lui Dumnezeu în inima mea. Mai ales îl simt atunci când fac rugăciunea cu şiragul de metanii în chilie la mine. Ca să înveţi să te rogi, trebuie să nu judeci pe nimeni şi să-ţi concentrezi mintea atunci când ea vrea să se împrăştie în cele din afară. De asemenea, orice bine ai face, să nu-l spui altuia şi oricâte lucruri ai împlini, oricât ar fi de mari, să le ţii ascunse, pentru că nu le-ai făcut cu propriile tale puteri. Iubitorul de oameni Domnul nostru, Care s-a jertfit pentru noi, este aproape de noi şi ne întăreşte în fiecare luptă şi nevoinţă de-a noastră. Lui trebuie să-I mulţumim mai întâi, să-L slăvim şi să I ne rugăm şi să fim atenţi să nu-L întristăm. Prezenţa lui Dumnezeu în inima noastră o simţim mai cu seamă după rugăciunea minţii şi a inimii. Rugăciunea inimii este cu adevărat curată, liberă de gânduri şi simţiri păcătoase. Din această rugăciune izvorăşte înlăuntrul nostru dragostea de Dumnezeu.

– Ce sfinţi cinstiţi mai mult şi de ce?

– Întâi şi întâi o cinstesc pe Preasfânta noastră Stăpână, de Dumnezeu Născătoarea, apoi pe Sfântul Spiridon şi pe păzitorii mănăstirii noastre, Sfinţii Mari Mucenici Dimitrie Izvorâtorul de Mir şi Gheorghe Purtătorul de biruinţă. Dar Maicii Domnului nu pot să-i aduc nici cea mai mică răsplătire pentru darurile pe care mi le-a făcut şi pentru că acum câţiva ani m-a vindecat de o umflătură apărută pe abdomen. Îmi amintesc că pe atunci lucram la grădina mănăstirii şi, din pricina oboselii, abdomenul a început să se umfle. Îndată m-am întins pe pat şi m-am rugat Maicii Domnului. Într-o după-amiază s-a deschis uşa chiliei mele. N-am auzit de afară spunându-se obişnuita salutare călugărească: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne”, ca să răspund eu dinăuntru cu „Amin”, şi astfel să fi pătruns înăuntru vizitatorul. Aşadar, eram curios cine va fi fiind vizitatorul care a intrat înăuntru fără să bată la uşă. Deschid ochii şi o văd intrând înăuntru pe Stăpâna noastră, al cărei chip strălucea precum soarele. A stat deasupra patului meu. Mi-a făcut o profundă impresie faptul că plutea oarecum prin aer, nu atingea podeaua şi mă privea direct în ochi. Eu, de frică, am început să tremur şi nu am spus nimic. Ea a făcut cruce pe locul unde mă durea, m-a binecuvântat şi a dispărut prin tavan. Da, îţi spun adevărul, părinte Damaschin, am văzut că s-a deschis tavanul şi a plecat pe acolo.

Altă dată, pe când eram de 55-60 de ani, aveam o mare mare nedumerire: voiam să aflu cum este Hristos. Mă rugam neîncetat, dar niciodată nu L-am văzut cu ochii pentru a spune cum este. Este oare El un om asemenea mie? Astfel adesea Îl întrebam pe Hristos cu gândul meu: „Cum eşti, Hristoase al meu? Ai gură, mâini, ochi, picioare, umbli ca şi noi? Acum, că te afli în ceruri şi poţi să vii când te chem, cum eşti? Cum poţi să fii în acelaşi timp şi acolo, şi aici?”.

Odată, într-o noapte, înainte de a bate clopotul pentru slujba de Miezonoptică, de Utrenie şi de Sfânta Liturghie, am auzit două-trei bătăi în uşa chiliei mele. M-am ridicat, am deschis, şi ce crezi că văd în faţa mea? Era un arhiereu, tânăr ca vârstă, cu părul negru, îmbrăcat cu veşminte arhiereşti aurite şi cu alte culori. Faţa lui era scăldată într-o lumină mai presus de lume şi mai presus de fire. L-am văzut, şi în clipa aceea mi-am pierdut lumina ochilor din pricina strălucirii feţei lui. Am făcut doi-trei paşi înapoi înspăimântat şi murmurând: „Doamne miluieşte!”. Mi-am făcut semnul Sfintei Cruci şi l-am întrebat:

– Cine eşti, omule? Cum ai venit la ora asta la mine la chilie? Nu prea semeni cu oamenii obişnuiţi! Ce fel de episcop vei fi fiind? Care-ţi este numele?

– Eu sunt Cel pe care ai dorit să-L cunoşti! Te voi vizita a doua şi ultima oară la sfârşitul vieţii tale, ca să te iau lângă Mine.

După aceste cuvinte, S-a făcut nevăzut dinaintea mea. Mi-am dat seama că El era Stăpânul Hristos, a cărui înfăţişare omenească doream în ultima vreme să o cunosc. După plecarea Lui, inima mi s-a umplut de o nedescrisă bucurie şi dulceaţă. L-am slăvit şi I-am mulţumit pentru această mare vizită a Lui la mine, păcătosul şi destrăbălatul.

– Părinte Simeon, aţi auzit ceva mai deosebit din viaţa părinţilor care s-au nevoit aici, în mănăstirea dumneavoastră?

– Da, am avut mai demult pe părintele Timotei, care stătea în chilia de alături. Era un mare nevoitor. În timpul verii dormea afară, în curte, pe pavaj. Într-o seară, am auzit psalmodii în chilia lui. Se săvârşea Sfânta Liturghie, pentru că ceea ce auzeam erau cântări de la Liturghie. M-am temut şi nu m-am dus să văd ce se întâmplă. M-am dus însă dimineaţa la egumen şi i-am relatat întâmplarea. Acesta s-a gândit să-l împărtăşească pe Bătrânul Timotei, care suferea de mai mulţi ani şi era ţintuit la pat în ultima vreme. M-am dus, aşadar, ca să-l înştiinţez pe Bătrân că va veni preotul cu Sfânta Împărtăşanie şi să fie pregătit să se împărtăşească. El mi-a răspuns: „Pentru Sfânta Împărtăşanie sunt în regulă, nu mai faceţi nimic, rugaţi-vă numai ca să se facă voia lui Dumnezeu. Aseară îngerii au săvârşit dumnezeiasca Liturghie la mine în chilie şi unul dintre ei, cu linguriţa, mi-a dat Trupul şi Sângele lui Hristos, şi m-am împărtăşit.”

Nu a trecut multă vreme şi părintele Timotei a plecat la oştile cereşti, ca să-L slăvească împreună cu ele pe Dumnezeu.

Altă dată, un monah mi-a rânduit să schimb chilia şi să o iau pe cea din faţa mea. În acea seară, am încercat să o deschid, ca să văd dacă îmi place noua chilie. Am auzit dinăuntru însă cântări ca şi cele pe care le săvârşim în biserică. Am tot încercat să deschid uşa, dar era cu neputinţă. De atunci, această chilie rămâne încă închisă.

– Cum să ne curăţim, părinte, de gândurile cele rele?

– Prin răbdare şi cu rugăciune. Eu mult m-am nevoit şi am obosit în această luptă, şi abia la vârsta de 65 de ani am încetat să mai am orice fel de gânduri şi de împotriviri sataniceşti. Acum sunt cu desăvârşire liber, mort faţă de cugetul cel trupesc şi curat pe dinăuntru. Nădăjduiesc că mă voi mântui, deoarece m-am curăţit şi-L văd pe Dumnezeu cu ochii sufletului meu.

– Cum se simte cel care este aproape de Dumnezeu?

– Simte de parcă ar fi înlăuntrul raiului şi, în acelaşi timp, că este un nimic înaintea ochilor lui Dumnezeu.

– Care este cea mai mare virtute?

– Iubirea, iubirea, iubirea…Să găsim modalităţi pentru a face bine celorlalţi oameni.

Când i-am spus Bătrânului despre un oarecare creştin pe care îl cunoşteam, pe nume Athanasie, că are probleme în familie, mi-a răspuns hotărât: „Acum o să fac tot canonul meu pentru acest om!”. Adică, a făcut în acea zi doisprezece şiraguri de metanii cu rugăciunea lui Iisus pentru problemele lui Athanasie.

Părintele Simeon dădea mare importanţă tăcerii, despre care mi-a spus:

– Toate le păzeşte tăcerea. Ea păstrează harul dumnezeiesc înlăuntrul nostru nescăzut. Ea uşurează lucrarea rugăciunii. Tăcerea ajută la urmărirea cu strânsoare a gândurilor, ne deschide cerurile şi ne descoperă tainele cele cereşti.

Părintele Simeon se ferea de orice întâlniri şi convorbiri şi celor care îl salutau le răspundea şi el din adâncul inimii. Faima virtuţii lui se întinsese în toată mănăstirea şi chiar în tot Sfântul Munte, şi chiar mulţi dintre mirenii din afara Athonului auziseră de el şi îl cercetau pentru a primi sfat. Bătrânul Simeon, deşi nu alunga pe nimeni, i-a spus odată monahului care îl slujea: „Ce vrei cu ei, măi frate, de îi tot aduci la mine? Ce să vadă la mine şi ce am eu să le spun?”. Îndată însă şi-a luat metaniile şi a început să se roage pentru toţi cei care veneau la el, zi şi noapte. Ca sfat, le spunea puţine cuvinte, dar din experienţă şi legate doar de lucrurile de care îl întrebau. Se ferea cu desăvârşire să deschidă convorbiri cu mirenii în afara problemelor pe care le aveau aceştia, deoarece iubea tăcerea şi rugăciunea inimii.

Odată, egumenul mănăstirii, părintele Alexie, a avut nevoie de ajutor în rugăciune pentru o anumită problemă. I-a spus părintelui Simeon să facă rugăciune. Acesta a făcut ascultare şi s-a jertfit pentru ascultare şi pentru dragostea faţă de Stareţul lui, astfel încât s-a rugat întreaga noapte. A făcut mai bine de trei sute de şiraguri de metanii, iar bucuria cea mai mare a fost că rezultatul problemei care-l frământa pe egumen a fost pozitiv.

– Părinte Simeon, acum la bătrâneţe, vă rugaţi mult?

– Mă rog neîncetat, copilul meu. Am făcut şi metanii, dar acum, fiindcă am 89 de ani şi sunt bolnav, atunci când încerc să mai fac, mă prăbuşesc pe jos. Totuşi, în loc de metanii, fac 12 komboschinii. Şiragul de metanii este pentru chilie, în timp ce pentru biserică sunt slujbele.

Iubea foarte mult slujbele bisericeşti, pentru că simţea că este un trup cu toţi ceilalţi care se roagă înaintea Mai-marelui păstorilor, Hristos. Odată, medicul de la Nea Skiti, părintele Democrit, i-a interzis pentru o săptămână să mai meargă la biserică. Iar el i-a răspuns îndurerat: „Ce spui, frate, să nu mai merg eu acuma la biserică?”. Intra la biserică primul şi ieşea ultimul. Se închina la toate icoanele la care ajungea, umblând cu mersul său bătrânesc. Pe egumen îl iubea foarte mult. Avea multă evlavie şi cinstire faţă de el şi îi punea metanie până la pământ. Uneori atât de adâncă era metania, încât cădea în faţa acestuia din cauza neputinţei şi a bătrâneţii. Nu era deloc întristat pentru faptul că nu vedea. Singura lui grijă era rugăciunea, fără să murmure pentru nici o problemă.

– Părinte Simeon, mergeţi şi acum la privegheri?

– Sigur că merg! Obosesc uneori însă şi de aceea mi se întâmplă să nu mai ştiu unde ne aflăm cu slujba. Când mă întorc la chilie de la priveghere aud în jurul meu cântări minunate. Când mă întind, aud în urechi cântările pe care le auzisem la slujbă, dar cântate cu nişte glasuri mult mai dulci.

– Părinte, vă temeţi de moarte?

– Nu mă tem de moarte, ci o aştept cu bucurie, pentru că m-am curăţit pe dinăuntru. Nu mai am război duhovnicesc din nici o parte, nici pentru mâncare, nici pentru somn, nici pentru nimic dintre cele pământeşti. Am o pace adâncă în inimă şi doar rugăciunea o iubesc şi o spun fără de încetare.

– Când ceilalţi oameni ne judecă şi ne dispreţuiesc pe nedrept, ce trebuie să facem noi?

– Să facem rugăciune pentru ei cu komboschinii(şiragul de metanii) şi ceea ce am mai zis înainte, adică să găsim modalităţi de a ne arăta dragostea faţă de ei.

– Cum putem să-i ajutăm pe fraţii mireni care vin la mănăstire?

– Să le vorbim cu cuviinţă şi cu bunătate. Purtarea bădărănoasă care se cam vede, din păcate, pe la unii monahi nu duce niciodată la rezultatul dorit. Să-i ajutăm şi material cu binecuvântarea Stareţului, mai ales pe cei care au absolută nevoie.

Mi-a povestit cu bucurie că l-a cunoscut pe vremuri pe Sfântul Nectarie de la care a şi primit binecuvântare. Pe când Sfântul se afla internat la spital, în Patra, a venit un grup de soldaţi care se întorceau de pe front şi doreau să-l viziteze. Din pricina numărului mare al soldaţilor, medicii nu i-au lăsat să intre în salon. O soră medicală a deschis numai uşa salonului şi le-a spus: „Uitaţi-vă, acesta este Nectarie, episcopul din Eghina!”. Părintele Simeon însă, tânăr pe atunci, s-a căţărat pe fereastră şi a intrat înăuntru. A luat binecuvântarea Preasfinţitului Nectarie, i-a sărutat mâna şi iarăşi a ieşit, fără ca cineva să-i facă observaţie.

Preabunul Dumnezeu l-a împodobit pe Bătrânul Simeon în ultimii ani ai vieţii sale şi cu harisma înainte-vederii. M-am încredinţat eu însumi de aceasta de multe ori. Voi relata aici numai două întâmplări. Un frate din mănăstirea Xenofont avea gânduri şi se duse să se spovedească egumenului Alexie. Acesta l-a sfătuit potrivit cu nevoile duhovniceşti pe care fratele le avea. După aceea, respectivul monah, din pricina necredinţei pe care o avea faţă de cuvântul egumenului, s-a dus şi la Bătrânul Simeon, fără să-i spună că se spovedise pentru aceleaşi gânduri şi aceeaşi problemă şi Stareţului. Părintele Simeon i-a spus cuvânt cu cuvânt ceea ce cu puţin înainte egumenul Alexie îi spusese. Fratele respectiv s-a convins atunci de adevărul cuvintelor Stareţului pe de o parte, iar pe de altă parte de harisma Bătrânului Simeon. Altă dată, un arhimandrit care trăia în lume a dorit să se închinovieze la mănăstirea Xenofont. A aflat de virtutea Bătrânului Simeon şi s-a dus să îi ceară sfatul. Bătrânul Simeon i-a spus: „Să nu vii, pentru că eşti bolnav şi în curând vei pleca.” Într-adevăr, după puţin timp, arhimandritul acela a adormit în Domnul.

La bătrâneţe, Dumnezeu Se face descoperit oamenilor mai cu seamă prin mijlocirea bolilor. Bătrânul Simeon, în afară de cataractă, pe care o avea de mai mulţi ani, suferea şi de hernie şi de astenie nervoasă. Aştepta însă cu multă bucurie moartea. Adesea o chema pe Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea, în ale cărei făgăduinţe pentru monahii aghioriţi nădăjduia cu statornicie. Se împărtăşea adesea, cerea iertare de la toţi părinţii.

Ca un vultur cu aripi întinse a zburat din această viaţă la cea cerească în 12 noiembrie 1993, adăugându-se corurilor cuvioşilor părinţi ai Athonului.

Veşnică să-ţi fie pomenirea, Preacuvioase Părinte Simeon! S-avem parte de binecuvântarea ta! Amin.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 59-68, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / Foto din arhiva blogului

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Cuviosul Xenofon, ctitorul Mănăstirii Xenofont din Sfântul Munte (24 aprilie / 7 mai)

Sfântul Xenofon a trăit pe la sfârşitul secolului al X-lea şi s-a nevoit în Sfântul Munte Athos. Provenea dintr-o familie bogată şi cu renume, având astfel parte de o educaţie aleasă. A fost contemporan cu Sfântul Athanasie Athonitul, întemeietorul Marii Lavre, în a cărui biografie a rămas consemnat faptul că Sfântul Atanasie l-a vindecat pe Theodor, fratele Cuviosului Xenofon, care suferea de boala necruţătoare a cancerului.

Atunci când Cuviosul Xenofon a ajuns la locul în care astăzi se află marea mănăstire care îi poartă numele, a găsit, după cum mărturiseşte tradiţia, un mic altar închinat Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, precum şi icoana făcătoare de minuni a Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe. Această icoană a fost adusă de la Constantinopol în perioada iconoclastă, atunci când sfintele icoane erau aruncate în foc de către necredincioşi şi eretici. Fiind aruncată în foc şi această sfântă icoană, o, minune!, focul s-a stins şi icoana s-a aflat întreagă şi nevătămată, spre ruşinarea necinstitorilor. Văzând aceasta, cel mai obraznic şi mai îndrăzneţ dintre aceia, luând un pumnal, a lovit chipul Sfântului în bărbie şi, îndată, sângele care a ţâşnit din rană l-a arătat pe Sfântul Gheorghe viu şi minunat, vădind astfel înşelarea ereticilor. Acest lucru se vede, ca mărturie, până astăzi.

După această întâmplare minunată, oamenii aceia necinstitori au luat-o la fugă, iar un creştin iubitor şi cinstitor de Dumnezeu a luat icoana cu frică şi cu evlavie şi a dus-o la malul mării. Acolo s-a rugat fierbinte Preabunului Dumnezeu şi, pentru a salva icoana, i-a dat drumul pe mare. Aşa a ajuns icoana Sfântului Gheorghe în Sfântul Munte, spre a fi apărător al acelui binecuvântat loc, întărire şi mângâiere monahilor.

Văzând Cuviosul Xenofon sfânta icoană şi aflând despre minunata călătorie a ei pe mare, a ridicat cu propriile lui cheltuieli şi multă osteneală, o mănăstire nouă şi măreaţă pe care a închinat-o Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă, şi a făcut-o lăcaş al lucrării virtuţii și nevoinței, al ascultării şi al înveşmântării în dumnezeiască smerenie, locuinţă a înţelepciunii, casă a milei şi a dragostei.

Prin discernământul şi deplina dragoste a inimii sale, Sfântul a atras asupra sa Harul Preasfântului Duh. Pentru aceasta îl vedem venind împăciuitor în neînțelegerile şi conflictele dintre unii monahi athoniţi, dispute care se întâmplau pe la începutul secolului al XI-lea, cu privire la anumite diferende şi încălcări teritoriale. Acestora, Sfântul le-a găsit rezolvare prin aplicarea dreptului şi bine rânduind toate părţile interesate. Avem, astfel, şi „asigurările” despre acestea, adică acordurile şi contractele, din care se vădesc înţelepciunea minţii Cuviosului, blândeţea inimii, dispoziţia împăciuitoare, dreptatea părerii sale, bogăţia şi adâncimea cultivării şi lucrării sale duhovniceşti. A fost numit, de către toţi părinţii aghioriţi, „dreptul”.

Spre sfârşitul vieţii sale, Cuviosul Xenofon a lăsat egumenia în grija fratelui său, Theodor, şi s-a retras la isihie, aşteptând cu pace ceasul plecării sale la cele cereşti. Domnul l-a luat la odihnă, în pace, cândva între anii 1018 – 1035 d. Hr.

Sursa: pemptousia.ro

Foto (jos) credit Laurențiu Dumitru

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Documentar rusesc despre Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință (23 aprilie / 6 mai), a cărui mână dreaptă se află la Mănăstirea Xenofont (subtitrare în limba română)

Documentar rusesc despre Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință (23 aprilie / 6 mai), a cărui mână dreaptă se află la Mănăstirea Xenofont. De la minutul 2.50, un scurt cuvânt al arhimandritului Alexei, Starețul Mănăstirii Xenofont, Muntele Athos. 

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Mâna dreaptă a Sfântului Gheorghe de la Mănăstirea Xenofont din Sfântul Munte

În Mănăstirea Xenofont din Sfântul Munte se păstrează o părticică din mâna dreaptă a Sfântului Mare Mucenic și Purtător de biruință Gheorghe. Vedeți mai jos fotografii cu racla sfintelor lui moaște. Sursa: pemptousia.ro

41

1

21

31

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Hodighitria” de la Xenofont

Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni "Hodigitria" de la Xenofont, Sfântul Munte Athos

Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni „Hodigitria” de la Xenofont, Sfântul Munte Athos

Călăuzitoare a noastră la limanul darurilor dumnezeieşti,
Ca o Făclie străluceşti în pustiul vieţuirii noastre pământeşti,
Ridică mâinile Tale la rugăciune şi opreşte căderea noastră,
Ca totdeauna cu îngerii să Îţi aducem Ţie cântare luminoasă! 

(Tropar la Icoana Maicii Domnului Hodighitria)

Icoana Maicii Domnului „Hodighitria” (Îndrumătoarea) este una dintre renumitele icoane ale Maicii Domnului, făcătoare de minuni, păstrate în Sfântul Munte Athos. Numele icoanei vine de la cuvântul grecesc „hodigos”, care înseamnă „călăuză”, ori „arătătoare a căii”, adică „povăţuitoare”. Mănăstirea Xenofont este una dintre marile mănăstiri athonite din Sfântul Munte Athos.

Mănăstirea Xenofont păstrează, cu mare evlavie şi bucurie, trei mari icoane făcătoare de minuni: icoana Maicii Domnului numită „Hodighitria”, adică „Îndrumătoarea”, icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi icoana Sfântului Mare Mucenic Dimitrie.

Icoana Maicii Domnului „Îndrumătoarea” de la Mănăstirea Xenofont

„Hodighitria” este denumirea dată tipului iconografic în care Fecioara Maria ţine pruncul pe braţul stâng şi arată spre El, cu mână dreaptă, ca spre Acela de care să ascultăm şi pe care să-L iubim. Pruncul Iisus ţine în mână un sul de hârtie, simbolizând Evanghelia, adică vestea cea bună adusă lumii prin venirea Sa.

Prima astfel de icoană se spune că a fost zugravită de Sfântul Apostol Luca, încă din vremea în care Maica Domnului trăia. Se spune că, văzând icoana, Maica Domnului a binecuvântat-o. Mai apoi, Sfântul Apostol Luca a trimis icoana la Antiohia, unui anume Teofil, împreună cu Evanghelia sa (Luca 1, 3). După moartea acestui Teofil, icoana a fost adusă în Ierusalim, iar de aici a fost trimisă la Constantinopol, unde a fost aşezata în Manastirea Hodegon.

În secolul al IV-lea, potrivit tradiţiei, se spune că icoana a fost dusă la Roma, iar în secolul al VI-lea, Sfântul Grigore cel Mare Dialogul o aşează în Biserica Sfântul Petru. Copii transmise după aceasta icoană se crede că sunt păstrate până azi. O astfel de icoană, chiar una dintre cele mai vechi, este considerată a fi cea din Mănăstirea Xenofont. Potrivit tradiţiei locului, aceasta este chiar una dintre mai multele icoane zugrăvite de Sfântul Apostol Luca.

La sfârşitul Acatistului Născătoarei de Dumnezeu, în rugăciunea „Pe Tine te mărim”, citim următorul tropar: „Mută să fie gura păgânilor, care nu se închină icoanei tale celei zugrăvite de Sfântul Apostol Luca, ceea ce se cheamă Povăţuitoarea”

Sursa: ortodoxia.md

***

Ceea Ce eşti Izvor a toată înţelepciunea îndrumă paşii noştri pe cărarea mântuirii, Stăpână, căci numai Tu ai purtat în pântecele Tău şi ai născut pe Cel Ce a luat firea neputincioasă a lui Adam ca s-o înnoiască şi să o aşeze pe scaunul slavei cereşti. În braţele Tale ai purtat cu cuviinţă dumnezeiască pe Soarele dreptăţii, Cel Ce cu razele iubirii Sale de oameni luminează inimile celor ce se nevoiesc pe calea dobândirii virtuţilor. Pe Acesta roagă-L Fericită, să ne dăruiască îndurările Sale, iertând nedreptăţile noastre şi aşezându-ne la limanul vieţuirii curate.

Bucură-Te, Vistierie a înţelepciunii celei de sus, Care pe toţi îi luminezi cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Nu ne uita nici pe noi, cei ce suntem cu totul întunecaţi la minte şi avem trebuinţă de povăţuire în lupta pentru lepădarea patimilor stricătoare de suflet.

Bucură-Te, Norule Cel luminos al rugăciunii, Care cu ploaia milostivirii Tale adăpi pământul inimilor noastre şi îl faci roditor de gânduri dumnezeieşti. Către Tine alergăm cu dorire ca la Un Liman binecuvântat, ca să ne dăruieşti nouă ale Tale îndurări spre a afla şi noi lumina nepătimirii.

Bucură-Te, Porumbiţă a tainelor Duhului, Care cu aripile dragostei şi smereniei ai ajuns la înălţimile dumnezeieşti şi acolo cu cântări minunate ai îndulcit auzul cetelor îngereşti. Inimile noastre mute din pricina păcatelor le răneşte cu gândul iubirii de înţelepciune ca să viersuiască minunat întru lauda virtuţilor Tale.

Bucură-Te, Oglindă sfinţită a păcii, Ceea Ce aduci la tronul Treimii jertfa rugăciunilor Tale, ca să ne curăţim noi de toată întinăciunea sufletului şi a trupului şi dulce să cântăm cu îngerii ,,Aliluia!”, Celui Ce sărăcia lui Adam a cercetat şi ne-a scos pe noi din groapa morţii în care alunecasem prin păcat.

Bucură-Te, Bucuria drepţilor şi Izvorul înţelepciunii Cel contemplat de ochii îngereşti, poartă-ne şi pe noi deasupra valurilor ispitelor şi sub acoperământul Tău ne primeşte totdeauna, ca să-Ţi cântăm: Bucură-Te, bucură-Te, Îndrumătoarea monahilor pe calea desăvârşirii şi Mângâierea celor ce se ostenesc pe calea nevoinţelor duhovniceşti, Mireasă nenuntită şi Nădejdea mântuirii noastre!

pemptousia05

Prăznuirea Nașterii Domnului la Mănăstirea Xenofont. Documentar TV

Prăznuirea Nașterii Domnului la Mănăstirea Xenofont. Documentar TV

Xenofont, ieri și azi

Sfânta Mănăstire Xenofont, 1920, Sursă: Athos Mount Blogspot

Sfânta Mănăstire Xenofont, 2012 © Laurențiu Dumitru