Arhive blog

[Convertiri]: Pentru rugăciunile Sfintei Mucenițe Elisabeta, marea ducesă a Rusiei

Aş vrea să vă împărtăşesc cum noua muceniţă a lui Hristos, Marea Ducesă Elisaveta, m-a ajutat să mă îndrept spre Ortodoxie şi m-a întărit în credinţă.

Proaspăt divorţată, trăiam împreună cu fiul meu Timothy, în vârstă de opt ani, lângă Albany, New York. Fratele meu mai mare devenise monah la Mănăstirea Sfintei Treimi din Jordanville, şi venea ocazional să ne viziteze. El îmi tot vorbea despre credinţa sa ortodoxă, şi eu mă făceam că-l ascult, dar de fapt nu mă interesa ce zicea şi nu-i dădeam atenţie. Însă, la un moment dat, în aprilie 1989, părintele Theofilact ne-a vizitat într-o seară, iar după ce a plecat am început să mă întreb dacă nu cumva era ceva adevărat în tot ce zicea.

Mulţi ani am căutat o biserică de care să simt că aparţin. Am crescut într-un mediu baptist şi lutheran, şi m-am botezat la nouăsprezece ani, în biserica lutherană. Simţeam însă că ceva lipseşte, şi de-a lungul anilor am mers prin biserici metodiste, reformate şi romano-catolice. De curând devenisem membră a unei biserici presbiteriene, deşi nici acolo nu eram cu adevărat mulţumită, şi mă rugam pe mai departe lui Dumnezeu să mă ducă la o biserică în care să nu mai simt atâta deşertăciune.

La scurt timp după vizita părintelui Theofilact din aprilie, mi s-a descoperit o umflătură la tiroidă. Doctorii au crezut că e cancerigenă, şi m-am îngrozit. Fusesem dintotdeauna o persoană atletică şi cu o condiţie fizică bună, iar acum, dintr-o dată, mă confruntam cu cancerul! E neîndoielnic că acest lucru mi-a înteţit dorinţa de a găsi „adevărata Biserică”, aşa că în iulie am răspuns în cele din urmă invitaţiei părintelui Theofilact de a face o vizită la mănăstire. Am rămas foarte impresionaţi de cele găsite acolo – nu numai eu, ci şi fiul meu Timothy. Fratele meu ne-a prezentat mănăstirea, şi-am luat parte chiar şi la o slujbă de înmormântare. Pentru întâia dată, am arătat deschidere faţă de cele pe care mi le tot zicea, şi am început să-i pun întrebări.

La începutul lui august am mers din nou la mănăstire şi am luat parte la cea dintâi Dumnezeiască Liturghie. A fost o experienţă care m-a mişcat până în străfundurile fiinţei. În ciuda grijilor pentru cancer, m-am simţit plină de pace. Mai târziu, în aceeaşi lună, urma să fac o operaţie de extirpare a tumorii tiroidiene. Părintele Theofilact i-a cerut unuia dintre ieromonahi să săvârşească pentru mine o slujbă înaintea icoanei „Neaşteptatei Bucurii”, iar tumoarea s-a dovedit a fi benignă. Sunt absolut convinsă că a fost o minune.

După operaţie, părintele Theofilact a venit şi m-a uns cu ulei de la Sfântul Nectarie. După ce a plecat, dintr-o dată, în mod inexplicabil, m-a cuprins un adânc simţământ de pocăinţă. Am plâns şi am tot plâns. Apoi am început să citesc o carte pe care mi-o adusese părintele Theofilact: „Sfânta Elisaveta, noua muceniţă”, de Ludmila Koehler. Nu m-au atras niciodată cărţile, dar aceasta m-a captivat. Am simţit o apropiere aparte de Ducesa muceniţă, iar viaţa ei m-a mişcat până la lacrimi.

Nu la multă vreme, într-una din călătoriile noastre la Jordanville, Timothy şi cu mine am vizitat schitul învecinat de maici, închinat Sfintei Elisaveta. Acolo am cunoscut o mare pace şi mulţumire. Nici nu mi-am dat seama când ne-am întors acasă, după un drum cu maşina de două ore, prin ploaie.

În acea seară, am înrămat fotografia Sfintei Elisaveta pe care-o primisem de la una din maici şi am pus-o pe noptieră. M-am trezit în toiul nopţii şi-am văzut o lumină izvorând din fotografie. Marea Ducesă ţinea în mână o metanie albă, pe care o întindea către mine. Mă învăluise o pace negrăită. După ani de căutări, am ştiut că mă aflu pe calea cea bună.

În noiembrie, acelaşi an, Timothy şi cu mine am devenit catehumeni. La fiecare sfârşit de săptămână, mergeam cu maşina până la mănăstire, ca să luăm parte la dumnezeieştile slujbe. Ne-am botezat pe 7 aprilie 1990, în Duminica lui Lazăr, care, în acel an, coincidea cu praznicul Buneivestiri. Eu am luat numele de Elizabeth, după cel al ducesei muceniţe. Nicicând nu mai încercasem aşa bucurie şi fericire lăuntrică! În noaptea aceea m-am trezit din nou şi-am văzut-o pe Sfânta Elisaveta, îmbrăcată în veşmânt negru monahicesc, stând în genunchi lângă patul meu şi rugându-se.

Timothy şi cu mine am continuat să mergem în fiecare sfârşit de săptămână la mănăstire până ce, în iulie, am izbutit să ne mutăm la Jordanville. Pentru rugăciunile Sfintei Elisaveta, ni s-a îngăduit să stăm la schitul de maici. A fost o mare binecuvântare, căci în curând m-am îmbolnăvit destul de rău. După patru zile de şedere în spital şi numeroase analize, doctorii erau încă nelămuriţi asupra cauzelor durerii mele. Abia după o lună, în martie, au descoperit că aveam endometrioză. Cu aceste probleme de sănătate, cărora li se alătura o nesiguranţă financiară, sunt sigură că aş fi căzut în deznădejde, dacă nu m-ar fi sprijinit maicile. Am vieţuit pe mai departe la schit până în august, când ne-am mutat într-un apartament al nostru, în Richfield Springs, doar la 11 kilometri de mănăstire.

Cred cu adevărat că, pentru rugăciunile şi mijlocirile Sfintei Elisaveta, Dumnezeu ne-a învrednicit din belşug de mare mila Sa în cursul ultimilor doi ani şi jumătate: operaţia mea reuşită, apropierea de Mănăstirea Sfintei Treimi şi de Schitul Sfintei Elisaveta, botezul nostru în Biserica cea adevărată, faptul că am devenit Elisabeth şi o am pe Sfânta Elisaveta ca ocrotitoare cerească, vieţuirea vreme de un an, în timpul bolii, la Schitul Sfintei Elisaveta, unde am aflat în credinţa ortodoxă o temelie neclintită.

Ca şi cum toate aceste binecuvântări n-ar fi fost îndeajuns, în septembrie 1993 o bătrână i-a cerut naşei mele de botez (una din maicile din obştea de la Sfânta Elisaveta) şi mie să o însoţim în Rusia – şi ne-a plătit drumul! În Moscova am stat la mănăstirea Sfintelor Martha şi Maria, întemeiată de Sfânta Elisaveta, şi am prăznuit acolo ziua ei, 5/18 septembrie. Clădirile mănăstirii aveau mare nevoie de reparaţii, dar, cu toate acestea, se simţea puternic prezenţa Marii Ducese. Trandafirii albi sădiţi de ea încă mai înfloresc, şi-am avut privilegiul de la cânta la pianul ei.

Sunt tare nevrednică de cele întâmplate, şi dau slavă şi mulţumită lui Dumnezeu pentru toate; îi mulţumesc şi Sfintei Elisaveta pentru credincioasele sale mijlociri. Nădăjduiesc că toţi cei ce vor citi aceste rânduri şi care nu o cunosc încă pe Sfânta Elisaveta vor dori să-i citească pilduitoarea viaţă. În engleză există două biografii: cartea Liudmilei Hoehler, pe care deja am amintit-o, şi „Marea Ducesă Elisaveta a Rusiei – Noua Muceniţă a Jugului Comunist”, de Liubov Millar. Viaţa Marii Ducese a fost închinată ajutării oamenilor, şi ea continuă să ne ajute chiar şi acum, după cum însămi o pot mărturisi.

Elisabeth Hawkins
Traducere de Radu Hagiu după pravmir.com

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

[P] În limba română au apărut cărțile : Sfânta Elisabeta Feodorovna a Rusiei – Un crin în văile muceniciei, de Lubov Millar (Editura Bonifaciu, 2012) și Sfânta Elisabeta – Marea ducesă a Rusiei. Viața și Pătimirea (Editura Bonifaciu, 2010). Pentru copii s-a editat cartea Sfânta Muceniță Elisabeta, marea ducesă a Rusiei (Editura Iona, 2012). Click pe linkuri pentru a comanda online.

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU! 

[Convertiri]: Umilenie. O poveste adevărată

Umilenie. O poveste adevărată*

Sherry era o persoană care nu se potrivea în niciun tipar. În vârstă de 19 ani, ajunsese de curând să creadă în Dumnezeu şi să renunţe la multe de dragul Său, dar încă nu era pe deplin acceptată de mulţi alţi creştini de vârsta ei. Aceştia ziceau că trecutul ei întunecat răzbătea încă din felul în care se purta, vorbea şi se îmbrăca. „Arată ca o târfă”, mi-a zis unul din ei. „Trebuie să facem ceva în privinţa asta”.

Pe Sherry o durea să afle că oamenii vorbeau aşa despre ea. Dar de când am cunoscut-o, n-am văzut-o vorbindu-i de rău sau încercând să se răzbune. Avea compasiune pentru ceilalţi, oricine ar fi fost aceştia, o compasiune ce venea de undeva din adâncul ei. Simţeai că ar fi putut ierta oricui orice, căci, spre deosebire de cei ce o judecau, ea suferise. Ştia cum era să nu mai ai nimic de pierdut.

Sherry avea o bucurie lăuntrică care, pe atunci, mi se părea cu neputinţă de priceput. Nu era o bucurie frivolă, vremelnică, ci o fericire profundă care venea şi era încă legată cumva de adânca sa cunoaştere a tristeţii.

Am cunoscut-o pe Sherry într-o tabără de tineret unde lucram amândoi într-o vară, având postul de consilieri. Pe atunci, nu credeam în Dumnezeu aşa cum credea ea, însă Sherry nu m-a privit de sus din pricina aceasta. Uneori, îmi spunea cum Îl vedea pe Dumnezeu în viaţa ei şi în vieţile copiilor de care se îngrijea; dar – spre deosebire de alţi consilieri care erau religioşi şi mă socoteau „imatur duhovniceşte” – ea nu mi-a predicat niciodată, nici n-a încercat să mă facă să mă conformez credinţelor ei. Şi, în ce mă priveşte, n-am dat niciodată atenţie celor spuse de aceiaşi consilieri despre ea, fiindcă vedeam că judecăţile lor sunt prosteşti şi meschine, întemeindu-se doar pe aparenţe.

Sherry şi cu mine aveam o prietenă comună, pe care o voi numi Janine. La un moment dat, Janine a descoperit că e însărcinată. Prietenul său de 19 ani, pe care ea îl iubea cu adevărat, s-a speriat groaznic şi i-a spus că nu e pregătit să se căsătorească cu ea, zicându-i să avorteze imediat. Lui Janine i-a fost frică să-i spună tatălui ei despre sarcină, crezând că va fi cuprins de mânie şi că n-o va ierta niciodată. Din pricina acestor doi bărbaţi, s-a simţit silită să avorteze. Dar nu voia defel să facă aşa ceva; ea voia ca pruncul ei să trăiască.

Janine le-a spus doar la trei persoane din tabără despre cele întâmplate: lui Sherry, mie şi unui tânăr pe care-l voi numi Benjamin. Când Benjamin a aflat, i-a dat o broşură religioasă împotriva avortului şi a mustrat-o cu un avertisment categoric şi rigid. Când am aflat şi eu, tot ce i-am spus lui Janine – deoarece atunci nu credeam cu adevărat în nimic – a fost că poate să facă ce crede că e mai bine şi că o voi susţine, orice hotărâre ar lua.

Sherry, însă, n-a răspuns la veşti nici cu legalismul lui Benjamin, nici cu relativismul meu. Cu o compătimire care nu era nici excesivă, nici lacrimogenă, a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca Janine să nu se simtă ruşinată pentru că face întocmai ce-i spune inima.

Când diferitele schimbări fiziologice pricinuite de sarcină au început să aibă loc în Janine, ea şi cu Sherry stăteau de vorbă despre ele. Când Janine a simţit pruncul mişcându-se înlăuntrul ei, Sherry a fost atât de bucuroasă încât cineva ar fi putut crede că e copilul ei. N-o să le uit niciodată pe Sherry şi Janine în serile de după ce copiii taberei se duceau la culcare; n-o să uit niciodată cum Sherry o îmbrăţişa, o îmbărbăta şi împărtăşea cu ea minunea unei vieţi noi.

Nădejdea lui Sherry era molipsitoare: curând şi eu, care înainte fusesem atât de ambivalent, am început să mă las cuprins de ea. Vorbeam toţi trei despre copil, iar Sherry îi spunea adesea lui Janine ce mamă minunată va fi. Cu toţii iubeam copiii, înconjuraţi fiind de ei în fiecare zi. Sherry şi cu mine i-am făgăduit Janinei să rămânem alături de ea şi de pruncul ei cât timp acesta va creşte.

În prezenţa dragostei jertfelnice a lui Sherry, părea că totul va fi până la urmă bine. Potenţiala mânie a tatălui lui Janine şi temerile prietenului ei – vor trece. Copilul lui Janine va trăi şi va creşte, şi toată durerea trecătoare va fi meritat să fie răbdată. Aceste gânduri o făceau pe Janine fericită şi împăcată atunci când era în preajma noastră, dar exista încă o teamă ascunsă de ceea ce o aştepta acasă.

Când Janine nu s-a mai simţit în stare să facă faţă cerinţelor fizice ale unui consilier, a părăsit tabăra. Nu ştiu ce s-a petrecut între ea, prietenul şi tatăl ei după ce a plecat, dar când s-a întors pentru un scurt răstimp în tabără ca să-şi ia rămas bun şi să-şi ridice lucrurile, am aflat că până la urmă făcuse avort. Îmi aduc aminte că Sherry era încă plină de dragoste faţă de ea. Însă Janine se schimbase; era într-o stare de şoc sau de jale şi nu voia să vorbească sau să se apropie de nimeni.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

La scurtă vreme după, tabăra se găsea în săptămâna de dinaintea închiderii. Într-una din aceste ultime zile, Sherry a venit la mine pe când mă aflam alături de băieţi, în cabana mea. Faţa îi era toată roşie şi am văzut că plânsese. Părea că trecuse printr-o traumă majoră şi, totuşi, faţa îi schiţa un zâmbet discret. Am întrebat-o ce se întâmplase, iar ea mi-a spus că se rugase şi Dumnezeu îi spusese ceva.

Acest lucru reprezenta pentru mine o taină desăvârşită, pentru că Dumnezeu nu-mi spusese niciodată nimic; aşa cum am zis, nici măcar nu ştiam cine sau ce era Dumnezeu. Am întrebat-o ce Îi spusese, însă ea şi-a cerut iertare şi mi-a răspuns că nu-mi poate spune. „De ce nu?”, am stăruit, dar ea doar a zâmbit şi a clătinat din cap. Ochii îi erau încă uzi de lacrimi, iar faţa îi strălucea literalmente. Voiam atât de mult să ştiu taina acelei tristeţi bucuroase sau bucurii dureroase sau ce o fi fost. Dar,  între mine şi Sherry, se găsea încă o prăpastie pe care nu o puteam trece şi n-aş fi putut nicicum înţelege acel secret, chiar dacă ea ar fi petrecut ore încercând să-mi explice. Chiar şi aşa, îmi doream foarte mult să ştiu ce-i spusese Dumnezeu.

Tabăra a luat sfârşit. Eu am mers la liceu, iar Sherry s-a întors în oraşul nostru natal. După vreo două săptămâni, am aflat că Sherry murise într-un accident de maşină, într-o curbă, despre care se ştia că este extrem de primejdioasă, de lângă aeroportul oraşului. Înmormântarea avusese deja loc atunci când am aflat de cele întâmplate.

În acea noapte, m-am dus pe un câmp de lângă liceu şi am plâns. Am încercat să văd vreun înţeles sau rost în moartea ei, dar de vreme ce încă nu trecusem peste prăpastia care mă despărţea de cele ştiute de ea, n-am văzut niciunul. Bineînţeles, m-am gândit dacă nu cumva Dumnezeu îi descoperise grabnica ei moarte în acea zi în care o văzusem plângând. Dacă ar fi fost aşa, atunci moartea ei ar fi avut un înţeles. Însă cum aş fi putut ştii cu siguranţă? Am încercat să vorbesc cu Sherry ca şi cum ar fi fost încă în viaţă.

Am sunat-o pe Janine. Nu ştiu ce nădăjduisem să aud de la ea, dar, orice ar fi fost, n-am auzit. Era încă distantă. Am vrut să vorbesc cu ea despre Sherry, despre ce se întâmplase, despre ce ne învăţase, despre ce însemnase ea pentru noi. I-am spus că era posibil ca Dumnezeu s-o fi înştiinţat pe Sherry despre moartea ei nu cu mult înainte de a se petrece, dar Janine n-a părut foarte mişcată de aceasta. Tot ce-mi mai amintesc din cele spuse de Janine este: „E o curbă aşa de periculoasă. Nu o să mai trec niciodată prin curba aia”.

Eram atât de deprimat după ce am închis telefonul! Eram prea deprimat ca s-o mai învinovăţesc pe Janine: ea îşi avea problemele ei şi nu mi se cădea s-o judec pentru că nu părea să priceapă despre ce era vorba. Apoi m-am gândit: şi ce dacă a mers prin curba aceea? Sherry avea doar 19 ani şi e moartă. Dacă viaţa şi moartea ei n-au niciun înţeles final, atunci şi noi toţi am putea zbura din acea curbă cu 150 km/h şi să cădem în marele şi veşnicul neant.

O persoană cu adevărat bună, ca Sherry, vine în viaţa noastră şi e criticată că arată ca o târfă de către cei ce nu-i văd sufletul. Am fi putut învăţa atâtea de la ea. Dar ea a murit – şi totul a rămas la fel. Suntem la fel; viaţa ei nu ne-a schimbat deloc. Janine e încă în întuneric, la fel sunt şi eu – ca şi când lumina lui Sherry n-ar fi fost niciodată aici.

Dar n-a fost aşa în realitate. Curând după moartea lui Sherry, împrejurările vieţii mele m-au împins la un nivel de suferinţă pe care nu-l mai cunoscusem până atunci – şi din acea suferinţă am început să aflu, în cele din urmă, Cine este Dumnezeu. Atunci am început să descopăr taina acelei dureri bucuroase, a acelei păci depline, a acelei dulceţi a morţii pe Cruce şi a plânsului cu lacrimi de mulţumire, putând să iert şi să iubesc pe toată lumea, chiar şi pe cei ce ne ocărăsc şi ne blestemă.

Se pare că nimeni altcineva n-a văzut-o pe Sherry în acea durere bucuroasă de dinaintea morţii ei. Şi acum tânjeam să-i spun: Sherry, ştiu acum cum puteai fi atât de fericită şi cum Îi putea mulţumi lui Dumnezeu chiar şi în toiul acelei cumplite supărări, chiar şi dacă El ţi-a spus că vei muri curând. Ştiu acum ce nu-mi puteai spune atunci.

Au trecut ceva ani. Vieţuiam ca monah pe o insulă împădurită, în depărtările Alaskăi. Eram singur într-o chilie de lângă ţărmul stâncos, la kilometri depărtare de oricine. M-am gândit din nou la Sherry şi iarăşi mi-au dat lacrimile. Dar, acum, acea tristeţe nu era doar o greutate inertă, ca mai înainte. Acum se putea îndrepta undeva, acum avea un înţeles, aşa cum şi viaţa şi moartea ei au avut un înţeles. Am plecat să fac câţiva paşi prin aerul umed al nordului, apoi m-am aşezat şi am scris aceste rânduri:

Înainte ca viaţa ta, atât de scurtă, să ia sfârşit
Te-am întâlnit odată cu ochii roş-înlăcrimaţi.
Iar faţa-ţi strălucea de bucurie şi dulce căinţă
Din tainiţele inimii, în care se rostiseră cuvinte.
Ce-a fost anume, tu n-ai putut să-mi zici,
Căci lucrurile acestea nu puteam atunci să le-nţeleg.
Nu ştiu de nu cumva ţi-a arătat Dumnezeu atunci
Că zilele vieţii tale curând se vor sfârşi.
Deşi atunci nu cunoşteam acea lină lumină
A inimii zdrobite, pe care-o dă Mântuitorul
Şi care-n ziua aceea şi ţie-a dat-o, acum o ştiu,
Şi astfel viaţa ta trăieşte mai adânc în mine.
Dar că-acum şi sufletul meu e odihnit de Domnul,
Nu-ţi mai pot spune – căci te-ai dus.

Notă:  (*) Umilenie  = smerită zdrobire a inimii, inimă înfrântă, căldură a inimii, gingăşie a simţirii. (n.a.)

Monahul Damaschin

Traducere după „Death to the World” de Radu Hagiu
Foto credit Siarhei Biazberdy

Textul a apărut inițial în revista OrthoGraffiti, nr. 3 / ianuarie 2009, editor Laurențiu Dumitru.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU! 

 

[Convertiri]: Pelerinul postmodern

Părinţii mei au divorţat când aveam 4 ani. Eram cel mai mic copil al lor, şi am rămas să trăiesc cu mama şi cu sora mea într-o mică cabană din pădure. Am încercat să le fiu mângâiere când se certau. Aveam nevoie de mângâiere. Bunica mea, pictoriţă şi o descendentă directă a lui Abraham Lincoln, m-a învăţat cuvântul „compătimire”. Singura mea mângâiere era să stau tăcut în pădure, cugetând la compătimire până ce izbucneam în plâns.

Dacă simţeam întristarea, ştiam că trăiesc. O îndrăgeam. Era Adevărul. Profesorul meu de actorie mă iubea pentru că puteam plânge practic la comandă. Găseam în orice un motiv să jelesc. Plângeam Căderea, Depărtarea de Dumnezeu.

Căutam mereu să fiu batjocorit. Voiam să fiu persecutat, voiam ca lumea să mă urască. Lumea era necruţătoare, aşa că nu-mi păsa dacă mă tortura, sau mă spânzura, sau mă lăsa să mor. Când aveam 19 ani, am încercat să merg la o biserică metodistă. Am plecat de acolo zăpăcit. Se părea că lumea se întinde pretutindeni. M-am întors după o săptămână purtând un tricou pe care scria „Keep the Faith – the Catacombs” („Păzeşte credinţa – Catacombele”), alături de un pumn. Nimeni n-a vrut să vorbească cu mine.

Am crescut în apropiere de New York. Mergeam tot timpul singur cu autobuzul până în oraş. Mama era mereu îngrijorată, aşa că o minţeam. Stăteam prin preajma vagabonzilor şi desenam peste tot graffiti. Tagul (1) meu era „Monk” („Călugăr”). Eram prieten cu oricine nu „ţintea spre ceva” în lumea asta, în mare măsură skinheaderi şi punkişti. Purtam zi de zi aceleaşi haine, uneori luni la rând, şi mă spălam rar.

Ştiam că nu mă potrivesc niciunde. Voiam să fiu singur şi să simt singur. Voiam ca toate să dispară, ca să pot asculta. Nu prea pot să explic ce înseamnă asta. Când mă aflam în preajma unor oameni care vorbeau, eu tăceam. Când îmi deschideam gura, toată lumea părea să se uite la mine fără să înţeleagă. Mereu m-am simţit ca şi cum îmi scăpa ceva. Eram incompatibil.

Ascultam doar câteva selecţii de violoncel şi Morrissey (The Smiths) (2). Scriam cântece, aveam o trupă numită „Monk”. Prietenii îmi ziceau „monk”. Îmi doream să ştiu ce e un „călugăr”. Am încercat periodic să mă sinucid şi m-am luptat la şcoală cu psihologi unul după altul, lucru care mă deprima cel mai mult. Îmi plăcea mult munca fizică din greu, dar nu puteam concepe să mă angajez undeva. Singura persoană care mi se părea că are înţeles pentru mine era Hristos. Nu L-am pus sub semnul întrebării. Am studiat buddhismul, hinduismul şi taoismul în căutarea lui Hristos.

„De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca” (Mat. 6:25).

Eram curier pe bicicletă în New York, mergând pe străzi ca un nebun. Eram disperat, trebuie să fi fost lucruri mai importante în viaţă decât mâncarea, hainele şi locuinţa. Lumea era asemeni unei maşini laşe şi nemiloase care îşi sapă de zor propria groapă.

În 1994, m-am mutat într-un templu unificaţionist, unde am trăit vreme de 9 luni. Mă gândeam că poate acum sunt călugăr. Vindeam flori maşinilor ce aşteptau la semafor, în cartierul Queens. Într-o noapte, o tânără trecea strada venind dinspre facultate. I-am dat o floare. Numele ei era Natalia, şi m-a întrebat ce făceam. I-am spus că îl caut pe Dumnezeu, că ascult. Ea a părut să înţeleagă. Mă resemnasem de multă vreme cu faptul că nimeni nu înţelegea. Am făcut schimb de adrese. Templul îmi cerea acum să iau o hotărâre pe care cu siguranţă nu o puteam face, aşa că am plecat de acolo.

În acea vară a lui 1995, bunul meu prieten Mike m-a vizitat în pădurile din estul Pennsylvaniei. A adus cu el o carte pentru mine. Mi-a zis: „Am citit-o şi am ştiut că trebuie să o ai imediat”. Se numea „The Way of the Pilgrim” (3). Cuvintele nu vor putea vreodată exprima recunoştinţa către prietenul meu pentru această cărticică. Pelerinul cutreiera ţinuturile ruseşti căutând îndrumători spirituali care să-l înveţe rugăciunea neîncetată. Se vorbea acolo de mănăstiri şi de părinţi duhovniceşti – cu siguranţă era o ficţiune! Nu, era o poveste adevărată. Ce însemnau oare acele cuvinte ciudate: „utrenie”, „liturghie”, „Filocalia”? Purtam cu mine doar această carte şi o biblie de buzunar, în cele două buzunare din spate.

„Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul”.

Vara era pe sfârşite şi nu mai puteam rămâne unde eram. De acum, era greu pentru mine să nu-mi ştiu rostul vieţii. Nu aveam planuri, voiam doar să conlucrez cumva cu ceva mai mare decât mine, mai mare decât lumea. Mi-am împachetat câteva lucruri în rucsac, alături de „Pelerinul rus”, şi m-am întâlnit în Times Square (4) cu un prieten bun, Jim.

Era o după-amiază de duminică, în prima zi de septembrie a lui 1995. Aveam 23 de ani. Coboram pe strada pustie, iar în faţă se întrezăreau turnurile cenuşii şi ameninţătoare ale World Trade Center. Repetam în gând această „Rugăciune a lui Iisus” pe care o învăţasem de la Pelerin: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. În scurtă vreme, trebuia să găsim un loc de dormit. Mi-am adus aminte de un loc unde obişnuiam să mă duc ca să aflu pace, în Upper West Side (5), într-un parc de pe râu. Am plecat înspre acel loc, iar în metrou am continuat să rostesc Rugăciunea lui Iisus.

Pe când ne întindeam să dormim în iarbă, am auzit un glas, care ne-a zis: „Băieţi, aveţi de gând să campaţi aici?” I-am răspuns că aşa facem în fiecare seară. Era un tânăr puţin peste douăzeci de ani, iar prietenii săi se aflau în preajmă. Ne-a întrebat politicos dacă ne-ar plăcea să ne petrecem noaptea în adăpostul său dintr-un loc pe care l-a numit „Tunelurile Libertăţii”. Am spus că da, şi după ce am intrat printr-o poartă ne-am găsit într-un întuneric desăvârşit. Am mers de-a lungul unei şine vreo 2 sau 3 kilometri, ni s-a părut, până ce am ajuns la o structură mare, asemeni unei case. Am rostit tot drumul Rugăciunea lui Iisus cu glas tare. Cei de acolo ne-au primit înăuntru şi ne-au dat de mâncare şi nişte pături. I-am mulţumit în tăcere lui Dumnezeu şi am adormit.

Dincolo de şine, sus în zidul tunelului, dincolo de o gaură se vedea un spaţiu mare şi gol. Jim şi cu mine ne-am făcut o cale de acces până acolo şi ne-am apucat de lucru. Am construit un sistem de scripeţi, cu ajutorul unei frânghii, şi pentru următoarele câteva săptămâni ne-am clădit casa. O bucurie de negrăit îmi umplea inima. Voiam să vorbesc cu Dumnezeu, dar nu ştiam cum să mă rog.

Adunam apă şi ne spălam la un hidrant din josul tunelului. Mâncam pungi pline cu chifle, pe care le găseam într-un tomberon de pe Strada 83. Aveam electricitate printr-un cablu pe care prietenii noştri de peste şine îl conectaseră la o cutie de distribuţie din portul de deasupra noastră. „Noaptea Gunoaielor” (6) de sus ne satisfăcea toate nevoile şi chiar ne ispitea să fim extravaganţi. Am adunat lemne din benele de gunoi ale unor şantiere, cuverturi, saltele, vopsele şi tot ce mai aveam nevoie, lucrând ca nişte furnici. Trăind sus într-un zid, în adâncul unui tunel primejdios infestat de şobolani, mă simţeam nevrednic să am parte de aşa îmbelşugare.

A fost cea mai rea iarnă din istoria New Yorkului. La suprafaţă erau 10 grade, aşa că în tunel aveam -20 de grade. Formaţiuni uriaşe de gheaţă au ajuns de pe tavanele ca de catedrală până la pământ. Până în ianuarie, am avut parte de trei viscole record. Prin tunel, vântul urla ca un uragan. Cineva care trăia la vreun kilometru de noi a murit. Locul nostru era ca un mormânt îngheţat.

Mi-am amintit de tânăra pe care o cunoscusem, Natalia. Am contactat-o şi ne-am întâlnit într-un parc. I-am arătat cartea mea cu „Pelerinul rus”. Îi era cunoscută. Cum de-o ştia? I-am spus că am construit un loc în tuneluri, unde încercam să trăiesc ca acel pelerin. Am rămas surprins când mi-a cerut să o duc şi pe ea acolo. Am ţinut-o strâns de mână în timp ce mergeam pe şină. Ea înţelegea totul. M-am gândit că Dumnezeu mi-a trimis un înger. Ea mi-a lăsat o revistă „Death to the World” (7).

Jim a plecat pentru o vreme. Chiar după plecarea sa, a lovit viscolul cel mare. Curentul s-a întrerupt. Natalia plecase şi ea într-o excursie, pentru câteva săptămâni. Era nespus de întuneric şi de rece. Eram singur. De Anul Nou 1995/1996, am aprins o lumânare şi am început să citesc „Death to the World”. Parcă m-am uitat într-o oglindă. Cine erau acei călugări? „Eu sunt călugăr!”, mi-am zis. M-am apropiat de lumina lumânării şi am început să copiez fiecare cuvânt în jurnalul meu. Dintre miile de reviste şi publicaţii care zăceau în jurul meu, aceasta era singura pe care mi-era teamă s-o pierd – era prea preţioasă.

Când Natalia s-a întors, la sfârşitul lui ianuarie, m-a invitat la o slujbă de seară într-o biserică din East Village (8). Era o biserică ortodoxă rusească. Nu auzisem niciodată de aşa ceva. Când s-a sfârşit slujba în bisericuţa luminată de lumânări, l-am întrebat pe preotul îmbrăcat în veşminte negre dacă ar fi dispus să ne mai întâlnim.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Coaliţia pentru cei fără locuinţe începuse să evacueze oamenii din tunel, aşa că trebuia să plec şi eu curând. Încotro să mă îndrept? Îmi aduc aminte că mă rugam ca Dumnezeu să-mi vadă neputinţa de a mă ruga şi să-mi descopere voia Sa, ca să pot conlucra cu El. Într-o reclamă dintr-un ziar, am citit: „Angajări în Alaska, se câştigă bani!” Anunţul m-a atras puternic, în chip tainic. Bani! Poate de data asta voi avea câţiva. Ştiind cât de sărac sunt, Natalia s-a oferit, din bunătatea inimii ei, să mă trimită acolo. Am împachetat câteva lucruri într-o geantă mică şi, în toiul unei nopţi reci de februarie, mi-am părăsit chilia subpământeană.

În doar câteva zile, eram în largul unei insule îndepărtate din Arhipelagul Aleutinelor, pe o navă care nu se deosebea prea mult de o galeră cu sclavi. Timp de două luni am muncit în nişte ture istovitoare de 16 ore de lucru, 6 ore de odihnă. Săptămâni la rând n-am văzut lumina zilei; cu greu te puteai ţine în picioare, din pricina uriaşului tangaj provocat de Marea Bering. Aveam cu mine „Pelerinul rus” şi când mă simţeam slăbit (adesea), repetam: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.

Între timp, Natalia renunţase la facultate şi zburase în Seattle. Acolo, o femeie i-a dat gratuit un bilet până în Anchorage, şi pe când eu mă aflam în largul mării, ea căuta un loc unde să prăznuiască Sărbătoarea Sărbătorilor a Bisericii Ortodoxe – Sfintele Paşti. A găsit o mică comunitate ascetică în munţii din nordul Anchorage-ului. Aceştia au invitat-o să stea cu ei. Când am scăpat în cele din urmă de pe navă, m-am alăturat acolo Nataliei, fără să ştiu exact despre ce e vorba. Eram doar plin de recunoştinţă să am un loc unde pot sta.

Am intrat într-o încăpere, iar acolo, pe o masă, zăceau teancuri de reviste „Death to the World”, chiar acel număr pe care-l citisem în tunel şi-l copiasem în jurnal, şi multe altele. Nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Mă minunam cum se poate întâmpla aşa ceva! În scurtă vreme, a apărut un bărbat îmbrăcat într-o rasă neagră şi cu o barbă lungă şi neagră, al cărui nume era Părintele Pavel. I-am fost prezentat ca fiind un pelerin. El mi-a urat bun venit şi mi-a cerut să mă pregătesc dimineaţă pentru Utrenie. Utrenie? Ca în cartea mea? Eram incapabil să mai vorbesc, aşa că i-am mulţumit în tăcere lui Dumnezeu şi am adormit.

Dimineaţă, slujba Utreniei s-a ţinut într-un mic paraclis din pădurile Sfântului Serghie. S-a cântat, şi toţi ziceau „Hristos a înviat!”. De-a lungul următoarelor câtorva zile, am început să-mi dau seama că fusesem adus, prin harul lui Dumnezeu, la o viaţă cu adevărat pe calea „Pelerinului rus”. Aveam liturghie şi învăţători duhovniceşti. Părintele Pavel mi-a vorbit de mănăstiri şi chiar despre acei monahi despre care citisem în „Death to the World”. Rareori am scos un cuvânt. M-am dus cu gândul înapoi cu doar trei luni, la tunelul întunecat. Aici soarele nu apunea săptămâni la rând. De la întunericul de negrăit la lumina fără de sfârşit. Uimit, am împărtăşit cu ei povestea mea – tunelul, cartea „Pelerinul rus”, biserica din East Village, nava. Aceştia m-au îndrumat către o mănăstire de pe o insuliţă din apropierea Kodiak-ului, unde aveam să întâlnesc călugări pentru întâia dată.

Ce s-a întâmplat pe această insulă în adâncurile mele nu poate fi pus în cuvinte, aşa că nu se poate explica pe hârtie. Era o singurătate plină de pace. Liniştea şi deplina tăcere mi-au pătruns în suflet. Toate dimprejur – copacii uriaşi acoperiţi de muşchi, ţărmul stâncos şi şerpuitor, toate ascultau de Dumnezeu, o ascultare desăvârşită. Eram mai prejos de toată Zidirea, în încăpăţânarea mea îndărătnică! Cum mai tânjeam să stau cu această Zidire şi să ascult, cu deplină ascultare de Dumnezeu! Stând în mijlocul pădurii tăcute, mi-am dorit un singur lucru, chiar mai mult decât viaţa – să fiu iertat. Voiam doar să fiu creştin ortodox.

Monahii m-au primit – un inadaptat dintr-un tunel infestat cu şobolani de sub New York, un paria al societăţii. În bisericuţă, după o slujbă de pomenire a morţilor, am căzut la pământ înaintea Dumnezeului celui viu şi am plâns în hohote. Cât mă pierdusem în căutarea mea! Cât de mult mă îndepărtasem de viaţă! Adâncul sufletului mi se vădise. Era ca şi cum aş fi stat într-o Lumină puternică şi puteam vedea toate gândurile, cuvintele şi faptele mele pline de mândrie. Cât de multe sunt la număr! Cum i-aş putea judeca pe alţii? Credeam pe vremuri că pocăinţa e o noţiune prostească, însă acum a ajuns să fie pentru mine însăşi lucrul de care am nevoie pentru a trăi, mai mult chiar decât mâncarea, mai mult decât orice alt lucru pământesc! Am implorat să fiu botezat. Curând mă voi despărţi de acest loc, casa mea.

Monahii îl cunoşteau pe acel preot din East Village, în New York, Părintele Hristofor, pe care îl vizitasem cu luni înainte, şi mi-au zis că e un bun prieten de-al lor. Altă minune a purtării de grijă a lui Dumnezeu! Pe 8 martie 1997, m-am botezat cu numele Sergius, după Sfântul Serghie, vieţuitorul în pustie a cărui adormire se prăznuieşte de ziua mea şi care m-a chemat dintr-un tunel îngheţat şi întunecat până în Alaska, unde Viaţa m-a găsit. Pe când ieşeam din apa botezului, Părintele Hristofor a rostit solemn din străvechii Psalmi:

„Fericiţi cei cărora li s-au iertat fărădelegile şi cărora li s-au acoperit păcatele.
Că am tăcut, învechitu-s-au oasele mele, strigând eu toată ziua;
că ziua şi noaptea s-a îngreuiat peste mine mâna ta, căzut-am în suferinţă când mi s-a înfipt mie ghimpele…
Tu eşti scăparea mea de necazul ce mă cuprinde; bucuria mea, izbăveşte-mă de cei ce m-au înconjurat…
Înţelepţi-te-voi şi te voi îndrepta în calea aceasta, în care vei merge; aţinti-voi spre tine ochii Mei. Nu fiţi precum calul şi catârul, la care nu este înţelegere…”

Am plâns, căci înţelegeam.
Noi, tinerii, care recunoaştem patimile stricătoare de suflet ale lumii din lăuntrul nostru şi necruţătoarele ispite ale lumii din jurul nostru, să ne ridicăm pe aripile lui Hristos – al cărui chip se păstrează în sfintele mănăstiri ale Ortodoxiei – mai presus de tot ce ne abate atenţia şi să ascultăm

Sergius P.

Notele traducătorului:

(1). Tagul de graffiti este o semnătură, dar în acelaşi timp şi un desen făcut din litere, un simbol al writer-ului.
(2). Steven Morrissey – solist vocal şi compozitor al trupei britanice de rock alternativ „The Smiths”, între 1982-1987.
(3). În română, „Pelerinul rus – Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin cu privire la rugăciunea lui Iisus” (Editura Sophia, 2002)
(4). Times Square – intersecţie celebră din New York.
(5). Upper West Side – cartier din conglomeratul Manhattan, oraşul New York.
(6). Zi în care locuitorii scot din locuinţe toate obiectele vechi, uzate sau de care nu mai au nevoie şi le depun în pubele speciale, pentru a fi reciclate sau aruncate în mod corespunzător.
(7). Joc de cuvinte, în lb. engleză: Death to the World = Moarte lumii, dar şi Moarte faţă de lume.
(8). East Village – cartier din conglomeratul Manhattan, oraşul New York.

Traducere după „Death to the World” de Radu Hagiu

Textul a apărut inițial în revista OrthoGraffiti, nr. 2 / decembrie 2008, editor Laurențiu Dumitru.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU! 

[Convertiri]: Un urcuş himalaian către Hristos

Când ajungem să-l cunoaştem pe Dumnezeu ca Ipostas (Persoană), începem să vedem lucrarea mâinii Sale nu doar în împrejurările vieţii noastre de zi cu zi, ci şi în întâmplările din trecut care ne-au purtat înspre clipa de faţă. Vedem cum, de la adevăruri nedesăvârşite, El ne-a dus la deplinătatea adevărului şi cum continuă să ne ducă către o mai adâncă înţelegere a acelui Adevăr. Aşa cum scria Părintele Serafim Rose, când venim la Hristos „nici un adevăr adevărat pe care l-am ştiut vreodată nu se va pierde”.

Înconjurat de cinci dintre cele mai înalte vârfuri ale Himalaiei, stăteam la 4300 de metri cu privirea aţintită la munţii Annapurna pe când soarele răsărea. Călătoria mea în Nepal începuse cu câteva săptămâni mai devreme, iar acum îi trăiam încununarea. Stând şi privind nemişcat acea frumuseţe neprihănită care mă înconjura, prin minte mi-a trecut un gând şi a refuzat să mai plece de acolo: „Care-i rostul?” Eul meu i-a răspuns de îndată gândului: „Care-i rostul?! Cum adică «Care-i rostul?» Rostul e că te-ai căţărat până aici ca să vezi munţii, şi acum bucură-te!” Însă gândul încă-mi rămăsese în minte. Da, era unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le văzusem vreodată, şi eram încântat, dar unde se vor duce aceste sentimente mâine, când nu voi mai avea aceeaşi inspiraţie? Fericirea lumii acesteia nu m-a mulţumit niciodată. Ar fi trebuit să răzbată din întreaga mea viaţă de până atunci, dar a fost nevoie să mă urc pe „acoperişul lumii” ca să admit în cele din urmă acest lucru. Şi acesta a fost primul meu pas către Hristos şi Ortodoxie.

Până atunci, întreaga mea viaţă adultă fusese una lumească, dedicată împlinirii feluritelor pasiuni. Am absolvit Universitatea la vârsta de 21 de ani, cu gândul să mă apuc de afaceri şi, în acelaşi timp, să urmez o carieră artistică. După nici un an, se părea că nu mai am mult până la atingerea ţelului. Trăiam pe atunci la Londra, angajat al IBM. Postul meu era unul sigur, şi promovarea ceva iminent. Viaţa mea particulară era asemeni celei a multora din generaţia mea: relaţii ocazionale, căutarea confortului şi distracţii neîncetate pentru a mă feri de orice auto-analizare.

Cam în aceeaşi perioadă, sora mea mai mare devenise monahie ortodoxă în Alaska. Nu ştiu dacă e sau nu întâmplător, dar de atunci înainte pasiunea mea pentru ţelurile lumeşti a început să se stingă. Uitându-mă la colegii mei de muncă, nici unul nu-mi părea cu adevărat fericit sau mulţumit. Acea calitate eluzivă a satisfacţiei lipsea de fiecare dată, ascunzându-se chinuitor după colţ. Excursiile, sportul, băutul cu „băieţii” – toate au devenit tot mai şi tot mai pământeşti. În fiecare luni, aceeaşi întrebare: „Cum ţi-ai petrecut weekend-ul?” În fiecare vineri, iarăşi: „Ce planuri ai pentru week-end?” Londra devenea din ce în ce mai gri, iar burniţa statornică nu izbutea nicidecum să spele murdăria.

În loc să caut mai adânc după cauzele plictiselii mele, am dat hotărât vina pe cultura corporatistă. Am presupus că sila mea de lume era din pricina urmăririi unui câştig bănesc. Aşa că am plecat de la IBM, mi-am făcut bagajele şi m-am întors în America. Întreţinându-mi sila de prosperitate şi de acceptare socială, mi-am început coborâşul în Bohemia. În chip ciudat, n-am izbutit să bag de seamă că aceleaşi reguli care dau normele de acceptabilitate în viaţa de corporaţie se aplicau şi scenei alternative. Înlocuiţi geaca de piele cu un costum, tatuajul cu un rolex şi o sprânceană cu piercing cu nişte butoni de cămaşă – veţi obţine acelaşi om.

Am început să urmez un master în artă, şi mi-am găsit de lucru la Muzeul de Artă Modernă. Opera mea consta în nişte pânze mari, făcute de comandă, acoperite cu straturi groase de catran. Catranul nu mai fusese folosit până atunci ca mediu artistic, aşa că lucrările mele au devenit pe dată populare. Mă străduiam să fiu pasionat de obscuri filosofi moderni, spectacole post-punk şi petreceri de noapte, însă toate acestea mă istoveau. Am presupus că e ceva în neregulă cu mine. De ce mi se părea cu neputinţă să discut serios despre o expoziţie care prezenta un coş plin cu căni sparte de aluminiu şi lenjerie întinsă pe bucăţi de sârmă ca artă? De ce nu mă bucuram să urmăresc reprezentaţia unui artist care cotcodăcea ca o găină vreme de 15 minute? Din fericire, mi s-a urât în scurt timp cu „stilul alternativ de viaţă”, şi s-a nimerit chiar atunci să mă sune un prieten ca să mă întrebe dacă nu vreau să merg în Japonia. Fusesem mereu interesat de culturile asiatice şi mă socoteam un „umblător” prin excelenţă, aşa că după o lună eram la Kyoto, în Japonia.

M-am obişnuit repede cu lucrurile noi care mă înconjurau. După două săptămâni, m-am înscris la un curs de învăţare a limbii şi am găsit un post de profesor de engleză. Era ciudat pentru mine să fiu într-o ţară în care îţi puteai lăsa maşina pornită în timp ce intrai într-un magazin, fără să-ţi fie frică că ţi-o poate fura cineva. Cinstea era o normă, una care începuse să mă schimbe. Conştiinţa a început să mi se întoarcă la viaţă. Am simţit o uşurare uriaşă după ce am început să fac lucruri simple ca plata biletului de metrou. Era o simplă urmare a legii, fără vreun înţeles mai adânc, dar era catalizatorul unor schimbări subtile – şi aşa am început să respir mai uşor.

Viaţa în veche capitală a Japoniei m-a expus zilnic la o tradiţie de două mii de ani. Am crescut în cartierele mărginaşe ale Californiei de Sud (cea mai veche clădire din cartierul meu având zece ani); aici trăiam lângă un templu vechi de o mie de ani, care slujise nenumăraţi împăraţi. Templele, grădinile şi obiceiurile au început să hrănească un suflet care consumase mult prea mult catran. Atras în chip firesc de frumuseţea tradiţiilor, am început să dezvolt un interes superficial în Buddhismul Zen. Pentru mintea mea uşor de distras şi nerăbdătoare a însemnat prea mult. Într-un templu Zen, există un singur fel corect de a face orice lucru, şi trebuia împlinit cu exactitate. Închinăciunile mele erau prea violente, poziţia mea nu era niciodată dreaptă, ciorapii mei nu erau niciodată îndeajuns de curaţi. Preotul se cutremura la vederea mea. Se cerea desăvârşire, iar eu eram departe de ea. Am renunţat, în cele din urmă, nu din pricina nepotrivirii mele, ci a deplinei lipse de bucurie pe care o simţeam. Toate erau prea mecanice: apasă butoanele potrivite şi vei atinge iluminarea. După meditaţii, simţeam o stare de linişte, dar cui îi era de folos? Cred că acea stare putea fi atinsă cu mult mai puţin efort dacă luam un sedativ.

Au trecut trei ani; japoneza mea s-a îmbunătăţit, şi am simţit că adunasem tot ce-mi putea fi de folos din acea cultură. Provocarea de a supravieţui într-o cultură străină dispăruse, salariul meu era unul mare, munca uşoară – vedeam cum deveneam tot mai mulţumit de sine. Ar fi fost foarte uşor să-mi petrec următorii patruzeci de ani în acest cotlon foarte călduţ pe care mi-l făcusem. Mi-a dat demisia aşadar de la slujbă, am renunţat la casă şi am început înceata mea călătorie de întoarcere în America.

Am călătorit prin toată Asia, din Vietnam până în Singapore, fără să am în minte o destinaţie limpede. Încântarea adusă de locurile noi şi tovarăşii de călătorie m-au ţinut ocupat mare parte a timpului, însă, înainte de a mă băga în pat, durerea surdă a deşertăciunii se întorcea. Eram încă disperat să găsesc acel lucru care lipsea din viaţa mea. Am călătorit spre îndepărtatele locuri sfinte ale buddhiştilor şi hinduşilor; când am ajuns acolo, deja îmi plănuiam următoarea etapă a călătoriei. De-a lungul călătoriilor mele prin Burma, am vizitat un templu de la marginea Madalay-ului. Mii de trepte urcă muntele până la templul care străjuieşte întregul oraş. Pe când urcam, am observat un călugăr buddhist lângă mine, care mergea cu acelaşi pas. Era la vreo cincizeci de ani, mic, uşor greoi, cu o înfăţişare rotofeie şi voioasă. S-a prezentat, şi am continuat urcuşul. Ajunşi în vârf, ne-am aşezat pe un zid al templului ca să vorbim, în timp ce soarele apunea peste Mandalay. După câteva politeţuri introductive, am adus vorba despre situaţia politică din Burma (Burma este în prezent sub o aspră dictatură militară, care la sfârşitul anilor 1980 a ucis o mare parte din populaţie în cadrul unor revolte împotriva politicienilor corupţi). El a oftat şi m-a privit dezamăgit: „De ce vrei să vorbim despre aşa ceva?” Am murmurat o scuză ca să ascund adevărata pricină, adică dorinţa de a-mi etala cunoaşterea unor subiecte serioase. El a îndreptat apoi convorbirea într-o direcţie complet diferită. „Săptămâna trecută am văzut un film numit «Iisus din Nazaret». Ce viaţă minunată!” Pentru următoarele zece minute, mi-a lăudat virtuţile lui Hristos. Mi se propovăduia de către un călugăr buddhist, însă nu ca să mă convertesc la credinţa sa, ci la creştinism. Am rămas uluit. Mă socoteam departe şi mai presus de creştinism încă din liceu, şi iată aici un păgân care-mi dădea îndărăt ceea ce eu respinsesem. Datorită cuvintelor unui simplu călugăr din Burma, am conştientizat faptul că poate creştinismul reprezintă ceva mai mult decât spoiala pe care o respingeam. Nu mă simţeam încă în stare să cercetez temeinic creştinismul, dar sămânţa fusese aruncată.

A trecut puţină vreme şi am călătorit în Nepal, unde urma să mă întâlnesc cu nişte prieteni, pentru un urcuş în Himalaia. Am ajuns înaintea lor şi am hotărât să petrec timpul rămas la o mănăstire buddhistă din Tibet. Am găsit una la scurtă distanţă de Katmandu, care oferea cursuri în engleză. Am mers acolo ca turist cultural, colectând următoarea porţie din „ghiveciul” religiilor lumii.

Am sosit neîncrezător, aşteptându-mă să dau peste o mulţime de new-age-işti cu mintea dusă. După primele zile, însă, părerea mea s-a schimbat în întregime. Nu era o religie hiliastă, făcută pentru a te simţi bine; acolo era nişte oameni care se luptau sincer pentru dobândirea adevărului. Am rămas uimit să aflu că credeau în iad. Cine mai crede astăzi în iad? Pentru ei, însă, acesta era rezultatul firesc al unei vieţi irosite. Am rămas intrigat. Am început să ascult cu mai multă atenţie următoarele învăţături. Nucleul religiei este conceptul că toate fiinţele trăiesc într-un tărâm trecător al poftei şi suferinţei. Toată suferinţa provine din goana după ceea ce este trecător; ar trebui să căutăm ceea ce este netrecător: adevărul. Singura cale de a atinge aşa ceva este să ne lepădăm de eul nostru şi să trăim în schimb pentru ceilalţi. Doar atunci când punem fericirea celorlalţi mai presus de a noastră vom fi fericiţi şi noi înşine. Am rămas buimac: după 27 de ani în care mi se spusese „Fă ce-ţi place”, tibetanii îmi spuneau că să faci ce-ţi place te va face mai mult ca sigur vrednic de plâns în viaţa aceasta sau în cealaltă. Era pentru mine un concept revoluţionar, însă aveam o sentiment nedesluşit că mai auzisem de el înainte.

După câteva săptămâni de şedere la mănăstire, am plecat ca să mă caţăr împreună cu prietenii mei care ajunseseră deja în Nepal. Am luat un autobuz de-a lungul ţării şi ne-am început urcuşul în munţii Annapurna. Cu rucsacurile în spate, am urcat până la 4300 de metri, în următoarele două săptămâni. Peisajul era copleşitor, terenul se schimba din văi roditoare în păduri dese, apoi în piscuri acoperite de zăpadă. Căţăratul era uneori o corvoadă, căci urcam 300 de metri ca să coborâm apoi într-o vale 300 de metri. Frumuseţea Zidirii era uimitoare, însă în fiecare noapte când mă întindeam să dorm se ivea din nou acelaşi sentiment vechi că ceva lipseşte; am presupus că va dispărea o dată ce voi ajunge la poalele Annapurnei.

Am ajuns la destinaţie într-o după-amiază, fără suflu şi foarte dezamăgiţi. Întregul loc fusese înghiţit de un strat uriaş de nori, prin care călătorisem. Am explorat gheţarii şi am petrecut timpul ghemuiţi lângă o sobă dintr-o mică colibă de ceai. Seara nu se arăta nici un semn că norii ar urma să se risipească. Am mers să ne culcăm şi ne-am trezit chiar înainte de răsărit, la vestea că cerul se înseninase. Am ieşit afară şi m-a întâmpinat una din cele mai copleşitoare privelişti din lume. Soarele se înălţa încet deasupra „acoperişului lumii”, şi-am simţit că mă pot întinde să-l ating. Atunci mi s-a iţit în minte acel gând supărător: „Care-i rostul?” Şi apoi m-am luminat: făcusem toate aceste drumuri pentru mulţumirea sinelui meu. De îndată ce clipa înălţătoare va pieri, mă voi întoarce la starea mea obişnuită. M-am luptat cu băşicile, durerile de genunchi şi giardia, pentru ce? Ca să văd o privelişte înălţătoare, dar până la urmă doar o simplă altă privelişte frumoasă. M-a ajutat să devin mai bun, a ajutat pe oricine altul? Nu, doar mi-a hrănit eul; am dobândit un material excelent pentru a purta conversaţii la petreceri. Unde se duseseră toate idealurile mele buddhiste înalte? În clipa aceea, mi-am dat seama că viaţa mea trebuie să se dăruiască unui principiu mai înalt, şi nu unor plăceri lumeşti. Am hotărât să mă întorc la mănăstire.

Am petrecut următoarele câteva luni studiind filosofia şi tehnicile de meditaţie buddhiste tibetane. Mai erau încă câteva lucruri pe care mi-era greu să le primesc. Învăţătura Karmei părea să nu îngăduie voia liberă a omului; hotărârile cuiva de a face bine sau rău erau mereu determinate de faptele anterioare. Cum ar fi fost cu putinţă să te slobozeşti, dacă fiecare hotărâre era predeterminată? Dacă cineva păcătuieşte din veacul cel fără de început, aşa cum credeau ei, cum s-ar fi putut curăţi pe sine într-o viaţă aşa de scurtă? Într-un fel, ce era aşa de anevoios era tocmai logica exagerată; părea ceva plăsmuit de o minte omenească. Totuşi, filosofia jertfei de sine prinsese rădăcini adânci în lăuntrul meu, chiar dacă nu izbuteam să o pun în practică; ştiam că nu mai puteam trăi ca până atunci.

Pe când mă aflam la mănăstirea buddhistă tibetană, am început să citesc Pelerinul rus. Am văzut în pelerin manifestarea lepădării de sine şi a milei pe care le aflasem în buddhismul tibetan, însă venind din tradiţia creştină în care fusesem crescut. De ce nu auzisem niciodată aşa ceva în biserica catolică unde crescusem? Şi mai straniu era faptul că sora mea era monahie ortodoxă rusă, iar eu nu ştiam încă nimic despre însuşirile tainice ale credinţei. Am hotărât că poate nu eram încă pregătit să devin buddhist şi că ar trebui să cercetez mai adânc în propria-mi moştenire culturală.

După ce-am primit atâtea lovituri în moalele capului, am ajuns în cele din urmă la concluzia că toate drumurile mele fuseseră inutile şi că trebuia să mă întorc acasă şi să mă statornicesc. Plănuiam să mă întâlnesc cu prietenii în Egipt de Crăciun, dar am găsit un zbor ieftin până la Istanbul şi m-am gândit c-ar fi un bun punct de plecare către Europa Apuseană şi Statele Unite. Compania aeriană era Aeroflot. După câteva zile, mi-am dat seama că Aeroflot erau liniile aeriene ruseşti, iar sora mea trăia la Moscova. M-am gândit că poate vor face o escală la Moscova. S-a dovedit că aşa era. În câteva zile, mi-am aranjat o şedere de trei săptămâni şi o viză pentru Rusia. Am zburat spre Moscova de ziua Sfântului Gherman.

Sora mea m-a întâmpinat la aeroport şi aşa a început cursul meu fulger de trei săptămâni de Ortodoxie. Începea să mi se dezvăluie o lume nouă. Eram într-o ţară în care muriseră oameni pentru Hristos, şi mijlocirea sfinţilor era ceva firesc. Nu era un creştinism sec, privit ca o obligaţie socială. Aceştia erau oameni care înduraseră nişte greutăţi de necrezut pătimind pentru adevăr.

Am început să citesc cărţi despre Ortodoxie, să vizitez biserici şi să discut politicos cu sora mea despre deosebirile dintre credinţa ortodoxă şi cea buddhistă. Ea revenea mereu asupra aceluiaşi lucru: creştinismul are adevărul sub forma unei Persoane. N-am izbutit să înţeleg însemnătatea acestui fapt. Forţă sau persoană, nu vedeam diferenţa.

Atunci l-am întâlnit pe părintele Artemie, un preot binecunoscut din Moscova, cu o parohie uriaşă. Este un om jertfelnic, a cărui întreagă viaţă este dăruită lui Hristos şi răspândirii Evangheliei. Am ajuns la biserica sa în timpul slujbei de priveghere din noaptea de sâmbătă. L-am găsit spovedind, înconjurat de o mulţime de cincizeci-o sută de oameni, care aşteptau să se mărturisească. Am rămas la marginea acestui cerc şi a trecut ceva vreme până ce părintele Artemie m-a tras înăuntru. Cu ochii închişi şi punându-şi mâinile pe umerii mei, a început să-mi vorbească. Când voia să întărească un lucru, îşi împingea fruntea în a mea. Mi-a vorbit într-o engleză înflorată şi am avut impresia copleşitoare că acest preot, pe care nu-l mai văzusem niciodată, ştie mai multe despre mine decât ar fi trebuit. Ce m-a cutremurat cu adevărat a fost sentimentul că era extrem de îngrijorat pentru sufletul meu, ca şi cum l-ar fi interesat personal. Mi-a vorbit vreo zece minute, în timp ce băbuţele începuseră se îngrămădească nerăbdătoare în noi. A continuat să-mi vorbească, spunându-mi că experienţa mea din Nepal îmi fusese dată de Dumnezeu ca să mă scoată din materialism. Mi-a spus apoi de ce creştinismul era credinţa adevărată: doar el are un Dumnezeu personal. Tot n-am reuşit să înţeleg însemnătatea acestui lucru, dar am plecat simţindu-mă mai uşor, deşi nu spusesem mai nimic.

În cavoul arid al Moscovei, începuse să mi se deschidă o lume nouă. Nu simţeam mai deloc apăsarea oraşului, căci îmi dădeam seama că tărâmul ceresc al lui Dumnezeu şi al Sfinţilor Săi era în realitate mult mai aproape decât blocurile cenuşii care dominau oraşul. Am vizitat Lavra Sfântului Serghie şi, pentru prima dată, am avut prilejul să mă închin moaştelor unui sfânt. În acele „oase moarte” era mai multă viaţă decât în toată California de sud. Şederea mea a culminat cu praznicul Naşterii la Metocul Valaam. M-am simţit înconjurat de ceea ce păreau a fi nişte oameni obişnuiţi, dar care erau însă cu un picior în rai. Poate-o fi creştinismul o religie cu credinţa de neatins, dar eu primeam o încredinţare simţită oriunde mergeam.

După câteva zile, am părăsit Moscova. Înainte să plec, sora mea m-a mustrat cu cuvintele: „Dragul meu, dacă poţi petrece trei luni alături de buddhişti, ai putea petrece măcar una alături de creştinii ortodocşi”. Ceea ce am şi făcut. Crescând ritmul întoarcerii mele, am sosit în California două luni mai târziu. În ajunul Buneivestiri, am urcat pe drumul accidentat care duce la Mănăstirea Sfântului Gherman al Alaskăi. Cel dintâi lucru care m-a izbit, proaspăt fiind venit din San Diego, era faptul că acei monahi erau un anacronism în secolul al douăzecilea. Cine a mai auzit de renunţarea la confort şi proprietăţi în aceste vremuri? Era mijlocul Marelui Post, şi se vedea limpede că oamenii aceia erau în toiul unui război duhovnicesc. Mănăstirea era cuprinsă de înfrânare, cumpătare şi trezvie. Călugării aceia păreau gata să moară pentru adevăr, ceea ce nu mai văzusem la IBM, la Şcoala de Arte sau în Japonia. Era suferinţă în acele locuri, dar cine era gata să le dea pe toate pentru singurul lucru care trebuie? După tot ce văzusem, încă nu aveam o credinţă tare în Dumnezeu, dar ştiam că monahii aceia văzuseră ceva, şi-l voiam şi eu.

A sosit şi Duminica lui Lazăr. În această zi, Biserica prăznuieşte învierea lui Lazăr din morţi, de către Hristos, după patru zile. M-am trezit devreme ca să iau parte la Liturghie la schitul de maici din apropiere, urmând apoi să iau acolo masa. După ce m-am trezit, am adormit de îndată la loc. Când m-am sculat în sfârşit din pat, am găsit toată mănăstirea goală. Nici un suflet nu mai rămăsese. Pe când rătăceam prin curte, mi-au trecut prin minte stihurile cântării: „Iată Mirele vine în miezul nopţii, şi fericită e sluga pre care-o va afla priveghind”. Tocmai aceasta se întâmplase cu mine, trupeşte şi duhovniceşte. Dumnezeu a bătut la uşă şi m-a poftit la praznic, dar eu am rămas reticent. Renunţase Dumnezeu la mine? Am început să cobor muntele, nădăjduind să fac autostopul până la schitul de maici. Pe drum, am cugetat la cele întâmplate dimineaţă, şi mi s-a părut un lucru vădit că Dumnezeu a îngăduit să rămân în urmă ca să mă scoale din nehotărârea mea. Atunci am înţeles în cele din urmă ce înseamnă un Dumnezeu personal. De ce mi-ar fi trimis o forţă impersonală un mesaj atât de limpede pentru mântuirea sufletului meu? Dacă era impersonală, de ce i-ar fi păsat de mine? Dragostea nu poate exista decât între oameni – persoane. O forţă nu poate iubi (şi, vă provoc: încercaţi să iubiţi o forţă impersonală!) Am ajuns aşa la concluzia că Dumnezeu trebuie să fie o Persoană – un Ipostas. În clipa în care am ajuns la această concluzie, am auzit o maşină venind din spate: era singurul nostru vecin de pe munte. I-am făcut semn cu mâna şi, printr-o stranie „coincidenţă”, s-a întâmplat că îşi făcea drumul săptămânal la magazinul care se învecina cu schitul de maici. Am ajuns la timp pentru Liturghie.

Au trecut doi ani, şi sunt acum monah rasofor – un anacronism, dacă vreţi. Luptele mele n-au luat sfârşit, dar zilele rătăcirii mele au încetat. Plâng uneori pentru vremea irosită în trecut, dar când mă uit mai cu luare-aminte văd mâna lui Dumnezeu călăuzindu-mă chiar şi în perioadele cele mai pustiitoare. El m-a adus acum aici cu un rost, însă acest rost trebuie încă descoperit.

Monahul Adrian
Articolul a apărut inițial în revista „Orthodox Word”, nr. 190. Traducere de Radu Hagiu după pravoslavie.ru

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Sfântul Nicolae Velimirovici: Cine îmi adeverește mie că Hristos a înviat?

Îmi adeverește înainte de toate conștiința mea. Apoi mintea și voința mea.

În primul rând, conștiința îmi spune: atâtea patimi câte a suferit Hristos pentru binele și mântuirea oamenilor nu ar putea fi încununate de nimic altceva în afară de Înviere și de slava cea mai presus de lume. Patimile cele de nespus ale Dreptului au fost încununate de slava cea de nespus. Acest lucru îmi dă bucurie și liniște.

În al doilea rând, mintea îmi spune: fără de strălucita biruință a Învierii, întreaga lucrare a Fiului lui Dumnezeu s-ar limita la mormânt, întreaga Lui misiune ar fi zadarnică.

În al treilea rând, voința îmi spune: Învierea lui Hristos m-a mântuit de ezitările și oscilațiile între bine și rău și mă așează hotărâtor pe drumul binelui. Și acest lucru îmi luminează drumul, mă întărește și îmi dă putere.

În afara celor trei glasuri, care din lăuntrul meu îmi adeveresc învierea lui Hristos, există neîndoielnic și alți martori, care o adeveresc. Sunt slăvitele femei mironosițe, sunt cei 12 mari Apostoli și cei 500 de alți martori, care toți după Învierea Lui L-au văzut și L-au auzit, nu în vis, ci în realitate, și nu doar pentru un minut, ci pentru 40 de zile la rând. Îmi adeverește aceasta Saul cel de foc, marele prigonitor evreu al creștinismului; îmi mărturisește, că a văzut acea lumină a Domnului înviat în miezul zilei și că a auzit glasul lui și că s-a supus poruncii Sale. Această mărturie, Pavel nu a vrut să o tăgăduiască nici după 30 de ani, nici chiar în ceasul când în Roma lui Nero sabia îi tăia capul. Îmi adeverește acest lucru și Sfântul Procopie, comandant al armatei romane care începuse să îi extermine pe creștinii din țările Orientului și căruia i s-a arătat dintr-o dată Hristos viu și l-a întors de partea Lui. Și în loc să îi măcelărească Procopie pe creștini, el s-a predat de bună voie, ca fie măcelărit în numele lui Hristos. Îmi adeveresc acest lucru și miile de creștini din pușcării, de la locurile de execuție de-a lungul veacurilor, de la martirii din Ierusalim până la martirii din Balcani, până în zilele noastre, până la martirii moscoviți ai vremurilor noastre

Îmi adeveresc aceasta și toate sufletele drepte și bune, pe care adesea le întâlnesc în viață și care se bucură atunci când aud că Hristos a înviat din morți. Acesta e un răspuns al conștiinței lor, vibrează sufletul și se veselește inima lor.

Mărturie iau și de la păcătoși și de la dușmanii lui Hristos. Numai și numai din faptul că aceștia, ca păcătoși și răi, tăgăduiesc Învierea lui Hristos, eu mă încredințez de contrariu. La orice proces se cercetează viața și purtarea martorilor și pe temeiul acestora este cântărită valoarea mărturiei lor. Atunci când martori înțelepți, curați și sfinți afirmă că știu că Hristos a înviat, eu primesc cu bucurie mărturia lor ca fiind adevărată. Însă atunci când oameni necurați, nedrepți și lipsiți de conștiință neagă Învierea lui Hristos, prin însuși acest lucru întăresc mărturia celor dintâi și îmi adeveresc încă mai cu tărie adevărul Învierii Domnului nostru. Căci aceștia resping din răutate Învierea lui Hristos, iar nu întru cunoștință.

Îmi adeveresc Învierea lui Hristos destule popoare și seminții, pe care doar credința în Învierea lui Hristos le-a scos din barbarie la luminare, de la sclavie la libertate, de la noroiul amoralității și al obscurantismului la lumina fiilor lui Dumnezeu. Însăși învierea poporului sârb îmi dă mărturie de Învierea lui Hristos.

Până și cuvântul ”Înviere” din morți îmi adeverește ceea ce este de la sine înțeles. Căci, fără Învierea lui Hristos nici măcar nu ar fi existat cuvântul acesta în limbile oamenilor. Când Pavel a dus pentru prima oară acest cuvânt în Atena civilizată, atenienii au fost de-a dreptul consternați și i s-au împotrivit.

Și astfel, fii ai lui Dumnezeu, să salut și eu: Adevărat a înviat Hristos!

Sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici, Drumul fără de Dumnezeu nu poate fi îndurat, Ed. En plo, pp. 70-72) via pemptousia.ro

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Egumenul Iosif Xiropotamitul: Anahoreză și mărturie monahală în Sfântul Munte la sfârșitul secolului XX

Anahoreza monahală

Creștinii care au ales drumul desăvârșirii creștine (feciorie, ascultare și sărăcie) în cadrul vieții de obște a vechii Biserici au fost numiți asceți, iar femeile ascete sau fecioare.

Primii asceți, cei care au lăsat orașele și satele Egiptului pentru a trăi la periferii și, mai târziu, în pustiul nelocuit și aspru, au fost numiți anahoreți. Deși niciodată nu au încetat să existe și asceții și ascetele din lume (mai ales clerici și fecioare), numele de «monah» a fost consacrat îndeosebi pentru asceții pustiului din marile lavre și chinovii. Anahoreza, adică ruperea de societatea umană, promotoarea confortului, ispitelor și diverselor forme de constrângere, a reprezentat o trăsătură esențială a Monahismului Ortodox, în întreaga sa istorie îndelungată. Chiar și în cazul în care distanța fizică față de lume nu era mare, totuși asigurarea izolării spirituale (înstrăinarea de lume), fuga de zarva orașului și evitarea preocupărilor deșarte au reprezentat condițiile de bază pentru atingerea scopului vieții monahale, care nu este altul decât curățirea de patimi și unirea cu Dumnezeu prin rugăciune și ținerea poruncilor dumnezeiești.

Anahoreza în Sfântul Munte astăzi

Un astfel de loc de anahoreză și isihie îl reprezintă Sfântul Munte, încă de la sfârșitul secolului IX și până în zilele noastre. De altfel, putem afirma cu ușurință că astăzi, Sfântul Munte constituie singura pustie a Ortodoxiei, în sensul spațiului geografic dedicat în întregime ascezei monahale, loc în care stabilirea definitivă a mirenilor și accesul femeilor sunt interzise și care are un regim special de auto-administrare în baza regulilor și tipicelor străvechi.

Mai este, însă, posibilă anahoreza și isihia în Sfântul Munte la sfârșitul secolului XX? Dezvoltarea mijlocelor de transport și de comunicație, valul mereu crescând al vizitatorilor, nevoile urgente de restaurare, exploatarea valorii «culturale» a monumentelor și vestigiilor aghiorite, precum și dependența implicită de autoritățile laice, care nu păstrează întotdeauna linia vechilor împărăți și regi ortodocși, toate acestea au adus amenințător «lumea» mai aproape de Sfântul Munte, transformând anahoreza într-o misiune mult mai grea decât era până în prima jumătate a secolului XX.

Dacă, încă de pe vremea sfinților Athanasie Athonitul, Ioánnis Koukouzélis și Nifon al Constantinopolului, nu era cu putință să se ascundă cineva sau să-și păstreze anonimatul în Sfântul Munte, cu atât mai greu este astăzi, când mijloacele tehnice contemporane, corespondența, telefonul și vizitele rudeniilor și prietenilor – mai nou chiar și prezența canalelor de televiziune – dau buzna chiar și în intimitatea chiliei anahoretului contemporan.

În ceea ce privește valul de vizitatori, de obicei se face deosebirea între pelerini și turiști, cu mențiunea că, în mod evident, de preferat sunt primii. În orice caz, astăzi și unii și alții găsesc mult mai ușor drumul spre Sfântul Munte într-o asemenea măsură încât, dacă nu se impuneau cele câteva măsuri de securitate, întreaga peninsulă ar fi fost în pericolul de a păți – la nivel spiritual – ceea ce au pățit pădurile, spațiile rurale și plajele în plan material, tocmai din cauza marii aglomerații de vizitatori, care nu îi oferă nici un răgaz de reînnoire și regenerare. În cazurile astea, obișnuiesc să dau drept exemplu o poiană cu flori frumos mirositoare, care îi încântă pe vizitatori. Însă dacă aceștia depășesc o anumită limită, atunci începe să se distrugă din cauza supraaglomerației de oameni, care încep să calce florile și plantele. Așadar, e valabilă acea zicală: «Distrugem ceea ce iubim mai mult».

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Comunitățile monahale care trăiesc într-un flux continuu de vizitatori, având o orientare generală spre ospitalitate și discuție – oricât de duhovnicească ar fi ea – se confruntă cu multe probleme de ordin spiritual, probleme pe care abia acum încep să le conștientizeze. Acel prim entuziasm provocat de popularea rapidă și de transformarea în chinovii a mănăstirilor aghiorite, bucuria deosebită pe care o încerca mulțimea de pelerini veniți să se folosească din discuțiile cu monahii aghioriți, au cedat în fața unei stări generale de precauție legate de modul în care această nouă generație de monahi caută să dobândească o stabilitate duhovnicească, dat fiind faptul că lipsesc vechii monahi, iar condițiile au devenit evident mai nefavorabile, mai ales în ceea ce privește anahoreza și isihia.

Conform Sfinților Părinți, chiar și simpla vedere a mirenilor îl poate vătăma pe monahul începător, pentru că îi amintește toate acele lucruri pe care el vrea să le uite și să și le scoată din inimă. Astfel, prezența zilnică a unui număr necontrolat de mireni în cadrul unei frățietăți monahale reprezintă, într-adevăr, o problemă. De cealaltă parte, se consideră că o eventuală încredințare a primirii mirenilor de către mireni poate duce încet-încet la secularizarea Sfântului Munte și la transformarea sa într-un obiectiv turistic.

La rândul lor, lucrările de restaurare a monumentelor și vestigiilor aghiorite ocupă o mare parte a timpului monahilor și mai ales a mai-marilor lor, având consecințe nefaste asupra întregii frățietăți: ieșirea regulată a monahilor aghioriți în lume pentru asigurarea veniturilor și lucrurilor necesare și dependența tot mai mare a frățietății de instituțiile lumești. De altfel, pentru astfel de activități e nevoie de o sumedenie de materiale și mașini. Păstrarea măsurii și echilibrului în acest domeniu este un lucru extrem de greu și îndelung discutat. Astăzi drumurile ajung chiar și la cele mai îndepărtate chilii. Unii mireni, care intră în Sfântul Munte cu propriile lor mașini, transportând diverse materiale, nu pierd ocazia de a face un tur al peninsulei, neținând cont de praful și gălăgia pe care o provoacă.

În linii generale, am putea spune că orice încercare a aghioriților de a păstra condițiile primordiale de anahoreză și isihie în acest loc sfânt intră în conflict cu o întreagă gamă de interese, revendicări și mentalități. Cât va rezista această ultimă «redută» a pustiului ortodox într-o luptă, pe care celelalte centre monahale răsăritene (din Palestina, Muntele Sinai, insula Patmos sau Meteore) se pare că deja au pierdut-o? Acest lucru va depinde în mare măsură de o serie de măsuri pe care aghioriții contemporani trebuie să le aplice. Dintre acestea, cele mai importante ar fi:

a) eliminarea oricărei forme de concepție și aspirație lumească din rândul monahilor aghioriți, astfel încât să nu se agraveze problemele interioare deja existente din cauza atitudinii iubitoare de slavă deșartă și de griji lumești a monahilor.

b) păstrarea și asigurarea unei funcționări normale a vechiului regim de autoadministrare a Sfântului Munte, care în decursul celor o mie de ani de istorie și în ciuda lipsurilor și imperfecțiunilor sale umane, reprezintă singura garanție pentru prevenirea oricărui amestec din afară, oricărei tentative de manipulare a monahilor, oricărui plan de «valorificare», «integrare» și/sau «subordonare» a Sfântului Munte la interesele și mentalitățile lumești trecătoare.

c) păstrarea și consolidarea independenței economice a mănăstirilor aghiorite, deoarece dependența materială va aduce, mai devreme sau mai târziu, și dependență spirituală.

Mărturia monahală

Așa cum se știe, monahismul nu reprezintă un fenomen izolat al vieții Bisericii. Desăvârșirea vieții creștine, spre care tânjește și pe care o trăiește monahul în măsura posibilităților sale, reprezintă un prototip pentru frații care trăiesc în lume. Astfel, prin întreaga sa conduită, monahul oferă o trainică mărturie a adevărului Evangheliei și un exemplu de respectare a legii evanghelice, desigur, dacă se dedică «trup și suflet» iubirii dumnezeiești. Aceasta este de altfel și mărturia principală și primordială a monahismului în Biserică și în lume. Faptul că sfințenia poate fi atinsă certifică și faptul că mântuirea este adevărată. De aceea, Biserica fără monahism este ca o predică fără argumente sau ca o învățătură fără temei.

Întrucât însă monahismul reprezintă cea mai desăvârșită formă de trăire a vieții creștine, are și posibilitatea de a o vădi cu mai multă acribie. Astfel, contribuția enormă și neprețuită la formularea dreaptă a dogmei, la crearea cultului creștin, la îndeplinirea lucrării de păstorire și de misiune a Bisericii, la propovăduirea mesajului evanghelic și la răspândirea spiritualității autentice izvorăște din însăși trăirea sa și reprezintă un element esențial și indisolubil al misiunii sale.

Primul anahoret și «dascăl al pustiului», Sfântul Antonie cel Mare, a marcat prin viața sa întreaga evoluție a monahismului de mai târziu. Acesta a luptat cu dârzenie în cele mai grele încercări, tocmai pentru a-i întări pe viitorii mucenici, iar, dacă era voia lui Dumnezeu, era gata să fie martirizat și el. Exemplul său a fost urmat mai apoi de o întreagă ceată de cuvioși și mărturisitori purtători de Dumnezeu, începând cu sfinții Teodosie și Sava și terminând cu sfântul Grigorie Palama și monahii colivazi, sfinți care au condus lupta Bisericii împotriva monofizitismului, monotelismului și iconomahiei, împotriva raționalismului apusean, a Uniației și atâtor încercări de subminare a dogmei celei drepte și a cultului bisericesc.

De asemenea, alegerea aproape exclusivă a monahilor pentru lucrarea de oblăduire spirituală a sufletelor creștinilor, încă din primii ani în care Biserica a folosit acest tip de slujire pastorală, mărturisește de la sine recunoașterea generală a monahismului ca fiind chezașul prin excelență a harului profetic în Biserică.

Cât de posibilă mai este însă astăzi trăirea acestui tip de mărturie monahală în Sfântul Munte și care sunt factorii care o influențează?

Mărturia Sfântului Munte astăzi

Mărturia de viață este dată de către chinoviile, chiliile și întreg pustiul aghiorit și este transmisă mai departe prin intermediul evlavioșilor pelerini, precum și al scriitorilor și ziariștilor care iubesc Sfântul Munte. Poate că această mărturie nu se ridică la înălțimea mărturiei oferite de monahii din generațiile trecute, însă, în orice caz, îl inspiră pe creștinul slăbit al vremurilor noastre. Singurul factor extern care ar putea influența negativ rolul său este privarea de posibilitatea anahorezei și a trăirii unei vieți creștine autentice în isihie.

Mărturia învățăturii se face prin cuvântul scris și oral, fie în cadrul unor adunări speciale organizate de Sfânta Comunitate (Koinótita) a Sfântului Munte, fie la nivel personal, prin consfătuirea cu un aghiorit înduhovnicit, care devine astfel purtătorul întregii tradiții monahale predate de Sfinții Părinți. Dacă respectivul monah are sau nu «binecuvântarea» de a-i sfătui pe pelerini, cred că acest lucru se va vedea din rezultatul (pozitiv sau negativ) al cuvântului său, deși, în esență, este vorba despre o chestiune strict duhovnicească și personală a fiecărui monah și a fiecărei comunități monahale. În orice caz, mărturia aghiorită constă în transmiterea autentică a mesajului creștin nealterat și tocmai de aceea se bucură de o mare autoritate în rândul creștinilor.

Dintre factorii externi care influențează acest tip de mărturie, putem aminti următorii:

a) Greșita impresie de concurență cu autoritățile bisericești locale – impresie care se creează atunci când poziția aghioriților este exprimată înainte de poziția oficială a păstorilor și învățătorilor din lume sau când diferă de aceasta – provoacă neajunsuri monahilor aghioriți, mai ales dacă e vorba despre anumite probleme actuale cu care se confruntă Biserica.

b) Scepticismul și refuzul multor oameni din zilele noastre de a recunoaște caracterul absolut și pur al mesajului evanghelic transmis de monahism, precum și pătrunderea relativismului și sincretismului în spațiul credinței religioase îi face pe aghioriți să fie foarte rezervați în ceea ce privește publicul căruia i se adresează.

c) Dependența crescândă – mai ales din cauza lucrărilor de restaurare necesare – a mănăstirilor aghiorite de autoritățile lumești, cu care există o contradicție clară în anumite privințe, precum politica de «decreștinare» a statului, legislația referitoare la erezii, dreptul familial, avorturile, buletinele electronice, etc., creează, fără doar sau poate, o serie de confruntări și probleme interne.

În încheiere, aș vrea să menționez că egumenii și părinții duhovnici aghioriți din zilele noastre sunt chemați și provocați mult mai des să-și exprime punctul de vedere în anumite probleme actuale, lucru care cu siguranță că le îngreunează rolul mai mult decât în vremurile trecute. Apropierea față de «lume» și neglijarea isihiei poate influența negativ calitatea și autenticitatea mărturiei monahale aghiorite contemporane, fie că aceasta este oferită prin cuvântul sau prin însăși viața monahilor. Am putea spune că autenticitatea și puterea mărturiei monahale este direct proporțională cu intensitatea trăirii anahorezei monahale, lucru care – slavă Domnului – continuă să existe în Sfântul Munte până în zilele noastre. Fie ca Dumnezeu să nu o lase niciodată să se piardă.

Discursul arhimandritului Iosif, egumenul Sfintei Mănăstiri Xiropotámou, susținut la Simpozionul Internațional «Sfântul Munte ieri, azi și mâine» organizat de Institutul de Studii Mecedoniene, Tesalonic 29 octombrie – 1 noiembrie 1993 via pemptousia.

Florentina și Daniel primesc ajutor minunat de la Sfântului Simeon de la Hilandar

Doamne, ajută și La mulți ani!

Mă numesc Florentina și vă scriu deoarece doresc să fac auzită sau văzută minunea petrecută cu familia noastră cât mai multor oameni.

Acum câteva zile am reușit într-un final să trimit mail către mănăstirea Hilandar pentru a da mărturie despre ajutorul primit de la Sfântul Simeon prin mijlocirea rugăciunilor părinților de la această Mănăstire.

Vă trimit mărturia scrisă către dânșii:

“Doamne. ajută!
Eu și soțul meu ne-am căsătorit în Septembrie 2009 când amândoi aveam vârsta de 25 de ani.

În Mai 2011 am născut un băiat în urma unei sarcini cu probleme (iminență de avort încă din săptămâna 5-6 de sarcină). După nașterea băiatului, au urmat 3 sarcini pierdute (în 2014, 2015 și 2016). Primele două pierderi au fost similare: avorturi spontane petrecute fie când intrasem deja în trimestrul 2 fie când tocmai urma să intru. A treia sarcină s-a oprit în evoluție la aproximativ 8-9 săptămâni.

Doresc să menționez că atât eu cât și soțul suntem o familie care mergem săptămânal la Sfânta Liturghie, postim toate posturile, ne spovedim și ne împărtășim nu tocmai regulat, însă ne străduim.

Toți medicii consultați (nu au fost foarte mulți însă nici puțini) nu puteau găsi o explicație pentru aceasta imposibilitate de a mai dobândi un copil.

Stările sufletești prin care am trecut erau amestecate: fie supărare profundă manifestată prin nevoia de a plânge zilnic, fie speranță că va fi bine de fiecare dată când aflam ca sunt din nou însărcinată, apoi din nou mâhnire și durere când pierdeam încă o sarcină, sentimente de încredințare că până la urmă Dumnezeu ne va mai dărui un copil, gânduri de îndoială cum că poate totuși un singur copil era voia lui Dumnezeu să avem… Începusem să mă mângâi cu gândul ca sunt familii care nu au nici măcar un copil.

Îmi propuneam să reîncep investigațiile medicale pentru a încerca să aflăm motivul acestor probleme însă ceva mă făcea mereu să amân. Eram conștientă că orice aș fi întreprins aveam șanse mai mari cu cât vârsta noastră nu ajungea sa fie mai înaintată (aveam deja 34 de ani). Sunt medic stomatolog și realizez importanta unei sarcini obținute la o vârsta tânără.

În anul 2017, soțul meu împreună cu niște prieteni au mers în pelerinaj în muntele Athos în Săptămâna Luminată. Cu ocazia aceasta au vizitat și Mănăstirea Hilandar de unde au primit fiecare câte un pachețel ce conținea 2 bobițe de struguri și o crenguța din viță de vie a Sfântului Simeon. Întors în țară cu acest pachețel, am amânat aproape un an realizarea canonului pentru dobândirea de prunci. Totuși, în Postul Paștelui din anul următor (2018) am hotărât să împlinim acest Canon. Nu a durat 2 luni după finalizarea lui și am aflat ca sunt însărcinată (era Iunie sau Iulie 2018). Menționez că ultima sarcină o pierdusem în Octombrie 2016. Din Octombrie 2016 și până în Iunie-Iulie 2018 nu mai reușisem să rămân însărcinată, asta deși continuam să ne dorim mult atât noi cât și fiul nostru încă un copilaș.

La aflarea veștii că sunt din nou însărcinată, ne-am bucurat mult. Totuși, gânduri de teamă apăreau aproape fără voia noastră. Sarcina a decurs binișor (au fost și momente grele când medicii au fost sceptici cu privire la șansele de a duce sarcina cu bine la termen). Cu ajutorul lui Dumnezeu însă am ajuns cu bine la finalul sarcinii născând o fetiță sănătoasă căreia i-am pus numele Ecaterina.

Nu vom putea mulțumi cu vrednicie vreodată pentru ajutorul primit de la Sfântul Simeon…

Dorim ca aceasta mărturie sa fie spre întărirea credinței și a nădejdii în ajutorul dat de Sfântul Simeon tuturor celor care își îndreaptă rugăciunile către el!

Florentina și Daniel
București, România”

PS: Am primit după câteva ore un răspuns de la un părinte care îmi cerea sa-i spun data nașterii fetiței și să-i trimit o fotografie a ei. După ce i-am răspuns, am primit un alt mail în care îmi spunea că Ecaterina este născută chiar în ziua prăznuirii Sfântului Simeon (26 Februarie)! Sincer, spre rușinea mea niciodată nu rețin să fi căutat pe internet data în care se face prăznuirea Sfântului, asta în ciuda ajutorului minunat dăruit nouă.

Dacă veți considera că este utilă și mărturia aceasta, sunt de acord să o postați pe blogul dumneavoastră.

Vă mulțumesc mult!
Doamne, ajuta!

„Cum l-am cunoscut pe Părintele sfânt Dionisie Ignat”. Mărturia Părintelui Prof. Ioan Valentin Istrati

Astăzi, 22 septembrie 2019, când se împlinesc 110 ani de la nașterea Starețului Dionisie Ignat de la Colciu din Sfântul Munte Athos, vă punem înainte trei mărturii patericale legate de Bătrânul Dionisie postate în această lună de Părintele Prof. Ioan Istrati pe contul său de facebook. Mulțumim Părintelui pentru îngăduința de a posta pe blogul Sfântul Munte Athos mărturia sa despre cel pe care-l numește fără teamă – Părintele Sfânt Dionisie. – LD

Cum l-am cunoscut pe Părintele sfânt Dionisie

Era prin ’96. Eram prima oară în Athos. Student teolog imberb, cu o botă în mână, m-am apucat de bătut muntele, de la o mănăstire la alta. Pentru cine n-a fost, distanțele între chinovii sunt enorme, de zeci de kilometri printr-un praf de juma’ de metru, la 40 de grade. N-aveam bani de microbuz, era un călugăr grec câinos care nu mă lua, chiar de avea locuri libere berechet. Stăteam câte trei-patru zile la fiece mănăstire, la toată rânduiala de noapte, munceam pentru o evloghie, căutam și studiam manuscrise de muzică etc.

O să vă spun cum l-am cunoscut pe Părintele Dionisie de la Colciu. Nu știam nimic de el, nici de schitul de rai de pe buza prăpastiei. Veneam de la Xiropotamu, spre Vatopedi, cea mai frumoasă mănăstire din tot muntele. La un moment dat, văd un indicator vechi de lemn, pe care scria Kolitsou (numele grecesc al schitului Colciu). Terminat de oboseală, nemâncat de seara, acu’ era ora 2 de amiază, am hotărât să merg acolo. Zic, o fi vreun călugăr grec să-mi dea un codru de pâine și-o roșie.

Merg preț de un sfert de oră și ajung într-o poiană de rai. Soarele se scurgea infinit de subtil printre frunze. Pe o bancă stătea un bătrânel mic. Dau Kalimera și mă așez în cealaltă parte a băncii.

Cu capul în mâini, îmi trăgeam sufletul. Și deodată aud: „Măi Ioane, vino mai aproape!”. Să cad jos. Zic: „e un bătrân român”, îl strigă pe unu’ Ion. Moșulețul iară: „Ioane!”. Eu, siderat: „cu mine vorbiți?” Da’ părintele: „Mai vezi vreun Ion pe-aici?” Lacrimile mi-au țâșnit nestingherite din ochi. Un moșneag orb mă știa pe nume. M-am dat lângă el, m-a apucat de mână și a început să vorbească. Nimeni, niciodată nu știa atâtea despre mine, despre tata și bunicul preoți, despre cele mai ascunse gânduri și dureri care mă asaltau. Ziua aia și noaptea până la 1 am vorbit cu el. Veneau părinții, părintele e bătrân și bolnav, tre’ să se odihnească. Dar părintele ținându-mă strâns: „nu, mai am câteva lucrușoare de spus”. Am stat vreo patru zile în schitul scoborât din rai. Călugării slujeau desculți, pe lutul gol, în bisericuța cât o inimă de Dumnezeu.

Cele mai multe lucruri pe care le-am auzit (despre Antihrist, sfârșitul lumii etc.) sunt taine și n-am binecuvântarea să le spun.

În anul următor, am ajuns iarăși în muntele de sfinți. Mergeam la părintele meu drag, Dionisie, cu care am stat atât de mult. Ce bucurie aveam, păduchită cu mândrie.

Când am ajuns în poieniță, era tot amiază. Părintele meu drag stătea tot pe marginea băncii. M-am apropiat încet. Învârtea un metanier și buzele se mișcau a rugăciune. Nu l-am deranjat. Într-un târziu, am îndrăznit: „părinte, sunt eu”. „Care eu?”, a zis bătrânul. „Ioan, studentul”. „Nu cunosc niciun Ioan student”. M-am prăbușit în abis. Cum, când nu fusese niciodată în preajma mea, știa totul despre mine, iar acum nimic? Am izbucnit în lacrimi. „Cum, părinte, că mă știați pe nume, anul trecut, înainte de a mă fi întâlnit?”.

Peste câteva minute, părintele a zis trist: „Noi suntem proști, noi nu știm teologie adâncă, noi nu ne mândrim cu mintea noastră strălucitoare. Suntem niște țărani proști ascunși aici să caute mântuirea”.

Atunci m-a trăsnit înțelegerea. Părintele în iubirea lui, mă mustra pentru mândria mea. Cuvintele lui tăiau în carnea sufletului toată negura de păreri și de iluzii, toată ceața găunoasă a părerii de sine. Ca un chirurg iscusit, părintele tăia și extirpa, fără anestezie, tot cancerul meu de trufie.

Am plâns preț de vreo zece minute. Părintele orb s-a ridicat de pe băncuță și a venit spre mine. A pipăit aerul și mi-a atins obrazul plin de lacrimi. „Hai măi, Ioane! Tu ești cel care știe cele mai multe și face cele mai puține”. Pe obrazul bătrânului, din ochii orbi, nefiresc de albaștri, apăruse o lacrimă.

Eram la Schitul Colciu, poiana scoborâtă din rai de pe marginea prăpastiei. De acolo, de pe buza hăului, dacă arunci un bolovan, ajunge în mare după vreo 20 și ceva de secunde. Era liniște de după amiază, iar Părintele Dionisie i-a șoptit la ureche unui părinte tânăr, pictor teribil de icoane: „du-l și pe el la peșteră”.

Așa că părințelul tânăr m-a luat împreună cu alți doi studenți teologi și ne-a dus la arsanaua (portul) schitului. Aici a deschis o șandrama veche și a scos o barcă pneumatică, cu un motoraș. Ne-am suit în barcă și am mers preț de vreo 500 de metri pe apă. La un moment dat, munții uriași de piatră se prăbușesc unul în altul, făcând o intrare într-o peșteră. Am intrat cu barca acolo și am încremenit. Toată măreția albastrului mării se reflecta în bolțile gigantice ale peșterii. Eram într-o catedrală a apei, de o maiestate unică, pictată mereu diferit de mâinile lui Dumnezeu. Am vâslit vreo câteva zeci de metri, în adâncul colosului de piatră. Se întuneca încet.

Într-un colț, piatra se ridica molcom, într-o peșteră mică, de vreo trei, patru metri adâncime.

Acolo, ne-a spus pictorul ca i-a zis bătrânul Dionisie, la începutul veacului au pustnicit doi monahi, tată și fiu. Se rugau acolo în tăcere, săvârșeau Dumnezeiasca Liturghie, căci bătrânul era preot. La câteva săptămâni, se suiau într-o plută și veneau să ia apă dulce de la schit și mâncare.

Într-o iarnă grea, valurile enorme au spart pluta mică a nevoitorilor. Nu s-au mai arătat la schit. Călugării au crezut că vor fi plecat la vreo mănăstire sau ceva, așa că nu i-au mai căutat. De-abia peste patru ani, câțiva monahi la pescuit au găsit peștera. Călugării ședeau cu fața în sus, cu mâinile în cruce la piept. Parcă dormeau. Muriseră de sete în acea iarnă. Pe o coajă mare de copac, au găsit scris: Părintele meu a trăit 20 de zile fără apă, iar eu 39 de zile, și acum mă sting.

Au sărutat sfintele moaște din inima mării și au plecat la Vatopedi să vestească starețului. Au pornit cu procesiune, cu veșminte, pe mare, să ia trupurile sfinte ale cuvioșilor. Când au ajuns, trupurile nu mai erau nicăieri. Însuși Dumnezeu știe unde sunt.

Astăzi călugării mi-au confirmat că în peștera aceea și-au făcut sălașul niște foci.

De-abia aștept să mai ajung acolo și să sărut pământul pe care s-au nevoit îngerii aceia în trup.

Să vă zic una să muriți de râs. Când m-am întors din Sfântul Munte Athos, am povestit tuturor de Părintele Dionisie cel minunat, văzător cu duhul și înțelept în Duhul Sfânt. Un părinte călugăr foarte stilat și uns cu alifii mi-a zis: „Părinte, au fost niște frați la Părintele Dionisie, și au zis că nu-i văzător cu duhul. Dimpotrivă, e foarte simplu”.

Da eu, cum sunt slobod la gură, zic: „părinte, dacă or fi fost niște imbecili, niște tâmpiți, tocmai pentru că-i văzător cu duhul, o văzut prostia lor și nu s-o mai ostenit în zadar să le spună ceva”.
Da’ părintele: „păi eram și eu printre ei”.

Am căzut jos. Terminat, am încercat să dreg busuiocul. Poate era bolnav, ori obosit…
Tardiv.

Pr. Ioan Valentin Istrati

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Adormirea părintelui Emilianos Vafeidis sau moartea ca desăvârşire în iubire. Mărturia Părintelui Agapie Corbu

În dimineaţa zilei de 9 mai, cu puţin timp înainte de începerea Sfintei Liturghii, Gheronda Emilianos Simonopetritul, cunoscut şi iubit în toată lumea ortodoxă, a trecut lin şi imperceptibil la Domnul, ca un prunc care adoarme în braţele blânde ale mamei. A plecat de „de la moarte la viaţă” (Ioan V, 24), lăsând Bisericii o moştenire duhovnicească a cărei importanţă va fi conştientizată tot mai bine odată cu trecerea vremii: două obşti monahale exemplare, o mulţime de ucenici în diferite locuri ale lumii şi nenumărate omilii duhovniceşti. Într’una dintre aceste sinaxe, în care gheronda le vorbea monahilor săi despre moarte, el spunea: Întreaga noastră viaţă pământească este o pregătire pentru veşnicie, dar fiecare dintre noi pleacă din această viaţă într’un mod diferit. În acea clipă ne vor îmbrăţişa cerurile, ne va îmbrăţişa Dumnezeu, ne va îmbrăţişa Împărăţia cerurilor, ne va îmbrăţişa acoperământul Împărătesei noastre, Născătoarea de Dumnezeu (1) şi, de aceea, pentru noi, ca monahi şi creştini, moartea este „împlinirea finală a viselor noastre”. Poate că în aceste câteva cuvinte se concentrează nu numai viziunea părintelui Emilianos asupra morţii, ci şi întreaga sa învăţătură duhovnicească şi povăţuire monahală, care urmăresc pregătirea sufletului pentru acest moment unic, inevitabil şi măreţ.

Născut în 1934, în Pireu, într’o familie de greci emigraţi din Asia Mică, gheronda Emilianos a studiat la Atena Dreptul şi Teologia. Deşi iniţial dorea să se dedice unei vieţi de misionar creştin, a căzut el însuşi victimă „misionarismului” tăcut al harului dumnezeiesc, care i’a robit inima spre iubirea lui Iisus Hristos. Şi care e calea cea mai potrivită pentru a cultiva cineva această iubire pentru Domnul? Monahismul, de bună seamă. Ca urmare, părintele Emilianos a intrat în cinul monahal, începând viaţa monahală la mănăstirea Dusiko (9 decembrie 1960), aflată într’o indescriptibilă paragină duhovnicească şi materială, ca mai toate mănăstirile greceşti şi din Sfântul Munte din acea vreme. Contrastul radical dintre înflăcărarea căutărilor inimii lui şi realitatea găsită era atât de mare, încât, în scurtă vreme, pe tânărul ieromonah Emilianos (hirotonit preot la 15 august 1961) avea să’l încerce adânca şi neagra deznădejde. Dar ea a fost repede transformată de părinte în strigăt de rugăciune dintru adâncuri, în acea rugăciune căreia Dumnezeu niciodată nu’i spune „nu”.

Elanului său lăuntric către Cel dorit i s’a răspuns de Sus cu descoperiri şi experienţe duhovniceşti, care au dat concreteţe harică tuturor celor citite în scrierile Părinţilor Bisericii. Învăţăturile care odinioară îi înflăcăraseră râvna au fost transformate de harul dumnezeiesc în trăire, în experienţă personală, în vedere a lui Dumnezeu, devenind propria’i stare lăuntrică şi bogăţie duhovnicească. Cu neputinţă de stăvilit, cuvântul său a început să curgă, împărtăşind harul şi altora. Prin rugăciune, prin Liturghie, prin prezenţa sa plină de nobleţe duhovnicească şi, mai ales, prin cuvânt, gheronda Emilianos – devenit în decembrie 1961 egumen al mănăstirii „Schimbarea la Faţă” de la Meteore – a aprins inimile tinere, curate şi vii ale multor tineri, şcolari şi liceeni, dintre care cei mai mulţi au devenit monahi şi monahii în obştile pe care le’a întemeiat la Simonos Petras (1974) şi Ormylia (1975). Acestor ucenici li se datorează şi părtăşia noastră, a celor de departe, la „cuvântul viu şi lucrător” (Evrei IV, 12) al lui gheronda Emilianos, maicile de la Ormylia îngrijindu’se de gruparea şi editarea tematică a omiliilor şi sinaxelor părintelui lor duhovnicesc.

Traducerea în româneşte a aproape tuturor acestor volume este un privilegiu aparte al Ortodoxiei de limbă română şi explicaţia faptului că părintele este atât de cunoscut şi iubit în România unde, de ani buni, scrierile sale au devenit, pentru numeroase mănăstiri şi pentru mulţi monahi şi chiar creştini din lume, un îndrumător practic de neînlocuit. Diversitatea temelor atinse face din seria textelor sale o adevărată enciclopedie monahală, întru totul tradiţională şi, totodată, expusă pe înţelesul contemporanilor, fără a aduce vreo ştirbire profunzimii vechilor scrieri: tâlcuiri la texte filocalice, la vieţi de sfinţi, la canoanele monahale, la sfintele slujbe, la praznicele bisericeşti, la Scripturi – iată spaţiul acoperit de cuvântul lui gheronda Emilianos, cuvânt izvorât din experienţă, dătător de har şi mistagogic.

Adormirea părintelui Emilianos îi lipseşte, desigur, pe ucenici de prezenţa sa fizică, de mângâierea gândului că el, fie şi bolnav, este… acolo. Dar dăruieşte Bisericii un stâlp şi un mijlocitor, întrucât, pentru gheronda Emilianos, a sosit mult dorita şi mult aşteptata „ultimă clipă, în care ne vor îmbrăţişa Hristos, Maica Domnului, sfinţii şi ne vor muta la cele cereşti”.

În îmbrăţişarea sa cu cele cereşti, în iubirea de care este plin, el ne cuprinde şi pe noi, îi va cuprinde şi pe toţi cei care iubesc numele lui Hristos, pe toţi cei care încă nu’L cunosc pe Domnul şi pe toţi cei care nu vor să’L cunoască. Iubirea sa nu este altceva decât iubirea lui Hristos, revărsată într’un om care I s’a dăruit necondiţionat şi a alergat întreaga viaţă către măsura bărbatului desăvârşit.

De dincolo de mormânt, glasul părintelui Emilianos răsună şi va continua să răsune, spunând oricărui muritor care dorește să se înveșnicească împreună cu Hristos: „Chiar dacă toţi vom fi înfricoşaţi în ziua aceea, să iubim acea ultimă clipă a vieţii noastre, pentru că va fi clipa în care vom întâlni lucrul după care am tânjit întreaga noastră viaţă, adică iubirea.”

Notă:
(1). Acest citat, precum şi toate cele care urmează, sunt din cartea Părintelui Emilianos Simonopetritul Așteptarea lui Dumnezeu. Despre boală, suferinţă şi moarte, aflată în curs de apariţie la Editura „Sfântul Nectarie”.

Ieromonah Agapie Corbu

Sursa: revista Lumea monahilor nr. 143, din 20 mai 2019.

Gheronda Emilianos – Părintele Iubirii. O mărturisire

Nu se poate vorbi ori cugeta despre Părintele Emilianos Simonopetritul fără a încerca o binecuvântată bucurie și stare de bine – ευθυμία vechilor greci, un termen cu echivalent prea sărac în limba română. Această stare îl caracteriza și îl însoțea necontenit pe Gheronda Emilianos, lucru trăit de toți ucenicii săi, apropiați sau depărtați – temporal și spațial, dimensiuni sfidate cu cea mai mare ușurință de concretețea iubirii adăpate din Izvorul pururea nesecat – Domnul Iisus Hristos.

„În dar a luat și în dar a dat” acest „stâlp de foc” – cum îl numea Gheronda Efrem Katunakiotul – al Ortodoxiei vremurilor noastre, un pilon atât de necesar spre susținere duhovnicească într-o lume dezorientată; și din belșug a dat!

Experiența mea cu Părintele Emilianos este o experiență a iubirii! Vizitând pentru prima dată Grecia și Mănăstirea Ormylia, în anul 2011, am avut sentimentul unei îmbogățiri și al unei prezențe care nu m-a slobozit până în ziua de astăzi. Am căpătat un crescând interes pentru limba și cultura greacă, pentru părinții athoniți, și mai cu seamă, pentru Părintele Emilianos. Această călătorie inițiatică a culminat cu începutul unei alte călătorii – una nedelimitată de hotare. De atunci am început a citi cărțile Părintelui, traduse în limba română de către Părintele Agapie Corbu, a-i asculta omiliile în limba greacă, chiar dacă nu o cunoșteam pe atunci, și a învăța în mod autodidact, dar cu cea mai mare seriozitate, limba greacă. Pot spune cu toată sinceritatea că acesta a fost momentul de cotitură al vieții mele. M-am aflat, deodată, cu un noian de bogății așternute înainte-mi, pentru care aveam să fac numai minimul efort de a mă apleca să le culeg, spre a le dobândi. Prin cuvântul său, vorbit și scris – prin mijlocirea monahiilor de la Mănăstirea Ormylia care s-au îndeletnicit cu redarea în scris a omiliilor Părintelui – Părintele Emilianos m-a câștigat pentru veșnicie și mi-a dăruit în nenumărate rânduri din bucuria sa, simțindu-i, mai târziu, călăuzirea de câte ori lucram diferite și fragmentare traduceri din cărțile sale. Pentru mine, textele Părintelui Emilianos au reprezentat o adevărată școală de lingvistică, teologie și filosofie, un organism viu, hrănit de vasta cunoaștere și capacitate intelectuală a Părintelui, dar în special, de autenticitatea trăirii sale personale. Prin intermediul lor am ajuns la înțelegerea necesității studierii Noului Testament în original, a citirii Vechiului Testament, am căpătat o mare dragoste pentru cuvânt, înțelegându-i multiplele și lucrătoarele-i valențe, am început să mă dedic meșteșugului binecuvântat al traducerii de carte, numai și numai din dorința de a împărtăși celorlalți bucuria dată de nestematele țesute cu delicatețe în textele Părintelui Emilianos și ale altor Părinți duhovnicești greci. Cuvântul Părintelui este lin, curgător, viu, nobil, bogat până la copleșire – astfel încât, fiecare culege cât poate duce; este inepuizabil!

În altă ordine de idei, Părintele Emilianos se face tuturor toate, ca o adevărată mamă care plinește diferitele necesități ale pruncilor ei, ca un soare, care cu razele sale încălzește pe toți cei asupra cărora strălucește, fără a lua seama la „chipul omului”, fără părtinire! O face din prea-plinul inimii sale, din marea iubire de care el însuși a fost rănit, și nu poate face altfel: Gheronda Emilianos este Părintele Iubirii!

Așa cum, în chip minunat, dragostea ne aduce împreună, aceasta ne-a făcut a avea părtășie la înmormântarea Părintelui, în ziua de 10 mai 2019, o zi nu de adâncă mâhnire, ci de nestăvilită bucurie – bucuria Învierii, a cărei lumină scălda chipurile tuturor celor prezenți, bucuria trăirii unui moment unic și binecuvântat, acela de a ne afla în prezența vasului ales și locuit de Însăși Iubirea.

Această binecuvântată experiență, și altele asemenea din trecut, mi-au întărit convingerea că dragostea pentru sfinți nu rămâne niciodată nerăsplătită, sau mai bine zis, neîmplinită!
Slavă Domnului pentru toate darurile Sale!

©Elena Dinu
13 mai 2019

Foto (de sus în jos): Părintele Emilianos la masa de lucru / Mănăstirea Buna Vestire – Ormylia – Halkidiki (din arhiva blogului) / Crucea Părintelui Emilianos – credit Elena Dinu / autoarea articolului / Mănăstirea Simonopetra – văzută de pe vapor – credit Elena Dinu.

Elena Dinu este absolventă a Facultății de Pedagogie a Artei, Universitatea Ovidius Constanța (2006), Master- Pictură (Clasa Profesorului Marin Gherasim), Universitatea Națională de Arte București (2008), cu participări la expoziții naționale și internaționale (România, Bulgaria, Ungaria, Italia, Olanda- în perioada 2004-2017) și simpozioane de creație naționale și internaționale (România, Bulgaria- în perioada 2007-2017).
Redactor colaborator și traducător la publicația culturală „Revista Nouă”, Câmpina (2005-2016).
Traducător colaborator – Blogul Sfântul Munte Athos (2013-prezent), Editura Renașterea (2015-prezent), Editura Iona (2015-prezent), Editura Doxologia (2018).

George Crasnean: Întâmplări cu părintele Grigorios Zumis, charismaticul stareţ al Dochiariului (1942–2018)

Atunci când umblăm prin lume auzim chemarea către păcat. Tot aşa, când umblăm prin Grădina Maicii Domnului, auzim chemarea către mântuire”. (arhimandritul Grigorie, „Ucenic la oameni nevoitori”)

Când a trecut la Domnul egumenul Grigorios Zumis, m’am grăbit a doua zi către Dochiariu, cu gând ca să ajung la înmormântarea lui. Era pe la ceasurile două ale amiezii, când am intrat la arhondaric şi l’am întrebat pe părintele Hristodul unde îl pot găsi pe gheronda, iar el mi’a arătat „ekklesia”. „Bine-bine, dar biserica e închisă!”, am zis eu mirat. „Nu. E lângă biserică deja”. Lăsase cuvânt ca să fie îngropat repede, ca să nu vină nimeni la înmormântarea sa. Să fie o îngropăciune „în familie”.

Când a venit de la Sochos, acum o săptămână, a cerut să i se facă Sfântul Maslu, iar pe urmă a ales şase fraţi şi i’a făcut monahi. Peste încă o zi, pe alţi trei i’a hirotonit ierodiaconi. După încă un Maslu părea că se simte mai bine, dar el s’a spovedit şi împărtăşit, iar noaptea, pe la unsprezece jumătate (23.30) a trecut la cele veşnice. Şi’a plinit toată datoria faţă de toţi monahii, mai ’nainte de’a muri”, mi’a povestit părintele Hristodul, arhondarul.

-Ce monah adevărat! – am grăit eu către părintele Manase, cu care venisem la Dochiariu.

-Da. Era dintre stareţii cu mare har, a răspuns părintele. Acum îmi pare bine că m’am învrednicit a mă întâlni de mai multe ori cu el…

-Povesteşte’mi şi mie despre el, părinte.

-Bine. Ca să’ţi fie de folos, o să’ţi spun câteva întâmplări trăite cu el.

Odată, mai demult, venisem, tot aşa ca acum, cu cineva la închinare la Dochiariu şi, aşteptându’i pe mireni, mă aşezasem pe o scândură, sub arcada de la intrare, lângă un călugăr destul de bătrân şi îmbrăcat cam ponosit. Nu m’am mirat de hainele lui pentru că auzisem că stareţul Dochiariului dădea monahilor ascultări grele, aşa că şi straiele lor erau pe măsură. După o vreme am intrat în vorbă cu el:

-Cine’i stareţ aici, părinte?

-Un nebun! Vrea să ne omoare cu munca! Dar ne’am sfătuit să’l omorâm noi mai întâi! Ce zici? Eşti cu noi şi tu?

-Eu? Cum să fiu, de vreme ce nici măcar nu’l cunosc, părinte! – i’am răspuns, şocat de cele auzite.

Nu mult după aceea a trebuit să fac cale întoarsă, aşa că am plecat fără să ştiu că stătusem de vorbă cu… egumenul Dochiariului!

M’am întâlnit apoi de mai multe ori cu el, pentru că veneam cu pelerini să se închine la icoana Maicii Domnului Gorgo Epikoos („Grabnic Ascultătoarea”) şi, de obicei, îi aşteptam la intrare…

-Şi lui îi plăcea să stea pe banca de lângă chioşc…

-Da. Am venit odată cu un creştin din neamul nostru împreună cu doi olandezi – prieteni cu românul ce lucra în Rotterdam – care n’aveau nicio treabă cu Ortodoxia. Dacă stau bine să mă gândesc, nici măcar nu credeau în ceva! Atunci a fost momentul când mi’am dat seama cine era stareţul mănăstirii, pentru că am văzut câţiva pelerini greci care tocmai luau binecuvântare de la părintele Grigorie. Am luat şi eu blagoslovenie, dar olandezii erau încurcaţi; nu ştiau ce să facă. Atunci părintele Grigorie le’a dat două palme peste cap încât i’a clătinat de pe picioare. Nu le’a spus nimic, i’a pălmuit şi a plecat mai departe prin curte. Şi s’a întâmplat un lucru de mare mirare: începând cu acel moment, Thomas şi prietenul său s’au închinat la icoanele din biserică, însemnându’se cu semnul crucii, fără să’i fi îndemnat cineva! Mai mult: peste vreo jumătate de an, s’a întâmplat să fac ascultare ca arhondar şi am vorbit odată cu românul din Olanda la telefon. L’am întrebat atunci şi ce’i mai fac prietenii cu care fusese în Sfântul Munte şi mi’a răspuns că Thomas merge frecvent la o biserică ortodoxă din Rotterdam!

Altădată, tot aşa stăteam, unul lângă altul, pe banca de la intrare şi s’a apropiat de noi un călugăr dochiarit de vârstă mijlocie, înalt la stat şi îmbrăcat ca vai de el. Şi’mi zice gheronda (destul de tare, ca să audă şi monahul celălalt): „Îl vezi pe sârbul ăsta? Nu’i bun la nimic! Nu’i de nicio nădejde!”. Şi luând binecuvântare, a plecat smerit aghioritul sârb. Atunci s’a întors părintele Grigore către mine şi, cu lacrimi în ochi, mi’a zis: „Ştii cum slujeşte? Dumnezeieşte! Dumnezeieşte!”.

-Vezi dar că el lucra la mântuirea fiecăruia şi’l durea inima de fiecare suflet ce’i fusese încredinţat!

Odată a trecut pe lângă noi un pelerin şi gheronda Grigore i’a zis: „Degeaba crezi că eşti mai elin decât noi, că te’a schimbat America prea tare!”. Şi era adevărat: pelerinul era american de origine greacă şi convins că e mai grec decât grecii!

-Ştiu că pusese două steaguri negre cu cruci roşii pe care a scris „Ţineţi’l pe antihrist în afara Muntelui Sfânt!” – referindu’se la prim-ministrul Greciei, Alexis Tsipras, care voia să viziteze Athosul împreună cu patriarhul ecumenic, Bartolomeu.

-Ei! Chiar mai mult de’atât. Se spune că, atunci când se discuta despre primirea lor în Athos, s’ar fi ridicat în sinaxă şi ar fi zis: „Până când o să mai toleraţi lucrurile astea? Dacă voi îl lăsaţi pe Tsipras în Sfântul Munte, eu o să dau mănăstirea… românilor! Şi’aşa Lăpuşneanu este ctitor la noi (la Dochiariu)”.

-Extraordinar! Mulţumesc părinte!

Arhimandritul Grigorios Zumis era absolvent al Universității din Atena şi fusese călugărit la mănăstirea Lombardos. O vreme s’a nevoit în Paros, locul lui de obârşie, apoi a vieţuit în Patmos, ca ucenic al părinţilor Filotei Zervakos şi Amfilohie Makris. Mai înainte de a fi stareţ al Dohiariului, a fost egumen al mănăstirii din Myrtia și al chinoviului Prousou din Karpenissi. A trecut la Domnul la 76 de ani, după ce a refăcut mănăstirea aghiorită a Dochiarului şi a împodobit’o cu numeroase paraclise.

agionoros.ru îl citează pe părintele Grigorie:

Conducătorii noștri nu pot tolera tot ce miroase a tămâie și lumânări și luptă în mod conștient cu aceasta. Ei luptă cu Biserica și încearcă să înlăture din calea lor această „problemă“. Cu disperare luptă să nu fie nicăieri cruci, să nu mai audă clopote, să nu se aprindă lumânări. Pentru ca plajele să nu fie înfrumuseţate cu biserici, ci cu baruri și cafenele.

Ei adoptă legi hulitoare, care sunt contrare firescului și legitimează nefirescul. Au anulat ajutoarele financiare pentru mamele cu mulți copii. Biserica nu era pregătită de secera și ciocanul partidului de guvernământ SYRIZA. Am văzut și onestitatea lor politică. Promițând să nu semneze memorandumul cu creditorii europeni, ei nu numai că l’au semnat, dar au profanat Grecia. Parcă intenţionat vor să genereze sărăcie și deznădejde. Doar iau și nu dau nimic înapoi.

Acum, ei doresc să restricționeze circulația banilor în numerar: cu card bancar voi cumpăra lumânări în biserică? Cu cardul de plastic voi face milostenii? Sunteţi tăcuţi, pentru că vă este frică să vorbiţi? Dar conducătorii în fiecare zi se distrează la înmormântările noastre și dansează pe mormintele noastre cântând: „Noi i’am zdrobit, distrus, muls“.

Peste tot am instalat aparate de muls electronice. Ei ne tratează ca pe nişte vite! Străzile sunt pline de oameni care încearcă să’şi găsească hrană în containerele de gunoi. Oribil, de nesuportat și de necrezut!

Grecilor, din orice motiv, li se pot lua casele dar, pe banii blestematei Uniuni Europene, se cazează refugiați. Mai întâi dezrădăcinează oamenii din locurile lor de baştină, iar apoi încep să „aibă grijă“ de ei.

Jos cu orice valori morale, jos cu simboluri religioase și patriotice, jos cu adevărurile Evangheliei! Jos cu eroii și de sărbătorile naționale – toate informația e prezentată copiilor într’un mod distorsionat! Trăiască minciunile și teroarea!

Înainte nu ne încuiam casele cu cheia. Acum am baricadat şi bisericile şi casele.

Înainte era suficient să strigi: „Creștini, creștini! “ şi toţi întorceau capul. Acum… nimeni. Toţi îşi înclină capul cu frică, ca să nu cumva să se ştie că sunt creștini. 

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Text de George Crasnean. 

Sursa: Revista Lumea monahilor nr. 137 / 20 noiembrie 2018

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Ierodiacon Iustinian Stoica: 1. Cum i-am cunoscut pe duhovnicii Arsenie și Petroniu? 2. Amintiri despre Părintele Petroniu Tănase (Trinitas TV)

Ierodiacon Iustinian Stoica: Cum i-am cunoscut pe duhovnicii Arsenie și Petroniu? (Trinitas TV, 24.09.2018)

Ierodiacon Iustinian Stoica: Amintiri despre Părintele Petroniu Tănase (Trinitas TV, 29.10.2018)

Vezi și

Povestea unei deveniri în Hristos. O carte-confesiune: „De pe Anfield spre Athos” (Adrian Mihai Ștefănescu)

Predoslovie

Cu gând smerit, binecuvântez pe fiul meu duhovnicesc Adrian Mihai Ștefănescu, pentru a publica aceste rânduri în care-și deapănă povestea devenirii sale întru Hristos. O poveste care e încă neterminată și un drum care este, deocamdată, descoperit, însă neparcurs până la finalul său. De pe Anfield spre Athos, adică de la zarva lumii acesteia la cerul senin al veșniciei, de la comerțul cu oameni la neguțătoria care câștigă suflete, de la stadioane și locuri slăvite ale lumii, la smeritele arene ale nevoințelor duhovnicești. Iată calea!

Am socotit, de asemenea, că povestea fratelui Adrian Mihai poate fi de folos duhovnicesc și pentru că ea este o poveste a unui român din diaspora. Și câtă nevoie avem noi, cei din diaspora, de poveștile fraților noștri care, în străinătate fiind, chiar și când au vieți de succes și realizări materiale și sociale, descoperă că nu pot găsi sens în viața lor decât revenind acasă, în Biserică, la Hristos.

Mi-a plăcut mult să văd, în mărturia care ne stă de față, cum fiul Moldovei Sfântului Voievod Ștefan cel Mare rămâne atât de atașat de părinții săi și de copilăria sa, în ciuda depărtărilor și activităților sale. Străinătatea nu-i răcește inima, ci, dimpotrivă, îi amplifică dorurile, îi stârnește amintirile, îl face să revină, mereu și mereu, la matcă. Cât aș vrea ca toți frații noștri români din diaspora să aibă vii în inimile lor țara de unde au plecat, părinții care i-au născut, bisericile și comunitățile unde au cunoscut, întâia oară, minunile credinței noastre…

Să îi mulțumim fratelui Adrian Mihai pentru sinceritatea cu care ne împărtășește impresiile sale spirituale adunate din călătoria vieții sale. Să ne rugăm ca el să ajungă la destinație, iar noi să luăm curajul de a ne pune întrebările esențiale, de a ne căuta sensul adânc și tainic al vieților noastre, de a refuza confortul realizărilor efemere și de a accepta provocarea căilor aspre, însă mântuitoare.

Părintele și Fratele Episcop Pelerin
†Macarie Drăgoi al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord

De Praznicul Învierii, 8 aprilie 2018, în Norvegia,
dincolo de Cercul Polar, în micile insulițe locuite de români

Mai multe detalii despre carte găsiți pe pagina de facebook dedicată ei >> De pe Anfield spre Athos

Nouă apariție editorială: Ierodiacon Iustinian Stoica de la Muntele Athos: „Părinții mei duhovnicești – mărturii și trăiri” (Doxologia, 2018)

Volumul cuprinde mărturii inedite, desprinse din experiența personală a autorului alături de doi dintre marii duhovnici ai neamului românesc: Părintele Arsenie Papacioc și Părintele Petroniu Tănase.

Prima parte a cărții este dedicată părintelui Arsenie Papacioc, cel căruia părintele Iustinian i-a fost fiu duhovnicesc vreme de 55 de ani. Deoarece despre părintele Arsenie s-a scris și s-a vorbit mult, autorul a așternut în scris doar ce a învățat și a cunoscut personal din viața marelui duhovnic, conturând mai ales portretul de om al rugăciunii și al jertfei.

A doua parte a cărții, mult mai densă și mai extinsă, este dedicată părintelui Petroniu Tănase, cel alături de care părintele Iustinian a viețuit mai bine de 38 de ani, dintre care aproape 30 la Prodromu. Cunoscând toate eforturile depuse de părintele Petroniu pentru revigorarea vieții duhovnicești și restaurarea schitului, autorul a socotit de cuviință să aștearnă în scris râvna și strădaniile acestui tainic părinte.

Categorie: Biografii, memorii
Data apariției: 2018
Număr pagini: 484
ISBN: 978-606-666-720-3
Tip copertă: cartonată
Format carte: 16,5 x 23 cm
Culoare interior: policromie

Cărțile editurii Doxologia pot fi comandate online de la link-ul: goo.gl/ckwjqq

Vezi și Ierodiacon Iustinian Stoica: Cum i-am cunoscut pe duhovnicii Arsenie și Petroniu? (Trinitas TV, 24.09.2018)

„Cu picioarele pe pământ. Povestea pelerinajelor mele în Sfântul Munte Athos”, ediția completă 2018, va fi lansată la București în prezenta autorului Ionuț Riteș

Librăria Sophia și editura Neverland au onoarea de vă invita la lansarea ultimei ediții a volumului „Cu picioarele pe pământ”, autor Ionuț Riteș. Evenimentul va avea loc miercuri, 4 iulie 2018, ora 18.30, la Librăria Sophia din Str. Bibescu Vodă nr. 19, București (lângă Facultatea de Teologie).

Invitați:
• Pr. Aurelian Chira / Pr. Răduț Dragoș
• Prof. dr. Pavel Chirilă
• Sarmiza Andronic / Manuela Golescu
• Octavian Dumitru / Ionuț Riteș

Vă așteptăm cu drag!

Pelerinajele la Sfântul Munte Athos mi-au îmbogățit sufletul și inima și, asemeni celor învățate acolo, dăruiesc mai departe, celor care vor să afle, lecțiile pregătitoare pentru regăsirea lui Dumnezeu, regăsirea Iubirii. Nu rămâne decât să deschideți cartea fără prejudecăți, cu curiozitatea celui care dorește să pătrundă într-o lume reală, sacră, lumea care ne-a oferit cei mai mulți sfinți, ca să ne fie ghizi spirituali pe calea spre mântuire. Le mulţumesc pe această cale pentru străduinţele, jertfele şi rugăciunile lor pe care le înalţă pentru noi toţi.

(Ionuț Riteș, din Cuvânt înainte)

Mai multe detalii despre carte pe pagina dedicată: http://www.cupicioarelepepamant.ro/

[P] Pelerinaje la Muntele Athos