Mărturii ale teologului ortodox francez Jean-Claude Larchet despre Cuvioșii români athoniți Dionisie Ignat și Petroniu Tănase

MĂRTURIE DESPRE CUVIOSUL DIONISIE IGNAT DE LA COLCIU

„Pelerinajul meu din aprilie 1999 mi‐a prilejuit întâlnirea cu un monah român foarte cunoscut, părintele Dionisie (Ignat), care vieţuiește în chiliile Sfântul Gheorghe de la schitul Kaletzi (în română Colciu), situat între mănăstirile Pantocrator și Vatoped, mai aproape de cea din urmă. Născut în 1909, a intrat în Athos în 1926, urmându‐l pe fratele său mai mare Ghimnazie. Cei doi fraţi, după ce au vieţuit în două chilii de la Kapsala, s‐au dus în 1937 să stea în chiliile Sfântul Gheorghe, unde au și rămas. Părintele Dionisie a fost hirotonit preot în 1935 și rânduit duhovnic în 1945. A dobândit de atunci încet‐încet un mare renume pentru discernământul său duhovnicesc, pentru harisma cardiognosiei (citirea în inima omului) și înţelepciunea sfaturilor sale duhovnicești, chiar printre greci, pentru că românii, împiedicaţi de regimul comunist să iasă din ţară, erau pe atunci puţini la număr în Sfântul Munte. Însuși bătrânul Iosif cel Nou, când a venit să se stabilească la mănăstirea Vatoped, în 1987, cu obștea sa, mergea la el ca să se spovedească și să primească sfat, și la el îi trimitea pe monahii de la Vatoped. Firește, pentru monahii români din Athos și pentru numeroșii preoţi și pelerini din România (care vin în valuri după căderea comunismului), el este părintele duhovnicesc prin excelenţă. Din 1979 până în 1989, după trecerea la Domnul a primilor săi tovarăși de nevoinţă, a vieţuit aici singur, doar cu părintele Ioan (Şova) – pe care îl întâlnisem în 1978 –, apoi au venit vreo zece monahi tineri, ca să sporească numărul celor din obște. Lucru necesar pentru a o face să trăiască, pentru că, la începutul anilor ’90, părintele Dionisie a orbit; departe de a se plânge, el a dat pentru aceasta slavă lui Dumnezeu, pentru că așa a putut fi cu o mai mare luare‐aminte la viaţa sa lăuntrică și s‐a putut adânci și mai mult în rostirea Rugăciunii lui Iisus. Unii chiar spun că orbirea fizică i‐a sporit străvederea duhovnicească.

În timpul acestei întâlniri, părintele Dionisie ne vorbește despre anii de trudă de după venirea lui la Athos. Aici, chiliile ţin de marile mănăstiri, iar monahii care vin să se stabilească în ele trebuie să le cumpere; atunci când părăsesc lumea aceasta, bunurile lor revin acestor mănăstiri, și nou‐veniţii trebuie iar să le cumpere. Părintele Dionisie, fratele său Ghimnazie și un alt monah, Sebastian, la început au muncit din greu ca să poată cumpăra așezământul monahal Buna Vestire de la Kapsala. Având a plăti 5000 de drahme și câștigând numai 20 de drahme pe zi la mănăstirea Iviron, unde erau constrânși să lucreze, nu le mai rămâne nici cât să‐și cumpere două pâini pe zi… Au trăit într-o mare sărăcie.

Când, după câţiva ani, au dobândit chiliile de la Colciu, îi aștepta o muncă enormă de reconstrucţie a clădirii, de defrișare și de întreţinere a pământurilor. Chiar dacă erau cu totul osteniţi de zilele de muncă aspră, se străduiau totuși să împlinească așa cum se cuvine toate slujbele prescrise de tipic… Amintindu‐și acea perioadă, părintele Dionisie ne spune, nu fără tristeţe, că pe fratele său Ghimnazie l‐a prăpădit munca, și a murit înainte de vreme sleit de puteri.

Cum sunt profesor și tată, părintele Dionisie abordează problema educării copiilor. Insistă asupra răbdării de care trebuie să se dea dovadă în ceea ce‐i privește și asupra răspunderii pe care o au părinţii referitor la evoluţia lor duhovnicească de creștini ortodocși. Principalul pericol, în epoca noastră care se tot descreștinează, o constituie desele contacte cu cei din afara mediului familial: prieteniile rele îl pot strica și pe cel mai bun copil. Numai rugându‐se pentru copiii lor pot părinţii să‐i ţină pe calea cea bună. Rugăciunea pentru copii este cel mai bun lucru ce poate fi făcut pentru ei.

Părintele Dionisie ne vorbește apoi de un lucru drag inimii sale: smerenia, virtute pe care o consideră temelia și izvorul tuturor celorlalte virtuţi („Dacă aveţi smerenie, spune el întotdeauna, vin și toate celelalte”). A fi smerit depinde de noi, și este foarte ușor. Nu trebuie decât să fii pururea conștient de propria ta nimicnicie, spunându‐ţi întotdeauna: „Din pământ sunt, pe pământ am venit și în pământ am să mă întorc.”

Stăruie asupra importanţei pe care o are răbdarea (un alt subiect favorit al său). Ea le este tuturor de trebuinţă, dar mai ales monahilor, pentru că este „începutul și culmea vieţii monahale”.

Părintele Dionisie are 90 de ani (va părăsi această lume cinci ani mai târziu). Sunt uimit de vioiciunea minţii sale, de însufleţirea cu care vorbește despre viaţa duhovnicească. Munca fizică anevoioasă pe care a împlinit‐o toată viaţa sa și nevoinţa aspră la care s‐a supus nu l‐au slăbit, ci, dimpotrivă, l‐au întărit. Orbirea i‐a închis ochii, dar se arată ca unul care lăuntric le vede pe toate. Are pe chip o bucurie și o lumina care vin din harul sălășluit în el. Smerenia pe care o propovăduiește necontenit, la el nu este o simplă vorbă deșartă. Se arată ca unul care a ajuns la o desăvârșită simplitate (aplôsis) lăuntrică. Potrivit cuvântului lui Hristos către ucenicii Săi, s‐a făcut pe sine duhovnicește ca un prunc.

Mai ales prin aceste virtuţi, care în lume par a ţine de slăbiciune, este el mângâietor și convingător.”

MĂRTURIE DESPRE CUVIOSUL PETRONIU TĂNASE DE LA PRODROMU

„Vineri, 4 august

Merg la portul de la Stavronichita şi iau caicul spre Marea Lavră.

După o jumătate de oră de mers pe jos, ajung la schitul cenobitic românesc de la Prodromu, care este închinat Sfântului Ioan Botezătorul. Este de fapt o mică mănăstire, diferită prin forma sa de celelalte mănăstiri athonite.

În clădirile aproape goale, îl întâlnesc pe părintele Petroniu (Tănase), care vorbeşte perfect franceza. S‑a născut în 1914, are aşadar 64 de ani. S‑a călugărit la mănăstirea Neamţ, a vieţuit trei ani la mănăstirea Antim, apoi şapte ani la mănăstirea Slatina şi, în fine, din 1964 până în acest an, la mănăstirea Sihăstria, unde s‑a aflat sub îndrumarea duhovnicească a părintelui Cleopa. A venit în Sfântul Munte pe 2 martie, însoţit de doi monahi tineri, ieromonahul Atanasie şi monahul Prodromos, cu scopul de a reînvia viaţa monahală a schitului. Mai erau încă doisprezece monahi în schit, dar toţi înaintaţi în vârstă şi aflaţi în mare sărăcie. Clădirile sunt ruinate. Părintele Petroniu nădăjduieşte să le repare încet‑încet şi‑mi spune că vor veni şi alţi monahi din România.

Este ora mesei. Suntem patru la trapeză: el, eu, unul dintre tinerii monahi care serveşte masa, iar altul care citeşte din scrieri duhovniceşti. Este aici un început, chiar dacă modest, de viaţă nouă.

Sâmbătă, 5 august

Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile, Liturghia, slujba parastasului.

Am, apoi, o lungă convorbire cu părintele Petroniu, care îmi poate consacra mult din timpul său, pentru că sunt singurul pelerin în această perioadă; oricum, acest schit, situat departe şi aproape abandonat, nu are decât puţini vizitatori, şi nici un pelerin din România, care este zăvorâtă de regimul comunist.

Părintele Petroniu îmi vorbeşte despre spiritualitatea românească. Îmi spune cât de înrădăcinată este în popor şi cât de răspândită este acolo Rugăciunea lui Iisus. Îmi spune că niciodată ideologia materialistă atee a comunismului nu va putea ajunge la popor, care, din vechime, este foarte credincios.

„Poporul român, poporul de rând, chiar analfabet, pentru că limba liturgică este cea vorbită, are o extraordinară cultură şi instruire duhovnicească, dobândite prin simplul fapt că ia parte la toate slujbele Bisericii.

Oamenii simpli se predau cu totul, cu toate puterile, lui Dumnezeu, urmând cu stăruinţă poruncile Sale, ca să se curăţe de patimi şi să primească astfel Sfântul Duh, şi au primit prin Duhul o cunoaştere mai presus de om, care îi face să cunoască adâncurile teologiei.”

„Viaţa monahilor în acest schit ruinat pare a fi una de rând. Dar, de fapt, schitul acesta ruinat nu le este o piedică, pentru că îşi rânduiesc aici viaţa duhovnicească, iar această viaţă, care pare de rând şi obişnuită din afară, este în realitate foarte bogată şi minunată. Monahul, prin dobândirea Sfântului Duh, cunoaşte raţiunile tuturor lucrurilor, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, pentru că astfel vede fiecare lucru în profunzimea lui, cu ochi înnoiţi. Dacă viaţa din afară este săracă, viaţa lăuntrică, în schimb, se face astfel tot mai bogată.”

„Biserica Ortodoxă posedă plenitudinea adevărului şi reprezintă viaţa conformă cu Evanghelia şi Tradiţia. Catolicismul şi protestantismul, în raport cu ea, sunt deviaţii, dar lucrul acesta nu trebuie să ne facă să‑i privim pe catolici şi pe protestanţi ca pe nişte vrăjmaşi; ar fi cu totul contrar învăţăturii evanghelice.”

„Tradiţia filocalică este foarte veche în România; se vorbeşte despre ea în cele mai vechi manuscrise, în vreme ce textele care se referă la organizarea cenobitică sunt compuse sau traduse recent. Asta înseamnă că modul de vieţuire al vechilor monahi români era rugăciunea isihastă. Tradiţia filocalică românească foloseşte pentru Rugăciunea lui Iisus formula lungă: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul!» Cei care folosesc formula scurtă: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte‑mă!», se raportează la cuvintele Apostolului Pavel: «Vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea […] decât zeci de mii de cuvinte într‑altă limbă» (această formulă scurtă are, în greacă, într‑adevăr cinci cuvinte). Potrivit multor Părinţi, această frază a Apostolului Pavel este o referinţă implicită la Rugăciunea lui Iisus şi este semn că el însuşi avea această rugăciune. Mulţi Părinţi afirmă că Rugăciunea lui Iisus urcă până în vremurile apostolice şi era o practică a apostolilor.

Dar faptul că formula folosită este lungă sau scurtă nu are importanţă; importantă este starea sufletului în vremea rugăciunii. Aceasta trebuie să fie o stare de smerenie şi de căinţă. Constă în recunoaşterea înaintea lui Dumnezeu a nevolniciei noastre, a neputinţei de a face ceva bun prin noi înşine, potrivit cuvântului lui Hristos: «Fără Mine nu puteţi face nimic.» Căci tot ce are omul bun în el vine de la Dumnezeu, este un dar de la Dumnezeu. Această stare este o chemare a lui Dumnezeu Celui Atotputernic. Rugându‑se, omul se cuvine să aibă simţirea unui prunc slab care cere ajutor de la tatăl sau de la mama sa. Omul, faţă de Dumnezeu, trebuie să se simtă ca o furnică sau ca un vierme, cum spun mulţi dintre Părinţi, între care Sfântul Isaac Sirul. S‑ar putea spune: cum e furnica faţă de om, dar comparaţia aceasta nu este potrivită, pentru că Dumnezeu este infinit mai mare decât un om. Omul trebuie să se recunoască pe sine a fi sărman şi păcătos. Ca vameşul. Doar cu o astfel de simţire se poate omul mântui. Şi noi ştim că toţi cei care s‑au mântuit, s‑au mântuit printr‑o astfel de aşezare a sufletului: toţi sfinţii, dar, aşa cum vedem din Evanghelie, tot aşa şi vameşul, fiul rătăcitor, tâlharul cel binecredincios. Un singur cuvânt, însă rostit în acest duh, a fost de ajuns ca să se mântuiască. Părintele Cleopa, în sfaturile sale, insistă asupra acestui duh de căinţă pe care trebuie să îl aibă omul la rugăciune. La polul opus este mândria, prin care omul îşi aduce sieşi propria osândă. Mândria este opusul duhului creştin. Este un duh diabolic. Duhul curat creştin este cel al smereniei.”

Îl întreb pe părintele Petroniu: Ce este rugăciunea cu inima? Îmi răspunde că „aceasta înseamnă a te ruga cu toate simţămintele îndreptate către Dumnezeu. În om sunt două centre: creierul, sediu al minţii, şi inima, sediu al simţămintelor. A te ruga cu inima înseamnă a te ruga fiinţial. Este o lucrare greu de împlinit, la început nu se săvârşeşte decât în parte, şi numai stăruind tot mereu în rugăciune, încet‑încet cu căinţă şi smerenie, poate ajunge omul s‑o săvârşească deplin”.

„Rugăciunea şi viaţa duhovnicească nu pot fi privite ca de sine stătătoare: omul trăieşte într‑un întreg context cosmic şi trebuie să ţină seama de trupul său, de mediul său natural, de hrana pe care o consumă şi altele de acest fel.

Omul duhovnicesc nu mai priveşte natura şi în general făpturile la fel ca ceilalţi oameni, pentru că el le sesizează însemnătatea, rostul şi unitatea lor dumnezeiască. Lucrul acesta îl subliniază în mod deosebit Sfântul Maxim Mărturisitorul.”

Părintele Petroniu este un om de mare simplitate, dar foarte cultivat [1]. Şi‑a însuşit în chip desăvârşit tradiţia filocalică, care a rămas foarte vie în România şi a avut numeroşi reprezentanţi remarcabili, între care părintele Cleopa, actualmente unul dintre cei mai cunoscuţi. Părintele Petroniu face adesea referinţă la Sfântul Maxim Mărturisitorul, lucru puţin obişnuit în mediile monahale, pentru că este un autor dificil şi în acea vreme încă insuficient studiat. Dar şi sub acest aspect românii sunt privilegiaţi: cel mai cunoscut teolog român, părintele Dumitru Stăniloae, a studiat mult gândirea Sfântului Maxim, a tradus şi publicat principalele sale scrieri, contribuind în cea mai mare măsură la cunoaşterea lui. Învăţătura duhovnicească a părintelui Petroniu este deplin tradiţională, în duhul Părinţilor şi foarte echilibrată [2]. Ne putem gândi că prezenţa sa aici nu va întârzia să dea numeroase şi frumoase roade [3]. La amiază, drum obositor de cinci ore de la Prodromu la Katunakia. Regăsesc cu bucuria sihăstria danieliţilor.”

[1] A studiat teologia la Facultatea de teologie din Bucureşti, apoi filosofia. A fost bibliotecarul mănăstirii Antim, apoi, între 1945 și 1947, funcţionar la Cancelaria Sfântului Sinod şi secretarul Patriarhului Nicodim.

[2] Menţionăm aici câteva dintre scrierile părintelui Petroniu: Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, Opere complete, 1, Ed. Schitul Românesc Prodromu, 2020; Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească, Opere complete, 2, Ed. Schitul Românesc Prodromu, 2021, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Ed. Bizantină, București, 2006; Bine eşti cuvântat, Doamne – meditaţii, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, Întâmplări minunate din vremea noastră, Ed. Anastasis, București, 2012 – n. trad.

[3] La impulsul părintelui Petroniu, schitul Prodromu va fi restaurat, regăsindu‑şi frumuseţea dintâi, şi mulţi monahi români vor veni aici atunci când graniţele României se vor deschide cu totul, după căderea comunismului. Părintele Petroniu va ajunge unul dintre monahii cei mai cunoscuţi şi mai preţuiţi din Sfântul Munte. Va părăsi această lume în 2011, în vârstă de 95 de ani. La adormirea sa, Teofan, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, va scrie: „Domnul Dumnezeu a chemat la El una dintre cele mai frumoase flori răsărite în veacul trecut pe pământul românesc”.

Extras din lucrarea :Jean-Claude Larchet. Athosul și duhovnicii pe care i‑am cunoscut. Însemnări 1974‑2015. Editura Sophia. București; 2023. pp. 148-153 (pentru evocarea Pr. Petroniu) și pp.173-175 (pentru evocarea Pr. Dionisie)

Mai multe informații despre carte și cum poate fi comandă găsiți aici: Nouă apariție editorială: Jean-Claude Larchet – „Athosul și duhovnicii pe care i-am cunoscut” (editura Sophia, 2023)

Nouă apariție editorială: Jean-Claude Larchet – „Athosul și duhovnicii pe care i-am cunoscut” (editura Sophia, 2023)

Nou în librăriile ortodoxe (aprilie 2023)!

„Athosul și duhovnicii pe care i-am cunoscut”
Jean-Claude Larchet
Editura Sophia, 2023
13×20 cm / 248 pagini

Cartea de faţă cuprinde însemnările autorului în cursul mai multor perioade petrecute în Athos, măreţul locaş al spiritualităţii ortodoxe, în care douăzeci de mari mănăstiri şi sute de sihăstrii păstrează cu credincioşie în zilele noastre tradiţii cu o vechime mai mult decât milenară.

Autorul îl face pe cititor părtaş la convorbirile sale cu minunaţii duhovnici athoniţi ai acestei epoci, vieţuitori ca pustnici sau în micile obşti din sihăstrii – Sfântul Paisie, Sfântul Efrem de la Katunakia, tovarăş de nevoinţă şi ucenic al marelui Iosif Isihastul, părintele Dionisie Ignat de la Colciu; de asemenea, la întâlnirile sale cu marii egumeni care au restaurat viaţa monahală de obște în multe dintre marile mănăstiri – părintele Efrem de la Filoteu, părintele Emilianos de la Simonos Petras, părintele Gheorghe de la Grigoriu, părintele Vasile de la Stavroni­chita şi părintele Petroniu Tănase. Sunt înfăţişate alesele însuşiri şi virtuţi ale acestor monahi – ei fiind mărturii vii ale spiritualităţii ortodoxe din secolul al XX‑lea, şi învăţăturile pe care autorul le‑a pri­mit de la ei ca răspuns la întrebările sale, mai cu seamă referitor la Rugăciunea lui Iisus, Muntele Athos fiind o minunată şcoală pentru lucrarea acesteia.

Datorită mărturiilor personale şi sfaturilor ziditoare ale acestora consemnate de autor, cartea de faţă, departe de a fi o simplă istorisire a călătoriei sale într‑un tărâm cum nu‑i altul pe lume, este cu adevărat o scriere duhovnicească de mult folos celui care o citeşte.

https://www.librariasophia.ro/povatuiri-duhovnicesti/athosul-si-duhovnicii-pe-care-i-am-cunoscut-15666.html

Jean-Claude Larchet – scurtă notă bio-bibliografică
doctor în filosofie și teologie

Jean-Claude Larchet este un teolog ortodox francez, unul dintre cei mai de seamă patrologi ortodocşi. Este doctor în Filosofie (1987) şi Teologie (1994) al Universităţii din Strasbourg. Este unul din puţinii autori contemporani capabili să îmbine cercetarea riguroasă cu o profundă înţelegere şi trăire a vieţii bisericeşti și liturgice. Autor prolific, lucrările sale au fost traduse în douăsprezece limbi.

Născut într-o familie catolică, Jean-Claude Larchet s-a convertit la Ortodoxie la vârsta de 22 de ani.
Astăzi Jean-Claude Larchet trăiește și profesează în principal la Strasbourg (Franța), unde este profesor emerit de Patrologie la Universitatea din Strasbourg.

Jean-Claude Larchet est autorul a circa 20 de volume şi a unui număr important de articole în diferite domenii ale teologiei. Lucrările sale au fost traduse în 15 limbi.
Cele trei volume ale sale despre Sf. Maxim Mărturisitorul sunt recunoscute ca fiind printre cele mai bune studii despre acest sfânt publicate vreodată:
– La Divinisation de l’homme selon saint Maxime le Confesseur (1996)
– Maxime le Confesseur, médiateur entre l’Orient et l’Occident (1998)
– Saint Maxime le Confesseur (2003)

Jean-Claude Larchet este cunoscut publicului românesc mai ales pentru remarcabilele sale volume despre suferinţă, boală şi vindecare în tradiţia patristică. Între acestea se remarcă seria de trei volume:
– Théologie de la maladie (1991)
– Thérapeutique des maladies mentales (1992)
– Thérapeutique des maladies spirituelles (1997).

Sursă biografie: orthodoxwiki.org

VIDEO: Minunile Sfântului Porfirie Kavsokalivitul în Grecia – ne vorbește un martor: Starețul Hristodulos (subtitrare Ro)

În acest interviu video, fostul stareț al Mănăstirii Sfântului Simeon Noul Teolog din Kalamos, Attica, Grecia, arhimandritul Hristodoulos, vorbește despre întâlnirile sale minunate cu Sfântul Porfirie Kavsokalivitul.

De la setări (acea rotiță din bara videoclipului), se poate selecta limba română.

VIDEO: Sfântul Paisie Aghioritul face o minune cu Kostas (aflat în scaun cu rotile) pe Muntele Athos (subtitrare Ro)

În această foarte frumoasă mărturie, Nondas Skopeteas, scriitor și realizator de radio, vorbește despre minunea săvârșită de Sfântul Paisie cu Konstantinos Melitsos, un bărbat care suferea de o boală rară, paralizie cu ataxie neurologică.

Mărturie: Sfântul Paisie Aghioritul vizitat de un homosexual (subtitrare Ro)

În acest video, pr. Evanghelos vorbește despre întâlnirea Sf. Paisie cu Stamatis (un homosexual). Aceasta este mărturia unui martor direct. La acea vreme, pr. Evanghelos Papanikolaou era un novice pe Muntele Athos și îl cunoștea foarte bine pe Sfântul Paisie. Acum este medic și slujeșe ca preot în Grecia.

Pentru subtitrare în limba română click pe bara de subtitrare și selectați limba română!

AUDIO: Mitropolitul Athanasie de Limassol ne vorbește despre întâlnirea unui medic ateu cu Sfântul Efrem Katounakiotul (subtitrare Ro)

AUDIO: ÎPS Athanasie de Limassol povestește despre întâlnirea unui medic ateu cu Sfântul Efrem Katounakiotul (subtitrare Ro)

Precizăm, pentru cei mai puțin familiarizați cu viața aghiorită, că vorbitorul, Mitropolitul Athanasie de Limassol, este fost nevoitor aghiorit la Nea Skiti şi Vatopedi, ucenic al Sfinților Paisie Aghioritul şi Efrem Katounakiotul.

Cel despre care vorbește mitropolitul, Sfântul Efrem Katunakiotul, s-a născut în data de 6 decembrie 1912, primind la botez numele de Evanghel. Considerat unul din cei mai mari părinţi aghioriţi ai secolului trecut, Cuviosul Efrem Katunakiotul a fost ucenicul Cuviosului Iosif Isihastul. A trecut la cele veşnice în 1998.

Pe data de 9 martie 2020, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a trecut în calendarul Bisericii pe Cuviosul Efrem Katunakiotul.

Gheronda Partenie, Starețul Mănăstirii Sfântul Pavel din Muntele Athos: „Nu voi binecuvânta pe nimeni să primească vaccinul!”

Extras din cuvântul rostit în data de 7 ianuarie 2021, de Arhimandritul Partenie, Starețul Sfintei Mănăstiri a Sfântului Pavel, din Sfântul Munte Athos.

Arhimandritul Partenie se roagă lui Dumnezeu și Maicii Domnului să ne acopere și să ne ajute pe toți, acum, la început de An Nou și să se liniștească lumea de aceste încercări care sunt și care vor mai veni asupra ei.

Deși spune despre Sfinția Sa că nu este învățat sau cu multe cărți citite, totuși, fiind în Sfântul Munte Athos de atâta vreme, cu experiența viețuirii monahale de acolo și din cele ce aude că se zic și din ce spun cei care se pricep și cu care a mai vorbit (Sfinția Sa fiind de fapt foarte cunoscut și apreciat în Sfântul Munte Athos și în lumea ortodoxă, ca un Stareț și părinte foarte duhovnicesc), le vorbește acum, cu dragoste și cu credința pe care o are, monahilor și celor care vor să îl asculte și îi îndeamnă pe toți să rămână statornici în credința în Dumnezeu și în mărturisirea lui Iisus Hristos, ca Domn și Mântuitor al nostru.

Referitor la vaccin, Arhimandritul Partenie spune că este o înșelăciune, că Sfinția Sa nu și-l va face și nici nu da binecuvântare niciunuia dintre ucenicii săi să și-l facă, pentru că se potrivește prea mult cu cele spuse în Apocalipsa, în capitolul 13, unde se vorbește despre pecetluire și despre faptul că cei care nu se pecetluiesc nu vor mai putea să facă nimic, nici să cumpere, nici să vândă. Deși nu se întâmpla chiar la fel, dar nu se poate să nu vezi asemănările cu cele spuse acolo.

Este și o mare batjocură felul în care, înainte de a ți se face acest vaccin, ești pus să semnezi o declarație că ți-l faci pe propria ta răspundere. Adică, cei care l-au produs sunt scutiți de orice răspundere prin aceasta declarație, care este o adevărata batjocură la adresa noastră.

Chiar dacă nu suntem categorici, și cei care doresc să își facă vaccinul pot să îl facă, Părintele nu dă binecuvântare cuiva să îl facă.

O să vedem ce se va mai întâmpla și care vor fi urmările asupra celor care se vaccinează. Dar sunt foarte multe semne de întrebare care se ascund în spatele vaccinului și pandemiei. E drept că sunt și foarte mulți oameni care se tem de moarte și doresc să se vaccineze, dar Arhimandritul Partenie nu se teme și nu ar trebui să ne temem nici noi. Poate veni boala, în 4-5 zile se poate întâmpla chiar să plece din lumea acesta, dar atunci este ca o îngăduință și binecuvântare care vine de la Dumnezeu și care va fi spre mântuirea lui.

Și Cuviosul Paisie Aghioritul, din dragoste de oameni și din solidaritate față de ei, s-a rugat să îi dea Dumnezeu și lui un cancer și chiar a murit de cancer, dar a rămas până la sfârșit statornic în credința sa.

Acum sunt atât de multe lucruri care se întâmplă contra Legii lui Dumnezeu și a celor 10 porunci. Și la nivelul Uniunii Europene, și la nivel mondial. Și nu e de mirare că au loc atâtea nenorociri în lume. Spune în Legea lui Dumnezeu să nu furi, ei legalizează furtul. Spune să nu mărturisești mincinos, ei legalizează minciuna. Spune să crezi în Dumnezeu, ei legalizează necredința. Spune să nu fi desfrânat, ei legalizează homosexualitatea.

Din păcate, se pare că lucrurile se îndreaptă exact într-acolo unde se spunea, spre un Guvern unic mondial, spre o moneda unică și toate celelalte. Să facă fiecare ce dorește. Dar noi vom rămâne statornici în credința noastră în Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Singurul Dumnezeu Adevărat, pe Care Îl mărturisim și pe El Îl rugăm să ne poarte de grijă și să ne dăruiască un an mai liniștit, să ne ocrotească cu puterea Sa de boală și de toate încercările care vin asupra noastră, dar și să ne ajute să rămânem statornici în credință.

Sursă : mărturieathonită.ro

Între timp, ceea ce pomenește starețul Partenie, se discută și în România (v. print-screen)… 

Iordanul, apa care coboară

Apa care coboară
Aurel Sibiceanu

O însemnare a D-lui Baconschi, despre Ţara Sfântă, mi-a amintit de un cunoscut de-al meu, născut într-o familie de atei veritabili, adică din aceia care-s informaţi, adică ştiu, într-o oarecare măsură, ce combat.

Cunoscutul ăsta al meu nu s-a ostenit niciodată cu probleme de religie ori credinţă, cum au făcut părinţii lui. „Eu nu cred în nimic, bătrâne, mi-a zis, cândva,mai bine zis nu mă deranjează cei care cred iar eu nu-mi pun problema sfârşitului decât rar şi atunci nu simt nimic – nici frică, nici altceva” .

În anul 2000, amicul a mers la muncă în Israel – este inginer constructor. Ne-am revăzut după ce a venit şi l-am întrebat cum a fost. Mi-a spus că în toate zilele libere a vizitat locurile biblice cu profundă încărcătură spirituală.

„Nu ştiu cum să-ţi spun, zicea, dar eu, care n-am citit Biblia niciodată, nici la presiunea părinţilor, care-mi ziceau că trebuie s-o citesc, ca un raţionalist, ca s-o combat, am simţit în mine nişte fiori ciudaţi, greu de descris. Cum să-ţi explic… M-am trezit privind oamenii, locurile, florile ca şi cum pe toate astea le-aş vedea pentru ultima dată ! Interesant este că eu, care eram impasibil când mă gândeam la moarte, m-am surprins, uneori, seara, bântuit de gândul morţii şi de frica aia, bătrâne, când îţi curge transpiraţie rece pe şira spinării Într-o bună zi am mers să văd şi Iordanul, în locul unde se spune că a avut loc Botezul Mântuitorului. Ei, bine, acolo, acolo a fost cel mai cel, parcă am fost lovit de o lumină nepământeană, câteva minute nu am văzut nimic, apoi m-am trezit plângând din senin!”

Am tăcut şi mi-am amintit că numele Iordanului, în ebraică Nahar Ha Yarden, se traduce prin „Apa care coboară”. Mi-am zis în sinea mea: Apa asta a coborât în amicul meu şi l-a urcat în altă făptură a sa, de care nu avea ştiinţă. Omul nu a devenit bisericos, ca să zic aşa, mi-a spus că citeşte Biblia cu alţi ochi şi că simte mereu o vecinătate ocrotitoare.

Acum câţiva ani l-am întâlnit pe un vechi prieten, mult mai vârstnic decât mine, şi care de aproape 20 de ani a renunţat la cariera de profesor de sport şi s-a făcut preot*. Cum stăteam noi de vorbă, într-un colţ al pieţei din cartier, trece pe lângă noi amicul ăsta, care-a fost în Israel, se opreşte o clipă să-mi strângă mâna, prilej cu care, cuviincios, cere binecuvântare preotului şi o şi primeşte. După ce amicul se îndepărtează, preotul îmi zice:
„Ce verde ciudat au ochii amicului dumitale, o clipă am crezut că văd apa Iordanului în ei !” Atunci i-am povestit ce am scris mai sus. Nu a zis nimic, doar a ridicat ochii spre cer, câteva clipe, apoi a privit în pământ şi a zis: „Mulţumesc, Doamne…” Ne-am despărţit, purtând în suflet bucuria viitoarei întâlniri.

Ieri, pe când ieşeam dintr-o policlinică, m-a salutat un tânăr pe faţa căruia mijea o umbră de barbă. I-am răspuns şi l-am întrebat al cui este – copiii au năravul frumos de a creşte repede de nu mai ştii ai cui sunt !!! „Sunt băiatul lui Toma D.” „Şi, cu ce te ocupi, voinice ?” „Deocamdată sunt seminarist.” Toma, sugestiv nume, este amicul meu, pe care apa Iordanului l-a urcat în alt sine…

Note:
Titlul ne aparține. Textul a fost postat inițial, în 2014, ca status pe facebook de dl. Aurel Sibiceanu, fără un titlu anume.

*Despre Iuliu Nicolescu, profesorul de sport devenit preot, am scris AICI un scurt cuvânt când am aflat de plecarea sa la Domnul. – LD

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Lângă strana Bătrânului. Episcopul Macarie evocă bucuria întâlnirii cu Părintele Efrem Filotheitul

+PS Părinte Episcop Macarie Drăgoi al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord

/ episcopiascandinavia.se /

Părintele Efrem Filotheitul, întemeietorul și îndrumătorul duhovnicesc a 18 mănăstiri în SUA, în special a Mănăstirii Sfântul Antonie cel Mare din Arizona, văzut, cu bun temei, drept unul din ultimii sfinți filocalici ai lumii noastre, a trecut la cele veșnice duminică, 8 decembrie 2019.

Pentru că am avut parte de binecuvântarea de a mă împărtăși de prezența sa plină de har, dau mărturie înaintea lui Dumnezeu și a credincioșilor despre acest „om trimis de la Dumnezeu” (Ioan 1, 6). S-a întâmplat în vara anului 2014, când, în timpul unei călătorii în America, într-o seară, târziu, fără să fi planificat vizita, am ajuns în chip minunat la porțile Mănăstirii Sfântului Antonie din Arizona. Știam că Părintele Efrem Filotheitul nu primește pentru povață fără să fie anunțat din timp, așadar, mă așteptam la un răspuns negativ din partea celor de la mănăstire. Însă, nu doar că am fost primit și povățuit, ci Părintele Efrem m-a însoțit la slujba privegherii de noapte, încununată de Sfânta Liturghie. Îndemnându-mă să stau în tronul arhieresc pentru a binecuvânta întreaga obște, el s-a așezat în strana de alături, unde am observat că mai era un loc disponibil lângă cuvioșia sa. I-am cerut blagoslovenia să mă mut din tronul arhieresc și să mă așez, pe durata slujbei, în strana de lângă dânsul, iar el a încuviințat, înflorindu-i un zâmbet pe chipul său. Am simțit atunci, cu toată ființa mea, că Raiul îmi zâmbește. Mi-a oferit apoi un mic metanier pe care mi l-a pus în mână. Tot restul slujbei, stând la strană, lângă Părintele Efrem, am trăit o dulceață și o bucurie harică ce nu pot fi expuse în cuvinte, o mireasmă a cerului care m-a însoțit mult timp după aceea. De fiecare dată, rostind rugăciunea lui Iisus, cu metanierul de la Părintele Efrem, simt cum cerul îmi zâmbește neîncetat.

La vestea fericitei sale adormiri, m-am întristat că a plecat dintre noi un frumos și bun rod al tradiției isihaste și athonite reprezentată de Gheron Iosif Isihastul, recent canonizat de către Patriarhia Ecumenică, dar m-am bucurat că am dobândit în Împărăția Cerului un rugător puternic care știe nevoile, ispitele și durerile creștinilor acestui veac. Din multele sale cuvinte duhovnicești, editate de ucenicii săi, unele traduse și în română, îmi sunt apropiate în special cele în care încuraja fiii și fiicele sale încercați de ispite și îi îndemna spre rugăciune. Părintele Efrem vorbea despre „împărăția inimii”, care, pentru a se liniști și împăca, trebuie să-l primească pe Hristos cu toate cetele Sale sfinte pentru a-l alunga pe cel rău. Și cum poate fi aceasta? Prin rugăciune, îndeosebi rugăciunea inimii.

În încheiere pun la inima frățiilor voastre acest cuvânt al Părintelui Efrem Filotheitul de fericită pomenire: „Totul este secundar. Totul. Cel mai important lucru este numele lui Hristos și văd acum că oamenii pot învinge numai prin dragoste. Viața mea a fost osteneală și durere: am trăit în sărăcie pe vremea nemților, foamete în timpul ocupației, ispite și suferințe în mănăstire. O luptă grea. Doar numele lui Hristos și al Maicii Domnului mi-au dat putere. Cine nu cheamă zilnic numele lui Hristos și al Maicii Domnului nu este creștin. Sfinții Părinți erau luminați de Duhul și astfel ne-au lăsat aceste mici rugăciuni. Câteva cuvinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi” și „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”. Nu e nevoie să citim enciclopedii sau multe cărți. Cu aceste două mici rugăciuni orice creștin se poate mântui.”

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Mesajul Starețului Paisie de la Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare (Arizona) în legătură cu vedenia fiicei duhovnicești a Gherondei Efrem Filotheitul

În urmă cu câteva zile în mediul ortodox de limbă engleză, dar și de limbă română, a apărut mărturia unei vedenii, cu un mesaj grav, din veșnicie, transmis de Gheronda Efrem din Arizona (+2019), cel mai mic între ucenicii Sfântului Iosif Isihastul (+1959). Starețul Paisie al Mănăstirii Sfântul Antonie cel Mare din Arizona ne încredințează de autenticitatea acestei mărturii. 

Dragi creştini ortodocşi, fiți binecuvântați!

Vom prăznui în curând pomenirea de un an de la trecerea la Domnul a lui Gheronda Efrem din Arizona. O vedenie recentă despre Gheronda, pe care o femeie din Grecia a avut-o, a atras atenția multora. Vedenia este despre starea generală a lumii şi despre cât de necesare sunt rugăciunea şi lacrimile de pocăinţă şi cât lipsesc încă de pretutindeni.

Vrem să confirmăm că vedenia este de la Domnul şi că mesajul acesteia reflectă foarte mult duhul învăţăturii lui Gheronda Efrem. Acest sfânt şi spiritual mesaj este prezentat în mai multe limbi, spre folosul Bisericii.

Ne rugăm ca, prin intervenția lui Gheronda, noi toți să înţelegem semnificația mesajului său puternic şi să ne străduim să-l punem în practică în viețile noastre.

Părintele Efrem, fostul stareț al Sfintei Mănăstiri Filotheu și ctitorul Sfintei Mănăstiri Sfântul Antonie Cel Mare din Arizona, unde și-a trăit ultimii ani din viața ascetică și tot unde a trecut la Domnul, i s-a arătat unei fiice duhovnicești, care trăiește în Nordul Greciei. Când i-a apărut părintele, ea era alături de nora ei; nu dormea, ci era trează. La un moment dat, femeia a intrat într-o stare ca și cum ar fi fost în răpire; această stare a durat aproximativ 10 minute, potrivit nurorii sale care o îngrijea. Femeia aflată în răpire nu și-a dat seama cât a durat vedenia.

Aceasta a fost prima întâmplare de acest fel (adică conținutul conversației a fost diferit de celelalte pe care femeia le-a mai avut cu părintele, căci l-a mai văzut pe părintele Efrem și alte dăți, după trecerea sa la Domnul, atât în somn, cât și în stare trează), și, de aceea, fiind uluită, ea l-a sunat pe duhovnic și l-a întrebat dacă vedenia a fost reală sau dacă a fost o înșelăciune.

În această vedenie, ea l-a văzut pe părintele Efrem cum era foarte trist și cum Îl ruga pe Hristos să schimbe cursul evenimentelor în desfășurare – care corespund întru totul cu cele spuse de Sfinția sa de pe când era în viață. Apoi părintele Efrem i-a spus femeii:

”Pocăință! Pocăință! Hristos este foarte mânios. Noi, oamenii de astăzi, nu ar trebui să fim în starea spirituală în care ne aflăm. Vin necazuri mari, nu vă puteți imagina cât de cumplite! Vai tuturor ce vă așteaptă! Pocăiți-vă cât mai este vreme! Trebuie să îngenuncheați și să plângeți, să vărsați lacrimi de pocăință și poate că Hristos Se va milostivi! Aceasta are legătură cu ceea ce se întâmplă în America. Mulți oameni vor muri în urma evenimentelor care urmează, mulți vor muri. Nu aveți milă între voi, nu arătați milă unii față de alții. Sunteți împietriți la inimă. Sunteți aspri unii cu alții, vă devorați unul pe altul. Spune toate acestea duhovnicului tău și altora.”

Femeia care a văzut această vedenie a fost o fiică duhovnicească a Părintelui Efrem timp de mulți ani, fiind în legătură și comunicând cu acesta până la trecerea sa la cele veșnice.

Această mărturie este autentică și verificată.

Sursă: Mărturie athonită

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Două minuni săvârșite de Sfântul Nectarie prezentate în cartea „Sfântul Nectarie. Minuni în România”

Două minuni săvârșite de Sfântul Nectarie prezentate în cartea „Sfântul Nectarie. Minuni în România” (Meteor Publishing, 2011)

„Am primit Acatistul Sfântului Nectarie, deosebit într-adevăr, şi o iconiţă de la o colegă de facultate în semn de mulţumire pentru un ajutor pe care i-l dădusem la nevoie, alături de alţi colegi.

Se întâmpla în 2010, în luna aprilie cred, înainte de sesiunea de restanţe de dinaintea examenului de licenţă. Am avut patru examene restanţă din anul II şi încă unul din anul I, şi am făcut tot posibilul să învăţ ca să le iau, cu convingerea însă că am să amân examenul de licenţă pentru sesiunea din februarie, 2011. Menţionez că nu a fost aşa simplu, fiind şi mamă şi având şi un serviciu solicitant, unde eram implicată de dimineaţa până seara la ora 19:00. Astfel că orele cele mai potrivite să învăţ erau noaptea.

Înaintea uneia din restanţe, care pentru mine era cel mai greu examen din cele cinci, fiind sinteză şi o materie complexă, cu cincisprezece minute înainte de a pleca spre facultate am ales să citesc Acatistul Sfântului Nectarie pentru mângâiere şi încurajare, şi de asemenea, în încheiere m-am rugat şi la Sfânta Paraschiva, Sfântul Antonie, Maica Domnului şi Domnul nostru Iisus Hristos.

Imediat ce am încheiat rugăciunea şi m-am închinat mi-a sunat telefonul, colega care îmi dăduse Acatistul transmiţându-mi informaţia că examenul se va da grilă în loc de sinteză şi că, de asemenea, are două grile cu întrebări posibile pe care mi le trimite prin e‑mail. Am apucat să îmi arunc ochii pe întrebări şi apoi a trebuit să plec la examen, dar întrebările au fost din ce ştiam mai bine, astfel că am luat nota 9. Am trecut cu bine şi de celelalte examene.

Şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi al lui Sfântului Nectarie, la care m-am rugat zilnic şi al cărui acatist l-am citit cu multă dragoste şi credinţă, am reuşit ca în cele două săptă­mâni rămase până la licenţă să acopăr mare parte din materie, astfel că am luat şi acest exa­men important. Chiar dacă nu a fost o notă foarte mare, Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am reuşit să reţin suficient cât să pot cu mintea şi puterea mea să iau acest examen în condiţii nu tocmai din cele mai favorabile.

Am povestit multora această experienţă a mea cu binefacerea Sfântului Nectarie, în speranţa că şi ei vor crede şi vor fi ajutaţi în problemele personale. Chiar mai mult, m‑am oferit să merg cu cei ce au dorit la Mănăstirea Radu Vodă pentru a le da curaj şi a le fi alături.

Această experienţă, mai presus de toate, m-a făcut să mă întorc către mine, să văd şi să recunosc lucruri care nu îmi sunt plăcute, şi să mă gândesc serios la cum îmi doresc să îmi trăiesc viaţa.

Tot datorită Sfântului Nectarie am reuşit ca pentru prima dată în viaţa mea să mă spovedesc cu adevărat, m-am rugat pentru curajul şi gândul bun de a spune tot ce aveam pe suflet, de a-mi lua angajamentul să nu mai fac lucruri care mă făceau să plec ochii în pământ în faţa lui Dumnezeu. Prima dată când am fost la moaştele Sfântului Nectarie mi‑a fost ruşine să mă apropii fiindcă mă simţeam mult prea departe de atâta sfinţenie, dar apoi am înţeles că am avut ocazia să realizez asta şi şansa să mă îndrept. Doamne ajută!”.
Lavinia Oprescu

***

„Eram prietenă de trei ani cu actualul meu soţ, eram studentă în anul IV de facultate şi aşteptam cu nerăbdare să termin facultatea pentru a ne împlini în sfârşit dragostea prin Sfânta Taină a căsătoriei.

Însă lucrurile nu au decurs atât de simplu cum ne aşteptam noi şi Bunul Dumnezeu a îngăduit să trecem printr-o serie de încercări cu menirea de a ne căli şi întări dragostea şi credinţa. Ne iubeam mult, aveam o prietenie frumoasă şi curată (cum le doresc tuturor tinerilor), dar dintr-o dată au început să apară între noi neînţelegeri, lucruri mărunte şi ridicole care, pentru o vreme, ne-au stricat liniştea şi frumoasa prietenie. A fost o cumpănă foarte grea, am suferit mult amândoi, nu voiam să ne despărţim, dar oricât ne‑am fi dorit să fie bine, ceva ce nu puteam înţelege se întâmpla şi iar ne supăram.

Ajunseserăm să credem că e momentul ca fiecare să îşi urmeze drumul său în viaţă, şi, cu toate că ne era foarte greu, ne gândeam că poate aşa e mai bine, decât să suferim şi mai mult pe viitor. Mă rugam mult Maicii Domnului să ne ajute să luăm hotărârea cea bună şi să nu ne lase. Îl iubeam mult pe prietenul meu, simţeam acelaşi lucru şi din partea lui şi tot mai mult mă mustra conştiinţa pentru suferinţa pe care i-o pricinuiam. Singura mea nădejde era Maica Domnului, căreia îi ceream continuu prin vorbe simple să nu ne lase.

Într-o noapte, am visat că eram cu prietenul meu la Mănăstirea Radu Vodă. Obişnuiam să trecem pe acolo, din când în când, dar încă nu îl cunoscusem pe Sfântul Nectarie. De fiecare dată când mergeam acolo treceam pe la racla sfântului şi sărutam sfintele moaşte doar aşa, în semn de respect, fără niciun fel de trăire, grăbindu-mă să ajung în faţă, să mă rog Maicii Domnului şi Mântuitorului. La fel am făcut şi în visul meu: am intrat, am sărutat în grabă sfintele moaşte şi am vrut să pornim către altar, dar ne-am oprit din drum privind spre uşa mănăstirii, unde mai mulţi oameni şi preoţi duceau un sicriu. Văzând, m-am mirat pentru că era pentru prima dată când vedeam o astfel de ceremonie acolo. Ne-am oprit pentru un moment să ne închinăm pentru sufletul „răposatului”, dar şi mai mare mi-a fost uimirea când din sicriu s-a ridicat un preot călugăr (îşi ţinea camilafca pe umărul drept), a venit direct la noi, ne-a dat binecuvântare, spunând: „Maica Domnului şi Domnul nostru Iisus Hristos să vă binecuvânteze!”, ne-a învăluit cu privirea, împărtă­şindu-ne multă pace, bucurie, nădejde şi dragoste şi apoi s-a îndreptat spre altar. M-am trezit foarte liniştită, mi-a rămas foarte bine întipărit în minte visul şi mai ales chipul Părintelui: un bătrânel mărunţel, foarte simplu, cu ochi mari şi expresivi, cu barba un pic căruntă, cheliuţă pe mijloc, până în creştetul capului, scăldat în lumină, plin de bucurie, pace, dragoste, smerenie… nu am cuvinte să-l descriu.

Deşi îmi aducea multă linişte şi îmi venea în gând că poate e un răspuns al Maicii Domnului la rugăciunile mele şi, cu toate că mă preocupa mult să aflu cine e preotul călugăr din visul meu, încercam să alung acel vis, ştiind că visele de multe ori sunt de la vrăjmaşul. Tot alungând acest vis, la scurt timp am avut un altul, tot despre Mănăstirea Radu Vodă: urcam dealul la mănăstire cu prietenul meu şi ne miram amândoi pentru că era foarte multă lume, cum este la hramuri. Am întrebat o femeie dacă este hramul bisericii sau care este motivul pentru care era aşa multă lume acolo, iar aceea ne-a răspuns: „Nu, nu este hram şi nici ziua sfântului, dar aici în mănăstire se află moaştele unui mare sfânt şi mare făcător de minuni – Sfântul Nectarie – pe care lumea nu îl cunoaşte, iar părinţii l-au scos afară pentru ca toată lumea să afle şi să vină să i se închine şi să primească ajutor în toate nevoile pe care le are”.

Uimiţi, ne‑am continuat apoi drumul către biserică şi, într‑adevăr, sfântul era aşezat afară, în foişorul care se afla la acea vreme în faţa bisericii şi toată lumea trecea şi i se închina. Vorbea lumea din jur că un părinte de acolo de la mănăstire a fost vindecat de cancer şi de aceea l-au scos părinţii afară ca toată lumea să afle şi să vină să se închine. Am mai observat atunci un părinte care stătea în genunchi şi se ruga cu lacrimi şi mă gândeam atunci în vis că probabil este părintele care a fost vindecat. Eu stăteam ca un stâlp şi mă minunam de cât sunt de netrebnică, dându-mi seama ce înseamnă credinţa adevărată şi cât de mult am greşit eu.

M-am trezit şi m-am pornit în grabă către mănăstire, să trec pe la sfântul înainte de serviciu, să îl rog să mă ierte şi să mă ajute şi pe mine. Când am ajuns acolo nu pot exprima în cuvinte ce am simţit când am privit icoana Sfântului Nectarie şi am recunoscut în ea chipul părintelui călugăr care ne-a dat binecuvântare în primul meu vis. Apoi mi-am cumpărat cărţile cu viaţa şi minunile Sfântului Nectarie şi, într-adevăr, toate câte citeam despre Sfântul Nectarie mi-l arătau exact cum l-am perceput în vis. De atunci am ceva foarte special pentru Sfântul Nectarie, a devenit noul nostru ocrotitor, mi-a dăruit un părinte, îndrumător duhovnicesc minunat, din mănăstirea sa, ne-a ajutat să trecem peste toate încercările, ne‑am căsătorit de doi ani şi Îi mulţumim lui Dumnezeu, ne înţelegem foarte bine. De atunci l-am chemat şi îl chemăm mereu în ajutor pe Sfântul Nectarie în toate nevoile şi greutăţile întâmpinate şi, de fiecare dată, primim fără întârziere ajutorul cerut”.
Iuliana

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

O minune a Maicii Domnului – Pantanassa (Împărăteasa a toate). Mărturia doamnei Alexandra Savastre

Pe 15 octombrie se face prăznuirea Icoanei Maicii Domnului Pantanassa.

Pentru cei care nu știu, ea este vindecătoare în special de cancer. Las aici mărturie, de fapt în fața lui Dumnezeu care niciodată nu și-a luat mila Lui de la mine, căci și eu m-am aflat printre cei vindecați, după doi ani de citire a acatistului Sfântului Nectarie zilnic și un an de cinstire a Icoanei Maicii Domnului Pantanassa, la Catedrala Mitropolitană din Timișoara.

Icoană adusă acolo de Preasfințitul Paisie Lugojanul prin voia Maicii Domnului. Această minune s-a petrecut în anul 2014, când tot atunci prin lucrarea lui Dumnezeu m-am reîntors în Eghina la Sfântul Nectarie.

Tot astăzi, ni se împlinesc 5 ani de căsnicie prin voia lui Dumnezeu, și tot astăzi 15 octombrie, acum 1 an se năștea fetița noastră cea mică, Parascheví, prin marea milă și dragoste a lui Dumnezeu față de noi oamenii.

Acestea le-am destăinuit spre întărire în credință, spre o mai mare nădejde în Dumnezeu, și spre o mai adâncă prezență în Dumnezeu, căci Dânsul în toate dăruiește sprijin, mai ales atunci când rugăciunile sunt sincere și fără viclenie.

De aceea tuturor celor născuți astăzi (15 Oct, n.n.) le doresc din toată inima mea, în primul rând bucuria cea dumnezeiască, să le umple inima și viața. Le doresc sănătate, iar mila lui Dumnezeu să fie asupra lor și asupra neamului lor în veci. Hristos a înviat, dragii mei! Iată zi plină de bucurie!

Alexandra Savastre
15 octombrie 2020

Foto (1). Icoana Maicii Domnului Panaghia Pantanassa (Παναγία Παντάνασσα) – Preasfânta Împărăteasa a Toate, aflată la Catedrala Mitropolitană din Timișoara – copie după originalul de la Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi. Credit Laurențiu Dumitru / (2). Catedrala Mitropolitană Timișoara. Credit Răzvan Sera.

VIDEO: Mărturia monahului care i-a închis ochii Sfântului Ioan Iacob de la Neamț (Hozevitul)

VIDEO: Mărturia monahului care i-a închis ochii Sfântului Ioan Iacob de la Neamț (Hozevitul)

[Convertiri]: Pentru rugăciunile Sfintei Mucenițe Elisabeta, marea ducesă a Rusiei

Aş vrea să vă împărtăşesc cum noua muceniţă a lui Hristos, Marea Ducesă Elisaveta, m-a ajutat să mă îndrept spre Ortodoxie şi m-a întărit în credinţă.

Proaspăt divorţată, trăiam împreună cu fiul meu Timothy, în vârstă de opt ani, lângă Albany, New York. Fratele meu mai mare devenise monah la Mănăstirea Sfintei Treimi din Jordanville, şi venea ocazional să ne viziteze. El îmi tot vorbea despre credinţa sa ortodoxă, şi eu mă făceam că-l ascult, dar de fapt nu mă interesa ce zicea şi nu-i dădeam atenţie. Însă, la un moment dat, în aprilie 1989, părintele Theofilact ne-a vizitat într-o seară, iar după ce a plecat am început să mă întreb dacă nu cumva era ceva adevărat în tot ce zicea.

Mulţi ani am căutat o biserică de care să simt că aparţin. Am crescut într-un mediu baptist şi lutheran, şi m-am botezat la nouăsprezece ani, în biserica lutherană. Simţeam însă că ceva lipseşte, şi de-a lungul anilor am mers prin biserici metodiste, reformate şi romano-catolice. De curând devenisem membră a unei biserici presbiteriene, deşi nici acolo nu eram cu adevărat mulţumită, şi mă rugam pe mai departe lui Dumnezeu să mă ducă la o biserică în care să nu mai simt atâta deşertăciune.

La scurt timp după vizita părintelui Theofilact din aprilie, mi s-a descoperit o umflătură la tiroidă. Doctorii au crezut că e cancerigenă, şi m-am îngrozit. Fusesem dintotdeauna o persoană atletică şi cu o condiţie fizică bună, iar acum, dintr-o dată, mă confruntam cu cancerul! E neîndoielnic că acest lucru mi-a înteţit dorinţa de a găsi „adevărata Biserică”, aşa că în iulie am răspuns în cele din urmă invitaţiei părintelui Theofilact de a face o vizită la mănăstire. Am rămas foarte impresionaţi de cele găsite acolo – nu numai eu, ci şi fiul meu Timothy. Fratele meu ne-a prezentat mănăstirea, şi-am luat parte chiar şi la o slujbă de înmormântare. Pentru întâia dată, am arătat deschidere faţă de cele pe care mi le tot zicea, şi am început să-i pun întrebări.

La începutul lui august am mers din nou la mănăstire şi am luat parte la cea dintâi Dumnezeiască Liturghie. A fost o experienţă care m-a mişcat până în străfundurile fiinţei. În ciuda grijilor pentru cancer, m-am simţit plină de pace. Mai târziu, în aceeaşi lună, urma să fac o operaţie de extirpare a tumorii tiroidiene. Părintele Theofilact i-a cerut unuia dintre ieromonahi să săvârşească pentru mine o slujbă înaintea icoanei „Neaşteptatei Bucurii”, iar tumoarea s-a dovedit a fi benignă. Sunt absolut convinsă că a fost o minune.

După operaţie, părintele Theofilact a venit şi m-a uns cu ulei de la Sfântul Nectarie. După ce a plecat, dintr-o dată, în mod inexplicabil, m-a cuprins un adânc simţământ de pocăinţă. Am plâns şi am tot plâns. Apoi am început să citesc o carte pe care mi-o adusese părintele Theofilact: „Sfânta Elisaveta, noua muceniţă”, de Ludmila Koehler. Nu m-au atras niciodată cărţile, dar aceasta m-a captivat. Am simţit o apropiere aparte de Ducesa muceniţă, iar viaţa ei m-a mişcat până la lacrimi.

Nu la multă vreme, într-una din călătoriile noastre la Jordanville, Timothy şi cu mine am vizitat schitul învecinat de maici, închinat Sfintei Elisaveta. Acolo am cunoscut o mare pace şi mulţumire. Nici nu mi-am dat seama când ne-am întors acasă, după un drum cu maşina de două ore, prin ploaie.

În acea seară, am înrămat fotografia Sfintei Elisaveta pe care-o primisem de la una din maici şi am pus-o pe noptieră. M-am trezit în toiul nopţii şi-am văzut o lumină izvorând din fotografie. Marea Ducesă ţinea în mână o metanie albă, pe care o întindea către mine. Mă învăluise o pace negrăită. După ani de căutări, am ştiut că mă aflu pe calea cea bună.

În noiembrie, acelaşi an, Timothy şi cu mine am devenit catehumeni. La fiecare sfârşit de săptămână, mergeam cu maşina până la mănăstire, ca să luăm parte la dumnezeieştile slujbe. Ne-am botezat pe 7 aprilie 1990, în Duminica lui Lazăr, care, în acel an, coincidea cu praznicul Buneivestiri. Eu am luat numele de Elizabeth, după cel al ducesei muceniţe. Nicicând nu mai încercasem aşa bucurie şi fericire lăuntrică! În noaptea aceea m-am trezit din nou şi-am văzut-o pe Sfânta Elisaveta, îmbrăcată în veşmânt negru monahicesc, stând în genunchi lângă patul meu şi rugându-se.

Timothy şi cu mine am continuat să mergem în fiecare sfârşit de săptămână la mănăstire până ce, în iulie, am izbutit să ne mutăm la Jordanville. Pentru rugăciunile Sfintei Elisaveta, ni s-a îngăduit să stăm la schitul de maici. A fost o mare binecuvântare, căci în curând m-am îmbolnăvit destul de rău. După patru zile de şedere în spital şi numeroase analize, doctorii erau încă nelămuriţi asupra cauzelor durerii mele. Abia după o lună, în martie, au descoperit că aveam endometrioză. Cu aceste probleme de sănătate, cărora li se alătura o nesiguranţă financiară, sunt sigură că aş fi căzut în deznădejde, dacă nu m-ar fi sprijinit maicile. Am vieţuit pe mai departe la schit până în august, când ne-am mutat într-un apartament al nostru, în Richfield Springs, doar la 11 kilometri de mănăstire.

Cred cu adevărat că, pentru rugăciunile şi mijlocirile Sfintei Elisaveta, Dumnezeu ne-a învrednicit din belşug de mare mila Sa în cursul ultimilor doi ani şi jumătate: operaţia mea reuşită, apropierea de Mănăstirea Sfintei Treimi şi de Schitul Sfintei Elisaveta, botezul nostru în Biserica cea adevărată, faptul că am devenit Elisabeth şi o am pe Sfânta Elisaveta ca ocrotitoare cerească, vieţuirea vreme de un an, în timpul bolii, la Schitul Sfintei Elisaveta, unde am aflat în credinţa ortodoxă o temelie neclintită.

Ca şi cum toate aceste binecuvântări n-ar fi fost îndeajuns, în septembrie 1993 o bătrână i-a cerut naşei mele de botez (una din maicile din obştea de la Sfânta Elisaveta) şi mie să o însoţim în Rusia – şi ne-a plătit drumul! În Moscova am stat la mănăstirea Sfintelor Martha şi Maria, întemeiată de Sfânta Elisaveta, şi am prăznuit acolo ziua ei, 5/18 septembrie. Clădirile mănăstirii aveau mare nevoie de reparaţii, dar, cu toate acestea, se simţea puternic prezenţa Marii Ducese. Trandafirii albi sădiţi de ea încă mai înfloresc, şi-am avut privilegiul de la cânta la pianul ei.

Sunt tare nevrednică de cele întâmplate, şi dau slavă şi mulţumită lui Dumnezeu pentru toate; îi mulţumesc şi Sfintei Elisaveta pentru credincioasele sale mijlociri. Nădăjduiesc că toţi cei ce vor citi aceste rânduri şi care nu o cunosc încă pe Sfânta Elisaveta vor dori să-i citească pilduitoarea viaţă. În engleză există două biografii: cartea Liudmilei Hoehler, pe care deja am amintit-o, şi „Marea Ducesă Elisaveta a Rusiei – Noua Muceniţă a Jugului Comunist”, de Liubov Millar. Viaţa Marii Ducese a fost închinată ajutării oamenilor, şi ea continuă să ne ajute chiar şi acum, după cum însămi o pot mărturisi.

Elisabeth Hawkins
Traducere de Radu Hagiu după pravmir.com

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

[P] În limba română au apărut cărțile : Sfânta Elisabeta Feodorovna a Rusiei – Un crin în văile muceniciei, de Lubov Millar (Editura Bonifaciu, 2012) și Sfânta Elisabeta – Marea ducesă a Rusiei. Viața și Pătimirea (Editura Bonifaciu, 2010). Pentru copii s-a editat cartea Sfânta Muceniță Elisabeta, marea ducesă a Rusiei (Editura Iona, 2012). Click pe linkuri pentru a comanda online.

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU! 

[Convertiri]: Umilenie. O poveste adevărată

Umilenie. O poveste adevărată*

Sherry era o persoană care nu se potrivea în niciun tipar. În vârstă de 19 ani, ajunsese de curând să creadă în Dumnezeu şi să renunţe la multe de dragul Său, dar încă nu era pe deplin acceptată de mulţi alţi creştini de vârsta ei. Aceştia ziceau că trecutul ei întunecat răzbătea încă din felul în care se purta, vorbea şi se îmbrăca. „Arată ca o târfă”, mi-a zis unul din ei. „Trebuie să facem ceva în privinţa asta”.

Pe Sherry o durea să afle că oamenii vorbeau aşa despre ea. Dar de când am cunoscut-o, n-am văzut-o vorbindu-i de rău sau încercând să se răzbune. Avea compasiune pentru ceilalţi, oricine ar fi fost aceştia, o compasiune ce venea de undeva din adâncul ei. Simţeai că ar fi putut ierta oricui orice, căci, spre deosebire de cei ce o judecau, ea suferise. Ştia cum era să nu mai ai nimic de pierdut.

Sherry avea o bucurie lăuntrică care, pe atunci, mi se părea cu neputinţă de priceput. Nu era o bucurie frivolă, vremelnică, ci o fericire profundă care venea şi era încă legată cumva de adânca sa cunoaştere a tristeţii.

Am cunoscut-o pe Sherry într-o tabără de tineret unde lucram amândoi într-o vară, având postul de consilieri. Pe atunci, nu credeam în Dumnezeu aşa cum credea ea, însă Sherry nu m-a privit de sus din pricina aceasta. Uneori, îmi spunea cum Îl vedea pe Dumnezeu în viaţa ei şi în vieţile copiilor de care se îngrijea; dar – spre deosebire de alţi consilieri care erau religioşi şi mă socoteau „imatur duhovniceşte” – ea nu mi-a predicat niciodată, nici n-a încercat să mă facă să mă conformez credinţelor ei. Şi, în ce mă priveşte, n-am dat niciodată atenţie celor spuse de aceiaşi consilieri despre ea, fiindcă vedeam că judecăţile lor sunt prosteşti şi meschine, întemeindu-se doar pe aparenţe.

Sherry şi cu mine aveam o prietenă comună, pe care o voi numi Janine. La un moment dat, Janine a descoperit că e însărcinată. Prietenul său de 19 ani, pe care ea îl iubea cu adevărat, s-a speriat groaznic şi i-a spus că nu e pregătit să se căsătorească cu ea, zicându-i să avorteze imediat. Lui Janine i-a fost frică să-i spună tatălui ei despre sarcină, crezând că va fi cuprins de mânie şi că n-o va ierta niciodată. Din pricina acestor doi bărbaţi, s-a simţit silită să avorteze. Dar nu voia defel să facă aşa ceva; ea voia ca pruncul ei să trăiască.

Janine le-a spus doar la trei persoane din tabără despre cele întâmplate: lui Sherry, mie şi unui tânăr pe care-l voi numi Benjamin. Când Benjamin a aflat, i-a dat o broşură religioasă împotriva avortului şi a mustrat-o cu un avertisment categoric şi rigid. Când am aflat şi eu, tot ce i-am spus lui Janine – deoarece atunci nu credeam cu adevărat în nimic – a fost că poate să facă ce crede că e mai bine şi că o voi susţine, orice hotărâre ar lua.

Sherry, însă, n-a răspuns la veşti nici cu legalismul lui Benjamin, nici cu relativismul meu. Cu o compătimire care nu era nici excesivă, nici lacrimogenă, a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca Janine să nu se simtă ruşinată pentru că face întocmai ce-i spune inima.

Când diferitele schimbări fiziologice pricinuite de sarcină au început să aibă loc în Janine, ea şi cu Sherry stăteau de vorbă despre ele. Când Janine a simţit pruncul mişcându-se înlăuntrul ei, Sherry a fost atât de bucuroasă încât cineva ar fi putut crede că e copilul ei. N-o să le uit niciodată pe Sherry şi Janine în serile de după ce copiii taberei se duceau la culcare; n-o să uit niciodată cum Sherry o îmbrăţişa, o îmbărbăta şi împărtăşea cu ea minunea unei vieţi noi.

Nădejdea lui Sherry era molipsitoare: curând şi eu, care înainte fusesem atât de ambivalent, am început să mă las cuprins de ea. Vorbeam toţi trei despre copil, iar Sherry îi spunea adesea lui Janine ce mamă minunată va fi. Cu toţii iubeam copiii, înconjuraţi fiind de ei în fiecare zi. Sherry şi cu mine i-am făgăduit Janinei să rămânem alături de ea şi de pruncul ei cât timp acesta va creşte.

În prezenţa dragostei jertfelnice a lui Sherry, părea că totul va fi până la urmă bine. Potenţiala mânie a tatălui lui Janine şi temerile prietenului ei – vor trece. Copilul lui Janine va trăi şi va creşte, şi toată durerea trecătoare va fi meritat să fie răbdată. Aceste gânduri o făceau pe Janine fericită şi împăcată atunci când era în preajma noastră, dar exista încă o teamă ascunsă de ceea ce o aştepta acasă.

Când Janine nu s-a mai simţit în stare să facă faţă cerinţelor fizice ale unui consilier, a părăsit tabăra. Nu ştiu ce s-a petrecut între ea, prietenul şi tatăl ei după ce a plecat, dar când s-a întors pentru un scurt răstimp în tabără ca să-şi ia rămas bun şi să-şi ridice lucrurile, am aflat că până la urmă făcuse avort. Îmi aduc aminte că Sherry era încă plină de dragoste faţă de ea. Însă Janine se schimbase; era într-o stare de şoc sau de jale şi nu voia să vorbească sau să se apropie de nimeni.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

La scurtă vreme după, tabăra se găsea în săptămâna de dinaintea închiderii. Într-una din aceste ultime zile, Sherry a venit la mine pe când mă aflam alături de băieţi, în cabana mea. Faţa îi era toată roşie şi am văzut că plânsese. Părea că trecuse printr-o traumă majoră şi, totuşi, faţa îi schiţa un zâmbet discret. Am întrebat-o ce se întâmplase, iar ea mi-a spus că se rugase şi Dumnezeu îi spusese ceva.

Acest lucru reprezenta pentru mine o taină desăvârşită, pentru că Dumnezeu nu-mi spusese niciodată nimic; aşa cum am zis, nici măcar nu ştiam cine sau ce era Dumnezeu. Am întrebat-o ce Îi spusese, însă ea şi-a cerut iertare şi mi-a răspuns că nu-mi poate spune. „De ce nu?”, am stăruit, dar ea doar a zâmbit şi a clătinat din cap. Ochii îi erau încă uzi de lacrimi, iar faţa îi strălucea literalmente. Voiam atât de mult să ştiu taina acelei tristeţi bucuroase sau bucurii dureroase sau ce o fi fost. Dar,  între mine şi Sherry, se găsea încă o prăpastie pe care nu o puteam trece şi n-aş fi putut nicicum înţelege acel secret, chiar dacă ea ar fi petrecut ore încercând să-mi explice. Chiar şi aşa, îmi doream foarte mult să ştiu ce-i spusese Dumnezeu.

Tabăra a luat sfârşit. Eu am mers la liceu, iar Sherry s-a întors în oraşul nostru natal. După vreo două săptămâni, am aflat că Sherry murise într-un accident de maşină, într-o curbă, despre care se ştia că este extrem de primejdioasă, de lângă aeroportul oraşului. Înmormântarea avusese deja loc atunci când am aflat de cele întâmplate.

În acea noapte, m-am dus pe un câmp de lângă liceu şi am plâns. Am încercat să văd vreun înţeles sau rost în moartea ei, dar de vreme ce încă nu trecusem peste prăpastia care mă despărţea de cele ştiute de ea, n-am văzut niciunul. Bineînţeles, m-am gândit dacă nu cumva Dumnezeu îi descoperise grabnica ei moarte în acea zi în care o văzusem plângând. Dacă ar fi fost aşa, atunci moartea ei ar fi avut un înţeles. Însă cum aş fi putut ştii cu siguranţă? Am încercat să vorbesc cu Sherry ca şi cum ar fi fost încă în viaţă.

Am sunat-o pe Janine. Nu ştiu ce nădăjduisem să aud de la ea, dar, orice ar fi fost, n-am auzit. Era încă distantă. Am vrut să vorbesc cu ea despre Sherry, despre ce se întâmplase, despre ce ne învăţase, despre ce însemnase ea pentru noi. I-am spus că era posibil ca Dumnezeu s-o fi înştiinţat pe Sherry despre moartea ei nu cu mult înainte de a se petrece, dar Janine n-a părut foarte mişcată de aceasta. Tot ce-mi mai amintesc din cele spuse de Janine este: „E o curbă aşa de periculoasă. Nu o să mai trec niciodată prin curba aia”.

Eram atât de deprimat după ce am închis telefonul! Eram prea deprimat ca s-o mai învinovăţesc pe Janine: ea îşi avea problemele ei şi nu mi se cădea s-o judec pentru că nu părea să priceapă despre ce era vorba. Apoi m-am gândit: şi ce dacă a mers prin curba aceea? Sherry avea doar 19 ani şi e moartă. Dacă viaţa şi moartea ei n-au niciun înţeles final, atunci şi noi toţi am putea zbura din acea curbă cu 150 km/h şi să cădem în marele şi veşnicul neant.

O persoană cu adevărat bună, ca Sherry, vine în viaţa noastră şi e criticată că arată ca o târfă de către cei ce nu-i văd sufletul. Am fi putut învăţa atâtea de la ea. Dar ea a murit – şi totul a rămas la fel. Suntem la fel; viaţa ei nu ne-a schimbat deloc. Janine e încă în întuneric, la fel sunt şi eu – ca şi când lumina lui Sherry n-ar fi fost niciodată aici.

Dar n-a fost aşa în realitate. Curând după moartea lui Sherry, împrejurările vieţii mele m-au împins la un nivel de suferinţă pe care nu-l mai cunoscusem până atunci – şi din acea suferinţă am început să aflu, în cele din urmă, Cine este Dumnezeu. Atunci am început să descopăr taina acelei dureri bucuroase, a acelei păci depline, a acelei dulceţi a morţii pe Cruce şi a plânsului cu lacrimi de mulţumire, putând să iert şi să iubesc pe toată lumea, chiar şi pe cei ce ne ocărăsc şi ne blestemă.

Se pare că nimeni altcineva n-a văzut-o pe Sherry în acea durere bucuroasă de dinaintea morţii ei. Şi acum tânjeam să-i spun: Sherry, ştiu acum cum puteai fi atât de fericită şi cum Îi putea mulţumi lui Dumnezeu chiar şi în toiul acelei cumplite supărări, chiar şi dacă El ţi-a spus că vei muri curând. Ştiu acum ce nu-mi puteai spune atunci.

Au trecut ceva ani. Vieţuiam ca monah pe o insulă împădurită, în depărtările Alaskăi. Eram singur într-o chilie de lângă ţărmul stâncos, la kilometri depărtare de oricine. M-am gândit din nou la Sherry şi iarăşi mi-au dat lacrimile. Dar, acum, acea tristeţe nu era doar o greutate inertă, ca mai înainte. Acum se putea îndrepta undeva, acum avea un înţeles, aşa cum şi viaţa şi moartea ei au avut un înţeles. Am plecat să fac câţiva paşi prin aerul umed al nordului, apoi m-am aşezat şi am scris aceste rânduri:

Înainte ca viaţa ta, atât de scurtă, să ia sfârşit
Te-am întâlnit odată cu ochii roş-înlăcrimaţi.
Iar faţa-ţi strălucea de bucurie şi dulce căinţă
Din tainiţele inimii, în care se rostiseră cuvinte.
Ce-a fost anume, tu n-ai putut să-mi zici,
Căci lucrurile acestea nu puteam atunci să le-nţeleg.
Nu ştiu de nu cumva ţi-a arătat Dumnezeu atunci
Că zilele vieţii tale curând se vor sfârşi.
Deşi atunci nu cunoşteam acea lină lumină
A inimii zdrobite, pe care-o dă Mântuitorul
Şi care-n ziua aceea şi ţie-a dat-o, acum o ştiu,
Şi astfel viaţa ta trăieşte mai adânc în mine.
Dar că-acum şi sufletul meu e odihnit de Domnul,
Nu-ţi mai pot spune – căci te-ai dus.

Notă:  (*) Umilenie  = smerită zdrobire a inimii, inimă înfrântă, căldură a inimii, gingăşie a simţirii. (n.a.)

Monahul Damaschin

Traducere după „Death to the World” de Radu Hagiu
Foto credit Siarhei Biazberdy

Textul a apărut inițial în revista OrthoGraffiti, nr. 3 / ianuarie 2009, editor Laurențiu Dumitru.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!