Arhive blog

Nouă apariție editorială: Ierodiacon Iustinian Stoica de la Muntele Athos: „Părinții mei duhovnicești – mărturii și trăiri” (Doxologia, 2018)

Volumul cuprinde mărturii inedite, desprinse din experiența personală a autorului alături de doi dintre marii duhovnici ai neamului românesc: Părintele Arsenie Papacioc și Părintele Petroniu Tănase.

Prima parte a cărții este dedicată părintelui Arsenie Papacioc, cel căruia părintele Iustinian i-a fost fiu duhovnicesc vreme de 55 de ani. Deoarece despre părintele Arsenie s-a scris și s-a vorbit mult, autorul a așternut în scris doar ce a învățat și a cunoscut personal din viața marelui duhovnic, conturând mai ales portretul de om al rugăciunii și al jertfei.

A doua parte a cărții, mult mai densă și mai extinsă, este dedicată părintelui Petroniu Tănase, cel alături de care părintele Iustinian a viețuit mai bine de 38 de ani, dintre care aproape 30 la Prodromu. Cunoscând toate eforturile depuse de părintele Petroniu pentru revigorarea vieții duhovnicești și restaurarea schitului, autorul a socotit de cuviință să aștearnă în scris râvna și strădaniile acestui tainic părinte.

Categorie: Biografii, memorii
Data apariției: 2018
Număr pagini: 484
ISBN: 978-606-666-720-3
Tip copertă: cartonată
Format carte: 16,5 x 23 cm
Culoare interior: policromie

Cărțile editurii Doxologia pot fi comandate online de la link-ul: goo.gl/ckwjqq

Reclame

„Cu picioarele pe pământ. Povestea pelerinajelor mele în Sfântul Munte Athos”, ediția completă 2018, va fi lansată la București în prezenta autorului Ionuț Riteș

Librăria Sophia și editura Neverland au onoarea de vă invita la lansarea ultimei ediții a volumului „Cu picioarele pe pământ”, autor Ionuț Riteș. Evenimentul va avea loc miercuri, 4 iulie 2018, ora 18.30, la Librăria Sophia din Str. Bibescu Vodă nr. 19, București (lângă Facultatea de Teologie).

Invitați:
• Pr. Aurelian Chira / Pr. Răduț Dragoș
• Prof. dr. Pavel Chirilă
• Sarmiza Andronic / Manuela Golescu
• Octavian Dumitru / Ionuț Riteș

Vă așteptăm cu drag!

Pelerinajele la Sfântul Munte Athos mi-au îmbogățit sufletul și inima și, asemeni celor învățate acolo, dăruiesc mai departe, celor care vor să afle, lecțiile pregătitoare pentru regăsirea lui Dumnezeu, regăsirea Iubirii. Nu rămâne decât să deschideți cartea fără prejudecăți, cu curiozitatea celui care dorește să pătrundă într-o lume reală, sacră, lumea care ne-a oferit cei mai mulți sfinți, ca să ne fie ghizi spirituali pe calea spre mântuire. Le mulţumesc pe această cale pentru străduinţele, jertfele şi rugăciunile lor pe care le înalţă pentru noi toţi.

(Ionuț Riteș, din Cuvânt înainte)

Mai multe detalii despre carte pe pagina dedicată: http://www.cupicioarelepepamant.ro/

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Nouă apariție editorială: Sfântul Paisie Aghioritul, o lucrare – mărturie a Mitropolitului Ierotheos Vlachos

Sfântul Paisie Aghioritul
Autor Ierótheos, Mitropolit al Nafpaktosului 
Editura Sophia 2018 / 200 pagini
Traducere de Protos. Theofan Munteanu

„Cum aș putea să exprim în câteva cuvinte ce mi-a dăruit acest om sfânt? Singurul lucru pe care îl pot spune este că în preajma sa simțeam că Dumnezeu este viu, iar fericitul Stareț era un «organism viu». Așa cum viața biologică se transmite din generație în generație prin organisme vii, nu moarte, tot astfel și viața duhovnicească se transmite de la o generație la alta prin organisme vii, precum Sfântul Paisie.

A fost un teolog empiric, trăitor, un mare sfânt al Bisericii noastre, deși nu a studiat teologia la școli înalte. Se distingea printr-o minunată simplitate, în care întrezăreai o adâncă maturitate duhovnicească. Spunea cuvinte dintre cele mai simple, de multe ori pline de umor, care aveau o putere uimitoare. Cuvântul său cădea în sufletul fiecărui om asemenea fulgilor de nea care se aștern pe pământ lin, dănțuind. Îmbracă totul în alb și pătrund adânc în lăuntrul de ape al pământului. Cuvântul său pătrundea, așadar, în chip simplu, în inima oamenilor.

Și înainte și după canonizarea sa, viața și învățătura Sfântului Paisie au avut și au o înrâurire asupra întregii lumi. Aș putea spune că este un Stareț contemporan al tuturor, universal”.

† Ierótheos,
Mitropolit al Nafpaktosului

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Pelerin spre izvoare: Povestea convertirii Părintelui Placide (Déseille) Simonopetritul (1926-2018) spusă de el însuși

I

Am ales calea monahală în 1942, la Abaţia cisterciană de la Bellefontaine (Anjou). Hirotonit preot în 1952, am fost în scurtă vreme numit profesor de Teologie dogmatică, iar apoi însărcinat să mă îngrijesc şi de formarea duhovnicească a tinerilor monahi ce se pregăteau pentru asumarea preoţiei.

Năzuind eu un învăţămînt teologic în duhul Sfinţilor Părinţi, am profitat de cîteva deplasări la Paris (de unde procuram cele strict trebuincioase mănăstirii) pentru a-l întîlni pe Părintele Ciprian Kern, profesor de Patristică la Institutul „St. Serge”, precum şi pe Vladimir Lossky, a cărui „Teologie mistică a Bisericii de Răsărit” mă incita (în pofida serioaselor rezerve cu care bunul părinte iezuit săvîrşise, vai, imprudenţa de a-mi împrumuta o astfel de carte explozivă!). Din nefericire, Lossky avea să moară la puţină vreme după ce ajunsesem să-l întîlnesc.

Părintele Ciprian m-a introdus în doctrina Sfinţilor Grigorie de Nyssa, Maxim Mărturisitorul şi Grigorie Palama. Mi-a desluşit pe îndelete, într-un şir de lungi întrevederi pline de bunăvoinţă, de ce hristologia Sinodului de la Calcedon şi doctrina palamită a energiilor necreate reprezintă cheia înţelegerii ortodoxe a omului şi a lumii. Cu toate acestea, plin de discreţie şi respect faţă de alteritatea spirituală, Părintele Ciprian nu mi-a sugerat vreodată să devin membru al Bisericii Ortodoxe. La vremea aceea, de altfel, ideea aceasta nu încolţise nici în mintea mea. Apartenenţa la Biserica Catolică mi se părea ceva de la sine înţeles şi mai presus de orice discuţie. Ceea ce mă preocupa pe mine era să găsesc în Tradiţia ortodoxă un ajutor pentru înţelegerea mai profundă a sensului propriei mele Tradiţii.

Admiram mult Liturghia latină, dar cunoaşterea Liturghiei ortodoxe, pe care am descoperit-o cu înminunare la „St. Serge”, mi-a înlesnit cunoaşterea mai vie a comorilor analogice ce rezidă tainic în Liturghia latină tradiţională, pe care am putut-o trăi astfel cu sporită intensitate. Liturghia de la Trappe [centru al Ordinului Cistercian reformat], dincolo de cele cîteva adaosuri tîrzii, transparente dar incapabile să afecteze întregul, era identică cu Liturghia pe care Apusul o practicase înainte de ruperea comuniunii cu Răsăritul. Spre deosebire de Liturghia bizantină, aceasta era alcătuită aproape în exclusivitate din texte biblice, ceea ce, la prima vedere, putea să lase impresia unei anumite uscăciuni. Textele erau însă alese cu grijă, anul liturgic avea o desfăşurare perfect armonioasă, iar ritualurile, îndărătul sobrietăţii lor, musteau de tainice şi bogate înţelesuri. Cel ce nu pregeta, în afara oficiului liturgic, de-a lungul acelor ore de „lectio divina” atît de caracteristice vechii spiritualităţi monahale din Apus, să dobîndească o cunoaştere „prin mijlocirea inimii“ a Bibliei şi a tîlcuirilor ei patristice, acela căpăta, din actul sfînt al slujirii liturgice, cu ajutorul harului dumnezeiesc, prisos de bucurie şi plinătate.

II

În 1958, am fost trimis la Roma, pentru studii superioare de Teologie. Am avut astfel ocazia de a frecventa bibliotecile şi de a mă documenta temeinic asupra subiectelor ce-mi erau cele mai dragi, lăsîndu-mă pătruns de atmosfera vechii Rome – cea a catacombelor şi a bazilicilor. Vizitarea Ostiei antice, a nivelurilor inferioare ale bazilicii Sfîntului Clement, a Sfinţilor Ioan şi Pavel sau a Sfintei Cecilia, vederea zilnică a Colisseum-ului şi a impunătorului Circus Maximus – toate acestea semnificau pentru mine o coborîre la izvoarele dătătoare de viaţă ale creştinismului antic, din care ne tragem rădăcinile.

În această perioadă am fost cooptat în secretariatul colecţiei „Sources chrétiennes”, cu sarcina de a realiza o serie de volume consacrate literaturii monastice a Evului Mediu. La drept vorbind, Abatele General al Ordinului Cistercian – fostul abate de la Bellefontaine, Dom Gabriel Sortais, care între timp primise această însărcinare – nu-mi ceruse să alcătuiesc decît o colecţie de texte cisterciene de secol XII. Eu am considerat însă că se cade să nu separ aceste texte de ansamblul Tradiţiei monastice şi patristice. Nu trebuia lăsată impresia că ar exista o „spiritualitate cisterciană“ în sensul modern al cuvîntului, după cum există, bunăoară, una iezuită sau una carmelită. Harul monahismului a fost tocmai acela de a anula astfel de reduc-ţionisme: au existat, pe toată întinderea istoriei monastice, urmaşi dintre cei mai feluriţi ai Părinţilor duhovniceşti şi ai discipolilor imediaţi ai acestora, la care se pot identifica în proporţii diferite cutare sau cutare elemente constitutive ale monahismului, în funcţie de timp şi de loc, deşi viaţa monastică, privită în esenţa ei, a rămas una. Aceasta ţine tocmai de caracterul ei patristic. Diversitatea „spiritualităţilor” este un fenomen relativ tîrziu şi specific numai Apusului.

Pe aceste considerente, am obţinut cu uşurinţă acordul Abatelui General de a extinde proiectul iniţial. La întoarcerea mea în Franţa, acestei munci de editare i s-a adăugat cea din învăţămîntul teologic. Mi s-a mai cerut să predic în lăcaşurile de reculegere ale mai multor mănăstiri şi să redactez o suită de articole pentru diferite reviste şi dicţionare enciclopedice.

Mi-a fost încredinţată, de asemenea, elaborarea unui proiect de „Manual spiritual” – un soi de îndrumar de spiritualitate pentru adepţii Ordinului Cistercian. Rezultatul încercării mele a fost socotit de unii cam prea îndatorat doctrinei Părinţilor neptici şi Tradiţiei patristice greceşti spre a fi cu adevărat reprezentiv pentru ceea ce ei înţelegeau prin „spiritualitate cisterciană“. De altfel, acest proiect al unui manual oficial a fost pînă la urmă abandonat, deoarece începuseră să se facă simţite încă de pe atunci serioase disensiuni în interiorul Ordinului. În aceste condiţii, „Principiile de spiritualitate monastică”, iniţial doar multiplicate (1962), s-au prefăcut mai tîrziu – revăzute şi adăugite – în volumul meu „Scara lui Iacov” (1974).

Spre a înlesni întoarcerea la izvoarele mona¬hismului şi ale vieţii duhovniceşti, eu năzuiam să pun bazele unei colecţii de texte monastice răsăritene, paralelă cu seria monahală apuseană de la „Sources chrétiennes“, însă mai puţin pretenţioasă sub aspect tehnic, astfel încît să poată fi răspîndită cu destulă uşurinţă. Acest proiect nu mi s-a împlinit decît în 1966, o dată cu publicarea celui dintîi volum din colecţia „Spiritualité orientale“, conţinînd „Apoftegmele” Părinţilor pustiei. La data respectivă, eu plecasem deja de la Bellefontaine la Aubazine, dar aveam să păstrez totuşi conducerea acestei colecţii pînă la intrarea mea în Biserica Ortodoxă.

III

În 1960, la invitaţia monseniorului Elias Zoghby, pe atunci vicar patriarhal greco-catolic în Egipt, am făcut o călătorie în această ţară, dornic de o cunoaştere directă a monahismului copt. Am locuit, pe toată durata şederii mele acolo, la mănăstirea Deir Suriani, în Wadi Natrun (vechiul pustiu al Sketei), iar în celelalte mănăstiri n-am fost decît ca simplu vizitator. Consideram ca pe o preţioasă şansă a vieţii mele pelerinajul acesta în nişte locuri care au constituit, în veacul al IV-lea, centrul cel mai strălucitor al vieţii monastice a vremii, pînă într-acolo încît abatele Arsène a putut afirma că pustiul Sketei era pentru călugări ceea ce era Roma pentru lume. Monahismul sketic a exercitat dintotdeauna o adevărată fascinaţie asupra mea şi, din toată vechea literatură monastică, eu cu Apoftegmele Părinţilor pustiei m-am simţit mereu în cel mai intim acord.

Pustiul Sketei este o imensă întindere de nisip, ondulată asemenea unor valuri, abia presărată cu cîteva smocuri de iarbă pîrlită, întinzîndu-se în sudul şoselei care leagă Cairo de Alexandria. Cele patru mănăstiri de astăzi – Sfîntul Macarie, Deir Baramus, Amba Bishoï şi Deir Suriani (cealaltă jumătate a celei dinainte) – ocupă amplasamentele a trei dintre cele mai vechi centre monastice din acest pustiu. Ele au aspectul unor lungi fortăreţe rectangulare, împrejmuite de ziduri înalte, din interiorul cărora se avîntă în sus cupolele bisericilor şi siluetele masive ale donjonurilor – refugii tradiţionale din calea tîlharilor pustiei (care, la răstimpuri, comiteau adevărate măceluri în rîndul călugărilor). Ridicate lîngă sursele de apă, ele apăreau, văzute din interior, asemenea unor oaze paradisiace, în puternic contrast cu imensitatea dezolantă care le asalta din toate părţile. La data călătoriei mele, monahismul copt era deja în plină creştere, iar acest proces n-a încetat de atunci.

La originea acestei renaşteri duhovniceşti se afla un călugăr pe nume Abdel Mesieh, care vieţuia într-o peşteră încă din 1935. Chiril al VI-lea, întîistătătorul Bisericii Alexandriei, uns din 1960, el însuşi un vechi anahoret, fusese profund influenţat de Abdel Mesieh şi veghea îndeaproape asupra acestei resurecţii monahale. La Deir Suriani se aflau cîţiva bătrîni care continuau să ducă în mănăstire o viaţă idioritmică; însă călugării mai tineri, majoritatea venind din mediul universitar, duceau o viaţă de tip cenobitic, cu excepţia cîte unuia care trăia departe, în inima pustiei, şi care nu se întorcea în mănăstire decît la intervale de timp strict rînduite. Ziua începea printr-un canon de rugăciune în chilie, cu durata de un ceas, după care urmau, la biserică, marea slujbă de dimineaţă şi apoi Sfînta Liturghie. În restul zilei, călugării îşi împărţeau feluritele munci ale mănăstirii: grădinăritul, tipăriturile, traducerea în arabă a textelor patristice. Erau familiarizaţi cu practica Rugăciunii lui Iisus. Acela a fost pentru mine cel dintîi contact cu un fel de viaţă pe care aveam să-l regăsesc mai tîrziu, aproape aidoma, la Muntele Athos. Am fost deosebit de impresionat şi de întîlnirea cu părintele Matta el Meskin, care pe atunci ducea la Heluan, alături de o mînă de discipoli, o viaţă aproape anahoretică.

IV

În perioada cuprinsă între ultimul război mondial şi Conciliul Vatican II [aprox. 1945-1965], se conturează o serioasă înnoire biblică, liturgică şi patristică în sînul Bisericii Catolice, stimulată de oameni precum părintele [Henri] de Lubac [1896-1991, iezuit francez, cardinal din 1983], părintele [Jean] Daniélou [1905-1974, iezuit francez, cardinal din 1969] sau Dom Casel [Odon Casel: 1886-1948, benedictin german], de publicaţii precum „Dieu Vivant” [Paris, 1945-1953] sau „La Maison-Dieu” [revistă liturgică de limbă franceză din primele două decenii postbelice], ca şi de colecţii precum „Sources chrétiennes“ [colecţie de texte patristice întemeiată în 1942 de H. de Lubac şi J. Daniélou]. Aşteptam mult de la toate aceste eforturi însumate. Totuşi, două lucruri mă nelinişteau. Pe de o parte, era tot mai evident că audienţa acestei mişcări rămînea destul de limitată, străină rîndurilor largi ale clerului diocezan francez. Pe de altă parte, un segment destul de semnificativ al forţelor vii ale Bisericii Catolice era angajat în activităţile „Acţiunii catolice” [„Action catholique”: ansamblu de organizaţii de apostolat laic, apărute treptat, încă din 1926, sub autoritatea ierarhilor bisericeşti] şi în experimente pastorale de genul celei a „Preoţilor lucrători“. Eu nutream o certă simpatie faţă de această abundenţă de iniţiative şi faţă de indiscutabila fervoare apostolică pe care astfel de manifestări o exprimau. În acelaşi timp simţeam totuşi, în pofida anumitor convergenţe parţiale, că totul se mişca într-un climat destul de străin unei autentice reînnoiri biblice şi patristice. „Acţiunea catolică” implica în praxis-ul său o eclesiologie care, deşi nu mai era, în mod evident, cea a Contrareformei, nici nu părea să se întîlneaescă efectiv cu cea a Bisericii primare. Se făcea lesne simţită în cadrul acestei mişcări o deviere spre moduri de oficiere destul de puţin conforme spiritului Liturghiei tradiţionale. Intuiam în toate acestea mai degrabă un nou avatar al Catolicismului modern decît o vie întoarcere la izvoare, ceea ce ar fi impus o radicală reînnoire a problematicii aferente.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Nu mi-am dat seama atunci suficient de limpede că acest din urmă curent traducea, în mult mai mare măsură decît primul, logica însăşi a Catolicismului modern, şi că era foarte posibil ca el să ajungă pînă la urmă să neutralizeze şi să înlocuiască celelalte tendinţe. Trăgeam nădejde ca osemintele fără viaţă să fie iarăşi însufleţite, ca toate elementele tradiţionale, pe care Biserica Catolică le păstrase pe plan instituţional şi liturgic, să redevină o hrană întăritoare şi lesne asimilabilă pentru omul modern. Şi mai nădăjduiam că, într-un fel oarecare, profilul Contrareformei catolice, cu văditele ei abateri de la marea Tradiţie a Bisericii, avea să cedeze locul unei reînvieri a „Ortodoxiei apusene“ a primelor veacuri, prin împreună-lucrarea vechii moşteniri regăsite şi a forţelor vii ale prezentului.

V

Cam în această stare sufletească m-a găsit anunţarea Conciliului Vatican II, pe care l-am întîmpinat cu mare bucurie. Numai că, puţin cîte puţin, am ajuns să pricep toată ambiguitatea acelor curente de idei care se pronunţau în favoarea dezbaterilor conciliare şi ale căror urmări se făceau simţite pînă şi în mănăstirea noastră. Abatele General (care era probabil mai sensibil la atingerile aduse autorităţii bisericeşti decît la deformările aduse Tradiţiei) mi-a spus într-o bună zi: „Mă nelinişteşte îndeosebi maniera în care sînt conduse lucrările Conciliului. Dacă lucrurile vor continua aşa, Biserica va cunoaşte după acest Conciliu una dintre cele mai grave crize din toată istoria sa“. Speranţa unei readuceri la viaţă a structurilor instituţionale ale Bisericii Catolice, printr-o întoarcere la duhul şi la învăţătura Părinţilor, se risipea văzînd cu ochii. Dimpotrivă, o dată cu Conciliul se contura un proces în multe privinţe contrar. De altfel, Conciliul însuşi era numai indirect responsabil de toate acestea. El avea mai degrabă rolul unui revelator. Pînă la el, o mare parte din vechile instituţii – şi mai cu seamă Liturghia tradiţională din Apus – reuşise să subziste, în pofida numeroaselor alterări, numai întrucît Catolicismul, coordonat de o putere centrală viguroasă şi universal recunoscută, făcuse uz de autoritatea sa. Cu toate acestea, credincioşii şi clerul înşuşi pierduseră într-o foarte mare măsură sensul lor profund. O dată cu acest Conciliu, presiunea autorităţii a scăzut, iar urmarea logică a fost că înţelesurile cele mai tainice, care nu pot fi lesne descifrate în toată adîncimea lor, au ajuns îngropate de tot şi reinventate pe alte temeiuri, conforme cu ceea ce devenise de mai multe secole – sau devenea acum – spiritul Catolicismului.

VI

Prin anii 1962-1965, tendinţele pomenite aici începuseră deja să capete contur. Îmi era tot mai limpede că nu mai puteam continua să gîndesc şi să trăiesc după principii doar aparent adevărate fără riscul de a crea tensiuni sterile în chiar sînul mănăstirii. Nu mă îndoiam că plinătatea adevărului era de partea Părinţilor, a vechii Biserici, a Ortodoxiei pe care o iubeam fără să presimt că ea ar putea fi BISERICA pur şi simplu.

Atunci mi-am pus întrebarea dacă nu cumva prezenţa în sînul Bisericii Catolice a unor creştini care practică riturile răsăritene şi trăiesc după aceeaşi Tradiţie ca şi ortodocşii n-ar putea constitui un ferment care să determine într-o bună zi întoarcerea întregului trup eclesial la duhul creştin al Părinţilor. Uniatismul fusese creat la Roma ca un intrument de aducere a ortodocşilor la unitatea catolică fără a-i obliga să renunţe propriu-zis la tradiţiile lor. Dezvoltarea ecumenismului în lumea catolică tindea să ducă la caducitatea acestei perspective. De ce n-am fi tras nădejdea că prezenţa şi mărturia catolicilor de rit răsăritean ar fi putut contribui în timp la aducerea întregii Biserici Catolice la plinătatea Tradiţiei? Intervenţiile lucide şi îndrăzneţe ale cîtorva ierarhi melkiţi în cadrul Conciliului confereau o anume consistenţă acestor bune nădejdi. Adoptarea neîntîrziată a ritului bizantin n-ar fi putut oare deveni, pentru catolicii de origine apuseană, un mijloc de a trăi plinătatea Tradiţiei în chiar starea actuală a Bisericii Catolice, ţinîndu-i totdeodată la distanţă de conflictele sterile dintre cei ce păstrau o tradiţie deja alterată – cea a Evului Mediu tîrziu şi a Contrareformei – şi partizanii transformărilor post-tridentine?

Nu cine ştie ce legătură cu Răsăritul mă îmboldea să mă întorc spre Tradiţia bizantină. Nu m-am simţit niciodată „răsăritean“ şi nici tentat să devin. Practica Liturghiei bizantine mi se părea însă cel mai potrivit mijloc, în ordinea reală a lucrurilor, de a pătrunde în plinătatea Tradiţiei patristice, într-un chip care să nu fie unul didactic şi intelectual, ci unul viu şi concret. Liturghia bizantină mi-a apărut dintotdeauna nu atît ca Liturghie „răsăriteană“, cît ca singura tradiţie liturgică existentă despre care se poate spune fără înconjur: „Ea n-a făcut altceva decît să încorporeze în viaţa ei liturgică marea teologie elaborată de Părinţi şi de Sinoadele de pînă în veacul al IX-lea. În ea se preaslăveşte harul Bisericii care a biruit ereziile, marea doxologie a teologiei trinitare şi a hristologiei Sfîntului Atanasie, a Părinţilor capadocieni, a Sfîntului Ioan Gură de Aur, a Sfîntului Chiril al Alexandriei şi a Sfîntului Maxim Mărturisitorul. Din ea se vădeşte spiritualitatea marilor curente monahale, începînd cu Părinţii pustiei, cu Evagrie, cu Cassian, cu călugării de la Sinai şi apoi de la Studion, iar mai tîrziu cu cei de la Athos… În ea, în fine, lumea întreagă, transfigurată de prezenţa slavei dumnezeieşti, îşi vădeşte dimensiunea ei eshatologică“ (M.-J. Le Guillou, „L’esprit de l’Orthodoxie grecque et russe”, Paris, 1961, p. 47).

VII

În acest spirit am purces, la 14 septembrie 1966, alături de un alt călugăr de la Bellefontaine care avusese de-a lungul anilor o devenire lăuntrică asemănătoare cu a mea, la întemeierea Mănăstirii „Schimbarea la Faţă” de la Aubazine (Corrèze). Ni s-au alăturat aproape îndată mai mulţi fraţi. Timp de peste zece ani, am încercat să trăim astfel în Tradiţia liturgică şi duhovnicească a Ortodoxiei răsăritene, rămînînd totuşi în Biserica Catolică. Ne-au fost acordate relativ uşor autorizaţiile trebuincioase, atît de către superiorii noştri monastici, cît şi de către Sfîntul Scaun. Cu toate acestea, nu ne-a fost acordat niciodată un statut canonic precis: întreprinderea noastră nu intra în nici un cadru juridic existent şi numai lipsa de precizie a dreptului canonic post-tridentin a făcut-o cu putinţă.

Dispuneam de un teren împădurit de 7 hectare, pe coasta unui deal, de unde privirea putea cuprinde întregul ţinut al Brivei, pînă la hotarele dinspre Limousin, Quercy şi Périgord. Aici am înălţat, puţin cîte puţin, prin modeste mijloace proprii, o bisericuţă de lemn şi cîteva trebuinciose anexe: o clădire pentru oaspeţi şi pelerini, un atelier şi un soi de barăci cu statut de chilii pentru membrii comunităţii. Duceam o viaţă cenobitică, ţineam cu stricteţe slujbele în biserică, iar hrana şi celelalte mijloace de trai le aveam în regim de obşte.

Un dascăl pentru novici dintr-o mare mănăstire franţuzească îşi rezuma astfel impresiile, după o şedere la Aubazine: „Multe dintre aspectele vieţii monastice de la Aubazine m-au cucerit. Notez aici în grabă: singurătate, sărăcie asumată, vieţuire în simplitate, spirit slobod pentru fiecare, dar consimţind la un prag de exigenţă foarte ridicat, întîietate acordată legăturii duhovniceşti foarte personale a părintelui comunităţii cu fiecare dintre fraţi, lipsă de rigiditate şi o doar minimă organizare a vieţii comunitare, sau, altfel spus, o extremă simplitate instituţională, precum şi vădita apropiere de izvoarele cele mai autentice ale monahismului şi ale marii Tradiţii răsăritene“. Cred că aceste gînduri sumare caracterizează cu destulă exactitate ceea ce am încercat să înfăptuim noi.

Dintre tinerii care ni se alăturaseră, mulţi păreau chemaţi spre o viaţă monastică aşa-zicînd mai „clasică“: aceştia aveau să devină ulterior călugări exemplari, fie în abaţiile cisterciene sau benedictine, fie la Chartreux. Alţii, atraşi de aspectul pustnicesc al vieţii noastre, n-au prea priceput însemnătatea pe care noi am atribuit-o din capul locului elementelor de ordin comunitar. Acestea mi s-au părut însă întotdeauna o garanţie împotriva păgubitoarelor amăgiri duhovniceşti. Căci nu-i nimic care să pregătească mai bine unirea cu Dumnezeu decît lepădarea de propria voinţă şi renunţarea la orice ispită de sine. Viaţa pustnicească nu poate fi trăită fără sminteală decît de către acei călugări care au ajuns să agonisească o adîncă şi întinsă experienţă a vieţii duhovniceşti. În această privinţă, viaţa noastră în chilii separate sau în „sihăstrii“ nu era, probabil, tocmai formula optimă pentru nişte neofiţi.

VIII

Viaţa pe care o duceam la Aubazine corespundea întocmai năzuinţelor noastre. Însă o altă problemă, pe care la început o ignorasem, s-a ivit între timp. Ne aflam în situaţia de a menţine legături deopotrivă cu mănăstirile ortodoxe şi cu comunităţile de rit bizantin unite cu Roma. Pe măsură ce am ajuns să le cunoaştem mai îndeaproape, şi pe unele, şi pe altele, ne-am putut da seama că de fapt Bisericile unite erau rupte de rădăcinile şi de Tradiţia lor proprie, neocupînd în Biserica Catolică decît o poziţie foarte marginală. Chiar şi atunci cînd Uniţii reproduceau întocmai formele exterioare ale Liturghiei şi ale monahismului ortodox, duhul care le însufleţea se arăta cu totul altul.

Pe apusenii care optau pentru ritul bizantin îi pîndea o primejdie specifică: nemaisimţindu-se supuşi exigenţelor proprii Tradiţiei catolice, ei pierdeau prin aceasta şi garanţiile pe care ea le putea asigura, fără a beneficia însă de cele pe care le-ar fi putut atrage după sine apartenenţa efectivă la Biserica Ortodoxă şi păzirea strictă a rînduielilor acesteia. Or, din acea clipă, creştea riscul de a se orienta, sub paravanul apartenenţei „răsăritene“, doar după nişte vagi repere subiective, nici catolice, nici ortodoxe, lăsînd cale liberă exagerărilor şi amăgirilor de tot felul.

Pe de altă parte, continua transformarea Bisericii Catolice în sensul stabilit de ultimul Conciliu. Mă feresc de a folosi aici cuvîntul „criză“; oricum, supravieţuirea şi mai ales prosperitatea acestei Biserici în lumea actuală nu mi se par ameninţate în mod semnificativ. Mai degrabă ar fi posibil ca, în anumite privinţe, chiar în pofida inevitabilei descreşteri a numărului de credincioşi, influenţa ei şi a papalităţii să se amplifice, cu precădere în planul relaţiilor ecumenice şi în cel al diplomaţiei mondiale. Un lucru rămîne sigur, şi anume acela că imaginea acestei Biserici s-a schimbat mult în anii de după Conciliu. Schimbarea cea mai semnificativă ţine, fără nici o îndoială, de Liturghie. Aşa cum scria unul dintre cei puternic implicaţi în aceste reforme, părintele Joseph Galineau, după Vatican II „se oficiază o cu totul altă Liturghie. Trebuie s-o spunem pe şleau: ritul roman, cel pe care-l ştiam noi, nu mai există. El a fost distrus” (J. Gelineau, „Demain la Liturgie”, Paris, 1976, p. 10).

Aceste schimbări au adus tulburare multor credincioşi, din pricina iuţelii cu care s-au produs. Însă – după cum am conştientizat încă din perioada aceea – ele erau oarecum normale şi conforme logicii catolicismului, mergînd împreună cu alte mutaţii, uneori chiar mai importante, pe care contemporanii nu le-au mai ignorat ca-n vremea cînd lipsa mijloacelor rapide de comunicare şi informare întîrzia propagarea lor.

Eram pus astfel în situaţia de a medita asupra istoriei religioase a Apusului, şi îndeosebi asupra schimbărilor profunde care pot fi depistate, în mai toate domeniile, între secolele XI-XIII. Vedem atunci modificîndu-se instituţiile Bisericii (mai cu seamă concepţia asupra papalităţii, în urma reformei gregoriene), inovîndu-se pe teren cultic, liturgic (abandonarea botezului prin cufundare, cele două feluri de împărtăşanie, omiterea rugăciunii de invocare a Sfîntului Duh la sfinţirea Darurilor) şi dogmatic (introducerea adaosului „Filioque” în Simbolul credinţei, dezvoltarea metodei scolastice în teologie). Vedem apărînd, cam în acelaşi timp, şi o nouă artă religioasă, de tip naturist, emancipată de canoanele tradiţionale ale artei creştine, aşa cum fuseseră ele rînduite în cursul perioadei patristice.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Faptul este recunoscut, de altfel, şi de istoricii catolici. Părintele Congar scria: „Marea ruptură este situată la răspîntia veacurilor XI şi XII. Însă ruptura nu s-a făcut simţită decît în Apus, acolo unde, în perioada dintre sfîrşitul veacului XI şi veacul XIII, totul se transformă; ea nu se face simţită în Răsărit, acolo unde, în atît de multe privinţe, rînduielile creştine au rămas pînă astăzi aşa cum erau – inclusiv la noi – pînă spre sfîrşitul veacului XI. Constatare cu atît mai evidentă cu cît cunoaştem lucrurile mai bine, dar care nu încetează să fie extrem de gravă, căci se raportează exact la momentul în care schisma a căpătat o formă de manifestare care s-a dovedit a nu avea remediu nici pînă astăzi. Iar o astfel de coincidenţă nu poate să fie doar aparentă şi întîmplătoare” (Y. Congar, „Notes sur le schisme oriental”, Chèvetogne, 1954, p. 43).

Şi mai aproape de noi, un alt istoric venea să confirme aceste păreri: „Nu este întîmplător, fără îndoială, faptul că ruptura dintre Roma şi Constantinopol s-a petrecut în 1054, adică exact în momentul în care, sub influenţa mişcării reformatoare, papalitatea şi Biserica apuseană o apucaseră, în materie de religie, pe căi cu totul noi” (A. Vauchez, „La spiritualité du Moyen Age occidental”, Paris, 1975, p. 68).

După părintele Congar, această mutaţie nu atinge nicidecum esenţa credinţei. Adevărul e totuşi acela că s-a apreciat, atît de o parte, cît şi de cealaltă, că divergenţele iscate între cele două Biserici n-au cum să nu atragă inevitabil şi ruperea comuniunii lor. Aşadar, avem de-a face cu o schismă, ba chiar cu o erezie, de vreme ce au existat elemente dogmatice susţinute de o parte şi contestate de cealaltă. Iar istoria pare să ateste cu certitudine că iniţiativa rupturii a aparţinut Bisericii apusene.

Ca să confere legitimitate evoluţiei sale istorice, Biserica Catolică recurge la „aggiornamento” şi la dogma infailibilităţii papale. Considerate din această perspectivă, diferitele schimbări apar ca tot atîtea faze fireşti ale unui proces de creştere, iar instituirea unor dogme noi – ca o trecere de la implicit la explicit. Formele noi ar fi conţinute în cele vechi, precum copacul în sămînţă. Fapt este că, în cele din urmă, unicul criteriu pe baza căruia am putea distinge între o creştere legitimă şi o violentare a Tradiţiei ar fi statutul pontifului roman şi garanţia infailibilităţii sale doctrinare. Consubstanţialitatea celor două stări succesive poate fi afirmată (chiar dacă ea scapă observatorului) de îndată ce Papa o admite ca atare. Aşadar, singură doctrina primatului şi a infailibilităţii papale ar constitui temeiul identităţii Bisericii Catolice actuale cu Biserica cea veche, în pofida atîtor evidenţe istorice care o contrazic şi în pofida a ceea ce poate su¬gera iscusinţa lăuntrică în materie de credinţă.

Numai că şi sub acest aspect frecventarea Părinţilor Bisericii şi cercetarea istoriei îmi vădeau inconsistenţa tezei catolice. Desigur, Papii şi-au revendicat de timpuriu primatul de drept divin, fără a cuteza totuşi să-i confere statut de „dogmă“, aşa cum se va întîmpla mai tîrziu. Iar o astfel de cerere n-a făcut niciodată obiectul unei acceptări unanime în Biserica veche, ba se poate spune că dimpotrivă. Putem chiar să afirmăm că, aşa cum se prezintă ea astăzi, dogma catolică a primatului şi a infailibilităţii papale contravine în mod flagrant spiritului şi practicii generale a Bisericii din primele zece veacuri. Este şi cazul altor divergenţe doctrinare ivite de timpuriu în Biserica Catolică, în frunte cu adaosul „Filioque”, şi care n-au fost niciodată acceptate ca făcînd parte din tezaurul de credinţă al ansamblului lumii creştine (drept care definirea lor ca dogme de credinţă nu poate fi tratată de Biserica Ortodoxă decît ca o aberaţie teologică).

E de observat că analiza istoricilor catolici se întîlnea într-o mare măsură cu cea a teologilor ortodocşi, chiar dacă ei nu trăgeau concluzii identice din unele şi aceleaşi fapte, iar principala lor grijă se reducea adesea la a identifica, în perioade cît mai îndepărtate, indicii susceptibile de a prefigura anumite dezvoltări ulterioare. Monseniorul Batiffol, de pildă, scria cu privire la concepţia conform căreia Papa ar fi urmaşul Sfîntului Petru: „Sfîntul Vasile o ignoră, ca şi Sfîntul Grigorie de Nazianz sau Sfîntul Ioan Gură de Aur. Autoritatea Episcopului Romei este o una de primă mărime, dar nu rezultă de nicăieri că ea ar fi pentru Răsărit o autoritate de drept divin“ (P. Batiffol, „Cathedra Petri”, Paris, 1938, pp. 75-76).

Cît despre infailibilitatea papală, părintele W. De Vries recunoştea, referitor la formula „Petru a vorbit prin Agathon!“, folosită de Părinţii celui de-al treilea Sinod Ecumenic, că „această formulă nu este decît o afirmaţie solemnă, făcută pe baza unui examen riguros, cum că epistola lui Agathon (Papa acelui moment) concordă cu mărturisirea lui Petru. Afirmaţia nu înseamnă cîtuşi de puţin că Agathon are de la sine dreptate, pentru că ar avea autoritatea lui Petru… Un indiciu în plus al nerecunoaşterii de către Sinod a autorităţii absolute a Papei în materie de doctrină este însăşi condamnarea ca eretic a Papei Honorius (…), faptul că Honorius – fie pe drept, fie pe nedrept, ceea ce nu schimbă cu nimic datele problemei – a fost condamnat drept eretic de acest Sinod şi că Papa Leon II n-a găsit nimic de obiectat faţă de condamnarea la nivel sinodal a antecesorului său. De unde rezultă că acea frază din «Codex juris canonici» în care se afirmă că «Prima sedes a nemine judicatur» («Primul scaun nu poate fi de nimeni judecat») nu era luată pe atunci într-un sens absolut, nici măcar la Roma. Astăzi, în orice caz, o condamnare similară a unui Papă ar fi de neconceput. Trebuie deci să cădem de acord că s-a produs o evoluţie“ (W. de Vries, „Orient et Occident. Les structures ecclésiales vues dans l’histoire des sept premiers conciles œcuméniques”, Paris, 1974, pp. 215-216).

IX

Vreme de mai mulţi ani, o teză susţinută de anumiţi ecumenişti catolici, altminteri sincer binevoitori faţă de Ortodoxie, mi s-a părut seducătoare. Dacă ar fi fost adevărată, ea ar fi constituit cheia înţelegerii celor pe care noi încercam să le trăim la Aubazine.

Conform acestor teologi – unul dintre cei mai remarcabili fiind părintele Louis Bouyer – Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă, în pofida aparenţelor, n-au încetat nici o clipă să fie unite. Ele sînt două Biserici locale – sau mai degrabă două grupe de Biserici locale – ce realizează fiecare în parte, în moduri specifice, dar echivalente, plinătatea Bisericii lui Hristos. Există între ele o dispută seculară, generată de anumite neînţelegeri conjuncturale, dar cele două nu sînt separate în mod real şi n-au încetat nici o clipă să alcătuiască laolaltă unica Biserică văzută a lui Hristos.

Dacă e să admitem o asemenea teză, atunci putem merge pînă la a spune că Biserica Ortodoxă a conservat mai bine decît Biserica Catolică anumite aspecte ale Tradiţiei originare a Bisericii, dar şi că Biserica Catolică nici n-a lăsat deoparte, nici n-a schimbat nimic esenţial, ba chiar a dezvoltat mai bine decît Biserica Ortodoxă anumite aspecte ale vieţii creştine, în special sensul misionar şi sensul universal, izbutind şi o adaptare superioară la lumea modernă. Iar refacerea deplinei lor comuniuni, în faţa căreia, teoretic, n-ar sta nici o piedică, nu ar fi potrivnică intereselor nici uneia dintre ele, ci ar aduce un spor sensibil şi uneia, şi celeilalte, permiţînd Bisericii Catolice să depăşească şi şirul de dificultăţi ale perioadei post-conciliare.

O experienţă cum este cea făcută de noi la Aubazine ar dobîndi, în această perspectivă, un interes aparte, căpătînd o semnificaţie oarecum profetică. Mulţi dintre prietenii noştri catolici, ba poate şi unii dintre cei ortodocşi, şi-ar fi însuşit, mai mult sau mai puţin conştient, acest mod de a vedea, pe care ridicarea excomunicărilor de la 1054, ca şi calificativul de „Biserici-surori”, frecvent folosit la Roma, părea să-l autorizeze deplin.

Treptat, nu fără durere şi zbucium lăuntric, am înţeles că această concepţie nu era decît o amăgire – una neîndoielnic generoasă, dar contravenind celor mai elementare date ale eclesiologiei. Căci nu este cu putinţă ca două Biserici care nu mai sînt în comuniune sacramentală de peste o mie de ani, iar ceea ce una a decretat ca dogmă de credinţă cealaltă respinge ca fiind contrar credinţei apostolice, să fie – laolaltă şi pe aceleaşi temeiuri – Biserica lui Hristos. Aceasta ar însemna să se admită că Porţile iadului se află mai presus de Biserică, de vreme ce diviziunea s-a încuibat chiar în interiorul ei. Părinţii ar fi respins la unison o asemenea învăţătură. De altfel, însuşi faptul că Biserica Catolică numeşte de sute de ani episcopi catolici, fie ei uniţi sau latini, pe scaunele episcopale ocupate deja de episcopi ortodocşi reprezintă o dovadă manifestă a non-identităţii celor două Biserici, chiar şi pe plan local.

X

Încredinţarea că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos în plinătatea ei, şi că Biserica Catolică este aceea care s-a îndepărtat într-o certă măsură de Tradiţia originară, n-am dobîndit-o decît în mod treptat. Un astfel de parcurs ar fi fost mai lesnicios, de bună seamă, pentru cineva mai tînăr sau mai puţin înregimentat decît mine în Biserica Catolică. Un catolic din generaţia mea are adînc înrădăcinată în suflet ideea primatului papal. Pe de altă parte, eu cunoscusem la Trappe tradiţia catolică într-una dintre expresiile ei cele mai pure, bine conser-vată pînă de curînd. Cunoscusem, de asemenea, călugări, călugăriţe şi credincioşi de un mare entuziasm, străluminaţi de o profundă trăire spirituală. Viaţa multor sfinţi catolici îmi era familiară, iar cucernicia lor mi se părea mai presus de orice îndoială şi destul de apropiată de aceea a sfinţilor ortodocşi. Înţelegeam şi preţuiam, la mulţi dintre fraţii mei catolici, tot ce însemna creştinism autentic şi fidelitate faţă de o mare Tradiţie spirituală.

Cu toate acestea, iată că, spre sfîrşitul anului 1976, atît eu, cît şi fraţii mei de la Aubazine am căpătat convingerea intimă că nu mai puteam ezita. Se impunea să ne cîntărim cu toată seriozitatea imboldul lăuntric de a intra în Biserica Ortodoxă. Era oare mai bine s-o facem de îndată sau să aşteptăm vreo împrejurare prielnică? Ne-am confruntat, desigur, cu o seamă de împotriviri. Eram destul de cunoscuţi în lumea catolică. Mănăstirea noastră iradia o influenţă modestă, dar reală. N-ar fi fost oare preferabil să mai rămînem deocamdată printre catolici, căutînd a-i ajuta să-şi regăsească rădăcinile şi să se întoarcă la izvoarele comune ale celor două Tradiţii? Nu cumva ar fi fost mai înţeleaptă o asemenea atitudine, mai apropiată de porunca dumnezeiască a iubirii aproapelui, mai de ajutor idealului de unire a tuturor creştinilor? Şi nu era aceasta singura modalitate de a salva însăşi existenţa mănăstirii noastre şi de a ne duce mai departe, în felul acesta, lucrarea începută?

Cum să mai rămînem însă membri ai Bisericii Catolice şi să mai mărturisim în faţa lumii toate dogmele ei, cînd în noi se consolidase convingerea că multe dintre acestea se îndepărtaseră de adevărata Tradiţie a Bisericii? Cum să continuăm a ne cumineca dintru aceeaşi Euharistie, cînd ajunsesem într-un asemenea dezacord de credinţă? Cum să mai zăbovim departe de Biserica Ortodoxă, în afara căreia nu poate fi nici mîntuire, nici viaţă în Duhul Sfînt, numai de dragul celor care, chiar recunoscînd-o ca singura Biserică a lui Hristos, nu se încumetau să intre în ea din considerente de ordin lumesc? Iar dacă am fi cedat nu mai ştiu căror raţiuni de diplomaţie ecumenică, de oportunism sau de comoditate personală, oare aceasta n-ar fi însemnat, în cazul nostru, că am fi căutat să plăcem mai degrabă oamenilor decît lui Dumnezeu, minţind, de fapt, şi faţă de El, şi faţă de ei? Simţeam că o asemenea făţărnicie nu s-ar fi putut justifica prin nimic.

Dar în care loc ar fi fost mai nimerit să fim primiţi în Biserică? Cunoşteam situaţia delicată a Bisericii Ortodoxe din Franţa, ştiind că episcopii ei sînt nevoiţi să ţină seama de prezenţa Bisericii Catolice majoritare şi să întreţină cu ierarhii acesteia legături cît mai bune cu putinţă. Ne încerca şi teama că intrarea noastră în Ortodoxie ar putea să dea naştere unei aprige împotriviri în anumite medii catolice, ceea ce ar fi putut să se răsfrîngă nedorit asupra Bisericii Ortodoxe din Franţa. Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor ne-a confirmat, de altfel, temerile în această privinţă, întrecîndu-ne chiar previziunile. Mai multe personalităţi ortodoxe cu care ne-am sfătuit atunci nu ne-au ascuns părerea lor că ar fi fost de preferat ca primirea noastră în Biserica Ortodoxă să se săvîrşescă în afara hotarelor Franţei.

În anii anteriori întreprinsesem mai multe călătorii în diverse ţări ortodoxe: România, Serbia, Grecia, inclusiv Muntele Athos. Nu ne gîndiserăm pe atunci să intrăm în Biserica Ortodoxă, ci voiam doar să dobîndim o cunoaştere nemijlocită a Ortodoxiei, introducîndu-ne în viaţa ei liturgică şi monahală. România ne atrăsese cu precădere, datorită conlucrării şi întrepătrunderii pe care le descoperisem acolo între un monahism foarte viu, care număra personalităţi duhovniceşti de excepţie, şi un popor însufleţit de o adîncă credinţă şi evlavie. Din nefericire, situaţia politică din ţară nu părea să îngăduie în acel moment, cînd se punea atît de acut problema intrării noastre în Biserica Ortodoxă, statornicirea unei legături canonice între noi şi această Biserică Ortodoxă Română care ne-a rămas pînă astăzi foarte dragă. Un context de împrejurări, în care nu-i greu de văzut mîna lui Dumnezeu, a făcut să ni se deschidă porţile Mănăstirii Simonos Petra de la Muntele Athos.

O dată ce hotărîrea noastră a fost luată, m-am dus să-l văd, în ziua de 2 aprilie 1977, pe episcopul catolic de Tulle, monseniorul Brunon, sub a cărui ascultare ne aflam. Eram însoţit de încă un frate. Episcopul ne-a ascultat răbdător şi cu o certă bunăvoinţă. Recunoştea că hotărîrea noastră nu fusese una luată în pripă, ci rodul unor ani îndelungaţi de rugăciune şi de meditaţie. Ne-a încredinţat că, în ceea ce-l privea, nu vom avea parte nici de blam, nici de reproşuri, dar că se impunea să facem totul cu prudenţă şi cu discreţie, ca să nu iscăm prea multă confuzie şi vîlvă în jurul nostru. Şi-a exprimat chiar speranţa că la Roma vom găsi înţelegere şi chiar îngăduinţă – speranţă pe care însă faptele nu vor întîrzia să o dezmintă. Credea, la rîndul său, că ar fi fost mai bine să fim primiţi în Biserica Ortodoxă nu aici, în Franţa, ci undeva în Grecia sau la Sfîntul Munte, evitînd astfel o seamă întreagă de complicaţii inutile.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Îndemnaţi de el, ne-am dus îndată la Roma, spre a ne înfăţişa cardinalului Paul Philippe, pe vremea aceea prefect al Congregaţiei pentru Bisericile Orientale unite cu Roma. Am fost primiţi de acesta pe 14 aprilie. Părea bine intenţionat în privinţa noastră, dar pînă la urmă ne-am dat seama că adevărata problemă era de fapt ocolită. Ne-a spus aşa: „Pentru mine nu există nici o reală divergenţă de credinţă între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă. Puteţi foarte bine să vă însuşiţi întreaga doctrină ortodoxă, întregul rit ortodox, întreaga spiritualitate şi viaţă monastică ortodoxă, dar să rămîneţi uniţi cu Roma“. Ne-a mai asigurat că era dispus să ne acorde toate facilităţile spre a ne continua experienţa începută la Aubazine, dar aceasta numai în cadrul Bisericii Catolice. Nu aceasta era însă problema şi nu pe o asemenea cale aveam noi de gînd să bîjbîim.

În cele ce au urmat, Episcopul de Tulle a adoptat faţă de noi o atitudine mult mai puţin conciliantă decît la început, aproape somîndu-ne să ne părăsim vatra de noi înşine construită la Aubazine. În acest sens, n-a prididit să insiste chiar pe lîngă autorităţile ortodoxe şi pe lîngă instanţele catolice ecumenice.

Tot pe atunci, am mers să-l vedem pe abatele de la Bellefontaine, Dom Emmanuel Coutant, care rămînea superiorul meu canonic, intenţionînd să-l lămurim asupra hotărîrii noastre. S-a arătat surprins şi ne-a spus fără ocolişuri că nu putea decît să ne dezaprobe. A adăugat însă că, respectîndu-ne ca oameni de conştiinţă, se ferea să ne condamne şi ţinea chiar să păstreze cu noi legături de încredere şi fraternitate. Şi, într-adevăr, nu şi-a dezminţit niciodată această atitudine de deplină sinceritate şi de evanghelică îngăduinţă.

XI

Nu după multă vreme, am apucat cu toţii calea Sfîntului Munte. Aveam asupra Bisericii Ortodoxe şi a monahismului ei o cunoaştere încă destul de sumară şi superficială. Posibilitatea de a ne iniţia temeinic în tainele acestui fel de viaţă chiar într-o mănăstire ortodoxă era pentru noi ca un dar nepreţuit. Simonos Petra se distingea atît prin personalitatea duhovnicească a egumenului său, cît şi prin tinereţea şi rîvna întru sfinţenie a obştii sale. Călugări catolici fuseseră primiţi acolo în mai multe rînduri, în chip frăţesc, iar problemele cu care se confruntă Apusul şi realităţile curente ale acestuia erau bine cunoscute şi înţelese. Cea dintîi şedere a noastră la Athos fusese în primăvara anului 1971. Pe atunci, în Apus, despre Sfîntul Munte nu se vorbea decît în termeni peiorativi, ca despre un loc al decăderii, şi nu lipseau voci care să profeţească stingerea completă a monahismului athonit într-un viitor nu tocmai îndepărtat.

Acea primă călătorie ne ajutase să pricepem, încă de pe atunci, că astfel de categorii, precum „decădere“ sau – invers – „reînnoire“, sînt cu totul nepotrivite în raport cu monahismul ortodox, ca unele ce evocă mai degrabă aspectul exterior al lucrurilor – cel de ordin sociologic şi statistic. Esenţială este adîncimea lăuntrică a acestei vieţi, care nu se poate măsura cu astfel de mijloace. S-a înregistrat, este adevărat, o scădere considerabilă a numărului de călugări. Ea are drept explicaţie, în ce-i priveşte pe slavi, gravele consecinţe ale instaurării regimului sovietic în Rusia, iar în ce-i priveşte pe greci – exodul forţat din 1922, care a dus la ruină înfloritoarea creştinătate grecească din Asia Mică, iar ulterior al doilea război mondial şi războiul civil. În 1971, însă, scăderea numărului de călugări stagnase demult şi se prefigura o nouă creştere, care ulterior s-a şi produs, ba chiar într-un ritm nesperat. Bucurîndu-se de o infuzie destul de numeroasă de novici şi de călugări tineri, mănăstirile – care abia de mai numărau o mînă de bătrîni – aveau să prindă iarăşi viaţă, una după alta.

Se mai cade adăugat că aceşti călugări tineri, care pot fi astăzi întîlniţi peste tot la Athos, nu au cîtuşi de puţin pretenţia de „a reînnoi” sau „a schimba” în vreo privinţă viaţa monahicească. Dimpotrivă, tendinţa lor este mai degrabă aceea de a reveni la formele de viaţă tradiţională cele mai conservatoare şi cele mai austere, respingînd orice stricare a vechii idioritmii. Ei nu-şi doresc să fie decît nişte ucenici smeriţi şi să se bucure de preţioasa experienţă a unor duhovnici foarte iscusiţi, de care Sfîntul Munte n-a dus niciodată lipsă.

Prin intermediul cărţii Părintelui Sofronie, era cunoscut şi în Franţa stareţul Siluan, trăitor la Athos între 1892 şi 1938. Dar tot pe atunci se aflau acolo numeroşi călugări cu nimic mai prejos prin forţa înflăcărată a trăirii lor duhovniceşti. Sînt multe mănăstirile care au astăzi la cîrmă duhovnici formaţi de un isihast trecut la Domnul în 1959, Părintele Iosif, ale cărui minunate „Epistole duhovniceşti” au şi fost tipărite în Grecia.

Călugărilor athoniţi li se impută, îndeobşte, opoziţia faţă de ecumenism, ei fiind acuzaţi, cu o undă de satisfacţie, că ar sacrifica adevărului iubirea de aproapele. Nouă ne-a fost însă uşor să constatăm, chiar de la cea dintîi călătorie a noastră (pe cînd eram catolici şi nu mijise încă în noi gîndul de a deveni ortodocşi), cît de bine se pricep călugării de la Athos să îngemăneze o dăruire plină de grijulie delicateţe faţă de orice persoană, indiferent de convingerile sau apartenenţa sa religioasă, cu o severă intransigenţă doctrinară. În ochii acestora, respectul total pentru adevăr este una dintre primele îndatoriri pe care le impune însăşi iubirea de aproapele. Ei nu au vreo poziţie doctrinară aparte, ci mărturisesc simplu şi desluşit credinţa Bisericii Ortodoxe: „Biserica este UNA. Această Biserică UNA şi ADEVĂRATĂ, păstrătoare a continuităţii vieţii eclesiale, adică a unităţii Tradiţiei, este Ortodoxia. A pretinde că această Biserică UNA şi ADEVĂRATĂ nu există pe pămînt în stare pură, ci că ea s-ar cuprinde doar parţial în felurite «ramuri», aceasta înseamnă (…) a nu avea credinţă în Biserică şi în Capul acesteia, Hristos“. Fără ostentaţie, călugării athoniţi ţin ca această credinţă să se transpună în fapte. Ei nu pot fi de acord cu manifestări sau formule ce-ar implica o recunoaştere de facto a teoriei „ramurilor“. Unitatea tuturor creştinilor, pe care o preţuiesc nu mai puţin decît orice alt creştin, nu poate fi înfăptuită decît prin alăturarea ne-ortodocşilor la întregul Bisericii şi la plinătatea credinţei apostolice. Ea nu poate fi în nici un caz rezultatul unor compromisuri şi eforturi născute doar dintr-o aspiraţie spre unitate de tip omenesc şi natural, nutrită de nişte oameni care, altminteri, n-au nici o consideraţie pentru învăţătura încredinţată Bisericii. În materie de ecumenism, ca şi de viaţă duhovnicească, atitudinea mediilor athonite se întemeiază pe luciditate şi discernămînt [„deosebirea duhurilor”]. Se cuvine să discernem deopotrivă cu căldura inimii şi cu răceala minţii şi, mai cu seamă, să ne păzim de „a plăcea oamenilor“ cu orice chip, dacă năzuim cu adevărat să-I plăcem lui Dumnezeu şi să ne facem vrednici de Împărăţia Sa.

XII

Am fost primiţi în Biserica Ortodoxă în ziua de 19 iunie 1977. Cîteva luni mai tîrziu, la 26 februarie 1978, am devenit călugări la Simonos Petra. I-am mărturisit egumenului nostru că eram deopotrivă gata să rămînem în Sfîntul Muntele sau să ne întoarcem în Franţa, încredinţîndu-ne întru totul hotărîrii sale. El s-a arătat de părere că ar fi mai cu folos să ne stabilim în Franţa. Şi în acest fel au luat naştere cele două „metochia” („anexe”) franceze ale vetrei mănăstireşti Simonos Petra: una la Martel, în ţinuturile calcaroase de la Quercy, iar cealaltă în Dauphiné, pe un fund de vale, la Vercors.

În virtutea statutului lor de „metochion”, aceste două mănăstiri ţin direct de Simonos Petra (care, la rîndul ei, asemenea tuturor mănăstirilor athonite, ţine de Patriarhia Ecumenică). Orice eventuale activităţi externe ale călugărilor noştri se desfăşoară în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Greceşti din Franţa, cu arhiereasca binecuvîntare a monseniorului Meletios, cu care menţinem, de altfel, legăturile cele mai trainice şi mai apropiate.

O dată intraţi în Biserica Ortodoxă, trebuie spus că n-am fost deloc suprinşi de a nu fi aflat aici cine ştie ce organizare exterioară exemplară, de felul celei din Biserica Catolică. Cu ocazia unei vizite pe care am întreprins-o la Belgrad, cam în ajunul intrării noastre în Biserica Ortodoxă, un arhiereu sîrb ne spusese: „Nu mă îndoiesc că Biserica vă va lăsa iniţial o impresie de neorînduială. Să nu vă mire acest fapt. E nevoie să fie aşa, dacă vrem să lăsăm Duhul să lucreze nestînjenit, iar nu să ne punem noi în loc“. Cam aceeaşi impresie o lăsa şi Biserica Părinţilor. Lucrurile s-au schimbat pe măsura centralizării romane, însă aceasta-i o altă discuţie.

În Franţa ne-am confruntat cu o situaţie extrem de complicată, prin aceea că, Biserica Ortodoxă fiind implantată aici de către diferiţi emigranţi ruşi sau greci, există o deconcertantă pluralitate de jurisdicţii pe acelaşi teritoriu, adică o gravă stare de anomalie canonică. Particularităţile naţionale, care au marcat cu destulă pregnanţă diversele grupări, reprezintă o altă anomalie (nu fără legătură cu cea precedentă). Ne aflăm însă aici în faţa unei situaţii tipice pentru orice diaspora şi ar fi pură amăgire să ne închipuim că ea ar putea fi remediată prea curînd. În condiţii dificile, pluralitatea jurisdicţiilor prezintă şi anumite avantaje, ea putînd să contribuie la menţinerea unei autentice libertăţi spirituale.

Jurisdicţiile nu sînt, în ultimă instanţă, decît dioceze nefericit suprapuse unele peste altele pe plan local, dar care, toate, sînt Biserica lui Hristos. Faptul că ţine fiecare de cîte-o altă Biserică-mamă nu schimbă esenţial datele problemei. Biserica lui Hristos rezidă în fiecare parohie în care se săvîrşeşte oficiul Sfintei Liturghii; se cuvine ca, înainte de toate, să ţinem seama de acest adevăr şi să nu prefacem apartenenţa jurisdicţională într-o metereză inexpugnabilă. Nu biserica din Smirna o reprezenta Sfîntul Irineu atunci cînd oficia slujba la Lyon, ci comunitatea adunată acolo, alcătuită din negustori greci şi din neofiţi de origine galică, era, pur şi simplu, Biserica lui Dumnezeu la Lyon. Dacă se va ajunge într-o bună zi să fie aduse toate parohiile ortodoxe din Franţa sub autoritatea unui singur Arhiepiscop şi să se stabilească dioceze teritoriale, acela va fi, fără îndoială, un lucru bun, căci situaţia ar redeveni atunci conformă cu prevederile sfintelor canoane. Dar această Biserică, unificată în structura ei, nu va fi atunci în mai mare măsură „Biserica Franţei“ – sau, mai corect spus, „Biserica lui Dumnezeu în Franţa“ – decît este acum acest mozaic jurisdicţional. Cît despre o autonomie prematură, ea s-ar putea să nu fie lipsită de primejdii.

Ceea ce contează mai presus de toate este să avem înţelegere şi dragoste pentru unitatea Bisericii. Între ortodocşi e inevitabil – dar, într-un fel, şi sănătos – să existe divergenţe de opinii şi de vocaţii. Cîtă vreme aceste divergenţe privesc doar aspecte secundare şi nu pun în discuţie nici fondul credinţei, nici disciplina fundamentală a Bisericii, ele nu vor sfîrşi prin a genera nici adversitate, nici exclusivism, şi, cu atît mai puţin, o rupere a comuniunii.

Poziţia noastră de călugări ai Athosului trăitori în Franţa are avantajul de a ne plasa în afara anumitor antagonisme jurisdicţionale. Athosul are o străveche vocaţie interortodoxă. Călugări de cele mai diverse naţionalităţi se adună aici cu sentimentul unei comune apartenenţe la „Grădina Maicii Domnului“. Ne-am bucura şi noi dacă prezenţa noastră în Franţa ar putea constitui un factor de unitate şi de convergenţă spirituală între ortodocşii de obîrşii diferite.

Un bătrîn călugăr de la Sfîntul Munte ne-a spus cîndva: „Voi nu sînteţi romano-catolici convertiţi la Ortodoxia greacă. Voi sînteţi creştini de la Soare-apune, mădulare ale Bisericii de la Roma, care vă întoarceţi acum la comuniunea cu Biserica Universală. Este ceva cu mult mai măreţ şi cu mult mai de seamă“. Şi zicînd el acestea, lacrimile îi şiroiau pe obraji…

Bineînţeles că noi nu ne-am „convertit“ în sensul că am trecut de la Biserica Catolică – faţă de care resimţim o uriaşă recunoştinţă, pentru tot ce am primit de la ea în sînul familiilor noastre şi al acestui popor creştin în mijlocul căruia continuăm să vieţuim – la Biserica Ortodoxă. Căci Biserica Ortodoxă nu este pur şi simplu o Biserică „răsăriteană“, o expresie răsăriteană oarecare a credinţei noastre creştine: ea este însăşi Biserica lui Hristos. Tradiţia ei a fost cîndva, în primele veacuri, Tradiţia comună tuturor creştinilor; or, intrînd în comuniune cu ea, noi nu facem altceva decît să ne întoarcem la izvoare. Noi n-am „schimbat Biserica“, ci am făcut numai pasul firesc spre plinătatea Bisericii lui Hristos celei UNA şi ADEVĂRATE.

Ne simţim întru totul solidari cu acei creştini ai Apusului care, „cerînd să fie primiţi în Biserica Ortodoxă, n-au renegat ceea ce, în Apus, şi mai ales în ţara lor de baştină, atît înainte, cît şi după diferitele schisme, a purtat şi continuă să poarte pecetea Sfîntului Duh al lui Dumnezeu, Care suflă unde vrea“ (E. Behr-Sigel, în „Contacts”, nr. 1/45, 1964, p. 49).

Călugări ortodocşi chemaţi să trăim pe pămîntul Franţei vechea Tradiţie a Sfîntului Munte, noi ştim bine că misiunea călugărului „nu este aceea de a înfăptui ceva prin sine însuşi, ci de a mărturisi prin viaţa sa că moartea a fost biruită. Iar aceasta n-o poate face decît îngropîndu-se pe sine însuşi, ca pe un grăunte, în ţărînă“ (Arhimandritul Vasile, Egumen la Stavronikita, în „Contacts”, nr. 1/89, 1975, p. 101).

În româneşte de
Răzvan CODRESCU

Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința d-lui Răzvan Codrescu căruia-i mulțumim pentru dragoste.

Am păstrat întocmai grafia preferată de traducător și formulările teologice din textul original.

* Text reprodus din volumul „Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Şase ipostaze mărturisitoare”, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, cu un cuvînt înainte de Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Ed. Christiana [Col. „Tainele credinţei”], Bucureşti, 2002 (ediţia a doua, revăzută şi adăugită: „Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Drumuri spre Adevăr”, Ed. Lumea Credinţei [Col. „Orientale lumen”], Bucureşti, 2012).

Vezi și Părintele Arhimandrit Placide Deseille a adormit în Domnul la vârsta de 91 de ani

Mitropolitul Neofit de Morfu prezintă două experiențe minunate ale părintelui său duhovnicesc – Sfântul Iacov Tsalikis (video, cu subtitrare în limba română)

Mitropolitul Neofit de Morfu prezintă două experiențe minunate ale părintelui său duhovnicesc – Sfântul Iacov Tsalikis – cu Sfântul Cuvios David din Evia și Sfântul Ioan Rusul (video, cu subtitrare în limba română)
Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC

Vă amintim – Veste bună: Bătrânul Iacov Tsalikis din Evia a fost așezat în rândul Sfinților

Starețul Efrem Filotheitul împiedică prăbușirea unui avion

Starețul Efrem Filotheitul împiedică prăbușirea unui avion

Atât în greacă cât și în engleză au apărut știri despre o recentă minune a Starețului Efrem (Moraitis) de la Mănăstirea Sfântul Antonie cel mare din Florence, Arizona. Potrivit informațiilor raportate, fostul Igumen al Mănăstirii Filotheu din Sfântul Munte Athos s-a arătat în chip minunat, împiedicând prăbușirea unui avion care zbura din Larnaca, Cipru, spre Haifa, Israel.

Incidentul s-a produs luni, 9 octombrie 2017, când un avion al liniei aeriene TUS-Airways a început să arate probleme la motor, cu 10 minute înainte de aterizarea în Haifa. Pilotul cipriot, Panaioti, a leșinat dar și-a venit în fire când a simțit că două mâini calde au preluat manșa avionului.

Cei 22 de pasageri evrei aflați la bordul avionului au intrat în panică strigând „vom muri, vom muri”, excepție făcând Arhimandritul Andreas din Nazaret care se ruga în tăcere cu rugăciunea lui Iisus.

Avionul a aterizat în siguranță iar pilotul, vizibil afectat, sărutând cu evlavie mâna Părintelui Andreas a întrebat ce s-a întâmplat cu celălalt Părinte care a stat lângă Arhimandrit. Părintele Andreas a răspuns că nu a stat nimeni lângă el. „Era un Bătrân scund, foarte slab, cu barbă albă, care mi-a ținut mâinile”, a insistat pilotul. „El este cel care ne-a salvat!”

Atunci Arhimandritul i-a arătat pilotului o fotografie cu Starețul Efrem din Arizona, iar el a fost uimit să constate că era omul care a salvat avionul și pe toți cei de la bordul acestuia.

10/19/2017

Traducere după orthochristian.com de Elena Dinu

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Părintele Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai mari părinţi duhovniceşti contemporani ai Ortodoxiei, în vârstă de 88 de ani; ucenicul cel mai tânăr al Cuviosului Iosif Isihastul, în a cărui ascultare a stat 12 ani la Nea Skiti, în Sfântul Munte Athos, până la adormirea acestuia din 1959. A pustnicit în continuare până în 1973, când din voia lui Dumnezeu a ajuns Stareţ şi Egumen al Sfintei Marii Mănăstirii Filotheu, din Sfântul Munte. A înnoit viaţa duhovnicească a acesteia şi a altor mănăstiri athonite, Xiropotamu, Konstamonitu şi Karakalu, devenind cunoscut ca un mare duhovnic în întreaga Grecie şi nu numai. În 1991, printr-o încredinţare de la Dumnezeu, se mută în SUA, unde devine un părinte contemporan al monahismului american, prin întemeierea a 18 mănăstiri în pustia duhovnicească de acolo. Are mii de fii duhovniceşti în întreaga lume, episcopi, preoţi, monahi şi mireni. În română i-au apărut mai multe cărți, dintre care se remarcă  “Starețul meu Iosif Isihastul” (Ed. Evanghelismos, 2010) și “Sfaturi din Sfântul Munte” (Ed. Bunavestire, 1999).

Găsiți pe blogul de față o categorie dedicată marelui cuvios athonit: Efrem Filotheitul .

Vezi si

si o minune oarecum asemănătoare, „la distanta”, săvarsită de Părintele Emilianos Simonopetritul:

ÎPS Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie: Viaţa de zi cu zi a Părintelui Sofronie Saharov

Printre cititorii cărţilor Stareţului Sofronie sunt unii care îl consideră un mare theolog – cum, de altfel, a şi fost –, dar totodată îşi închipuie că, negreşit, era o persoană la care cu greu se putea ajunge. În realitate însă lucrurile stăteau cu totul altfel. Când îl întâlneai, vedeai un nevoitor a cărui viaţă vădea simplitate şi curăţie, un om autentic şi original, cu adevărat liber de orice fel de patimi, îndoieli sau formalism. Stareţul Sofronie a trecut prin multe experienţe în viaţă, şi omeneşti, şi dumnezeieşti. Nu era înclinat să scrie despre ele, dar a făcut‑o când a fost nevoie.

La momentul apariţiei primei ediţii a cărţii Stareţului Sofronie despre Cuviosul Siluan, citind‑o, s‑a născut în adâncul meu dorinţa de a‑l cunoaşte personal pe autor. În vremea aceea trăia în Anglia, la Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex, şi mi‑am pus în gând să‑l vizitez. Pe atunci avea în jur de 80 de ani, dar era în putere, în ciuda bolilor care îl chinuiau. Primea pe toţi care‑l căutau, stătea de vorbă cu oamenii, spovedea – desigur, nu pe mulţi –, slujea în fiecare duminică, adesea şi sâmbăta, lucra la ultimele lui cărţi, lua masa împreună cu noi în trapeza mănăstirii, ţinea sinaxe cu monahii, călătorea când şi când pentru a cerceta alte comunităţi care îl invitau, vizita uneori casele unor cunoscuţi din oraşele învecinate ş.a. Era un om foarte viu şi răspândea pretutindeni optimism.

În vremea aceea, pe când mi s‑a născut dorinţa de a‑l cunoaşte pe Stareţ, treceam printr‑o perioadă dificilă (din multe şi felurite motive, pe care le voi aminti în continuare). Totuşi, m‑am dus în Anglia să‑l întâlnesc; aceasta s‑a petrecut pentru prima oară în 1976, în urmă cu treizeci şi unu de ani. Am rămas atunci la mănăstire cam o lună şi jumătate, şi după aceea mulţi ani de‑a rândul m‑am întors aici aproape în fiecare vară, bucurându‑mă de părtăşia duhovnicească cu marele şi pururea‑pomenitul Stareţ.

Voi descrie pe scurt câteva din momentele trăite de‑a lungul acestei perioade – şi pe care le trăiau toţi cei ce vizitau mănăstirea cu dorinţa de a‑l întâlni pe Stareţ.

a. Întâmpinarea oaspeţilor

Oricine venea la mănăstire simţea că este primit de monahi, după porunca Stareţului, ca o persoană unică, aparte. Când ştia la ce oră trebuie să sosească un cunoscut, Stareţul îi ieşea în întâmpinare să‑l salute ori trimitea vreun monah să‑i transmită dragostea şi recunoştinţa sa pentru că făcuse o călătorie atât de lungă ca să ajungă la dânsul. Cerea ca toţi să fie trataţi cum se cuvine, astfel încât fiecare să se simtă ca la el acasă.

b. Dumnezeiasca Liturghie‑Rugăciunea

Centrul duhovnicesc al mănăstirii şi al vieţii Stareţului era Dumnezeiasca Liturghie – şi deşertarea jertfelnică de sine trăită în cadrul acesteia. Liturghisea în fiecare duminică, adeseori şi sâmbăta, iar în celelalte zile în care se slujea Liturghia se împărtăşea.

Atunci când slujea, întreg trupul şi sufletul îi erau pe deplin adunate întru sine, ca într‑un pumn strâns. Era vădit că avea mintea adâncită în inimă, încât parcă nici nu îndrăzneai să‑l priveşti, cu atât mai puţin să‑i vorbeşti. Mişcările îi erau blânde, pline de sfinţită cuviinţă. Binecuvânta poporul cu conştiinţa gestului săvârşit, privindu‑i pe toţi cei din jur. Rostea ecfonisele cu o asemenea cadenţă şi tonalitate, încât oricine le putea urmări cu uşurinţă – căci, precum bine ştim, când cineva rosteşte sau cântă prea repede ori prea lent, mintea fuge de la înţelesurile cuvintelor. Se simţea că Stareţul se ruga atât cu raţiunea, când rostea rugăciunile liturgice, cât şi cu mintea (nous), care i se afla neîncetat în inimă. De multe ori, la Dumnezeiasca Liturghie se adâncea întru sine, îndeosebi la citirea Apostolului, şezând puţin în scaun pentru a se odihni, dar fără să aţipească, căci avea conştiinţa a tot ce se petrecea în biserică.

Rugăciunea pe care o rânduise să se facă zi de zi în biserică, la care adesea era şi el prezent, se săvârşea într‑o atmosferă de adâncă străpungere a inimii, ce năştea pocăinţă şi simţirea prezenţei lui Dumnezeu.

Vreme de două ceasuri dimineaţa şi două ceasuri seara, doar la lumina candelelor, în biserică se rostea cu voce tare, pe rând în mai multe limbi, Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑ne pe noi!”, şi rugăciunea către Maica Domnului: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte‑ne pe noi!” (1).

Dumnezeiasca Liturghie şi Rugăciunea sfinţeau întreaga atmosferă de viaţă cu adevărat monahală a mănăstirii.

c. Trapeza

Ca în toate mănăstirile, şi aici vremea mesei era sfinţită. Prezenţa Stareţului era pilduitoare. Adunat întru sine şi gânditor, îşi ţinea trupul doar cu puţina hrană ce‑i era de trebuinţă, mâncând cu multă nobleţe şi fără a înceta să rămână în tot acest timp o prezenţă luminoasă, duhovnicească. Îmi amintesc că în timpul mesei o adâncă pocăinţă şi zdrobire a inimii erau resimţite de toţi. Citirea cuvântului de folos din scrierile Părinţilor, învăţătura şi prezenţa cuvioasă a Stareţului năşteau o atmosferă de adâncă trăire duhovnicească.

În prima zi, la invitaţia personală a Stareţului, vizitatorul se bucura de cinstea de a‑i sta alături la masă, aşezându‑se înaintea monahilor, chiar dacă era mirean. Curând însă, în zilele următoare, îşi relua locul în urma celorlalţi. Stareţul spunea că „primul loc oferit este unul de cinste, căci arată preţuirea pe care o arătăm celor ce ne vizitează – dar şi ultimul loc este de cinste, arătând că oaspetele face parte acum din familia noastră”.

d. Primirea oaspeţilor

Dragostea Stareţului Sofronie pentru oaspeţi era exemplară, plină de nobleţe. Era mişcat că, pentru a vizita mănăstirea, cineva făcea o asemenea călătorie, uneori de la distanţe foarte mari – şi, drept răspuns, i se dăruia pe deplin celui care‑l căuta, mai ales câtă vreme se afla încă în putere şi înţelegea că celălalt se află într‑o mare strâmtorare duhovnicească. Dacă nu putea să‑l întâmpine şi să‑l slujească personal, atunci îşi cerea iertare, rugându‑l pe unul din monahi să o facă în locul său. Se simţea foarte stânjenit, uneori chiar scârbit când vreun vizitator îi arăta un respect aparte, considerându‑l sfânt. Spunea: „Nu vreau ca oamenii, când vin la mine, să mă ia drept sfânt.”

De multe ori le cerea părinţilor din obşte să‑i însoţească pe oaspeţi într‑o plimbare în jurul mănăstirii, uneori până în oraşele din apropiere – Oxford, Colchester şi altele. Se bucura nespus când vizitatorii găzduiţi la mănăstire se simţeau ca la ei acasă.

Odată, vădindu‑şi această virtute a ospeţiei, m‑a luat cu sine pentru a vizita o familie cunoscută dintr‑un oraş apropiat. A făcut‑o anume pentru a mă odihni şi pentru a‑şi exprima în acest chip simţământul iubirii sale de oaspeţi.

e. Dragostea de oameni

Stareţul îi primea pe cei ce vizitau mănăstirea cu multă dragoste. Se bucura că mănăstirea este mereu deschisă şi monahii primeau lumea cu multă bucurie, fără a se simţi împovăraţi. Ştia că oamenii, în vremurile noastre, sunt îndureraţi din felurite pricini şi, din cauza rănilor pe care le poartă, sunt mai sensibili, ajungând să‑şi arate nemulţumirea la fiece mică greutate întâlnită. De aceea îşi arăta cu îmbelşugare dragostea sa, mai ales celor îndureraţi, necăjiţi sau dispreţuiţi de ceilalţi.

Duminicile la mănăstire aveai prilejul să întâlneşti sute de oameni, care după Liturghie se plimbau în voie prin preajmă, mâncau la mănăstire (cei mai mulţi îşi aduceau mâncarea de‑acasă, luând masa sub copacii înalţi din curte), se spovedeau la Părinţii mănăstirii, participau la Paraclisul Maicii Domnului de după‑amiază, ascultau omilia zilei.

Faţă de copii, Stareţul se purta cu o dragoste aparte. Îi îmbrăţişa, le împărţea dulciuri, sărbătorea împreună cu ei şi le cânta La mulţi ani. Într‑un cuvânt, se purta cu copiii asemenea unui copil.

Era foarte mişcat de cei ce se aflau în necaz, în strâmtorarea zbuciumărilor existenţiale, ca şi de cei ce se îndeletniceau cu Rugăciunea minţii în inimă, în duh de pocăinţă. Era mişcat, de asemenea, de cei tineri, de rebeli, de cei ce flămânzeau şi însetau după dreptatea lui Dumnezeu, de cei care treceau prin ce trecuse el însuşi în viaţă. Stătea în faţa lor cu respect şi cu dragoste, şi făcea totul pentru a‑i ajuta.

f. Convorbirea şi spovedania

Dăruia ore întregi pentru a sta de vorbă cu ceilalţi despre diverse probleme duhovniceşti. Îndeobşte avea două feluri de a deschide dialog cu oamenii.

Cel dintâi era atunci când cineva îl ruga anume să se întâlnească şi să discute vreo chestiune importantă care‑l frământa. De obicei, Stareţul primea rugămintea şi‑l chema când găsea vreme potrivită. Întreba cât avea să rămână oaspetele la mănăstire şi, în funcţie de asta, rânduia şi timpul întâlnirii; de multe ori, această întrevedere avea loc în ziua dinaintea plecării. După cum am înţeles, o făcea cu un scop anume: voia să‑l lase pe vizitator să intre mai întâi în atmosfera mănăstirii, să primească duhul ei întreg, să se roage, să se spovedească la duhovnicii mănăstirii, să se străpungă de duhul pocăinţei ce se făcea simţit în mănăstire, să i se curăţească mintea; abia după toate acestea ogorul sufletului îi era pregătit spre a‑i primi cuvântul.

Întâlnirea avea loc în micul birou al mănăstirii. Înainte de a începe, fiind încă în picioare, Stareţul făcea o rugăciune, rostind rar şi apăsat Împărate Ceresc, pentru ca discuţia să fie binecuvântată. Pe toate le aşeza sub acoperământul şi lucrarea lui Dumnezeu. Apoi, făcând o mică introducere, îşi mărturisea bucuria de a‑l întâlni pe oaspete şi adesea, fără ca acesta să‑şi dea seama, călăuzea discuţia spre întrebarea sau problema pentru care venise. Când interlocutorul dorea să se şi spovedească, Stareţul îşi punea epitrahilul cu mişcări lente, citea slujba spovedaniei într‑un ritm foarte domol şi, după ce asculta mărturisirea, spunea un cuvânt tămăduitor, de‑Dumnezeu‑însuflat – căci spovedania nu era o discuţie oarecare, ci Stareţul grăia ceea ce‑i descoperea Dumnezeu, primul cuvânt care i se vădea –, apoi citea rugăciunea de iertare rar şi cu străpungere.

Dacă discuţia avea un caracter general, iar nu personal, atunci, imediat după masa de prânz, oaspetele era invitat împreună cu Egumenul şi alţi părinţi ai mănăstirii la o întâlnire comună, în care, după rânduita trataţie, începeau discuţia de la o temă, dezvoltând şi alte subiecte, de cele mai multe ori theologice şi duhovniceşti. Analiza persoanei‑ipostas, înţelesul principiului ipostatic, cuvântul primit prin descoperire „Ţine‑ţ i mintea în iad, şi nu deznădăjdui”, deşertarea‑kenoza din Dumnezeiasca Liturghie erau unele din temele cele mai iubite ale întâlnirilor sale.

Celălalt mod de a începe o discuţie era „din întâmplare”. Din întâmplare părea pentru vizitator, însă pentru Stareţ putea să fi fost şi „programat”. Bunăoară, îl întâlnea pe oaspete prin curtea mănăstirii şi‑i spunea: „Haideţi să facem o plimbare!” De multe ori, şi pentru a avea o mai mare stabilitate a mişcărilor – mai ales de când avea probleme cu mijlocul, dar îndeosebi pentru a vădi comuniunea, unitatea şi dragostea dintre ei –, îşi ţinea de braţ însoţitorul. Deschidea discuţia, iar interlocutorul, aflându‑se înaintea cuvântului patristic, mângâietor şi preadulce, ca o rouă duhovnicească, ce ieşea de pe buzele Stareţului, nu îndrăznea să grăiască nimic împotrivă, nici măcar să pună vreo întrebare sau să continue discuţia expunându‑şi părerea. Şi nu pentru că Stareţul îl oprea cumva să vorbească, ci cuvântul său îl lăsa ca ţintuit pe interlocutor. În astfel de plimbări l‑am ascultat cuvântând despre legătura între Dumnezeiasca Liturghie şi Rugăciunea minţii, despre lărgimea şi adâncimea pocăinţei, despre pomenirea morţii, despre modul trăirii adevăratei vieţi bisericeşti, despre slujirea pastorală a celor căsătoriţi, despre familie, despre călăuzirea tinerilor, despre diferenţele dintre învăţătura academică şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, precum şi multe alte teme theologice.

g. Vizitele

Inima sa sensibilă, deschisă către toată lumea, îl făcea să se roage pentru toţi oamenii trăitori pe pământ. Mai cu seamă se ruga pentru cei cu care avea o legătură duhovnicească – încă mai mult atunci când se aflau în necaz –, pentru cei ce se nevoiau cu Rugăciunea minţii, cei ce aveau înclinare către viaţa monahală sau se găseau în stadiul duhovnicesc al pierderii Dumnezeiescului Har; se preocupa necontenit de aceştia, cu nobleţe duhovnicească.

De multe ori îi vizita pe cei care‑i cereau ajutorul sau despre care înţelegea el însuşi că au nevoie de ajutor. Trecea pe la casele oamenilor pentru a le spune un cuvânt de mângâiere, îi vizita pe cei bolnavi la spital, cerceta şi alte comunităţi care căutau să trăiască o viaţă duhovnicească.

h. Dragostea pentru natură

Iubea natura, zidirea lui Dumnezeu. Voia să vadă tot locul dimprejurul mănăstirii îngrijit şi respecta fiecare bucăţică de pământ, de vreme ce era rodul energiei‑lucrării creatoare a lui Dumnezeu. Voia să se planteze pomişori la mănăstire şi rânduia el însuşi felul pomilor şi locul unde ar trebui sădiţi. Odată a ieşit din căsuţa lui să ne vadă cum sădim pomişori. S‑a bucurat atât de mult, încât ne‑a chemat să ne ofere ceva răcoritor.

i. Simţul umorului

Se spune că una din trăsăturile caracteristice sfinţilor este simţul umorului. În urma studiilor făcute asupra scrierilor patristice, s‑au găsit multe asemenea exemple. Le putem vedea îndeosebi în scrisorile Sfântului Grigorie Theologul, dar le găsim şi la unii sfinţi contemporani, cum ar fi Părintele Paisie Aghioritul. Acest umor îl avea şi Stareţul Sofronie.

Precum am spus, se mâhnea şi nu mai avea nici un chef să continue discuţia cu cel care venea la el convins că vede un sfânt. Când se întâmpla aşa, se oprea din convorbire şi găsea un pretext pentru a pleca. Folosea fraze pline de isteţime, care cuprindeau o notă veselă, dar şi o fină învăţătură; râdea din inimă de câte ceva ce auzea sau spunea. Câteodată se purta cu o simplitate copilărească, fără însă a deveni copil. Avea toate trăsăturile copilului, înveşmântate în înţelepciunea unui om matur.

Când, plimbându‑se pe drumeagurile mănăstirii, întâlnea vreun grup de cunoscuţi sau de copii, li se alătura (sau i se alăturau) şi le povestea întâmplări cu tâlc, încât toţi pricepeau, din zumzetul de veselie ce răzbătea din acel grup, că Stareţul se află acolo.

j. Despărţirea

Când cineva rămânea la mănăstire pentru mai multă vreme şi intra în atmosfera ei, atunci era considerat membru al acestei familii, astfel încât vremea despărţirii era emoţionantă. Se adunau toţi monahii împreună cu Stareţul în biserica mănăstirii, şi se săvârşea o mică slujbă: se făcea rugăciune pentru ca Dumnezeu să binecuvânteze călătoria celui ce avea să plece, citindu‑se pericopa evanghelică rânduită şi rugăciunea pentru călătorie. Apoi ieşeau afară şi‑l conduceau pe oaspete până la maşină. Îl îmbrăţişau cu toţii şi‑i ofereau un oarecare dar ca binecuvântare, fiind îngăduit chiar să se facă o fotografie atunci când oaspetele o cerea, pentru a păstra o amintire. Era o privelişte emoţionantă să vezi atâţia monahi, cu Stareţul în frunte, făcând cu mâna până ce maşina se pierdea după o cotitură a drumului; unii îşi scoteau şi batistele, fluturându‑le, drept semn de bun‑rămas.

Nu puteai rămâne rece la o asemenea despărţire şi cu siguranță nici o inimă nu stătea nesimţitoare în faţa acestei călduroase manifestări a dragostei.

La întâmplări precum cele de mai sus însumi am fost de faţă, de aceea descrierea lor este autentică. Astfel de situaţii se puteau petrece oricând, în orice zi, în orice vreme, încă şi toate într‑o singură zi, prin urmare pot fi expresia unei rânduieli de toate zilele a Stareţului Sofronie.

Odată mi‑a spus despre aceasta: „La mănăstirea noastră se întâmplă la fel ca în tipicul bisericesc. Avem cartea de bază, Octoihul, în care se găsesc cântările fiecărei zile pe un anume glas, dar în acelaşi timp se schimbă zilnic stihirile din Minei, rânduindu‑se cele ale sfântului prăznuit în ziua respectivă. La fel şi în mănăstirea noastră: temelia neschimbată, Octoihul, suntem noi, obştea – la care zilnic se adaugă noi vizitatori. Cei care vin nu ne schimbă programul, ci primesc ceva de la noi; şi astfel se înalţă doxologia noastră cea de fiecare zi către Dumnezeu.”

Mi‑a lăsat o impresie deosebită faptul că un asemenea theolog însemnat al vremurilor noastre, care a cunoscut theologi şi filosofi de renume – şi care, mai cu seamă, s‑a învrednicit să dobândească o mare experienţă dumnezeiască, precum se vede din scrierile sale, ajungând până la vederea Luminii nezidite –, să fie atât de aproape de noi şi să se poarte într‑un chip atât de simplu şi de omenesc. Păstrând proporţiile, este ca şi cum L‑ai vedea pe Hristos într‑o clipă schimbându‑Se la Faţă pe Muntele Thavor şi în cealaltă aflându‑Se în mijlocul oamenilor, mângâindu‑i în necazurile lor; într‑o clipă rugându‑Se alături de ucenici la Cina cea de Taină şi curând după aceea răstignit; învăţând mulţimile, iar apoi luându‑i pe copii în braţele Sale şi binecuvântându‑i; mustrându‑i pe cărturari şi pe farisei, apoi lăsând‑o pe femeia cea desfrânată să‑I spele picioarele, şi dându‑i iertarea păcatelor.

Stareţul Sofronie a fost un mare isihast, un theolog empiric, dar şi un Părinte duhovnicesc iubitor şi plin de delicateţe. Toţi cei care l‑au cunoscut pot da mărturie despre înţelepciunea, simplitatea, gingăşia şi deplina lui dragoste, pe care le arăta mai cu seamă celor ce‑şi simţeau sărăcia duhului.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: Mitropolitul Ierótheos Vlahos, Știu un om în Hristos, traducere: Ieromonah Teofan Munteanu, ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Sophia, București, 2013, pp. 211-218.

Cartea Părintelui Mitropolit Ierótheos poate fi comandată online de la linkul: goo.gl/c5UT1o

Notă:
(1). „Necontenit se repetă refrenul: «Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pre noi» (σωσον ημας). Niciodată nu i se spune însă: «Miluieşte-ne pre noi» (ελέησον ημας). Prin această expresie, adresată numai lui Dumnezeu, se afirmă credinţa că noi depindem întru totul de mila lui Dumnezeu. «Mântuieşte-ne» adresat Maicii Domnului nu are sensul de mântuire ca operă înfăptuită de Hristos, ci de «scăpare» sau «izbăvire» din diferite greutăţi, necazuri, primejdii, ispite, care însă au şi ele o legătură cu mântuirea” (Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura I.B.M.O.R., ediţia a II ‑a, Bucureşti, 1997, p. 213. (n.trad.)

Strângem mărturii despre minunile săvârșite cu soții neroditori de către Sfântul Simeon de la Hilandar!

Svsimeon.Hilandar

Rugăm pe soții până mai ieri neroditori care, prin ținerea canonului și consumarea cu credință a boabelor de struguri din via crescută pe mormântul Sfântului Simeon de la Hilandar, au dobândit darul de a avea prunci, să ne scrie mărturia lor!

Sfântul Simeon (Ștefan) Nemanja, fost voievod al Serbiei la începutul veacului al 13-lea, părăsindu-și țara și sceptrul, veni în Sfântul Munte și se sălășlui în Sfânta Mănăstire Hilandar, unde își va sfârși viața ca monah. După dezvelirea moaștelor sale din mormânt a început să curgă mir, lucru pentru care a și fost numit Izvorâtorul de Mir. De asemenea, după ducerea sfintelor moaște în Serbia, a crescut prin minune, fără de sămânță o viță de vie chiar deasupra mormântului sfântului, ca binecuvântare a acestuia pentru mănăstire. Acestă viță de vie rodește până în ziua de astăzi, iar strugurii săi au harul făcător de minuni al tămăduirii nenașterii de prunci la soții care aleargă cu credință către ajutorul Sfântului Simeon. Multe nașteri minunate s-au înregistrat prin folosirea acestor bobițe de struguri de către soții neroditori.

De-a lungul timpului am postat mai multe mărturii despre grabnicul ajutor dat de Sfântul Simeon de la Hilandar soților ce nu puteau avea prunci:

Încă alte câteva le-am adunat și păstrat. Nădăjduim ca în luna martie 2017 să definitivăm și să trimitem la tipar un volum cu mărturii ale celor ce au primit ajutorul minunat al Sfântului Simeon de la Hilandar. De aceea îi rugăm pe cei care au primit dar de prunci prin mijlocirea sa, să ne trimită o mărturie scrisă pe adresa sfantulmunteathos@yahoo.com pentru a o include în carte. Dacă printre cei ce vor citi anunțul nostru sunt persoane care cunosc la rândul lor persoane ajutate de Sfântul Simeon, rog să le facă cunoscut acestora demersul nostru.

În această lume aflată în derivă, în care se tăgăduiește ajutorul lui Dumnezeu și lucrarea minunată a sfinților, sunt necesare astfel de mărturii spre slava lui Dumnezeu cel minunat întru Sfinții Lui!

Laurențiu Dumitru
13 februarie 2017
Ziua de prăznire a Sfântului Simeon de la Hilandar

Via de la Hilandar a Cuviosului Simeon

VIDEO: Mărturii despre Gheronda Sofronie Saharov (1896 – 1993): ÎPS Athanasie de Limassol, ÎPS Kallistos Ware, Starețul Efrem Vatopedinul

ÎPS Athanasie de Limassol – „Despre părintele Sofronie de Saharov”

ÎPS Kallistos Ware – „Inovație și smerenie în viața Părintelui Sofronie Saharov”

Starețul Efrem Vatopedinul – „Părintele Sofronie Saharov – un om plin de har”

INTEGRAL: Conferința Părintelui Rafail Noica din cadrul Colocviului Internațional Întâlnirea cu duhovnicul, dedicată Părintelui Sofronie Saharov (1896-1993), Iași, Sala Providența, 13 noiembrie 2016

INTEGRAL: Conferința Părintelui Rafail Noica din cadrul Colocviului Internațional Întâlnirea cu duhovnicul, dedicată Părintelui Sofronie Saharov (1896-1993), Iași, Sala Providența, 13 noiembrie 2016.

Vezi și Predica Părintelui Rafail Noica la Catedrala Mitropolitană din Iași: „Purtați în rugăciune pe mai-marii voștri în Duh!” (video)

Adormirea întru Domnul a unui Sfânt necunoscut. O relatare a ÎPS Nicolae, Mitropolit al Mesoghiei şi Lavreoticii

mesogaias_lavreotikis_nikolaos-in-e1376083790525Un om care suferise mult, dar era neobișnuit de plăcut și fericit. ”Pacea care depășește orice minte” era trăsătura lui definitorie, vizibilă cu ochiul liber.

Pe când era copil, în ultimele clase primare, dinaintea ochilor lui, partizanii i-au luat mama și sora și la scurt timp s-au auzit împușcături. Nu le-a mai văzut, dar nu a uitat niciodată nici imaginea despărțirii, nici expresia chipurilor lor, nici faptele de până atunci ale vieții lor comune. Pricina – ura tatălui lor, care și el a dispărut. Acela le denunțase. Sufletul lui de copil era o rană deschisă.

L-au dus la un orfelinat. Acolo a învățat meseria de lustragiu. Cu totul întâmplător, întâlnește un ofițer în rezervă al armatei elene care a venit la el să își vopsească pantofii, undeva, pe un drum din Tesalonic. Se iau în vorbă și devin prieteni. Acesta îi vorbește despre dragoste, pe care i-o și arată în fapt. Îi dă speranță și mângâiere. Îl călăuzește spre Biserică și îi deschide orizonturile duhovnicești. Tânărul se face monah la o cunoscută și binecuvântată mănăstire cu frați aleși. Devine slujitor al tuturor, ultimul dintre ultimi, de bunăvoie. Se bucura și se desfăta de slăvirea fraților săi ca de propria lui slăvire. Se bucura cu adevărat de harismele și reușitelor tuturor celorlalți. Își găsise locul, își descoperise sinele, Îl întâlnise pe Dumnezeu. Noul său nume era Chiril.

Sunt cel mai fericit om din lume, obișnuia să spună, îndatorat lui Dumnezeu până peste cap.

Gura lui slavoslovea necontenit pe Dumnezeu. Avea și o voce prea dulce și o memorie foarte bună. Cunoștea Sfânta Scriptură aproape pe de rost. Mănăstirea devenise universitatea lui. Cânta la strană din preaplinul inimii, nu atât din corzile vocale și din buze. Te bucurai să îl vezi și să îl asculți. Prețuise chipul lui Dumnezeu în el așa cum puțini au făcut-o, și strălucea de harismele asemănării cu Dumnezeu în chip vădit și tainic. Înțelegeai că părintele Chiril era mult mai mult decât arăta. Era ca un copil de 60 de ani… Un înger cu acoperământ materialnic.

Subiectul lui preferat de discuție era Împărăția lui Dumnezeu și dorința lui vădită de a termina cu nedesăvârșirea acestei vieți și de a trăi în plinătatea celeilalte. Părtășia la fericirea veșnică, vederea fără sfârșit a slavei lui Dumnezeu, trăirea lumii dumnezeieștilor făgăduințe, ziua a opta cea neînserată, auzirea ”cuvintelor de nespus pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (2 Cor. 12:4), comuniunea îngerilor, descoperirea harului Sfinților, arătarea tainei Născătoarei de Dumnezeu, biruirea celor stricăcioase și vremelnice, toate acestea alcătuiau singura lui desfătare. Orice spunea, încă și cele cu privire la inevitabilele treburi cotidiene, era ”plăcut, dres cu sare” (Col. 4:6). Părintele Chiril respira viață, nu moarte.

Toți în obște îl adorau cu uimire nemărturisită. El tânjea cu mare dor să plece din această lume, deși nu spunea acest lucru cu ușurință. Se simțea ”străin și călător pe acest pământ” (1 Petru 2:11). Avea dorul curat după Dumnezeu și după moartea care îl va uni deplin cu Dumnezeu. Relația lui cu moartea era una prietenoasă, în sensul că era foarte familiarizat cu ea. Inima nu îi era lipită de această lume, de aceea și aspectul lui exterior era peste măsură de simplu, purta o rasă veche, căpătată de la altul.

imag in

Venea când și când și mă vizita la metocul Înălțării Domnului unde slujeam, totdeauna aducându-mi binecuvântarea Starețului mănăstirii. Aducea și mici daruri, ca binecuvântări: struguri, migdale, pastéli, câte-o ciocolată și vreo cărticică. Nu venea niciodată cu mâna goală, totdeauna cu inima plină. Îndată ce primea binecuvântare, psalmodiá ceva potrivit cu momentul liturgic, iar apoi gura lui cea slavoslovitoare începea frumoasele povestiri din viețile Bătrânilor pe care îi cunoscuse, tâlcuiri ale pasajelor din psalmii pe care se întâmpla să îi studieze sau să îi asculte și îl impresionaseră, idei și comentarii patristice, referiri impresionante la vieți de sfinți, aprofundări ale înțelesurilor Scripturii. Și încheia cu subiectul său iubit – descrierea Împărăției lui Dumnezeu. Era un șuvoi de teologie izvorâtă din trăire. Toate acestea, cu mult dor și adâncă smerenie.

Starețul mănăstirii, părintele Leontie, a adormit întru Domnul cu totul pe neașteptate. A fost dus la Secția de Terapie Intensivă, înainte de a mai apuca cineva să îi fie alături, fără să își dea cineva seama de ce se petrece, nici măcar infirmierele. Nimeni nu își închipuia că va muri. Un om măreț, tainic. A luat cu el cât har i-a dat Dumnezeu și a lăsat în urmă, celor care îl cunoscuseră, amintirea unui sfânt necunoscut, dar foarte mare, simțirea unei sfinte atingeri a lumii celor nevăzute. Nimeni nu știa cum trăise, nici chiar părintele Chiril, care îl iubea peste măsură, iar chilia lui se afla chiar alături de cea a părintelui Leontie. Până azi rămâne necunoscut, taină nedescoperită. Totuși taină. Desăvârșită deșertare de sine, plinătate a harului!

La slujba de înmormântare, părintele Chiril, într-un colț, arăta zdrobit. Nu ridica privirea. Îl înțelegeam: rămânea din nou orfan. Din nou, pe neașteptate, lipsit de orice sprijin omenesc.

La sfârșit m-am apropiat de el, crezând că ar trebui să îi spun un cuvânt de mângâiere.

Te-am văzut, părinte Chirile, cu sufletul zdrobit în timpul priveghiului. Din nou orfan, acum mai mult decât prima oară.

Nu este tocmai așa, părinte. Acum am dobândit în cer mijlocitor de categoria întâi, un adevărat apărător.

Înțeleg însă și golul pe care îl simți, am continuat. Ce să facem? Ne va lipsi. Te priveam în timpul priveghiului, erai plin de gânduri.

Nu există gol. Gol aduce doar lipsa lui Dumnezeu, nu fireasca destinație duhovnicească a oamenilor. ”Patria cea dorită dăruiește mie, fă-mă din nou cetățean al raiului”, a rostit el psalmodiind ușor. Fie Împărăția lui Dumnezeu este patria cea dorită și rai, și prăznuim pentru cel care o moștenește, fie toate acestea sunt niște exagerări și cuvinte goale, și atunci suntem vrednici de plâns pentru drama noastră.

Nu poți să îți închipui, părințelul meu, cât de mult am râvnit azi să fi fost eu în locul părintelui Leontie. Mă gândesc la primirea pe care i-au pregătit-o cetele îngerești, la tainele cele ”față către față” de care acum se desfătează, iar sufletul meu prăznuiește pentru slava lui. Închipuie-te printre îngeri, printre slăviții cuvioși, printre sfințiții mucenici însângerați pentru Hristos, alături de Apostolul Pavel, cu Cinstitul Înainte-mergător, cu Marele Vasilie, cu Ioan Gură de Aur, cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cu vederea Mielului Celui înjunghiat. Dumnezeul meu! Iar noi aici bocim? zise.

Acum, că e proaspăt sosit în cer, l-am rugat de mii de ori să ne deschidă și nouă drumul. Cred că îl va asculta Dumnezeu. Cu siguranță are îndrăzneală la Dumnezeu.

Într-o săptămână, părintele Chiril face icter. Îl ducem la spital. Încep analizele: cancer avansat la ficat, fază galopantă. Fulger în vreme cu soare. Chirurgul, un prieten al nostru apropiat, decide să îl deschidă imediat. Este tot plin de cancer. Nu își crede ochilor, face două-trei extracții și îl închide.

– Îl pierdem pe părintele, îmi spune medicul. Situația e cât se poate de rea. Nici două luni nu mai apucă. Îi vom facem câteva chimioterapii, ca să spunem că am făcut și noi ceva, poate mai apucă și a treia lună.

Mănăstirea, tulburată. Nimănui nu-i vine a crede că Starețul Leontie a plecat, să îi adune pe părinți Sus în Cer. Să ia pe alții, ziceau, nu pe părintele Chiril. Acesta însă este înștiințat de boala lui și strălucește de bucurie.

Asemenea dar, nu mă așteptam! Mă înțelesesem cu părintele Leontie ca acela care va pleca primul dintre noi să îi facă invitație și celuilalt. Trebuie că a găsit îndrăzneală la Dumnezeu. De aceea a și făcut minunea. Ați văzut? ”Cereți și vi se va da”. Dacă vreți, puteți și voi să cereți!

Noi, îi zice părintele Gherontie, vom cere să nu pleci sfinția-ta. Și să vezi unde vor merge rugăciunile tale!

Eu acum am ”canceraș” la ficat, mă aflu deja pe pista de decolare, cu motoarele aprinse. Nu mă mai ține nimic.

Mă omoară! vorbea de unul singur părintele Gherontie. Nu poate nimeni să îl convingă să înceteze cu aceste rugăciuni ale lui! Nu se poate, avem nevoie de el aici, jos! Cu toții trebuie să facem rugăciune, ca să nu îl asculte Dumnezeu. Adică, Dumnezeu face ce vrea părintele Chiril? La urma urmei, Cerul e plin de Sfinți. Ce ne facem dacă de aici ne pleacă toți, unul după altul?

M-au sunat și pe mine să mă rog pentru Gheronda Chiril. Eu unul îmi găseam desfătarea în acești părinți. Ce duh minunat! Ce cuget liber! Ce stare înaltă!

M-am dus să-l vizitez la spital.

Părinte, te văd bine, îi zic.

Așteaptă puțin și voi fi și mai bine. Măcar de nu mi-ar face pagubă părintele Gherontie. S-a pus să mă țină aici, jos, și problema e că el știe să se roage și îndeobște îl aude Dumnezeu. A ridicat toată lumea la rugăciune. Cred însă că eu voi birui. Pe de altă parte însă, problema e că el face rugăciune pentru altul, câtă vreme eu fac pentru mine. Spunea părintele Trifon că rugăciunile pentru ceilalți sunt mai puternice. Dar cum să o scoată la capăt păcătosul de Chiril cu toți aceștia? Sunt mulți și virtuoși. Nu faci și tu vreo rugăciune să ne descâlcim puțin?

Te rog mult, când ceilalți vor fi pierdut jocul, aș dori să vii lângă mine să îmi citești tu rugăciunea de ieșire a sufletului. Data viitoare când vii, adu și Molitfelnicul, de probă. Eu închid ochii, pun mâinile cruciș pe piept și începem amândoi slujba priveghiului… ”Încă ne rugăm pentru odihna robului lui Dumnezeu Chiril monahul, păcătosul, și pentru iertarea păcatelor lui celor de voie și celor fără de voie”, spunea plin de bucurie și dispoziție slavoslovitoare.

Au trecut cele două luni, au trecut chiar patru ani încheiați. Părintele Chiril nu putea să creadă că a intrat în avion și s-a anulat zborul. Pentru toate era de vină mult iubitul părinte Gherontie. Până la urmă, pe acela l-a ascultat Dumnezeu, și pe cei care l-au sprijinit cu rugăciunile. Dar părintele Chiril nu se lăsa.

Poate că a câștigat în prima fază dragostea părintelui Gherontie, dar există și părintele Leontie, iar Leontie este chiar în cer. I-am cerut asta ca favoare, atunci când nimeni nu credea că va pleca de lângă noi. La un moment dat, îl va asculta și pe acesta Dumnezeu, spunea Chiril zâmbind.

Era Ajunul Crăciunului. A cerut să ne vedem. Sufletul lui zbura ca îngerii, buzele lui neîncetat slavosloveau, chipul îi strălucea, inima i se lărgise în revărsarea harului. Sănătatea îi părea în stare foarte bună.

Cred că ne apropiem de ceasul nostru, simt că numărătoarea inversă, oriunde ar fi, va începe. Iar plecarea, de data aceasta, va avea loc cu racheta. Dintr-o lovitură, și afară. Ca să nu mai apuce Părinții să îmi strice planul. De data aceasta biletul are și garanție. Avem și noi suflet, m-a încredințat el într-un chip încântător. Numai tu să nu îmi strici planul! Te vreau aliat! Ce folos să mai stăm în această lume, câtă vreme există cealaltă?

Îndată după praznic, părintele Chiril ceva a pățit. A amețit, a simțit dureri puternice, l-au dus la spital. Se părea că mersul sănătății lui îi deschidea drumul către dorirea sufletului. Era plin de metastaze. Veștile le-a aflat de la mult iubiții lui… inamici, care nemângâiați, îl vizitau, protestând la cele întâmplate. Cu un zâmbet prea dulce, a primit vestea. Și-a făcut semnul crucii și a scos un ”Slavă Ție, Dumnezeule!” din prea adâncul inimii, ca și cum ar fi zărit pământul făgăduinței după 40 de ani de rătăcire în pustie, ca și cum s-ar fi ridicat din nou în picioare precum paraliticul de 38 de ani din Evanghelie.

Din acea clipă a încetat cu glumele și a început cea mai intensă pregătire. Își asigurase deja biletul și trebuia să se îngrijească cât mai bine de plecarea sa. Neîncetat se ruga lui Dumnezeu. Dragostea lui pentru Dumnezeu și credința lui ajunseseră la o tensiune înaltă. Părintele Chiril mai avea puțină respirație pentru lumea aceasta și își pregătea răsuflarea adâncă pentru cealaltă, pentru cea adevărată și veșnică.

M-a înștiințat să iau Molitfelnicul și să merg să îmi împlinesc înțelegerea noastră, să îi citesc rugăciunea de ieșire a sufletului. Era miercuri, dacă îmi aduc bine aminte, 7 ianuarie. Am luat cu mine și o cruce de argint cu părticele din Cinstita Cruce, închinată Mănăstirii Simonos Petras de Mitropolitul Arsenie în anul 1692, după cum scria pe spate. În cei aproape zece ani de când slujeam la metocul Înălțării Domnului, adesea m-am închinat la ea, arareori dădea însă bună mireasmă, cu mult discernământ, mai ales în ziua Înălțării Cinstitei Cruci sau la închinarea Crucii.

Am luat-o cu mine ca binecuvântare, am scos-o din răcliță și am sărutat-o. Nu răspândea deloc bună mireasmă. Am pus-o într-un săculeț de catifea și am plecat la spital.

Pe la 10:30 dimineața eram lângă patul lui. Așteptam să vină și sora lui. Gheronda Chiril zicea că va pleca de ziua Cinstitului Înainte-mergător. Cerurile deschise, Înainte-mergătorul în cea mai înaltă cinstire, Sfânta Treime la Arătare, părintele Chiril întru toate pregătit – tot ceea ce trebuia pentru plecare!

Comunicarea cu lumea simțurilor i se rupsese. Era adâncit în rugăciune, dar arăta și o anume neliniște. Din când în când repeta: ”Amin, da, vino, Doamne Iisuse” (Apoc. 22, 20). Am scos crucea din săculeț, ca să se închine. Erau de față directoarea spitalului, o soră infirmieră și doi părinți de la mănăstire. Și-a făcut semnul crucii. Ne-am închinat cu toții.

Cum îți e, părintele meu? Cum ești? Îți e greu? Putem face ceva pentru tine?

Sunt fericit, nimic nu mă interesează, plec. O aștept doar pe Maria (sora lui) și îndată, apoi… lansarea. Deja sunt în estradă și a început numărătoarea inversă. Nu îmi pare rău de voi, pentru că nu ne despărțim. Pur și simplu, unul câte unul, mergem în ”casa Tatălui, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit…”, și glasul i s-a stins.

Când să citesc rugăciunea? Să dau binecuvântarea? am întrebat.

– Nu încă. În scurt timp îți voi spune.

A trecut puțină vreme de tăcere. Au mai venit doi părinți. Părintele Chiril părea că nu mai percepe nimic în jur. Unul, părintele Eustatie, s-a apropiat de urechea lui și i-a spus tare:

”Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Căci nu voi înceta vreodată să spun aceasta…”, iar celălalt, părintele Stavrianós, a completat:

 ”pentru toate cele ce s-au făcut mie”.

Părintele Chiril deschide ochii și încet, abia auzit, îl corectează:

”Pentru toate câte se fac mie”. Are însemnătate acest amănunt.

Îmi face semn să mă apropii.

Fii atent la el, e foarte bun, îl iubesc mult, dar e omul părintelui Gherontie. Să nu ne strice treaba, chiar acum,în ultima clipă. Și zâmbește în neliniștea lui.

Erau încântătoare aceste unice schimburi de replici în sfințenia și simplitatea lor. Trăia veșnicia și îmbrățișa cotidianul. Vorbea perfect amândouă limbile. Ultimele lui clipe!

Se scufundă întru sine! În jurul lui tăcere. Ce să spui în acest ceas, lângă un asemenea om? Toți stăm cu teamă. Puțini oameni, mulți îngeri. Ora lumii create a ajuns la amiază, 12 fix. Veșnicia însă își reglează propriul ceas, un ceas fără indicatoare și fără numere. Fără timp! Fără sfârșit!

Părintele Chiril pare că nu mai comunică. Răsuflarea îi este grea. Respirația abia sesizabilă. Vederea feței, îngerească. De mai bine de jumătate de ceas nu a mai spus nimic. I-a rămas doar ultima suflare. Așa părea…

Nu tocmai. Face un semn. Ceva vrea să spună.

Își apropie palmele deschise una de alta.

Să citesc rugăciunea? întreb.

Face un semn aprobator.

Îmi pun epitrahilul și încep psalmii slujbei pentru muribund. Minunată, dar înfricoșătoare slujbă! Își mișcă încet buzele urmărind înțelesul cuvintelor și încearcă să-și facă semnul crucii la momentele potrivite. După ce am citit toate canoanele – îmi spusese să citesc tot – s-a liniștit. Am citit și rugăciunile și am făcut otpustul. I-am dat epitrahilul să îl sărute. Cu nemăsurată evlavie, în adâncirea lui, atinge cu buzele mâna mea. El a sărutat mâna preotului, iar eu am simțit că m-a atins un sfânt. M-am aplecat și l-am sărutat. O icoană vie! Un om ”nu din lumea aceasta”.

Își mișcă buzele, ca și cum ar vrea să se închine la ceva. Îl întreb dacă vrea Cinstita Cruce și dă aprobator din cap.

Scot din nou crucea din săculeț. O sărut mai întâi eu. Scoate minunată bună mireasmă, puternică. Nu scot nici un cuvânt. O ofer spre închinare sfântului lui Dumnezeu, își deschide ochii, face semnul crucii, o sărută, o lacrimă îi brăzdează obrazul și se scufundă pentru totdeauna în tăcere. În scurt timp își dă și ultima suflare și alunecă spre lumea fericitei veșnicii, spre pământul celor blânzi…

S-au închinat toți cei de față cu evlavie și ne-am făcut cu toții părași harului Crucii și din binecuvântarea smeritului Chiril monahul. Mai înainte de aceasta nimeni dintre noi nu simțise vreo bună mireasmă. Acum toți, fără deosebire, simțim una intensă. Dumnezeu și-a arătat bună plăcerea. Omul s-a odihnit – în adevăratul înțeles al cuvântului.

”Drepții vor trăi în veac și pomenirea lor din neam în neam”.

Sursa: pemptousia.ro / textul a fost publicat în numărul 133 al periodicului Orthódoxi Poreía, ianuarie-februarie 2012.

Înaltpreasfinţitul Nicolae
Mitropolit al Mesoghiei şi Lavreoticii

Notă biografică:

Mitropolitul Nicolae Hadzinikoláou s-a născut în 1954 în Grecia. A absolvit Facultatea de Fizică din Thessalonic, iar după satisfacerea serviciului militar a făcut masteratul şi doctoratul în fizică la Harvard, unde mai târziu a fost profesor. Iniţial a fost preocupat de invenţia unor aparate medicale, colaborând cu mai multe universităţi de medicină din lume, după care a fost cercetător la NASA. Tot în SUA a studiat la Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Boston, iar la întoarcerea în Grecia a susţinut la Thessalonic teza de doctorat în Teologie. În 1989 este tuns în monahism şi hirotonit preot, slujind la metocul Mănăstirii Simonos Petras din Athena. În 2004 este ales şi hirotonit mitropolit în Biserica Autocefală a Greciei.

IPS Nicolae este director al „Centrului de Etică și Deontologie Biomedicală” din Atena și președintele Comisiei de Bioetică din Sinodul Bisericii Ortodoxe al Greciei.

„Cu picioarele pe pământ. Povestea pelerinajelor mele în Sfântul Munte Athos”, ediția extinsă 2016, va fi lansată la București și Timișoara în prezenta autorului Ionuț Riteș

Coperta-Cu-picioarele-pe-pamant2-V2-760x1024

Pelerinajele la Sfântul Munte Athos mi-au îmbogățit sufletul și inima și, asemeni celor învățate acolo, dăruiesc mai departe, celor care vor să afle, lecțiile pregătitoare pentru regăsirea lui Dumnezeu, regăsirea Iubirii. Nu rămâne decât să deschideți cartea fără prejudecăți, cu curiozitatea celui care dorește să pătrundă într-o lume reală, sacră, lumea care ne-a oferit cei mai mulți sfinți, ca să ne fie ghizi spirituali pe calea spre mântuire. Le mulţumesc pe această cale pentru străduinţele, jertfele şi rugăciunile lor pe care le înalţă pentru noi toţi.

(Ionuț Riteș, din Cuvânt înainte)

Mai multe detalii despre carte pe pagina dedicată: http://www.cupicioarelepepamant.ro/

Mai jos aveți afișele celor după lansări, de la București și Timișoara!

Afis-717x1024

Lansare-carte-The-Sound-1024x724

A apărut cartea actorului hollywoodian Jonathan Jackson, „Taina artei. A deveni artist după chipul lui Dumnezeu”. Prefaţă de Arhimandritul Efrem, stareţul Mănăstirii Vatopedi

JJ

A apărut cartea actorului hollywoodian Jonathan Jackson, „Taina artei. A deveni artist după chipul lui Dumnezeu” (Editura Doxologia), prefaţă de Arhimandritul Efrem, stareţul Mănăstirii Vatopedi, traducere de Dragoş Dâscă.

Cartea actorului hollywoodian Jonathan Jackson, „Taina artei. A deveni artist după chipul lui Dumnezeu” este atât un eseu despre menirea creştină a artei, cât şi o confesiune a autorului despre convertirea sa la Ortodoxie. Câştigător a 5 premii Emmy pentru interpretarea din serialul „General Hospital”, cunoscut şi din rolurile pe care le-a avut in alte filme precum „Nashville”, „Tuck Everlasting” sau „Insomnia”, unde a jucat alături de Al Pacino şi Robin Williams), Jonathan Jackson s-a convertit la Ortodoxie în urmă cu aproape 5 ani. Aşa cum mărturisea într-un interviu, România şi Muntele Athos au jucat un rol deosebit în drumul său către creştinismul ortodox.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/tSv9oq ]

Vă oferim un fragment din carte: „Golirea de multele sale iluzii şi false identităţi este un demers care îl pregăteşte pe artist să primească forţa creatoare a Duhului într-un chip mai profund. îl ajută să primească o altă viziune decât cea personală şi îi dăruieşte îndrăzneala de a o urma, chiar dacă viziunea pune la îndoială preconcepţiile sau limitările sale fireşti. Fiecare situaţie în viaţă se rezumă în final la a te goli (kenosis) şi a deveni viu pentru forţa mai mare a harului.

Căsătoria, de exemplu, este o formă incredibilă de asceză: omul este zilnic chemat să se lepede de dorinţele sale de dragul celui iubit. Creşterea de copii este o altă formidabilă formă de asceză. Nu poţi rămâne un artist centrat pe propria persoană dacă doreşti să-ţi creşti copiii cu dăruire şi deliberare. Va trebui să mori faţă de propriile dorinţe şi să învii dorinţelor unui Dumnezeu ce iubeşte necondiţionat. în viaţa noastră, totul – ocupaţia, visele, relaţiile, triumfurile şi încercările – ne este dat pentru ca să putem deveni vii frumuseţii şi tainei iubirii lui Hristos.”

Vezi și postările:

Actorul american Jonathan Jackson mulțumește monahilor de la Muntele Athos care se roagă neîncetat pentru lume! (video)

O nouă apariție editorială: Ionuț Riteș, „Cu picioarele pe pământ. Povestea pelerinajelor mele în Sfântul Munte Athos”, 2015 [pdf online]

Coperta-Cu-picioarele-pe-Pamant1

Pelerinajele la Sfântul Munte Athos mi-au îmbogățit sufletul și inima și, asemeni celor învățate acolo, dăruiesc mai departe, celor care vor să afle, lecțiile pregătitoare pentru regăsirea lui Dumnezeu, regăsirea Iubirii. Nu rămâne decât să deschideți cartea fără prejudecăți, cu curiozitatea celui care dorește să pătrundă într-o lume reală, sacră, lumea care ne-a oferit cei mai mulți sfinți, ca să ne fie ghizi spirituali pe calea spre mântuire. Le mulţumesc pe această cale pentru străduinţele, jertfele şi rugăciunile lor pe care le înalţă pentru noi toţi.

(Ionuț Riteș, din Cuvânt înainte)

Autorul cărții, Ionuț Riteș, un iubitor al Athosului și un apropiat al părinților lakkoskitioți, a avut bunăvoința de a oferi spre lectură online întreaga sa carte cititorilor blogului nostru, motiv pentru care-i mulțumim! Părinții din Lacu i-au sugerat tacit și titlul cărții, ca o contrapondere la un alt titlu al autorului – Cu capul în nori – carte în care își povestește întâmplările tinereții legate de experiența sa ca instructor de zbor.  Lectură cu folos!

Click pe link pentru versiunea online: Ionuț Riteș, „Cu picioarele pe pământ. Povestea pelerinajelor mele în Sfântul Munte Athos”, 2015 [pdf online]

chrismon

Up-date: Prima lansarea cărții „Cu picioarele pe pământ” la Librăria Sophia, București, 3 iulie 2015, ora 18.00.

rites-lansare

 

 

Actorul american Jonathan Jackson, de curând convertit la Ortodoxie, a făcut un pelerinaj la Muntele Athos (foto, video)

Această prezentare necesită JavaScript.

Actorul american de 32 de ani, Jonathan Jackson, cunoscut pentru Premiul Emmy câștigat pentru rolul său din serialul „General Hospital”, s-a botezat ortodox în urmă cu trei ani, împreună cu familia sa, și și-a exprimat public, în trecut, dragostea pentru Sfântul Munte Athos și mulțumirea față de călugării de acolo pentru neîntrerupta lor rugăciune pentru lume.

Vinerea trecută (24 aprilie, n.n.) Jonathan Jackson a vizitat Sfântul Munte pentru prima dată, alături de fiul său de 11 ani, Caleb. Cei doi au petrecut cinci zile în Grădina Maicii Domnului, vizitând mănăstirile Simonopetra și Xenofont, însă cel mai mult au rămas la Mănăstirea Vatopedi (de vineri până marți), unde au avut binecuvântarea să-l întâlnească pe Părintele Stareț Efrem Vatopedinul și să participe la privegherile athonite.

Traducere și adaptare după Honey and Hemlock de Daniel Dumitru

Jonathan Jackson: Thanks to the monks of Mount Athos, who unceasingly pray for the world!

Jonathan Jacskon a povestit pentru pemptousia.com despre convertirea sa la Ortodoxie.
V
ideo: http://pemptousia.com/video/jackson-how-i-became-orthodox/

În spațiul nostru a circulat un interviu deosebit acordat de tânărul actor unui preot ortodox american. Având acordul autorului, m-am putut ocupa de editarea acestui interviu în limbă română, el văzând lumina tiparului în revistă Orthograffiti (parțial) dar și sub formă unei broșuri, „Jonathan Jackson – Un actor american alege ortodoxia”, tipărită la Areopag. Click pe link pentru a comanda online cartea Jonathan Jackson – Un actor american alege ortodoxia

Mai jos aveți încă un scurt interviu oferit de Jonathan Jackson la Mănăstirea Vatopedi