Category Archives: 15. Mănăstirea Stavronikita

Athos: Mănăstirea Stavronikita

O adevărată bijuterie arhitectura­lă, Mânăs­tirea Stavro­ni­kita te bucură încă de la intrare. Îmi amintesc când, cu mare bucu­rie, am des­coperit în biseri­că, pe stâlpii din naos, ves­ti­tele icoa­ne ale Mântuito­ru­lui şi Mai­cii Domnului pic­tate de Teofan Cretanul.

Mânăstirea Stavronikita este a cincispre­ze­cea în ierarhia atho­nită şi este situată la ju­mătatea peninsulei, pe ţărmul de nord-est, între Iviron şi Pantocrator. Hramul mânăstirii este Sfântul Ierarh Nicolae, făcătorul de mi­nuni, iar despre începuturile ei şi primii săi ctitori circulă mai multe legende. O legendă atribuie dreptul de ctitorire unui patrician pe nume Nikita, care avea ca sfânt ocrotitor pe Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul a cărui prăznuire se face în 15 septembrie, a doua zi după Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie). Din compunerea celor două cuvinte, grecescul stavros (cruce) şi numele ctitorului, Nikita ar fi rezultat actualul nume al mânăstirii, Stavronikita. O altă legendă indică de asemenea că numele mânăstirii ar fi unul compus, însă din alte două nume pro­prii: Stavros şi Nikita, doi călugări care, după ce au sihăstrit o vreme separat, au hotărât să ridice o mânăstire pe acele locuri. În fine, o a treia tradiţie indică drept ctitor pe unul dintre comandanţii împăra­tului bi­zan­tin Ioan Tzimiskes, pe numele său Nike­pho­ros Stavronikitas.

O serie de documente din secolul 11 vor­besc şi ele de o mânăstire cu acest nume, ce­ea ce însemnă că este posibil ca pe aceste lo­curi să fi existat o aşezare monahală încă de la începuturile vieţii de obşte în Sfântul Munte Athos. Viaţa mânăstirii se pare că a mers înainte până undeva spre începutul secolului 13, când, din pricina prea deselor atacuri ale pi­ra­ţi­lor, a fost părăsită. După rânduiala Sfân­tu­lui Munte, mânăstirea părăsită a trecut sub ad­ministrarea protos-ului, iar mai târziu a ră­mas dependentă de Mânăstirile Cu­tlumuş şi Filotheu.

În 1533, Gri­go­­rie, categumen şi exarh patriarhal, a cumpărat fosta Mânăstire Sta­vro­ni­kita de la Mâ­năs­tirea Filotheu, pe care a refăcut-o „cu multe efor­turi“, iar în 1536 pa­triarhul Ieremia I a confirmat vân­za­rea, ri­di­când Sta­vro­ni­kita îna­poi la rang de mâ­năs­tire. Da­că lu­ăm în considerare acest ul­tim act ca fiind actul de naş­tere al Mânăstirii Stavro­ni­kita, atunci ea este cea mai „tânără“ mânăstire athonită.

Nu mai puţin decât ce­le­lalte mânăstiri, şi Sta­vro­ni­kita s-a bucurat de sprijin şi danii din Ţările Române. Primul despre care ştim este Vornicul Gavriil Tro­tu­şanu şi soţia sa Sofica; ei au dăruit mânăstirii un epi­trahil în a­nul 1555. Iar mai târziu, în 3 martie 1597, Ie­remia Movi­lă stabilea un ajutor a­nual de 4.000 de aspri pentru „să­ra­cii călu­gări“ de la Sta­vronikita.

Mânăstirea Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Bucureşti, numită şi a Ar­hi­man­dritului, acum biserică de mir, a fost men­ţionată de Paul de Alep ca fiind închinată la Stavronikita încă din 1657. Deşi nu ştim nimic precis, este posibil ca însuşi Matei Basarab, cel care a re­cti­torit-o din piatră în jurul anului 1633, să fie cel care a făcut închinarea. Prin in­ter­mediul aces­tui metoc din Bucureşti, Mâ­năs­tirea Sta­vro­­nikita a reuşit să se redreseze financiar de multe ori, căci veniturile lui nu erau deloc de neglijat, ajungând în timpul domniilor fana­rio­te al peste un sfert de milion anual.

Un alt ctitor de seamă este Şer­ban Can­ta­cu­zi­no, care a con­struit ape­duc­tul mânăs­ti­rii: „A­ceas­tă mâ­năstire ca­re se află lân­gă mare, foarte frumoasă şi li­niş­tită are gră­dini cu cas­ca­de şi li­vezi, iar apa pe care o beau sfinţii părinţi este adusă de prealu­mi­na­tul domn al Ungrovlahiei, Şer­ban Cantacuzino Voie­vod, construcţie cu multe bazi­ne, într-adevăr foarte cos­tisitoare“.

Se cade poate să mai men­ţionăm câteva legături între Ţările Române şi Mâ­năs­ti­rea Stavronikita. Ast­fel, la Ar­hivele Statului din Bu­cureşti se păstrează o fru­moasă scri­soare a pă­rin­telui Atanasie de la Sta­vro­nikita, pe numele său de botez An­dronache, fiul lui Pascalie, vornicul de Târ­go­viş­te, către Constantin Brân­­coveanu: „După ce am mers în acele părţi ale Vene­ţiei, cunos­când ale lumii ce sunt deşarte şi întru nimic, am lăsat deoparte alte socoteli şi nevoinţe ale învăţăturii şi mi-am întemeiat gândul meu spre folosul şi mântuirea sufletului, îndem­nân­du-mă a mă îmbrăca în cinul călugăresc. (…) Înştiinţez pe Măria Ta că mă aflu aici la Sta­vronikita lăudând pe Dumnezeu şi rugân­du-mă pururea pentru a Măriei Sale sănătate“. În tezaurul mânăstirii se păstrează şi o bro­de­rie dăruită de boierul şi poetul Ienă­chi­ţă Văcărescu şi soţia sa Ecaterina, iar în bi­blio­te­că, alături de 171 de manuscrise (din care multe pe pergament şi altele bogat orna­men­tate), se regăseşte Rânduiala liturghiei pe gla­suri scrisă de Dumitraşcu din Ţara Româ­neas­că la 1705.

Biserica mânăstirii, refăcută în secolul 16 pe locul vechii biericuţe închinate Maicii Domnului, are, aşa cum am arătat, hramul Sfântul Ierarh Nicolae şi este cea mai mică biserică principală de mânăstire athonită. Fresca este executată în parte de Teofan Cretanul, iar catapeteasma este din anul 1743. Icoana Sfântului Ierarh Nicolae, în mo­zaic, se află la închinare în dreapta nao­su­lui şi a fost pescuită în mod minunat de părinţii care ieşiseră cu năvoadele în larg.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Silviu-Andrei Vlădăreanu

Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim pentru dragoste / Foto arhiva blogului

Anunțuri

Bătrânul Tihon, părintele duhovnicesc al Sfântului Paisie Aghioritul, propus spre canonizare

Problema canonizării oficiale a Bătrânului Tihon Golenkov (1884-1968), părintele duhovnicesc al Cuviosului Paisie Aghioritul (1924 – 1994), a fost discutată recent la Academia Teologică de la Lavra Sfânta Treime a Sfântului Serghie de Radonej.

Discuția a avut loc în cadrul Academiei, în „Ziua Comemorării a Doi bătrani: Sfântul Paisie Aghioritul și Arhimandritul Kirill (Pavlov)”, în care a fost prezentată o nouă carte athonită în limba rusă dedicată Bătrânului Tihon (Golenkov). S-a exprimat speranța că Biserica va face demersurile pentru proslăvirea oficială a acestui mare cuvios athonit al veacului al XX-lea, relatează un corespoindent al site-ului Russian Athos.

Noua lucrare despre Bătrânul Tihon a fost publicată cu binecuvântarea Starețului Mănăstirii Cutlumuș Arhimandritul Hristodoulos, care a fost duhovnicul și împreună nevoitor al Sfântului Paisie Aghioritul. Cartea a fost recomandată pentru a fi distribuită de către o editură a Bisericii Ortodoxe Ruse.

Între timp, potrivit ministrului rus al Justiției Alexander Konovalov, Mitropolitul Zenovie de Saransk și Mordovia și șeful comisiei Bisericii Ruse pentru canonizare, Episcopul Pancratie de Troitsk, au introdus inițiativa de a-l canoniza pe Bătrânul Tihon ca Sfânt al Bisericii Ortodoxe Ruse. Avem nădejdea că întreaga Biserică va sprijini această inițiativă, a declarat ministrul.

Interesul pentru persoana Bătrânului Tihon a crescut de la canonizarea în 2015 a faimosului său ucenic, Sfântul Paisie Aghioritul. După cum a menționat Ministrul Konovalov: În 1000 de ani de prezență a călugărilor ruși pe Muntele Athos, doar unul dintre asceții ruși a fost canonizat de Biserica Constantinopolului – Sfântul Siluan Athonitul… În acest sens, am socotit că este potrivit să se publice, de asemenea, o carte despre povățuitorul și împreună-nevoitorul Sfântului Paisie Aghioritul, care a fost Bătrânul Tihon.

Bătrânul (Papa) Tihon s-a născut în 1884 în Imperiul Rus, în satul Novaia Mikhaylovka (în prezent orașul Volgograd). La vârsta de 24 ani a ajuns la Sfântul Munte unde a petrecut șaizeci de ani din viața sa în rugăciune neîncetată și pocăință. Părintele Tihon este un exemplu pentru toți adevărații creștini și călugări deopotrivă, un monah nevoitor care a dobândit pe Duhul Sfânt în timpul vieții sale, iar moaștele s-au aflat a fi nestricate.

30/03/2017

Traducere și adaptare după pravoslavie.ru de Laurențiu Dumitru

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Foto sus : Bătrânul Tihon (stânga) și Sfântul Paisie (dreapta), frescă în Biserica Tuturor Sfinților athoniți la Mănăstirea Sfântul Pantelimon, Muntele Athos. Credit foto afonit.info

Foto jos : O fotografie unică cu cei doi Cuvioși athoniți. Bătrânul Tihon (în prin plan central) primind vizita unor părinți din Frăția Ioasafilor. Sfântul Paisie poate fi văzut în fundal oferind apă unui oaspete.

Vezi și

 

Binecuvântarea și datoria de a fi aghiorit, Arhim. Vasilios Gondikakis

vasilios gondikakis IN L

Arhim. Vasilios Gondikakis,
fost egumen al Mănăstirii Iviron

Fragment din omilia ținută după privegherea de la praznicul Sfintei Anastasia Romana (29 octombrie 1977) de către Egumenul Sfintei Mănăstiri Stavronikita, acum Proegumenul Sfintei Mănăstiri Iviron, Arhimandritul Vasilios.

***

Nu vreau să vă obosesc, pentru că am petrecut cu toții această lungă noapte, care în chip firesc s-a scurtat prin harul Doamnei noastre Născătoare de Dumnezeu și prin ajutorul Sfintei Anastasia, șezând noi aici, în biserică. În același timp, consider că de fiecare dată când vrea cineva să spună câteva cuvinte despre Sfântul Munte, simte că sunt de prisos, pentru că singură tăcerea vorbește în locul nostru cel sfânt.

Îmi aduc aminte de un vizitator care a spus cândva: ”Dar ce faceți voi atâta vreme în biserică? Nu pot pricepe cum petreceți în biserică atâtea ore, dormiți sau ce faceți? Eu nu pot să stau fără să fac nimic. Vreau să fac ceva, altfel mă apucă nervii”. Și așa cum punea problema omul ăsta, îi dădeam dreptate. Nu am avut atunci ce să îi spun. După câteva zile, intrând în biserică, am simțit răspunsul. Și mi-am zis: Aghioriții intră în biserică. Își fac cruce. Se închină la icoane. Stau în strană. Și nu fac decât să stea în biserică. Oare ce face copilul în pântecele mamei sale? Nu face absolut nimic, ci doar stă în pântecele mamei sale, și crește în continuu. Și noi ne aflăm în pântecele maicii noastre. Și vedem că relațiile pe care le avem cu Biserica sunt niște relații organice. Poate să stea cineva și mut: uite, pare că nu face nimic. Sau pare că spune în continuu aceleași și aceleași lucruri: ”Doamne, miluiește! Doamne, miluiește!”. Iar aceste teriremuri  par să fie niște cântece de leagăn. Iar altul nu face decât să aprindă și să stingă candelele. Și totuși, în fapt, prin toate astea se întâmplă ceva foarte mare, ceva cu putere.

Astfel, devenind aghioriți, ajungem să înțelegem parabola pe care a spus-o Domnul: ”Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele”. Simți că, trăind în Sfântul Munte, intrând la o slujbă aghiorită, devii o mlădiță a viței Vieții. Simți, fără zgomot și necontenit, că prin rădăcinile adânci pătrund în mlădița asta seve dătătoare de viață. Și acesta este lucrul cel mai însemnat pe care-l avem aici: rădăcinile adânci, adică Tradiția.

Când un psalt aghiorit cântă, face un lucru foarte însemnat. Și nu este apreciat atât cel care cântă bine, cât acela care este aghiorit. Chiar dacă le zice prea tare, chiar dacă nu este armonios. Sunt mai bune aceste dizarmonii aghiorite decât armoniile lumii. Pentru că, atunci când un psalt aghiorit cântă, nu cântă doar el. Nu exprimă prin sunetele muzicale o părere a lui, personală. Ajunge la noi prin el glasul unei Tradiții îndepărtate și libertatea pe care i-a dăruit-o ascultarea față de această Tradiție.

Și nu sunt doar psalții cei care psălmuiesc ”în chip străin”. Cântă și Sfinții care nu se aud vorbind, dar care sunt prezenți cu noi. Cântă și părinții bătrâni care se află aici. Bătrânul monah care abia își mai trage pașii, ca să sărute sfintele moaște ale Sfintei Anastasia.

Astfel, deci, simțim, după cum a spus Bătrânul nostru, această mare binecuvântare pe care o avem, de a ne afla în Sfântul Munte. De a ne afla în sfânta mitră a Maicii noastre Biserica. Ce mare lucru este acesta!

Și când stăm la priveghere și priveghem și Dumnezeu ne dăruiește harul Său, în acel ceas respirația adâncă pe care o tragem, aduce o mângâiere care ajunge ”în toate articulațiile, în rărunchi și în inimă”. Această mângâiere prin ea înseși, ca și bucuria, ajung și la toți frații noștri aflați în necazuri, în greutăți și în chinuri, cei care trăiesc în lume. Prin urmare, dacă cineva trăiește aici după dreapta rânduială și cu recunoștință față de Domnul, cu adevărat propovăduiește și îi ajută pe toți ceilalți. ”Un trup suntem cei mulți” (I Corinteni 10: 17).

Urmăream azi această priveghere și această slujbă a marii Sfinte Anastasia, pe care pentru prima oară am simțit-o atât de puternic prin apropierea de moaștele ei și prin întreagă această lungă slujbă de toată noaptea. Vedeți ce a suferit? Scoaterea dinților, tăierea mădularelor, tăierea sânilor și moartea nedreaptă. Însă în cele din urmă, nici nu a fost nedreptățită, nici nu a fost biruită viața ei de moarte. Acesta a fost și este marele eveniment: înfrângerea morții în Biserica noastră. De aceea, în chip de negrăit, întreaga noastră existență va trebui să devină un act de recunoștință față de Dumnezeu, a cărui dragoste, precum și milostivirea Doamnei noastre Născătoare de Dumnezeu ne-au adus aici.

Acum, noi trebuie să ne facem ”grei de cap”, să facem ”căpoși” întocmai ca monahii care spun: ”Nu e nevoie de multe demonstrații raționale”. Nu știm noi ce sens care această slujbă, ce sens are această icoană, ce sens au aceste sfinte moaște, ce sens are această liturghie. Și când spunem acest lucru și credem în el cu adevărat, atunci ni se va descoperi sensul cel mai profund al tuturor lucrurilor. Aici ni se dăruiesc lucruri sfinte, și sacre, și cuvioase, pe care va trebui astfel să le preluăm și să le predăm altora… Așa cum a făcut evlavioasa pereche Emanuil și Rallo, care au dăruit mănăstirii sfintele moaște. Și sfintele moaște sfințesc acum mănăstirea noastră și întreaga lumea. Noi suntem datori, fără falsificări și alterări, să păstrăm și să predăm generațiilor viitoare Tradiția și trupul integru al Sfântului Munte ca pe niște sfinte moaște.

Sfințitul nostru duhovnic, care are o strânsă legătură cu tinerii, și dumneavoastră care sunteți oameni tineri, știți ce se petrece azi. Știți ce babilonie și amestecare a limbilor există în lume. Și nu există nici un alt pol care să dea un echilibru lumii, în afară de Ortodoxie. Iar Sfântul Munte este o întruchipare a Ortodoxiei. Așadar, ceea ce suntem datori să facem este să fim niște buni aghioriți. Și ceea ce noi am primit, să dăm și altora. Atunci, fără să ne dăm seama, vom aduce lumii o mare ofrandă și fără să vorbim, propovăduim asurzitor. Și acest discurs asurzitor al tăcerii se face cu ușurință auzit de către fiecare. Celălalt, discursul opiniilor, nu face decât să ne provoace dureri de cap. Acum, mai mult decât oricând, e nevoie de acest discurs al tăcerii.

Și să nu alterăm nimic în Sfântul Munte. Să nu ”corectăm” nimic, căci și tipicele, chiar cele mai ”neînsemnate” la prima vedere, cele mai ”lipsite de sens”, au o mare însemnătate și un înțeles profund.

Știți ce s-a întâmplat în Apus. Au scos metaniile în Evul Mediu. Pentru că au spus: ”Ce sens are să cazi la pământ și să te ridici? Ăsta e un lucru fără sens; să-ți irosești timpul, să te obosești, să transpiri fără nici un scop? Noi, au zis occidentalii, vom face chestii inteligente. Vom munci și vom produce. Așa că au scos metaniile și au folosit altfel timpul. Dimpotrivă, aici, aghioriții, niște oameni ”de la țară” și ”analfabeți” […], au păstrat metaniile. Pentru că știau și știu, că omul nu este doar suflet, ci și trup. Și această participare și cu trupul la rugăciune, prin metanii și nevoință, are un sens mare și profund. Căci credem în Dumnezeul întrupat. Credem în sfințirea sufletelor și a trupurilor. Prin urmare, și prin participarea trupească la rugăciune, la efortul acesta trupesc, am păstrat credința în Dumnezeu-Omul și simțirea vieții dumnezeiești-omenești. Acum, occidentalii, după atâta timp, au înțeles că ceva e în neregulă cu ei. Și merg în Orientul îndepărtat ca să se caute pe la zen și yoga și să-și găsească echilibrul. Și vin învățătorii acestora sisteme străine de credința noastră să îi învețe metode de echilibru psiho-somatic. Și le fac pe toate varză, ajungând la o totală confuzie…

Din punctul nostru de vedere, poate acum un monah să zică: ”Dar ce sens au metaniile astea?”. Poate să spună: ”Nu fac metanii, ci eu muncesc ca să produc”? Neîndoielnic, nu. Monahul știe că el ”nu produce”. A învățat din Tradiția noastră că există un repaus care este mai presus de orice lucrare. Monahul nu face absolut ”nimic”, dacă este evaluat prin ochii lumii. Însă cu acest ”nimic”, el zidește noi lumi. Și dacă monahul aghiorit va face o oarecare treabă: dacă va zugrăvi icoane sau dacă va construi ceva, ceea ce contează nu este atât faptul că a zugrăvit și a zidit. Ci că această zidire și această icoană au un har de netâlcuit, acel har pe care îl aduce și ”nimicul” îndeletnicirii sale – să cadă la pământ și să se ridice făcând metanii – și harul acesta îl umple încă de-acum cu veșnicia și nestricăciunea.

Să mergem acum la o priveghere. Iarăși îți zice rațiunea lumii: Rezistați 12 ore? 15 ore! Dar sunteți în toate mințile? S-a demonstrat că omul are capacitatea de a-și păstra atenția concentrată doar pentru scurt timp. Și îți spune celălalt: eu sunt un om cultivat, vreau să îmi organizez viața rațional. Dar ce să faci cu această cultivare și cu această rațiune… Rezistăm 15 ore? Și ce înseamnă asta, că rezistăm? Să fii mort de oboseală. Să te topești. Acolo, tocmai în această topire, stă secretul. Și de acolo izvorăște o altă cerere către Dumnezeu și altă mângâiere care nu se aseamănă cu nimic altceva.

Și mergem în tot Sfântul Munte umblând la pas pe cărări și drumuri de piatră. Din nou, aceeași obiecție: Ce lucru mai e și ăsta? Ce sens are să te omori de oboseală pe drumuri de mers pe jos? Nu e mai bine să mergi cu mașina într-un sfert de oră?

Dar ce vreți? Această logică a lumii, care a ruinat lumea, pe aceasta să o aducem și aici? Dacă am urma această logică, vom ajunge să desființăm privegherile. Vom ajunge să facem o slujbă de un sfert, de-o jumătate de oră. Și să plecăm. Să ajungem în Karies în cinci minute. Să mergem la Kavsokalivia, la Marea Lavră. Să facem astfel turul Sfântului Munte. Deci, ce am câștigat? Am destrămat Sfântul Munte atât ”trupește, cât și sufletește”. Omenește vorbind ne-am râs de el, iar duhovnicește l-am necinstit.

Există o legătură nemijlocită între arhitectura întregului Sfânt Munte și ethosul nevoinței ortodoxe: participând la lungile privegheri și trăind programul nostru monahal, înțelegem de ce s-a alcătuit în acest fel trupul Sfântului Munte. După cum, de asemenea, călătorind pe istovitoarele sale cărări pătrundem în sensul privegherii și în sfânta odihnă a isihie sale. Prin aceste privegheri ne înălțăm către o negrăită rugăciune de cerere. Și prin aceste călătorii priveghem și ne odihnim la loc sfânt.

Pentru toate acestea, recunoștința noastră va trebui să fie nesfârșită către Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, către Doamna noastră Născătoarea de Dumnezeu, către toți Sfinții, către bătrânii părinți aghioriți, către părintele Athanasie, primul egumen al mănăstirii noastre – acest Sfânt Athanasie – către părintele Visarion, proegumenul dumneavoastră, care atât de mult s-a luptat pentru binele Sfântului Munte. Trebuie să fim recunoscători pentru toți bătrâneii care viețuiesc aici.

Și ceea ce este de trebuință este lupta de a rămâne în privegherea Sfântului Munte. Atât cât rămânem în privegehre, atât vom și auzi glasul Domnului. Ne aflăm pe pământul care necontenit va primi în el roua cea cerească, ploaia cea duhovnicească a sfintei noastre Tradiții. Dacă vom rămâne în necontenită priveghere, vom simți unicitatea monahismului ortodox care este de negrăit. De aceea, îndată ce se apucă să îl exprime, să îl scoată din caracterul lui de negrăit, acest cuvânt al lor pare că vorbește oximoronic: Părinții aceștia ne spun că aici starea pe loc e mișcare, că tăcerea se preface în cuvânt, moartea în viață și nedreptatea în îndreptare.

Sfânta Anastasia a primit ca azi ”moarte nedreaptă”, dar de fapt ei i s-a făcut dreptate și a intrat în viața veșnică. Și noi, dacă vrem, prin harul lui Dumnezeu, să fim nedreptățiți până în sfârșit și să facem lucruri absurde pentru ochii lumii și să primim moartea pentru Hristos – adică, dacă vrem, să devenim adevărați aghioriți și să ne îngropăm precum semințele în roditorul pământ aghiorit – atunci ne vom simți cu ”trupul și sufletul”, încă de acum, odihniți în vastitatea fără sfârșit a vieții veșnice care a început deja.

Sursa: Periodicul ”Cuviosul Grigorie”, în Omul, ființă liturgică, perioada a II-a, fasciculul II, Editura Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie al Sfântului Munte, Sfântul Munte 1977 via pemptousia.ro

Mănăstirea Stavronikita, George Crasnean

Stavronikita-2004

Mănăstirea Stavronikita
George Crasnean

Stavronikita-North Side-2009 (6)Nume: Moni Stavronikita (Μονή Σταυρονικήτα)
Ctitor: Nikitas – Nikephoros Stavronikitas
Zidire: sfârşit de secol X/început de secol XI
Hram: Sfântul Nicolae (6/19 decembrie)
Rang în Athos: XV
Obşte: 30 monahi
Coordonate: 40.267983°N 24.276733°E
Tel: 0030-2377023255
Fax: 0030-2377023908

chronologie

X-XI – la sfârşitul veacului X şi/sau începutul celui de’al XI-lea – probabil – ia fiinţă mănăstirea Stavronikita.
1012 – un document al protosului Nikiphoros este semnat şi de un „călugăr de la Stravonikita” (μοναχός ο του Στραβωνικήτα).
1016 – acelaşi monah iscălea ca fiind „din Stavronikita” (του Σταυρονικήτα).
1067 – un incendiu distruge mare parte din aşezământul monahal.
1204 – cruciada a IV-a şi ocupaţia latină depopulează masiv mănăstirea.
1306 – după acest an şi după raidurile piraţilor catalani, monahii părăsesc mănăstirea, lăsând’o în grija protosului Athosului.
XIV-XV – în vremea acestor veacuri, Stavronikita funcţionează mai întâi ca schit al mănăstirii Kutlumuş, iar mai apoi, al mănăstirii Filotheou.
1527-1536 – prin strădania egumenului Grigorios Giromeriatis (Γρηγόριος Γηρομερειάτης) se construieşte katholikonul mănăstirii, închinat Sfântului Nicolae.
1533 (?) – câţiva monahi pescuiesc în chip minunat icoana Sfântului Nicolae „al Stridiei” (Άγιος Νικόλαος ο Στρειδάς).
1533 – pentru 4.000 de aspri, călugării de la Filotheou au vândut Stavronikita egumenului mănăstirii Thesprotiane Gyromeriou, Grigorios Giromeriatis.
1536 – un edict al Patriarhului ecumenic, Ieremia I (1522-1546), restabileşte statutul Stavronikitei devenind astfel, ultima mănăstire consacrată oficial în Athos.
1546 – celebrul Theophanis Strylitzas („Cretanul”) şi fiul său, Symeon, pictează biserica mănăstirii, cele doisprezece icoane prăznicare şi trapeza Stavronikitei.
1555 – vornicul Gavriil Tro­tu­şanu şi Sofica, soaţa sa, dăruiesc mânăstirii un epi­trahil.
1597 – în martie, Ie­remia Movi­lă hotărăşte un ajutor a­nual de 4.000 de aspri pentru „să­ra­cii călu­gări“ de la Sta­vronikita.
1607 şi 1741 – două incendii ard Stavronikita până aproape de temelii.
1628 – se renovează katholikonul mănăstirii.
1680 – Şerban Cantacuzino, domnitorul valah, este cel care construieşte frumosul apeduct, dimpreună cu bazinele de apă.
1743 – din acest an datează catapeteasma katholikonului.
1765 – mitropolitul Grigorie II al Ungro-Vlahiei ridică paraclisul închinat Sfântului George.
1767 (?) – se pare că în acest an i’a fost închinată Stavronikitei – de către Alexandru Scarlat Ghica – mănăstirea „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel” din Bucureşti (care, anterior fusese închinată, la 1677, Patriarhiei de Constantinopol).
1770 – se reface trapeza şi se zideşte paraclisul „Sfântului Dimitrie” în cimitirul mănăstirii, precum şi cele ale Arhanghelilor şi celor Cinci Mucenici.
1802 şi 1838 – metocul Stavronikitei, „mănăstirea Arhimandritului”, se dărâmă în mare parte în urma a două cutremure.
1819 – înaintea acestui an, Stavronikita arde a patra oară.
1821 – represaliile turceşti după mişcarea de eliberare Eteria (Philiki Hetairia – Φιλική Εταιρεία) duc la depopularea mănăstirii pentru următorii zece ani.
1817, 1864, 1874 şi 1879 – patru mari incendii provoacă pagube însemnate mănăstirii.
1934-1942 – vreme de opt ani s’a nevoit la Stavronikita, într’o chilie de la malul mării, cuviosul Antipa Dinescu, fostul stareţ al schitului românesc Prodromu.
1968 – Stavronikita este readusă la viaţă de sosirea unei obşti conduse de egumenul Vassilios, care aduc şi stilul de viaţă chinovial în mănăstire.
1981-1999 – mănăstirea trece printr’un amplu proces de renovare sub monitorizarea Centrului pentru Conservarea Patrimoniului Athonit (greacă: Κέντρο Διαφύλαξης Αγιορείτικης Κληρονομιάς, prescurtat Κε.Δ.Α.Κ.).

I. Istoria

numele şi începutul

Stavronikita-North Side-2004Stavronikita (greacă: Μονή Σταυρονικήτα, Moní Stavronikita) – care s’ar traduce drept „Crucea lui Nichita” – este cea mai mică dintre mănăstirile athonite şi, totodată, cea mai tânără dintre ele: a fost primită în rândul celor douăzeci de mănăstiri imperiale abia în 1536. Această zidire aghiorită, cu hramul Sfântul Nicolae, a rămas construită pe o stâncă, la malul golfului Strymonic, între mănăstirile Iviron şi Pantokrator. În vechime Stavronikita a mai fost numită şi „Stravonikita” (o corupere a numelui iniţial), sau „mănăstirea Maicii Domnului” – pentru că, se pare că, iniţial, a fost închinată Preacuratei. Numele de „Stravonikita” apare într’un act al protosului Nikiphoros, din 1012, unde unul din monahi iscălea „Nikiphoros călugăr de la Stravonikita” (greacă: „Νικηφόρος μοναχός ο του Στραβωνικήτα”). Pentru că, patru ani mai târziu, acelaşi călugăr subiscălea ca fiind „din Stavronikita” (greacă: „του Σταυρονικήτα”), se pare că ar fi vorba de una şi aceeaşi mănăstire. Dacă ipoteza aceasta este reală înseamnă că mănăstirea Stavronikita îşi are începuturile undeva, între sfârşitul secolului X şi începutul celui de’al XI-lea. De altfel, una din tradiţiile orale pomeneşte pe un oarecare cuvios Nikita, sculptor de cruci (stavros-cruce, în limba greacă), care ar fi ctitorit mănăstirea pe la anul 1006. O altă ipoteză ar fi ca mănăstirea să fie ctitoria a doi monahi – Nikita şi Stavros – care s’ar fi nevoit în două chilii apropiate de locul unde se află astăzi Stavronikita. Mai există încă două tradiţii despre numele şi începuturile acestei mănăstiri: una face pomenirea unui patrician pe care’l chema Nikitas şi care ar fi zidit mănăstirea dându’i numele său combinat cu cel al crucii – pentru că pomenirea Sfântului Nichita se face a doua zi după sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci (15 septembrie); cealaltă îl dă drept întemeitor al mănăstirii pe un ofiţer numit Nikephorus Stavronikitas, care a slujit sub Ioannis Tzimiskes şi care şi’a împrumutat numele ctitoriei sale. Se pare că totuşi, în secolul XI, exista o „mănăstire a lui Hariton” în acel loc, iar turnul ei era un „turn de veghere” pentru monahii din Karyes.

Oricum, această parte a istoriei Stavronikitei este neclară şi cu iz de legendă grecească dar ea se termină odată cu cucerirea Constantinopolului de către cruciaţii latini, căci în vremea stăpânirii lor (1204-1261) mănăstirea intră în declin şi se depopulează masiv. După raidurile corsarilor catalani din 1306, ea ajunge sub jurisdicţia protos-ului Athosului, apoi în administrarea mănăstirii Kutlumuş, pentru ca în veacul al XVI-lea să devină schit al mănăstirii Filotheou.

egumenul Grigorios Giromeriatis

Doi oameni aveau să fie însă providenţiali pentru refacerea şi revigorarea vieţii monahale a acestei mănăstiri: egumenul Grigorios Giromeriatis (greacă: Γρηγόριος Γηρομερειάτης) – care a cumpărat Stavronikita de la mănăstirea Filotheou în 1533 (pentru o sumă mică: doar 4.000 de aspri) – şi patriarhul ecumenic Ieremia I, care i’a restabilit printr’un edict statutul de mănăstire, în 1536, şi care a continuat să reconstruiască şi să extindă mica mănăstire de pe ţărmul golfului Strymonikos. Gregorios era stareţul mănăstirii Giromeriou (greacă: „Locul vechi”) din provincia Thesprotia Epirului când a cumpărat schitul Stavronikita şi, silindu’se să’i redea strălucirea de odinioară, s’a mutat cu totul în Athos construind un zid împrejmuitor mănăstirii Sfântului Nicolae, precum şi câteva chilii. Tot el este cel care a isprăvit zidirea katholikonului, la anul 1536 (înălţarea bisericii fusese începută cu nouă ani înainte, la 1527). Se pare că biserica şi mănăstirea au fost iniţial închinate Sfântului Ioan Botezătorul dar, aflând de minunata pescuire a icoanei Sfântului Nicolae, patriarhul Ieremia I a hotărât ca hramul să fie schimbat (probabil în 1541), în cinstea episcopului Mirelor Lyciei.

patriarhul Ieremia I

Această sfântă lucrare avea să fie continuată, după moartea egumenului Grigorios Giromeriatis (+1540) de către însuşi patriarhul ecumenic Ieremia I, care a înzestrat mănăstirea cu importante metoace în Kassandra (Pinaka – cumpărată de la un turc, contra sumei de 48.400 de groşi) şi pe insula Lemnos. Se prea poate ca acestea să fi fost cumpărate din banii dăruiţi de cucernicul voievod Radu Paisie („urmaşul adevărat al evlaviei lui Neagoe” – cum îl numea Nicolae Iorga – care a domnit între anii 1535 şi 1545), căci patriarhul a adunat mile din ţara Valahiei în două rânduri: 1542 şi 1544. (De altfel, el avea să’şi găsească sfârşitul la Vraţa-Bulgaria, tot în drum către Ungro-Vlahia, în 1546). În timpul său, Stavronikita a revenit la modul de viaţă cenobitic.

Teofan Cretanul

Deisis-Theophanes Strylitzas-Stavronikita 1546Mai ’nainte de’a muri, Ieremia I avea să tocmească pe celebrul Teofan Cretanul (Theophanes Strylitzas, poreclit „Bathas” +1559) drept pictor al katholikonului. Teofan era deja călugăr de zece ani (fusese tuns în Marea Lavră, dimpreună cu cei doi fii ai săi, Symeon şi Neophit) când, împreună cu Symeon, au împodobit pereţii bisericii şi ai trapezei cu splendide fresce bizantine, în anii 1545-1546. Tot ei sunt cei care au pictat şi icoanele portabile ale praznicelor împărăteşti (Dodekaorton) dar, se pare, că şi frescele din paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul aparţin aceluiaşi celebru artist cretan.

daniile valahe

Cu toate aceste înfrumuseţări, Stavronikita a rămas cea mai mică dintre mănăstirile athonite şi avea să treacă prin mari greutăţi în veacurile viitoare. Chiar dacă a fost ajutată în repetate rânduri de comunitatea athonită şi de alţi binefăcători – cum au fost: Archon Zervopoulos în 1612, Markos monahul la 1614, creştinii din Kea în 1628, ori Thomas Klados în anul 1630 – evoluţia Stavronikitei a fost îngreunată de neînţelegeri asupra proprietăţilor cu mănăstirea Kutlumuş dar şi de două încendii care au ars mănăstirea aproape din temelii – în 1607 şi 1741. Renovarea katholikonului avea să dureze mai bine de douăzeci de ani (1628), iar mănăstirea a continuat să supravieţuiască în aceste secole îndeosebi datorită ajutoarelor valahe. La 1641 Stavronikita era „lipsită de apă şi lemne” (cum precizează un document al protosului Athosului) şi de aceste neajunsuri se va ocupa domnitorul Ungro-Vlahiei, Şerban Cantacuzino (1678-1688), care va construi aici, în 1680, un superb apeduct (care dăinuie şi în zilele noastre). „A­ceas­tă mâ­năstire ca­re se află lân­gă mare, foarte frumoasă şi li­niş­tită are gră­dini cu cas­ca­de şi li­vezi, iar apa pe care o beau sfinţii părinţi este adusă de prealu­mi­na­tul domn al UngroVlahiei, Şer­ban Cantacuzino Voie­vod, construcţie cu multe bazi­ne, într’adevăr foarte cos­tisitoare“ – preciza, în scrierile lui, cronicarul bizantin Komnenos.

Stavronikita from Pantokratoros-2008Nu se ştie exact când dar, înspre a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, românii închinaseră deja Stavronikitei mănăstirea „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel” – numită şi „mănăstirea Târnovo-ului”, sau „mănăstirea Arhimandritului” – cu toate veniturile prăvăliilor de pe Lipscani şi mahalaua Şerban Vodă, cât şi ale caselor din apropiera mănăstirii, dar şi ale viilor din dealul Lupeştilor precum şi bolovanii de sare din Ocna Slănicului (dăruiţi de Sfântul Constantin Brâncoveanu în 1702). Veniturile mănăstirii bucureştene nu erau deloc de neglijat întrucât aceasta mai stăpânea şi moşiile Jugureni şi Colentina, schitul Crăsanilor (închinat de Nicolae Mavrocordat) şi cel al Călugărenilor (dăruit de Şerban Cantacuzino). Se pare că cel care a făcut această importantă danie a fost fanariotul Alexandru Scarlat Ghica, care a ocârmuit Wallachia între 1766 şi 1768. Cu puţin timp mai ’nainte (1765) mitropolitul Ungro-Vlahiei, Grigorie II, ridicase şi el un paraclis la Stavronikita, închinat Sfântului George. În 1770, la Stavronikita se reface trapeza şi se zideşte paraclisul „Sfântului Dimitrie” în cimitirul mănăstirii. Tot spre finele veacului al XVIII-lea se mai construiesc şi paraclisele Arhanghelilor Mihail şi Gavriil şi a celor Cinci Mucenici.

urmările Hetairiei şi veacurile XIX-XX

Începutul secolului următor n’a fost deloc bun pentru Stavronikita: „în 1802 se dărâmase de cutremur metoacele Arhimandritului” (Teodor Bodogae – Ajutoarele româneşti la mânăstirile din Sfântul Munte Athos–Didactica XI Sibiu 1940, pag. 267), iar înainte de 1819, arde a patra oară. Apoi, pe lângă faptul că a trebuit să ajute financiar mişcarea de eliberare naţională Philiki Hetairia (Eteria), după eşecul acesteia (1821), a avut de îndurat şi un deceniu de represalii turceşti – care au împrăştiat mai toţi monahii din mica mănăstire aghiorită. Călugării au început să revină în mănăstire abia în deceniul al patrulea al secolului XIX dar, şi aceştia au avut parte de încercări în anii care au urmat, pentru că mănăstirea avea să treacă prin alte trei mari incendii: în 1864, 1874 şi 1879. Acestea, ca şi birurile turceşti, au îngenuncheat Stavronikita, care s’a văzut înglodată în datorii. Din starea aceasta avea să iasă destul de târziu şi aceasta datorită eforturilor egumenului vatopedin Theophilos din Brusa (1843–1891).

Adevărata renaştere a vieţii monahale – şi a modului de viaţă chinovial – avea să se producă însă abia în 1968, odată cu venirea unei noi frăţii aflate sub îndrumarea lui gheronda Vassilios. Astăzi, cam treizeci de monahi îşi caută mântuirea în chinoviul Stavronikitei.

români aghioriţi la Stavronikita

icoana_sf_antipa_de_la_calapodestiDintre monahii români care s’au nevoit la Stavronikita se cuvine a’l pomeni pe cuviosul Antipa Dinescu, fostul stareţ al schitului românesc Prodromu, care a vieţuit opt ani aici (1934-1942), într’o chilie de la malul mării. În veacul al XVIII-lea, prin 1712, se pomeneşte de un Atanasie, fiul lui Pascal Vornicul, care’i scria Sfântului Constantin Brâncoveanu că „nu mai caută alte mănăstiri mari şi bogate, ci eu Doamne, fiind iubitor de singurătate, aici amu ales mai bună isihie… după ce’am văzut că toate ale lumii sunt deşarte”.

II. Arhitectură

Stavronikita păstrează stilul tradiţional athonit cu o biserică centrală înconjurată de ziduri masive care’i dau aspectul unei cetăţi. Turnul defensiv dinspre miazăzi întregeşte şi întăreşte această impresie. Particularitatea katholikonul este că, din cauza lipsei de spaţiu, nu are abside laterale. Trapeza împodobită de Teofan Grecul, este situată la primul cat al aripei de sud – acolo unde se află şi un arhondaric cu o frumoasă privelişte către mare. În jurul mănăstirii şi al frumoasei livezi de portocali sunt construite câteva clădiri auxiliare. Stavronikita are şase kalyves în imediata apropiere şi încă 33 în Kapsala.

Una din marile probleme ale Stavronikitei a fost stabilitatea structurală a mănăstirii, deoarece stânca pe care este construită, în urma unor cutremure, a început să alunece încet spre mare. Aceasta a fost rezolvată destul de anevoios, între anii 1981–1999, de către Κε.Δ.Α.Κ. (Centrul pentru Conservarea Patrimoniului Athonit), care a efectuat ample lucrări de stabilizare a stâncii pe care care se înalţă frumoasa mănăstire închinată Sfântului Nicolae („Streidas”).

III. Tezaur

manuscrise şi odoare

Biblioteca Stavronikitei adăposteşte 58 de manuscrise pe pergament din secolele XI–XIII. (De mare valoare este o Psaltire din secolul XII, caligrafiată cu litere de aur pe pergament – Codex 46). Mai există aici două manuscrise pe mătase, precum şi alte 109 pe hârtie, datate între veacurile XIV–XIX. Între cele câteva sute de tipărituri, care întregesc acest tezaur bibliofil, se poate găsi şi Rânduiala Liturghiei pe gla­suri, scrisă de Dumitraşcu Valahul, la 1705.

Mănăstirea păstrează multe odoare şi veşminte bisericeşti – între ele şi o bro­de­rie dăruită de boierul/poet Ienă­chi­ţă Văcărescu şi jupâniţa Ecaterina – dar şi vechi icoane portabile. Între acestea, cea mai de preţ dintre ele este cea făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae „al Stridiei”.

icoana Sfântului Nicolae „al Stridiei” (Άγιος Νικόλαος ο Στρειδάς)

Agios Nikolaos o'Streidas-Stavronikita-1533Această icoană a Sfântului Nicolae „al Stridiei” este una neobişnuită nu doar pentru minunile făptuite, ci şi pentru că a fost realizată în tehnica veche a mozaicului pe lemn. Ea a stat în apele mărilor sute de ani până a fost aflată în chip minunat de călugări de la mănăstirea athonită Stavronikita.

Se crede că în vremea iconoclasmului, câţiva prigonitori au încercat să taie şi această icoană cu o secure (sau sabie) dar, deschizându’se o rană mare de vreo opt centimetri în fruntea sfântului şi, mai ales, pentru că a început să curgă sânge din ea, aceştia s’au spăimântat şi au aruncat’o în mare. În apă fiind, cu timpul, rana Sfântului Nicolae a fost astupată de o stridie. Alţi iconografi spun că icoana aceasta a fost aruncată în mare de corsarii catalani (după celebrul lor raid din 1306) şi că a fost pescuită abia în anul 1553, de câţiva monahi care se sileau să prindă în mrejele lor peşte pentru hramul mănăstirii. Aceştia au scos scoica din icoană şi atunci, din fruntea sfântului, a început să curgă iarăşi sânge. Mai mult, la malul mării, în locul unde a fost scoasă icoana, a izvorât aghiazmă.

Văzând aceste minuni, patriarhul ecumenic Ieremia I (1522-1524, 1525-1546) a schimbat hramul bisericii şi, de unde până atunci mănăstirea fusese închinată Sfântului Ioan Botezătorul, acum Sfântul Nicolae, marele făcător de minuni, a devenit patronul ei. El a folosit o jumătate de scoică în locul sfântului disc la altar, iar cealaltă parte a ferecat’o într’un engolpion, pe care i l’a dăruit patriarhului rus Iov. Această jumătate de stridie se află şi astăzi în sacristia Patriarhiei Moscovei, cealaltă fiind în păstrarea mănăstirii Stavronikita.
Odată pe an, se face procesiune în jurul mănăstirii, cu icoana Agios Nikolaos Streidas.

sfinte moaşte

Stavronikita păstrează cu sfinţenie şi multe moaşte, precum: o parte din mâna Sfântului Vasile cel Mare, o mână a Sfintei Ana, una a Sfântului Elefterie şi ale Sfinţilor Doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian.

Text și foto George Crasnean
Articolul a apărut inițial în revista Lumea monahilor din 20 martie 2016. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos .
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Christ Pantokrator-Stavronikita 1546-Theophanes Strylitzas

Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae – Streidas („cu scoica”) de la Stavronikita

Mănăstirea Stavronikita se află între Mănăstirea Iviru și Pantocrator. Despre numele mănăstirii se păstrează mai multe izvoare, dar cel mai credibil ar fi că și-a luat numele de la primii ei ctitori, monahii Stavru și Nichita, care s-au nevoit pe locul unde se află astăzi mănăstirea. Este cea mai mică din cele 20 de mănăstiri ale Sfântului Munte. Prima biserică se spune că a fost construită în secolul al XI-lea, fiind arsă de trei ori.

În biserica mănăstirii se află icoana Sfântului Ierarh Nicolae, care a fost găsită în mare.

Odată, părinții mănăstirii au ieșit la pescuit și, aruncând mreaja în mare, când au tras-o la mal au văzut că în loc de pește, în mreajă se află icoana Sfântului Ierarh Nicolae, având pe frunte o scoică. Când au dezlipit scoica de pe locul unde fusese lipită, a început să curgă sânge, după cum se poate vedea până astăzi, iar pe mal, pe locul unde au ieșit din mare, a izvorât un izvor cu apă dulce.

Voievozii români care au ajutat această mănăstirea sunt: Vlad Vintilă, Radu Paisie, Ieremia Movilă, Matei Basarab, Ștefan Cantacuzino și alții.

Amintim și câteva din sfintele moaște ce se află aici: mâna Sfintei Ana, mâna Sfântului Elefterie, părticele de la Sfinții Trei Ierarhi și de la alți sfinți.

Numărul monahilor din mănăstire, precum și de la chiliile din jur este de aproximativ 60.

Monah Pimen Vlad
Chilia “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, Schitul Lacu
Textul apare aici cu îngăduința autorului

***

Se mai știe despre această sfântă icoană, realizată în tehnica veche mozaic pe lemn, că a stat în apele mării timp de 283 ani (a fost găsită în 1589), cel mai probabil ea a fost aruncată în mare în 1306, după un raid al catalanilor. Crăpătura de la frunte are 8 cm. Învelișul de scoică s-a păstrat ca amintire, jumătate fiind în mănăstirea Stavronikita, iar cealaltă jumătate fiind dăruită Patriarhului rus Iov. O dată pe an, Icoana Sfântului Nicolae Steridas este scoasă în procesiune, în jurul mănăstirii (LD)

Foto: Iconostasul Katholikonului (bisericii mari) de la Stavronikita. În dreapta se află Icoana făcătoare de minuni a Sf. Ierarh Nicolae

O floare din Grădina Maicii Domnului: Părintele Tihon

Parintele Tihon (Papa Tihon) s-a nascut în Rusia, în Novaia Mihailovsk, în 1884. Parintii lui, Pavel si Elena, erau oameni evlaviosi, de aceea era firesc ca si rodul lor – Timotei dupa numele lumesc – sa le mosteneasca evlavia si dragostea pentru Dumnezeu si sa doreasca de mic copil sa se afieroseasca Lui.

Parintii vedeau râvna cea mare, dumnezeiasca, a copilului lor, dar nu îndrazneau sa îi dea binecuvântarea de a mearge la manastire, deoarece îl vedeau voinic si cu o fire zburdalnica. Voiau ca Timotei sa se maturizeze si în gândire si dupa aceea sa hotarasca. I-au dat însa binecuvântarea sa viziteze manastirile pe o perioada de timp de trei ani, de la vârsta de saptesprezece pâna la douazeci de ani. Atunci a facut pelerinajele lui cele mari, trecând pe la vreo doua sute de manastiri din Rusia. Când ajungea la manastiri, cu toate ca era foarte istovit de mersul pe jos, evita cu bun simt ospitalitatea lor ca astfel sa se nevoiasca si sa nu îngreuieze pe altii.

Intr-o provincie, însa, s-a chinuit mult, pentru ca locuitorii de acolo mâncau pâine de secara. Timotei nu mânca nimic altceva decât pâine, dar acea pâine de secara nu a putut-o mânca deoarece avea un miros urât si era ca noroiul. De aceea tânarul se epuizase de tot. Asadar s-a dus la brutar, de la care ceruse si alta data, sa-l roage din nou sa-i dea putina pâine alba, crezând ca pentru el va avea pâine mai buna. Acela, însa, vazându-1 pe Timotei de departe i-a spus sa plece.

Mâhnit si epuizat, tânarul s-a retras într-un colt si cu toata simplitatea lui copilareasca s-a rugat Maicii Domnului astfel: “Maica Domnului, vreau sa ma ajuti, caci voi muri pe drum înainte de a ma face calugar. Nu pot mânca aceasta pâine”. M-a apucat sa termine rugaciunea când deodata i-a aparut înainte o Tânara cu chipul stralucitor, care i-a dat o pâine alba si apoi a disparut, în clipa aceea Timotei s-a pierdut cu firea, nu-si putea explica acea întâmplare, îi treceau prin minte felurite gânduri. Un gând îi spunea ca poate l-a auzit fiica brutarului si i s-a facut mila de el si a spus tatalui ei sa-i dea putina pâine buna. Deci merse iarasi la brutar ca sa-i multumeasca. Dar brutarul a crezut ca Timotei îsi bate joc de el si l-a ocarât cu mânie.

–    Hai, fugi de aici, ca eu n-am nici femeie, nici fiica!

Dupa ce Timotei a mâncat acea pâine binecuvântata si s-a întarit si duhovniceste, si-a continuat pelerinajul sau si la celelalte manastiri, dar acel fapt inexplicabil îi venea mereu în minte. A petrecut mult timp în aceasta nedumerire, dar mai târziu, când un monah i-a dat o carte cu icoanele facatoare de minuni ale Maicii Domnului din Rusia, si a vazut-o pe Maica Domnului din Kremlin, i-a saltat inima de evlavie, ochii i s-au umplut de lacrimi de recunostinta si a spus: “Aceasta mi-a dat pâinea cea alba”. Si de atunci a început sa o simta pe Maica Domnului mai aproape, precum copilul pe mama sa.

Dupa pelerinajul facut la manastirile din patria sa a mers sa se închine si la Muntele Sinai, cel calcat de Dumnezeu, unde a stat doua luni, iar de acolo a plecat la Sfintele Locuri, unde a pustnicit o vreme, dincolo de râul Iordanului. Desi Locul cel Sfânt l-a ajutat, totusi n-a aflat liniste din pricina duhului lumesc al vremii noastre, care a distrus, din nefericire, cu asa-zisa lui civilizatie, chiar si locurile pustii si sfinte, unde se linistesc si se sfintesc sufletele. De aceea a fost nevoit sa plece la Sfântul Munte.

Ispititorul, însa, având experienta de mii de ani, întelegând ca acest tânar evlavios va spori în viata duhovniceasca si va ajuta multe suflete sa se mântuiasca, a încercat sa-l împiedice, întorcându-se din pustia Iordanului în Ierusalim, pe când se pregatea sa se închine pentru ultima oara la Sfântul Mormânt si sa-si ia ramas bun de la cunoscutii sai, vicleanul a folosit ca unelte ale sale doua femei fara frica de Dumnezeu, rusoaice, care 1-au chemat acasa la ele, ca sa-i dea, chipurile, pomelnice sa le pomeneasca la Sfântul Munte. Timotei cel fara de rautate, care totdeauna avea gânduri bune, le-a crezut si a mers. Dar când l-au încuiat înauntru si s-au napustit asupra lui cu intentii pacatoase, s-a pierdut cu firea, s-a înrosit si dând un brânci femeilor si unul usii a fugit din ghearele soimilor, precum odinioara losif, pastrându-si astfel curatia. Dupa aceea a venit asa cum era, ca o floare curata si s-a sadit în Gradina Maicii Domnului, a sporit si a bine miresmuit cu virtutile lui, precum vom vedea mai jos.

Prima lui metanie a fost la Chilia Burazeri, unde a stat cinci ani. Deoarece aici nu a aflat linistea din pricina multor închinatori rusi, a luat binecuvântare si a plecat la Karulia (Karulia – loc pustnicesc situat între Kavsokalivia si Sfânta Ana), unde a pustnicit cincisprezece ani. Toata perioada de timp de la Karulia a petrecut-o în nevointe aspre. Singurele lui ocupatii erau metaniile si închinaciunile facute cu rugaciunea “Doamne Iisuse…” si studiul duhovnicesc, împrumuta carti de la manastiri, iar parintii de acolo îi dadeau ca binecuvântare posmag din cel care prisosea de la masa, pentru care el îi pomenea în rugaciunile sale. Astfel se nevoia cu marime de suflet, ca si launtric sa devina înger si nu numai pe dinafara cu Schima îngereasca.

OLYMPUS DIGITAL CAMERADe la Karulia a venit la marginea Kapsalei, deasupra Kaliagrei (Kaliagra – portul Manastirii Kutlumusiu situat între Manastirile Iviron si Stavronikita), la o chilie de pe mosia Manastirii Stavronikita, unde a îngrijit un batrân. Dupa ce a murit batrânelul si a luat binecuvântarea lui a ramas singur în acea chilie. De atunci nu numai ca nu si-a neglijat nevointele lui duhovnicesti, ci le-a si înmultit. Si pentru ca s-a nevoit cu marime de suflet si cu multa smerenie, a primit din belsug harul lui Dumnezeu.

Harul dumnezeiesc care salasluia în sufletul sau l-a descoperit oamenilor si multi îndurerati alergau la el sa-i ceara sfatul si sa fie mângâiati de multa sa dragoste. Altii îl rugau sa se preoteasca, ca sa-i ajute si mai mult prin Taina Sfintei Spovedanii, dându-le astfel si iertarea pacatelor. Tocmai aceasta nevoie de ajutor duhovnicesc pe care o simteau multi crestini, l-a facut sa primeasca sa fie hirotonit.

La chilia sa (termenul “chilie” este folosit în Sfântul Munte pentru a denumi o sihastrie, care poate avea sau nu biserica), însa, nu exista biserica, care îi era absolut necesara, si nici bani nu avea, dar avea multa credinta în Dumnezeu. Asadar a facut rugaciune si a pornit spre Karyes (Capitala Sfântului Munte), având credinta ca Dumnezeu îi va iconomisi banii necesari pentru biserica. Dar înainte de a ajunge la Karyes, staretul Schitului Sfântul Prooroc Ilie l-a zarit pe Parintele Tihon si l-a chemat la el. Când s-a apropiat de el i-a spus: –    Un crestin bun din America mi-a trimis câtiva dolari, sa-i dau unui monah care nu are paraclis ca sa si-l zideasca. Sfintia Ta n-ai biserica, asadar ia-i si construieste-o.

Atunci Batrânul a lacrimat de emotie si recunostinta fata de Dumnezeu. A multumit staretului si a spus: “Dumnezeu sa-l ierte pe omul lui Dumnezeu ce mi-a trimis binecuvântarea”. Bunul Dumnezeu, ca un cunoscator de inimi, mai înainte ca Batrânul sa-L roage, se îngrijise de paraclisul chiliei lui, pregatindu-i banii pentru clipa când acesta avea sa-i ceara. Asadar, era firesc sa-l asculte Dumnezeu de vreme ce si Parintele Tihon de mic copil îl asculta, pazea poruncile Lui dumnezeiesti, pentru care primea adeseori binecuvântari ceresti.

Dupa aceea a aflat doi monahi zidari care au lucrat la paraclis rostind In acelasi timp si rugaciunea, asa cum îsi dorea. Când a terminat bisericuta, a închinat-o Sfintei Cruci, pentru ca avea multa evlavie la ea, dar si ca sa evite praznuirile de hram, deoarece la înaltarea Sfintei Cruci se posteste si ziua este de doliu. Staretului nu-i placeau praznicele deoarece creeaza neliniste si raspândire. El praznuia duhovniceste în fiecare zi, cu multa nevointa si aproape fara mângâiere omeneasca în groapa Kaliagrei, traind bucurii paradisiace împreuna cu îngerii si cu sfintii. Când cineva îl întreba: “Locuiesti singur aici în pustie?”. Batrânul raspundea: “Nu, locuiesc împreuna cu îngerii si arhanghelii, cu toti sfintii, cu Maica Domnului si cu Hristos”.

Intr-adevar simtea prezenta îngerilor si ajutorul îngerului sau pazitor.

Intr-o zi când l-am vizitat, a cazut pe spate, în timp ce urca scarile, împiedicându-se în hainele lui, caci purta multe. M-am ostenit destul ca sa-l ridic, iar când l-am întrebat dupa aceea: “Ce-ai fi facut Parinte, singur, daca n-as fi fost eu?”, m-a privit mirat si mi-a raspuns cu fermitate: “îngerul meu pazitor m-ar fi ridicat!”.

Desi se afla singur într-un loc pustiu, si chilia lui nu avea aproape nimic – caci le lepadase pe toate ca sa dobândeasca pe Hristos -, Gradina Maicii Domnului era pentru Parintele Tihon raiul pamântesc, caci acolo unde este Hristos, acolo e si raiul.

Multi ani n-a iesit în lume, dar odata, atunci când avusese loc un incendiu în Kapsala, a fost nevoit, fara sa vrea, sa mearga ca martor la Tesalonic, împreuna cu  alti  parinti.  Când  Staretul  s-a întors în  Sfântul Munte, parintii l-au întrebat:

– Cum vi s-a parut orasul si oamenii, dupa atâtia ani în care n-ati mai iesit în lume? – N-am vazut oameni, ci padure de castani, a raspuns Batrânul.

Staretul ajunsese la aceasta masura duhovniceasca, pentru ca iubea mult smerenia si saracia, îl iubea mult pe Hristos. în chilia Staretului nu vedeai nici un lucru de pricopseala, care sa fie de folos vreunui om. Lucruri asemanatoare cu cele pe care le avea în chilie, puteai gasi oricâte ai fi vrut aruncate la gunoi. Dar pentru oamenii duhovnicesti orice lucru vechi care era al Parintelui Tihon avea mare valoare, pentru ca era sfintit. Chiar si zdrentele lui erau privite cu evlavie si erau luate ca binecuvântare. De asemenea orice lucru vechi sau jerpelit ar fi purtat, nu parea urât, deoarece se împartasea din frumusetea lui launtrica,  în loc de culion purta un fel de glugi, pe care el singur le cosea din bucati de rasa cu acul de cusut saci. Acestea raspândeau mai mult har decât pretioasele mitre arhieresti (fireste, atunci când în inima arhiereului nu exista “Margaritarul cel de mult pret”).

Odata un vizitator l-a fotografiat asa cum era, cu gluga în loc de culion si cu o pijama ce i-o pusesera pe spate, vazându-l pe Staret ca-i este frig. Chiar si acum, cei care îl vad în fotografie pe Parintele Tihon, cred ca purta o mantie arhiereasca, desi era o pijama veche tarcata.

Mult îl odihneau lucrurile sarace si smerite si iubea mult neagoniseala, care l-a si eliberat si i-a daruit aripi duhovnicesti. Si astfel, cu sufletul întraripat se nevoia mult, fara sa simta osteneala trupeasca, precum copilul nu simte oboseala când face voile tatalui sau, ci dragostea si afectiunea împreuna cu mângâierea. Fireste, acestea nu se pot compara cu mângâierile dumnezeiesti ale harului, nici macar cu gândul.

Precum am spus, rucodelia lui era nevointa duhovniceasca: postul, privegherea, rugaciunea lui lisus, metaniile etc., pe care le facea nu numai pentru sine, ci si pentru toate sufletele (vii si morti). Când a îmbatrânit si nu mai putea sa se ridice atunci când facea metanii, lega o funie groasa de tavan si cu ea se ridica. Si astfel facea metanii si se închina lui Dumnezeu cu evlavie. Iar aceasta nevointa si-a pastrat-o pâna când a cazut la pat, în care s-a odihnit timp de douazeci de zile, dupa care a plecat la viata cea vesnica si adevarata, unde se odihneste vesnic lânga Hristos.

Rânduiala mâncarii uscate, pe care o avea de tânar, a tinut-o pâna la batrânetile lui. Gatitul mâncarii îl considera timp pierdut, cu atât mai mult cu cât mâncarurile bine pregatite nici nu se potrivesc calugariei. Era firesc ca dupa atâta nevointa, afîându-se într-o astfel de stare duhovniceasca, mâncarea buna sa nu-i mai pricinuiasca nici o placere. Caci îl avea pe Hristos în el. Care îl îndulcea si-l hranea cu hrana cereasca.

In discutiile lui totdeauna amintea de raiul cel dulce si din ochi îi curgeau lacrimi dulci. Nu se îndura sa-si lase lucrarea duhovniceasca si sa se ocupe de lucruri desarte, despre care îl întrebau unii mireni.

Acele foarte putine lucruri care îi trebuiau ca sa traiasca si le procura din putinul lucru de mâna pe care îl facea. Picta câte un Epitaf în fiecare an, pe care îl dadea cu cinci-sase sute de drahme si cu acesti bani traia tot anul.

Precum am spus, era foarte cumpatat încât si o smochina o taia în doua pentru a mânca din ea de doua ori. îmi spunea: “Mai, mai, mai, fiule, asta-i foarte mare!”. Eu însa ca sa ma satur, trebuia sa manânc un kilogram.

La fiecare Craciun, Staretul îsi procura un hering, ca sa aiba peste pentru toate cele douasprezece zile de dupa praznic, pâna Ia Boboteaza. Sira spinarii heringului n-o arunca, ci o agata undeva cu o ata si atunci când era vreun praznic împaratesc sau al Maicii Domnului si era dezlegare la peste, fierbea putina apa într-o cutie de conserva, afunda spinarea de doua-trei ori în apa, ca sa ia putin miros, dupa care punea putin orez. Asa facea el dezlegare si se prihanea pe sine ca manânca si supe de peste în pustie. Acea spinare o agata iarasi în cui pentru alta dezlegare. Iar aceasta o facea pâna când se albea si atunci o arunca.

Când vedea pe oameni ca se purtau fata de el cu evlavie, se mâhnea si le spunea: – Eu nu sunt pustnic, ci un pustnic mincinos.

Numai la sfârsitul sau a primit sa fie putin îngrijit de oamenii care îl iubeau în mod deosebit, ca sa-i nu-i mâhneasca.

Când îi aducea cineva mâncare, o lua, dar dupa aceea o dadea la batrâneii din Kapsala. Daca-i trimiteau bani, îi dadea unui bacan evlavios ca sa cumpere pâine si s-o împarta la saraci.

Odata, cineva din America i-a trimis niste bani. Atunci când Staretul i-a luat de la posta, l-a vazut un mirean si, biruit de iubirea de argint, a mers noaptea la chilia Staretului ca sa-l prade, gândind ca va afla si alti bani, fara sa stie însa ca si aceia pe care îi primise, Staretul îi daduse tot atunci lui Kir Teodor, ca sa ia pâine pentru saraci. Dupa ce l-a chinuit din destul pe Staret – l-a strâns de gât cu o funie – s-a convins ca într-adevar nu avea bani si a plecat. Dar înainte de a pleca Parintele Tihon i-a spus: –    Dumnezeu sa te ierte, fiule!

Acest om rau a mers si la un alt batrân cu acelasi scop, dar acolo l-a prins politia si singur a marturisit ca fusese si la Parintele Tihon. Atunci un politist a mers la Staret si l-a luat ca martor, pentru ca hotul avea sa fie dat în judecata, însa Staretul s-a mâhnit pentru aceasta si a spus politistului: –    Fiule, eu l-am iertat pe hot din toata inima mea. Acela însa n-a dat importanta cuvintelor.

Staretului, pentru ca executa un ordin de sus, ci l-a luat cu sila spunându-i: – Haide repede, Parinte! Aici nu merge iertarea.

In cele din urma guvernatorului i s-a facut mila de Staret, si l-a lasat sa se întoarca de la Ieriso, la chilia sa, pentru ca plângea ca un copil mic, deoarece nu voia ca si el sa se faca pricina ca hotul sa fie pedepsit.

Când îsi aducea aminte de aceasta întâmplare se minuna si spunea: – Mai, mai, mai, fiule, mirenii astia au alt tipic! Piu au pe “iarta” si “Dumnezeu sa te ierte’.

Staretul folosea cuvântul “binecuvânteaza” (termenul grecesc “evloghison” înseamna deopotriva binecuvinteaza si iarta-ma – n. ed.) si atunci când cerea smerit binecuvântarea altuia, la care dadea si el binecuvântarea sa cu rugaciunea: “Domnul sa te binecuvinteze”.

Dupa salutul obisnuit conducea pe vizitatori în biserica, unde cântau împreuna “Mântuieste, Doamne, poporul tau” si “Cuvine-se cu adevarat…” iar daca era timp bun, ieseau afara, sub maslin si statea cu ei cinci minute, dupa care se ridica voios zicând: – Ei, acum sa va cinstesc!

Scotea apa din cisterna si umplea o cana pentru vizitator, punea si în tinicheaua lui (o cutie de conserve ce o folosea si ca ibric) si apoi cauta sa afle vreo bucata de rahat, uneori uscat, alteori mâncat de furnici, dar care nu pricinuia dezgust, deoarece avea binecuvântarea Parintelui Tihon. Dupa ce le pregatea, Staretul facea semnul Sfintei Cruci, lua apa si zicea: “Mai întâi eu. Binecuvântati!”. Si astepta ca vizitatorul sa-i spuna: “Domnul sa te binecuvinteze”, altfel nu bea apa. Apoi dadea si el binecuvântarea sa. Binecuvântarea de la altii o simtea ca pe o nevoie, nu numai pe cea a celor sfintiti sau a monahilor, ci chiar si pe cea mirenilor, fie ei batrâni sau tineri.

Dupa ce îi cinstea astepta sa vada daca au vreo problema. Când vedea ca omul venise numai ca sa-i treaca timpul, atunci îi spunea: – Fiule, în iad vor merge si lenesii, nu numai pacatosii.

Dar daca acela nu voia sa plece, Staretul îl lasa, intra în biserica si se ruga, si astfel vizitatorul era nevoit sa plece. Iar când cineva voia sa exploateze simplitatea Staretului, ca sa-si împlineasca vreun scop, acela prin iluminare dumnezeiasca întelegea aceasta si-i spunea: – Fiule, eu nu stiu greceste. Du-te la vreun grec, ca sa te întelegi bine cu el.

Fireste, nu cruta niciodata osteneala sau timpul atunci când vedea la oameni interes duhovnicesc. Cu gura sfatuia, iar cu inima si cu mintea se ruga. Avea rugaciunea inimii, de sinesi miscatoare. Oamenii care se apropiau de el simteau asta, pentru ca plecau foarte întariti. Iar atunci când plecau, Staretul îi binecuvânta pâna ce nu se mai zareau.

Odata l-a vizitat parintele Agatanghel Iviritul, care pe atunci era diacon. Când a plecat era întuneric, nu se luminase înca de ziua. Parintele Tihon a vazut mai dinainte pericolul ce îl pastea pe diacon si a urcat de data aceasta pe zidul de piatra al curtii, binecuvântându-l continuu. Când diaconul a ajuns pe coama dealului si l-a vazut pe Staret ca îl binecuvânta, i-a fost mila de el sl l-a strigat sa nu se mai osteneasca, ci sa intre în chilie. Acesta însa continua sa se roage cu mâinile ridicate, precum Moise, si sa-l binecuvinteze. în timp ce diaconul mergea fara grija, deodata a ajuns la un loc unde niste vânatori pândeau mistreti. Un vânator a armat ca sa traga, dar rugaciunile Staretului l-au izbavit pe diacon de la moarte iar pe vânator de închisoare. De aceea Staretul îmi spunea mereu: – Fiule, sa nu vii niciodata noaptea, pentru ca vânatorii stau ascunsi pândind fiarele, care ies în timpul noptii.

Chiar si pentru Sfânta Liturghie îi spunea monahului ce îl ajuta, cântând la strana, sa vina dimineata, dupa ce se lumina de ziua. în vremea Sfintei Liturghii îi spunea sa stea în micutul hol, aflat afara de biserica, si de acolo sa spuna “Doamne miluieste”, ca el sa se simta complet singur si astfel sa se poata ruga nestingherit. Când ajungea la heruvic, Parintele Tihon era rapit douazeci pâna la treizeci de minute si de aceea cântaretul era nevoit sa repete de multe ori heruvicul, pâna ce auzea pasii lui la Vohodul Mare. La sfârsit, când îl întrebam: – Ce vezi Parinte în acele clipe? –  Pe heruvimi si serafimi cum slavesc pe Dumnezeu, îmi raspundea acela. Si continua spunând: – Pe mine ma coboara îngerul pazitor dupa o jumatate de ora si abia atunci continui Sfânta Liturghie.

Odata l-a vizitat parintele Teoclit Dionisiatul. Rindea usa chiliei Parintelui Tihon era încuiata si din biserica se auzeau psalmodii dulci n-a vrut sa deranjeze batând la usa, ci a asteptat sa termine, deoarece credea ca se cânta chinonicul la Sfânta Liturghie. Peste putin s-a deschis usa si a iesit Parintele Tihon. Când a intrat parintele Teoclit n-a aflat pe nimeni în afara de Staret. Atunci a înteles ca acele psalmodii au fost îngeresti.

La batrânete, când îi tremurau picioarele, veneau de obicei si liturghiseau parintii iviriti, Maxim si Agatanghel, care locuiau aproape de el si îi lasau Sfintele Taine, pentru ca se împartasea în fiecare zi. Fireste, era vrednic de aceasta datorita vietii sale sfinte.

Pentru Parintele Tihon aproape toate zilele anului erau ca si cele ale Saptamânii Luminate si traia totdeauna bucuria pascala. Mereu se auzea din gura lui: “Slava Tie, Dumnezeule, slava Tie, Dumnezeule!”. Si îi îndemna pe toti sa spuna: “Slava Tie, Dumnezeule!” nu numai când o duc bine, dar si când trec prin încercari, pentru ca încercarile le îngaduie Dumnezeu ca medicamente pentru suflet.

Mult suferea pentru sufletele ce patimeau în regimul ateu din Rusia, îmi spunea cu ochii înlacrimati: – Fiule, Rusia mai are canon înca de la Dumnezeu, însa va trece.

Staretul nu se îngrijea deloc de sine, nici nu se temea, pentru ca avea multa frica de Dumnezeu, sfiala dumnezeiasca si evlavie. Fiindca se nevoia cu multa smerenie, nu se temea nici de primejdia duhovniceasca a caderii. Cum sa se teama si de ce sa se teama? De diavolii, care se cutremura de omul smerit, sau de moarte, la care mereu cugeta si se pregatea pentru ea? Si-a sapat înca si mormântul el singur, ca sa fie pregatit, si-a pus si crucea, pe care si-a facut-o el însusi, dupa ce si-a presimtit moartea, scriind urmatoarele: “Pacatosul Tihon, ieromonah, saizeci de ani în Sfântul Munte. Slava Tie, Dumnezeule!”.

OLYMPUS DIGITAL CAMERAîntotdeauna începea cu “Slava Tie, Dumnezeule!” si încheia cu “Slava Tie, Dumnezeule!”. Se împrietenise cu Dumnezeu si de aceea folosea mai mult pe “Slava Tie, Dumnezeule!”, decât pe “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma!”. Se misca, precum am vazut, m spatiul dumnezeiesc, de vreme ce lua parte la doxologia cereasca împreuna cu Sfintii îngeri în vremea Sfintei Liturghii.

Fiindca i se aprinsese în inima flacara dragostei dumnezeiesti, de aceea nu-l impresionau lucrurile desarte, precum am spus. Chilia sa era si ea mica. Avea o masuta pe care rezema icoanele, precum si candela nestinsa si catuia. Alaturi îsi avea schima si rasa cea gaurita, iar în cealalta parte a peretelui avea pe Domnul Rastignit si într-un colt avea trei scânduri în loc de pat, cu o patura zdrentuita întinsa ca saltea. Se acoperea cu o plapuma veche cu bumbacul iesit în afara, bumbac din care luau si soarecii, ca sa-si faca cuiburile lor. Pe asa-zisa perna avea Evanghelia si o carte cu omiliile Sfântului Ioan Gura-de-Aur. Dusumeaua chiliei era din scânduri, dar parea tencuita, deoarece nu matura niciodata si noroiul ce se aducea de afara împreuna cu parul din barba si din capul sau, ce-i cazuse de-a lungul anilor, au alcatuit o adevarata tencuiala.

Parintele Tihon nu dadea nici o importanta curateniei chiliei sale, ci curateniei sufletului sau, de aceea a si izbutit sa ajunga vas al harului lui Dumnezeu. Mereu îsi spala sufletul sau cu multele sale lacrimi si folosea stergare groase, fiindca batistele obisnuite nu îl ajutau.

Staretul ajunsese la o înalta masura duhovniceasca. Sufletul sau devenise foarte sensibil, dar pentru ca mintea sa se afle mereu în Dumnezeu a ajuns si la nesimtirea trupeasca, caci nu se mai simtea deranjat de muste, tântari si purici, din care avea cu miile. Trupul sau era întepat peste tot, iar hainele îi erau pline de puncte rosii, îmi spune gândul ca insectele de i-ar fi tras sângele chiar si cu seringi, tot n-ar fi simtit, în chilia lui toate umblau libere, de la insecte pâna la soareci.

Odata, un monah vazând ca soarecii joaca în voie prin chilia lui i-a spus: – Parinte, vrei sa-ti aduc o pisica? – Nu, fiule, a raspuns acela. Eu am o pisica, o data si jumatate mai mare decât una obisnuita. Vine aici, îi dau sa manânce, o mângâi, dupa care merge la vizuina ei în partea de jos a vaii si se odihneste.

Era o vulpe, care îl vizita pe Staret regulat, ca pe un vecin bun.

Avea de asemenea si o scroafa salbatica, care fata în fiecare an lânga gardul gradinii lui, ca Staretul sa o pazeasca. Când vedea vânatorii ca trec prin împrejurimile chiliei lui, Parintele Tihon le spunea: –  Baieti, pe aici nu exista mistreti mari. Mergeti sanatosi!

Vânatorii credeau ca nu exista mistreti împrejurul chiliei lui si plecau. Sfântul Staret, ca un parinte bun, pe oameni îi hranea duhovniceste, animalele salbatice mari le hranea trupeste din putina lui hrana ce o avea, însa mai mult le hranea cu multa sa dragoste, iar insectele mici le lasa sa suga din putinul lui sânge.

Staretul avea un trup viguros, dar din multa nevointa se epuizase. Când îl întreba cineva: – Ce faceti, Parinte? Sunteti bine? – Slava lui Dumnezeu, sunt bine, fiule, raspundea. Mu sunt bolnav, dar sunt slabit.

Se mâhnea mult când vedea vreun tânar bine hranit, dar mai mult, când vedea vreun calugar bine hranit, caci nu se potriveste grasimea cu Schima îngereasca.

într-o zi l-a vizitat un mirean foarte gras, spunându-i: –  Parinte, am razboi trupesc cu gânduri murdare, care nu ma lasa deloc sa ma linistesc. Atunci Parintele Tihon i-a spus: – Fiule, daca vei face ascultare, cu harul lui Hristos, te voi face înger. Sa spui mereu rugaciunea “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma”, sa manânci în fiecare zi numai pâine si apa, iar sâmbata si duminica sa manânci mâncare cu putin undelemn. Sa faci câte o suta cincizeci de metanii în fiecare noapte, apoi sa citesti Paraclisul Maicii Domnului, un capitol din Evanghelie si viata Sfântului zilei. Dupa sase luni, când l-a vizitat din nou pe Staret, acesta nu l-a mai putut recunoaste deoarece îi disparuse toata grasimea de prisos, si încapea usor pe usa strâmta a bisericutei sale. Staretul l-a întrebat: – Cum o duci acum, fiule? – Acum ma simt într-adevar ca un înger, a raspuns acela. Nu mai am tulburari trupesti, nici gânduri murdare si, fiindca am scapat de grasime, ma simt foarte usor.

Cu astfel de sfaturi practice povatuia pe oamenii care îi cereau ajutorul, în afara de marea experienta ce o dobândise, primise si iluminare dumnezeiasca, datorita marilor lui nevointe ascetice. Dupa sfaturi urmau rugaciunile, pe care vizitatorii le simteau cu tarie atunci când se desparteau de el.

Epitrahilul nu si-l scotea aproape niciodata, pentru ca de multe ori îl ridica de pe un om si îl punea peste altul, luând pacatele oamenilor, usurându-i prin Taina Sfintei Marturisiri. Marturisirile pe care i le faceau oamenii le uita de îndata si astfel îi vedea buni pe toti oamenii si pentru toti avea gânduri bune, pentru ca i se curatisera mintea si inima. Odata egumenul unei manastiri l-a întrebat: – Parinte, care frate este cel mai curat din obste? La care Parintele Tihon a raspuns: – Parinte staret, toti fratii sunt curati.

Niciodata nu ranea pe vreun om, ci îi vindeca ranile cu balsamul dragostei lui Hristos. Spunea sufletului mâhnit: – Fiule, pe tine Hristos te iubeste, te-a iertat. Hristos iubeste mai mult pe pacatosii care se pocaiesc si traiesc cu smerenie.

Totdeauna punea accentul pe smerenie si spunea: –  Un om smerit are mai mult har decât multi oameni, în fiecare dimineata Dumnezeu binecuvinteaza lumea cu o mâna, dar când vede vreun om smerit îl binecuvinteaza cu amândoua mâinile Sale. Mai, mai, mai, fiule, cel ce are mai multa smerenie este mai mare decât toti!

De asemenea spunea despre cei ce traiesc în feciorie ca trebuie sa aiba si smerenie, pentru ca nu se mântuiesc numai cu fecioria, deoarece iadul este plin si de feciorelnici mândri.

“Celui care se faleste ca este feciorelnic, spunea Staretul, Hristos îi va spune: “Fiindca nu ai si smerenie, sa mergi în iad”. Iar celui ce a fost pacatos si s-a pocait si traieste smerit, cu inima înfrânta, marturisind ca este pacatos, Hristos îi va spune: “Vino aici, fiule, în raiul cel dulce””.

In afara de smerenie si pocainta, Staretul accentua mult asupra cugetarii neîncetate la Dumnezeu. De asemenea arata însemnatatea cercetarii Sfintelor Scripturi si a Sfintilor Parinti: Everghetinosul, Filocalia, Sfântul Ioan Gura-de-Aur, Marele Vasilie, Grigorie Teologul, Sfântul Maxim, Sfântul Simeon Noul Teolog, Avva Macarie si Avva Isaac. “Studiul duhovnicesc”, spunea Staretul, “încalzeste sufletul, curata mintea si astfel omul se nevoieste cu râvna si dobândeste virtuti. Iar daca nu se nevoieste dobândeste patimi”. într-o zi m-a întrebat: – Tu, fiule, ce carti citesti? – Avva Isaac, i-am raspuns. –  Mai, mai, mai, fiule, sfântul acesta este mare! Avva Isaac nu omora nici macar un purice.

Prin aceasta Staretul voia sa accentueze marea sensibilitate a sfântului.

Parintele Tihon încerca sa imite nu numai duhul pustnicesc al Avvei Isaac, ci si nobletea sa duhovniceasca, neîmpovarând nici un om. Spunea monahilor ca trebuie sa traiasca ascetic, ca sa se elibereze de griji, iar nu sa lucreze ca argatii si sa manânce ca mirenii. Pentru ca lucrarea monahului sunt metaniile, postul, rugaciunea, nu numai pentru sine, ci pentru întreaga lume: vii si morti. De asemenea sa si lucreze putin, pentru cele strict necesare, ca sa nu împovareze pe altii, deoarece prin munca multa si grija se uita de Dumnezeu. Batrânul amintea adesea aceasta pilda: – Faraon dadea mult de munca si multa mâncare poporului lui Israel, ca sa uite de Dumnezeu. înainte de a-si începe sfatuirile sale, Staretul avea obiceiul sa faca mai întâi rugaciune, sa-L cheme pe Duhul Sfânt ca sa-l lumineze, lucru ce îl recomanda si altora. Spunea: “Dumnezeu a lasat pe Duhul Sfânt ca sa ne lumineze. Acesta este Stapânul. De aceea si Biserica noastra începe cu: “Împarate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevarului…”. Si în timp ce spunea acestea fata i se schimba si multi oameni evlaviosi vedeau aceasta schimbare.

Unii îi mai faceau si câte o fotografie în ascuns. Altii îi cereau binecuvântare ca sa-1 fotografieze, iar el primea cu simplitate. Se scula îndata, mergea în bisericuta, îsi lua schima. într-o mâna lua Crucea, iar cu cealalta îsi descâlcea barba lui mare, pe care o tinea înnodata si care îl facea sa semene într-adevar cu Patriarhul Avraam, mai ales la batrânete, când devenise alb, atât launtric cât si pe dinafara. Dupa ce se pregatea, mergea sub maslini ca sa fie fotografiat, luând o înfatisare de copil mic. Se maturizase duhovniceste si devenise fara de rautate ca un copil, asa cum ne cere Hristos.

Monahii care veneau de obicei sa-i ceara sfatul, la batrânetile lui îl vizitau mai des, ca sa-l ajute, si-l întrebau: – Parinte, nu cumva vreti sa va taiem lemne? Si acela raspundea: – Aveti putina rabdare, si daca nu voi muri la vara, îmi veti taia lemne pentru iarna.

In 1968 si-a presimtit moartea, caci mereu vorbea despre ea. ÎI parasisera si putinele puteri trupesti pe care le mai avea. Dupa Adormirea Maicii Domnului a cazut la pat si bea numai apa, pentru ca îl ardea înauntru. Cu toate ca se afla în aceasta stare, nu voia sa ramâna cineva lânga el pentru a-1 îngriji, ca sa nu-1 distraga de la rugaciunea sa neîncetata.

Numai când i s-a apropiat ultima saptamâna a vietii sale pamântesti, mi-a spus sa stau lânga el, caci voia sa fim putin împreuna înainte de a pleca la viata cea adevarata. Chiar si în aceste zece zile nu m-a lasat sa stau mereu lânga el, ci, dupa micul ajutor ce i-l dadeam, îmi spunea sa merg în chiliuta alaturata sa ma rog si eu. Fireste, n-am avut cele necesare ca sa-l usurez pe cât trebuia, dar fiindca trupul sau cel chinuit nu s-a mângâiat niciodata, chiar si prea putinul ajutor i se parea foarte mare.

Intr-o zi, am procurat doua lamâi si i-am facut o limonada. De îndata ce a baut putin, s-a racorit si m-a privit cu mirare. – Mai, mai, mai, fiule, apa aceasta este foarte buna! Unde ai gasit-o? Hristos sa-ti dea patruzeci de cununi de aur!

Se vede ca nu bause niciodata limonada sau facuse aceasta când era foarte mic, si îi uitase gustul.

Era tintuit la pat, deoarece îl parasisera puterile trupesti si nu se putea ridica sa mearga în bisericuta Cinstitei Cruci, unde slujise cu evlavie ani de zile. De aceea mi-a cerut sa-i aduc crucea de pe Sfânta Masa ca sa se mângâie. Când a vazut-o i-au stralucit ochii si, dupa ce a sarutat-o cu evlavie, o tinea strâns în mâna cu toata puterea ce îi ramasese. I-am legat si o ramura de busuioc de cruce si l-am întrebat: – Miroase frumos, Parinte? –  Fiule, raiul miroase mult mai frumos, mi-a raspuns el.

Într-una din cele de pe urma zile ale sale, am iesit afara sa-i aduc putina apa. Când am deschis din nou usa si am intrat în chilie, m-a privit cu uimire si m-a întrebat: – Tu esti Sfântul Serghie? – Nu, Parinte, sunt Paisie. – Fiule, acum au fost aici Maica Domnului, Sfântul Serghie si Sfântul Serafim. Unde s-au dus? Atunci am înteles ca se întâmplase ceva neobisnuit si l-am întrebat: – Ce v-a spus Maica Domnului? – Ca va trece praznicul si dupa aceea ma va lua. Era dupa amiaza, în ajunul nasterii Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu,  7  septembrie  1968, iar dupa trei zile, la 10 septembrie, s-a odihnit în Domnul, în penultima zi Staretul mi-a spus: –  Mâine voi muri si vreau sa nu dormi, ca sa te binecuvintez.

Mi-a fost mila de el în seara aceea pentru ca mult s-a ostenit. Caci timp de trei ore fara întrerupere si-a tinut mâinile pe capul meu, m-a binecuvântat si m-a sarutat pentru ultima data. Ca sa-si exprime si recunostinta pentru putina apa ce i-am adus-o în clipele cele din urma ale sale, mi-a spus: – Dulcele meu Paisie, noi, fiule, vom avea dragoste în vecii vecilor. Dragostea noastra este scumpa. Tu vei face rugaciune de aici, si eu voi face din cer. Cred ca ma va milui Dumnezeu, pentru ca în saizeci de ani de calugarie, fiule, am spus mereu: “Doamne lisuse Hristoase, miluieste-ma!”. Si a adaugat: – Eu voi liturghisi de acum în rai. Tu sa te rogi de aici si eu voi veni în fiecare an sa te vad. Daca tu vei sta în chilia asta, eu ma voi bucura. Dar cum va voi Dumnezeu, fiule. Ti-am lasat si hrana, conserve pentru trei ani.

Si mi-a aratat alaturi sase cutii mici cu sardele si alte patru cu calmare, pe care le adusese cineva de multa vreme si au ramas în acelasi loc, unde le lasase vizitatorul. (Pentru mine aceste conserve nu mi-ar fi ajuns nici macar pentru o saptamâna).

Si din nou Staretul repeta: –  Noi, fiule, vom avea dragoste scumpa în vecii vecilor, si voi veni în fiecare an sa te vad.

Iar pe când spunea acestea din ochii lui izvorau lacrimi. Este adevarat ca acele zece zile de pe urma ale sale, cât am stat lânga el, au fost pentru mine cea mai mare binecuvântare a lui Dumnezeu, pentru ca am fost ajutat mai mult decât oricând, dându-mi-se prilejul sa-l cunosc mai bine. Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost seriozitatea cu care si-a pus problema mântuirii sufletului. Alaturi de patul sau avea pregatite scrisori, pe care trebuia sa le pun la posta, dupa ce va muri, adresate episcopilor cunoscuti, în care îi ruga sa-l pomeneasca. De asemenea mi-a dat porunca sa aduc un episcop sa-i citeasca o dezlegare la mormânt, iar trupul lui sa-l las acolo, sa nu-l dezgrop pâna la a doua Venire a lui Hristos (în Sfântul Munte si în Grecia este traditia ca la trei ani dupa adormirea lor mortii sa fie dezgropati).

mormantul-staretului-tihonIntre timp am înstiintat manastirea ca Parintele Tihon este pe moarte, si a venit parintele Vasile, ca sa-l pregatim, îl puteai vedea pe Staret cum se stinge încet-încet, ca o candela careia i se termina untdelemnul din pahar si-i ramâne putin în fitil, pentru ultimele sale licariri.

Astfel ne-a parasit sufletul lui sfintit si ne-a lasat trupul sau si un mare gol. L-am pregatit amândoi si dimineata am înstiintat si pe ceilalti parinti. Preotii care îl cunoscusera i-au savârsit slujba de înmormântare cu evlavie. Fireste, ne-a lasat durere în suflet prin plecarea sa, pentru ca prezenta lui aduna durerea si raspândea mângâiere. Acum însa, Staretul ne va cerceta din cer si ne va ajuta mai mult. De altfel, el însusi a fagaduit: “Voi veni în fiecare an sa te vad”.

Au trecut trei ani întregi fara sa mi se arate si asta m-a pus pe gânduri: “Nu cumva am gresit în ceva?”. Dupa trei ani mi-a facut prima vizita. Daca Staretul a înteles ca “…fiecare an” va începe dupa trei ani, asta m-ar mângâia, caci astfel nu as fi fost eu pricina.

Asadar, prima data a fost la 10 septembrie 1971 dupa miezul noptii, în timp ce rosteam rugaciunea, l-am vazut deodata pe Staret ca intra în chilie. Atunci am sarit si l-am apucat de picioare, sarutându-i-le cu evlavie. Dar nu mi-am dat seama cum s-a desprins din mâinile mele, ci l-am vazut ca intra în bisericuta si dispare. Fireste ca oricui i s-ar întâmpla astfel de fapte, s-ar pierde. Mici nu le-ar putea explica pe acestea cu ratiunea. Pentru aceasta se si numesc minuni. Am aprins îndata lumânarea, pentru ca aveam numai candela aprinsa atunci când s-a petrecut aceasta, ca sa însemnez în calendar aceasta zi în care mi s-a aratat Staretul. Când am vazut ca era ziua în care murise (10 septembrie), m-am mâhnit mult si m-am prihanit pe sinemi, ca mi-a trecut complet neobservata acea zi. Cred ca ma va ierta bunul Parinte, pentru ca în ziua aceea, de la rasarit pâna la apus, am avut vizitatori la chilie si obosit cum eram am uitat cu desavârsire ce zi era. Daca as fi stiut, as fi facut ceva ca sa ma ajut pe sinemi si sa-i dau putina bucurie si Staretului, cu rugaciunea de toata noaptea.

Nu stiu daca i s-a aratat si altuia, înainte de aceasta prima cercetare ce mi-a facut-o. La chilia mea, însa, i-a aparut si unui monah, parintele Andrei (ce a locuit mai înainte la Sfânta Manastire Karakalu) în felul urmator:

Acela venise la chilia mea si desi nu ma cunostea, voia sa-1 ajut într-o problema. Astepta afara de chilie, sub maslini, crezând ca nu sunt acasa. Eu însa, eram înauntru în atelier si nu faceam zgomot, pentru ca lacuiam niste iconite. Când am terminat, am cântat “Sfinte Dumnezeule…” iar apoi am iesit afara. De îndata ce parintele Andrei m-a vazut, a tresarit si mi-a povestit cu uimire urmatorul fapt:

în timp ce asteptam sub maslini, am închis ochii, dar nu dormeam. Deodata am vazut un staret ca iese din acele tufe de rozmarin si ma întreaba: – Pe cine astepti? – Pe parintele Paisie, i-am raspuns eu. – Este aici, mi-a spus staretul si a aratat cu degetul spre chilie.

In clipa aceea, am auzit cum cânti “Sfinte Dumnezeule” si apoi ai iesit afara. Acesta, parinte Paisie trebuie sa fie vreun sfânt, pentru ca pe sfinti îi cunosc. Am vazut si alta data astfel de aratari”. Atunci i-am povestit câteva lucruri despre Staret si i-am spus ca acolo în tufele de rozmarin se afla mormântul lui.

Plantasem rozmarin de jur împrejur, care crescuse atât de mult încât nu se mai distingea mormântul. Aceasta am facut-o ca sa nu fie calcat mormântul lui, mai ales ca Staretul îmi daduse porunca sa nu-l dezgrop.

Cred ca din cele putine pe care le-am scris despre viata Cuviosului Staret, multe vor întelege cei ce au traire launtrica. Fireste, cei ce traiesc smerit si în ascuns, pot întelege cât de nedreptatiti sunt sfintii, atunci când vedem numai virtutile lor exterioare – cele pe care nu le ascund – si scriem numai despre acestea, în vreme ce bogatia lor duhovniceasca ne este aproape necunoscuta. De obicei aceste putine lucruri ce le cunoastem despre sfinti, ne-au ramas fie ca nu le-au putut ascunde, fie ca marea lor dragoste i-a silit sa faca aceasta milostenie duhovniceasca.

Fireste, numai Dumnezeu stie masurile duhovnicesti ale sfintilor. Nici macar ei însisi nu le cunosc, deoarece sfintii si-au socotit numai pacatele. Având în vedere, asadar, aceasta lucrare a sfintilor, acela de a se feri de laudele oamenilor, am încercat sa ma limitez la acele fapte minunate din viata Staretului, care sa-l faca cunoscut.

Cred ca si Parintele Tihon este multumit si nu se va plânge, asa cum i s-a plâns prietenul sau, Cuviosul Siluan, atunci când parintele Sofronie i-a scris pentru prima data viata. Staretul Siluan i-a aparut Parintelui Tihon si i-a spus: – Acest binecuvântat parinte Sofronie mi-a scris multe cuvinte de lauda. N-as fi vrut aceasta.

De aceea au si ajuns sfinti, pentru ca au fugit de slava omeneasca; pentru aceasta i-a slavit Dumnezeu.

Binecuvântarile Parintelui Tihon si ale tuturor sfintilor cunoscuti si necunoscuti sa ne ajute în anii cei grei prin care trecem. Amin.

Adaug aici rugaciunea Staretului, pe care a scris-o cu multa durere si multe lacrimi si pe care a trimis-o din Gradina Maicii Domnului, ca balsam pentru sufletele îndurerate din Rusia.

Slava Golgotei lui Hristos!

O, dumnezeiasca Golgota, sfintita cu Sângele lui Hristos! Te rugam, spune-ne noua câte mii de pacatosi ai curatit cu harul lui Hristos prin pocainta si lacrimile lor si ai umplut cu ei camara de nunta a raiului? O, Hristoase împarate, cu dragostea Ta cea nespusa si cu harul Tau ai umplut toate Palatele Ceresti cu pacatosii care s-au pocait. Tu si aici jos pe toti ii miluiesti si îi mântuiesti, si cine îti poate multumi cu vrednicie, chiar de ar avea minte îngereasca? Pacatosilor, veniti degrab! Sfânta Golgota este deschisa si Hristos este milostiv. Cadeti înaintea Lui si sarutati-l picioarele cele sfinte! Numai Acesta, ca un milostiv, poate vindeca ranile voastre. O, ce fericiti vom fi, când mult-milostivul Hristos ne va învrednici sa-i spalam cu multa smerenie, cu frica de Dumnezeu si cu lacrimi fierbinti, preacuratele Lui picioare si sa I le sarutam cu dragoste! Atunci milostivul Hristos va binevoi sa spele pacatele noastre si ne va deschide usile raiului, unde, cu mare bucurie, împreuna cu arhanghelii si îngerii, cu heruvimii si serafimii si cu toti sfintii vom slavi vesnic pe Mântuitorul lumii, pe Preadulcele Hsus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, împreuna cu Tatal si cu Sfântul Duh, Treimea Cea de o fiinta si nedespartita.

Ieromonahul Tihon – Sfântul Munte

S-a scris viata Staretului în ziua de 26 mai 1977, la pomenirea Sfântului Apostol Carp, la Chilia “Sfânta Cruce”, Manastirea Stavronikita.

Slava Tie, Dumnezeule!
Monahul Paisie

Sursa: „Părinți aghioriți – Flori din Grădina Maicii Domnului”, Cuviosul Paisie Aghioritul, Ed. Evanghelismos, 2004

Foto (mici): Chilia Cuviosului Tihon / Altarul paraclisului Chiliei Cuviosului Tihon / Mormântul Starețului Tihon.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos