Category Archives: 09. Mănăstirea Zografu

Viața făcătorilor de minuni de la Zografu: Sfântul Cosma, Sfântul Pimen iconarul, Editura Sophia, 2012

viata-facatorilor-de-minuni-de-la-zografu-sfantul-cosma-sfantul-pimen-iconarul_1_fullsize

Viața făcătorilor de minuni de la Zografu: Sfântul Cosma, Sfântul Pimen iconarul
Editura Sophia, 2012

Manastirea Zografu (Muntele Athos) – sipet tainic a nepretuite si sfinte comori, multe nestiute de crestini pâna in zilele noastre – isi deschide larg, prin filele acestei carti, portile sale cele duhovnicesti, porti prin care ­su­fle­tele noastre razbat spre inaltul cerului. ­Sfântul ­Cosma, facatorul de minuni, si Sfântul ­Pimen iconarul, facatorul de minuni, doi mari asceti si indru­matori duhovnicesti, care au petrecut cu mai multe veacuri in urma la Zografu, manastire ce numara printre ctitorii ei de seama pe Sfântul Voievod Stefan cel Mare, ne cheama la ospatul credintei si la bucuria invierii prin pilda vie­tu­­irii lor minunate.
Dupa ce citesti aceasta carte, e greu sa spui a cui bucurie este mai mare: a noastra – de a-i fi cunoscut pe acesti minunati sfinti, ori a sfintilor de la Zografu, care au avut prilejul, in acest chip, sa ne daruiasca din dragostea lor cea dumnezeiasca. Traducere din limba bulgară de Gheorghiţă Ciocioi.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/OOrdcc ]

Prăznuirea de iarnă a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe la Mănăstirea Zografu (64 fotografii)

Această prezentare necesită JavaScript.

Pe 16 noiembrie 2014, a avut loc prăznuirea de iarnă a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, cum mai este numită sărbătoarea Așezării Sfintelor moaște ale Sfântului Mare Mucenic Gheorghe în Lida (3 / 16 noiembrie).

Mănăstirea Zografu și-a cinstit cu fast ocrotitorul – Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Invitat la praznic, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Naum de Ruse (Patriarhia Bulgariei) a săvârșit cu acest prilej Liturghia arhierească. După tradiția locului, monahii zografiți în frunte cu ÎPS Naum și Gheronda Ambrozie, numeroși clerici și pelerini au participat la procesiunea cu Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Gheorghe până la locul unde aceasta a fost descoperită.

Sursa: Atanas Dimitrov-AtaDimcăruia îi mulțumim pentru îngăduința de a prelua fotografiile sale pe Blogul Sfântul Munte Athos

Bulgaria finanţează restaurarea Mănăstirii Zografu, Muntele Athos

Zografu

Comisia pentru religii, din Adunarea Naţională Bulgară, a votat în unanimitate finanţarea restaurării Mănăstirii Sfântul Gheorghe – Zografu, de pe Muntele Sfânt al Athosului.

În prezent, mănăstirea, locuită de călugări bulgari, are nevoie de un milion de leva (aprox. 510.000 euro, nn), pentru a fi efectuată o restaurare de amploare.

Sursa: LOnews.ro

Foto: Arhiva LD

Cuviosul Pimen de la Mănăstirea Zografu (3 noiembrie)

venerable-pimen-the-bulgarian-of-the-zographou-monastery-on-mt-athos

Cuviosul Pimen s-a născut în Sofia Bulgariei în ziua sărbătorii Sfinţilor Petru şi Pavel şi din acest motiv a fost botezat cu numele de Petru. Încă de tânăr s-a dus la Sfântul Munte, a fost tuns monah în Mănăstirea bulgărească Zografu şi a primit numele de Pimen. A înaintat pe calea desăvârşirii cu mare râvnă, a devenit preot la vârsta de 30 de ani, iar puţin mai târziu s-a retras singur în ,,pustie” cu scopul de a se dedica postului şi rugăciunii neîncetate.

La vârsta de 55 de ani, a primit de la Dumnezeu porunca de a se întoarce în Bulgaria, unde creştinii sufereau mult sub jugul turcesc. A străbătut toată ţara sa şi a întărit credinţa ortodoxă a poporului prin predica şi prin multele lui minuni. A zidit sau a reînnoit aproape 300 de biserici şi 15 mănăstiri, zugrăvindu-le cu minunate fresce pe care le-a pictat cu mâna sa. A adormit în pace într-una din aceste mânăstiri, la Ceremiski. Este cinstit ca ocrotitor al pictorilor bulgari.

Traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”
Sursa: „Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe” via Pelerin Ortodox

Epopeea aducerii din Athos a unui steag al lui Ştefan cel Mare

steagul-stefan-mare-1

În primăvara anului 1917, pe când România se afla în război, prin efortul consulului general român la Salonic, G.C. Ionescu, şi cu ajutorul generalului francez Maurice Sarrail, Regatul Român a recuperat de la Mănăstirea Zografu, din Sfântul Munte Athos, un steag al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din anul 1500.

Drapelul rămăsese la Zografu nu mai puţin de 417 ani. Era „cel mai preţios odor” donat de domnitorii români la Athos. Situată în partea nord-vestică a peninsulei atonite, Mănăstirea Zografu a fost întemeiată în veacul al XI-lea de trei călugări bulgari veniţi din Ohrida (Macedonia). Prădat de piraţi, dar şi de cruciaţi, lăcaşul a fost refăcut în 1466-1502 de domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt (1457-1504), care a zidit biserica actuală cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă. Zografu este a IX-a în ierarhia celor 20 de mănăstiri atonite şi singura „bulgărească”.

Cum arată steagul?

Din mai multe rapoarte şi descrieri ale diplomaţilor noştri putem spune că steagul marelui voievod are 1,17 m pe 0,92 m, era ornat cu 16 pietre, roşii, verzi şi albe. Unele erau atunci pierdute. Este brodat cu fir de argint şi de aur şi îl reprezintă pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe stând pe tron, ţinând o sabie, cu mânerul în mâna dreaptă şi cu vârful în stânga. Are chipul brodat în mătase, iar sub picioare are un dragon cu trei capete. Doi îngeri ţin cu mâna dreaptă deasupra capului sfântului o coroană, iar cu stânga, unul un paloş, iar celălalt, o coroană în formă de inimă. De jur împrejur este o inscripţie slavonă cu rugăciunea voievodului către Sf. Gheorghe, anul realizării (1500), în al XLIII-lea an de domnie. Însă inscripţia nu pomeneşte că a fost dăruit de voievod la Athos, aşa cum se obişnuia. Broderia este de mătase roşie, ştearsă de ani, peste care, nu din rea voinţă, ci din neştiinţă, călugării bulgari puseseră atunci o catifea de proastă calitate.

Consulul G.C. Ionescu văzuse steagul nestricat de călugări încă din 1903, iar în 1914 l-a întrebat pe stareţul de la Zografu care ar fi preţul pentru restituirea către România. Acesta a cerut moşia Dobrovăţul din judeţul Iaşi, moşie care fusese dăruită mănăstirii de către Ştefan cel Mare şi care i-a fost luată la secularizarea averilor mănăstireşti (1863). Consulul mai semnala că la Mănăstirea Zografu se mai afla un steag, un prapur, care ar fi fost tot de la Ştefan cel Mare, precum şi o icoană a Sfântului Gheorghe. În urmă cu câţiva ani, un grup de englezi, profesori la Londra, a oferit lăcaşului o sută de mii de franci pentru el, însă nu a fost dat. Laudă călugărilor bulgari!

steagul-stefan-mare-4Ionel Brătianu cere obţinerea nepreţuitului simbol

Iniţiativa recuperării preţiosului trofeu a aparţinut celui mai mare om politic pe care l-a avut România, Ion I. C. Brătianu (1864-1927), care, la 15 februarie 1917, în calitatea de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al afacerilor străine, a trimis următoarea telegramă Legaţiei României de la Atena: „Faceţi tot ceea ce este posibil pentru a obţine drapelul lui Ştefan cel Mare”. Un demers a venit la 26 februarie şi din partea secretarului general al Ministerului de Război, generalul Burghele, care s-a adresat Ministerului Afacerilor Străine (MAS) pentru a face demersurile în vederea aducerii în ţară.

La 4 martie 1917, prin ministrul României la Atena, Nicolae N. Filodor, a comunicat MAS personal vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri Tache Ionescu, că este informat de consulul României la Salonic, D. Buracu, despre existenţa la Mănăstirea Zografu din Muntele Athos, acum sub ocupaţia trupelor ruse, a unui steag care a aparţinut domnitorului Ştefan cel Mare. „Existenţa acestui drapel, care are o inscripţie, este cunoscută Academiei Române.” În circumstanţe favorabile, Gidel, căpitan din Statul Major francez, din arma jandarmeriei, profesor de drept internaţional la Universitatea din Sorbona, a promis concursul său pentru ca România să reintre în posesia acestui „preţios obiect care face parte din istoria naţională”.

Lucrurile au intrat pe un făgaş favorabil. Astfel, la 6 martie 1917, ministrul N. Filodor expedia telegrama nr. 121, prin care informa că, în urma intervenţiei la generalul francez Maurice Sarrail, comandantul armatelor aliate din Salonic, şi cu concursul amintitului căpitan Gidel, generalul a dat ordin detaşamentului franco-rus de la Sf. Munte să ia drapelul şi să-l expedieze la Statul Major francez. Nu mult după aceasta, la 14 martie, generalul francez era deja în posesia drapelului. La 8/21 aprilie 1917, Legaţia României din Atena informa Preşedinţia Consiliului de Miniştri că primise drapelul încă de la 13 martie.

La 25 martie, de Buna-Vestire, aveam într-adevăr o veste bună: consulul general al României la Salonic, G.C. Ionescu, comunica MAS că generalul francez i-a predat drapelul, pe care consulul îl păzeşte şi aşteaptă ordine de la autorităţile române competente. Gidel şi Ditch au fost decoraţi cu „Coroana României” în grad de comandor.

Epopeea aducerii în ţară a steagului începe de fapt la 1 aprilie 1917. MAS i-a răspuns consulului Ionescu să trimită drapelul la bordul unui vas de război francez, la Legaţia României de la Paris. România a dovedit o oarecare neglijenţă, ca să nu spunem mai mult, drapelul fiind transportat de… uşierul legaţiei, Gaj Taşcu, într-o „cutie de tenechea”, e adevărat sigilată cu sfoară şi ceară roşie, iar la 24 aprilie, tot prin mijlocirea generalului Sarrail, a fost încredinţat maiorului S. Dilon, probabil căpitanul unui vas militar francez. Într-un final fericit, la 29 aprilie, a fost luat în primire la Paris de ministrul Alexandru Em. Lahovary. El a propus atunci să-l depună la o bancă, fiind periculos să expedieze „acest preţios trofeu de aici la Iaşi”. Ţara era sub ocupaţia Puterilor Centrale.

icoana-lui-stefan-cu-steagÎn sfârşit, acasă

La 25 martie 1917, generalul Sarrail a comunicat Consulatului General Regal Român de la Salonic: „Am onoarea să vă remit această glorioasă amintire, bucuros că pot răspunde astfel dorinţei unei naţiuni aliate. Primiţi asigurarea înaltei mele consideraţii şi celor mai bune sentimente”.

Despre locul unde s-a aflat steagul în perioada scursă până la sfârşitul războiului nu avem ştiri. Mult după aceasta, la 20 noiembrie 1919, Dimitrie Onciul, directorul Arhivelor Statului, întreba MAS unde se află drapelul, iar la 6 decembrie, ministrul nostru la Paris, Raoul Bossy, menţiona că obiectul a fost încredinţat curierului Koslinsky, de la Corpul II Armată. Dar, ajuns la Bucureşti, curierul nu l-a dus la MAS, ci la Ministerul de Război, aşa cum informa, la 26 decembrie 1919, şeful de cabinet de la Secretariatul General, lt.-col. Skelety. În cele din urmă, la 22 februarie 1920, Ministerul de Război preciza că steagul ştefanian a fost înaintat Marelui Stat Major, pentru a fi depus la Muzeul Militar, unde şi-a găsit, în sfârşit, locul.

Omagiu celor care au făcut posibilă aducerea steagului

În prezent, această nepreţuită relicvă a unui trecut de luptă şi de credinţă strămoşească, rămasă de la viteazul apărător al Creştinătăţii Ştefan cel Mare şi Sfânt, se păstrează la Muzeul Naţional de Istorie, după ce, până în 1970, a fost expus la Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” din Bucureşti. A părăsit muzeul găzduit în fostul Palat al Poştei doar de trei ori, fiind expus la Muzeul Metropolitan din New York, apoi la Londra, pentru ca, în aprilie-mai 2009, să ajungă la Muzeul de Istorie din Suceava.

Se cuvine în final să omagiem ataşamentul pentru un simbol de luptă şi un simbol ortodox al călugărilor de la Zografu, care nu l-au înstrăinat, deşi sigur aveau nevoie de bani, apoi râvna consulului G.C. Ionescu, care a depus toate eforturile pentru a-l vedea în ţară şi limpezimea gândirii lui Ionel Brătianu. Deloc de neglijat a fost aportul generalului francez Maurice Sarrail. Ce-a fost acesta, decât un binefăcător de care istoria noastră a dus lipsă de atâtea ori!

Florin Şinca

Sursa: Ziarul Lumina

Zografu. Katholikon (3)

Zografu, ieri și azi

Curtea Mănăstirii Zografu – Monumentul Sfinților Mucenici Zografiți. aprox. anii 1900. Sursă: The Holy Mountain by Herman Voogd

Curtea Mănăstirii Zografu – Monumentul Sfinților Mucenici Zografiți, 2012 © Laurentiu Dumitru

Avva Dometie Trihenea (1909-1985), singurul român egumen al unei mănăstiri athonite

„Părintele Dometie era unul din ceata acelor părinţi rămas din greşeală pe dinafară când cineva a închis grabnic Patericul Athonit” (Protoiereu Sorin Petcu)

„Părintele Teofil Paraian s’a învrednicit a primi un răspuns frumos de la avva Dometie, când l’a întrebat pe acesta cum sunt părinţii de la Sfântul Munte: Să nu’ţi închipui că la Sfântul Munte sunt oameni veniţi din cer pe pământ! Sunt oameni de pe pământ… care doresc să ajungă în cer!” (Radu Alexandru)

De pe pământ a fost şi el – din pământul Săliştei Sibiului (Tilişca), „născut în comuna Tilişca, judeţul Sibiu, în anul 1909, la 8 iunie şi botezat la 17 iunie, în trei afundături, de preotul Petru Iuga” – şi către cer s’a dus de la chilia athonită a Sfântului Ipatie, la 20 noiembrie 1985. Preotul Ioan Iuga din Taia Petrilei, nepotul părintelui athonit, spunea că primul lucru care’i vine în minte atunci îşi aduce aminte de el este că era un om tare bun. „El a revenit în ţară abia după 50 de ani de nevoinţe în grădina Maicii Domnului, pe când era stareţ la Zografu (1965-1975 n. edit), şi atunci doar ca să revigoreze monahismul românesc în Sfântul Munte, căutând tineri rugători. De n’ar fi venit inundaţiile din 1972, cred că eram şi eu athonit acum!” – mărturisea cu oarecare regret părintele Iuga, după ce s’a rugat la mormântul avvei Dometie, la cea mai mare chilie românească din Athos, „singura chilie ardelenească”, cum numea în 1963 patriarhul României, Justinian, chilia sfântului Ipatie, pe când a participat la aniversarea a 1000 de ani de viaţă monahală athonită organizată.  A fost de altfel singura vizită a unui cap al Bisericii Ortodoxe Române în Athos şi ea a fost consemnată de avva Dometie în scris:

„La data de 27 iunie 1963 am avut fericirea să primim în Chilia Sfântului Ipatie, în sunetul clopotelor şi armonia cântărilor, pe Prea Fericitul Patriarh Iustinian, cu suita Preafericirii lui. După Te Deum a spus un frumos cuvânt de primire Dometie ieromonahul, amintind istoria chiliei şi faptul că sfântul Ipatie este unul dintre cei 318 părinţi de la Sinodul I de la Niceea, cel care l-a salutat pe episcopul Teofil al Tomisului din Dacia, azi Constanţa. După terminare, Prea Fericitul Patriarh a exclamat: Foarte frumos! Apoi a ţinut o cuvântare de frumoasă amintire, aducându’ne toate binecuvântările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ale tuturor călugărilor şi călugăriţelor şi ale tuturor binecredincioşilor creştini din România, care cu multă plecăciune şi sfinţenie pronunţă cuvântul Sfântul Munte. Îndemnându’ne să fim cu bună supunere către mănăstirile din Athos, către stăpânirea autorităţilor şi ţara adoptivă, a spus: Ca prin voi şi faptele voastre să se preamărească Dumnezeu şi Maica Domnului, ocrotitoarea acestui Sfânt Munte, minunat şi frumos. După închinarea la Sfânta Evanghelie a scris pe aceasta următoarele: Cu prilejul sărbătoririi celor o mie de ani de la organizarea monahismului în Sfântul Munte Athos, de către Sfântul Atanasie, am vizitat Chilia Sf. Ipatie unde se nevoiesc cei patru monahi români cărora le-am împărtăşit ale noastre binecuvântări.”

Dumitru Trihenea, viitorul ieromonah Dometie, provenea dintr’o familie înstărită de mocani: „Din botez am primit numele de Dumitru. Părinţii mei, Dumitru şi Maria Trihenea, oameni binecredincioşi, erau mari mocani şi crescători de oi. De mic mi’au dat o frumoasă educaţie religioasă. Când aveam 12 ani am văzut în vedenia visului tot Sfântul Munte, cu toate mănăstirile. De altfel, am fost şi dăruit de părinţii mei, ca dar din partea lor, Maicii Domnului, ocrotitoarea Muntelui Athos. La etatea de 13 ani, adică în anul 1922, am plecat la Sfântul Munte, împreună cu tânărul Gheorghe Cornăţan din comuna Vingard – Sibiu, care avea numai 9 ani. La plecare ne’a ieşit multă lume din sat înainte şi ne zicea: Unde mergeţi voi, băieţi, aşa tineri şi sănătoşi? De’aţi fi orbi sau şchiopi! Dar aşa, de ce mergeţi la mănăstire?. Noi le-am răspuns: Pentru dumneavoastră ştiţi să ţineţi tot ce’i bun, iar lui Dumnezeu vreţi să’I daţi numai şchiopi şi orbi?”. Memorabil răspuns, consemnat de vrednicul de pomenire arhimandritul Ioanichie Bălan!

Avva Dometie şi’a trăit viaţa în sfinţenie şi Dumnezeu l’a învrednicit a fi ales stareţ al uneia din cele 20 de mănăstiri împărăteşti athonite: Zografu. În toată istoria Athosului nu s’a mai pomenit ca un român să ajungă egumen al unei mănăstiri athonite! „Şi negăsind bulgarii un om îmbunătăţit duhovniceşte, au pus ca stareţ un român, pe părintele Dometie” – spune avva Iulian, duhovnicul de la Prodromu. „Criteriul alegerii unui stareţ era mult diferit atunci de ceea ce se întâmplă în zilele noastre. Singurul lucru important era ca monahul să aibă viaţă plăcută lui Dumnezeu. Nu conta nici naţionalitatea, nici studiile pe care le avea. Şcoala lui era viaţa lui”.  Şi nu puţină vreme, ci timp de 10 ani a purtat de grijă bulgarilor de la mănăstirea athonită închinată Sfântului Gheorghe!

Părintele Nectarie de la Prodromu povestea că prin 1975 avva Dometie a cerut sfat, în scris, de la avva Cleopa, că se îngrămădiseră fel de fel de ispite şi griji ocârmuitoare pe capul lui şi ar fi voit a renunţa la cinstea şi îndatorirea de egumen. Şi mult înţelepţitul purtător de duh, părintele Cleopa, i’a adus aminte că dacă smerenia îl înalţă chiar pe omul simplu şi neînvăţat, atunci cu atât mai multă cinste va aduce omului mare şi respectat. Şi smerindu’se l’a sfătuit să se retragă la liniştea chiliei lui de la Sfântul Ipatie. Şi aşa cunoscând că nu pentru osteneli, ci pentru simplitate şi neprihană se arată Dumnezeu sufletului, a lăsat avva Dometie în bună rânduială trebile bulgarilor şi s’a retras la isihie, la „cea mai frumoasă casă românească din Muntele Athos” (cum era considerată în 1907 de Colonia Monahilor Români din Athos). Şi după încă 10 ani de nevoinţe, simţindu’şi sfârşitul aproape, l’a chemat într’o seară de noiembrie pe părintele Ilarion Dincă şi vreme de un ceas şi mai bine i’a cetit rugăciuni osebite şi frumoase binecuvântări întru stăreţia chiliei. Iertat şi iertând pe toţi – chiar şi pe cei ce l’au ispitit la vremea cărunteţilor sale – s’a mutat la Domnul avva Dometie pe 20/03 noiembrie 1985.

A mai zis părintele Nectarie că n’a cunoscut duhovnic mai bun la suflet ca avva Dometie: „Având dragoste faţă de toată lumea, a fost negrabnic la mânie cu noi. Ne mai dojenea uneori, dar cu multă bunătate în glas însă. Se spovedeau la el şi greci şi bulgari şi machedoni şi albanezi, că ştia a vorbi şi elineşte şi ruseşte şi bulgăreşte. Cred că ştia a grăi şi franţuzeşte – nu ştiu sigur – dar ştiu că a fost vreme de 15 ani duhovnicul mănăstirii Constamonitu”.

Părintele Nectarie este unul dintre monahii veniţi în 1977 în Sfântul Munte şi asta poate că se datorează într’o mare măsură şi arhimandritului Dometie Trihenea, care l’a rugat personal, cu un an înainte, în martie 1976 la Atena, pe Nicolae Ceauşescu să mijlocească pe lângă statul grec înlesnirea stabilirii unor tineri monahi români în Athos. Nu mai erau decât vreo 50 de vieţuitori români athoniţi, în vreme ce cu 100 de ani înainte fuseseră peste 700! Se pare că rugămintea i’a fost ascultată, căci s’a produs în anii următori o revigorare a monahismului românesc aghiorit.

Odihnea avva Dometie pe toată lumea şi pe deasupra, tămăduia nu numai sufleteşte ci şi trupeşte, fiindcă era iatros – cum îi spuneau grecii şi părintele Hristofor de la Provata, care a fost vindecat de el – adică doctor şi bun cunoscător al terapiilor naturiste.

Tot părintele Dometie este şi cel care a adunat de peste tot 15 manuscrise ale celui mai mare cântăreţ al românilor şi al Orientului, părintele Nectarie Protopsaltul, cu scopul de a nu se înstrăina!

Având inimă milostivă, era însă, mai presus de toate, om al pravilei şi rugii neîncetate! El ştia că unde se termină rugăciunea începe păcatul şi de aceea atunci când a fost întrebat oarecând în privinţa mâncării monahului, a dat un răspuns plin de înţelepciune: Este mai bun peştele decât cartoafele, dar pierzi prea multă vreme de pravilă pentru pescuit! Iată adânca înţelepciune a unui trăitor smerit! Adevărul era că „părintele Dometie trăia timpuri moderne, dar după rânduieli de pe la jumătatea întâiului mileniu creştin”, cum mărturisea protoiereul Sorin Petcu când l’a cunoscut, cu puţin timp înainte de a se muta la cele veşnice.

Creştinilor din ţară, de folos cuvânt le’a trimis: Să se roage mult… şi să asculte de păstorii lor sufleteşti ca să nu cadă din dreapta credinţă. De vor face aşa, vor primi îndoit dar de la Dumnezeu şi mântuirea sufletului…

George Crasnean

Notă pentru fotografia de jos: Părintele Arhimandrit Dometie Trihenea (cu toiag şi cruce pectorală) în 1968, stareţ în mănăstirea Zografu, cu obştea zografită, printre aceştia fiind şi doi fraţi români: schimonahul Filoftei Rusu (al 4-lea din rândul de sus) şi monahul Matia Stoica (al doilea de la stânga), arhondarul mânăstirii.

De la Vatopedi spre Zografu, însemnările lui Gala Galaction

Gala Galaction, care a parcurs acest drum pe catâr, ne oferă următoarea descriere: „Plecăm înainte de vecernie și străbatem, în vreo două ceasuri de originală călătorie pe samarul catârilor, cea mai bogată și mai măreață latură a sfintei peninsule. Mai întâi urcăm, scară după scară, până când Mănăstirea Vatopedu rămâne ca un șir de mătănii roșii, pe catifeaua albastră a mării și sub capacul de palid mărgean al cerului. Apoi între noi și splendida vecernie, care se lăsa pe marea dinspre răsărit, au început să crească încâlcitele cortine ale dumbrăvilor de dafin, de stejar și de castan. Un copăcel necunoscut, care înflorea pretutindeni, spânzura pe toate coastele roiuri de fluturi galbeni. Mireasma atâtor mărăcini balsamici făcea din poteca noastră drum ca în inimă de catedrală, după ce cădelnițele au revărsat largi nouri de tămâie. […]

De la apus, în apoteoza de heliante a soarelui pogorâtor, marea din golful Athonului năvălește, cu strălucirea ei de argint, prin miile de ferestre verzi ale pădurii… […] Sântem în regiunea cea mai păduroasă și cea mai mănoasă. Devale, la Zografu, ne așteaptă o adevărată grădină de nebiruiți gospodari. De departe, începe să ni se arate, în abisul verde și plin de cuiburi suprapuse, mohorâții chiparoși din preajma și de pe lângă zidurile mănăstirei. O cetate uriașă crește în vale și pe deasupra ei pare că zboară, în cea din urmă slavă vesperală, un șirag de cruci de aur. Codrii în suiș aproape drept strâmtorează milenara clădire și aruncă miresmele chiparosului și răcoarea stejarului în balcoanele și ferestrele chiliilor. O sacră severitate monahală stăpânește în jurul și în cărările acestei mănăstiri. […] Zografu păstra pentru noi mari destăinuiri! Starițul vorbește românește, iar pe peretele de onoare al salonului stă, în rând cu marii ctitori, Ștefan cel Sfânt și Mare, voievodul Moldovei!”

Sursă: Gala Galaction, Opere, vol. III (Însemnări de călătorie), ediție îngrijită, note și comentarii de Teodor Vârgolici, București, Editura Meridiane, 1997, p. 196-197.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sfinţii Mucenici de la Zografu. Ajutorul Maicii Domnului „Prevestitoarea”

În 1274, la Sinodul de la Lyon, Împăratul Mihail al VIII – lea Paleologul (1261 – 1282) a semnat unirea bisericilor (ortodoxă şi catolică – n.tr.), pentru a-şi asigura sprijinul politic al papei şi a putea să restaureze Imperiul Bizantin dezorganizat de stăpânirea latină (1204-1261). În Constantinopol unirea a provocat o puternică furtună antiunionistă în toate straturile sociale. Majoritatea clerului şi poporului o respingea şi îl considera trădător al credinţei pe oricine se declara filounionist. În prima linie a opoziţiei se găseau monahii şi în special athoniţii, care întotdeauna au fost străjeri ai Ortodoxiei. Hotărât să impună unirea prin violenţă, Mihail al VIII – lea în colaborare cu Patriarhul Ioan al XI – lea Vekkos (1275-1282) s-a întors mai întâi împotriva acestora, deşi până atunci era entuziast susţinător al lor. Se menţionează că cei doi conducători latino-cugetători ai statului şi ai bisericii s-au dus în Sfântul Munte cu ajutor militar din partea papei pentru a-i constrânge pe athoniţi să accepte unirea.

În acest timp, aproape de mănăstirea Zografu pustnicea un bătrân monah, care obişnuia să citească de multe ori pe zi Imnul-Acatist al Născătoarei de Dumnezeu înaintea icoanei ei. Când latino-cugetătorii s-au apropiat de mănăstire, stareţul a auzit din icoană un glas, care îl sfătuia să se ducă repede în mănăstire şi să vestească faptul că s-au apropiat duşmanii credinţei; câţi vor dori cununa cea mucenicească să rămână unde sunt. Vestea bătrânului i-a făcut pe majoritatea monahilor să se îndepărteze în munţii din împrejurimi. Însă douăzecişidoi – împreună cu egumenul, şi patru laici, s-au închis în turnul mănăstirii. Latino-cugetătorii foloseau linguşiri şi promisiuni de bani cu scopul de a-i face să cedeze şi să accepte falsa unire. Dar monahii, indiferenţi la cele pământeşti, au mărturisit că singurul Cap al Bisericii este Hristos şi l-au anatematizat pe papă şi unirea. Catolicii, ieşindu-şi din fire, au aprins un foc în jurul turnului ca să-i ardă de vii, în timp ce sfinţii îl lăudau pe Dumnezeu. Numele lor sunt: Toma (egumenul), Varsanufie, Chiril, Mihail, Simon, Ilarion, Iacov, Iov, Ciprian, Sava, Iacov, Martinian, Cosma, Serghie, Mina, Ioasaf, Ioanichie, Pavel, Antonie, Eftime, Dometian, Partenie (monahi) şi patru laici. În 1873 pe locul turnului ars a fost ridicat un monument unde arde o candelă nestinsă.

***

Fragmente liturgice din Slujba Icoanei Maicii Domnului” Prevestitoarea” şi a Cuvioşilor Mucenici Zografiţi (22 sept)

Veniţi toţi fiii Bisericii de Răsărit să o proslăvim pe Împărăteasa Cerului şi a pământului care din înălţimea Cerului ne priveşte şi spre nevoinţe ne întăreşte, iar răzvrătirile ereticilor ce se scoală asupra noastră le biruieşte şi de unde au venit le întoarce.

Veniţi toţi locuitorii Muntelui Atonului, cei neclintiţi în Ortodoxie, să o proslăvim pe Apărătoarea şi Îndrumătoarea noastră cea minunată, pe Născătoarea de Dumnezeu Cea Pururea Fecioară, care de mântuirea noastră întotdeauna se îngrijeşte şi nu îngăduie să cădem în ereziile cele păgubitoare.

Când latinii, cei scârbitori de Dumnezeu, precum lupii îmbrăcaţi în blană de oaie au năvălit asupra pământului dat sorţi Ţie, Stăpână, atunci un părinte cuvios ce asemeni unui sihastru se ruga înaintea icoanei Tale a auzit glasul Tău, Născătoare de Dumnezeu, vestind acestea: „Grăbeşte-te a merge în mânăstirea ta şi a vesti fraţilor că se apropie vrăjmaşii ”. Îndreptându-se într-acolo, acesta a văzut icoana Ta, de la care auzise vestirea, stând deasupra porţilor mânăstirii şi prin această minune s-au adeverit cele spuse. Pentru aceasta prăznuind în fiecare an amintirea acestei minuni, Te slăvim acum ca pe o Apărătoare a neamului creştinesc şi îţi strigăm cu mulţumire: Bucură-Te, ceea ce prin naşterea Ta neamul omenesc de linguşirea diavolească l-ai izbăvit şi de amăgirea ereticească pururea ne izbăveşti.

Nu numai muntele Atonului, ci şi toate ţările creştine drept-măritoare Te slăvesc, Maica lui Dumnezeu, căci nu i-ai lăsat pe cei molipsiţi de gândirea latinilor să ridice cornul asupra lor şi dreapta credinţă în ele până astăzi nevătămată o ai păzit.

Vestind tuturor slava cea veşnică a cuvioşilor mucenici de la Zografu, care au pătimit de la latini, lumină cerească, ca o cunună prealuminată deasupra Bisericii spre pomenirea lor o ai ivit, Doamne, ca auzind aceasta dreptcredincioşii, în Ortodoxie să se întărească, iar latinii în înşelarea lor să se ruşineze.

Te mărim pe Tine, Preacurată Născătoare de Dumnezeu, şi cinstim chipul Tău preasfânt prin care rătăcirea latinilor o ai vădit, iar pe noi în Ortodoxie ne-ai întărit.

Capul Bisericii este Fiul Tău, Născătoare de Dumnezeu, căci El o a răscumpărat cu cinstitul Său sânge de sub stăpânirea diavolului şi acum, prin păstorii Săi o cârmuieşte. Trufaşii episcopi ai Romei i-au răpit lui Hristos acest drept zicând că se cuvine lor. Pentru aceasta, precum Arie cel fără de minte, sunt despărţiţi de Sfânta Biserică şi partea lor este cu vînzătorul Iuda şi cu cei ce strigau: „Ia-L, ia-L şi răstigneşte-L!”.

Bucură-Te, Doamnă preamilostivă, Prevestitoare preabună. Bucură-Te, apărătoare puternică a Athosului, Îndrumătoarea şi Păzitoarea monahilor. Bucură-Te, ceea ce în timpul nopţii veghezi, păzind cu acoperământ Tău ţările ortodoxe. Bucură-Te, ajutorul tuturor şi mântuirea sufletelor noastre.

O, preaslăvită minune! Icoana Maicii Domnului cea din Aton, fiind vie a grăit prevestind năvălirea vrăjmaşilor. Pentru aceasta veseliţi-vă monahi ai Atonului şi chemaţi toată făptura să-i cânte Preablagoslovitei: Ceea ce eşti plină de har, bucură-Te, cu Tine este Domnul, Cela ce prin Tine dă lumii mare milă.

Sursă: Textul reproduce file din “Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe” al Ierom. Macarie Simonopetritul şi din slujba slavonă.  Un material de monahul Leontie şi Xenia Tănăsescu-Vlas după izvoare greceşti şi slavoneşti. Preluare de pe Pemptousia.