Monthly Archives: Februarie 2012

Părintele Ilie Cleopa și Cuviosul Paisie Aghioritul. O întâlnire de suflet (1977). [up-date fotografie rară cu cei doi cuvioși]

parintele-cleopa-paisie-aghioritul
E cunoscut faptul că Părintele Ilie Cleopa de la Sihăstria, după nenumărate încercări blocate de fiecare dată de autoritățile comuniste, a reușit să plece în sept. 1977 într-un pelerinaj în Sfântul Munte Athos (împreună cu stareţul Victorin Oanele și cu părinții, pe atunci ierodiaconi, Ioanichie Bălan și Vartolomeu Florea). Din această „ieșire” din țară, pe lângă impresiile lăsate în scris, ni se păstrează trei fotografii memorabile ale părintelui Cleopa, una împreună cu Cuviosul Paisie Aghioritul (sus), alta cu Sfântul Iustin Popovici (la Celie, în Serbia), alta, de grup, cu Părintele Epifanie Theodoropoulos (în Eghina, Grecia). Părinții din Sihăstria au cercetat atunci mai multe mănăstiri athonite, dar, aflând de faima părintelui Paisie Aghioritul, s-au hotărât să-l cerceteze, ca să-i ceară sfat. Mai jos aveți rememorarea acestei întâlniri de suflet între părintele Cleopa și Cuviosul Paisie (LD)

Eram la Careia, în capitala Sfântului Munte. De acolo am mers la măn. Kutlumuş, marea lavră românească făcută de Radu cel Mare şi reînnoită de Mihai Viteazu. Acolo am dormit noaptea. Un părinte, mare scriitor de la kinovită (conducerea comunităţii athonite), ne-a spus: „Asta e mănăstire românească”, că era ctitorită de domnitorii români. Dar unde nu suntem noi ctitori? Ne-am simţit bine că era o mănăstire făcută de ai noştri. Apoi ne-a zis: „În programul nostru avem să vizităm şi măn. Stavronikita – acolo era arhimandtritul Vasile, un prieten de-al nostru – apoi măn. Filotheu şi măn. Caracalu, făcută de Petru Şchiopu. Şi mergând spre măn. Stavronikita, o să vizităm un mare pustnic, venit din Sinai. Acesta a postit de două ori câte 40 de zile”. El nu spunea, dar un ucenic de-al lui care era acolo ne-a zis: „Măi, asta e mare pustnic. Numai 54 de ani are. Paisie îl cheamă. Simplu monah. Nu-i cleric”. Şi noi am plecat dintr-un loc de la Burazeri – un schit. Acolo, la Burazeri, sunt 34 de călugări, care fac slujbă zi şi noapte, cu stareţul lor, slujbă neadormită. În fiecare ceas intră alt călugăr. Slujba nu se mai termină. Cele şapte laude şi psaltirea. Şi am întrebat cum să ieşim la pustnicul Paisie. […]

Şi au spus ăştia: „O luaţi cam la dreapta, daţi de cărări de cerbi, de căpriori, de porci sălbatici, care sunt foarte mulţi, şi apoi daţi de o cărare mai pronunţată. El s-a ascuns acolo că a venit de la Sinai din cauza lumii, că acolo ziceau: mamă, acela e făcător de minuni, e înainte văzător. Şi s-a ascuns săracul acolo de lume, dar tot l-au găsit. Şi a fugit din Sinai că acolo vin mai mulţi turişti. Şi el a zis: las că în Sfântul Munte Athos numai vine nimeni, nici femei. Aici o să am mai mare linişte.”

Am mers noi şi tare greu mai mergeam. Era o pădure cu spini. Şi spini mari. Erau şi copaci mari, dar pe unde mergeam noi, erau ca şi porumbarii, dacă aţi văzut, un fel de spini care trăiesc la noi. Şi noi, ca să nu ne agăţăm, am pus dulamele in brâu şi spinii ne înţepau pantalonii acum. Mergeam printre ei, ce să facem? (…) Şi mergeam prin pădurea aceea spinoasă. Şi ne-am rătăcit, nu mai puteam de sete, nu găseam apă. Şi iată cum mila lui Dumnezeu, sau poate cu rugăciunile pustnicului, găsim deodată un gărduţ, un gard vechi de lemne şi o portiţă veche şi înăuntru o grădinuţă, câţiva smochini cu smochine crude. Iar de la portiţă de aici era legată o sârmă dintr-acelea albe, care se folosesc la telefoane. Mergea pe gard sârma şi apoi cobora într-o prăpastie drept în jos. Şi ne-a spus acesta: „Noi să nu ne coborâm fără blagoslovenie, că aici stă, în prăpastia asta. Tragem de sârma asta, că ea are legat un clopot jos în prăpastie unde stă el şi când sună clopotul iese el la noi”(…).

Numai ce vedem că iese un bătrânel cu barbă albă, cu capul gol: „Oriste, oriste!”. Adică, pe greceşte, „Poftiţi, poftiţi!” A luat-o el înainte pe treptele acelea, noi după dânsul. Am coborât jos, acolo într-o stâncă era peştera lui, un pârâu cu apă rece. Şi când ne-a văzut, săracul, din multă dragostea lui, ce să ne dea el?

Ne-a dus într-un pridvoraş aşa, cam de doi metri, unde era o măsuţă şi un scaun. Ne-a pus pe masă câte un pahar cu apă. Dar noi, cum ne era sete, ce era pentru noi apa rece? Zice Evanghelia: Nici pentru un pahar de apă rece nu-ţi vei pierde plata. Apoi atunci vezi cât costă un pahar cu apă rece, când mori de sete, că noi veniserăm aproape 20 km. pe jos de la Careia. Ne-a pus pe masă câte un pahar cu apă rece, câte două smochine şi dulceaţă de cireşe. – Oriste, oriste! L-am întrebat: – Mai ai apă? Nimic nu ne mai trebuia! După aceea, el ne-a spus pe nume la toţi:

– Părintele stareţ Victorin de la Sihăstria, părintele Ioanichie, părintele Vartolomeu Florea, părinte arhimandrit Cleopa Ilie, bine aţi venit! Ne-a zis pe nume la fiecare, deşi nu ne-a mai văzut şi nici noi nu l-am mai văzut, dar nici n-o să-l mai vedem, decât pe lumea cealaltă

– Ce zice?
– V-a zis pe nume la toţi, cum vă cheamă.

Şi pe urmă a început a se smeri el:
– Tare-i rău pentru un călugăr când îi prisoseşte numele mai mult decât faptele lui, că Mântuitorul cu vaiul i-a ameninţat pe aceia: Vai vouă când vor prisosi numele voastre mai mult decât faptele voastre. Am fugit din Sinai aici, ca să cap de lume, şi aici a ieşit iar veste de pustnic. Eu nu sunt pustnic, eu sunt un om păcătos. Dacă aţi venit să întrebaţi ceva, întrebaţi, că vorbesc…

Şi eu am întrebat, că aveam translator:
– Părinte Paisie, unde se mântuieşte omul? Aici, în prăpastia asta, cu toate stâncile deasupra lui, şi de cealaltă parte de pârâu şi dincoace? Aici sau în mănăstirea cu viaţa cea de obşte, sau în cele cu viaţa de sine? Sau în oraş, sau în sat, unde se mântuiesc oamenii?

Ah, ce înţelepţeşte a răspuns! Zice:
– Dragii mei, cine are trei lucruri: credinţă dreaptă în Dumnezeu, smerenie şi fapte bune, se mântuieşte oriunde. Cine n-are acestea, nicăieri nu se mântuieşte.

Aşa ne-a spus. Adevărat: fapte bune, smerenie – ca să nu socoţi că ai făcut ceva bun în faţa lui Dumnezeu… Ne-am minunat. Şi pe urmă a întrebat Ioanichie:

– Părinte Paisie, noi am vrea să întrebăm, că părintele Cleopa ar vrea să rămâie în Sfântul Munte, ce zici mata, să rămâie aici?
M-a pârât pe mine, că eu le-am spus că rămân acolo, nu mă mai duc, că am doi moşi acolo, unu-i moşu Varlaam Vântu, care a trăit 100 de ani, am fost la mormântul lui.

Şi i-am zis:
– Ioanichie, cine te-a pus să întrebi asta?

Că el tot stătea împotrivă să nu rămân eu acolo, să vin la ţară. Şi a răspuns pustnicul:
– Mănăstirea voastră e misionară, unde vin multe suflete. (El ştia tot). Părintele Cleopa dacă vine în Sfântul Munte se mântuieşte ca simplu monah, iar dacă o să stea acolo şi o să aibă multă răbdare, se mântuieşte ca un apostol.

Asta i-a spus lui Ioanichie, că el a întrebat de soarta mea. Şi i-a mai zis:
– Dumneata ai venit ca să faci însemnări ca să scrii o carte, dar să şi faci câte ceva din ceea ce scrii.

Iar părintelui Vartolomeu i-a spus:
– Părinte, ai venit să vezi picturile Sfântului Munte?

Că el de aceea a şi venit. Acolo sunt frumoase picturi. (…) Zice:
– Bine este a-i picta pe sfinţi, dar mai bine este a ne face sfinţi.

Stareţul a întrebat:
– Părinte, eu ce să fac?
– Dumneata eşti stareţul. Să conduci mănăstirea cu blândeţe şi îndelungă răbdare dacă vrei să câştigi mai mult.

Aşa ne-a spus Paisie. Mi-aduc aminte la fiecare. Şi puţin ce-a vorbit. Şi a zis:
– Dumneavoastră aţi venit la noi şi v-aţi rătăcit. Şi v-aţi ostenit. Dar osteneala voastră e scrisă în ceruri, pentru că aţi făcut-o pentru cuvântul Domnului. Să nu vă temeţi.
Noi eram osteniţi. Câtă apă am băut!

Şi a luat el un băţişor, cu capul gol şi desculţ, şi ne-a dus peste un pârâu, de-a dreptul. Nu ştiu dacă am mers o jumătate de ceas şi am ajuns drept în poarta mănăstirii. Ne-am luat rămas bun. A făcut metanie până la pământ şi s-a dus în treaba lui.

Sursa: „Ne vorbeste Parintele Cleopa – 15”, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2006

Foto (sus): Doxologia

Anunțuri

Dyonysios Farasiotis, „Mari initiați ai Indiei și Părintele Paisie” (text online)

Dyonysios Farasiotis, „Mari initiați ai Indiei și Părintele Paisie”, Editura Egumenița

„Cu toate evenimentele minunate pe care le traversasem alaturi de parintele Paisie, ma îndoiam de el. Era posibil sa vada lucrurile într-o maniera strict personala, iar realitatea sa-l depaseasca. Nu excludeam posibilitatea ca el sa detina numai o parte a adevarului, si sa existe si alte parti de adevar în alte sisteme de gândire si în alte religii. Poate ca ma lasam influentat prea mult de puternica sa personalitate, de mediul Sfântului Munte în general.

Am hotarât, asadar, sa ofer sanse egale si yoghinilor hindusi. Îi cunoscusem, desigur, înainte de a-l întâlni pe parintele Paisie, dar nu mersesem niciodata în India, in epicentrul religiei lor. Am decis, prin urmare, sa plec si sa traiesc împreuna cu ei, sa ma amestec printre ei, sa-mi deschid sufletul dinaintea lor, asa cum facusem si în cazul monahilor ortodocsi.

Am trait luni de zile în diverse ashramuri, împreuna cu swami si gurusi. Faceam totul împreuna cu ei: ma sculam dimineata, mâncam, munceam, discutam, aplicam exercitii yoga. Pentru a cunoaste un lucru trebuie sa-l traiesti, nu sa-l analizezi pur teoretic. În consecinta, ma hotarâsem sa-mi impun o deschidere totala fata de India si tot ceea ce însemna ea.

Oscilam asadar între doua influente spirituale foarte puternice. Cea mai mica înclinare a intentiei mele avea o rezonanta imediata asupra efortului meu spiritual. Eram angrenat într-o lupta plenara, care angaja întreaga mea fiinta. Pericolele de rigoare îmi amenintau nu doar modul de viata, ci si întreaga existenta. Am fost ajutat, sau mai degraba salvat, prin interventiile lui Dumnezeu.”

Dionysios Farasiotis

„Viața Sfântului Grigorie Palama și a familiei sale. 650 de ani de la moartea sa” (documentar din 2009, subtitrat în limba română)

Viața Sf. Grigorie Palama și a familiei sale. 650 de ani de la moartea sa (2009)
Life of St. Gregory Palamas and his family. 650 years after his death.

Mulțumim părintelui Ieromonah Grigorie Benea pentru tălmăcire!
Mai multe detalii despre viața Sf. Grigorie găsiți AICI

Scrisoarea avvei Efrem (Filotheitul) din Arizona către starețul Efrem cel întemnițat

Binecuvântate om al lui Dumnezeu, Gheronda Efrem,

Vă doresc din tot sufletul ca Domnul Slavei să vă dăruiască răbdarea Lui de pe Cruce şi biruitoare, în crucea pe care o ridicaţi pentru dragostea Lui, şi mântuirea întregii obşti.
Ştiu, pentru toţi (şi îndeosebi pentru mine, cel lipsit de îndrăzneală), fiecare cruce este grea şi de nepurtat, şi doar cu harul lui Hristos al nostru vom putea fiecare să ne ridicăm propria cruce.
Ucenicii adevăraţi ai lui Hristos s-au încununat ridicând cu adevărat cruce cumplită, imitându-L pe marele lor Arhistrateg.
Îi fericesc pe acei viteji îndrăzneţi, pentru că eu (cu sinceritate o mărturisesc) sunt un soldat al lui Hristos netrebnic şi lipsit de îndrăzneală.
Încercările sunt educaţia pe care Domnul [ne-o face] spre smerirea noastră. Ceva bun va ieşi din această încercare prin care treceţi. Hristos al nostru, Care vă iubeşte, pune ceva la cale. Toate sunt îngăduite spre binele dumneavoastră. Dumnezeu cearcă inimile şi rărunchii [Ps. 7,9].
Aşadar, vă urez să vă învredniciţi să fiţi un atlet al lui Iisus frumos sufleteşte, [încununat] cu cununi din florile Raiului.

Un post bun şi un Paşte luminat,

Nevrednicul,
+ G. Efrem

Sursă: presa ortodoxă . Pentru mai multe informații despre Gheronda Efrem, starețul marii lavre a Vatopedului, inclusiv linkuri despre prigonirea sa nedreaptă, accesați categoria –  Efrem Vatopedinul. Despre bătrânul avvă Efrem Filotheitul, ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în SUA, citiți AICI

Starețul Efrem Vatopedinul, întemnițat la Korydallós, scrie ucenicilor de la Metocul „Sfântul Nicolae”

Închisoarea Korydallós
4.2.2012
Pentru P. Nífon,
Metocul Sf. Nicolae

Iubiţii mei fraţi, bucuraţi-vă în Domnul.

Din legăturile închisorii vă binecuvântez şi cu smerenie vă mulţumesc pentru rugăciunile voastre. Mulţumesc şi dau slavă lui Hristos al nostru care a îngăduit, pentru multele mele păcate, să gust chiar şi cu vârful limbii mele un strop din Crucea Sa.

Să continuaţi să vă rugaţi să răbdăm aici în închisoare, unde este greu pentru oricare om, şi probabil şi mai mult pentru un monah.

Crucea însă, se face mai uşoară atunci când cineva se gândeşte că închisorile au fost înnoite prin însăşi prezenţa Domnului nostru. Îmi aduc aminte de vrednicul de pomenire Papa-Efrem Katunakiotul, care, când l-am întâlnit odată în Katunakia, abia reîntors de la Ierusalim, mi-a povestit cu lacrimi:

„Îndată ce m-au dus la închisoarea Domnului nostru, nu am mai răbdat şi le-am spus: scoateţi-mă afară, căci nu pot răbda şi o să leşin”.

Din contră, noi suntem bine şi ne bucurăm de respect şi din partea personalului, şi din partea deţinuţilor. În spatele fiecărui deţinut se ascunde o tragedie.

Vă urez cu smerenie, acum că începe Triodul, ca toţi să punem un nou început duhovnicesc, cu smerenie, care este baza duhovniciei. Fericit omul care care are inima frântă şi smerită. Acesta a găsit calea cea bună de a găsi dumnezeiescul Har.

Vă urez, la sfârşit, ca Metocul nostru să fie un loc care să vă odihnească inima şi acolo să simţiţi mireasma Sfântului Munte, iar cuvântul Părintelui Nífon să desfete inima voastră virtuoasă, astfel încât să râvniţi la Iisus Hristos cel Răstignit.

La revedere !

Cu toată dragostea ce o am,
Gheronda Efrem cel legat

Sursă: pentapostagma.gr via presa ortodoxa
Notă: Pentru mai multe informații despre Gheronda Efrem, starețul marii lavre a Vatopedului, inclusiv linkuri despre prigonirea sa nedreaptă, accesați categoria –  Efrem Vatopedinul

De la Vatopedi spre Zografu, însemnările lui Gala Galaction

Gala Galaction, care a parcurs acest drum pe catâr, ne oferă următoarea descriere: „Plecăm înainte de vecernie și străbatem, în vreo două ceasuri de originală călătorie pe samarul catârilor, cea mai bogată și mai măreață latură a sfintei peninsule. Mai întâi urcăm, scară după scară, până când Mănăstirea Vatopedu rămâne ca un șir de mătănii roșii, pe catifeaua albastră a mării și sub capacul de palid mărgean al cerului. Apoi între noi și splendida vecernie, care se lăsa pe marea dinspre răsărit, au început să crească încâlcitele cortine ale dumbrăvilor de dafin, de stejar și de castan. Un copăcel necunoscut, care înflorea pretutindeni, spânzura pe toate coastele roiuri de fluturi galbeni. Mireasma atâtor mărăcini balsamici făcea din poteca noastră drum ca în inimă de catedrală, după ce cădelnițele au revărsat largi nouri de tămâie. […]

De la apus, în apoteoza de heliante a soarelui pogorâtor, marea din golful Athonului năvălește, cu strălucirea ei de argint, prin miile de ferestre verzi ale pădurii… […] Sântem în regiunea cea mai păduroasă și cea mai mănoasă. Devale, la Zografu, ne așteaptă o adevărată grădină de nebiruiți gospodari. De departe, începe să ni se arate, în abisul verde și plin de cuiburi suprapuse, mohorâții chiparoși din preajma și de pe lângă zidurile mănăstirei. O cetate uriașă crește în vale și pe deasupra ei pare că zboară, în cea din urmă slavă vesperală, un șirag de cruci de aur. Codrii în suiș aproape drept strâmtorează milenara clădire și aruncă miresmele chiparosului și răcoarea stejarului în balcoanele și ferestrele chiliilor. O sacră severitate monahală stăpânește în jurul și în cărările acestei mănăstiri. […] Zografu păstra pentru noi mari destăinuiri! Starițul vorbește românește, iar pe peretele de onoare al salonului stă, în rând cu marii ctitori, Ștefan cel Sfânt și Mare, voievodul Moldovei!”

Sursă: Gala Galaction, Opere, vol. III (Însemnări de călătorie), ediție îngrijită, note și comentarii de Teodor Vârgolici, București, Editura Meridiane, 1997, p. 196-197.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sfinţii Mucenici de la Zografu. Ajutorul Maicii Domnului „Prevestitoarea”

În 1274, la Sinodul de la Lyon, Împăratul Mihail al VIII – lea Paleologul (1261 – 1282) a semnat unirea bisericilor (ortodoxă şi catolică – n.tr.), pentru a-şi asigura sprijinul politic al papei şi a putea să restaureze Imperiul Bizantin dezorganizat de stăpânirea latină (1204-1261). În Constantinopol unirea a provocat o puternică furtună antiunionistă în toate straturile sociale. Majoritatea clerului şi poporului o respingea şi îl considera trădător al credinţei pe oricine se declara filounionist. În prima linie a opoziţiei se găseau monahii şi în special athoniţii, care întotdeauna au fost străjeri ai Ortodoxiei. Hotărât să impună unirea prin violenţă, Mihail al VIII – lea în colaborare cu Patriarhul Ioan al XI – lea Vekkos (1275-1282) s-a întors mai întâi împotriva acestora, deşi până atunci era entuziast susţinător al lor. Se menţionează că cei doi conducători latino-cugetători ai statului şi ai bisericii s-au dus în Sfântul Munte cu ajutor militar din partea papei pentru a-i constrânge pe athoniţi să accepte unirea.

În acest timp, aproape de mănăstirea Zografu pustnicea un bătrân monah, care obişnuia să citească de multe ori pe zi Imnul-Acatist al Născătoarei de Dumnezeu înaintea icoanei ei. Când latino-cugetătorii s-au apropiat de mănăstire, stareţul a auzit din icoană un glas, care îl sfătuia să se ducă repede în mănăstire şi să vestească faptul că s-au apropiat duşmanii credinţei; câţi vor dori cununa cea mucenicească să rămână unde sunt. Vestea bătrânului i-a făcut pe majoritatea monahilor să se îndepărteze în munţii din împrejurimi. Însă douăzecişidoi – împreună cu egumenul, şi patru laici, s-au închis în turnul mănăstirii. Latino-cugetătorii foloseau linguşiri şi promisiuni de bani cu scopul de a-i face să cedeze şi să accepte falsa unire. Dar monahii, indiferenţi la cele pământeşti, au mărturisit că singurul Cap al Bisericii este Hristos şi l-au anatematizat pe papă şi unirea. Catolicii, ieşindu-şi din fire, au aprins un foc în jurul turnului ca să-i ardă de vii, în timp ce sfinţii îl lăudau pe Dumnezeu. Numele lor sunt: Toma (egumenul), Varsanufie, Chiril, Mihail, Simon, Ilarion, Iacov, Iov, Ciprian, Sava, Iacov, Martinian, Cosma, Serghie, Mina, Ioasaf, Ioanichie, Pavel, Antonie, Eftime, Dometian, Partenie (monahi) şi patru laici. În 1873 pe locul turnului ars a fost ridicat un monument unde arde o candelă nestinsă.

***

Fragmente liturgice din Slujba Icoanei Maicii Domnului” Prevestitoarea” şi a Cuvioşilor Mucenici Zografiţi (22 sept)

Veniţi toţi fiii Bisericii de Răsărit să o proslăvim pe Împărăteasa Cerului şi a pământului care din înălţimea Cerului ne priveşte şi spre nevoinţe ne întăreşte, iar răzvrătirile ereticilor ce se scoală asupra noastră le biruieşte şi de unde au venit le întoarce.

Veniţi toţi locuitorii Muntelui Atonului, cei neclintiţi în Ortodoxie, să o proslăvim pe Apărătoarea şi Îndrumătoarea noastră cea minunată, pe Născătoarea de Dumnezeu Cea Pururea Fecioară, care de mântuirea noastră întotdeauna se îngrijeşte şi nu îngăduie să cădem în ereziile cele păgubitoare.

Când latinii, cei scârbitori de Dumnezeu, precum lupii îmbrăcaţi în blană de oaie au năvălit asupra pământului dat sorţi Ţie, Stăpână, atunci un părinte cuvios ce asemeni unui sihastru se ruga înaintea icoanei Tale a auzit glasul Tău, Născătoare de Dumnezeu, vestind acestea: „Grăbeşte-te a merge în mânăstirea ta şi a vesti fraţilor că se apropie vrăjmaşii ”. Îndreptându-se într-acolo, acesta a văzut icoana Ta, de la care auzise vestirea, stând deasupra porţilor mânăstirii şi prin această minune s-au adeverit cele spuse. Pentru aceasta prăznuind în fiecare an amintirea acestei minuni, Te slăvim acum ca pe o Apărătoare a neamului creştinesc şi îţi strigăm cu mulţumire: Bucură-Te, ceea ce prin naşterea Ta neamul omenesc de linguşirea diavolească l-ai izbăvit şi de amăgirea ereticească pururea ne izbăveşti.

Nu numai muntele Atonului, ci şi toate ţările creştine drept-măritoare Te slăvesc, Maica lui Dumnezeu, căci nu i-ai lăsat pe cei molipsiţi de gândirea latinilor să ridice cornul asupra lor şi dreapta credinţă în ele până astăzi nevătămată o ai păzit.

Vestind tuturor slava cea veşnică a cuvioşilor mucenici de la Zografu, care au pătimit de la latini, lumină cerească, ca o cunună prealuminată deasupra Bisericii spre pomenirea lor o ai ivit, Doamne, ca auzind aceasta dreptcredincioşii, în Ortodoxie să se întărească, iar latinii în înşelarea lor să se ruşineze.

Te mărim pe Tine, Preacurată Născătoare de Dumnezeu, şi cinstim chipul Tău preasfânt prin care rătăcirea latinilor o ai vădit, iar pe noi în Ortodoxie ne-ai întărit.

Capul Bisericii este Fiul Tău, Născătoare de Dumnezeu, căci El o a răscumpărat cu cinstitul Său sânge de sub stăpânirea diavolului şi acum, prin păstorii Săi o cârmuieşte. Trufaşii episcopi ai Romei i-au răpit lui Hristos acest drept zicând că se cuvine lor. Pentru aceasta, precum Arie cel fără de minte, sunt despărţiţi de Sfânta Biserică şi partea lor este cu vînzătorul Iuda şi cu cei ce strigau: „Ia-L, ia-L şi răstigneşte-L!”.

Bucură-Te, Doamnă preamilostivă, Prevestitoare preabună. Bucură-Te, apărătoare puternică a Athosului, Îndrumătoarea şi Păzitoarea monahilor. Bucură-Te, ceea ce în timpul nopţii veghezi, păzind cu acoperământ Tău ţările ortodoxe. Bucură-Te, ajutorul tuturor şi mântuirea sufletelor noastre.

O, preaslăvită minune! Icoana Maicii Domnului cea din Aton, fiind vie a grăit prevestind năvălirea vrăjmaşilor. Pentru aceasta veseliţi-vă monahi ai Atonului şi chemaţi toată făptura să-i cânte Preablagoslovitei: Ceea ce eşti plină de har, bucură-Te, cu Tine este Domnul, Cela ce prin Tine dă lumii mare milă.

Sursă: Textul reproduce file din “Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe” al Ierom. Macarie Simonopetritul şi din slujba slavonă.  Un material de monahul Leontie şi Xenia Tănăsescu-Vlas după izvoare greceşti şi slavoneşti. Preluare de pe Pemptousia.

Scrisoarea unui pelerin în Athos, Ionuț S.

Această prezentare necesită JavaScript.

(…) Acum vreau să vă povestesc câte ceva despre experienţa mea la Athos. Nu o să vă descriu locurile, pentru că v-am trimis o gramadă de fotografii.

 E clar că e un loc deosebit din toate punctele de vedere şi nu degeaba l-a ales însăşi Maica Domnului ca să-i  fie grădină şi că în această grădină au răsărit mulţi sfinţi de-a lungul vremii. E un loc în care simţi, miroşi sfinţenia, oricât de indiferent ai fi. Aici simţi mai lesne ca oriunde ajutorul Maicii Domnului şi simţi că ea e Împărăteasa acelor locuri. E foarte interesant cum aici se vorbeşte despre Maica Domnului ca despre o persoană firească şi vizibilă care ajută, călăuzeşte şi se implică în toate aspectele vieţii. Mi-a placut felul în care călugării şi fraţii, şi nu numai, se raportează la prezenţa şi lucrarea Maicii Domnului. De fapt, e un lucru firesc şi aşa ar trebui să fie şi în afara Sfântului Munte, oriunde am fi. Insă acolo am simţit cu precădere, din cele mai banale conversaţii, acest lucru.

Un alt aspect care mie mi-a plăcut este disciplina şi râvna pentru rugăciune şi slujbe. Pur şi simplu te ajută, te poartă şi te introduce în atmosferă programul strict al slujbelor, oricât de leneş şi delăsător ai fi. Fiecare mănăstire, schit , chilie are programul ei de rugăciune. Eu am participat la Vatoped, apoi la Prodomu, Lacu, Sf. Pavel. Slujbele începeau la 3, 4, 5 dimineaţa. Ceea ce vreau să punctez e că am observat aici mai ales această râvnă pentru rugăciune şi slujbe, iar apoi grija pentru celelalte. In alte locuri am văzut că pe primul plan în mănăstire este munca, iar mai apoi rugăciunea. Nu vreau eu să judec, ci doar observ nişte diferenţe.

Cum să spun, nouă ni se pare că acolo, la Athos, este raiul pe pământ din multe puncte de vedere, însă acolo este doar o stare mai apropiată de normalitate. În lume fiind, noi suntem departe de ceea ce constituie normalul. Cred că e posibil, e adevărat, să te apropii de starea de normalitate a fiinţei omeneşti (omul îndreptat în toate către Dumnezeu) şi în familie, şi în lume. Iţi poti face propria “mănăstire”, ca să zic aşa, în familie, prin rugăciune împreună, prin activităţi care să tindă şi să-L includă întotdeauna pe Dumnezeu.

Pentru mine a fost o experienţă folositoare şi hrănitoare, pentru că am participat şi am luat contact cu o realitate mult mai apropiată de normalitate decât aici în lume, fără TV, internet, telefon, ci cu slujbe, linişte, rugăciune, discuţii folositoare. Au fost multe momente când îmi era somn şi nu prea mă puteam concentra la slujbă sau la rugăciune. Apoi, la mănăstirile greceşti nu prea înţelegeam mare lucru. M-a ajutat faptul că ştiam structura anumitor slujbe şi 2-3 cuvinte şi măcar ştiam pe unde sunt.

Am stat la Vatoped 2 nopţi. M-am bucurat să pot săruta multe odoare şi să particip la slujbe frumoase (deşi erau în greceşte). Au cântăreţi foarte buni. Au vreo 120 de monahi dintre care vreo 15-20 români. Majoritatea monahilor sunt tineri şi educaţi. Aici nu prea am stat de vorbă cu nimeni, deşi persoana care m-a ajutat cu viza (diamonitiria) este un părinte român care mi-a fost profesor pentru o scurtă perioadă la Seminar, înainte de a intra în mănăstire, un om educat (2 facultăţi, Construcţii şi Teologie), care vorbeşte greaca perfect. Am întâlnit aici şi un alt călugăr român, care a venit în camera unde stăteam ca să schimbe o lenjerie de pat. Nu-i reţin numele, însă am povestit puţin cu el, deşi, în general, călugării se cam feresc de dialoguri lungi cu pelerinii. Însă eu, fiind deschis de la prima vedere, l-am făcut cumva şi pe el să fie puţin mai deschis. Aflând că plănuiesc să merg mai departe la Prodromu, chiar m-a rugat să duc un pachet pr. stareţ Petroniu şi un alt pachet altui părinte. Şi din dialogul cu acest părinte, cât şi cu alţii, mi-am dat seama mai clar că şi părinţii de acolo au multe ispite şi că viaţa în Athos nu e aşa lină şi frumoasă cum ni se pare nouă din afară. Adică totul e frumos, pace, slujbe, rugăciuni, masă, studiu, ascultare… Sunt şi ei oameni care înaintează pe calea mântuirii şi au şi ei slăbiciuni şi ispite, în anumite privinţe mai dureroase decât în lume. Şi părintele respectiv mi-a mărturisit că a fost călugăr la Neamţ, apoi 14 ani la Prodromu, iar acum era de vreo 4-5 luni la Vatoped, în “permisie” şi urma să plece la altă mănăstire, să mai vadă şi el cum e, după cum mi-a spus. Nu ştiu ce tulburări sau ce avea pe suflet, însă mi-am dat seama că nu e deloc uşor să vieţuieşti acolo şi că apar momente când nu-ţi mai găseşti locul, când nu-ţi mai place barba sau mutra fratelui de lângă tine şi simţi nevoia să mai schimbi cuibul. Însă îţi trebuie binecuvântare pentru asta.

 Nu vă mai povestesc ce moaşte şi cum era pe acolo că puteţi afla (dacă nu ştii deja) şi de pe net. Dar, dacă vreţi, vă spun în următoarea scrisoare.

 Am uitat să menţionez că odată ce am călcat pe munte, am realizat că românii sunt peste tot, nu mă refer doar la călugării din mănăstiri, ci la cei care lucrează în construcţii sau pe la tot felul de job-uri. Majoritatea şoferilor din Sfântul Munte erau români. Au dubiţe de 13 locuri cu care te poţi deplasa între mânăstiri. Pe drumul de la Kareia spre Vatoped am întâlnit un băiat de vreo 17-18 ani (tatăl lui era şoferul maşinii), care studia acolo la Seminarul Teologic, Athoniada. Mărturisesc că nu ştiam că există o instituţie de acest gen în vigoare acolo. Am fost plăcut surprins să aflu amănunte despre şcoală. Vă voi spune doar că acolo începi cu clasa a 7-a şi urmezi până într-a 12-a. Programul este interesant, cu slujbe zilnice şi studiu; mai sunt apoi tot felul de activităţi ca pictatul icoanelor sau pregătirea frescei. Foarte puţin timp liber pe zi. Oricum mi-a plăcut unul dintre puşti (erau 2-3 români şi un grec care călătoreau cu noi), care era foarte matur în gândire, dar şi foarte aşezat şi cuminte.

 La Prodromu, deşi iniţial am vrut să stăm 2 nopţi, am stat doar o noapte, iar seara am avut o discuţie în trei cu pr. Iulian, cred că aţi auzit de dumnealui.

 A fost un moment înălţator. Cred că a stat cu noi mai bine de jumătate de oră. Ne-a dus în camera în care spovedeşte şi, într-un întuneric total, ne-a vorbit foarte multe lucruri. Afară fulgera şi doar atunci îi zăream chipul. El stătea lângă uşă, iar noi pe două scaune la geam. La sfârşit, după ce ne-a dat binecuvântarea, Georgică, prietenul meu, a spus foarte sincer şi frumos: « Parinte mi-aţi răspuns la toate întrebările pe care aş fi vrut să vi le pun ».

 Şi aşa a fost. Eu auzisem dinainte că acest călugăr înduhovnicit este văzător cu duhul însă nu m-am dus acolo ca la ghicitoare. Dar cu toate astea, pot să spun că am simţit puterea lui de pătrundere şi că spre sfârşit şi chiar când ne-am despărţit ne-a spus să ne păzim de anumite lucruri ca de foc. Într-adevăr, era vorba chiar luptele noastre personale. Ne-a vorbit simplu, însă se simţea că vorbeşte din experienţă şi trăire şi că nu reproduce nişte pasaje din cărţi. Multe lucruri ni le-a spus frumos şi simplu, în versuri. Apoi a insistat pe îndemnul Sfântului Apostol Pavel: « Rugaţi-vă neîncetat » 1 Tes. 5, 17 ( de la el am aflat locul). De atunci şi sper ca până la sfârşitul vieţii să nu uit şi mai ales să mă silesc să împlinesc acest lucru. Au fost momente şi clipe pe care nu le voi uita.

Apoi, am mers la Schitul Lacu, la pr. Ştefan. Schitul este mai în munte, în nişte locuri mai greu accesibile. Acolo am întâlnit câţiva părinţi tineri, dar foarte râvnitori în ale rugăciunii, studiului şi cântatului. A avut loc chiar un dialog amuzant între noi şi părintele care ne-a cazat. I-am spus că am terminat Teologia, iar el a întrebat imediat,: « Care? Cea ecumenistă? »  Recunosc că am fost puţin surprins şi confuz la început şi nu înţelegeam la ce se referea. Să nu râdeţi de mine, însă chiar mă gândeam că s-a introdus mai nou vreun curs care se numeşte “Ecumenism”. (Chiar s-a introdus, trebuie să învăţăm despre toate  conferinţele CMB; e împreună cu misiologia! n.th.)

Apoi m-am dumirit eu ce voia să spună părintele. Dar nu am apucat să discutăm foarte mult, deoarece a trebuit să plece la ascultări, însă a promis că o să mai vorbim şi cu o altă împrejurare. Din păcate, până am plecat nu am mai reuşim să dezvoltăm subiectul, iar la plecare Georgică al meu i-a spus aşa, puţin dezamăgit, însă zâmbind, că noi plecăm şi nu am apucat să terminăm discuţia. Constatase, ca şi mine, că acolo gândul la moarte era neîncetat prezent în mintea monahilor, în modul cel mai pragmatic cu putinţa – nu stabilea nimeni nicio întâlnire, în vorbirea lor era mereu prezentă alternativa ca respectiva întâlnire să nu mai fie posibilă, căci fără Domnul, care face să răsară soarele peste drepţi, dar şi peste păcătoşi, nimic nu ne este cu putinţă. Mie însă asta mi-a dat nădejde că ne vom întoarce acolo, că ne vom mai întâlni.

La schit, slujba începea pe la 5 şi m-am bucurat într-un fel pentru că ne-am putut odihni mai mult. Insă  de la 5 la 6 era o oră în care se spunea încontinuu rugăciunea inimii. Apoi, la 6,  începea Sfânta Liturghie într-un paraclis micuţ, însă foarte cald şi frumos.

Apoi, ne-a dus un călugăr cu maşina la mănăstirea Sfântul Pavel. Am avut şi cu el o discuţie frumoasă pe drum, însă şi el era rezervat şi foarte atent la firul discuţiei. Eu am facut chiar o imprudenţă să-l întreb de cât timp este acolo. De fapt, pe mai mulţi părinţi cu care am intrat în contact i-am intrebat lucrul acesta, nu mi-am dat seama că, de fapt, nu e o întrebare prea comodă pentru ei. Am realizat mai târziu, mai ales după ce acest părinte care ne-a condus la Sf. Pavel Xeropotamitul a refuzat cu tărie să-mi răspundă la întrebare.

Acolo, la Sfântul Pavel, am întâlnit alţi părinţi români. Am observat o  icoană  în biserică într-o latură unde stăteam: aceasta avea reprezentaţi mai multi sfinţi care stăteau împrejurul Sfântului Pavel Xeropotamitul. M-am tot întrebat ce reprezintă. Am cumparat apoi nişte iconiţe de hârtie de la magazinul mănăstirii şi am dat din nou peste acea icoană. Zărind la un moment dat un părinte român în curtea mănăstirii, m-am dus şi l-am întrebat pe cine reprezintă icoana.  Mi-a spus că este o icoană în care sunt incluşi vieţuitori ai mănăstirii care ulterior au ajuns sfinţi. Cred ca i-a plăcut părintelui faptul că l-am abordat şi m-am arătat interesat, căci a venit apoi la noi si a început să ne povestească multe lucruri interesante despre mănăstirea Sfântul Pavel, dar şi despre alte locuri din Sf. Munte. Ne-a dus undeva în mănăstire şi ne-a arătat un paraclis care a fost construit prin strădania Sfântului Constantin Brâncoveanu. Apoi ne-a mai arătat nişte lucruri interesante, o machetă a mănăstirii şi una a Sf. Munte şi nişte icoane deosebite în alt paraclis. Ne-a spus ca el a fost ucenicul Parintelui Dionisie de la Colciu (adormit intru Domnul acum 6 ani). Cred că aţi auzit de dumnealui, e renumit. Am inteles ca a fost un duhovnic căutat nu numai de români, ci şi de greci şi de multe personalităţi din afara Sf. Munte.

Spunea ca făcea privegheri la praznice cu părintele de la 22:30 până la 6-7 dimineaţa. Apoi, dupa moartea părintelui, din nefericire, a avut unele neînţelegeri cu un alt frate şi a decis să plece la Sf. Pavel. Ne-a spus, de asemenea, că părinţii români sunt pe locul 2 ca număr după cei greci în Sf. Munte. Sunt mulţi români pe la toate mănăstirile.

Ne-am invrednicit, cât am stat acolo să facem şi o excursie de 4-5 ore (2 dus – 2 întors) la Schitul Sfântul Ana şi acolo, cu ajutorul ei, să-i sărutăm moaştele. Biserica era închisă, însă era un părinte care ne-a primit. Am văzut în biserică, lângă icoana Sfintei Ana, multe poze cu bebeluşi. Oamenii care s-au rugat pentru darul de prunci s-au întors acolo să-i mulţumească  Sfintei Ana, mama Maicii Domnului. M-a impresionat foarte mult.

Ar mai fi multe de spus şi de povestit, însă aştept întrebările voastre.

Domnul să vă păzească şi să înmulţească harul Său în inimile voastre!

 I.S.
9 iun. 2010

Precizări: Fotografiile din slideshow (138) aparțin lui Ionuț S., căruia îi mulțumesc pentru îngăduința de a prelua scrisoarea și imaginile. Mulțumesc, de asemenea, și Theodorei, de pe blogul căreia am preluat textul. (LD)
Postarea avea o notă pe care o reproduc mai jos: „L-am rugat pe  fratele nostru, I.S., să-mi permită să-i public scrisoarea în care-şi mărturisea impresiile din călătoria sa în Athos. Îi mulţumesc şi îi sunt recunoscătoare pentru bunăvoinţa şi promptitudinea cu care a răspuns cererii mele. M-au impresionat uimirea cu care descoperă lucrurile şi fraza lui simplă, lipsită de orice înflorituri în care accentul e pus pe faptă, mai puţin decât pe trăirea subiectivă. O invitaţie la pelerinaj, meditaţie şi rugăciune”.

„De ce oamenii vizitează Sfântul Munte? Semnificaţia prezenţei Sfântului Munte în lumea contemporană”, Starețul Efrem Vatopedinul

Sâmbătă, 9 iulie 2011, egumenul Sfintei Mănăstiri Vatopedi, arhim. Efrem a ţinut la Salzburg un cuvânt cu tema: «De ce oamenii vizitează Sfântul Munte? Semnificaţia prezenţei Sfântului Munte în lumea contemporană». Aveți mai jos cuvântarea egumenului Sfintei Mănăstiri a Vatopedului. Pentru a ușura lectura am pus la sfârșit informațiile despre forumul internațional în cadrul căruia avva Efrem a ținut cuvântul său. -LD

Dintr-o perspectivă teologică, Sfântul Munte este prin excelenţă locul sfinţeniei. Dintr-o perspectivă sociologică civilizaţia aghiorită este cea mai veche democraţie care a rămas activă din momentul înfiinţării ei până astăzi.

Viaţa şi tradiţia Sfântului Munte sunt neîntrerupte. Nu a existat nici o perioadă în care să-şi fi pierdut identitatea sau să-şi uite apostolatul în Biserică şi lume.

Apostolatul lui este să formeze oameni adevăraţi după asemănarea lui Dumnezeu, adică sfinţi, cultivând şi transmiţând lumii tradiţia vie a îndumnezeirii.

Sfântul Munte are o viaţă unică, ascunde o taină, o putere de renaştere, care conduce la cer. De aceea şi mulţi pelerini care îl vizitează, dar şi toţi cei care comunică într-un fel sau au o anumită legătură cu el, îşi găsesc liniştea duhovnicească şi împlinirea.

Un loc important în lucrarea chinoviei aghiorite îl deţine găzduirea pelerinilor. Nu se poate înţelege Mănăstire din Sfântul Munte fără închinători. În esenţă, aşezămintele monastice aparţin închinătorilor, poporului lui Dumnezeu.

Monahii fiecărei mănăstiri sunt locuitorii şi administratorii ei vremelnici pentru o anumită perioadă de timp, care transmit mai departe locul şi duhul Mănăstirii următoarei generaţii de monahi, ca moştenire sacră, pentru a păstra şi continua tradiţia ei, în aşa fel încât pelerinii să poată veni să-şi găsească liniştea.

În pofida faptul că Sfântul Munte constituie o parte inseparabilă a statului grec şi se află sub acoperământul duhovnicesc al Patriarhului Ecumenic, are un caracter ecumenic (multinațional). Monahii lui provin din diferite ţări.

Însă şi vizitatorii Sfântului Munte, ce nu sunt desigur nişte simpli vizitatori, ci pelerini, întrucât nu vin aici pentru relaxare, ci ca să se închine sfintelor odoare ale locului, provin din toate părţile lumii, reprezentând diverse civilizaţii şi chiar altfel de tradiţii spirituale şi religioase.

În Mănăstirea noastră în anul precedent, 2010, am avut aproximativ 40 000 de închinători ce au fost găzduiţi peste noapte.

Monahii Sfântului Munte nu văd în persoana fiecărui pelerin doar un om, ci chipul lui Dumnezeu, pe Dumnezeu Însuşi. Avva Apolo spune despre felul primirii fraţilor: «Când vin fraţii, trebuie să ne închinăm lor cu cinstire. În acel moment ne închinăm lui Dumnezeu şi nu lor. Deoarece se spune: „l-ai văzut pe fratele tău, l-ai văzut pe Dumnezeul tău”. Monahii Îl recunosc pe Dumnezeu în persoana aproapelui, pentru aceasta îl slujesc cu bucurie, smerenie şi dragoste. Această iubire nu este egoistă ci are un caracter jertfelnic. Monahul nu trebuie să aştepte ca pelerinul să-i dea ceva.

Pelerinul nu plăteşte pentru găzduirea (filoxenia) lui. Monahul care slujeşte nu este plătit de nimeni, nu are nici un contact cu banii. Găzduirea în Sfântul Munte este oferită gratis, fără plată, pentru că aşa doreşte Stăpâna locului, Egumena Sfântului Munte, Doamna Născătoare de Dumnezeu.

Toate aceste lucruri, deşi sunt atât de omeneşti şi simple, sunt aproape necunoscute în societatea de astăzi. Iubirea dezinteresată, care este în realitate singura iubire adevărată, cea pe care a arătat-o Hristos în lume, nu doar că a încetat să existe, însă deseori este considerată de oameni curată nebunie.

Banul, interesul, exploatarea omului de către om, au fost ridicate la rangul de idealuri şi ţinte vrednice de urmat de către societatea contemporană. De aceea duhul şi ethosul Sfântului Munte, care este un duh şi un ethos al dragostei dezinteresate, vine ca o boare duhovnicească roditoare pentru o viaţă mai bună şi mai umană în lume.

Este singura comunitate care are ca scop şi ca ideal liber ales dragostea dezinteresată, iubirea cea întru Hristos, şi consideră păcat orice rabat de la aceasta.

Este comunitatea care alege ca ideal ceea ce poate în mod real să-i unească pe oameni şi nu ceea ce de la început  asigură scindarea lor, adică egoismul şi exploatarea în vederea câştigului.

O importantă ocazie oferită cu bunăvoinţă pelerinilor Sfântului Munte o constituie închinarea la sfintele moaşte şi la icoanele făcătoare de minuni, ce are loc în biserica centrală a Mănăstirii printr-o călăuzire corespunzătoare, întrucât nu există nimic mai preţios şi mai important pe pământ decât prezenţa sfinţilor, asigurată de-a lungul timpului în lume prin moaştele lor. Acesta este şi scopul Bisericii, să facă sfinţi.

În sfintele moaşte ale sfinţilor sălăşluieşte harul Duhului Sfânt, energia necreată dumnezeiască. Atunci când pelerinul se închină aşadar la aceste sfinte moaşte, primeşte harul Duhului Sfânt.

 În Sfântul Munte,  pelerinul are binecuvântarea de a veni în contact cu mulţi sfinţi mari ai Bisericii noastre.

În Mănăstirea noastră se păstrează mai mult de 200 de fragmente din sfintele moaşte, precum cele ale sfinţilor Ioan Hrisostom, Grigorie Teologul, Ioan Botezătorul, apostolii Andrei şi Bartolomeu, a marilor martiri Pantelimon, Iacov Persul, şi desigur odorul cel mai de preţ, Cinstitul Brâu al Maicii Domnului.

Un pelerin care avea probleme cu mâinile, fiindu-i paralizate şi neputând să le mişte, închinându-se la Sfântul Brâu din Mănăstirea noastră s-a vindecat imediat.

Un altul care avea o mare problemă cu mijlocul, închinându-se la icoana Preasfintei Născătoare Paramithia, una din cele şapte icoane făcătoare de minuni ce se păstrează în Mănăstirea noastră, a simţit că a fost străbătut de ceva ca un curent electric şi s-a vindecat în acel moment.

Mulţi pelerini ce se închină la moaştele din Mănăstirea noastră simt o mireasmă. Această mireasmă nu are o provenienţă naturală, noi nu punem parfum sau arome pe Sfintele Moaşte. Această mireasmă este supranaturală, provenind de la harul Sfântului Duh.

Pelerinilor li se oferă şi un cuvânt de învăţătură. De regulă această slujire a cuvântului o preia stareţul Mănăstirii, însă este posibil să o facă şi un anumit părinte din mănăstire, desemnat de stareţ de fiecare dată să vorbească la sinaxele cu pelerinii.

Aici se discută chestiuni practice ce sunt legate de zidirea duhovnicească a pelerinilor şi se dau răspunsuri la întrebările şi nedumeririle exprimate de aceştia

Cuvântul teologic are diferite stadii. Să fixăm câteva chipuri ale acestui cuvânt teologic.

Pentru început avem cuvântul catehetic, cel care poate fi oferit ascultătorilor de un om instruit din punct de vedere teologic fără a avea experienţa corespunzătoare.

Acest cuvânt poate însă să-i folosească şi el pe ascultători, conform sfatului lui Hristos, «toate cele care vă vor spune să le ţineţi, ţineţi-le şi să faceţi; dar faptele lor să nu le faceţi».

Ca un al doilea stadiu al cuvântului teologic putem considera cuvântul venit din experienţă, atunci când cuvântul este expresia, formularea şi produsul acelei minţi ce se uneşte şi se împărtăşeşte prin experienţă cu Dumnezeu Cuvântul Întrupat.

Acest cuvânt este «viu şi lucrător, şi mai ascuţit decât toată sabia ascuţită de amândouă părţile, şi străbate până la despărţirea sufletului, şi a duhului» şi are puterea de a vindeca şi renaşte  «inima ostenită şi împovărată» a oamenilor.

Cuvântul patristic este mai ales acel cuvânt venit din experienţă, având o putere duhovnicească de-a lungul timpului şi o  nepreţuită valoare veche de veacuri.

Există însă o treaptă şi mai înaltă a cuvântului, cea a cuvântului cu discernământ. Este vorba de acel cuvânt special, revelator, ce este adresat unui creştin la modul personal de către un părinte îmbunătăţit.

La acest cuvânt cu discernământ, înainte-văzător, se referă şi acel caz din Pateric, unde cineva s-a adresat cu durere şi insistenţă avvei Evprepio, spunând-i: «Avva, spune-mi un cuvânt, cum să mă mântuiesc?»

Un astfel de cuvânt patristic, spus cu discernământ, poate deveni izvorul unei adevărate inspiraţii şi reîncărcări duhovniceşti pentru pelerin.

Am întâlnit în afara Sfântului Munte un laic nevoitor, care mi-a spus că de trei ani nu a mai fost în Sfântul Munte, însă că în aceşti trei ani a fost susţinut duhovniceşte de un cuvânt spus de un monah aghiorit pe care l-a întâlnit acolo.

Un caz desăvârşit, ideal, atunci când are loc taina dumnezeieştii mărturisiri, este să primeşti un cuvânt de la duhovnic şi să-l accepţi întru ascultare (cu smerenie). Aici trebuie să consemnăm faptul că cei mai mulţi dintre creştini se spovedesc pentru întâia oară la mănăstire.

Câţi pelerini nu s-au întors la casa lor «cu un alt chip», înnoiţi, preschimbaţi de harul lui Dumnezeu!

Câte divorţuri nu au fost evitate şi câte familii destrămate nu şi-au găsit unitatea dorită şi căldura dragostei cu ajutorul unui duhovnic aghiorit virtuos!

Câţi pelerini nu au găsit dezlegare la probleme încurcate , care de ani de zile îi chinuiau şi tulburau, după ce au luat contact cu un duhovnic îmbunătăţit?

Pelerinul care este găzduit în Sfântul Munte pentru o zi sau mai multe, va veni oricum în contact cu monahii, va vedea modul lor de viaţă chinovial şi va lua după putere exemplu de la ei.

«O chinovie este o comunitate evanghelică desăvârşită, un loc al misiunii, al iubirii de mucenicie precum a primilor creştini, al acelor buni nevoitori pentru credinţă, a căror principală grijă este negrija,  o vieţuire fără de griji lumeşti, o  viaţă în Hristos».

Chinovia, după cum spunea în acest sens şi fericitul nostru Gheronda Iosif, este «cer pământesc; chinovia deşi se încadrează în nişte limite date de timp şi spaţiu, deşi se găseşte în această lume, nu este din lumea aceasta».

Într-o lume prinsă în efemeritate şi plină de agonia şi stresul vieţii de zi cu zi, presărată cu multe greutăţi şi impasuri, fără a mai cugeta la existenţa unui altceva, diferit de cele de aici, ce ar putea constitui o soluţie la tot chinul şi necazul, Sfântul Munte vine să deschidă perspectiva unei alte vieţi.

Într-o viaţă care are doar o dimensiune orizontală, Sfântul Munte prezintă verticala multidimensională a comuniunii cu Dumnezeu şi Sfinţii Săi; plecând de la un mod de raportare la lucruri cu totul diferit şi deseori contrar celui lumesc, Sfântul Munte vine să lumineze cu adevărat viaţa confuză din lume,  aflată în impas.

Astfel, omul poate în cele din urmă nu doar să valorifice ocaziile pozitive şi favorabile ale vieţii, ci şi să facă faţă şi situaţiilor dificile, eşecurilor, nenorocirilor şi chiar morţii însăşi.

Sfântul Munte înfăţişează un mod de viaţă care îl eliberează în final pe om de frica morţii, cu toate consecinţele ei dureroase, făcându-l cu adevărat liber.

În Sfântul Munte precum şi în orice mănăstire ortodoxă în general, se refugiază oameni care părăsesc lumea şi modul de viaţă lumesc. Aceste fenomen poate fi considerat, şi este oricum dintr-un anumit punct de vedere, antisocial.

Dar monahul nu părăseşte lumea din duşmănie faţă de ea, ci din dragoste pentru Hristos pentru o mai deplină comuniune cu El, şi prin El cu toată lumea. Nu refuză lumea, societatea, ci modul de gândire lumesc, fapt pentru care de altminteri caută adevărata comuniune în Hristos.

Astfel, societatea monahală, în special chinovia Sfântului Munte, se înfăţişează ca ceva  „antisocial”, care, fără a avea înţelesul unei opoziţii faţă de societatea din lume, creează premizele pentru o viaţă creştină mai consecventă, unde omul trăieşte comuniunea într-un mod cuprinzător şi echilibrat, fixată pe dimensiunea ei orizontală şi verticală.

Monahismul oferă un model de viaţă. În special chinovia este cea care exprimă chintesenţa Ortodoxiei.

Se poate spune desigur că întreaga societate a credincioşilor aşa cum consemnează şi cuviosul Teodor Studitul este „o Biserică chinovială”. Sistemul cenobitic de viaţă monahală constituie cel mai consecvent efort de realizare a acestei „Biserici chinoviale”. Iată pentru ce împăraţii bizantini au devenit ctitorii, donatorii şi binefăcătorii Sfintelor Mănăstiri ale Sfântului Munte, ştiind folosul ce îl va aduce în societate crearea de mănăstiri.

Plămada duhovnicească ce o oferă societăţii o chinovie, este capabilă să dospească spre mai bine întreaga societate. Este suficient doar să te gândeşti dacă este posibil ca cel ce a luat poruncă de la Hristos «să îşi iubească duşmanii» să vatăme în vreun fel societatea.

Cum se poate ca cel ce a luat poruncă «să devină sfânt», să se îndumnezeiască (prin har) şi să devină cetăţean al «cetăţii cereşti» să nu fie totodată şi un cetăţean bun pentru civilizaţia din lume?

Chinovia este un laborator al mântuirii şi sfinţeniei. Monahul adevărat, a subliniat fericitul Gheronda Iosif Isihastul, «este produsul Sfântului Duh».

El (monahul) este cel care îşi află adevăratul sine în inima sa şi apoi pe Dumnezeu, şi alături de El întreaga lume. Există astăzi monahi în Sfântul Munte care au uitat de sine, nu se roagă pentru ei înşişi, ci se roagă neîncetat, ore întregi, pentru lume.

Aceasta este cea mai importantă ofertă a monahismului aghiorit, rugăciunea pentru pacea şi mântuirea întregii lumi. Pelerinul care va intra în contact cu aceşti monahi, chiar dacă nu va ajunge să vorbească cu ei, se va folosi de la prezenţa lor. În Pateric se vorbeşte de trei monahi care obişnuiau să-l viziteze pe Antonie cel Mare pentru a-i pune întrebări legate de chestiunile duhovniceşti care îi preocupau. Unul dintre ei rămânea întotdeauna tăcut, fără a-l întreba vreodată ceva pe Avva Antonie. Avva Antonie l-a întrebat aşadar la un moment dat pe acest frate: «De atâţia ani de când vii aici de ce nu m-ai întrebat nimic?» Iar fratele i-a răspuns: «Mi-e de ajuns doar să te văd, Părinte».

Pelerinul care urmează programul mănăstirii vine şi la sfintele slujbe.

El ia parte în biserica centrală a Mănăstirii, la slujba cuvântătoare, adusă lui Dumnezeu «dintr-o gură şi o inimă».

Slujba dumnezeiască nu este ceva omenesc ci o taină ce depăşeşte raţiunea omenească. Este lucrarea Sfântului Duh în Biserică.

La aceasta nu sunt prezenţi doar monahii, clericii şi închinătorii, ci şi sfinţii, îngerii, Preasfânta Născătoare, Hristos. Este o mistagogie care înalţă şi preschimbă omul.

Un copil de patru ani aflat acum câţiva ani în biserica centrală a Mănăstirii noastre a văzut o mulţime de Îngeri în Sfântul Altar, care desigur nu erau vizibili pentru cei mulţi, însă ei erau acolo, prezenţi.

Experienţe asemănătoare au avut deseori mulţi sfinţi liturghisitori. Însă fiecare după deschiderea şi curăţia lui îşi primeşte răsplata. Câţi nu au intrat în sfânta biserică întunecaţi, tulburaţi şi neliniştiţi, cu sentimente de disperare şi deznădejde, pentru ca să iasă apoi luminaţi, liniştiţi şi bucuroşi!

Sfântul Munte funcţionează cu un spital duhovnicesc. El constituie un centru terapeutic şi o oază duhovnicească în pustia lumii, a ateismului, a dezorientării şi iraţionalităţii. Este un indicator care trimite la cer şi asigură calea către Tatăl.

Fericitul Părinte Paisie spunea: «Dacă lumea ar vizita mai mult mănăstirile şi ar avea legături cu monahii, s-ar închide multe spitale de psihiatrie». În mănăstire se cultivă sfinţenia monahului, ce este chemat să lucreze ca o plămadă pentru înaintarea duhovnicească şi mântuirea lumii.

Nu există un fapt mai important pentru om decât mântuirea lui.

Omul fiecărei epoci şi cu atât mai mult cel contemporan este scindat, fărâmiţat duhovniceşte, înstrăinat complet de sinele său. Este nevoie de recuperare, restaurare, mântuire. Este necesar să devină sănătos, adică deplin, să se regăsească pe sine, omul cel adevărat.

De această mântuire are nevoie imperioasă omul contemporan, să o cunoască şi să o încerce în binecuvântata şi sfinţita grădină a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu care este Sfântul Munte.

***

Informații despre Forumul internaţional «Dialogul civilizaţiilor».  A avut loc vineri în oraşul Salzburg din Austria, la ceremonia de deschidere a conferinţei cu tema: «Contribuţia Sfântului Munte la tradiţia duhovnicească, intelectuală şi culturală europeană».

Au luat cuvântul printr-un scurt salut: D-nul Iakunin Vladimir, preşedintele forumului şi d-nul Walter Schwimmer, secretarul Consiliului Europei care a accentuat necesitatea unei reveniri corecte la rădăcinile noastre spirituale şi că un ajutor direct ni-l poate oferi Sfântul Munte prin experienţa lui duhovnicească de peste o mie de ani.

O scurtă cuvântare a ţinut de asemenea egumenul Sfintei Mari Mănăstiri Vatoped Arhim. Efrem, care a subliniat faptul că principala cauză a problemelor omului contemporan o constituie dezbinarea spirituală în care trăieşte continuu, din pricină că nu are pace în inimă. A adăugat în mod elocvent că, prin pace nu înţelegem lipsa războiului ci, pacea ca persoană şi această persoană nu este alta decât Iisus Hristos. Încheind, a spus că Sfântul Munte poate ajuta în mod direct omul contemporan, pentru a ieşi din bezna impasului în care se găseşte.

Trebuie menţionat că un scurt mesaj a fost citit şi din partea reprezentantului Mitropolitului Ilarion de Volokolamsk. De asemenea a luat cuvântul şi principesa Ecaterina a Serbiei. În cuvântarea ei şi-a exprimat neliniştea pentru pericolul prin care trece Sfântul Munte din partea Uniunii Europene şi că trebuie păstrate nealterate drepturile lui în aşa fel încât să nu fie transformat într-un centru turistic iar cele 20 de Sfinte Mănăstiri în muzee. A subliniat de asemenea că tocmai această particularitate pe care o are civilizaţia monahală precum şi viaţa monahilor dau atâta unicitate Sfântului Munte.

A urmat un program muzical susţinut de corul bizantin «Tropos» sub excelenta conducere a d-lui K. Anghelidis  şi de trupa de muzică tradiţională «Svetilen» din Rusia. Ceremonia de deschidere s-a încheiat printr-o expoziţie de fotografie având ca subiect Sfântul Munte.

Sursă: Romfea.gr via Pemptousia

Ascultarea, chip al dobândirii Raiului, Starețul Haralambie de la Dionisiu

Iadul din pestera intunecoasa se transforma in Rai
Staretul Iosif, vazand ravna foarte mare a lui Haralambie, l-a chemat intr-o zi si i-a spus:
– Acolo sus, intre stancile acelea pe care le vezi, este o pestera mica. Te asigur ca acolo este Raiul. Asadar te vei catara si vei ramane in pestera pana ce te voi chema. Ai inteles?
– Sa fie binecuvantat, gheronda.
„Atunci am pus metanie staretului, povestea Parintele Haralambie, si indata m-am catarat pe stanci. Cand m-am apropiat de pestera, ce sa vad? Un loc salbatic, unde numai serpii puteau sa locuiasca, iar pestera era atat de stramta, incat numai aplecat puteai sa intri inauntru. La inceput m-am infricosat ca un om si vorbeam cu mine insumi: Ei gheronda, cum de m-ai trimis aici? Acesta este Rai? Bre, aici este iad, nu Rai. Ia sa vedem ce o sa fac pana ce se va termina canonul si ma va striga staretul ca sa cobor. Dar fiindca a spus staretul, nu o sa ma dau batut, chiar daca voi muri. Daca nu ma va striga staretul, nu voi cobori. Mai bine mor decat sa dezertez”.
Asadar am inceput canonul de metanii si rugaciuni. Si indata mi-a disparut frica si am inceput sa ma simt in largul meu. „Haralambie, de vreme ce pentru rugaciuni te-a trimis, da-ti toata silinta”. Atunci am inceput cu si mai multa ravna sa fac metanii, iar inima nu a intarziat sa mi se incalzeasca si ochii sa izvorasca siroaie de lacrimi. Erau lacrimi de doxologie si multumire. Acolo m-am invrednicit de prima vedenie. Atunci am inteles cuvintele Sfintilor Parinti, care spun ca in aceasta stare mintea inceteaza sa mai lucreze si este dusa de Duhul Sfant acolo unde vrea El, chiar si in ceruri. Dupa o vreme am revenit la starea mea fireasca, dar din nou am fost rapit in alte locasuri ceresti. Aceasta s-a repetat de doua, trei ori. Atunci mi s-a intamplat ceva asemanator cu ceea ce au patimit ucenicii lui Hristos pe Tabor si am spus: ” Bine este noua sa fim aici! Cu adevarat aici unde m-a trimis staretul este Rai. Ce bine ar fi sa nu-mi mai porunceasca staretul sa cobor vreodata din acest loc paradisiac!”
Dar dupa doua-trei zile aud o voce cunoscuta care ma striga:
– Haralambie, staretul a spus sa cobori.
Daca va voi spune cat de mult m-am mahnit cand am auzit porunca de a cobori, nu ma veti crede. Dar nu puteam face altfel, caci ma aflam in ascultare. Dupa ce am coborat, m-am dus la staret cu capul plecat, dar fiindca schimbarea chipului meu era atat de vadita, acela m-a intrebat:
– Haralambie, vreau sa-mi spui adevarul! Acolo unde te-am trimis este Rai sau nu?
Iar eu, cu capul plecat si cu ochii plini de lacrimi, i-am raspuns:
– Da, gheronda, intr-adevar este Rai.
Atunci staretul nu s-a mai putut abtine, ci m-a imbratisat si m-a sarutat.

(Monahul Iosif Dionisiatul, „Staretul Haralambie – Dacalul rugaciunii mintii”, Editura Evanghelismos, 2005)
Sursă:  Smerenia blog
Foto: Obstea lui Gheronda Iosif Isihastul de la Nea Skiti, 1958. Părintele Haralambie este primul din dreapta!

„Athos. Ghid de învățătură” (documentar în limba română)

Athos. Ghid de învățătură. Documentarul în limba română, realizat la inițiativa YMCA Universitaria, ne prilejuiește întâlnirea cu doi mari părinți români athoniți – plecați de acum la Domnul – Părintele Petroniu Tănase, starețul Prodromului și Părintele Dionisie Ignat de la Colciu. Să avem folos din cuvintele pline de har ale sfințiilor lor.

„Copilul meu e de două ori minune”. Cum ne-a ajutat Sfântul Simeon de la Hilandar să dobândim pe Simona Maria

Orice copil e o minune! Ei, copilul meu e de două ori MINUNE! Trecuseră doi ani de la căsătorie și nu rămâneam însărcinată. Deși doi ani nu înseamnă foarte mult, când îți dorești un copil, iar acesta întârzie să apară, 24 de luni trec anevoie. Aș fi făcut orice era creștinește nevoie, duhovnicește vorbind, aș fi făcut orice să devin mamă, să avem un copil. Aș fi făcut ocolul pământului, pe jos, numai să se milostivească Bunul Dumnezeu și să ne dăruiască copilașul nostru. Îl doream nespus, nespus…

În ajunul Crăciunului, un părinte călugăr, apropiat al familiei noastre, văzând amărăciunea mea, îmi povestește că la Muntele Athos, la Mănăstirea Hilandar parcă (deci nu știa nici el sigur) este o viță de vie, iar călugării de acolo trimit bobițe de struguri femeilor care nu pot rămâne însărcinate și că el a auzit despre soția unui preot de prin Vâlcea că ar fi scris acolo și a primit bobițe. Scrie si tu, îmi zice părintele!

Pentru a scrie la Hilandar trebuia să am adresa corectă (*), dar și mai multe detalii, mai multe informații, nu doar o poveste simplă. Astfel am început să caut și am găsit întru sfârșit adresa Mănăstirii Hilandar.

Tot atunci am aflat mai multe detalii. Anume că din mormântul Sfântului Simeon, din pământ, a răsărit o vița de vie nesădită de mână omenească. Și pentru că vița de vie simbolizează viața, iar strugurii săi au harul tămăduirii nenaşterea de prunci a soţilor care aleargă cu credinţă la ajutorul Sfântului Simeon, călugării de acolo trimit 3 bobițe de struguri din vița respectivă tuturor femeilor care nu pot rămâne însărcinate. M-am gândit atunci că ajutorul grabnic al Sfântului Simeon către cei ce n-au copii se datorează și faptului că înainte de a fi călugăr, a fost marele domnitor sârb Ștefan Nemania, dar mai ales a fost tată. Tată al unui copil sfânt (Rastko – Cuviosul Sava, ctitor al Hilandarului) și bărbatul unei soții sfinte  (Cuvioasa Anastasia, cu moaștele la Studenica). Așadar, părintele avusese dreptate, se întâmplă astfel de minuni mari.

Am făcut scrisoare călugărilor de acolo, una în limba română, alta în engleză. Le-am spus că suntem căsătoriți în Biserică, că ne dorim foarte mult copii și că nu avem parte de această binecuvântarea de la Dumnezeu. Le-am spus să se roage ei pentru noi. Cam atât, pe scurt (cine are nevoie și dorește să scrie la Hilandar, să scrie după cum simte). Nu le-am cerut bobițele de struguri, ci doar să se roage pentru noi.

La doar câteva zile, să fi fost cam 3-4 zile, de parcă plicul a sfidat distanța România – Grecia  – România, am primit un plic mic. Nu speram sa fie ceva în el, în afară de răspunsul pe care-l bănuiam – „ne rugam pentru dvs.”, însă înăuntru erau 3 bobițe de struguri, o tulpină mică din vița de vie și canonul în limba română (cu ce trebuie să facă cei doi soți pentru a lua bobițele)… Îmi tremurau mâinile. Nu știam dacă am voie să le ating. De fapt, mărturisesc că nici nu le-am atins decât atunci când mi-a spus duhovnicul să le iau (femeia ia două bobițe, una pentru copil și alta pentru ea, iar bărbatul ia si el o bobiță).

După părerea mea, un canon foarte frumos și ușor pe deasupra (a fost postat de Laurențiu pe blogul despre Sfântul Munte Athos). L-am făcut exact așa cum scria acolo. Și l-am făcut cu râvnă și cu mult drag. Dar mai presus de astea, cu credință!

Am ținut acest canon/post de 40 zile, în Postul Paștelui din 2005. La o lună și jumătate după Paste, am aflat că eram însărcinată. Am mulțumit Domnului și Sfântului Simeon de la Hilandar. După ce am săvârșit canonul, am știut că vom avea copilul mult dorit. Cuviosul Simeon nu a rămas dator. Toată sarcina am plutit de fericire (greu de înțeles, mai ales că sarcina aduce mari transformări în organism). Totul a mers ca atunci când ai parte de prietenia Sfinților.

Am născut o fetiță sănătoasă, Slavă Domnului! Și care poartă dovada, zic eu, a bobițelor de struguri, pe spate, are o pată roșie de forma unui ciorchine de strugure. Doctorița ei chiar m-a întrebat daca l-am furat, după cum spun unele superstiții. Nu i-am spus povestea, însă nu am ținut lumina sub obroc, am spus tuturor femeilor care nu pot avea copii, la care am simțit un minim de înțelegere a viețuirii creștine, despre acest minunat Sfânt Simeon. Apropos, pe copila mea, o cheamă Simona Maria, Simona dupa Sfântul Simeon.

Se spune că multe naşteri minunate se păstrează în arhiva Mănăstirii Hilandar, nu știu exact câte, însă de curând, deși destul de târziu din păcate, această arhivă s-a îmbogățit și cu mărturia mea, spre cinstirea Sfântului Simeon.

Pentru mine, pentru viața mea, „momentul bobițelor de strugure” a rămas un reper cert de credință deplină în ajutorul Sfinților. Dacă aș avea credința asta mereu, aș fi câștigată. Să dea Domnul ca, pentru rugăciunile Sfântului Simeon, fiecare mamă care împlinește canonul să își primească Bucuria. Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Slavă lui Dumnezeu pentru Sfinții Lui!

Mădălina, București

***

Vezi și  Cuviosul Simeon (Ștefan) Nemania, Izvorâtorul de mir, ctitorul Mănăstirii Hilandar și Acatistul Sfinților Simion și Sava, slava Serbiei, ctitorii Mănăstirii Hilandar

și Bobițele de struguri de la Mănăstirea Hilandar ajută soții neroditori să dobândească prunci

* Adresa Hilandarului este:

I M HILANDAR
63086 Karyes
Agion Oros
Greece

Ca informație generală, precizez că toate scrisorile trimise către mănăstiri sau părinți athoniți ajung la Kareia, capitala Sfântului Munte. De acolo fiecare mănăstire sau schit își ridică corespondența. Adresa standard este aceasta:

I M [Numele mănăstirii]
63086 Karyes
Agion Oros
Greece

IM înseamnă Iera Moni, adică Sfânta Mănăstire.
IMM înseamnă Iera Megisti Moni, adică Sfânta Mare Mănăstire, titlu pe care-l au doar mănăstirile Marea Lavră și Vatopedi, deci doar în acest caz se scrie IMM. Pentru schituri scrieți SKETE [numele schitului], apoi restul adresei. (n. editor blog)

Cuviosul Paisie Aghioritul, „Cuvinte duhovnicești IV, Viața de familie” (text online)

Cuviosul Paisie Aghioritul, „Cuvinte duhovnicești IV, Viața de familie”, Editura Evanghelismos

Cuviosul Paisie Aghioritul, „Părinți aghioriți. Flori din grădina Maicii Domnului” (text online)

Cuviosul Paisie Aghioritul, „Părinți aghioriți. Flori din grădina Maicii Domnului”, Editura Evanghelismos

Icoana Sfinților Părinți Colivazi

(…) Conflictul celor numiţi Colivazi, care din 1754 a tulburat viaţa Sfântului Munte – din cauza parastaselor care, din nevoi practice, se săvârşeau duminica în loc de sâmbătă de către monahii de la Sfânta Ana – a jucat şi acesta un rol important în istoria duhovnicească a veacului următor. Dincolo de problema, destul de neimportantă, a parastaselor, se înfruntau două tendinţe: una ce dorea adaptarea instituţiilor tradiţiei bisericeşti la nevoile vieţii contemporane, şi era însoţită cu idioritmia vieţii monahale, cu toate urmările ei; cealaltă, a Colivazilor, având ca întâi stătători pe Neofit Cavsocalivitul (+1784) – director al Academiei Athoniadei, pe Atanasie Pario (+1813), pe Sfântul Macarie Notara (+1805) – episcop al Corintului, şi pe Cuviosul Nicodim Aghioritul, lua apărarea respectării şi întoarcerii către predaniile patristice, şi era legată cu împărtăşirea deasă şi cu rugăciunea minţii. După izgonirea celor mai activi Colivazi din Munte, mesajul lor s-a împrăştiat, în principal, în insulele Egeei (în special în Schiatos, Hios şi Paros), la mănăstiri care au devenit focare ale vieţii duhovniceşti şi ale căror influenţe binefăcătoare se întind până astăzi. În Athos a încetat conflictul despre parastase şi multor monahi le-a rămas duhul binefăcător pe care l-au cultivat Colivazii – al întoarcerii la vieţuirea vechilor Părinţi isihaşti.

Fragment din Antonie Ieromonahul, Cuvioși Părinți Athoniți ai veacului al nouăsprezecelea, trad. din lb. greacă de Ierom. Evloghie (Theofan) Munteanu, Mănăstirea Nera și Editura Christiana