O dare de seamă a Cuviosului Efrem Filotheitul. Despre cum a petrecut în chip duhovnicesc anul 1981

A răsărit noul an, 1982, și ar trebui să facem o dare de seamă, cum am trecut anul trecut în chip duhovnicesc.

Am trecut prin necazuri, ispite, căderi, ridicări și altele. Vom fi avut cu siguranță și sporire în unele aspecte. De vreme ce ne întoarcem în anul ce a trecut, să aruncăm o privire să vedem unde am greșit, care poftă ne-a biruit, unde am cedat, unde am dat drepturi diavolului și patimilor.

Și după ce vom fi făcut această cercetare mântuitoare, va trebui să ne adunăm bine gândurile și să hotărâm să punem un început bun în noul an. Să ne refacem puterile noastre sufletești și să le săvârșim pe cele care trebuie, împotriva celor care ne-au adus înfrângeri. Acolo unde am fost biruiți, acolo unde nu am înaintat, acolo să ne împotrivim cu gânduri puternice, voință, dispoziție bună, vitejie, astfel încât cu noul an să nu pătimim aceleași, ci să biruim și să câștigăm înapoi ceea ce ne-a furat ispititorul.

Vom căuta desigur și latura cea bună, adică unde am avut sporire; la rugăciune, la blândețe, la nevoință, la priveghere, la răbdare. Și atunci vom adăuga și alte puteri duhovnicești, ca să sporim aceste bunătăți, astfel încât noul an să ne dea putința să împuținăm păcatele, căderile și să înmulțim biruințele cu ajutorul și cu Harul lui Dumnezeu.

Poate că anul acesta va fi ultimul al vieții noastre. Câți oameni nu au plecat din viață în vremea care a trecut și câți alții au venit în viață! Nu știm când va veni moartea.

Cât de mult trebuie să ne preocupe cugetarea aceasta la moarte! Gândul că trebuie să ne găsească moartea pregătiți, atât cât se poate cu Harul lui Dumnezeu, ca să fim găsiți ușurați sufletește în fața înfricoșătoarei Sale judecăți, căci această judecată nu este o glumă. Nu este o profesie în care eșuează cineva și se ocupă de alta, ca să supraviețuiască în lumea aceasta. Dacă pierdem acest joc, îl pierdem pentru totdeauna. Nu vom putea să ne întoarcem cu părere de rău, ca să punem început bun. Început bun trebuie să punem acum. „Astăzi” are importanță, „mâine” este al lui Dumnezeu.

Nenumărați sunt oamenii care au plecat din viață și au văzut adevărul cum se dezvăluie în fața lor, se deschide veșnicia pe care nu o înțeleseseră bine; mai degrabă nu au conștientizat ce înseamnă viața veșnică după moarte. Astfel, s-au aflat dintr-odată în fața fenomenului veșniciei și s-au mirat cum de s-a întâmplat asta. „Dar nu mă așteptam! Dacă știam, mă pocăiam”.

„Nu știai că mori, omule? Dacă ești creștin, nu cunoști legea, nu ai citit, nu ai auzit că pe om îl așteaptă moartea sigură și după aceea Judecata?”.

Și cine poate spune că nu cunoaște fie puține, fie multe despre acest subiect? Mai ales noi, monahii, suntem atât de luminați în acest subiect! O spune și viața noastră, căci este o viață de pocăință, o viață care strigă că există după moarte viața veșnică și că vom întâlni această mare, înfricoșătoare, cea de pe urmă judecată.

Cunoaștem aceasta, dar nu avem puterea să privim în ochi, deoarece conștiința nu ne dă încredințare lăuntrică, nu ne dă curajul să privim în față pe judecător și hotărârea acestuia. Primul judecător este conștiința. Această primă osândire nu ne dă curajul, posibilitatea și ușurința să ajungem la marea și înfricoșătoarea judecată a lui Dumnezeu.

Vedem un om pe moarte. Nu poate vorbi, să spună ce gândește, ce mustrări are, dacă simte deznădejde înlăuntrul său, dacă este pregătit sau nu, dacă și-a cercetat sau nu păcatele sale, cum va trece vămile grele ale demonilor, dacă se va împiedica și se va afla jos în întuneric, fără nici măcar să apuce să urce la judecata lui Dumnezeu! În acel ceas vine diavolul și îi aduce atâta frică, astfel încât să-l arunce în deznădejde. Se gândește că dacă nu va trece de judecata lui Dumnezeu, vor fi oare niște oameni sfinți, care să mijlocească pentru sufletul său. Se gândește cum va vedea oare fața lui Hristos? Dumnezeieștii Lui ochi îl vor privi cu seninătate, mângâietori, înainte de a rosti hotărârea Sa? Sau poate va înfrunta întoarcerea ochilor Săi, lucru ce va însemna hotărârea ce osâdește la iadul cel veșnic!

Dacă cineva se află lângă acest om aflat pe moarte, potrivit cu toată cunoașterea pe care o are despre acest subiect, va fi și folosul ce îl va primi. Așa cum se întâmplă cu doi oameni ce deschid o carte. Cel necărturar va vedea litere goale, fără să înțeleagă nimic. Iar cel erudit se va cufunda în cele scrise în carte și va primi mult folos.

La fel se întâmplă și atunci când ne aflăm lângă cineva care pleacă din această viață. Unul îl privește cu indiferență: „Ei, moare omul, fiindcă i-a venit ceasul”. Nimic important nu se petrece înlăuntrul său. Un altul însă, care cunoaște bine lucrurile, ce înseamnă moarte și ce se petrece după moarte, unul ca acesta se gândește că și el va ajunge la acel ceas și în locul celui care pleacă în cealaltă lume. Acestea le cugetă cel care are mintea trează, dumnezeiasca luminare, pregătirea duhovnicească și se folosește.

Vedeți cât de mult trebuie să ne preocupe subiectul morții și al judecății! Nu știm dacă în acest nou an va fi și plecarea noastră. Din clipă în clipă este judecată activitatea inimii omului. Dormim. Știm oare dacă ne vom scula? Avem un exemplu proaspăt cutremurele. Câte cutremure nu au strivit mii de oameni! Despre câte evenimente înfricoșătoare nu am citit în ziare! Celor care au fost striviți și omorâți le-a trecut măcar prin minte că vor păți asta? Desigur că nu.

Pe acestea trebuie să le cugetăm și noi despre noi înșine. Cât de fericit va fi omul silitor! Ne temem cu adevărat, fiindcă puțină este credința noastră și nu cunoaștem multe dintre cele ale lui Dumnezeu. Vedem chiar și pe unii mari pustnici în povestioarele patristice că se temeau și fugeau la vestea primejdiei că vor fi atacați de tâlhari.

– Avva, și tu te temi?

– Nu mă tem de ei, ci de mândrie atunci când eu nu voi fugi și îi voi vedea pe frații mei că fug și se ascund.

Desigur, noi nu ne păzim de primejdie ca să nu ne atace mândria, ci pentru că nu am depășit neputința omenească, iar conștiința noastră nu ne încredințează că odată cu moartea vom avea curajul și nădejdea că am făcut câte trebuia în viață pentru mântuirea noastră. Am fi putut și putem să facem mai multe lucruri, la cele duhovnicești mă refer. Dar nu le facem din nepăsare și trândăvie, care este „înșelarea” diavolului, care ne fură timpul.

Acest timp prețios, această monedă are o valoare imensă, atunci când cineva o folosește pentru cumpărarea lucrurilor prețioase. Este banul pe care ni l-a dat Dumnezeu ca să neguțătorim viața veșnică. Timpul este foarte prețios pentru cei care îl pierd ani de zile. Mâine va veni clipa când îl vor căuta și își vor dori să mai aibă câteva minute din acei ani ce i-au pierdut în răutăți și păcate, ca să spună un „am păcătuit” lui Dumnezeu în aceste ultime clipe și să fie iertați precum tâlharul pe cruce, care înainte de a părăsi această viață, a strigat cu putere: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!”.

Spun Sfinții Părinți despre acel om care încearcă în ultima clipă să-și amintească faptele sale că îi va auzi pe Îngeri: „Acum te îngrijești de viața cea veșnică? Acum când a apus soarele, tu te îngrijești? Când soarele era sus pe cer și lumina atâta lume, tu unde erai? Ce făceai atunci? Acum te-ai trezit să te îngrijești pentru cealaltă viață, pentru Judecată? Acum toate s-au sfârșit. Ușa s-a închis. Oricât vei bate, nu se mai deschide”.

Este tocmai ce spune Sfânta Evanghelie despre fecioarele nebune. Nu s-au îngrijit din timp și astfel, când a venit Mirele, era prea târziu. Tot astfel și acum, pierdem timpul; pleacă de la noi și nu luăm seama. Demonul este atât de iscusit, încât ne fură această monedă prețioasă a timpului, astfel încât să ne aflăm în acel ceas foarte săraci.

În vreme ce alți oameni, înțelepți după Dumnezeu, vor avea lucruri prețioase în traista lor, vor fi cumpărat aur, diamante, obiecte de valoare, vrednice de Împărăția lui Dumnezeu. Aceștia se vor învrednici de multe laude. Pentru aceștia, Îngerii vor cânta cântări de preamărire și vor prăznui. Dimpotrivă, pentru nefericiții ca mine, Îngerii mult se vor întrista. Fiindcă sunt Îngeri și însetează după mântuirea noastră și se îndurerează și îi plâng, când omul nu se silește pe sine.

Cu mulți ani în urmă am citit într-o cărticică o povestioară, care m-a impresionat foarte mult:

Un om era păzitorul și coordonatorul unui pod, sub care trecea un mare râu peste care pluteau vapoare. Podul se deschidea, când trebuia să treacă un vapor și se închidea din nou, ca să treacă trenul. Toate erau rânduite la minut. Un căpitan venea cu vaporul său și avea mare nevoie să treacă mai repede. De aceea îi spune prietenului său, paznicul podului:

– Prietene, deschide-mi podul să trec, deoarece mă grăbesc foarte tare. Te rog, fă-mi această favoare!

– Peste puțin va trece trenul și nu pot să-ți deschid.

– Dar eu voi trece mai repede. Voi regla în așa fel motorul, încât voi apuca să trec, ca să închizi tu podul și să treacă trenul.

– Dar nu se poate! Nu cred că vei apuca.

– Te rog, fă-mi această favoare. Va trece vaporul și nu se va întâmpla nimic.

Și păzitorul podului, ca să nu-i strice hatârul, a acceptat și a deschis podul. Vaporul nu a apucat să treacă în timpul prevăzut de căpitan și astfel, când a ajuns trenul, podul nu era închis și de aceea a căzut în râu. Oamenii s-au înecat și s-a făcut o mare pagubă. Atunci păzitorul, de frică și de mustrarea conștiinței, și-a pierdut mințile și, cutreierând străzile orașului, striga:

– Pentru cinci minute! Pentru cinci minute! Pentru cinci minute!

Spunea încontinuu aceasta, deoarece doar cinci minute mai trebuiau, ca să se închidă podul și să nu se întâmple acea mare nenorocire. În doar cinci minute s-a făcut o pagubă atât de mare!

Tot astfel și atunci când cineva își va pierde mântuirea, va striga: „De ce nu am luat aminte? De ce nu m-am silit? De ce nu am ascultat? De ce m-a înșelat diavolul?”. Însă toate aceste strigăte  disperate nu vor avea niciun rezultat, căci nu vor mai putea să îndrepte eșecul.

Cu Harul lui Dumnezeu, omul trebuie să pună început bun, să pună lucrurile jos, să le întindă pe masă și să înceapă să studieze planul. Cum au trecut atâția ani? Unde am luat aminte? Unde nu am luat aminte? Unde am înaintat în viața duhovnicească? Unde am dat înapoi? Care patimă mă biruiește? Care mă înșeală? Și făcând toată această cercetare, cu ajutorul lui Dumnezeu, va găsi punctele slabe și va adăuga puteri duhovnicești, ca să facă față greutăților. De asemenea, va adăuga râvnă la punctele bune, astfel încât să aibă sporire în noul an. Iar dacă moartea îl întâlnește, îl va găsi nevoindu-se.

Desigur, nu așteptăm nepătimirea. Nu așteptăm multe lucruri, precum cele izbândite de Sfinții noștri părinți, dar cel puțin să ne afle moartea în nevoință, în îndreptare, în îngrijirea rănilor, în strigătul rugăciunii, cerând milă și iertare de la Dumnezeu.

Mângâierea este că Dumnezeu este Părintele nostru. Este Cel Care cunoaște totul. Nimic din ce se întâmplă în noi nu-I vine greu să cunoască. Ce osteneală face soarele ca să lumineze toată lumea? Când razele găsesc intrarea, înaintează și luminează și cele mai întunecată locuri. Dacă un soare creat de Dumnezeu luminează atât de mult pământul, cu atât mai ușor, fără osteneală, într-o clipită și fără strădanie, Soarele dreptății, Soarele dumnezeieștii Lumini, Părintele și Creatorul nostru cunoaște toate mișcările și ale minții, și ale inimii, și ale sentimentelor noastre și ale tuturor celor care se petrec în viața noastră.

Și de vreme ce toate Îi sunt cunoscute, când vede că există într-un om și intenție bună, că se silește, că-l doare pentru sufletul său, că plânge pentru păcatele sale, că acesta cugetă la viața viitoare și la Judecată și că strigă neîncetat, cerând milă și iertare, Dumnezeu nu este nedrept. Va ajuta pe acest suflet, îi va oferi prilejuri bune, ca să se pregătească în cel mai bun chip. Chiar și pe oamenii care nu se gândeau la Dumnezeu și la mântuirea lor, dar aveau intenție bună, Dumnezeu câte nu a făcut din multa Sa dragoste, astfel încât să-i aducă într-o stare bună înaintea morții și ca să-i ia în pocăință și spovediți! Tâlhari, păcătoși mari, i-a luminat în ultimile clipe și i-a luat în viața cea veșnică. Este de ajuns ca omul să nu se împotrivească în chip egoist lui Dumnezeu, să nu vină în conflict frontal cu Dumnezeu din mândrie luciferică.

Tâlharul, care era de-a dreapta lui Hristos, câte fărădelegi nu făcuse! Și totuși Dumnezeu știa inima lui, adâncurile sufletului său, a îngăduit să fie arestat de autorități și de stăpânitorii acelei vremi, ca să-l închidă, să-l condamne împreună cu Hristos, astfel încât să ajungă la acea clipă mântuitoare, să primească luminarea și să strige acele cuvinte ce l-au învrednicit să se afle astăzi în Rai. Așadar, dacă pe tâlhar nu l-a lăsat Dumnezeu să se piardă, fiindcă a văzut că avea în sufletul lui intenție bună, cu atât mai mult va milui și va ajuta pe aceia care strigă și cer mila, iertarea și vindecarea lor!

Să-L rugăm pe Dumnezeu pentru acest nou an – iar dacă ne va dărui și alți ani, ai Lui sunt – să ne ajute să punem lucrurile la locul lor, să ne dăruiască un nou început. Să cercetăm și ca niște ucenici ascultarea noastră față de Dumnezeu, să împlinim voia Lui și să ascultăm poruncile Lui, căci împlinirea lor este supunere față de voia Lui.

Dacă vom socoti timpul care a trecut, nu doar fără scop, ci cu păcate, vom cădea în deznădejde. Să înaintăm, așadar, pe calea cea nouă. Să luăm aminte la viața noastră, la ascultarea noastră, să cugetăm la moarte și la Judecata lui Hristos, ca să punem un nou început bun.

Acest început bun să îl avem ca pricină a rugăciunii noastre. Ascultare, rugăciune și cugetarea la moarte îl povățuiesc cu siguranță pe monahul ascultător la viața cea veșnică, în locul odihnei celei veșnice.

De această izbândă să ne învrednicească pe toți Dumnezeu și nimeni să nu lipsească de la acea mare și veșnică prăznuire, de o nesfârșită și negrăită strălucire.

Extras din lucrarea Arta mântuirii – Cuviosul Efrem Filotheitul, editura Evanghelismos.

via marturieathonita.ro

[ Cărțile editurii Evanghelismos pot fi comandate online de la linkul: goo.gl/2YjAK5 sau de pe site-ul editurii http://www.evanghelismos.ro/ ]

Nouă apariție editorială: Arhimandritul Emilianos Simonopetritul – „Dumnezeiescul urcuș. Tâlcuire la Cuviosul Teognost” (Editura Sfântul Nectarie, 2020)

„Volumul de față cuprinde tâlcuirea lui Gheronda Emilianos, făcută în primăvara anului 1987, la capetele Cuviosului Teognost Despre făptuire, contemplație și preoție. Ea se adaugă firesc și necesar la tâlcuirile Părintelui Emilianos deja editate, fiind întemeiată, în bună măsură, pe experiența sa personală și făcută cu scopul de a transmite învățătura patristica fiilor săi duhovnicești, monahii Sfintei Mănăstiri Simonos Petras și monahiile Sfintei Mănăstiri Ormylia, dar și pentru a-și tăinui trăirile personale în spatele cuvintelor Părinților.

În tâlcuirea sa, Gheronda Emilianos îl urmează pe Cuviosul Teognost, dar și învățătura Bisericii noastre despre preoția generală, adăugând și trăirile sale personale, prilejuite de întâlnirile sale tainice cu Sfântul Duh și de împărtășirea sa cu Trupul și Sângele lui Hristos la slujirea aproape zilnică a Dumnezeieștii Liturghii.

Gheronda se referă la făptuirea și la contemplația cu care trebuie să se împodobească atât fiecare credincios, în calitatea sa de preot, cât mai cu seamă preotul, care are preoția sacramentală.”

Arhim. Elisei Simonopetritul

296 pag. / 13 cm x 20 cm
traducere din elină de părintele Agapie Corbu

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: https://bit.ly/2X33Pbv ]

Nouă apariție editorială: „Avva Ioan de la Colciu. Viața, minunile, acatistul” (Editura Aeropag, 2020)

Preacuviosul Părinte Ioan Guțu este unul dintre marii rugători care s-au nevoit la Sfântul Munte Athos în secolul XX.

Starețul Efrem de la Mănăstirea Vatopedi spunea că viața lui duhovnicească trebuie vestită cu glas tare, de pe acoperișurile caselor, cu nădejdea că lumina chipului său ne va mișca inima împietrită de atâta părere de sine, aducându-ne lacrimile bucuriei întâlnirii cu un om sfânt.

Cartea aceasta prezintă viața, nevoințele și o parte dintre mărturiile despre minunile sale. Pornind de la munca documentară făcută de monahul Nicodim de la Mănăstirea Sihăstria Putnei, autorul a încercat să prezinte icoana vie a unui rob ales al lui Hristos.

Practic, Avva Ioan ar putea fi model pentru toți monahii vremurilor noastre precum și ocrotitor al celor care, trăind în viforul ispitelor lumii, îl aleg ca ocrotitor ceresc…

Editorul

144 pag / 10,5 cm x 16,5 cm

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: https://bit.ly/34W0aRl ]

A trecut la Domnul Gheronda Agathon, Proigumenul Sfintei Mănăstiri Constamonitu

Anunțăm cu o mică întârziere, plecarea la Domnul, în ziua de 7 decembrie 2020, a Gherondei Agathon, Proigumenul Sfintei Mănăstiri Constamonitu din Muntele Athos. Slujba de înmormântare a avut loc a doua zi, 8 decembrie. 

Gheronda Agathon se retrăsese din demnitatea de Stareț din motive de sănătate încă din 2018, noul Stareț ales fiind arhimandritul Haralambie.

Gheorda Agathon a fost unul din fiii duhovnicești ai Gherondei Efrem Filotheitul (+2019), care, de altfel, l-a trimis în 1979 împreună cu alți părinți din obștea de la Mănăstirea Filotheu pentru a renaște viața duhovnicească la Mănăstirea Constamonitu. 

Să avem parte de rugăciunile sale!

Traducere și adaptare după mai multe surse grecești – LD

Foto (jos): Gheronda Agathon în anii ’80 alături de Sfântul Efrem Katounakiotul.

VIDEO: Velicikovski – o cale în afara timpului

Velicikovski – o cale în afara timpului –
Un film al fundației caritabile „Patrimoniul ortodox al Ucrainei în Sfântul Munte Athos” (Православний спадок України на Святій Горі Афон), 2016. Limba originală – ucraineană.

Sfântul Siluan Athonitul: Cum să păstrezi pacea sufletească în mijlocul smintelilor zilelor noastre?

Domnul ne iubeşte, şi deci putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu vrăjmaşul vântură sufletul ca pe o frunză uscată sau ca fumul.

Toţi voiesc să aibă pace, dar nu ştiu cum să o dobândească. Paisie cel Mare s-a mâniat, şi a rugat pe Domnul să-l izbăvească de mânie. Domnul i S-a arătat şi i-a zis: „Paisie, de voieşti a nu te mânia, atuncea nimica să doreşti, pre nimenea să urăşti şi să osândeşti, şi nu te vei mânia”. Aşa şi tot omul, dacă îşi va tăia voia înaintea lui Dumnezeu şi oamenilor, totdeauna va fi cu pace în suflet; dară cel ce iubeşte a face voia sa, niciodată va afla pacea. Sufletul ce s-a dăruit voii lui Dumnezeu uşor poartă toată durerea şi toată boala, căci şi în boală el se roagă şi vede pre Dumnezeu: „Doamne, Tu vezi boala mea; Tu ştii cât sunt eu de păcătos şi de neputincios, ajută mie să rabd şi să mulţumesc bunătăţii Tale”. Şi Domnul uşurează boala, şi sufletul simte ajutorul lui Dumnezeu, şi este vesel înaintea lui Dumnezeu şi mulţumitor.

Dacă te ajunge vreo nesosinţă, tu să gândeşti: „Domnul îmi vede inima, şi dacă îi este bineplăcut, bine îmi va fi şi mie, şi celorlalţi”, şi aşa sufletul tău pururea va fi în pace. Dar dacă cineva va cârti: „Asta nu-i aşa, aia nu-i bine”, niciodată nu va fi pace în suflet, măcar de ar şi posti şi mult s-ar ruga.

Apostolii erau întreg dăruiţi voii lui Dumnezeu; aşa se păstrează pacea. Tot aşa şi toţi marii oameni sfinţi au răbdat toate scârbele, încredinţându-se voii lui Dumnezeu.

Domnul ne iubeşte, şi deci putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu vrăjmaşul vântură sufletul ca pe o frunză uscată sau ca fumul.

Trebuie neclintit să ne amintim că vrăjmaşii înşişi au căzut din mândrie, şi că pe noi tot mereu încearcă să ne mâne pe aceeaşi cale, şi pe mulţi i-au înşelat. Dară Domnul au zis: „învăţaţi de la Mine blândeţea şi smerenia, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”.

„O, Milostiv Doamne, dăruieşte nouă pacea Ta, precum ai dat pacea Sfinţilor Apostoli: «Pacea Mea dau vouă».

Doamne, dă şi nouă a ne îndulci de pacea Ta. Sfinţii Apostoli au primit pacea Ta, şi asupra întregii lumi o au revărsat, şi mântuind norodul, nu-şi pierdeau pacea, şi întru dânşii ea nu se împuţina”.

Slavă Domnului şi milosârdiei Sale, căci El mult ne iubeşte şi ne dă pacea Sa şi harul Sfântului Duh.

Cum să păstrezi pacea sufletească în mijlocul smintelilor zilelor noastre?

Judecând după Scriptură şi după moravurile oamenilor de astăzi, noi trăim vremile de pe urmă, şi totuşi trebuie păstrată pacea sufletească, fără de care nu ne putem mântui, precum zicea marele rugător al pământului rusesc, Cuviosul Serafim. Câtă vreme trăia Cuviosul Serafim, pentru rugăciunile sale Domnul păzea Rusia; iar după dânsul s-a înălţat un alt stâlp ce ajungea de la pământ până la cer – Părintele Ioan din Kronstadt. Ne vom opri asupra lui: el este de-al vremilor noastre, şi l-am văzut rugându-se, pe când pe ceilalţi nu i-am văzut.

Ne amintim cum după Liturghie, când i-au adus calul şi trăsura şi el se aşeza în ea, norodul l-a împresurat, cerându-i binecuvântarea; şi într-o astfel de învălmăşeală sufletul îi era neîntrerupt în Dumnezeu, şi într-o astfel de gloată el nu se risipea şi nu îşi pierdea pacea sufletească. Cum ajungea el la aceasta? – iată întrebarea noastră.

Ajungea la aceasta şi nu se risipea pentru că iubea norodul şi nu înceta a se ruga pentru el Domnului:

„Doamne, dăruieşte pacea Ta lumii Tale”.

„Doamne, dăruieşte robilor Tăi Duhul Tău cel Sfânt, ca El să le încălzească inimile cu dragostea Ta, şi să-i povăţuiască întru tot adevărul şi binele”.

„Doamne, voiesc ca pacea Ta să fie întru tot norodul Tău, pre carele Tu ai iubit până în sfârşit, şi ai dat pre Fiul Tău cel Unul-Născut, spre a mântui lumea”.

„Doamne, dăruieşte lor harul Tău, ca în pace şi în iubire să Te cunoască şi să Te iubească, şi să zică asemenea Apostolilor pre Tabor: Bine este nouă, Doamne, a fi cu Tine”.

Astfel, neîncetat rugându-se pentru norod, el îşi păstra pacea sufletească; noi însă o pierdem, pentru că nu avem în noi dragoste către norod. Sfinţii Apostoli, şi toţi Sfinţii, doreau norodului mântuirea, şi petrecând în mijlocul oamenilor, înflăcărat se rugau pentru ei. Duhul Sfânt le dădea puterea a iubi norodul; şi noi, de nu ne vom iubi fratele, nu vom putea avea pacea.

Să cugete fieştecare la acestea.

Sursa: Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducerea Ierom, Rafail Noica, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 335-337.

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Răspuns celor care se consideră religioși și cred în Dumnezeu, dar nu merg la biserică

Zilele trecute a apărut în presă un „Barometru al vieții religioase în România (decembrie 2020)”. Sondajul a fost realizat de Centrul de Cercetări Sociologice LARICS, în parteneriat cu Secretariatul de Stat pentru Culte și cu Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale (ISPRI) al Academiei Române.

Datele sondajului de opinie au fost culese în perioada 30 noiembrie – 07 decembrie 2020. Volumul eșantionului a fost de 1000 persoane și este considerat reprezentativ pentru populația României. Studiul arată că 90,4% dintre români se consideră religioși, (…) 36,1%, dintre români merg la biserică pentru a participa la slujbe o dată pe săptămână sau mai des.

Deși se precizează că eroarea maximă admisă a datelor este de ±3%, la un grad de încredere de 95%, personal socotesc că realitatea este cu totul alta. Oamenii spun tot felul de lucruri când sunt întrebați, având tendința de a exagera sau a răspunde în așa fel încât „să dea bine”.  În bisericile din România nu pot încăpea mai mult de 5-7% din populația declarată creștină. Pe acest argument au mers deseori ierarhii pentru a construi cât mai multe lăcașuri. Nu iau situația actuală, a pandemiei, dar peste tot unde am fost la Liturghie (în zonă urbană) bisericile erau arhipline duminica.

Fiind preocupat de această problematică, am scris cândva un răspuns adresat acestei categorii. Am găsit potrivit a-l posta aici, spre folos, nefiind cu totul off-topic.
LD

Celor ce spun „Hristos da, Biserica nu!”

„Hristos da, Biserica nu!”. Aceasta vorbă am auzit-o mulți într-o formă sau alta – deseori sună astfel: „Creștinismul da, Biserica nu”, „cred în Dumnezeu, dar nu-mi plac preoții” „urăsc religia, dar iubesc pe Hristos” etc… Pentru că toți aceștia, într-un fel sau altul, oferă credit lui Hristos, consider că e bine să aflăm ce este de fapt Biserica și cum s-a raportat Iisus Hristos la ea.

Subiectul acesta l-am abordat deseori în discuțiile față către față, în diverse situații, pentru a înțelege care sunt motivațiile lăuntrice ale persoanelor care, deși se consideră credincioase, preferă să stea departe de viața Bisericii, încă uneori chiar sunt virulenți atunci când discută despre rostul Bisericii sau al slujitorilor ei.

Termenul de biserică are mai multe înțelesuri. Socotesc că cei care critică Biserica se referă la ea, grosso modo, adică pe de–a–ntregul, fără a intra în amănunte. Însă amănuntele ne descoperă lucruri foarte interesante.

Biserica – lăcaș

Așadar, biserica are mai întâi sensul de lăcaș de cult, spațiul sacru în care se săvârșește Sfânta Liturghie, precum și toate Tainele, cele șapte laude, diverse ierurgii sau rugăciuni. În bisericile – lăcaș de cult – se adună credincioșii pentru a fi în comuniune, pentru a se împărtăși de harul Duhului Sfânt, pentru a aduce slavă lui Dumnezeu și a asculta cuvânt de învățătură.

Biserica – lăcaș a fost preînchipuită în Vechiul Testament de Cortul sfânt făcut de Moise (la porunca lui Dumnezeu), de Templul de la Ierusalim și de sinagogi. Termenul de sinagogă, în greacă, înseamnă „a reuni”. Ceea ce pentru cultul mozaic reprezintă sinagoga, reprezintă biserica pentru creștini. Pe linie istorică observăm că este o continuitate. Pe de altă parte, lăcașuri de cult sunt în mai toate marile religii, iar scopul lor este limpede – săvârșirea serviciilor religioase specifice.

Când negăm rostul bisericii ca lăcaș de cult, de fapt spunem că ceea ce se întâmplă în acest spațiu este neimportant sau neesențial. Din punctul acesta de vedere, aceste lăcașuri ar putea, așadar, să și lipsească. Tot astfel și clericii care deservesc lăcașurile – arhiereii, preoții, diaconii.

Unii spun „mă rog și acasă, n-am nevoie de biserică”. E drept că ne putem ruga și acasă, chiar avem îndemnul Mântuitorului în acest sens („Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” – Matei 6, 6). Dar ce se întâmplă, de fapt, într-o biserică? Aici creștinii practicanți se roagă Domnului, laudă pe sfinți, mulțumesc pentru binefacerile primite, aici își botează pruncii, se curăță de păcate prin Spovedanie, caută tămăduire prin slujba Maslului, cer binecuvântare Domnului pentru a deveni din doi unul – prin Cununie, se împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului la sfârșit de Liturghie. Așadar în lăcașul de cult se săvârșesc mai multe slujbe, unele din ele neputând fi săvârșite acasă, în odaia noastră. Negând, deci, rostul lăcașului de cult și al preoției sacramentale, te văduvești cu totul de harul divin ce se revarsă din Tainele Bisericii, de spovedanie, de Împărtășire etc.

Totuși Hristos, nu altcineva, este cel care instituie Tainele, El a întemeiat așezământul preoției (al hirotoniei), El a spus că păcatele se dezleagă prin mărturisire preotului, El a îndemnat pe cei bolnavi să se arate preoților, El a rânduit medicamentul mântuirii – Sfânta Împărtășanie. Hristos socotește toate acestea esențiale, fundamentale. Cei ce cred în El, ar fi bine să se aplece cu atenție și asupra cuvintelor Lui. Cum poți, așadar, să te numești credincios Lui, dacă cuvintele Sale nu le asculți și îndemnurile nu le împlinești.

Mai amintim că Hristos și-a început lucrarea misionară într-o sinagogă („Şi a venit în Nazaret, unde fusese crescut, și, după obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în sinagogă și S-a sculat să citească” – Luca 4, 16). După obiceiul Său – înseamnă că frecventa regulat sinagoga din Nazaret.

Dar încă și mai înainte, la vârsta de 12 ani, Iisus S-a rătăcit în Ierusalim și a fost găsit după trei zile în Templu. Voi reaminti aici întreg fragmentul evanghelic pentru că aduce lumină în chestiunea discutată aici. „Şi părinții Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paștilor, la Ierusalim. Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii. Şi, sfârșindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim și părinții Lui nu știau. Şi, socotind că este în ceata călătorilor de drum, au venit cale de o zi, căutându-L printre rude și printre cunoscuți. Şi, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L. Iar după trei zile L-au aflat în templu, șezând în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și întrebându-i. Şi toți care Îl auzeau se minunau de priceperea și de răspunsurile Lui. Şi, văzându-L, rămaseră uimiți, iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă așa? Iată, tatăl Tău și eu Te-am căutat îngrijorați. Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutați? Oare, nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” (Luca 2, 41-49). Când peste ani va alunga negustorii de la Templu, Iisus va spune: „Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile” (Marcu 11, 17).

Așadar, Iosif și Maria împreună cu Iisus au cinstit cu mare râvnă Templul. Ei mergeau an de an să serbeze Paștele la Ierusalim, iar Hristos accentuează că, în Templu fiind, este în ale Tatălui Său. Înțelegem din toate acestea că Dumnezeu sălășluiește în lăcașuri făcute de mâini omenești, iar slava Domnului a umplut Templul Domnului.

Ce spune Dumnezeu lui Solomon după ce acesta a zidit Templul? „Şi i-a zis Domnul: Am auzit rugăciunea ta și cererea ta cu care te-ai rugat către Mine și ți-am îndeplinit toate după cererea ta; am sfințit templul pe care l-ai zidit, ca să petreacă numele Meu acolo în veci și vor fi ochii și inima Mea acolo în toate zilele” (III Regi, 9, 3). Încă și mai mult decât în vremea legii celei vechi, Hristos – Dumnezeu a dat Bisericii Sale o slavă demnă de vremea harului…

Biserica – Trupul tainic al lui Hristos

Termenul de Biserica mai are și un al doilea sens, acela de așezământ sfânt în care se săvârșește mântuirea oamenilor. Ea este întemeiată de Hristos prin jertfa Sa de pe Cruce și Învierea din morți și apare ca o comunitate de credincioși în ziua Cincizecimii (Rusaliilor), când în urma propovăduirii Sfântului Petru au primit credința și s-au botezat „ca la trei mii de suflete” (cf. Fapte 2, 41).

Capul Bisericii este Hristos, iar Biserica este trupul Lui, ne spune Sf. Apostol Pavel (Efeseni 1, 22-23). Noi cu toții, cei ce am primit Taina Botezului, suntem mădulare ale Bisericii, al cărei cap EL este. Biserica este vie și va dăinui până la sfârșitul veacurilor, pentru că în ea lucrează neîntrerupt Duhul Sfânt („nici porțile iadului nu o vor birui” – Matei 16, 18). Ea cuprinde și pe cei ce s-au săvârșit din viața aceasta, de aici și rugăciunile pentru cei plecați dintre noi, și ei mădulare ale aceluiași trup.

Simbolul de credință (Crezul) enumeră însușirile Bisericii: Ea este una, sfântă, sobornicească și apostolească, însușiri ce le găsim în Biserica Dreptslăvitoare (Ortodoxă) care, spunem noi, a păstrat nealterată învățătura transmisă de Mântuitorul Hristos Sfinților Săi Apostoli și prin aceștia lumii întregi. Sfântul Ciprian al Cartaginei spunea că „în afara Bisericii nu este mântuire”.

Așadar, cei ce spun – Hristos da, Biserica nu! – înțeleg acum că Hristos este nedespărțit de Biserica Sa, care continuă activitatea Acestuia în lume.

Mai există un aspect ușor de sesizat: motivația unora de a sta departe de binecuvântarea Bisericii nu e legată de Biserica în sine, ci de slujitorii Bisericii, mai bine spus, de unii dintre aceștia. Într-adevăr, nu întotdeauna slujitorii Bisericii se ridică la măsura înaltei demnități preoțești. Nu ascundem asta și nu încercăm să cosmetizăm realitatea, sunt în cler și persoane fără vocație sau care s-au încurcat pe drumul vieții. Însă modul cum mass-media tratează subiectele negative legate de viața Bisericii este de cele mai multe ori malițios și, deseori, hilar. Cazurile nefericite prezentate sunt extrem de puține și de cele mai multe ori aceste abateri sunt și prompt sancționate. Generalizările ce se fac uneori fac rău tuturor, mai ales acelor mulți preoți vrednici ce fac o misiune ireproșabilă. Dar oare ce credință este aceea care este zădărnicită de lipsa de moralitate a vreunui preot? Cine, spre exemplu, renunță să mai caute vindecare în spitale pentru că a auzit de medici care iau mită?

Din păcate cele bune ale Bisericii nu se prea doresc promovate în media laică – activitatea misionară a Bisericii, asistența social-filantropică ce a luat o mare amploare în ultimii ani (cantine sociale și brutării, centre de zi pentru copii sau vârstnici, centre comunitare, centre de urgență pentru persoane fără adăpost, pentru victime ale violenței domestice, pentru victime ale traficului de persoane etc.). Se estimează că prin intermediul programelor și proiectelor sociale, Biserica acordă servicii sociale unui număr de peste 200.000 de beneficiari anual.

Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Insula Zakynthos își serbează protectorul. Viaţa Sfântului Dionisie din Zakynthos (17 / 30 decembrie)

Sfântul Dionisie de Zakynthos s-a născut în 1547 în satul Aigialos de pe Insula Zakynthos din Marea Ionică. El provenea din faimoasa familie Sigouros şi numele său de mirean era Gradenigos sau Draganigos Sigouros. Când strămoşii săi au ajuns pe insulă, conducătorul acesteia le-a dat pământ în sud-vestul insulei pe care l-au cultivat şi unde au trăit în pace.

Părinţii Sfântului Dionisie se numeau Mokios Sigouros şi Pavlina Valvi. Ei au avut 3 copii: Draganigos, Constantin şi Sigoura, care au fost crescuţi în credinţa, principiile şi învăţătura ortodoxă.

Sfântul Ierarh Dionisie de Zakynthos

Printr-un contract din 27 octombrie 1557, aflat în Arhivele istorice ale Insulei Zakynthos, însă care din nefericire a fost distrus în 1953 de un incendiu, tatăl sfântului l-a angajat pe profesorul învăţat Kairophylas să-l înveţe pe băiatul de 10 ani ,,alfabetul Bisericii, adică cântările, slujbele de rugăciune, Psaltirea, Epistolele şi Sfânta Scriptură”. Această educaţie elementară a fost urmată ulterior de studii mai profunde, sub călăuzirea unor profesori evlavioşi şi învăţaţi. Sfântul nu a plecat departe de insula sa natală. Poate că el a stat la picioarele distinşilor teologi care călătoreau prin Europa şi se opreau la Zakynthos. Oricum ar fi, el a învăţat greaca veche, latina şi chiar italiana, deşi studiile sale principale cuprindeau Sfânta Scriptură, Părinţii Bisericii şi teologie clasică. Se pare că el a scris comentarii la scrierile Sfântului Grigorie Teologul.

Retragerea din lume

Pe măsură ce a crescut, el s-a depărtat de lume, neatrăgându-l nici nobleţea naşterii, nici marile bogăţii sau slava şi cinstea. La 21 de ani, s-a retras în Mânăstirea Schimbarea la Faţă a Domnului, un aşezământ foarte vechi de pe Insula Strofades, situată la sud de Zakynthos. Se pare că părinţii lui muriseră deja şi din acest motiv el a încredinţat toată averea fratelui său Constantin, lăsându-i şi responsabilitatea asigurării unei zestre surorii lor Sigoura. După intrarea în mânăstire, el s-a dedicat postului, privegherii şi rugăciunii. Studia Scripturile şi vieţile sfinţilor zi şi noapte. El a devenit foarte curând un părinte duhovnicesc cu viaţă îmbunătăţită, mulţi monahi mai bătrâni ca el străduindu-se să-l urmeze în nevoinţele sale. În scurt timp a fost tuns în monahism, primind numele de Daniil. Vestea despre iscusinţa sa duhovnicească s-a răspândit în toată insula şi, ca urmare, comunitatea de credincioşi din Zakynthos l-a rugat să păstorească Mânăstirea Panagia Anafonitria. Sfântul a reorganizat acest lăcaş monahal şi l-a transformat într-un loc însemnat de vieţuire şi instruire monahală.

Preot şi episcop

După un an de zile, Episcopul Filoteu de Kefallonia şi Zakynthos l-a hirotonit preot, în ciuda împotrivirii sale. În 1557, sfântul a dorit să meargă în pelerinaj în Ţara Sfântă. În drumul său, a trecut prin Atena, unde a mers la Arhiepiscopul Nicanor al Atenei pentru a-i cere binecuvântarea.

Discutând cu el, arhiepiscopul Nicanor a cunoscut înălţimea duhovnicească a tânărului şi i-a oferit scaunul episcopal al Eghinei, aflat în jurisdicţia Atenei. În cele din urmă l-a convins să accepte, iar Patriarhul Ieremia al Constantinopolului a fost bucuros să-şi dea acordul pentru hirotonie. Astfel, ieromonahul Daniil a fost hirotonit episcop de Eghina şi a luat numele de Dionisie, în cinstea Sfântului Dionisie Areopagitul.

Noul episcop a fost primit cu bucurie de credincioşi împreună cu clerul Eghinei. El a început imediat lucrarea sa de înnoire. Neobosit în a-şi împlini îndatoririle păstoreşti, sfântul lucra zi şi noapte pentru întărirea turmei. Oriunde era o problemă, o greutate, sărăcie, sfântul era prezent. El era apărătorul credincioşilor din Eghina şi un mărturisitor al Ortodoxiei. Sărmanii şi nevoiaşii veneau la el, orfanii şi văduvele se îndreptau către el şi chiar bogaţii şi armatorii îi căutau compania pentru a asculta sfaturile şi vorbele sale înţelepte. La rândul lui, el se bucura alături de cei care se bucurau, şi plângea alături de cei care sufereau.

În vechea catedrală aflată la câţiva kilometri în afara localităţii Perachora, se păstrează până astăzi un scaun de piatră care este numit de locuitori ,,tronul sfântului”. Şezând pe el, sfântul propovăduia şi povăţuia turma cu simplitate apostolică. Treptat, vestea despre sfinţenia sa s-a răspândit nu numai în insulele dimprejur, ci mult mai departe. Veneau oameni din Atena, Megara, Salamis, Poros şi alte locuri, dorind să-l vadă şi să-l asculte şi să se înţelepţească din cuvintele lui.

Retragerea din scaunul episcopal

În 1579, Sfântul Dionisie a renunţat la demnitatea sa de episcop al Eghinei şi a revenit în Zakynthos. El se temea ca nu cumva laudele oamenilor, care-l ridicaseră la asemenea înălţimi, să sfârşească prin a-l pogorî în abisul mândriei. Această teamă l-a făcut să renunţe la scaunul episcopal, spre mâhnirea credincioşilor din Eghina, care şi-au pierdut părintele duhovnicesc. Sfântul i-a liniştit şi a avut grijă să găsească un urmaş care să-i călăuzească.

Credincioşii din Zakynthos au fost bucuroşi de întoarcerea sa. Patriarhul Ieremia al Constantinopolului l-a numit episcop sufragant de Zakynthos şi preşedinte al comunităţii. Sfântul a pornit şi aici lucrarea sa duhovnicească. El a hirotonit clerici, a slujit la praznice, înmormântări, s-a îngrijit cu dragoste părintească de credincioşi. Atraşi de felul cald şi apropiat în care îşi trata fiii duhovniceşti, credincioşii din jurisdicţia episcopului de Kefallonia au venit către el, cerându-i diverse slujbe, spre supărarea episcopului lor. Unii dintre apropiaţii acestuia au mers la Veneţia şi s-au plâns dogelui, susţinând că sfântul intra în jurisdicţia altuia.

Aflând acestea, în 1581, dogele Veneţiei, Nicholas Daponte, a trimis ordin conducătorului Insulei Zakynthos, potrivit căruia ,,preacuviosul Dionisie Sigouros trebuie să se abţină de a săvârşi orice lucrare ecleziastică care intră în jurisdicţia de Kefallonia şi Zakynthos”.

Deşi fusese numit de patriarh, sfântul a renunţat la poziţia sa evitând astfel scandalul şi cearta. Oricum, iubirea şi evlavia credincioşilor din Zakynthos faţă de el erau atât de mari, încât în anul următor el a fost ales paroh al Bisericii Sfântul Nicolae.

Adormirea sfântului

Zilele şi anii au trecut, iar sfântul a continuat neobosit lucrarea sa pentru mântuirea oamenilor. Dumnezeu i-a descoperit că i se apropie sfârşitul. Împăcat şi liniştit, el şi-a dat sufletul în mâinile Domnului pe 17 decembrie 1622, la vârsta de 75 de ani. Ultima sa dorinţă a fost să fie înmormântat în Biserica Sfântul Gheorghe de pe Insula Strofades, unde a fost tuns în monahism.

După 3 ani, rămăşiţele sale au fost dezgropate şi găsite neputrede şi răspândind o mireasmă deosebită de flori şi tămâie. Credincioşii au luat trupul său şi l-au aşezat întâi într-o raclă, apoi chiar pe scaunul episcopal. Istoricul perioadei, Ferrari, nota: ,,Am văzut sfintele moaşte pe scaunul episcopal, intacte cu excepţia dinţilor şi a vârfului nasului”. Deşi nu fusese canonizat oficial de Biserică, credincioşii îl cinsteau ca pe un sfânt datorită minunilor săvârşite zilnic la cererea celor care-l rugau cu credinţă. Nenumăratele sale minuni au dus la canonizarea sa în 1703 de Biserica Ortodoxă printr-un document semnat de 10 episcopi ai Patriarhiei Ecumenice. Sfântul Dionisie de Zakynthos are ca zi de prăznuire data adormirii sale, 17 decembrie, iar pe 22 august Biserica cinsteşte mutarea moaştelor sale.

În 1717, pentru a apăra sfintele moaşte de invaziile continue şi distrugătoare ale piraţilor şi turcilor, monahii din Mânăstirea Strofades le-au mutat la metohul mânăstirii din Kalliteros. În timpul invaziei turcilor din 1717, au fost tăiate mâinile sfântului, însă printr-o minune moaştele nu au fost complet distruse.

Ulterior, în zona Ammos a fost construită în cinstea sa o biserică care a devenit rapid mânăstire. În 1764, biserica mânăstirii a fost reconstruită, dar în 1893, mânăstirea a fost distrusă de un cutremur puternic. Moaştele sfântului vor fi mutate într-un paraclis temporar până în 1925, când se va pune temelia pentru o biserică mai rezistentă.

În 1953, când un alt cutremur puternic a lovit insula, biserica a rămas neatinsă şi a fost folosită ca refugiu pentru cei rămaşi fără case. În 1957, a fost construită o nouă mânăstire numită chiar din acea vreme Mânăstirea Strofadelor şi a Sfântului Dionisie, unde se află şi în prezent moaştele Sfântului Dionisie.

Tropar, glasul 1

Mlădiţă a Zakynthos-ului şi episcop al Eghinei, apărător al Mânăstirii Strofades, Sfântul Dionisie cel dreptslăvitor, acum toţi credincioşii să-l cinstim şi să strigăm către el: prin rugăciunile tale fierbinţi mântuieşte-ne pe noi, cei care prăznuim pomenirea ta şi strigăm: slavă Celui ce te-a preamărit pe tine, slavă Celui ce te-a încununat pe tine, slavă Celui ce te-a dat nouă mijlocitor neobosit.

Condac, glasul 3

Astăzi Zakynthos-ul îi cheamă pe toţi credincioşii laolaltă, îndemnându-i să aducă laude în cântări şi imne de mulţumire apărătorului nostru mare şi fierbinte în nevoi şi mâhniri, care-i salvează pe cei aflaţi în primejdii. Şi tot Zakynthos-ul îl cinsteşte, strigând: Bucură-te, Dionisie, lauda credincioşilor!

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Viața Sfântului Prooroc Daniel (17 / 30 decembrie)

Viața Sfântului Prooroc Daniel (17 / 30 decembrie)

Acest fericit prooroc Daniel era din seminţia lui Iuda, dintr-un neam care se găsea în slujba împărătească. S-a născut în Vitora cea de sus. Încă de pe când era copil a fost dus rob din Iudeea în ţara haldeilor şi a proorocit 70 de ani. A trăit cu 460 de ani înainte de întruparea lui Hristos. Era bărbat tare înţelept, iar iudeii socoteau că este eunuc. A plâns mult pentru popor şi pentru cetatea Ierusalimului. Prin post se înfrâna de la orice mâncare dorită. Era uscăţiv la faţă, dar foarte frumos, cu harul Celui Preaînalt. Cei trei Tineri, după cum spune istoria, erau din sfânta cetate a Ierusalimului. Tatăl lor se numea Iezechia, iar mama lor Caligona. Iezechia, când era bolnav, a cutezat să ceară lui Dumnezeu să nu-l dea morţii, căci a păzit cele plăcute înaintea Lui; iar Dumnezeu i-a mai adăugat 15 ani la anii vieţii lui. Când Ierusalimul a fost înconjurat şi robit de Nabucodonosor, împăratul babilonienilor, au fost luaţi şi ei robi împreună cu Proorocul Daniel şi duşi în Babilon. Pentru virtutea lor, au fost puşi mai-mari peste treburile împăratului.

Mai târziu, pentru că au batjocorit chipul pe care-l făcuse şi-l ridicase împăratul şi pentru că nu s-au închinat lui, au fost aruncaţi într-un cuptor ars de şapte ori. Acolo ei cântau psalmi lui Dumnezeu. Împăratul văzând minunea, a mărturisit că mare este Dumnezeul preaslăvit de cei trei Tineri. Căci văpaia se prefăcuse în rouă, iar ei rămăseseră nevătămaţi. Sfintii trei tineri in cuptorDaniel n-a fost aruncat în cuptor, deşi trăia, locuia şi petrecea împreună cu cei trei Tineri, şi din pricina lui fuseseră aceia cinstiţi. Pricina n-o putem afla din Sfânta Scriptură, pentru că Scriptura a trecut-o sub tăcere. Dar după cum mi se pare mie şi după cum este şi adevărat, pricina pentru care n-a fost aruncat Daniel în cuptor a fost aceea că lui i se pusese numele Baltazar, iar la babilonieni numele acesta era nume de covârşitoare cinste, nume de dumnezeu. Deci pentru ca să nu creadă babilonienii, care fără judecată îndumnezeiau focul, că minunea din cuptor a făcut-o Baltazar, a rânduit Dumnezeu ca Daniel, care purta numele dumnezeului lor, să nu intre în cuptor şi nici să nu se vorbească deloc de Daniel în istorisirea minunii din cuptor.

Sfinţii trei Tineri, după izbăvirea lor, mai presus de cuget, din foc, după ce dobândiseră iarăşi cinstea de mai înainte şi după ce au trăit cu cinste toată viaţa lor, s-au săvârşit cu pace împreună cu Daniel. Spun unii că după moartea lui Nabucodonosor şi a celorlalţi împăraţi de după el, care cinsteau pe Daniel şi pe cei trei Tineri, s-a ridicat un alt împărat cu numele Atic. Acesta a făcut cercetare sfinţilor. Înfruntat de ei, a poruncit să li se taie capetele. Când a fost tăiat capul lui Misail, Azaria şi-a întins haina şi i-a prins capul; la fel şi Anania a prins capul tăiat al lui Azaria, iar Daniel a întins haina lui şi a prins capul lui Anania. În urmă i s-a tăiat şi lui capul. Se spune că după tăiere, capetele lor s-au lipit de trupuri, iar îngerul Domnului i-a luat şi i-a dus în muntele Gheval, unde i-a pus sub o stâncă. După 400 de ani, la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, au înviat şi ei şi iarăşi au adormit. Hramul lor se săvârşeşte în biserica cea mare. Am primit de la părinţi să prăznuim pomenirea lor cu şapte zile înainte de arătarea Stăpânului şi de venirea dumnezeiască în trup a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru că după părerea mea şi ei sunt din seminţia lui Iuda, din care se pogoară, în ce priveşte neamul, şi Mântuitorul tuturor Hristos.

Sursa: Viețile Sfinților pe luna Decembrie

Foto: Sfântul Prooroc Daniel, frescă din Biserica Protaton, Karyes, Sfântul Munte Athos, facere a iconarului Manuil Panselinos.

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Sfinţi Părinţi ruşi despre educaţia copiilor

Sfinţi Părinţi ruşi despre educaţia copiilor

Sfântul Serafim de la Sarov

Stareţul nu permitea copiilor să vorbească împotriva părinţilor, chiar şi a celor care aveau neajunsuri evidente. Un om a venit la stareţ cu mama sa, care era robită de patima beţiei. Cînd fiul doar a încercat să vorbească despre asta, părintele Serafim i-a astupat gura cu mîna şi nu l-a lăsat să spună nici un cuvînt. Apoi, adresîndu-se mamei, a zis: “Deschide buzele tale” şi, cînd aceasta a deschis gura, a suflat de trei ori peste ea. Dîndu-le drumul, părintele Serafim a zis: “Iată, vă dau testamentul meu: să nu ţineţi în casa voastră nici vin şi nici măcar vase pentru vin, pentru că de acum înainte nu vei mai suferi vinul”.

La întrebarea dacă este bine să studieze copiii limbile străine şi alte ştiinţe stareţul răspundea: “Ce-i rău în a şti ceva?”

Sfântul Teofan Zăvorîtul

Vă tînguiţi pentru copii. Dar pentru asta sînteţi mamă, ca să vă tînguiţi pentru copii. Dar adăugaţi la tînguire şi rugăciunea.. Iar Domnul va avea grijă de copii. Amintiţi-vă de mama fericitului Augustin. A plîns cît a plîns, s-a rugat cît s-a rugat! Şi a obţinut ceea după ce a plîns, că Augustin şi-a venit în fire, şi a început să fie cum trebuie.

Nu vă neliniştiţi pentru fiu. Luaţi-i în consideraţie caracterul, dar viaţa mai tîrziu vă va face să vă cruciţi. Că iubeşte averea, asta încă nu-i mare nenorocire. Va fi mai gospodăros. A nu avea nu este cu putinţă, pentru că trebuie să mănînci, să bei, să ai casă şi altele. Numai pe lîngă avere să ai şi nădejde în Dumnezeu, iar o parte să o dai săracilor. Învăţaţi-l să dea cîte o copeică săracului, măcar duminica. Începînd de la asta, va merge şi mai departere.

Iar cu rugăciunea să nu-l sîcîiţi, îl puteţi plictisi. Sfătuiţi-l să se roage măcar puţin dimineaţa şi seara, fără să citească vreo rugăciune, ci, aşa, cu mintea înălţîndu-şi ochii către Dumnezeu. Seara – să mulţumească lui Dumnezeu pentru ziua care a trecut, dimineaţa – să ceară pentru ziua ce începe – cu cuvintele sale, cum ştie, numai să o facă. Şi asta ajunge. Închinăciuni vreo trei-patru cu aceste gînduri. Şi ziua lasă să se mai adreseze lui Dumnezeu cu o rugăciune scurtă: “Doamne, miluieşte; binecuvîntează, Doamne”. Mai mult decît atît nu trebuie. “E greu asta, să-l întrebaţi, ei, dar adu-mi această mîngîiere…”

Tinerii vor să trăiască pe pămînt şi pămînteşte. Că nici nu se poate fără asta, pentru că noi sîntem pămînteni. Numai că nu trebuie să uităm că pe pămînt sîntem pentru o vreme, şi încă scurtă, deci, chiar dacă sîntem pămînteni, nu pentru pămînt am primit viaţă.

Înstrăinarea copiilor – este neobişnuită. Dar vedeţi, dacă nu cumva dumneavoastră sînteţi pricina. Dacă dumnea-voastră ba citiţi, ba trebăluiţi, iar de copii vă ocupaţi puţin, aşa încît ei nu văd mîngîiere de la dumneavoastră… atunci ce-i de mirare în faptul că se înstrăinează de dumneavoastră? Nu puteţi să vă mîntuiţi singură sufletul. O parte însemnată în aceasta o reprezintă grija de copii, mîngîierea, gingăşia maternă, înţelepţirea fără cuvinte.

Sfântul Ioan de la Kronştadt

Părinţi şi educatori! Păziţi copiii voştri cu toată grija de mofturile în faţa voastră, altfel copiii vor uita degrabă preţul iubirii voastre, îşi vor umple inima de ură, vor pierde de timpuriu sfînta, sincera, aprinsa dragoste a inimii, iar odată cu atingerea maturităţii vă vor reproşa că în copilărie i-aţi dădăcit prea mult, satisfăcîndu-le mofturile inimii. Moftul – este germenele stricăciunii sufletului, rugină inimii, molie a dragostei, sămînţa răutăţii, urîciune înaintea Domnului.

Omul, se spune, este liber, el nu poate fi sau nu trebuie să-şi impună nici credinţa, nici învăţătura. Doamne, miluieşte! Ce părere drăcească! Dacă nu s-ar impune, ce ar mai ieşi după asta din oameni? Ei, ce va ieşi din tine, înghiţitorule de reguli nou gîndite, dacă tu nu te vei impune nici la o fapta bună, ci vei trăi aşa cum îţi dictează dictează să trăieşti inima ta stricată, mintea ta înfumurată şi mioapă, trupul tău păcătos? Spune, ce va ieşi din tine? Oare tu nu te impui la nimic, nu zic bun, dar măcar la ceva folositor şi trebuincios? Cum putem exista fără să ne impunem la ceva? Cum putem să nu-i îndemnăm şi să-i impunem şi pe creştini să îndeplinească prescripţiile credinţei şi cucerniciei? Nu se spune oare în Sfînta Scriptură că “Împărăţia Cerului se ia cu sila”, că “cei cei se silesc o dobîndesc” (Mt. 11, 12)? Dar cum să nu-i impunem mai ales pe băieţi spre învăţătură, rugăciune? Ce va ieşi din ei? Oare nu leneşi? Oare nu ştrengari? Oare nu se vor deprinde ei la tot răul?

Sfântul Ambrozie de la Optina

Îmi scrieţi: “Aşi dori să evităm împreună cu soţul acele păguboase neînţelegeri în problema educaţiei, pe care le văd aproape în toate familiile”. Da, fapta aceasta este cu adevărat plină de înţelepciune! Dar a vă arăta neînţelegerile faţă de copii şi singuri v-aţi dat seama că nu-i folositor. De aceea în caz de neînţelegere mai bine sau să vă abateţi şi să plecaţi, sau să arătaţi că nu aţi auzit bine, dar nicidecum să nu discutaţi despre părerile voastre contrare faţă de copii. Sfatul despre aceasta şi judecarea trebuie să aibă loc în singurătate şi dacă se poate cît mai rece, ca să fie mai obiectiv. De altfel, dacă veţi reuşi să sădiţi în inima copiilor voştri frica de Dumnezeu, atunci diferitele apucături omeneşti nu-i vor mai putea influenţa negativ.

Pe copii trebuie să-i învăţaţi, dar de la copii trebuie să şi învăţaţi, după cele zise de Însuşi Dumnezeu: “Dacă nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în Împărăţia Cerului”. Iar Sfîntul Apostol Pavel a tîlcuit aceasta aşa: “Nu fiţi copii la minte, ci la mînie copilăroşi; mintea însă să fie desăvîrşită”.

Foto: Nikolaos Gyzis, “To krifó scholió” (Secret School), Oil on canvas, 1885/86. Emphietsoglou collection, Athens, Greece.

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Mitropolitul Neofit de Morfou – Aprinzând flacăra Sfinților

Aprinzând flacăra Sfinților
Mitropolitul Neofit de Morfou

Fragment din conferința din 25 februarie 2020, Akaki, Morfou,
traducere Laura Irina Mega

Vă spun că în lunile care vor urma, Biserica nu va mai avea nevoie de episcopii care nu vor înfrunta lumea! Auziți ce vă spun? Știu că este o afirmație gravă!

Ce înseamnă să înfrunți lumea? Înseamnă să o ajuți să se pocăiască pentru păcatele ei! Pocăința (metanoia) este terapie! Dacă nu pot stopa toate aceste catastrofe, măcar să îngrădesc răspândirea lor: o mică răspândire! Și putem împlini asta noi, creștin-ortodocșii! Putem să reușim, să se întâmple răul mai mic, nu cel mare!

Așa cum i-a spus Maica Domnului morarului Stelian, în 1964, căruia i s-a arătat în Evrychou (un sat din Cipru). I-a spus “Steliane, trebuie să priveghezi, de la ora 12 la 3 noaptea! Să îngenunchezi, să te ridici și iar să îngenunchezi, în rugăciune!

“Și de ce, Maica mea”, a întrebat el, “să priveghez?”

“Peste zece ani”, i-a spus atunci, în 1964, “o să se întâmple un rău foarte mare în Cipru!”.

Si sărmanul Stelian, așa simpluț cum era, a întrebat-O:
“Dacă se va întâmpla răul acesta, de ce să mai îmi pierd eu somnul cu privegherile?

”Și dulcea noastră Maică din ceruri, i-a răspuns:
“Pentru ca să se întâmple răul mai mic, Steliane!” (n.t. în 1974 a avut loc invazia turcească a Ciprului).

Auziți cum lucrează Dumnezeu? Cu dragoste pentru oameni, cu milă! El nu pedepsește! El ne învață! Face o operație care să ne tămăduiască! Diavolul este cel care își dorește să distrugă lumea întreagă! Și pentru că nu Îl poate distruge pe Dumnezeu, distruge icoana lui Dumnezeu, creația lui Dumnezeu! Asta își dorește el! Noi încercăm să devenim o icoană curată a Domnului! Fără dorințe rele, fără mânie, fără necredință! Dumnezeu apreciază încercările și lupta fiecăruia!

Să le vorbim despre pocăință oamenilor noștri, care sunt interesați. Și mai important, să ne rugăm cu stăruință! L-am întrebat pe un om al lui Dumnezeu:
“Le voi vorbi acum unor oameni care știu că mă vor asculta, deoarece sunt foarte îngrijorați cu evenimentele care au loc în lume, războaiele, dar mai ales, bolile. Nu știi de unde va veni răul! Ce să le spun?”

Ce credeți că mi-a răspus?
“Roagă-te Sfântului Haralambie, fă-i paraclisul, pentru că el a învins ciuma în vremurile trecute.”

Ce este ciuma? O epidemie! Și oamenii mureau fără să știe de ce. Sfântul acesta a câștigat mare evlavie în inimile oamenilor pentru că a îndepărtat boala aceasta! Dacă mergeți în Deneia (un sat din Cipru) și-i întrebați pe locuitorii de acolo de ce l-au ales protector pe Sfântul Haralambie, o să vă răspundă că a fost ciumă și a ajuns în Deneia, dar Sfântul Haralambie a îndepărtat-o. ȘI nu a intrat ciuma în satele de dincolo de Deneia.

Mai vreți să știți un alt Sfânt, care s-a arătat el însuși a fi ajutător împotriva acestei boli molipsitoare (coronavirusului)? Sfântul Nichifor Leprosul!

Dumnezeu îi va da har celui care îl va chema pe Sfântul Nichifor Leprosul ca protector!

(…)

Știți de ce în timpul persecuțiilor ale creștinismului primar mulți au devenit creștini? Pentru că și atunci exista o epidemie, holera, chiar și copiii Împăratului aveau holeră. Doctorii de la curte, ținuți până atunci în puf de către împărat, au dispărut. Și cine a mers să îi cerceteze pe copiii bolnavi ai Împăratului? Creștinii din închisori! Făceau rugăciuni, Sfântul Maslu și mulți se vindecau! În acest fel mulți deveneau credincioși! Datorită faptelor bune și a temerității creștinilor! Acum vom vedea câtă credință avem și noi în Dumnezeu. Dacă o avem, indiferent de statutul nostru social, să ne cercetăm fratele bolnav, să îi ducem măcar un pahar de apă!

Sfântul Anthimos a trăit în secolul 20, în insula Chios printre leproși, pe care i-a slujit, a săvârșit Liturghia pentru ei, i-a împărtășit. Dar Sfântul nu s-a îmbolnăvit, nici nu a murit din cauza leprei, ci a trăit până la 95 de ani! Sfântul meu Evmenie, ucenic al Sfântului Nichifor Leprosul, a luat lepra din mănăstirea unde a trăit. Dumnezeu a îngăduit să fie încercat prin această boală. A mers la colonia de leproși, Sfânta Varvara din Aigaleo (municipalitatea Atenei). Lepra începuse să îl supere. “Teribile dureri”, îmi spunea el, “ca și cum un pieptene de fier mi-ar străpunge carnea și ar trage-o jos de pe oase!” Așa mi-a descris durerile leprei. Dar el își ridica mâinile spre Dumnezeu:

“Hristoase, Îți mulțumesc pentru Crucea pe care mi-ai trimis-o!”
“Cruce mare, Înviere Mare!”
“Te rog doar atât, trimite-mi un om care să mă învețe rugăciunea inimii!”

Și pe cine i-a trimis Dumnezeu? Prin Sfântul Anthimos i l-a trimis pe Bătrânul Nichifor din Chios, la colonia de leproși din Aigaleo! I-a trimis o scrisoare în care îi scria: “Părinte, îți trimit un tezaur, care să te învețe ceea ce cauți! Ai grijă de el și vei deveni moștenitorul acestui tezaur! “Și m-a învățat Sfântul Nichifor toată viața spirituală a sfințeniei!”, mi-a spus bătrânul Evmenie.

Până la urmă s-a găsit leacul împotriva leprei. Erau cinci maici, pe care le-am cunoscut, care erau și ele leproase. Știți ce legământ au făcut? Ca să vedeți cum înfruntă creștinii Coronavirusul, lepra și toate relele. Aceste maici vedeau cât suferă leproșii, ce dureri, unii deznădăjduiau și se sinucideau; pentru că erau stigmatizați, temuți. Nu toți leproșii erau precum Anthimos sau Nichifor! Oamenii sunt diferiți. Așadar, sărmanele maici empatizau cu cei care sufereau și erau ele însele bolnave.

Și ce au spus ele?
“Hristoase, un doctor smerit să găsească leacul pentru lepră și noi ne legăm pe viață, din momentul în care noi și ceilalți leproși sunt vindecați, că nu o să mai mâncăm niciodată mâncare cu ulei. Nici măcar de Paști!”

Auziți? Nici măcar de Paști! Și a fost găsit leacul. Vedeți cum intervin creștinii în istoria lumii? Cu rugăciunile lor! Cu sacrificiul lor! Cu postul lor! Cu sfințenia lor! Leacul a fost descoperit. Ce credeți că au făcut cele cinci maici? Și-au ținut legământul! Într-un an, am sărbătorit Paștile împreună! Dumnezeu m-a luminat să vin în Cipru să mă călugăresc. Și mi-am spus că de ultimul Paște ca mirean, nu voi merge la Sfântul Iakov Tsalikis în Evvia, voi merge la Bătrânul Evmenie, să sărbătoresc Paștile împreună cu acești oameni! A fost cea mai frumoasă sărbătoare a Paștelui pe care am avut-o!

Hristos a înviat! Repede, repede! Să mâncăm supă de pui, souvla! Gherontisa Filothei, una dintre cele cinci maici, mi-a spus: copilul meu, te rog coboară candela de la icoana Mântuitorului! Am coborât-o, ea și-a înmuiat un deget în ulei, apoi l-a trecut peste buze și acesta a fost uleiul pe care l-a mâncat! S-a întors apoi la cartofi fierți, ea, împreună cu celelalte patru maici. Au fost dezgropate și oasele lor sunt bine mirositoare. Se numără printre sfinții ascunși.

Sfântul Evmenie s-a vindecat și el, după descoperirea leacului. Leproșii s-au vindecat și ei, s-au întors la casele lor, dar familiile, comunitățile de unde proveneau, nu i-au primit. Le-au spus, voi sunteți leproși, nu vă vrem! Trei sute de leproși, vindecați, s-au întors așadar în colonie, pentru că nu au fost acceptați de ceilalți.

Sfântul Evmenie, când a văzut, nu s-a mai întors la mănăstirea lui și a rămas să îi slujească și să îi îngrijească pe leproșii bătrâni și pe Sfântul Nichifor. A închis pe rând ochii leproșilor și astfel s-a sfințit și el. Unii l-au văzut în cer și se află în ceata alăturată Cuviosului Paisie Aghioritul. A devenit și preot, pentru că era doar călugăr, și i-a împărtășit pe leproși. Apoi el consuma Sfintele. Vă spun asta vouă, preoților tineri, să nu spuneți că vă puteți molipsi de vreo boală din Sfânta Euharistie. Care este puțina credință și micimea sufletească? Aceasta este! Cu adevărat! Dumnezeu ne păzește! Nu de boală, asta este după voia Domnului! Ci de credința puțină! De micimea sufletească!

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Update: 

Cipru. Decembrie 2020. A răspuns oficial la închiderea totală a Bisericii Neofit de Morfou.
Bisericile din jurisdicția sa își vor continua neschimbat slujbele fără măsuri de limitare a credincioșilor, nici a orelor de slujbă. Mitropolitul își asumă întreaga responsabilitate în fața lui Dumnezeu, precum și în fața legilor statului.

Sfântul Paisie Aghioritul i-a prezis acestui mitropolit „o moarte altfel”.
Vezi de la minutul 10.50:

Părintele Epifanie Mylopotamitul a trecut la Domnul

Astăzi, 11 decembrie 2020, la primele ore ale dimineții, după o lungă luptă cu cancerul, la doar 64 de ani, a plecat la Domnul Părintele Epifanie Mylopotamitul de la Chilia Sf. Eustatie – Mylopotamos din Muntele Athos. Cuvioșia sa, considerat „master-chef”-ul Athosului, era cunoscut în întreaga lume ortodoxă pentru lucrare sa tradusă în mai multe limbi: „Arta culinară a Sfântului Munte”, (Ed. Synchronoi Orizontes, 2008) și pentru celebrele vinuri liturgice produse la Chilia sa.

Pelerinii care au fost găzduiți la Chilia Mylopotamos îşi vor aminti inscripţia caligrafiată pe pragul de deasupra intrării în bucătărie:

Masa aceasta, nu numai a simţurilor,
Dar şi a duhului să fie.
După mâncare se rostesc psalmi,
Iar după băutură, imnuri.

Bunul Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Καλό Παράδεισο, Καλή Ανάσταση.

Părintele Epifanie Mylopotamitul a viețuit ani buni la Mănăstirea Sfântul Pavel, iar din 1990 s-a mutat la Chilia Sfântul Eustatie (Mylopotamos) ce aparține de Mănăstirea Marea Lavră, dedicându-se slujirii de bucătar.

Părintele Epifanie avea și darul cântării, fiind un foarte bun protopsalt. Chilia Sfântul Eustatie de la Mylopotamos este cunoscută în întreaga lume ortodoxă pentru producerea vinului liturgic Nama. În prezent, la Mylopotamos se produc cinci soiuri de vin.

Tradiția spune că aceasta este pod­goria Sfântului Athanasie Athonitul, care a plantat vița de vie pentru a asigura vinul necesar Marii Lavre, ctitoria sa.

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Una din minunile săvârșite de părintele Efrem din Arizona

„Acum câțiva ani, am avut patru crize epileptice în decurs de opt ore și am avut nevoie de spitalizare timp de cinci zile. Diagnosticul a fost epilepsie sau tulburare convulsivă.

Ceva mai târziu, cu doar câteva luni înainte ca gheronda să treacă la Domnul, în timp ce călătoream către mănăstire [Sfântului Antonie din Arizona, n.t.], am avut un alt atac, chiar în avion. După ce am ajuns la mănăstire și am participat la vecernie, m-am așezat la coadă pentru a primi o binecuvântare de la gheronda. Mă chinuiam să merg, nu mă simțeam deloc bine.

De obicei, bătrânul nu vorbea în timpul acestor binecuvântări, dar, când m-am apropiat, el a spus dintr-o dată, cu voce tare: „Po, po, po. . . ” (ceea ce înseamnă „O, Doamne”) și apoi, uitându-se fix în ochii mei, mi-a zis: „Empathia, empathia, empathia”, adică a empatizat cu mine. Stăteam acolo, cu lacrimile curgându-mi pe față, zâmbindu-i, incapabil să spun un cuvânt. Când m-am aplecat să-i sărut mâna, el m-a binecuvântat de trei ori pe cap și mi-a spus: „Katharos!”, adică „curat”.

De momentul acela nu am mai avut nicio criză de epilepsie! Cât de binecuvântat am fost să trăiesc așa de multe minuni săvârșite de acest neprețuit Sfânt!”

Această mărturie a fost confirmată de Sfânta Mănăstire a Sfântul Antonie din Florence, AZ, mănăstire înființată de vrednicul de pomenire, Cuviosul Părinte Efrem Filotheitul.

Traducere după versiunea în limba engleză postată pe pagina fb Fr. Peter Alban Heers

Astăzi, 8 decembrie 2020, se împlinește un an de la adormirea întru Domnul a Cuviosului Efrem Filotheitul. Să avem parte de rugăciunile sale!

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Sfântul Nicolae Velimirovici: Nu te răzbuna!

Nu te răzbuna!
Sfântul Nicolae Velimirovici

Tatăl Se uită din Cer şi mă vede acoperit cu răni din pricina nedreptăţii oamenilor şi spune: „Nu te răzbuna” (cf. Matei 5, 38-42; Romani 12, 19).

Pe cine să mă răzbun, o, Doamne? Pe o parte din turmă în calea ei spre abator?

Se răzbună vreun medic pe pacienţi fiindcă e blestemat de aceştia pe patul lor de moarte?

Pe cine să mă răzbun? Pe zăpadă, fiindcă se topeşte, sau pe iarbă că se vestejeşte? Se răzbună un gropar pe cei ce coboară în groapă?

Pe cine să mă răzbun? Pe nătăfleţi, fiindcă ei socotesc că pot face răul altcuiva în lume în afara lor înşile? Se răzbună vreun dascăl pe copiii analfabeţi fiindcă aceştia nu ştiu să citească?

Veşnicia îmi stă drept mărturie că toţi cei iuţi la răzbunare sunt greoi la cititul şi înţelegerea tainelor răzbunării.

Timpul îmi e martor că toţi cei ce s-au răzbunat, au strâns otravă în ei înşişi şi cu otrava ei s-au şters singuri din cartea celor vii.

În ce chip puteţi voi, răzbunătorilor, să vă făliţi dinaintea potrivnicilor voştri, în afară de faptul că sunteţi capabili să le repetaţi răul? Nu spuneţi voi prin aceasta: „Noi nu suntem cu nimic mai buni ca voi?”.

Dumnezeu mi-e martor: atât voi, cât şi potrivnicii voştri sunteţi la fel de nesăbuiţi şi incapabili de a face binele.

Am văzut un cireş decojit şi pus pe foc de copii, totuşi el le-a dat fructe coapte aceloraşi copii.

Şi am văzut vaci pe care oamenii le chinuiau cu poveri grele, dându-le lapte aceloraşi oameni.

Şi ochii mei s-au umplut de lacrimi: de ce este natura mai milostivă cu oamenii, decât oamenii între ei?

Natura îmi este martoră, răzbunătorilor: un om e mai tare decât cei ce îi fac răul doar când acesta este neputincios de a repeta faptele lor rele. Nu există ca­păt pentru răzbunări şi moştenitorii continuă lucrarea părinţilor lor şi apoi pleacă, lăsând-o neterminată.

Răul aleargă la drumul mare şi din fiecare luptă el dobândeşte forţă şi teren şi îşi înmulţeşte suita.

Un om înţelept părăseşte drumul şi lasă răul să alerge (singur).
O bucată de pâine potoleşte un câine care latră mai mult decât o grămadă de pietre aruncate asupra sa.

Cel ce i-a învăţat pe oameni: dinte pentru dinte, i-a învăţat şi cum să rămână toţi orbi.

Pe cine să mă răzbun Cerescul meu Părinte? Pe o porţiune din turmă în calea ei spre măcelărie?

Ah, cât de nenorociţi sunt toţi răufăcătorii şi răzbunătorii! Cu adevărat ei seamănă cu o turmă în drum spre abator şi inconştientă încotro se îndreaptă, ei se luptă cu coarnele între ei şi perpetuează măcelul înaintea măcelului.

Eu nu caut răzbunare, Părintele meu, ci mai degrabă ca Tu să-mi dai o mare de lacrimi, aşa încât să pot deplânge nenorocirea celor ce se află în calea lor spre abator, inconştienţi de locul spre care se îndreaptă.

Sursa: Rugăciuni pe malul lacului, LXXIV, Sfântul Nicolae Velimirovici
Foto Sfântul Nicolae Velimirovici în vremea copilăriei

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Rugăciunea unui preot: Părintele Dimitrie Gagastathis (1902-1975)

Rugăciunea unui preot
Părintele Dimitrie Gagastathis (1902-1975)

Iisuse, Bunule Păstor, mulţumescu-Ţi Ţie pentru că mi-ai dat până şi mie, celui mic şi neputincios, aceeaşi poruncă pe care ai dat-o Apostolului Tău, când i-ai spus: Paşte oile Mele (Ioan 21, 17).

N-aş fi îndrăznit niciodată, Doamne, să primesc o ascultare aşa de grea, dacă nu aş fi crezut că harul Tău vindecă ceea este slab şi plineşte ceea ce lipseşte.

Pentru aceasta, acum, când slăbiciunile mele apasă atât de mult asupra mea, eu, preotul Tău, jertfitorul Tău, micul păstor al turmei Tale, Te rog fierbinte: Doamne, fii mie ajutător, ţine inima mea curată, nelegată de bani, ci legată de poruncile Tale. Înlătură de la robul tău iubirea de sine, slava deşartă şi cugetul lumesc.

Ţine-mă departe de mânie, ranchiună, invidie şi pizmă. Fă-mă un om al rugăciunii, astfel încât nu numai cu buzele, ci şi cu inima să laud şi să slăvesc Numele Tău Cel Sfânt. Ajută-mă să nu uit sfintele simţiri ale primei mele Liturghii şi, prin ele, să gonesc viermele obişnuinţei, care adesea vine la mine şi care mult mă supără.

Ajută-L pe preotul tău, Doamne, să fie întotdeauna un înger de mângâiere pentru cei îndureraţi, un izvor de întărire duhovnicească pentru cei întristaţi, o călăuză către pacea Ta şi un izvor de bucurie pentru cei răniţi.

Ajută-mă Mântuitorul meu, amestecă în viaţa mea blândeţea cu fermitatea, chibzuinţa cu puterea, delicateţea cu stricteţea.

Iartă-mi greşalele mele, pentru ca nimeni să nu cadă din pricina slăbiciunii mele. Învaţă-mă Doamne, cum să-i îndrum pe copii, cum să le inspir dragostea de Tine celor tineri, cum să-i sfătuiesc pe cei mai mari, cum să-i întorc pe păcătoşi de la calea lor, cum să-i îmbărbătez pe cei ce sunt pe moarte.

Învaţă-mă, Doamne, Tu Care cunoşti inimile oamenilor, cum să săvârşesc Tainele Bisericii Tale, cu deosebire Taina Sfintei Spovedanii. În timpul ei, fă-mă să fiu un psiholog desăvârşit şi un părinte iubitor.

Ajută-mă să fiu în parohia mea exemplu de fapte bune şi un îndrumător în lucrările bine-plăcute lui Dumnezeu, astfel încât să-i câştig pe toţi de partea mea pentru bucuria lor şi pentru slava Numelui Tău. Amin.

din lucrarea “Părintele Dimitrie Gagastathis, Omul lui Dumnezeu, 1902-1975, Viaţa, minunile şi sfaturile duhovniceşti ale unui preot simplu din zilele noastre”, Editura “Orthodox Kypseli”, Tesalonic.

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!