Cum a vindecat Sfântul Efrem Sirul o prostituată de patima ei

Cum a vindecat sfântul Efrem Sirul o prostituată de patima ei

Se spune că pe când se afla Sfântul Efrem Sirul în cetatea Edesei o prostituată ce locuia aproape de dânsul, s-a făcut unealtă a diavolului celui rău. Într-o zi, pe când Efrem fierbea o mâncare, acea femeie deschise fereastra şi, aplecându-se cu neruşinare şi obrăznicie, căută la Cuviosul Părinte şi-i zise: „Binecuvântează părinte”. Iar el, cu blândeţe ii zise: „Domnul să te binecuvânteze”. Şi, cu râs deşănţat femeia a zis iarăşi: „Dar ce lipseşte bucatelor tale?”. Iar Sfântul a zis: „Trei pietre şi puţin lut, ca fereastra aceasta să se astupe”.

Iar ea cu obrăznicie îi zise: „Pentru că te-am cinstit, aceasta te-a adus pe tine la mândrie? Eu voiam a dormi împreună cu tine şi tu de la început îmi tai orice nădejde?”. Sfântul Efrem o surprinde pe femeie cu răspunsul său: „De voieşti împreună cu mine să dormi, apoi trebuie să mergi unde îţi voi spune eu”.

Iar ea, dacă a auzit cuvântul acesta, a şi întrebat de locul unde voieşte a dormi. „Nu în alt loc, a zis el, decât chiar în mijlocul cetăţii, voi dormi cu tine”. Iar ea a zis: „Dar nu ai sfială şi ruşine de oamenii ce ne vor vedea dormind în mijlocul cetăţii?”. Atunci Sfântul a zis îndată: „Dacă ochii oamenilor i-ai judecat că sunt puternici a ruşina sufletul şi a-l opri de la fapta rea, dar, oare, de ochii lui Dumnezeu, care văd toate câte se lucrează întru ascuns şi întru arătare, nu ne vom teme şi nu ne vom înspăimânta, cu atât mai mult?”

Acestea destul au fost ca să înduplece pe prostituată a se depărta de pofta vicleană către Sfântul Efrem şi să se căiască de cele mai dinainte fapte rele ale ei. Şi îndată, apropiindu-se şi căzând la pământ, cerea iertare pentru nebunia faptei ei. Şi, plângând cu amar pentru faptele ei a luat povăţuitor şi dascăl pe Sfântul Efrem, în calea cea către mântuire.

O dare de seamă a Cuviosului Efrem Filotheitul. Despre cum a petrecut în chip duhovnicesc anul 1981

A răsărit noul an, 1982, și ar trebui să facem o dare de seamă, cum am trecut anul trecut în chip duhovnicesc.

Am trecut prin necazuri, ispite, căderi, ridicări și altele. Vom fi avut cu siguranță și sporire în unele aspecte. De vreme ce ne întoarcem în anul ce a trecut, să aruncăm o privire să vedem unde am greșit, care poftă ne-a biruit, unde am cedat, unde am dat drepturi diavolului și patimilor.

Și după ce vom fi făcut această cercetare mântuitoare, va trebui să ne adunăm bine gândurile și să hotărâm să punem un început bun în noul an. Să ne refacem puterile noastre sufletești și să le săvârșim pe cele care trebuie, împotriva celor care ne-au adus înfrângeri. Acolo unde am fost biruiți, acolo unde nu am înaintat, acolo să ne împotrivim cu gânduri puternice, voință, dispoziție bună, vitejie, astfel încât cu noul an să nu pătimim aceleași, ci să biruim și să câștigăm înapoi ceea ce ne-a furat ispititorul.

Vom căuta desigur și latura cea bună, adică unde am avut sporire; la rugăciune, la blândețe, la nevoință, la priveghere, la răbdare. Și atunci vom adăuga și alte puteri duhovnicești, ca să sporim aceste bunătăți, astfel încât noul an să ne dea putința să împuținăm păcatele, căderile și să înmulțim biruințele cu ajutorul și cu Harul lui Dumnezeu.

Poate că anul acesta va fi ultimul al vieții noastre. Câți oameni nu au plecat din viață în vremea care a trecut și câți alții au venit în viață! Nu știm când va veni moartea.

Cât de mult trebuie să ne preocupe cugetarea aceasta la moarte! Gândul că trebuie să ne găsească moartea pregătiți, atât cât se poate cu Harul lui Dumnezeu, ca să fim găsiți ușurați sufletește în fața înfricoșătoarei Sale judecăți, căci această judecată nu este o glumă. Nu este o profesie în care eșuează cineva și se ocupă de alta, ca să supraviețuiască în lumea aceasta. Dacă pierdem acest joc, îl pierdem pentru totdeauna. Nu vom putea să ne întoarcem cu părere de rău, ca să punem început bun. Început bun trebuie să punem acum. „Astăzi” are importanță, „mâine” este al lui Dumnezeu.

Nenumărați sunt oamenii care au plecat din viață și au văzut adevărul cum se dezvăluie în fața lor, se deschide veșnicia pe care nu o înțeleseseră bine; mai degrabă nu au conștientizat ce înseamnă viața veșnică după moarte. Astfel, s-au aflat dintr-odată în fața fenomenului veșniciei și s-au mirat cum de s-a întâmplat asta. „Dar nu mă așteptam! Dacă știam, mă pocăiam”.

„Nu știai că mori, omule? Dacă ești creștin, nu cunoști legea, nu ai citit, nu ai auzit că pe om îl așteaptă moartea sigură și după aceea Judecata?”.

Și cine poate spune că nu cunoaște fie puține, fie multe despre acest subiect? Mai ales noi, monahii, suntem atât de luminați în acest subiect! O spune și viața noastră, căci este o viață de pocăință, o viață care strigă că există după moarte viața veșnică și că vom întâlni această mare, înfricoșătoare, cea de pe urmă judecată.

Cunoaștem aceasta, dar nu avem puterea să privim în ochi, deoarece conștiința nu ne dă încredințare lăuntrică, nu ne dă curajul să privim în față pe judecător și hotărârea acestuia. Primul judecător este conștiința. Această primă osândire nu ne dă curajul, posibilitatea și ușurința să ajungem la marea și înfricoșătoarea judecată a lui Dumnezeu.

Vedem un om pe moarte. Nu poate vorbi, să spună ce gândește, ce mustrări are, dacă simte deznădejde înlăuntrul său, dacă este pregătit sau nu, dacă și-a cercetat sau nu păcatele sale, cum va trece vămile grele ale demonilor, dacă se va împiedica și se va afla jos în întuneric, fără nici măcar să apuce să urce la judecata lui Dumnezeu! În acel ceas vine diavolul și îi aduce atâta frică, astfel încât să-l arunce în deznădejde. Se gândește că dacă nu va trece de judecata lui Dumnezeu, vor fi oare niște oameni sfinți, care să mijlocească pentru sufletul său. Se gândește cum va vedea oare fața lui Hristos? Dumnezeieștii Lui ochi îl vor privi cu seninătate, mângâietori, înainte de a rosti hotărârea Sa? Sau poate va înfrunta întoarcerea ochilor Săi, lucru ce va însemna hotărârea ce osâdește la iadul cel veșnic!

Dacă cineva se află lângă acest om aflat pe moarte, potrivit cu toată cunoașterea pe care o are despre acest subiect, va fi și folosul ce îl va primi. Așa cum se întâmplă cu doi oameni ce deschid o carte. Cel necărturar va vedea litere goale, fără să înțeleagă nimic. Iar cel erudit se va cufunda în cele scrise în carte și va primi mult folos.

La fel se întâmplă și atunci când ne aflăm lângă cineva care pleacă din această viață. Unul îl privește cu indiferență: „Ei, moare omul, fiindcă i-a venit ceasul”. Nimic important nu se petrece înlăuntrul său. Un altul însă, care cunoaște bine lucrurile, ce înseamnă moarte și ce se petrece după moarte, unul ca acesta se gândește că și el va ajunge la acel ceas și în locul celui care pleacă în cealaltă lume. Acestea le cugetă cel care are mintea trează, dumnezeiasca luminare, pregătirea duhovnicească și se folosește.

Vedeți cât de mult trebuie să ne preocupe subiectul morții și al judecății! Nu știm dacă în acest nou an va fi și plecarea noastră. Din clipă în clipă este judecată activitatea inimii omului. Dormim. Știm oare dacă ne vom scula? Avem un exemplu proaspăt cutremurele. Câte cutremure nu au strivit mii de oameni! Despre câte evenimente înfricoșătoare nu am citit în ziare! Celor care au fost striviți și omorâți le-a trecut măcar prin minte că vor păți asta? Desigur că nu.

Pe acestea trebuie să le cugetăm și noi despre noi înșine. Cât de fericit va fi omul silitor! Ne temem cu adevărat, fiindcă puțină este credința noastră și nu cunoaștem multe dintre cele ale lui Dumnezeu. Vedem chiar și pe unii mari pustnici în povestioarele patristice că se temeau și fugeau la vestea primejdiei că vor fi atacați de tâlhari.

– Avva, și tu te temi?

– Nu mă tem de ei, ci de mândrie atunci când eu nu voi fugi și îi voi vedea pe frații mei că fug și se ascund.

Desigur, noi nu ne păzim de primejdie ca să nu ne atace mândria, ci pentru că nu am depășit neputința omenească, iar conștiința noastră nu ne încredințează că odată cu moartea vom avea curajul și nădejdea că am făcut câte trebuia în viață pentru mântuirea noastră. Am fi putut și putem să facem mai multe lucruri, la cele duhovnicești mă refer. Dar nu le facem din nepăsare și trândăvie, care este „înșelarea” diavolului, care ne fură timpul.

Acest timp prețios, această monedă are o valoare imensă, atunci când cineva o folosește pentru cumpărarea lucrurilor prețioase. Este banul pe care ni l-a dat Dumnezeu ca să neguțătorim viața veșnică. Timpul este foarte prețios pentru cei care îl pierd ani de zile. Mâine va veni clipa când îl vor căuta și își vor dori să mai aibă câteva minute din acei ani ce i-au pierdut în răutăți și păcate, ca să spună un „am păcătuit” lui Dumnezeu în aceste ultime clipe și să fie iertați precum tâlharul pe cruce, care înainte de a părăsi această viață, a strigat cu putere: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!”.

Spun Sfinții Părinți despre acel om care încearcă în ultima clipă să-și amintească faptele sale că îi va auzi pe Îngeri: „Acum te îngrijești de viața cea veșnică? Acum când a apus soarele, tu te îngrijești? Când soarele era sus pe cer și lumina atâta lume, tu unde erai? Ce făceai atunci? Acum te-ai trezit să te îngrijești pentru cealaltă viață, pentru Judecată? Acum toate s-au sfârșit. Ușa s-a închis. Oricât vei bate, nu se mai deschide”.

Este tocmai ce spune Sfânta Evanghelie despre fecioarele nebune. Nu s-au îngrijit din timp și astfel, când a venit Mirele, era prea târziu. Tot astfel și acum, pierdem timpul; pleacă de la noi și nu luăm seama. Demonul este atât de iscusit, încât ne fură această monedă prețioasă a timpului, astfel încât să ne aflăm în acel ceas foarte săraci.

În vreme ce alți oameni, înțelepți după Dumnezeu, vor avea lucruri prețioase în traista lor, vor fi cumpărat aur, diamante, obiecte de valoare, vrednice de Împărăția lui Dumnezeu. Aceștia se vor învrednici de multe laude. Pentru aceștia, Îngerii vor cânta cântări de preamărire și vor prăznui. Dimpotrivă, pentru nefericiții ca mine, Îngerii mult se vor întrista. Fiindcă sunt Îngeri și însetează după mântuirea noastră și se îndurerează și îi plâng, când omul nu se silește pe sine.

Cu mulți ani în urmă am citit într-o cărticică o povestioară, care m-a impresionat foarte mult:

Un om era păzitorul și coordonatorul unui pod, sub care trecea un mare râu peste care pluteau vapoare. Podul se deschidea, când trebuia să treacă un vapor și se închidea din nou, ca să treacă trenul. Toate erau rânduite la minut. Un căpitan venea cu vaporul său și avea mare nevoie să treacă mai repede. De aceea îi spune prietenului său, paznicul podului:

– Prietene, deschide-mi podul să trec, deoarece mă grăbesc foarte tare. Te rog, fă-mi această favoare!

– Peste puțin va trece trenul și nu pot să-ți deschid.

– Dar eu voi trece mai repede. Voi regla în așa fel motorul, încât voi apuca să trec, ca să închizi tu podul și să treacă trenul.

– Dar nu se poate! Nu cred că vei apuca.

– Te rog, fă-mi această favoare. Va trece vaporul și nu se va întâmpla nimic.

Și păzitorul podului, ca să nu-i strice hatârul, a acceptat și a deschis podul. Vaporul nu a apucat să treacă în timpul prevăzut de căpitan și astfel, când a ajuns trenul, podul nu era închis și de aceea a căzut în râu. Oamenii s-au înecat și s-a făcut o mare pagubă. Atunci păzitorul, de frică și de mustrarea conștiinței, și-a pierdut mințile și, cutreierând străzile orașului, striga:

– Pentru cinci minute! Pentru cinci minute! Pentru cinci minute!

Spunea încontinuu aceasta, deoarece doar cinci minute mai trebuiau, ca să se închidă podul și să nu se întâmple acea mare nenorocire. În doar cinci minute s-a făcut o pagubă atât de mare!

Tot astfel și atunci când cineva își va pierde mântuirea, va striga: „De ce nu am luat aminte? De ce nu m-am silit? De ce nu am ascultat? De ce m-a înșelat diavolul?”. Însă toate aceste strigăte  disperate nu vor avea niciun rezultat, căci nu vor mai putea să îndrepte eșecul.

Cu Harul lui Dumnezeu, omul trebuie să pună început bun, să pună lucrurile jos, să le întindă pe masă și să înceapă să studieze planul. Cum au trecut atâția ani? Unde am luat aminte? Unde nu am luat aminte? Unde am înaintat în viața duhovnicească? Unde am dat înapoi? Care patimă mă biruiește? Care mă înșeală? Și făcând toată această cercetare, cu ajutorul lui Dumnezeu, va găsi punctele slabe și va adăuga puteri duhovnicești, ca să facă față greutăților. De asemenea, va adăuga râvnă la punctele bune, astfel încât să aibă sporire în noul an. Iar dacă moartea îl întâlnește, îl va găsi nevoindu-se.

Desigur, nu așteptăm nepătimirea. Nu așteptăm multe lucruri, precum cele izbândite de Sfinții noștri părinți, dar cel puțin să ne afle moartea în nevoință, în îndreptare, în îngrijirea rănilor, în strigătul rugăciunii, cerând milă și iertare de la Dumnezeu.

Mângâierea este că Dumnezeu este Părintele nostru. Este Cel Care cunoaște totul. Nimic din ce se întâmplă în noi nu-I vine greu să cunoască. Ce osteneală face soarele ca să lumineze toată lumea? Când razele găsesc intrarea, înaintează și luminează și cele mai întunecată locuri. Dacă un soare creat de Dumnezeu luminează atât de mult pământul, cu atât mai ușor, fără osteneală, într-o clipită și fără strădanie, Soarele dreptății, Soarele dumnezeieștii Lumini, Părintele și Creatorul nostru cunoaște toate mișcările și ale minții, și ale inimii, și ale sentimentelor noastre și ale tuturor celor care se petrec în viața noastră.

Și de vreme ce toate Îi sunt cunoscute, când vede că există într-un om și intenție bună, că se silește, că-l doare pentru sufletul său, că plânge pentru păcatele sale, că acesta cugetă la viața viitoare și la Judecată și că strigă neîncetat, cerând milă și iertare, Dumnezeu nu este nedrept. Va ajuta pe acest suflet, îi va oferi prilejuri bune, ca să se pregătească în cel mai bun chip. Chiar și pe oamenii care nu se gândeau la Dumnezeu și la mântuirea lor, dar aveau intenție bună, Dumnezeu câte nu a făcut din multa Sa dragoste, astfel încât să-i aducă într-o stare bună înaintea morții și ca să-i ia în pocăință și spovediți! Tâlhari, păcătoși mari, i-a luminat în ultimile clipe și i-a luat în viața cea veșnică. Este de ajuns ca omul să nu se împotrivească în chip egoist lui Dumnezeu, să nu vină în conflict frontal cu Dumnezeu din mândrie luciferică.

Tâlharul, care era de-a dreapta lui Hristos, câte fărădelegi nu făcuse! Și totuși Dumnezeu știa inima lui, adâncurile sufletului său, a îngăduit să fie arestat de autorități și de stăpânitorii acelei vremi, ca să-l închidă, să-l condamne împreună cu Hristos, astfel încât să ajungă la acea clipă mântuitoare, să primească luminarea și să strige acele cuvinte ce l-au învrednicit să se afle astăzi în Rai. Așadar, dacă pe tâlhar nu l-a lăsat Dumnezeu să se piardă, fiindcă a văzut că avea în sufletul lui intenție bună, cu atât mai mult va milui și va ajuta pe aceia care strigă și cer mila, iertarea și vindecarea lor!

Să-L rugăm pe Dumnezeu pentru acest nou an – iar dacă ne va dărui și alți ani, ai Lui sunt – să ne ajute să punem lucrurile la locul lor, să ne dăruiască un nou început. Să cercetăm și ca niște ucenici ascultarea noastră față de Dumnezeu, să împlinim voia Lui și să ascultăm poruncile Lui, căci împlinirea lor este supunere față de voia Lui.

Dacă vom socoti timpul care a trecut, nu doar fără scop, ci cu păcate, vom cădea în deznădejde. Să înaintăm, așadar, pe calea cea nouă. Să luăm aminte la viața noastră, la ascultarea noastră, să cugetăm la moarte și la Judecata lui Hristos, ca să punem un nou început bun.

Acest început bun să îl avem ca pricină a rugăciunii noastre. Ascultare, rugăciune și cugetarea la moarte îl povățuiesc cu siguranță pe monahul ascultător la viața cea veșnică, în locul odihnei celei veșnice.

De această izbândă să ne învrednicească pe toți Dumnezeu și nimeni să nu lipsească de la acea mare și veșnică prăznuire, de o nesfârșită și negrăită strălucire.

Extras din lucrarea Arta mântuirii – Cuviosul Efrem Filotheitul, editura Evanghelismos.

via marturieathonita.ro

[ Cărțile editurii Evanghelismos pot fi comandate online de la linkul: goo.gl/2YjAK5 sau de pe site-ul editurii http://www.evanghelismos.ro/ ]

Sfântul Teofan Zăvorâtul: Cum să ne pregătim pentru o spovedanie adevărată

Cum să ne pregătim pentru o spovedanie adevărată
Sfântul Teofan Zăvorâtul

Este necesar să ne pregătim pe îndelete în vederea unei spovedanii mântuitoare.
1) Ferm convins de necesitatea acestei Sfinte Taine, mergi şi te spovedeşte, dar nu ca şi când ar fi ceva inedit în viaţa ta sau o simplă tradiţie, ci susţinut de credinţa sinceră că pentru tine, păcătosul, este singura cale spre mântuire. Şovăiala te ţine încă printre cei osândiţi şi lipsiţi de milostivirea lui Dumnezeu. Dacă nu intri în acest spital, sufletul tău nu-şi va recăpăta sănătatea şi vei rămâne aşa cum eşti: bolnav şi tulburat. Nu vei intra în împărăţia cerurilor decât prin uşa pocăinţei.

2) Încredinţarea aceasta lăuntrică naşte dorinţa de a merge la spovedanie. Fii încredinţat că nu mergi la un abator, ci la un izvor de tămăduiri şi binecuvântări. Acela care-şi zugrăveşte cât mai viu roadele pe care le aduce spovedania, va arde de dorinţa unei cât mai dese mărturisiri. Mergem la ea acoperiţi de rănile păcatului din cap până-n picioare şi ieşim de la ea tămăduiţi, cu toate mădularele sănătoase, plini de viaţă, întăriţi, cu simţământul că de aici înainte nu ne vom mai molipsi iar. Mergem împovăraţi de jugul greu al tuturor păcatelor, care ne chinuie şi ne lipseşte de pacea sufletească. Ne întoarcem bucuroşi, având parcă aripi, cu sufletul împăcat şi încredinţat că am fost pe deplin iertaţi.

3) Vor apărea ruşinea şi teama – nu te pierde cu firea! Pentru aceasta a fost instituită Taina Pocăinţei, să trezească în noi teama şi ruşinea, şi cu cât sunt mai mari, cu atât sunt mai mântuitoare. Să doreşti a te spovedi înseamnă să doreşti ruşine multă şi frică mare, căci cel ce doreşte vindecarea nu ştie oare cât de dureros este tratamentul? De bună seamă că ştie, însă o dată cu hotărârea de a se vindeca a luat-o şi pe cea de a suporta durerile, în nădejdea însănătoşirii. Şi tu, când ai fost ros de sentimentul pocăinţei, n-ai alergat oare la Dumnezeu, spunându-I: „Sunt gata să sufăr oricât, dar miluieşte-mă şi iartă-mă!?”. Ei bine, acum ţi se întâmplă după voia ta. Nu te scârbi din pricina ruşinii şi a fricii, pentru că sunt strâns legate de spovedanie spre binele tău. Arzând în ele, te vei întări duhovniceşte. Te-ai lămurit în cuptorul pocăinţei – mai căleşte-te un pic! Atunci ai ars de unul singur mărturisindu-te înaintea lui Dumnezeu şi a conştiinţei tale, acum treci ca prin foc înaintea unui martor rânduit de Dumnezeu, ca o dovadă a sincerităţii mărturisirii celei dintâi şi poate spre a o desăvârşi pe aceea. Va fi o judecată, la care ruşinea şi frica aduse de ea vor fi fără nici o nădejde. Ruşinea şi frica de la spovedanie le îndepărtează pe acelea de la judecată. Dacă nu vrei să le trăieşti pe acestea din urmă, atunci înghite paharul celor dintâi. Pe lângă acest aspect, se întâmplă întotdeauna ca, potrivit cu intensitatea trăirii lăuntrice a celui ce se pocăieşte, să se reverse peste el mângâierea la spovedanie. Acum Mântuitorul îşi îndeplineşte făgăduinţa, arătându-Se ca Cel ce mângâie şi odihneşte pe osteniţi şi împovăraţi! Pocăindu-ne din toată inima şi mărturisindu-ne curat, inima noastră va afla adevărul acestor cuvinte prin propria experienţă, nu numai prin credinţă.

4) Ţinând în minte toate păcatele pe care le-ai săvârşit şi întărindu-ţi hotărârea lăuntrică de a nu le mai repeta, adu-ţi aminte că stai înaintea Domnului Însuşi, Care-ţi primeşte mărturisirea; şi spune tot ce îţi împovărează conştiinţa, fără a omite nimic. Dacă te-ai apropiat cu dorinţa de a te umple de ruşine, atunci cu siguranţă n-ai să te îndreptăţeşti, ci vei arăta cât mai clar toate josnicele înclinaţii şi pofte păcătoase, hrănindu-ţi astfel inima ta cea umilită. Să fii încredinţat că fiecare păcat mărturisit este dezrădăcinat din inimă, iar orice păcat tăinuit şi nespovedit rămâne ascuns în ea, spre îndoita ta osândă, pentru că ai venit cu o rană la Doctorul Care pe toate le vindecă şi-ai plecat netămăduit. Ascunzând păcatul de duhovnic, ai închis rana cu forţă, fără părerea de rău că îţi păgubeşti şi-ţi chinui sufletul; în viaţa Fericitei Teodora, care a trecut prin vămile văzduhului, este scris că întrebătorii cei groaznici n-au mai aflat scrise în zapisurile lor păcatele pe care Fericita le mărturisise la duhovnic, îngerii i-au spus după aceea că prin spovedanie se şterg nevăzut păcatele din toate cărţile şi zapisurile unde au fost scrise. Nu vom găsi nicăieri păcatele mărturisite curat, nici în hrisoavele propriei conştiinţe, nici în cartea celor vii, nici în zapisurile viclenilor vrăjmaşi ai mântuirii, fiindcă spovedania le-a şters pe toate. Aruncă de la tine povara cea grea, fără să tăinuieşti nimic.

Un alt rost al mărturisirii complete este ca părintele tău duhovnicesc să aibă o înţelegere cât mai limpede a celui pe care-l are la spovedit, să te vadă aşa cum eşti de fapt, şi rostind cuvintele de dezlegare, să te dezlege pe tine şi nu pe altcineva. Atunci când el rosteşte: „Domnul şi Dumnezeul nostru lisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule, şi să-ţi lase ţie toate păcatele” [Molitfelnic, 1992, pp. 67-68, n. tr. rom.], să nu rămână în tine nimic din cele la care se referă aceste cuvinte. Procedează înţelept acela care, dorind să se spovedească după o îndelungă zăcere în noroiul păcatului, găseşte un prilej de a vorbi cu părintele duhovnicesc şi de a-i istorisi întreaga sa viaţă dusă în pofte şi păcate. Toţi trebuie să ne îngrijim de o mărturisire completă a păcatelor, pentru că Domnul Hristos a dat puterea de a se ierta păcatele, dar nu în mod necondiţionat, ci cu condiţia să se facă pocăinţă pentru ele şi să fie mărturisite. Dacă acestea nu te însoţesc în drumul tău la duhovnic, atunci este posibil ca părintele să rostească: „Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale”, iar Dumnezeu să spună: „Eu te osândesc”.

5) Acum spovedania s-a terminat. Părintele duhovnicesc îşi ridică epitrahilul şi ţinându-l în mâini ţi-l aşează pe cap, rostind dezlegarea de toate păcatele şi făcând semnul crucii pe capul penitentului. Ce se petrece în această clipă în sufletul nostru este binecunoscut celor ce s-au spovedit curat. Harul inundă toată fiinţa noastră, şuvoaie revărsându-se dinspre creştet spre inimă şi umplând-o de bucurie. Aceasta nu este rodul strădaniilor omeneşti, nici ale penitentului, nici ale duhovnicului, ci este lucrarea tainică a Mântuitorului Hristos, Tămăduitorul şi Mângâietorul sufletelor. Unii aud rostindu-se în aceste clipe cuvinte dumnezeieşti în inima lor, menite să-i întărească şi să-i lumineze pe mai departe în nevoinţele lor. Aceasta este un fel de armă duhovnicească dăruită de Mântuitorul Hristos proaspătului venit între oştenii ce luptă în numele Său. Cine a auzit un asemenea cuvânt să-l păstreze bine, spre a afla mângâiere şi întărire – mângâiere pentru că de bună-seamă Domnul, cercetând astfel sufletul robului său, i-a primit mărturisirea; întărire pentru că în ceasul ispitei trebuie doar să-şi amintească cuvintele dumnezeieşti şi de undeva vine puterea de a birui ispita! Din ce le sporeşte curajul luptătorilor pe câmpul bătăliei? Dintr-un cuvânt rostit de comandantul lor, care îi îmbărbătează. La fel este şi în cazul spovedaniei.

6) Cu acestea totul ia sfârşit. Nu-ţi rămâne decât să cazi la picioarele lui Dumnezeu cu simţământul mulţumirii pentru negrăita Lui milostivire şi să săruţi Crucea şi Evanghelia ca semn al făgăduinţei tale. Păşeşte cu bărbăţie pe calea arătată în Evanghelie, decis să îi urmezi lui Hristos Mântuitorul; să porţi jugul şi povara Lui pe umerii tăi. Mergi în pace, deşteptându-ţi râvna lăuntrică de a trăi după făgăduinţă şi aducându-ţi aminte că de acum încolo vei fi judecat din cuvintele tale. Ai făcut o făgăduinţă – ţine-o! Ea a fost pecetluită prin această Sfântă Taină şi de aceea străduinţa ta de a o împlini trebuie să crească şi mai mult, ca să nu cazi iar în rândurile celor osândiţi, care au stins şi alungat risipit harul.

7) Dacă duhovnicul tău îţi rânduieşte vreun canon, primeşte să-l împlineşti cu bucurie şi cere-i tu să-ţi rânduiască unul în caz că el nu o face. Canonul îţi aprinde râvna trebuincioasă oricărui călător pe calea mântuirii şi este totodată scut şi zid de apărare împotriva vrăjmaşului ce caută să surpe temelia noii tale vieţi. Iată ce a răspuns Patriarhul de Constantinopol luteranilor: „Însoţim dezlegarea păcatelor cu rânduirea canonului din numeroase motive întemeiate şi vrednice de crezare, în primul rând, printr-o pătimire rea asumată de bunăvoie, penitentul va scăpa aici de pedepsele înfricoşătoare de acolo, din viaţa viitoare, pentru că nimic nu înmoaie mai mult milostivirea lui Dumnezeu decât suferinţa, dar mai ales cea de bunăvoie. De aceea spune Sfântul Grigorie că dragostea lui Dumnezeu se dobândeşte prin lacrimi. În al doilea rând, canonul nimiceşte poftele trupeşti, care odrăslesc atâtea păcate, pentru că ştim că pornirile păcătoase se tămăduiesc prin lucrarea celor opuse lor. În al treilea rând, prin canon se pune frâu sufletului, neîngăduindu-i a se nărăvi iarăşi spre patimile de care tocmai s-a curăţit, în al patrulea rând, prin canon îl obişnuim pe creştin să se nevoiască şi să-şi dobândească răbdarea, căci toată virtutea este rodul nevoinţelor în conlucrare cu Harul, în al cincilea rând, prin canon vedem şi cunoaştem dacă cel ce se pocăieşte a ajuns la ura sinceră faţă de păcat” (Nota 14, Lecturi creştineşti, 1842, vol. l, p. 244 – în limba rusă).

Cel ce trece prin toată această şcoală de tămăduire sufletească şi – ceea ce este esenţial – îşi mărturiseşte păcatele fără a ascunde nimic se întoarce din casa lui Dumnezeu în acelaşi mod în care criminalii, care au primit în loc de sentinţa pedepsei cu moartea graţierea şi achitarea de toată vina, se întorc de la tribunal. Se întoarce cu un adânc simţământ de mulţumire şi recunoştinţă faţă de Mântuitorul sufletelor noastre, cu hotărârea nestrămutată de a se afierosi pe sine lui Dumnezeu şi împlinirii poruncilor Lui pentru tot restul vieţii, scârbit de toate relele pe care le-a lucrat până atunci şi arzând de dorinţa de a şterge toate urmele adânci lăsate de păcatele sale. Cine a primit dezlegarea de păcate, din încredinţare lăuntrică simte că viaţa lui are un rost, că a fost cercetat de o putere mai presus de fire. Harul lui Dumnezeu, care până acum a lucrat din afară, ajutându-l în strădaniile sale de a se birui pe sine însuşi, pătrunde în fiinţa lui prin cuvintele „Te iert şi te dezleg”, se uneşte cu duhul lui şi deşteaptă în el dorinţa arzătoare, care îl însufleţeşte şi-l îndeamnă să iasă la lucrul său şi la lucrarea sa până în seara vieţii sale.

/din lucrarea „Calea spre mântuire”, Sfântul Teofan Zăvorâtul/

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Gheronda Efrem Filotheitul – Despre realitatea iadului (audio cu subtitrare în limba română)

Gheronda Efrem Filotheitul – Despre realitatea iadului / fragment de omilie (audio cu subtitrare în limba română) / traducere de Elena Dinu

Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .

Găsiți pe blogul de față o categorie dedicată marelui cuvios athonit: Efrem Filotheitul .

Cu Părintele Damaschin Grigoriatul despre preoție și patimi [prima parte]

Despre preoţie şi patimi,

cu părintele Damaschin Grigoriatul

Interviu realizat de George Crasnean

Părintele Damaschin, de la mănăstirea athonită Grigoriou, este cel mai misionar monah pe care l’am cunoscut. A învăţat singur limba română în doar şase luni de zile şi a făcut’o atât de bine încât a tradus apoi zeci de cărţi de spiritualitate ortodoxă românească în limba elină – ale Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Arsenie Boca, Dometie Manolache, Arsenie Papacioc, Iachint Unciuleac, Petroniu Tănase, etc. A făcut două lungi pelerinaje la mănăstirile noastre: întâia oară în 1984 – când a petrecut două luni în România – şi a doua oară, acum trei ani. Mi’a mărturisit că, dintre toate graiurile, albaneza a fost limba care i’a dat cel mai mult de furcă: i’au trebuit doi ani ca să înveţe shqipëria. Acum a deprins şi limbi africane: swahili şi hirudi, de când face misiune în Burundi şi Rwanda. (A mai stat şi doisprezece ani în Congo, la Kolwezi). Foarte bun psalt, el ţine de multe ori strana dreaptă la hramurile românilor athoniţi, cântând şi lăudând pe Domnul în graiul nostru. Pentru africani, imnele bisericeşti bizantine, tot părintele Damaschin le’a tradus în swahili. Dar, în afară de toate acestea, părintele are foarte multă dragoste pentru aproapele şi, ştiind asta, am cerut binecuvântare de la părintele stareţ pentru un interviu. Iar cum gheronda Hristofor a încuviinţat lucrul acesta, am urcat în arhondaricul mănăstirii şi am început a grăi…

lupta duhovnicească

Părinte, cum am putea împăca „duhul curăţiei” – către care osârduieşte sufletul – cu „pofta cea trupească” – de care nu prea scapă multă lume?

Pofta omului este firească. Nu este un păcat. Dar Hristos ne’a dat şi măsură. Dreaptă socoteală. Este ca atunci când – de exemplu –, mergem la oraş: nu putem să facem asta oricum, ci pe stradă trebuie să ţinem cont de semafoare. Când se aprinde culoarea roşie nu putem traversa. Se întâmplă ca oamenii să se unească trupeşte şi înainte de căsătorie. Şi nu pentru naştere de prunci. Însă, dacă oamenii practică unirea aceasta carnală mai înainte de a fi căsătoriţi, atunci ei cad în păcatul curviei. Pentru că, dacă omul face cu bucurie aceste trupeşti păcate, el săvârşeşte păcatul curviei. Şi Sfântul Apostol Pavel spune că aceştia (curvarii) nu vor intra în Împărăţia cerurilor. (I Corinteni VI, 9). Păcatul aduce însă cu el şi supărare. Din cauza conştiinţei care ne spune că acest lucru (curvia) este păcat. Şi ce putem să facem atunci? Aceasta luptă duhovnicească – pentru ca omul să devină „curat” – nu este posibilă decât creştinului ortodox. Pentru că în alte religii nu este harul lui Dumnezeu (care să’l ajute pe om în această luptă). Nu este posibilă pentru că ceilalţi creştini, de altă religie, nu au Duhul Sfânt: nici catolicii, nici protestanţii, nici iehoviştii. Această luptă cu poftele trupului poate s’o facă numai omul care este creştin ortodox şi s’a botezat.

Şi cum anume putem duce această luptă, părinte?

Încet, încet. Omul care are frica lui Dumnezeu şi vrea să se mântuiască, are tot mai mare atenţie cu sufletul lui: ca să nu săvârşească păcate care sunt ruşine înaintea lui Hristos. Şi va ţine poruncile Lui. Asta este cea mai mare luptă: (plinirea poruncilor).

curăţia preotului

Ştiţi că omului care vrea să fie preot, dar a căzut (în păcat) înainte de căsătorie cu o femeie, îi este interzisă hirotonia. Pentru că cel care vrea să săvârşească Tainele lui Hristos trebuie să fie curat. Iar pentru aceasta trebuie să fie foarte atent şi responsabil, căci el intră în categoria preoţească şi devine „părinte”. Iar un părinte trebuie să lucreze în numele lui Hristos.

Preotul are harul dobândit la botez şi un alt har – al preoţiei – căpătat prin punerea mâinilor, la hirotonire. Ca şi simplu creştin, este dator să fie atent la harul căpătat la botez, dar el trebuie să lucreze şi cu harul dobândit la preoţire. Preotul trebuie să mântuiască – adică să’i ajute pe ceilalţi să meargă în Împărăţia lui Dumnezeu – dar şi să se mântuiască.

Părinte, credeţi că un preot poate să mântuiască pe alţii şi, în acelaşi timp, el să şi’o piardă pe a lui?

Da. De aceea trebuie mare atenţie! La noi se spune că mai bine să mergi în rai cu kombustini (metanii), decât în iad cu epitrahil! Călugării noştri spun aşa.

Sfântul Cosma Etolianul

Ştiţi că preoţia monahală este misionară – atât interioară cât şi exterioară. Sfântul Cosma Etolianul (+ 24 August 1779) a fost un exemplu de misionarism monahal: el a plecat de la mănăstirea Filotheou la 1760, în perioada când Grecia era stăpânită de turci, ca să revigoreze ortodoxia în rândul poporul nostru.

În locurile unde predica el, oamenii ridicau câte o cruce din lemn, în amintirea lui. A clădit două sute cincizeci de şcoale greceşti şi o mie două sute de şcoli primare!

Da. A fost un mare predicator şi cel mai mare călugăr misionar. A făcut minuni şi a fost şi un mare prooroc: ne’a lăsat 130 de profeţii; chiar una despre cel de’al treilea război mondial – care se pare că a început în anul 2012, în Siria.

Ştiu că i’a spus şi lui Ali Paşa ce are să i se întâmple în viaţă şi turcul a fost cel care i’a ridicat prima biserică – în Berat (Albania), la 1814 – şi i’a făcut şi o raclă din argint pentru moaşte.

Tot el a spus că, la sfârşit, cei care nu vor avea frica lui Dumnezeu vor fi chiar preoţii. Acesta este lucru înfricoşător.

Da părinte! Eu ştiu că Sfântul Ioan Gură de Aur a zis că „la o mie de preoţi, dacă unul se va mântui”! Şi asta în secolul al IV-lea! D’apoi la sfârşitul veacurilor?!

Da. Şi Sfântul Vasile cel Mare spunea – vorbind despre gânduri: „Eu nu am păcătuit cu femeie, dar nici fecior nu sunt”!

Wow! Şi cine ar putea fi atât de curat ca să fie vrednic să slujească lui Dumnezeu?

păcate din iconomie

Uitaţi: un episcop grec a vrut să facă iconomie şi a hirotonit trei preoţi într’un an. Era lipsă de preoţi şi s’a gândit că este bine ce face. Numai că acei tineri nu au avut o viaţă curată înainte de a fi hirotoniţi şi nu au plăcut lui Dumnezeu şi, în câteva luni – mai puţin de un an! –, au murit toţi trei. A iconomisit în locul lui Dumnezeu şi El nu vrea oameni necuraţi să’I slujească.

Şi a păcătuit episcopul?

Păcatele nu sunt numai pentru noi, sunt şi pentru episcopi. Toţi suntem păcătoşi. Dar un om care are frica lui Dumnezeu trebuie să facă ascultare. Şi dacă face ascultare se va pocăi. Şi Dumnezeu va iconomisi. Dar înainte de moarte trebuie să facă pocăinţă şi să ceară iertare. Ca să nu meargă la iad.

Şi tot ce face pentru credincioşi în timpul acesta, toate Sfintele Taine săvârşite de el mai sunt valabile? Este adevărat acel „ex opere operato” („prin lucrarea înfăptuită”)?

Dacă hirotonia unui preot este valabilă, atunci toate Tainele săvârşite de el sunt valabile. Uitaţi: Dumnezeu este iubitor de oameni şi nu este grabnic la pedeapsă. El ştie că noi suntem păcătoşi. Şi noi, călugării, suntem la fel. Care dintre noi este vrednic de Împărăţia Lui? Cine este sfânt dintre noi? Este adevărat că părintele Paisie – cu care am trăit aici, în Athos, douăzeci de ani – a fost sfânt. Dar câţi sunt ca el?

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Păi şi sfinţii se considerau păcătoşi…

ploaie australiană

Cel care se consideră sfânt… nu este sfânt. Sfântul Paisie – când a mers în Australia, în 1969, împreună cu stareţul şi câţiva călugări de la mănăstirea Iviron – a fost rugat de credincioşii ortodocşi de acolo să facă rugăciune pentru ploaie. Dar Sfântul Paisie le’a spus de trei ori: „Veniţi toţi şi plecaţi genunchii şi poate Dumnezeu va auzi rugăciunile voastre. Iar eu mă voi ruga împreună cu voi”. Şi când s’a rugat cuviosul Paisie, după vreun sfert de oră, a apărut pe cer un nor care a dat ploaie. Adică „baza” pentru viaţa omului – şi pentru cea monahală – este întotdeauna smerenia. Şi Sfântul Paisie s’a smerit şi atunci, în Australia, (când a fost rugat să se roage). Creştinii adevăraţi trebuie să fie smeriţi. Altfel sunt duşmani ai lui Hristos. Smerenia este un mare har (căpătat) de la Duhul Sfânt. Şi ei – catolicii şi protestanţii – nu au Duhul Sfânt şi (de aceea) nu au smerenie.

despre „smerenia” protestantă şi cea catolică

Când am întâlnit un pastor protestant care predica negrilor, la Kinshasa, l’am întrebat: „Când veţi muri, în ce loc veţi sta în rai?” – pentru că ei toţi cred că numai în rai vor merge. Şi el mi’a răspuns: „Eu?! Eu, pentru că sunt predicator; locul meu ar trebui să fie pe lângă Hristos!”. Cine dintre ortodocşi ar putea să spună aşa (ceva)? Niciunul. Dar ei, pentru că nu au smerenie, vorbesc astfel.

Altădată, am întrebat un teolog papist: „Ce spuneţi voi în inima voastră, atunci când vă însemnaţi cu semnul crucii? Ce rugăciune ziceţi înlăuntrul vostru, în cugetul vostru, când faceţi acest semn?”. Şi el mi’a spus: „Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că suntem mântuiţi”. Care ortodox poate să spună aşa ceva? Niciunul! De ce? Pentru că un creştin ortodox are o trăire lăuntrică care’l face să se simtă mai păcătos decât toţi ceilalţi păcătoşi. Dar fără smerenie izgonim, scoatem afară Duhul Sfânt, cu mândria noastră! Nu poate să lucreze Duhul Sfânt în noi (dacă suntem atât de trufaşi)!

Dumnezeu ne va judeca pentru nepocăinţă

La preoţi este altceva. Acolo, în viaţa personală, dacă este vrednic sau nu, cine ştie? Numai el şi Dumnezeu. Dar când e vorba de Sfintele Taine: Sfânta Liturghie, Botezul, Cununia, acolo vine harul lui Dumnezeu – pentru noi vine, dacă el nu este vrednic.

Omul să aibe frică de Dumnezeu. Că nu ştim: trăim, sau murim. Sfinţii Părinţi spun aşa: Dumnezeu nu vrea să ne judece pentru păcatele noastre – pentru că toţi suntem păcătoşi şi El pentru noi, cei păcătoşi, a venit în lume, nu pentru cei drepţi. Nimeni nu este fără de păcat. Şi El ştie asta. Dar Dumnezeu ne va judeca pentru nepocăinţa noastră şi nu pentru păcate. Pentru că nu vrem să ne pocăim, pentru aceasta vom fi judecaţi. De păcătuit putem păcătui şi din pricina lipsei de învăţătură. Şi din multe alte motive.

despre fecioria preoţească

Dar un om curvar nu poate să fie preot. Poate fi sfinţit, dar nu poate să fie preot. El trebuie să fie fecior la căsătorie. Altfel nu poate să se preoţească. El nu are voie să păcătuiască (să curvească) între botez şi cununie.

Şi dacă totuşi el se preoţeşte, al cui e păcatul: al episcopului care’l hirotoneşte, sau al preotului?

Uitaţi: ştiu că situaţia în România este altfel. Cunosc şi situaţia din Biserica Ortodoxă Greacă şi pe cea din Biserica Ortodoxă Română. Duhovnicii de acolo fac multe iconomii (pogorăminte) şi primesc mulţi tineri care au făcut multe păcate (din acestea) înainte de căsătorie.

Şi în cazul acesta, mai are preotul vină, dacă episcopul a ştiut aceste păcate ale sale şi totuşi l’a hirotonit? Cine se face vinovat: preotul sau episcopul?

Dacă preotul ştie că acest păcat al lui îl opreşte de la hirotonire, el nu trebuie să accepte preoţia. Dacă însă nu ştie de acest canon, trebuie să asculte de duhovnic. Dar Domnul are grijă: ştie Dumnezeu cine trebuie să fie preot şi cine nu trebuie.

socoteala la judecată

Părinte, eu ştiu de la părintele Iulian (Prodromitul) că în faţa lui Dumnezeu episcopul răspunde – dacă a fost în cunoştinţă de cauză. Şi chiar mi’a dat şi argument scripturistic de la proorocul Iezechiel: „pe tine te’am pus Eu să’i fii de strajă casei lui Israel, iar tu vei auzi cuvânt din gura Mea. Când Eu îi spun celui păcătos: Cu moarte vei muri!, dar tu nu’i vei spune necredinciosului să ia aminte la calea lui, iar nelegiuitul va muri în nelegiuirea lui, atunci sângele lui din mâna ta îl voi cere. Dar dacă tu îi vei grăi celui păcătos despre calea lui, anume să se’ntoarcă din ea, dar el nu se va întoarce din calea sa, atunci el în nelegiuirea lui va muri, dar tu ţi’ai mântuit sufletul”. (Iezechiel XXXIII, 7-9). Deci, dacă episcopul – căci el este „straja casei lui Israel” – nu’l va îndemna să „ia aminte la calea lui”, atunci „sângele necredinciosului, din mâna” ierarhului va fi cerut.

Da. Dacă episcopul ştie de păcatul lui, nu trebuie să’l hirotonească.

despre hirotonie

Nu sunteţi ieromonah, nu’i aşa, părinte?

Nu sunt. Cu toate că patriarhul Theodor al Alexandriei – cu care am lucrat şapte ani în Burundi – a vrut să mă hirotonească. Mi’a spus că a vorbit cu cei din sinod şi au hotărât să mă facă episcop de Burundi. Şi alţi episcopi din Africa, chiar şi din România, au voit să mă facă preot, arhimandrit, episcop. Dar nu. Nu am vrut.

Trebuie cu frica lui Dumnezeu să lucrăm pentru mântuirea noastră. Dumnezeu este atotputernic şi are grijă de Biserica Lui. Nu trebuie să facem noi asta în locul Său. Şi apoi, preoţia nu se comercializează.

dobândirea Harului

Părinte, cum să mai discearnă omul Adevărul şi Calea în tot acest bombardament informaţional?

Creştinul trebuie să vadă mai întâi ce spune Scriptura, ce spun părinţii aghioriţi, ce spun părinţii Paisie Olaru, Cleopa Ilie şi Ioanichie Bălan – care au fost foarte atenţi şi au avut cel mai mare respect pentru canoanele sfinţilor şi nu au făcut păcate opritoare de la preoţie. Şi să ştie că izvorul luminii necreate din viaţa noastră este rugăciunea. Rugăciunea inimii. Mai întâi cu gura şi apoi cu mintea în inimă. Important este, cum zicea şi Sfântul Serafim de Sarov că scopul omului este dobândirea harului lui Dumnezeu. Şi cum putem dobândi acest har? Citind? Nu. Ci vorbind cu Dumnezeu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte’mă pe mine, păcătosul”. Dacă vom spune această rugăciune mai întâi câteva minute pe zi, apoi o oră şi tot aşa mai mult, atunci ea va rămâne în noi şi harul lui Dumnezeu de asemenea. Purificare lăuntrică se face numai cu rugăciunea lui Hristos şi cu spovedanie. Nu trebuie să uităm cuvintele Sfântului Ioan Climakos care spune „Loveşte’i pe potrivnici cu numele lui Hristos Iisus, căci nu este armă mai puternică nici în cer, nici pe pământ“. (21, 7).

Iar dacă noi trăim în smerenie şi bunătate, satana nu poate să ne aducă gânduri rele.

judecarea aproapelui

Un alt mare păcat din ziua de astăzi este judecarea aproapelui. Şi cu gura şi cu gândul. Uitaţi: Dumnezeu-Tatăl a lăsat pe Fiul Său să judece lumea. Iar Hristos n’a acceptat să judece oamenii şi i’a lăsat pe apostoli să facă asta. Deci nici Dumnezeu–Tatăl, nici Fiul n’au vrut să judece oamenii, ci au lăsat judecata în seama apostolilor. (I Corinteni VI, 2).

desfrânarea

Cum se poate scăpa de curvie, părinte?

Să nu avem mândrie. Şi, pe lângă smerenie, suntem datori să avem grijă ca trupurile noastre să fie în fiecare zi obosite. Monahul trebuie să’şi facă toate ascultările, ca să’l găsească dracul curviei ocupat şi să nu’l mai ispitească…

(va urma)

Mănăstirea Grigoriou, luna lui martie, 2018

Interviu realizat de George Crasnean
Foto cu Părintele Damaschin de George Crasnean
Foto cu Mănăstirea Grigoriu de Pr. Constantin Prodan

Articolul a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 131 / mai 2018. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . 

Monahismul și smerenia. Cuvântare către monahi a Preacuviosului Arhimandrit Efrem, proegumenul Sfintei Mănăstiri Filotheou din Sfântul Munte, transcrisă după înregistrare audio

Mănăstirea este spitalul cel fără de arginți, este clinica lui Dumnezeu, unde omul vine ca să afle tămăduire. Dumnezeu îl cheamă cu sfântă chemare și îl aduce cu dragoste în acest spital unde nu este nevoie de plată.

Omul își caută vindecarea și strigă: ”Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. „Da, te voi milui”, răspunde Dumnezeu.

Iar Doctorul sufletelor și al trupurilor începe tămăduirea. Ne trimite felurite necazuri, îngăduie ispite. Și toate acestea sunt medicamentele cele amare prin care se tămăduiește sufletul omului. Desigur, nimeni nu poate spune că nu îl doare în timpul operației sau al intervenției medicale, că nu se luptă să depășească durerea și necazul, cu toate acestea însă, la sfârșitul terapiei, se face bine sufletește.

Pe când Starețul meu era începător în pustie, se afla sub ascultarea Starețului Efrem. Acesta era un om simplu, un Bătrân binecuvântat. Odată, un monah vecin, nu știu ce s-a întâmplat, și l-a supărat pe Gheronda. Bunicuțul striga la el, pentru că nu putea să o scoată altfel la capăt. Se împotrivea, striga, țipa… Starețul meu Iosíf, tânăr fiind, dar în stare să se descurce și cu zece oameni, când îl auzea pe Starețul lui că strigă afară și că celălalt se certa cu el, a simțit că în sine a început să fiarbă mânia. Îndată ce a înțeles că, dacă ar ieși atunci afară, nu s-ar putea stăpâni, ca unul ce era tânăr, îndată a alergat în biserică, a îngenuncheat și a început să strige: ”Preasfântă, ajută-mi mie!”. Și a început să plângă, să plângă, și să roage, ca Preasfânta să intervină și să îl ajute ca nu cumva să iasă afară în această stare. Și după ce a plâns mult, mult de tot, și a vărsat multe lacrimi, atunci a văzut că fiara egoismului și a mâniei este anihilată și se retrage. Și după ce a priceput că a dobândit o stare în care putea să iasă afară și să vorbească cu blândețe și pace, a ieșit și l-a slobozit în chip pașnic și politicos pe Stareț de vecinul său. Iar aceasta ne-o spunea ca pildă despre cum se înfruntă în practică egoismul.

Vine și la monah ispita și îi șoptește lucruri asemănătoare celor pe care le-a șoptit lui Adam. Dacă Starețul său îl ceartă sau îi taie voia, se răzvrătește în el egoismul și îi șoptește monahului să răspundă împotrivă, să se sfădească, să-și facă voia, și astfel se învârtoșează și nu va ajunge niciodată să își vadă tămăduirea.

Monahul trebuie neîncetat să aibă trezvie în abordarea oricărei situații, să înfrunte cu izbândă ispita, așa încât, cu timpul și prin harul lui Dumnezeu, să se elibereze de omul cel vechi, ca în locul acestuia să iasă la iveală omul cel nou, omul după Hristos, omul nepătimirii și al Învierii. Lupta nu este ușoară, nici nu se dobândește în scurt timp biruința și triumful asupra egoismului, care este o fiară cumplită cu multe capete.

Cuviosul Efrem spunea: ”Cu leii te-ai luat la trântă? Ai grijă să nu îți zdrobească oasele”. Această fiară este egoismul. Ca un leu pândește și ne atacă. Noi trebuie să avem în mâini arma și sabia împotrivirii față de gânduri.

Tiranii creștinilor în vremurile de prigoană încercau să îi facă pe mucenici să nege dumnezeirea lui Hristos. Le promiteau multe: bogății, slavă, ranguri, dar mucenicii nu cedau. Cu biruință mărturiseau credința în Hristos și în cele din urmă primeau cununa muceniciei, și astfel Hristos se slăvea întru ei.

Și acum tiranii patimilor ne asupresc. Dacă cedăm, patimile ne promit plăcere și satisfacție. Monahul nu trebuie să dea înapoi în fața unei asemenea silnicii, ci să se împotrivească cu toată bărbăția sufletului și, după o luptă legiuită, să aștepte cununa muceniciei.

Mucenicii au suferit chinuri puțină vreme, iar mulți dintre ei în câteva clipe au primit cununa. Monahul însă suferă martiriul toată viața. Și nu din partea unui singur tiran, ci din partea multora. Fiecare patimă își are tiranul ei. Pentru aceasta nu mai puțin vor fi încununați monahii care se vor împotrivi silniciei patimilor și vor mărturisi buna mărturisire a nevoinței, prin care nu dau înapoi înaintea patimilor.

Ne asuprește patima împotrivirii în cuvinte. Noi trebuie să îi punem piedică, îngrădire, să facem șanț, ca să cadă în el carul de luptă al vorbirii împotrivă. Iar lupta trebuie să fie continuă. Să nu aibă goluri, pentru că aceste goluri sunt exploatate de diavol și se strecoară în ele și ne pricinuiește primejduire. Rugăciunea trebuie să fie neîncetată. Rugăciunea este arma noastră. Și numai pentru că se roagă omul, diavolul nu se apropie cu ușurință de el.

Să ne luptăm mai cu seamă împotriva acestei patimi, pentru că de la ea pornesc toate. Și, mai cu seamă, medicamentul împotriva egoismului este smerenia. Domnul nostru ne-a spus: ”Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre”. Smerenia și blândețea dăruiesc sufletului odihnă duhovnicească. Îi dăruiesc lumină și vede mai limpede lucrurile.

Avva Isaac Sirul numește smerenia ”veșmânt dumnezeiesc”. Cu smerenia, spune, s-a înveșmântat Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu și astfel a fost cu putință să Se pogoare din ceruri, iar pământul a putut să Îl primească fără să se mistuie în foc.

Smerenia îl împodobește pe om. Omul smerit, oriunde s-ar afla, răspândește har în chip tainic și se face iubit și preferat de toți.

De smerenie, demonii se cutremură, întocmai cum s-a întâmplat cu un monah ascultător: un creștin avea o fiică demonizată și a dus-o la mulți doctori, dar nu i-a găsit leac. Acest creștin avea prieten un om duhovnicesc, care ținea legătura cu monahii și spunându-i supărarea și durerea sa pentru copilă, acela l-a sfătuit: ”Copilul tău va afla tămăduire, doar dacă chemi un monah ascultător și vine în casa ta și face o rugăciune și vei vedea că îndată copilul ți se va face bine”.

—    Unde îl voi găsi pe acel monah?

 — Uite! Jos, în piață, coboară, spune, din pustie monahi ucenici tineri și vând diferite rucodelii. Unui asemenea monah spune-i: ”Vino la mine acasă să îți plătesc rucodeliile, pentru că acum nu am bani la mine”. Și spune-i să îți facă o rugăciune și vei vedea că fiica ta se va face bine.

Acesta, îndată, de dimineață coboară în piață, vede un tânăr monah care vindea acolo diferite rucodelii. Îi spune:

—    Părinte, cu cât dai acestea?

—    Cu atât, îi spune monahul.

—    Poți să vii până la casa mea să te plătesc, pentru că nu am bani la mine.

—    Vin, spune acesta.

Și pe când mergeau ei către casă și se apropiau, diavolul a prins de veste că a venit ceasul să iasă din om și s-a pregătit și el de atac. Și intrând monahul în casă, îl întâmpină fata și îndată ridică mâna la el și îi dă o palmă peste obraz. Acesta, monahul, a întors și celălalt obraz, iar fata l-a lovit și peste acela, apoi, îndată, a căzut jos și făcea spume la gură. În cele din urmă, plecând demonul, a spus că ”porunca lui Hristos mă scoate și mă alungă”. Și îndată s-a tămăduit copila. Ascultătorul acesta, din faptul relatat, se vede că era un monah cercat și înaintat în șlefuirea și tămăduirea sufletului său.

În rugăciunea noastră totdeauna să Îl rugăm și să Îl implorăm pe Dumnezeu să ne slobozească de această fiară, de egoism și să ne dăruiască sfânta smerenie a sufletului.

Cuvântare către monahi, cu titlul ”Monahismul și smerenia”, transcrisă după înregistrare audio, a Preacuviosului Arhimandrit Efrem, proegumenul Sfintei Mănăstiri Filotheou din Sfântul Munte via pemptousia.ro

Viața Cuviosului Iosif Isihastul. În sânul lui Avraam

Nu împlinise nici măcar 32 de ani când, la sfârşitul celor opt ani de grele încercări (voite şi ne-voite), în care fiecare noapte a fost un martiriu, deznădăjduit de faptul că după atâta luptă şi osteneală, patimile lucrau ca şi când ar fi fost în deplină sănătate, fiind convins că diavolii au reuşit să-l doboare, Domnul Hristos avea să-i dăruiască biruinţa deplină. Descrierea acestui episod se cuvine a fi redat în întregime: Într-o zi, însă, şedeam pe scăunel şi s-a deschis uşa. Spuneam rugăciunea minţii aplecat şi nu m-am uitat. Credeam că cel care a deschis uşa este părintele Arsenie. Am simţit după aceea o mână peste mine, care mă îndemna spre pofta trupească. Mă întorc şi văd pe demonul desfrânării. M-am repezit asupra lui ca un câine – astfel de înverşunare aveam în mine – şi l-am apucat. În mâinile mele i-am simţit firele de păr ca cele de porc. S-a făcut nevăzut. Locul acela s-a umplut de miros greu. Din clipa aceea a plecat împreună cu el şi războiul trupului şi am devenit ca un prunc neprihănit […] S-a aşternut pacea în sufletul meu şi am scăpat definitiv de toate patimile cele necurate ale trupului […] Şi mi-a fost dată ca dar curăţia, însă într-o măsură atât de mare, încât să nu mai fac deosebire între femeie şi bărbat. Nu mai lucra patima întru mine câtuşi de puţin. Cu Harul lui Dumnezeu, am primit întru simţire darul curăţiei.

Lupta cu patima desfrânării era câştigată o dată pentru totdeauna, dar războiul avea să continue sub diferite forme. Văzând folosul sufletesc al relei pătimiri, Stareţul Iosif avea să o dorească şi să o pună în practică pe aceasta toată viaţa sa, fiind conştient că prin ea va atrage mila lui Dumnezeu, care îl va slobozi de toată răutatea. În lupta cu mânia, spunea: Dacă ar fi să povestesc câte am pătimit în fiecare zi din cauza acestei patimi, ar trebui să scriu o carte întreagă. Vrând să mă slobozească din legăturile patimii, Dumnezeu a adus asupra mea toate relele: ocări, batjocură, ispitiri, osândiri pe nedrept. Şi nu aşa, numai de încercare, ci în stare să mă ucidă. Dar, îndurând şi înăbuşind înlăuntrul meu pe satana cu nemărginită răbdare, am primit eliberarea de rău. ­

În lupta cu gândurile, Stareţul Iosif a primit constant mângâiere şi îmbărbătare de la Maica Domnului, ocrotitoare şi grabnic ajutătoare a monahilor din „grădina” sa: Odată, mergeam noaptea – era luna plină – la părintele, că să-i spun gândurile (pr. Daniil Isihastul – n.n.) şi să mă împărtăşesc. După ce am ajuns, m-am aşezat puţin mai departe, pe o piatră, ca să nu-i deranjez în rugăciunea lor. În timp ce stăteam acolo şi spuneam rugăciunea minţii, am auzit o voce dulce, ca şi când ar fi cântat o pasăre măiastră. Să fi fost ora patru dimineaţa. Mintea mea a fost vrăjită de această voce şi m-am sculat să văd de unde vine această voce. Mă uitam atent în toate părţile. Tot căutând, am ajuns într-o poieniţă frumoasă. În faţa mea era un drum luminos ca zăpada, cu ziduri de diamant şi de cristal. Dincolo de ziduri erau flori dintre cele mai variate şi colorate. În faţa acestei privelişti, mintea mea a uitat de vocea aceea minunată şi a fost vrăjită de vederea acelui Paradis. Înaintând, am văzut un palat înalt, minunat, uimind mintea şi înţelegerea. La intrarea în palat stătea Maica Domnului, ţinând în braţe pe Pruncul Iisus. Toată era de un alb strălucitor, ca de zăpadă. Apropiindu-mă şi mai mult, am fost cuprins de o negrăită dragoste. M-a îmbrăţişat ca pe un prunc şi mi-a spus ceva. Nu pot uita dragostea aceea pe care mi-a arătat-o Maica cea adevărată. Atunci, fără teamă şi fără vreo reţinere, m-am aşezat alături de ea, aşa precum mă apropii de fiecare dată de icoana ei. Şi ceea ce face un copil mic atunci când vede pe mama lui, aşa am făcut şi eu. Cum de am plecat de lângă ea nici eu nu ştiu, întrucât mintea mea fusese copleşită întru totul de priveliştea lucrurilor cereşti. Plecând de acolo pe o altă cale, am ajuns iarăşi în poieniţa aceea. Am primit o binecuvântare şi mi s-a spus că acolo era sânul lui Avraam şi că este obiceiul ca oricine trece pe acolo să primească binecuvântare. Plecând de acolo, mi-am venit în sine-mi şi eram iarăşi aşezat pe piatra aceea. Şi uitând de ce venisem acolo, am plecat să mă închin cu multă bucurie icoanei Preasfintei Fecioare în peştera Sfântului Athanasie, deoarece aveam multă evlavie la aceasta. Din multă dragoste pentru aceasta icoană, la început am stat şase luni lângă ea, pentru a-i aprinde mereu candelă. Zi şi noapte. Pentru că în noaptea aceea fusesem cuprins întru totul de dragostea cea dumnezeiască, am coborât să-i mulţumesc. Numai ce am intrat şi m-am închinat – stăteam în faţa ei şi-i mulţumeam cu cuvintele mele – a ieşit din icoana o aşa mireasmă, ca o suflare răcoritoare, care a umplut sufletul meu şi am fost iarăşi în extaz, pentru a doua oară în noaptea aceea şi pentru mult timp. Când a venit eclesiarhul să aprindă candelele m-am furişat şi am plecat, ca nu cumva să înţeleagă acesta ce se întâmplă şi să înceapă să întrebe.

Astfel de momente se vor regăsi, într-o formă sau alta, pe tot parcursul vieţii sale, Maica Domnului având un rol şi un loc deosebit în nevoinţa şi evlavia stareţului.

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura (carte în curs de apariție la Editura Sfântul Nectarie). Fragmente din lucrare apar aici cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim și pe această cale.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh al Catedralei Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.

Cum trăia Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul pătimirea lui Hristos

Cum trăia Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul pătimirea lui Hristos
Ne relatează Ieromonahul Gheorghe Kavsokalivitul,
Egumenul Schitului Sfintei Treimi, Kavsokalivia, ucenic al Cuviosului Porfirie

Întristat este sufletul Meu până la moarte.
Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine
(Matei 26, 38)

Rugăciunea plină de durere a lui Hristos în Grădina Ghetsimani continuă neîntrerupt până în zilele noastre, o continuă Biserica noastră și Sfinții ei. Sfântul Porfirie iubea mult această rugăciune, trăia cu ea și ne-a lăsat-o ca prețioasă moștenire spre mântuirea întregii lumi. De la vârsta copilăriei avea un dor și o rugă către Domnul. Vroia să sufere precum Hristos și să poarte asupra sa durerea întregii lumi. Nu se putea desfăta de nimic din cele lumești și de foarte curând le-a părăsit pe toate în mâinile lui Dumnezeu. Nu dorea niciodată să arate că ceva este al lui, ca să nu se vadă nicidecum propria lui strădanie. Un lucru îl frământa necontenit și spunea: ”Văd cât de mult mă iubește Dumnezeu, însă eu nu pot să Îl iubesc precum mă iubește El”.

Astfel, Cuviosul Porfirie a purces până la sfârșitul vieții sale adunând durerea tuturor oamenilor. Cerea durerea, și astfel trupul lui a suferit și a îndurat nenumărate boli. Dorea el însuși să fie creuzetul durerii întregii lumi. Se nevoia pentru mântuirea tuturor. Vroia ca ”toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2: 4).

Acest lucru mi l-a sădit și mie, anume să mă doară de mântuirea a tot omul. Însă atunci când te străduiești pentru aceasta, de multe ori ești înțeles greșit chiar și de către ceii apropiați. Așa cum salvamarul care vrea să scape pe înotătorul care e pe cale să se înece, dar, dacă nu știe el însuși bine să înoate și înotătorul se repede peste el, se vor îneca amândoi. Acest lucru se întâmplă și azi. Oamenii se afundă în vârtejul problemelor lor și îi atrag și pe alții în această afundare. De aceea spun Părinții aghioriți: ”Când cineva este în primejdie, nu îi da mâna, ci toiagul tău”.

Lumea este chivernisită azi de diavol, stăpânul lumii, iar oamenii se află întru deznădăjduire, însă nu au cunoștința acestui lucru. Însă Dumnezeu, Sfinții, Doamna noastră Născătoarea de Dumnezeu știu aceasta prea bine. Sfinții au fost stăpâniți încă din viața aceasta de dumnezeiasca nebunie. Sfinții au înțeles că Tatăl L-a trimis pe Fiul Său cel Unul Născut, nu doar pentru a se ruga pentru noi, ci și pentru a ne fi însoțitor, pentru a mânca împreună cu noi, pentru a ne atinge și pentru a-L atinge și astfel să ne vindecăm. Această dumnezeiască nebunie și dumnezeiesc har le avea și Sfântul Porfirie. Uneori îi aborda el pe oameni, alteori îl abordau oamenii pe el, și se vindecau. Însă mai presus de toate durerea era cea care îl stăpânea, era o simțire permanentă la el.

Unii cred că atunci când Sfinții își lasă harul ca moștenire, lasă ca moștenire și însușirile minunate și harismele lor. Ceea ce lasă însă mai ales este durerea. O cruce a martiriului, o povară. Aceasta a lăsat și Sfântul Porfirie. Binecuvântarea lui este cea mai mare povară.

Cuviosul Porfirie se emoționa foarte tare când vedea icoana cu Hristos în Ghetsimaní. Trăia în felul acesta rugându-se toată viața. Se îndestula cu aceste clipe. Trăia Patima lui Hristos în toată viața lui. Trăia clipele în care Hristos a suferit pentru om mai mult de când oricând altă dată. Împreună pătimea cu El, pentru că știa că Hristos pătimea văzând că, deși Își va da și sângele pentru oameni, tot nu se vor mântui toți oamenii. Și Sfântul Porfirie totdeauna iubea această clipă a lui Hristos și dorea de mic copil să simtă greaua povară, marea durere a lui Hristos.

”Atunci le-a zis: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine. Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se şi zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26: 38-39).

Un motiv pentru care s-a angajat ca preot la Policlinica Atenei chiar în ajunul războiului din 1940 a fost acela de a trăi alături de durerea oamenilor.

”Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27: 46).

Gheronda Porfirie mi-a povestit că odată pe când citea cele 12 Evanghelii în Joia Mare la Policlinica Atenei, când a ajuns la pasajul unde Hristos atârnat pe lemn exclamă: ”Eli, Eli, lama sabahtani”, în clipa aceea Dumnezeu i-a arătat în vedenie clar Crucea și cum era Hristos pe Crucea și spunea ”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Atunci Cuviosul Porfirie s-a oprit. Mi-a spus: ”Nu am mai avut tăria să continui, am alergat în grabă în altar, mi-am aruncat puțină apă peste față, apoi mi-am revenit și le-am spus oamenilor: ”Iertați-mă, mi-am ieșit din fire”. Dar ce să văd? Toți plângeau cu mine. Și am citit din nou Evanghelia, de data asta cu bucurie. La sfârșitul slujbei mi-au spus: ”Ce a fost, Părinte, aceasta ce ne-ai făcut? Ne-ai făcut pe toți să plângem”…

Cuviosul Porfirie trăia Patima lui Hristos în toată viața sa. Și îmi spunea: ”Theodore, nu există o rugăciune mai mare decât să spui Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă! și să stai îngenuncheat înaintea Celui Răstignit”.

A plecat din această viață cu Rugăciunea Arhierească pe buze și în toată viața lui trăia această unitate a Dumnezeului Treimic, unirea Tatălui cu Fiul. Însuși încerca în continuu să fie unit cu Dumnezeul Treimic, cu Hristos și de asemenea se nevoia să ne inițieze și pe noi în această unitate a Dumnezeului Treimic, spunând cu fiecare ocazie: ”Vă vreau ca toți să fiți una”. Totdeauna se lupta pentru unitatea Bisericii, a întregii lumi. Însă acest lucru era dureros, pentru că oamenii nu se pot uni cu Dumnezeu. Aceasta era durerea și drama Cuviosului Porfirie. Trăia durerea Dumnezeului Treimic, Care, deși a venit și S-a răstignit Hristos pe pământ ca să ne unească pe noi, oamenii, cu Tatăl Său, de 2000 de ani oamenii nu împlineau această măreție a unității Dumnezeului Treimic. Aceasta este cea mai mare durere a lui Hristos, pe care a trăit-o și încă o trăiește, și aceasta este și cea mai mare durere a Sfinților. Și a Sfântului Porfirie. Ne-a lăsat nouă, fiilor săi duhovnicești această moștenire a Rugăciunii Arhierești, anume cuvântul ”ca să fie una” (Ioan 17: 11). Poate prin lucrarea Harului să trăim și noi măcar într-o foarte mică măsură dragostea și unitatea cu Dumnezeu și în același timp să trăim și durerea oamenilor care nu ajung la această unitate, pentru că unitatea aceasta presupune ca mai întâi să aibă loc răstignirea noastră cea de bunăvoie.

În anii din urmă am trăit în Grecia vremuri de prosperitate și trai bun, în care ne-am înstrăinat unul de altul. Credeam că trăim raiul pe pământ. În ultimii ani și în ultimele zile însă trăim o criză economică nemaiîntâlnită și unică la nivel internațional, însă cu mult mai acută în Grecia.

Niciodată în ultimii ani grecii nu au fost însă atât de aproape unul de altul și, pe măsură ce criza se acutizează, vom ajunge să ne fim tot mai apropiați unii de alții. În cele din urmă, cred că această criză poate evolua către o mare binecuvântare a lui Dumnezeu și va fi milostivirea lui Dumnezeu pentru neamul elinilor și al romeilor, iar Rugăciunea Arhierească pe care a făcut-o Sfântul Porfirie cu puțin înainte de pleca din această lume să se dovedească pe parcurs a fi profetică, adevărată și esențială. Sfântul Duh se ruga în Sfântul Porfirie în ultima sa seară pentru mântuirea neamului elinilor, al romeilor, dar și pentru întreaga lume. Ceea ce a trăit în seara aceea, Cuviosul Porfirie trăia în toată viața sa.

Așa trăia Sfântul Porfirie. Precum Hristos cu puțin înainte de a intra în Valea Cedrilor și în Grădina Ghetsimaní, trăia durerea și Patima lui Hristos și cu puțin înainte de a încredința sufletul său iubitului Hristos a trăit și părăsirea din partea oamenilor. Sfântul Porfirie așa a trăit în această viață. Cu durerea lui Hristos Însuși și cu durerea că fusese părăsit de toți. Sfântul Porfirie chiar și azi, la doar câteva zile de la canonizarea sa, strânge rănile, durerile, calomniile, batjocurile, minciunile oamenilor care, deși îl numesc Sfânt, nu îl cinstesc ca Sfânt, pentru că nu îi urmează viața. La fel ca în timpul vieții, tot așa și după moarte, oamenii continuă să îl smerească pe Sfântul Porfirie. Un lucru e sigur: că el însuși a dorit asta, ca unul ce era și continuă să fie întru totul smerit. Schitul lui, mica Kavsokalivie, își continuă mersul cu smerenie, după cum smerit era el însuși. Se îngrijise chiar și de moaștele sale, ca să dispară după mutarea lor, așa încât oamenii să îl cinstească doar pe Hristos, iar nu pe el însuși. Să sufere doar pentru Hristos, Care a urât slava acestei lumi, și să urască păcatul care ne desparte de El. Sfântul Duh pe Care ni L-a lăsat după Cincizecime este atât de sensibil, încât Sfântul Pavel spune: ”Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4: 30). Cât de mult Îl întristăm pe Duhul Sfânt cu păcatele noastre.

”Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi” (Ioan 17: 11).

Mă rog ca Hristos cel Răstignit, pentru mijlocirile Sfântului Porfirie, să ne dea să pricepem cât de mult a suferit Dumnezeu și cât încă suferă. Cât de mult au suferit Sfinții pentru mântuirea întregii lumi. (…) Toți ne preocupăm de durerea noastră personală. Ce om poate să trăiască durerea lui Dumnezeu, care este copleșitoare și cu neputință de ridicat? Pentru că doar El iubește cu adevărată milostivire făptura Sa. Cuviosul Porfirie, trăind neîncetat durerea lui Dumnezeu, uita de propria sa durere.

Ieromonahul Gheorghe Kavsokalivitul (foto mai sus)
Egumenul Schitului Sfintei Treimi, Kavsokalivia, ucenic al Cuviosului Porfirie

Sursa: pemptousia.ro

„Omorârea patimilor. Invitație la pocăință în vremuri de criză”, Monah Moise Aghioritul, Editura Egumenița

Omorârea patimilor. Invitație la pocăință în vremuri de criză, Monah Moise Aghioritul
Traducător Siluana Petre
Editura Egumenița, 2015

Patimile se mișcă înlăuntrul nostru pentru că sunt încuibate în noi, le-am dat binețe, discutăm cu ele, le îngrijim, le iubim chiar, le îndreptățim, le socotim mai mici decât ale semenilor din preajma noastră și astfel amânăm în mod deliberat alungarea lor. Cultivarea patimilor înseamnă totodată o primejdioasă mulțumire de sine, un narcisism stânjenitor…

Lacrimile lui Adam înaintea grădinii Raiului au fost începutul trezviei, al curăției, al pocăinței, spre luminare și nepătimire. Este de mare trebuință să se nască în inima omului împotrivirea asupra patimii. Potrivit Tradiției ortodoxe, el trebuie să se nevoiască cu răbdare, stăruitor, cu grijă, cu sinceritate și cu smerenie pentru omorârea patimilor. Trebuie ca omul să se liniștească, să-și adune mintea, să-și concentreze puterile, să-și cunoască posibilitățile, să studieze, să se roage, să plângă, să se smerească, să aibă o viață tainică.

În această frumoasă și sfântă luptă a omului pentru tămăduirea de patimi, Însuși Hristos este Înaintemergător, pe Carele suntem chemați să Îl urmăm cu credință, cu dragoste, în chip liber, cu mărinimie, cu bucurie și cu jertfelnicie.

Monahul Moise s-a născut în Atena la anul 1952. S-a nevoit în viața monahală, în Muntele Athos, timp de mai bine de 30 de ani. S-a îndeletnicit cu iconografia, pictura – portrete din viața athonită, poezia, critica și redactarea de carte. A scris zeci de cărți și a susținut omilii în Grecia și în afara granițelor ei. A îndeplinit funcția de prim-secretar al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte și reprezentant administrativ al Schitului Sfântul Pantelimon, ce aparține de Mănăstirea Cutlumuș. A fost redactor-șef al publicației athonite Protaton și Starețul colibei Sfântul Ioan Gură de Aur din cadrul Schitului amintit anterior.
A trecut la Domnul la data de 1 iunie 2014 după o perioadă îndelungată de suferință.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/e7PSva ]

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

„Timpul meu este aşa de puţin, încât nu pot să-l pierd în altă parte”, interviu cu avva Petroniu Tănase (+ 2011), starețul Schitului românesc Prodromu

A venit clipa îndelung aşteptată să ajungem la Schitul românesc Prodromu cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, aflat pe teritoriul Marii Lavre, cam la o oră distanţă de aceasta. În faţa pelerinului apare o imagine tulburătoare: un aşezământ monahal unic în felul lui pe tot cuprinsul Athonului, deoarece biserica şi chiliile sunt albe, iar cerul albastru le învăluie ca într-o apoteoză. Însăşi Maica Domnului a proorocit, că „spre sfârşitul vremurilor”, se va ridica în acest loc – numit Vigla – un locaş bine plăcut ei. Este chiar Schitul românesc Prodromu.

În zilele senine, navigatorii de pe Marea Egee văd de la mare distanţă muntele Athos şi această minune diafană a lui Dumnezeu. În sfânta biserică se află comoara cea mai de preţ a schitului: sfânta icoană a Maicii Domnului, „Prodromiţa”. Pe icoană se găsesc multe lănţişoare şi cruciuliţe, lăsate de credincioşi drept recunoştinţă pentru ajutorul primit. După câteva zile de slujbe în limba greacă (o limbă liturgică perfectă), când auzim slujba în binecuvântata limbă românească, parcă am ajuns acasă.

În biserică se desluşeşte, aproape de altar, silueta părintelui Petroniu, stareţul, stând gânditor şi smerit, cu capul uşor aplecat. Părinţii sunt plini de iubire, ascultători de Dumnezeu şi foarte primitori. Prin mila Preacuratei, am ajuns la schit chiar de ziua cinstirii Maicii Domnului Prodromiţa şi suntem adânc impresionaţi de mulţimea de închinători care au venit s-o cinstească pe Stăpâna lumii.

„Grădina Maicii Domnului” e loc prin excelenţă sfinţitor, dar aici se poate vedea că şi „omul sfinţeşte locul”. Ne-am reîntâlnit cu părintele Petroniu Tănase, în vârstă de 92 de ani. La această vârstă, Cuvioşia sa poate încă sluji ca preot o priveghere de toată noaptea. A intrat din 1930 în viaţa monahală, iar din 1978 s-a retras în Sfântul Munte, la Prodromu, unde din 1985 este stareţ¹. Răspunde cu răbdare şi smerenie la întrebările pelerinilor.

– Vă rugăm, Părinte, să ne vorbiţi despre prezenţa vie şi minunată a sfintei icoane Prodromiţa, în acest sfânt lăcaş.

– Această sfântă icoană a Maicii Domnului se află de aproape un veac şi jumătate în Sfântul Munte Athos, la Schitul românesc Prodromu, de unde şi-a luat numele de Prodromiţa. Este una din puţinele icoane din Ortodoxie „nefăcută-de-mână”, pictată în chip minunat. În cazul icoanei noastre minunea s-a petrecut în 1863. Ctitorii Schitului Prodromu, monahii Nifon şi Nectarie, dorind să aibă în noua lor ctitorie o icoană frumoasă a Maicii Domnului, aşa cum au toate mănăstirile din Sfântul Munte, au găsit un pictor priceput şi evlavios din oraşul Iaşi, pe nume Iordache Nicolau, căruia i-au comandat icoana cu înţelegerea ca aceasta să fie pictată potrivit rânduielii Sfintei Biserici Ortodoxe, „cu rugăciune şi post”. În timpul pictării, să citească zilnic Acatistul Maicii Domnului şi masa să o servească după încetarea lucrului din acea zi.

Cu această rânduială, pictorul s-a apucat îndată de lucru cu bun rezultat, dar când a ajuns să picteze Sfintele Feţe a Maicii Domnului şi a Domnului Hristos, nu reuşea deloc să le picteze după cuviinţă. Mâhnit, pictorul a întrerupt lucrul, a acoperit cu o pânză icoana, a încuiat atelierul şi s-a încuiat în camera lui, unde s-a rugat fierbinte Maicii Domnului ca să-i ajute să desăvârşească Sfânta Icoană. A doua zi, dorind să înceapă din nou lucrul, pictorul a intrat în atelier, a aprins candela la Maica Domnului şi făcând metanii înaintea Icoanei, a dat la o parte pânza şi, minune, Icoana era terminată şi frumos pictată, aşa cum se vede şi astăzi. În urma acestei minuni, icoana a fost dusă cu deosebită cinste la Sfântul Munte Athos, iar în timpul trans-portării ea a săvârşit mai multe minuni, continuând să fie făcătoare de minuni până în ziua de astăzi.

– Ştim că există un Acatist al icoanei Prodromiţa.

– Aici la Sfântul Munte nu există multe acatiste. În ţară ştiu că sunt multe acatiste şi apar într-una. În muntele Athos, există numai vechiul acatist al Bunei Vestiri, compus de Sfântul Cosma Melodul. Unii spun că nu e compus de el, ci e născut din evlavia poporului.

– S-au mai petrecut întâmplări minunate la Prodromu?

– Minuni se petrec necontenit şi pretutindeni, numai că nu avem noi ochi să le vedem. O minune e şi cea a venirii şi a petrecerii noastre aici. În anul 1976, când am venit la Prodromu, erau vreo 7-8 bătrâni bolnavi, doar doi erau mai sănătoşi. În 1963 fusese sărbătoarea Mileniul Sfântului Munte Athos; venise patriarhul Atenagora şi patriarhul Iustinian, care a aflat că aici situaţia nu era de loc încurajatoare, fiind sărăcie mare. Când am venit noi, un grup de 5 inşi, ne-a întâmpinat un părinte de la Chilia Colciu, părintele Ioan care ne-a spus: „nu vă duceţi la Prodromu, că acolo nu e nici de mâncare”.

Mai târziu, un scriitor, care fusese aici în 1963, mi-a trimis din ţară o pagină dintr-o carte despre Sfântul Munte Athos, cu minunea de la Prodromu. Venind el la Prodromu, de departe schitul i s-a părut frumos, cu mulţi chiparoşi, dar de aproape era părăginit şi ploua în biserică. A întrebat pe un călugăr din schit dacă la Prodromu e ceva care să facă minuni, aşa cum se află la toate mănăstirile din Athos: icoane făcătoare de minuni, sfinte moaşte, etc. „Avem şi noi o icoană care face minuni”, a răspuns monahul. „Şi ce minuni a făcut?”, întrebă curios călătorul. „Oare nu-i aceasta o minune, i-a răspuns monahul, că noi aici suntem 19 călugări, că nu avem nimic şi totuşi nu murim de foame?”

În ultimii ani, această minune se petrece tot timpul la Prodromu. S-au cheltuit sute de milioane de drahme, făcându-se din nou acoperişurile putrede şi lăsate în jos. S-a folosit o pădure întreagă de lemn de castan care se vinde, aici, la kilogram, ca să repare acoperişurile. S-au folosit sute de bârne, care costau mult. Nu aveam niciun ban, cu toate acestea s-au început lucrările, au venit bani de ici, de colo şi nu ştiu cum s-au făcut lucrările acestea, schitul neavând niciun venit propriu. Aceasta-i o minune. Lucrul s-a făcut cu ajutoarele venite din diverse părţi, cu călugării care se pricep şi lucrează în atelierul de tâmplărie şi în atelierul de pictură. Nu s-au terminat lucrările, mai sunt atâtea de făcut, dar principalul s-a făcut. Vreo 20 de ani s-a lucrat mereu. Multe lucrări sunt făcute chiar de călugări, uşi, ferestre, şi altele, sunt făcute în atelierul de tâmplărie, dar şi tencuieli exterioare şi interioare la biserică. Biserica trebuia consolidată şi turlele erau crăpate, gata să cadă.

– Pictura este cea originală?

– Pictura s-a refăcut cu meşteri veniţi din ţară: pictorii Carp Vasile şi Chiriac Ion, dar au lucrat alături de ei şi părinţi din Schit. O parte din vechea pictură, care era mai bine conservată, a fost restaurată, iar partea de nord, mai stricată, s-a făcut din nou. Vreo doi ani de zile a durat refacerea picturii.

– Se pot observa diferenţe între specificul Ortodoxiei greceşti şi celei româneşti?

– Sigur că există. Fiecare popor are sensibilitatea lui. Poporul român este situat într-o zonă continentală, poporul grec într-una maritimă. Grecii socoteau Vlahia raiul pe pământ, datorită abundenţei ei mari. În Grecia, subsolul este sărac, deasupra sunt puţine bogăţii naturale, încât poporul a trebuit, încă din Antichitate, să navigheze şi să înfiinţeze colonii greceşti până la Ierusalim. Duceau în corăbii măsline, amfore cu vin şi untdelemn şi aduceau ce aveau nevoie. De aceea, timp de vreo 500 de ani Ţările române au dăruit spre folosinţă o cincime din teritoriul lor mănăstirilor din Sfântul Munte şi Patriarhiilor Ortodoxe, pentru ajutorarea Bisericii şi a monahismului lor. Cu veniturile produse, aici s-au ridicat şi şcoli şi s-au făcut multe alte lucruri. Domnitorul Cuza a secularizat averile mănăstirilor şi a dat pământul înapoi ţării.

– În zilele noastre a scăzut evlavia poporului român?

– A scăzut şi din întâlnirea cu Occidentul. Din acest contact, românii s-au păgubit mereu. Prima pagubă a fost cea din vremea lui Kogălniceanu, când tineretul a făcut studii în Occident. Aceştia au suferit influenţele Revoluţiei franceze, ateismul, răzvrătirea şi necredinţa cultivate de aceasta, şi au început să aibă atitudine necuviincioasă, nerespectuoasă faţă de Biserică. Poporul român, ţăranul, şi-a păstrat evlavia faţă de Biserică. De aici s-a pornit deodată o spărtură. Intelectualitatea nu mai era alături de poporul credincios, ea avea o viziune şi poporul simplu alta.

– Cei 50 de ani de comunism au produs o distrugere în bună măsură a satului românesc, care era sursă de evlavie şi de rezistenţă spirituală.

– Pe de o parte, intelectualitatea murdărită în Occident a cultivat o atitudine urâtă, necreştină, neevlavioasă, care a influenţat şi poporul simplu, prin copii lor duşi la studii. Din păcate, această atitudine se propagă şi acum prin influenţa directă a noii stăpâniri, care vrea să facă parte din Uniunea Europeană, lepădată de credinţa în Dumnezeu şi voit militant ateistă. Aceasta consideră creştinismul şi viaţa creştină ca fiind una retrogradă, înapoiată, care nu se împacă cu principiile ei civilizatoare.

Aici se vede direct lucrarea diavolească, lupta împotriva lui Dumnezeu, până într-acolo încât diavolul nu e mulţumit că omul nu ascultă pe Dumnezeu, vrea să-l vadă convins până în adâncul sufletului, ca să fie sigur că e sub stăpânirea sa. Aşa a fost cazul lui Iuda. L-a îndemnat vrăşmaşul să-l vândă pe bani pe Mântuitorul, s-a dus obraznic, L-a sărutat şi L-au prins. Pe urmă s-a căit, dar căinţa lui n-a fost adevărată, iar vrăşmaşul n-a pierdut ocazia să-l convingă să se spânzure. Prin sinucidere, vrăjmaşul a fost sigur că e al lui. A murit făcând voia vrăjmaşului.

Aşa este şi acum. Vrăjmaşul îndeamnă pe om să facă rău, dar nu e mulţumit numai cu atât, ci doreşte ca omul să se murdărească în adâncul sufletului, să ajungă până la sinucidere, ca să fie sigur că e în ghearele lui şi că sigur nu-i scapă. Îl învaţă să facă greşeli, să facă păcate care pe om nu-l satisfac. Omul le face cu intenţia ca să-şi împlinească plăcerile, să fie fericit, dar această fericire prin satisfacerea păcatelor nu-i mulţumeşte sufletul.

Un profesor de filosofie din Occident, care a fost pe aici spunea: „Occidentul şi-a pus toată nădejdea în civilizaţie, în traiul bun, în confort, în tehnică, iar acum constată că acestea nu-l satisfac. Nu e mulţumit să aibă bogăţii, sufleteşte nu e împăcat, suferă, are nevoie de altceva, şi în această suferinţă filosoful vedea o posibilitate de schimbare a Occidentului; să se întoarcă ca fiul risipitor, care, dacă îşi dă seama de răul făcut şi de care suferă, se întoarce la casa părintească. Dacă nu se trezeşte, ajunge la sinucidere”. În lume s-au înmulţit enorm sinuciderile.

– Pilda fiului risipitor este mereu actuală, pentru că, de fapt, e povestea multor oameni.

– Dacă nu se trezesc, păţesc ca Iuda. Petru s-a trezit şi i-a părut rău, a plâns cu amar, s-a căit şi Dumnezeu l-a repus în drepturile lui, deşi făcuse acelaşi mare păcat. Se lepădaseră amândoi de Hristos.

– Care este menirea Bisericii?

– Învăţătura Bisericii trebuie bine ştiută pentru ca omul să trăiască creştineşte. Dacă n-o ştie, se rătăceşte. Cu ajutorul Bisericii, tot creştinul poate ajunge din putere în putere, să se sfinţească, până la măsura unirii cu Hristos. Dar el trebuie să ştie învăţătura dreaptă a Bisericii şi să o trăiască personal, practic, nu doar teoretic. Aceasta e lucrarea cea mare a Bisericii.

– Ce credeţi că ar trebui să facă Biserica spre a fi mai activă?

– Biserica e făcută să facă ceea ce trebuie să facă. Dacă nu face şi închide ochii, vrăjmaşul lucrează cu putere. Poate aţi citit pastorala de Paşti a Î.P.S. Bartolomeu de la Cluj, în care spune că, de o bucată de vreme, s-a instaurat un duh perfid care răstoarnă valorile şi perverteşte limbajul:

„Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna de-vine adevăr, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia se cheamă orientare comportamentală, cuvinte nobile precum prietenie, prieten se degradează în conotaţii dubioase, pervertirea tineretului se intitulează program de sănătate anti SIDA, destrămarea familiei se numeşte planificare familială, crimele ingineriei genetice se fac în numele vindecărilor miraculoase, prostituţia se legitimează prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclamă de meditaţia transcedentală, sărăcirea spiritului e ascunsă sub numele de globalizare, invadarea unei ţări se numeşte război preventiv, terorismul îşi reclamă valenţe divine, înfeudarea economică se numeşte credit bancar, pomana politică devine act de caritate. Şi multe altele”.

Ştim foarte bine ce trebuie să facem, devreme ce mărturisim, credem în Dumnezeu, şi devreme ce ştim că am prăznuit Învierea, Înălţarea, Pogorârea Duhului Sfânt. Toate aceste lucruri ne spun şi ele câte ceva din iconomia mântuirii, nu suntem cu ochii legaţi. Însă s-a împuţinat credinţa simplă şi mântuitoare a Sfinţilor din primele veacuri, care au dărâmat cu ea păgânismul. S-a diluat credinţa, nu se mai crede simplu şi aprins în învăţătura sfântă; nu mai vedem credinţa ca dumnezeiască şi infailibilă, ci o corectăm cu nişte învăţături lumeşti, ale înţelepţilor lumii de azi. Chiar aşa zişii teologi vorbesc de multe ori din prisosul inimii lor, nu din inspiraţia şi sălăşluirea Duhului Sfânt în ei printr-o viaţă autentică creştină plină de rugăciune necontenită. Uniunea Europeană promite membrilor ei fericirea pământească, însă Dumnezeu, Creatorul pământului, de care depinde această fericire pământească, a spus: fără Mine nu puteţi face nimic.

E o mare amăgire a celor ce conduc popoarele fără Dumnezeu. Credinţa noastră este slăbită şi asurzită de aceste chemări la fericiri neadevărate şi, de aceea, poporul nu mai crede cu tărie în învăţăturile dumnezeieşti. Doar omul simplu, care ştie că cuvântul dumnezeiesc este sfânt, le crede.

–. Vorbiţi-ne mai pe larg despre rugăciunea necontenită.

– Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea „respiraţia sufletului”. Aşa cum trupul nu poate trăi fără aer, ci trebuie să respire mereu, tot aşa şi sufletul nu poate trăi, o clipă, fără legătura cu Dumnezeu, ci trebuie să stea neîntrerupt în legătură cu El, să se roage necontenit. De aceea, Sfântul Pavel îi îndeamnă pe tesaloniceni şi, prin ei, pe toţi creştinii: „Rugaţi-vă, necontenit!” De-a lungul veacurilor, creştinii s-au străduit să împlinească porunca Apostolului. Şi fiindcă lucrul nu e prea simplu, Părinţii Bisericii i-au învăţat cum să se roage necontenit.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune, evocând convorbirea unui frate cu părintele lui duhovnicesc: Şi zise fratele: „Cum poate mintea să se roage necontenit? Căci cântând şi citind, întâlnindu-ne mai mulţi şi slujind, o tragem spre multe gânduri şi vederi”. Şi răspunse bătrânul: „Dumnezeiasca Scriptură nu porunceşte nimic din cele cu neputinţă, căci şi Apostolul cânta, citea şi slujea şi totuşi se ruga neîncetat. Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor, a atârna pururi cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi ţi s-ar întâmpla”. Rugăciunea adevărată, necontenită constă mai ales în această „atârnare continuă a nădejdii sufletului în Dumnezeu”, nu în multa vorbă.

Prin această rugăciune plină de nădejde simplă se împlineşte şi credinţa adevărată în Dumnezeu. Aflându-se în această dispoziţie, Apostolul Pavel zicea: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea?” şi „sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii”. Sau: „În toate obijduiţi, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi, dar nu năpăstuiţi, trântiţi jos, dar nu nimiciţi. Totdeauna purtăm în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor”. În această stare, Apostolul se ruga neîncetat, căci în tot ceea ce făcea şi i se întâmpla, el atârna cu nădejdea de Dumnezeu.

Sfântul Vasile cel Mare, în Omiliile şi Cuvântările sale, ne învaţă cum putem ajunge la rugăciunea necontenită: „Rugăciunea este o cerere făcută lui Dumnezeu de credincioşi pentru dobândirea unui bine. Nu e nevoie negreşit ca cererea să se facă numai prin cuvinte, şi nici nu socotesc că Dumnezeu are trebuinţă să-I amintim prin cuvinte de dorinţele noastre, pentru că El ştie cele ce ne sunt de folos, chiar dacă noi nu-I cerem”.

Nu trebuie să facem rugăciunile rostind silabele cuvintelor, ci mai bine împlinind puterea rugăciunii prin libera voinţă a sufletului nostru şi prin fapte de virtute, care să se întindă pe tot cursul vieţii noastre. „Ori de mâncaţi, spune apostolul, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi”. Când te aşezi la masă, roagă-te; când iei pâinea să o mănânci, înalţă mulţumiri către Cel Ce ţi-a dat-o; când întăreşti cu vin slăbiciunea trupului, adu-ţi aminte de Cel Ce ţi-a dat darul spre veselia inimii şi mângâierea bolilor. Când te-ai săturat, să nu uiţi de Binefăcătorul tău; când îţi pui cămaşa, mulţumeşte Celui Ce ţi-a dat-o, când te îmbraci cu haina, să ţi se mărească dragostea către Dumnezeu, Care ne-a dăruit îmbrăcăminte potrivită, pentru iarnă şi pentru vară, îmbrăcăminte care ne păstrează şi viaţa, dar ne acoperă şi ruşinea.

A trecut ziua, să mulţumim Celui Ce ne-a dăruit soarele spre slujba lucrurilor celor din timpul zilei, Celui Ce ne-a dat focul ca să lumineze noaptea şi să slujească celorlalte nevoi ale vieţii. Noaptea să-ţi dea alte pricini de rugăciune. Când ridici ochii la cer şi priveşti frumuseţea stelelor, roagă-te Stăpânului celor văzute şi închină-te lui Dumnezeu, prea bunul meşter al universului, Care a făcut pe toate cu înţelepciune. Când vezi că toate vieţuitoarele sunt cuprinse de somn, închină-te iarăşi Celui Ce ne-a slobozit, fără voia noastră, să încetăm lucrul datorită somnului, şi, prin puţină odihnă să ne reînnoim puterile de muncă.

Să nu-ţi fie întreaga noapte sortită somnului şi nici să accepţi să-ţi faci nefolositoare jumătatea din viaţă, lăsându-te în voia somnului, ci împarte-ţi timpul nopţii între somn şi rugăciune. Chiar şi visurile să-ţi dea prilej de gândire cu privire la credinţă. De cele mai multe ori închipuirile din vis sunt ecouri ale preocupărilor din timpul zilei. Ce preocupări avem ziua, pe acelea le avem şi în vis. Aşa făcând „te vei ruga neîncetat”. Nu-ţi faci rugăciunea cu cuvinte, dar unindu-te tot timpul vieţii tale cu Dumnezeu prin purtarea ta, viaţa ta va fi o rugăciune continuă şi neîntreruptă».

– Spuneţi-ne despre rugăciunea neîncetată, săvârşită prin formula „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

– Aceasta este rugăciunea isihastă sau pustnicească, pentru că, în chip deosebit, cu repetarea ei s-au îndeletnicit monahii care s-au lepădat şi au fugit de lume, pentru a se afla necontenit în legătură cu Dumnezeu prin rugăciune. În acest scop, ei au găsit o rugăciune simplă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Fiecare monah, când intră în cinul monahicesc primeşte poruncă să o rostească neîncetat, primind pentru aceasta metaniile, cu care trebuie să o rostească.

Însă în viaţa de mănăstire, monahii mai au şi viaţa liturgică, slujbele bisericeşti zilnice şi activităţile pentru buna chivernisire a obştii, de aceea rugăciunea necontenită desăvârşită a rămas în seama pustnicilor retraşi în viaţa singuratică, de simplitate şi osteneală, îndeletnicirea lor principală fiind rugăciunea neîncetată. Practicând această rugăciune, pustnicii au întâlnit unele obstacole nu uşor de trecut şi, de aceea, unii părinţi sporiţi în rugăciune au găsit un meşteşug duhovnicesc, o metodă, pentru a birui aceste obstacole.

În Filocalie găsim mai multe astfel de metode: a Sfântului Nichifor Pustnicul, a Sfântului Grigore Sinaitul, a Sfântului Simeon Noul Teolog. Cine vrea să se îndeletnicească cu rugăciunea necontenită, trebuie mai întâi să-şi agonisească aşezarea sa lăuntrică: să aibă conştiinţa curată faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de lucruri. Faţă de Dumnezeu să nu facă nimic din cele ce nu plac lui Dumnezeu; faţă de aproapele, supraveghindu-se ca cele ce el le urăşte, să nu le facă altuia; faţă de lucrurile materiale, înfrânându-se de la toate: hrană, băutură, îmbrăcăminte, afară de ceea ce e de trebuinţă. Pe toate să le faci ca înaintea lui Dumnezeu şi apoi să mai adaugi nepătimirea, adică să fii slobod de toată patima. Numai după ce ai agonisit cele de mai sus, să te apuci de rugăciunea neîncetată.

Practicarea rugăciunii neîncetate nu este un lucru prea uşor nici chiar pentru pustnici, cu atât mai mult pentru omul din lume. Şi omul din lume se poate ruga cu rugăciunea pustnicească: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Dar, prin aceasta nu înseamnă că el a devenit pustnic, isihast, sau că isihasmul a coborât în lume, că ar fi calea cea mai uşoară pentru lumea de astăzi, aşa cum au spus unii. Se roagă şi creştinii din lume cu rugăciunea pustnicească, dar în măsura posibilităţilor din lume şi cu rezultatul corespunzător. În această privinţă, în lumea duhovnicească circulă acest cuvânt: „Cele mari pentru cei mici nu sunt şi mari, iar cele mici pentru cei mari nu sunt mici”. Înţelesul este evident. Rugăciunea isihastă este simplă, scurtă, dar pentru pustnici nu este mică şi, invers, rugăciunea pustnicească nu e mare pentru pustnici, ci este mică pentru omul din lume.

– Cum putem avea conştiinţa împăcată faţă de lucruri?

– Dumnezeu a creat lucrurile şi fără de ele nu putem trăi. Unele sunt pentru hrană, altele pentru alte trebuinţe. Toată viaţa ne folosim de lucruri, dar ele au fost făcute nu numai pentru folos trupesc, ci şi sufletesc. Lucrurile au un limbaj propriu şi dacă îl înţelegem învăţăm cum să trăim corect duhovniceşte. Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia a III-a, explică pe larg cum trebuie înţeles acest lucru. A făcut Dumnezeu pe om cu trebuinţă de mâncare, deşi putea să-l facă să nu aibă nevoie de ea. Dumnezeu l-a făcut pe om ca să trăiască din lucrurile inferioare, ca să înţeleagă că nu este o fiinţă autonomă, nu trăieşte prin sine însăşi. Nu el s-a făcut, pentru că trăieşte cu lucrurile inferioare lui. Atunci trebuinţa de mâncare trupească îl face să se smerească şi să vadă că el nu este aşa cum socotea Lucifer, pe care mândria l-a făcut să creadă că se poate urca, prin el însuşi în cer, ca să fie mai sus decât Dumnezeu. Omul nu este numai trup, ci şi suflet şi precum trupul are nevoie de mâncare, aşa şi sufletul are nevoie de Dumnezeu şi trebuie să se îngrijească de hrana sa duhovnicească.

Mâncarea sufletului e rugăciunea, este cugetare dumnezeiască. Pentru că aşa cum omul nu poate trăi fără aer şi mâncare pentru trup, la fel nu poate trăi fără de cele dumnezeieşti pentru suflet. Trebuie să fie mereu în legătură cu Dumnezeu printr-o rugăciune necontenită. L-a făcut Dumnezeu cu un rost oarecare. Dacă înţelegem de ce l-a făcut Dumnezeu aşa, învăţăm cum să ducem viaţa spirituală. Nevăzând şi partea duhovnicească, omul a oropsit natura. Nu a folosit-o cum trebuie, a abuzat de ea, de drepturile pe care le are asupra ei, iar acum natura se răzbună. Neavând înţelegerea dreaptă, a folosit-o abuziv numai pentru trup şi atunci toate greşelile se sparg în capul omului.

Permanent, omul trebuie să fie în rânduială cu folosirea cumpătată a hranei, a lucrurilor. De pildă: televizorul nu-i foloseşte omului, că nu este o trebuinţă a omului. Dacă de două mii de ani n-a avut televizor şi a trăit fără el, înseamnă că nu este o trebuinţă adevărată, ci una inventată, falsă. O trebuinţă este să-mi acopăr trupul, dar mi-l acopăr cu o haină simplă, nu cu una făcută din mătase foarte scumpă. E foarte importantă cumpătarea. Folosesc una mai ieftină, pentru că alerg mai puţin, cheltuiesc mai puţin, şi astfel rămâne cât mai mult timp pentru cele duhovniceşti. Oamenii care trăiesc cu cumpătare sunt mai sănătoşi decât cei care trăiesc în îmbuibare.

– Cum putem scăpa de patimi?

– Nepătimirea este lucrul cel mai important şi cel mai greu de realizat, spun Sfinţii Părinţi. Omul nu poate să cultive în grădină, dacă n-a săpat şi dacă n-a îngrăşat pământul. Dacă sunt bolovani şi rădăcini, trebuiesc mai întâi înlăturate ca să poţi cultiva ceva. Tot aşa este şi cu virtutea. Omul trebuie să se cureţe de păcate, ca să poată sădi virtuţile, ca să se poată ruga, să aibă dragoste de aproapele şi celelalte. Dacă e împătimit, nu poate face acestea. Trebuie să înlăture păcatele grosiere care îl fac prizonier nesimţirii spirituale. Sfinţii Părinţi spun că virtuţile se sădesc în pământul inimii sau în suflet, după ce acesta este subţiat sau sensibilizat prin lepădarea de lucrurile lumeşti deşarte, prin răbdarea ostenelilor şi a necazurilor, prin rugăciune şi viaţă curată.

Omul vrea să fie şi una şi alta, să fie şi bogat, în lux şi strălucire, dar să dobândească şi mântuirea şi slava lui Hristos. Să fie lipit de lucrurile lumii şi împreună cu Dumnezeu. Ori aceasta e imposibil. E în duşmănie cu cineva şi vrea după aceea să se roage cu rugăciunea minţii. În viaţa noastră, suntem foarte străini de viaţa adevărată. În primele veacuri creştine era cu totul altfel. Creştinii de atunci au înţeles chemarea la viaţa duhovnicească şi s-au lepădat de strălucirea şi slava lumii, pentru a dobândi slava veşnică a lui Hristos. Acum omul se lasă prins de vrăjmaşul, care îl momeşte cu lucruri deşarte lumeşti; nu vrea să se lase de păcatele care-l fac sclav şi dependent de această lume înrobită materiei; vrea să aibă o viaţă fericită prin ea, prin materie, ceea ce e un lucru imposibil, pentru că omul e o fiinţă spirituală şi nu-şi poate afla fericirea şi împlinirea decât prin Dumnezeu, Care l-a creat.

– Cum trebui să fie viaţa creştinului în Hristos?

– Dacă omul e tot timpul cu gândul la porunca iubirii lăsată de Hristos: „Poruncă nouă vă las, să vă iubiţi unul pe altul”, atunci viaţa sa devine viaţa lui Hristos; dacă pe toate le face cu binecuvântarea lui Dumnezeu, cu darul Lui şi vede în toate lucrurile darul lui Dumnezeu, atunci iese din împătimirea de lume şi intră în iubirea lui Hristos. Viaţa adevărată e iubire, iar nu împătimire, care este o iubire bolnavă. Viaţa creştină e întoarcerea omului la adevărata sa sănătate, pe care o simte ca bucurie, ca o revărsare de viaţă, pentru că Hristos se revarsă în acel om ca să trăiască în el.

Pentru a-ţi dărui voinţa lui Hristos şi ca viaţa lui Hristos să fie în tine în fiecare zi trebuie să te supui rânduielilor ascetice ale Bisericii, care fac sufletul sensibil şi capabil ca să intre în comuniune cu Hristos. Postul, rugăciunea, smerenia, acestea sunt uneltele de care se folosesc Cuvioşii Părinţi. Pe acestea le avem fără cheltuială, dimpotrivă cu bucuria pe care o aduce sufletului comuniunea cu Hristos. Stăpânind trupul, punând mintea stăpână peste pornirile păcătoase ale trupului te-ai despătimit, te-ai făcut locaş al Sfântului Duh, punând stăpân pe cel mai bun peste cel mai rău. Astfel ajungi la înduhovnicirea la care au ajuns şi sfinţii, făcând să crească omul lăuntric din putere în putere până la măsura dumnezeirii lui Hristos.

Acesta este idealul, o viaţă creştină şi dacă vrei una veşnică. Trebuie să pui trupul la respect, să-l subţiezi prin asceză şi să-l înduhovniceşti. Astfel împlineşti adevăratul scop al vieţii: dobândirea şi sălăşluirea deplină a Duhului Sfânt în sufletul şi în trupul omului, care e adevărata viaţă creştină. Binele acesta, la care e chemat omul, nu e nici datorie, nici constrângere, ci este interesul lui să-l facă.

Dumnezeu ne cheamă: „Fiţi sfinţi!” Pentru aceasta l-a făcut pe om, ca să ne împărtăşim din Duhul lui şi astfel să ne sfinţim. Aceasta este raţiunea existenţei omului pe pământ, să se sfinţească şi să intre în sfinţenia desăvârşită, în sănătatea adevărată a vieţii lui. Viaţa creştină trebuie să fie o continuă pregătire pentru aceasta, nu numai o robie chinuitoare pentru mâncare şi băutură, cum e viaţa lumii de azi.

– Cum putem trăi o zi în sfinţenie după un program de viaţă duhovnicească, cum putem spori credinţa şi iubirea în această lume plină de ură şi fără iubire faţă de semeni?

– Program de viaţă duhovnicească? Iubirea nu se face cu program. Sfântul Vasile cel Mare spune că omul duhovnicesc nu-şi programează gândul, ci se îngrijeşte de suflet permanent; e neîmpătimit tot timpul de cele pământeşti şi alipit tot timpul cu sufletul de cele duhovniceşti şi dumnezeieşti. Iubirea e continuă, pentru că e veşnică şi de aceea nu se face cu program, ci în mod firesc pune rânduială în toată viaţa omul. Dacă este vorba de program, atunci el se rezumă în cuvintele apostolului: „Rugaţi-vă neîncetat!” Iubirea este adevărata natură a sufletului nostru, iar rugăciunea e modul de dobândire a ei şi programul continuu de viaţă al creştinului. Fără formule! Cel care crede, sporeşte credinţa, care vine de la Dumnezeu pentru că îşi deschide sufletul spre comorile duhovniceşti, aflate în Dumnezeu.

Cea mai mare poruncă este să Îl iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele ca pe tine însuţi, cele două feţe ale aceleiaşi monede. Dum-nezeu dă aceeaşi valoare iubirii de El şi de aproapele. Omul e chipul lui Dumnezeu şi are o mare valoare. Părinţii spun: „Ai văzut un om, ai văzut pe Dumnezeu”. Omul poartă chipul lui Dumnezeu. Dacă simţi că Dumnezeu s-a îndepărtat de tine, atunci trebuie să înţelegi că eul tău s-a îndepărtat, s-a înstrăinat de el însuşi şi trebuie să se readune din risipire printr-o închinare şi o evlavie mai fierbinte. Chiar şi în încercările venite cu îngăduinţa lui Dumnezeu, când simţim că harul s-a îndepărtat de noi, tot prin aprinderea râvnei şi a credinţei putem să-l redobândim pe Dumnezeu în suflet.

Pe măsură ce credinţa în Dumnezeu slăbeşte, omul îşi pierde valoarea. Dacă credinţa se întăreşte în suflet, omul se înnobilează prin unitatea lăuntrică pe care i-o dă credinţa. Acum mulţi nu mai cred în nimic, nici măcar în ei şi nici în om. Dacă omul dă randament şi produce bani este bun, dacă nu e rău. E un utilitarism, în care omul este transformat în obiect al muncii şi al consumului, consumându-se pe sine însuşi. Apostolii spun că nu iubeşti pe Dumnezeu dacă nu-ţi iubeşti aproapele. Dacă pe aproapele, pe care-l vezi nu-l iubeşti, cum să-l iubeşti pe Dumnezeu pe care nu-l vezi? Probabil de aceea cei ce conduc lumea l-au transformat pe om într-un obiect, pentru că în idolatria lor pentru ban nu reuşesc să-l iubească pe Dumnezeu, în locul Căruia se cred stăpâni ai lumii şi peste destinul omului.

– Părinte, vorbiţi-ne despre unitatea lăuntrică pe care i-o dă omului credinţa şi evlavia.

– La modul general, Apostolul spune că omul ieşit bun din mâna Creatorului, după cădere e înclinat spre rău. Deci trebuie să ducă o luptă împotriva acestei înclinări, s-o dirijeze spre bine ca s-o vindece. Deşi răscumpăraţi şi mântuiţi de Hristos, nu suntem în starea paradi-siacă, unde nu exista răul şi omul nu era înclinat spre rău. După cum spun Sfinţii Părinţi, omul are „firea povârnită”, este căzut cu firea, având mintea oarbă şi voinţa slăbită. Acestea îl călăuzesc şi îl împing spre rău, spre care îl momeşte vrăjmaşul nevăzut, aşa cum a făcut-o şi în rai. Cel rău tot timpul îl momeşte, iar omul trebuie să lupte permanent. De aceea Sfântul Pavel ne îndeamnă „să ne încingem cu virtutea dreptăţii, cu pavăza credinţei, prin care ochiul minţii vede de înainte aceste momeli, să ne îmbrăcăm cu toate armele luptei împotriva răului” (Efeseni 6,14-17), cu toată platoşa dreptăţii, pentru a se exersa şi a îmbrăca toate virtuţile şi voinţa lui Dumnezeu. Viaţa creştină este o viaţă de luptă permanentă; ca să meargă bine, omul trebuie să biruiască această înclinare a firii căzute şi să se străduiască să meargă pe calea cea bună, adevărată.

– Însă, Părinte, există situaţii în care omul e biruit, chiar omul duhovnicesc cade în ispită.

– Acestea nu sunt la întâmplare. Dacă pe toate le ştie Dumnezeu, El le îngăduie cu rost, încât nu trebuie socotite o fatalitate. A făcut ceva pentru care i s-a dat acest lucru, iar dacă nu a greşit nimic, trebuie să înţeleagă căderea momentană ca un prilej de a se ridica mai sus, de a se mobiliza după această cădere pentru a se înălţa mai mult în har. Oricum, cel care a căzut nu a avut cu adevărat starea de trezvie. Ştim multe lucruri bune, suntem creştini, auzim Sfânta Evanghelie, însă credinţa noastră a slăbit, pentru că ne mănâncă păsările cerului sămânţa cuvântului credinţei, semănată de Hristos, şi atunci nu mai avem în noi sănătoase puterile fireşti pentru a împlini binele.

Pământul inimii devine neroditor şi sterp. Dumnezeu este la îndemână, e aproape de fiecare dintre noi, aşa cum spune şi Sfântul Apostol Pavel, însă nu ne folosim de harul Său datorită risipirii, compromisurilor pe care le facem, datorită televiziunii, datorită intrării în asociaţii şi organizaţii fără de Dumnezeu. Omul trebuie să se trezească, să meargă pe calea cea bună şi sfântă, şi să împlinească învăţătura dumnezeiască a Bisericii care n-are nevoie de corectare, căci înţelepciunea lumii e ca o cârpă lepădată înaintea lui Dumnezeu.

– Nimeni nu ne poate face ceva rău din afară, ci toată răutatea din lume provine din această înstrăinare a omului de Dumnezeu.

– Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că nimeni nu ne poate face rău fără voia noastră, nici diavolul care este complet pornit împotriva noastră şi vrea să ne facă rău, fără voia noastră nu ne poate face nimic. Deci, nu ne poate face rău cineva din afară. Sfântul Ioan Gură de Aur a dat ca pildă persecuţiile împotriva creştinilor. Ighemonii şi călăii care îi chinuiau pe creştini pentru a se lepăda de credinţa adevărată, deşi făceau lucrarea diavolului, totuşi îi încununau pe creştini prin suferinţele la care îi supuneau. Creştinii nu s-au lepădat, au suferit, au murit şi s-au încununat.

Era vrăjmaşul diavol în spatele celor care îi chinuiau pe creştini pentru a se lepăda de credinţa lor, ameninţându-i cu moartea pentru a-i face să-şi piardă sufletul. Ce s-a întâmplat din toate acestea? Aceia au avut putere şi au rezistat, iar intenţia rea a vrăjmaşului contra lor s-a transformat în slavă, ei devenind mucenici, mari mărturisitori, sfinţi pentru Biserică. Deşi intenţia era negativă, vrând să facă rău oamenilor, intenţia rea s-a întors înspre lauda şi cinstea celor împotriva cărora era îndreptată.

Aşa şi acum. Stăpânirile de acum, conduse de diavol, vor să facă rău Bisericii, promovând perfid tot felul de doctrine şi sminteli, care demoralizează pe om şi societatea în ansamblu. Intenţia e rea, vicleană, diavolească, necerând direct lepădarea credinţei în Dumnezeu, ci dictând-o subtil în conştiinţa omului prin toate mijloacele de propagandă. Cu toate acestea, diavolul şi toate slugile lui nu pot să-i facă rău creştinului adevărat, pentru că, necrezând în Dumnezeu şi în cele duhovniceşti, ei văd răul numai în cele exterioare, în suferinţă, sărăcie, boală. Cu unele ca acestea vrăjmaşul vrând să facă rău, îi încununează pe creştinii adevăraţi, care rabdă până la sfârşit.

În general, Ortodoxia nu a excelat prin fericiri pământeşti. Creştinul trebuie să trăiască în credinţă şi în cele duhovniceşti, numai astfel va surpa stăpânirea diavolului. Noi suferim intenţiile şi acţiunile lui negative, venite asupra noastră prin lucrurile lumii. Poate să ne creeze suferinţe, noi le suferim şi el crede că ne-a făcut rău. În fond nu ne-a făcut rău, ne-a făcut bine pentru că noi, suferindu-le, ne dovedim mai mult credinţa în Dumnezeu şi primim răsplată.

Dumnezeu răsplăteşte pe fiecare după faptele sale. Întristat pentru cele materiale, omul se află, în mod vădit, în puterea diavo-lului. Acum este mare puterea diavolului în lume, pentru că i-a năucit pe bieţii oameni cu atâtea făgăduinţe şi reclame pentru o fericire pământească. După atâta materialism şi idolatrie a banului, oameni, fără bogăţii, se simt nefericiţi şi nu mai ştiu să se mulţumească cu puţin şi să trăiască în mulţumire. La înfricoşătoarea Judecată, fiecare va da socoteală de faptele, de cuvintele şi gândurile sale, iar dacă acestea sunt bolnave de dorinţe materiale, sunt vădit sub stăpânirea diavolului.

– Buletinele de identitate cu cip ne pot afecta trăirea noastră?

– Buletinul sau cartea de identitate nu ne poate împiedica de la rugăciune, de a fi cinstit sau a face o faptă bună. Nu poate face nimic împotriva voinţei personale, deşi nominal mă ataşează îngust de un popor sau unui grup. În Grecia, de exemplu, ţară cu popor creştin ortodox, stăpânirea dorea excluderea menţionării confesiunii religioase din buletin. În primul rând, omul e cetăţean al Împărăţiei harului lui Dumnezeu, care depăşeşte toate naţiunile şi popoarele şi imperiile care au fost şi există pe pământ. Revoluţiile moderne au distrus stăpânirea Bisericii în lume, a Împărăţiei harului lui Dumnezeu. Doar harul poate oferi omului adevărata libertate, pentru că, după ce a sfărâmat popoarele în lupte naţionaliste, acum încearcă să le unească în uniuni şi globalizări fără de Dumnezeu. Iar pentru a gestiona aceste uniuni artificiale, diavolul şi slujitorii lui au inventat acest buletin sau carte de identitate modernă.

Cu mijloace tehnice moderne, electronice sunt puse date ce ţin de viaţa intimă, personală a omului, fapt care răneşte grav demnitatea umană. Dar atât timp cât pe ele e doar o iscălitură şi sunt exterioare omului, nu pot fi considerate periculoase pentru libertatea omului, pentru mântuirea lui. Deşi nu e normal ca prin acest buletin sau card de identitate, dotat cu emiţătoare prin satelit, să se ştie tot timpul unde sunt, ce şi când am cumpărat sau cu cine m-am întâlnit.

Cine crede în această identitate artificială, în locul celei construită prin relaţie liberă cu harul divin, se recunoaşte că e sclav al împărăţiei diavolului. Repet, buletinul nu este rău atât timp cât este exterior omului, lăsându-i libertatea personală de alegere. O bucată de hârtie sau de plastic nu poate să-mi facă rău prin ea însăşi, deşi poate mă declară ceea ce nu sunt sau nu vreau să fiu. Dacă lăuntric nu-l primesc pe cel rău, nu sunt de partea diavolului. Dacă nu mă lepăd de Dumnezeu şi nu fac păcate, sunt cinstit şi cu frică de Dumnezeu, o bucată de hârtie sau de plastic nu-mi poate face rău. Dacă emite despre mine unde sunt, îmi limitează poate libertatea şi intimitatea, în acelaşi timp mă încununează mai mult dacă nu păcătuiesc.

Este intenţia rea a diavolului prin care vrea să intervină chiar asupra conştiinţei mele prin mijloace tehnice moderne. Ele pot să aibă un efect direct asupra voinţei mele, să-mi tulbure sistemul nervos, conştiinţa mea şi să mă determine să fac răul. Atunci nu trebuie să primesc aşa ceva, să nu permit, cu preţul acestei vieţi să nu primesc să introducă în fiinţa mea lucruri străine, pentru că, astfel, nu mă mai recunosc ca chip al lui Dumnezeu, restaurat prin har, pecetluit cu pecetea Duhului Sfânt şi chemat să cresc liber în har. Un cip nu poate face parte din fiinţa mea, chiar dacă, aşa cum promite ştiinţa acestui veac, acest prooroc mincinos al lumii mi-ar îmbunătăţi fiinţa şi viaţa, pentru că astfel nu aş mai fi considerat om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aş fi o furnică, o fiinţă comunizată în muşuroiul lumii acesteia, însemnat nu cu pecetea harului, ci cu pecetea diavolului care vrea să organizeze oamenii în împărăţia robiei.

– Trăim cu adevărat timpuri apocaliptice, în care diavolul luptă puternic împotriva creştinilor şi acuză Biserica că e retrogradă. Se afirmă că suferinţa şi înapoierea din lumea modernă se datorează Bisericii, dar diavolul este trecut sub tăcere, ca şi când n-ar exista.

– Una din marile rele din viaţa creştină este faptul că nu cunoaştem învăţătura dreaptă a Bisericii şi, de aceea, diavolul înşeală pe creştini foarte uşor ca să facă voia lui rea. Făcând voia vrăjmaşului, ne închipuim că este voia noastră şi facem cu libertate răul cel mai mare. Aşa sunt păcatele pe care le vedem că se fac şi în loc să asculte de învăţătura Bisericii, oamenii acuză Biserica că a pus restricţii, că ne constrânge să facem sau nu cutare lucru. Omul consideră îndrumările Bisericii pentru binele său că sunt nişte restricţii, nişte constrângeri împotriva voii sale şi se revoltă. Atât este de înstrăinat de înţelegerea dreaptă a lucrurilor, deşi Biserica nu constrânge, nu pune restricţii, ea este povăţuitoare şi îndrumătoare. Maica noastră Biserica ne-a dat Calea Adevărul şi Viaţa, învăţături prin care, făcându-le, ne mântuim.

Noi socotim pe dos restricţiile şi facem ce ne îndeamnă vrăjmaşul. Cum le-a spus protopărinţilor: „Nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. Adică, diavolul îl face pe Dumnezeu mincinos şi pe om prost, iar acesta, împotriva fiinţei lui, îşi face răul de care sufletul şi conştiinţa lui îl îndeamnă să fugă. Omul nu caută răul prin firea lucrurilor pentru că el vrea totuşi binele, dar răul şi binele sunt pervertite. Sunt schimbate în societatea modernă, când omul s-a instaurat ca valoare absolută în lume. Omul a ajuns să creadă că binele este rău şi răul este bine, exact aşa cum l-a învăţat vrăjmaşul la început pe Adam, când l-a amăgit.

Oamenii trebuie să cunoască învăţătura Bisericii, să nu piardă ceasuri întregi cu emisiunile şi ştirile televizate, în loc să citească o pagină din Sfânta Scriptură, care e cuvântul lui Dumnezeu. Ce este mai sfânt în lumea aceasta, decât că a venit Dumnezeu din cer pe pământ şi ne-a adus învăţătură dumnezeiască şi sfântă. Lucrul cel mai sfânt este învăţătura Mântuitorului Hristos, la ea trebuie să cugetăm ziua şi noaptea. Toate învăţăturile de pe lumea aceasta, cât de mari ar fi, sunt nimic faţă de învăţătura dumnezeiască.

Nu numai că pierdem timpul, dar ne şi murdărim, vedem atâtea lucruri urâte care ne rănesc sufletul, ne încarcă cu vederi şi auziri spurcate, de care nu ne putem elibera toată viaţa. Vederile şi auzirile lasă nişte urme în fiinţa omului. Mântuitorul ne spune: „Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 28). Aceste vederi ne sufocă cu o încărcătură bolnavă, care ne alterează mintea, fiinţa şi simţirea şi omul nu mai este cel făcut de Dumnezeu, ci este bântuit de patimi şi de rele.

Dumnezeu l-a făcut pe om cu o minte clară, cu voinţă liberă, dar mintea şi voinţa sunt acum stricate de păcat, iar voinţa este slăbănogită şi infectată de terorisme, hoţii, desfrânări, pe care el le vede vrând-nevrând şi înclină spre ele, participă chiar la ele. Văzându-le azi, mâine şi poimâine, fiinţa omului se perverteşte, se strică. Spun Sfinţii Părinţi, că omul, devenit idol al păcatului, nu mai este cel pe care-l vedem noi pe dinafară, mintea, simţirea şi voia lui nu funcţionează după legea lui Dumnezeu, ci după legile păcatelor. Aceasta e o moarte înainte de moarte. Vedem patima desfrânării, despre care peste tot se vorbeşte şi se scrie. O lume întreagă se murdăreşte, se desfrânează, nu numai cu trupul dar şi cu sufletul prin păcatele pe care le face. Acum înţelegem ce înseamnă desfrânata care murdăreşte o lume întreagă.

În cartea Apocalipsei este scris: „Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei. Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte” (cap. 13, 15-16). Inscripţia de pe mâna dreaptă sau de pe frunte se tâlcuieşte astfel: fruntea e puterea de cugetare a omului, iar mâna dreaptă este activitatea faptelor bune.

Dacă omul îşi păstrează mintea şi activitatea curată, înseamnă că e liber. Când este pecetluită şi una şi alta, înseamnă că ele sunt sub stăpânirea altcuiva, iar faptele şi cugetarea nu sunt cele normale, sunt stricate de cel care a pus pecetea pe mână sau pe frunte. Punând pecetea pe un document oarecare, acest lucru îţi dă un drept asupra lui. Aici pecetea înseamnă că, de acum înainte, am intrat sub stăpânirea celui care mi-a dat certificatul şi i-am dat putere asupra minţii, faptelor şi cugetării mele.

În acest caz, omul nu mai cugetă la cele dumnezeieşti, ci la cele rele, are faptele bune pervertite spre rău şi cugetarea creştinească este stricată spre cele rele. Constatăm că o lume întreagă judecă strâmb, sucit şi se laudă cu faptele rele pe care le face. Acela este pecetluit fără pecete. Pecete nu înseamnă că, pusă cu sila pe frunte sau pe mână fără voia noastră, noi suntem sub stăpânirea vrăjmaşului. Doamne fereşte! O materie colorată pe frunte şi pe mâna dreaptă, pusă în batjocură ca să râdă de noi, nu are asupra noastră nicio putere. Nu trebuie înţelese lucrurile ad literam, că pecetea 666 este un număr. Dacă îl iei astfel, are înţelesuri nelogice, absurde, în neconcordanţă cu modelul normal de desfăşurare al lucrurilor.

Toată Scriptura are înţelesuri duhovniceşti, pe care le descoperă omului pe măsură ce sporeşte duhovniceşte. Sfinţii Părinţi ai Bisericii tâlcuiesc Scripturile şi ajung la un orizont mai larg şi văd şi alte înţelesuri ale lucrurilor decât acelea care par, la prima vedere, înţelesuri elementare.

Cu mintea ieşită din cadrul mărginirii omeneşti, Sfinţii Părinţi vorbesc şi despre raţiunile lucrurilor. Toate lucrurile: copaci, iarbă, etc. au o raţiune, ele nu sunt făcute de Dumnezeu la întâmplare. Noi le luăm numai în sens materialist, utilitar, ca trebuinţe imediate: copacul ne dă lemn pentru foc sau pentru mobilă, roşia din grădină este bună de mâncat ş.a.m.d. Toată mulţimea şi variaţia aceasta a lui Dumnezeu este făcută cu un rost duhovnicesc, pe lângă trebuinţa trupească. Aşa cum ne folosim de ea trupeşte, trebuie să ne folosim şi duhovniceşte, fiind făcută şi pentru suflet, nu numai pentru trup. Noi o folosim numai pentru trup, dar când omul se eliberează de patimi, începe să vadă raţiunile lucrurilor. Dumnezeu a făcut toate ale lumii, copacul, soarele, luna, anotimpurile, fiinţa umană etc. cu nişte sensuri duhovniceşti.

Când omul începe să le înţeleagă, vede în ele ajutoare foarte importante care îl învaţă cum trebuie să trăiască creştineşte. Dacă vedem raţiunea lucrurilor, învăţăm modul de vieţuire, adică ne dăm seama că Dumnezeu a făcut lucrurile ca să ne folosim sufleteşte de ele, să învăţăm să trăim virtuos. Noi am pierdut această perspectivă şi lucrurile nu mai au decât un scop utilitar, materialist. Dacă suntem împătimiţi şi trăim în lumea strictă a materiei nu le vedem, doar omul duhovnicesc vede văzduhul plin de draci şi de îngeri. Pe îngeri nu-i vedem, pentru că ochii noştri nu pot să-i vadă, iar existenţa e plină de înţelesuri duhovniceşti, dar noi nu suntem pregătiţi pentru ele.

– Revenind la cartea Apocalipsei: ce înseamnă chipul desfrânatei celei mari, cu care păcătuiesc împăraţii popoarelor?

– Să ne gândim logic. Acolo vorbeşte de desfrânata cea mare. Logic vorbind, o desfrânată undeva pe globul pământesc nu poate să facă nimic rău omenirii. Poate să facă păcatul desfrânării, dar nu are nicio influenţă asupra mea. Acolo este vorba de un rău care vatămă lumea întreagă, desfrânata aceea păcătuieşte cu toată lumea şi o murdăreşte cu păcatele ei. Dacă o iei ad literam, acuza pare lipsită de sens. În realitate, vina există aşa cum nu ne închipuiam altădată.

O lume întreagă este murdărită de acest păcat, e silită să-l facă; unii o fac cu plăcere, peste tot se stăruie asupra acestui păcat. Cel care îşi murdăreşte mintea, păcătuieşte prin desfrânare. Aceasta este desfrânata cea mare: conştiinţa lumii înstrăinată de Dumnezeu, care iubeşte libertatea şi plăcerea păcatelor curviei, care urăşte sfinţenia şi curăţia sufletului şi a minţii. Acolo este prezentată în chip tainic, în chip simbolic, o femeie desfrânată. Sfinţii Părinţi spun că toate cărţile trebuie înţelese în chip duhovnicesc.

La fel şi chipul acestei femei. Scriptura este cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu-Cuvântul este Fiul lui Dumnezeu şi e nesfârşit, cu mulţime de înţelesuri. Ca în pilda semănătorului: un om semăna seminţe. Sunt prezentate lucruri concrete, după aceea Mântuitorul vine cu un înţeles duhovnicesc şi arată că semănătorul este Dumnezeu, seminţele sunt cuvântul lui Dumnezeu. În afară de înţelesul materialist, există şi înţelesuri adânci, duhovniceşti, la care nu se ridică decât omul duhovnicesc. Aşa şi cu cartea Apocalipsa: „Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase” (Apoc. 13, 18). Apocalipsa e o carte pecetluită. Sfinţii Părinţi s-au ferit s-o tâlcuiască, cum au tâlcuit Noul Testament şi celelalte cărţi sfinte, pentru că are multe lucruri tainice, pe care nu le înţelegi. Acum începem totuşi să înţelegem anumite lucruri.

– Părinte, cum să înţelegem numărul 666?

– Unul din înţelesurile duhovniceşti e omul, persoana pervertită cu suflet şi trup cu toate puterile spre rău. Astăzi există acel om, care s-a lepădat de Dumnezeu. Sfinţii Părinţi spun că dacă nu îţi laşi voia în mâna lui Dumnezeu, pune stăpânire vrăjmaşul pe ea. Lepădaţi de Dumnezeu, oamenii nu-şi dau seama că sunt sub stăpânirea vrăjmaşului şi fac voia lui. El întunecă mintea omului, care nu funcţionează normal şi corect aşa cum a făcut-o Dumnezeu. Puterile sale sufleteşti sunt stricate de diavol, de prezenţa lui care le întunecă. Sfântul Isaac spune că primul lucru pe care îl face diavolul când intră în om, îi întunecă ochiul minţii, conştiinţa şi îl pune să facă toate păcatele, pentru care primeşte pedeapsă de la Dumnezeu.

– Omul are libertate, dar ispitele sunt atât de subtile.

– Dacă este duhovnicesc, omul vede de unde vin şi unde îl târăsc ispitele. Îşi dă seama imediat ce se întâmplă cu el când este ispitit, dacă e creştin care se roagă şi se adună la rugăciune în fiecare seară. Vine tentaţia să furi, să curveşti, să-ţi însuşeşti lucrul altuia şi nu-ţi dai seama că faptele acestea sunt rele, dăunătoare pentru suflet. Acestea sunt tentaţii, încercări ale diavolului de a te trage spre păcat. Ne dăm seama căci conştiinţa trăieşte când suntem ispitiţi, avem un sentiment de îndoială, de plăcere perversă.

Numai binele nu-i tentaţie, ci e putere dumnezeiască, este harul Sfântului Duh care unifică mintea şi sufletul şi, de aceea, când sunt invitat de Duhul Sfânt să săvârşesc binele, conştiinţa trăieşte un sentiment de unire, de încredinţare şi întărire. Cel care mă atrage să fac altceva decât binele e diavolul. Dacă sunt creştin şi luminat la minte, cu trăire şi cu rugăciune, îmi dau seama imediat. Dacă ştii că cineva te pândeşte să îţi facă rău şi îl vezi într-o zi cu ciomagul, nu te duci spre el, ci îl ocoleşti, fugi de el. Creştinul adevărat îşi dă imediat sea-ma, fiindcă el nu face compromisuri cu viaţa sa morală.

Fiecare păcat este o cale deschisă, o libertate, o putere pusă la dispoziţia vrăjmaşului să ne facă rău nouă şi altora. Îi dăm voie să ne facă rău pentru că nu ştie decât acest lucru, el fiind duhul răutăţii. Dumnezeu e izvorul binelui, al darurilor Sfântului Duh şi dacă omul se îndepărtează de Dumnezeu cu greu face binele, nu poate să facă decât răul pe care îl face vrăjmaşul, care s-a rupt de Dumnezeu, de principiul binelui. Aşa şi vrăjmaşul, el îţi propune fericirea, îţi oferă şi tu crezi că propunerile sale sunt bune şi faci ceea ce îţi zice el, dar în realitate te înşeală, îţi prezintă lucrurile pe dos, răsturnate. Şi, nepriceput şi neştiutor, le primeşti, iar după aceea te-a prins bine. Iuda a fost prietenul lui Hristos, n-a ştiut să se pocăiască după gre-şeala făcută, s-a lăsat stăpânit de diavol şi acesta i-a făcut ultimul rău îndemnându-l la sinucidere, ca să fie sigur că îl are în ghearele lui.

– Cele mai multe ispite şi tentaţii ajung la om prin mijloacele mass-media. Consideraţi că televizorul poate fi folositor?

– Televizorul este una dintre uneltele principale ale răului, prin întrebuinţarea lui rea şi, în general, a mesajelor imorale şi demoralizante pe care le transmite. Este plină lumea de ele. Din păcate, nu prea există om fără televizor, deşi nu este un lucru necesar. Părinţii Bisericii, sfinţii cei mulţi de care este plin calendarul, n-au avut televizor şi s-au făcut sfinţi, mucenici, cuvioşi, ierarhi. Înseamnă că te poţi face sfânt şi fără televizor.

Cu siguranţă, te poţi sfinţi mai uşor fără televizor, deoarece Sfinţii Părinţi spun că Dumnezeu este fără chip, iar mintea este che-mată, prin natura ei, să-L contemple pe Dumnezeu pentru ca astfel, golindu-se de chipurile care o fragmentează, să se unifice şi să se sfinţească. Ori televizorul îl năuceşte pe om cu un potop de chipuri şi de forme şi îi distruge unitatea lăuntrică a minţii. Idealul cel mai înalt este să ajung şi eu sfânt, să mă sfinţesc şi să merg pe drumul sfinţeniei. N-am nevoie de alte mijloace exterioare, care să mă ajute să mă sfinţesc. De televizor nu avem nevoie, că nu ne ajută, ci ne păgubeşte, ne umple de tulburarea lumii şi ne îndepărtează de Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel spune creştinilor: „rugaţi-vă neîncetat” – care nu e o simplă expresie literară. Creştinul trebuie să aibă mintea legată tot timpul de Iisus, capul trupului-Bisericii din care face parte prin rugăciune. Neîncetat înseamnă să fim permanent cu gândul la Dumnezeu, în legătură cu El. Toţi sfinţii spun să respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul; dacă Dumnezeu este pretutindeni, atunci să avem sentimentul că ne găsim permanent în prezenţa Lui. În prezenţa Sa, rugăciunile ni le aude şi tot ce facem se derulează în faţa Sa. Da-că sunt pe drumul înţelegerii, nu mai am timp de televizor.

Timpul meu este aşa de puţin, încât nu pot să-l pierd în altă parte. Lumea nu foloseşte timpul pentru drumul cel bun şi pierde orele în faţa televizorului. Vrăjmaşul ne fură timpul, nu avem timp să ne rugăm, să ne gândim şi să facem cele bune, pierdem lucrul cel bun. Rugăciunea mă duce la Dumnezeu, la o înţelegere duhovnicească. Televizorul mă îndepărtează de gândurile dorite de suflet şi mă murdăreşte cu vederile şi cu auzirile pe care le aud acolo. Nu nu-mai că îmi ia posibilitatea rugăciunii, ci, mai mult, mă murdăreşte şi mă îndepărtează de Dumnezeu cu tot şi cu toate. Nu este nevoie de multă filosofie ca să ne dăm seama ce trebuie să alegem.

– Părinte, dacă este atât de importantă sfinţirea minţii prin evitarea risipirii şi întinării ei cu tot felul de chipuri, atunci cum trebuie să privim, de exemplu, manifestaţiile homosexualilor permise şi organizate în România după anul 1989 de către anumite cercuri care apără drepturile minorităţilor?

– Drept o provocare şi o ispitire conştientă de către unii oameni căzuţi din toate facultăţile mintale sănătoase, ce se mândresc în chip drăcesc cu păcatul. Ei seamănă în conştiinţa noastră, în sufletul nostru, faptul că şi homosexualii sunt oameni şi au drepturi de minoritari, au dreptul lor la viaţă în societate, fără a se pocăi de acest păcat groaznic, ci, dimpotrivă, făcând paradă cu el. Face parte din aceeaşi uneltire ce ţinteşte pervertirea firii umane răscumpărată de Hristos, ca şi cea privind implantul cipurilor şi a buletinelor de identitate electronice. Este exact acelaşi plan de a duce lume în iad, prin propuneri şi susţineri ale modurilor păcătoase de viaţă ce tind, datorită presiunii slujitorilor diavolului din lume, să fie legalizate.

Noi nu trăim într-o lume aiurită, a nimănui; nu ne-am făcut singuri, nu suntem autonomi să facem ce vrem în lumea aceasta. Ea este făcută de Cineva, există un Stăpân, care este Făcătorul ei. Mărturisim permanent: „Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor”. El ne-a făcut pe noi, toate lucrurile acestea şi a pus în ele porunci. Dumnezeu n-a făcut lumea la voia întâmplării, ci cu un scop bine limpezit, luminat. Ca să ajungi la un scop, trebuie să ai mijloace de a-l atinge. Au făcut maşina ca să ajungi mai repede într-un loc oarecare şi drumurile ca să ajungi sigur într-un anume loc. Toate sunt făcute cu un scop şi omul, atunci când face un lucru, are o raţiune.

Văzând toate cele ce există, înţelegem că nu suntem autonomi, că nu ne-am făcut noi. Constatăm că fiinţa noastră funcţionează fără ştiinţa noastră: ochii văd fără să întrebe, urechea aude şi inima bate fără să ne întrebe, mâncarea se transformă în organismul nostru în substanţe nutritive fără să întrebe. Eu n-am nicio putere asupra acestor lucruri, fiind făcute de altcineva şi funcţionează după legea pusă de Dumnezeu de la început în ele. Când judec un fapt oarecare, nu-l judec abstract extras din cadrul acesta. Nu este liber homosexualul să facă ce vrea, că nu s-a făcut singur ca să facă ce vrea, ci altcineva L-a făcut ca să fie fericitul fericiţilor şi el se prosteşte, se murdăreşte ca să fie nefericitul nefericiţilor. De aceea, nu are nicio justificare sau scuză pentru păcatele sale. Se arată în Vechiul Testament că Dumnezeu a făcut înmulţirea omului prin legi biologice, pentru viaţă.

Homosexualitatea e păcatul morţii. Omul nu se mai înmulţeşte după legile lui Dumnezeu şi nu mai trăieşte după legile divine. De aceea, în Vechiul Testament Dumnezeu a pedepsit acest păcat cu moarte totală, a ars cetăţile de acolo cu foc şi pucioasă coborâte din cer; lacul Marea Moartă, formată în urma pedepsirii Sodomei şi Gomorei, este mort şi nu trăieşte nicio vietate în el. În jurul lui nu creşte nicio buruiană, ca să se arate că păcatul acesta e cel mai grav şi urât înaintea lui Dumnezeu, pentru că perverteşte iubirea şi omul. Spunând că homosexualul are drepturi, el se răzvrăteşte şi face exact ce a făcut Lucifer, îl corectează pe Dumnezeu.

Homosexualul are dreptul să se pocăiască, să plângă şi să se căiască pentru a se vindeca de devierea şi pervertirea firii lui, iar nu să se laude în manifestaţii de stradă. Omul a devenit obraznic, scârbos şi necurat, ca dracul încornorat şi afirmă că ce a făcut Dumnezeu nu a făcut bine, el face mai bine decât a făcut Dumnezeu. Ar trebui ca homosexualii să fie scoşi din localităţi şi să li se creeze, undeva departe, o rezervaţie pentru ei. Să facă ce vor acolo, dar să nu-i ţinem în mijlocul nostru, că ne trezim cu foc din cer peste capetele noastre.

Parada homosexualilor din Bucureşti a batjocorit ţara noastră cu biserici şi cu sfinţi, şi Dumnezeu va da puhoaie de apă ca să spele murdăria. Nu-i fără legătură cu acest fapt. Au fost şi înainte puhoaie, însă după acea manifestare au venit iar ploi nesfârşite care au inundat mii de hectare. Dumnezeu a îngăduit ca apele să spele murdăria aceasta, acest păcat atât de urât îngăduit de creştini şi să înţeleagă oamenii acest fapt. Creştinii trebuiau să fie mai tari, să nu îngăduie aşa ceva, să protesteze şi să apeleze la stăpânire ca să împiedice un fapt ce murdăreşte conştiinţa noastră, care răstoarnă valorile acceptate de conştiinţa umană. Biserica ar fi trebuit să apeleze la preoţi şi aceştia la credincioşi, ca să nu se facă parada homosexualilor. Suntem o ţară creştină şi nu trebuia să fie spurcată de păcatul cel mai grav. Preşedintele Poloniei a interzis aşa ceva în ţara sa.

– În anul 1993, Biserica Ortodoxă Română a făcut un referendum, pentru a strânge semnături împotriva aprobării acestor drepturi în Constituţie. La început, în Parlament au încercat să aprobe această lege, iar, după aceea, pe uşa din dos s-a aprobat fără să ştie nimeni. A mai fost odată o situaţie, a venit din Anglia o echipă care trăia murdăria în familiile lor şi voiau să facă reprezentaţie la teatru, ca să-i înveţe pe români treaba aceasta. Ştiu că au fost proteste şi nu s-a făcut.

– Lumea discută despre ploile şi uraganele acestea şi se întreabă de ce îngăduie Dumnezeu ca oraşe şi sate să fie inundate, copii morţi, dacă El este bun, milostiv şi iubitor de oameni. Îl învinuiesc pe Dumnezeu cel bun că a făcut pe diavol, iadul în care să se chinuiască omul pentru vecie pentru nişte lucruri făcute un timp. Omul nu vede ce face, nu vede că murdăreşte creaţia lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă îl învinuieşte zicând că nu este bun. Însă, El nu l-a făcut pe om ca acesta să facă răutăţi şi ticăloşii.

O lume întreagă stăruie în această înţelegerea strâmbă, socotind necazurile, suferinţele şi bolile drept suferinţe aduse de Dumnezeu. Lumea ar vrea ca Dumnezeu să împiedice aceste catastrofe, căci nu le consideră consecinţa păcatelor desfrâului, avorturilor, homosexualităţii şi ale altor blestemăţii. Vrea ca Dumnezeu să-i lase pe oameni să facă desfrâu şi homosexualitate şi să nu aibă nicio urmare negativă. Dar Dumnezeu nu face aceste suferinţe, ci omul îşi taie craca de sub picioare, blestemându-se prin faptele sale imorale.

În Sfânta Scriptură ni se spune că diavolul a venit în timpul lui Iov la Dumnezeu. Şi Domnul i-a zis Satanei: „Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este niciunul ca el pe pământ, fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău?” Acesta îi răspunde: „n-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâi-nilor lui şi turmele lui au umplut pământul? Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă”. Atunci Domnul a zis către Satan: „Iată, tot ce are el este în puterea ta; numai asupra lui să nu întinzi mâna ta”. Şi Satan a pierit de la faţa lui Dumnezeu. După aceasta, a căzut casa peste copii lui Iov care au murit, a căzut foc din cer şi au ars turmele de oi, au venit sabeenii şi caldeii şi au luat vitele şi cămilele, o boală rea a venit pes-te Iov, care rămas sărac şi bolnav pe gunoi. Toate relele şi suferinţele le-a făcut diavolul, nu Dumnezeu, Care i-a îngăduit diavolului ca lucrurile lui Iov să fie în puterea lui.

Diavolul poate să îmbolnăvească pe om, să aducă nenorociri, să aducă ploi şi trăznete şi are putere să-i facă orice rău, dacă îi îngăduie Dumnezeu. Permanent diavolul ar face toate aceste lucruri. Omul n-ar putea trăi, dacă diavolul ar avea libertatea să facă răul dorit. În scurtă vreme, lumea aceasta ar dispărea, dacă Dumnezeu ar îngădui diavolului să lucreze atât cât îl provoacă omul prin păcatele lui. N-are putere să o facă, pentru că nu îi îngăduie Dumnezeu. Totuşi, chiar cu atâtea necazuri şi suferinţe, omul modern trebuie să ştie că Dumnezeu îl îngrădeşte pe diavol ca să nu facă răul pe care l-ar putea face. Lumea este şi va fi proniată până la sfârşit. Sunt şi împrejurări în care Dumnezeu îi îngăduie diavolului să facă rău.

Una din împrejurări este cea cu Iov, în care omul e tare sufleteşte, întărit duhovniceşte şi ispitele din afară nu-l mai clatină încât diavolul n-are ce să-i facă. Necazurile n-au putut să-l clatine din credinţa lui. Căzând la pământ, Iov s-a închinat şi a spus: „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” Atunci nevasta lui i-a zis: „Te ţii mereu în statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu şi mori!” Dar Iov i-a răspuns: „Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?” În toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc cu buzele sale, n-a putut vrăjmaşul să-l clatine cu nimic şi relele, îngăduite de Dumnezeu asupra lui Iov, s-au întors spre cinstea lui. Dumnezeu i-a dat şi mai multă avere, copii şi celelalte.

Dumnezeu îngăduie ca vrăjmaşul să ispitească pe om, când îl ştie tare să reziste şi când nu poate fi biruit. Din această rezistenţă, omul îşi dovedeşte şi mai mult credinţa în Dumnezeu şi primeşte mai multă răsplată, cum a fost cazul cu Iov. Mai este şi altă situaţie; când omul calcă conştient voia lui Dumnezeu şi nu mai împlineşte voia divină. Atunci Dumnezeu vrând să-l trezească, să-şi dea seama că nu-i este prieten cel căruia îi face voia, ci vrăjmaş, îi lasă diavolului libertatea să-i facă omului ce vrea.

Atunci se porneşte vrăjmaşul cu necazuri, cu cataclisme, cu toate relele posibile asupra omului. Dumnezeu îngăduie pe diavol să facă acestea ca oamenii să se trezească, să-şi dea seama că cel căruia îi fac voia este duşman, nu prieten şi, astfel, să fugă de el şi să se întoarcă la credinţa bună. Dumnezeu nu permite aceasta ca să se uite cum vrăjmaşul chinuieşte pe oameni. Dacă omul face voia vrăjmaşului, în mod firesc suferă urmările acţiunilor „prietenului” căruia el îi slujeşte.

Dumnezeu respectă libertatea omului. Dacă face voia Sa, omul se bucură de binecuvântare divină, de sănătate, de toate darurile care au binecuvântarea divină. Dacă face voia diavolului se trezeşte numai cu rele şi necazuri care vin de la el. Omul este inconştient, nu-şi dă seama că, nefăcând voia lui Dumnezeu, îşi face rău lui, fuge de cele bune şi face voia vrăjmaşului care de abia aşteaptă să-l înrobească. A căpătat diavolul putere de a face rău mare, fapte murdare omeneşti şi a dat drumul la potop. El a văzut că distruge casele, recoltele, îi ia omului pâinea, casa şi se bucură. Dumnezeu îi dă voie vrăjmaşului să le facă, ca omul să se trezească şi să nu mai facă rău.

Omenirea întunecată la minte se tânguie că nu ştie cu ce a supărat pe Dumnezeu de i-a dat aşa necazuri, aşa se jeleşte şi biata femeie revoltată, când îşi vede copilul mort sau bolnav. Ea a făcut zece avorturi şi o să mai facă, dar aşteaptă să îi meargă bine în casă. Nu o dată femeia are tulburare în casă, bătăi, scandaluri, copii bolnavi şi se revoltă: „cu ce-am supărat pe Dumnezeu, de mă pedepseşte în halul acesta!” Răbufneşte împotriva lui Dumnezeu că este nedrept, nemilostiv şi că se bucură de suferinţele ei. Înţelegere strâmbă şi sucită, necreştină. Aceasta o întâlnim peste tot, din cauza ignoranţei mari a poporului nostru. Neavând credinţa bună, el este murdărit permanent. La televizor vede numai omoruri, nu cunoaşte învăţătura Bisericii şi puţinul pe care-l mai ştie i se pare că este o constrângere care vine din afară.

Nu sunt destule necazurile oamenilor, mai vine şi Biserica cu canoane. Foarte mare misiune are Biserica să-i lămurească pe creştini, să înţeleagă lucrurile acestea spre binele şi mântuirea lor. Oame-nii îşi fac rău singuri, întunecaţi de vrăjmaş şi le pun pe seama lui Dumnezeu. Fac rău şi consideră că sunt nevinovaţi. Creştinul este da-tor să nu piardă timpul, ci să se roage. Ceasurile pierdute la televizor trebuie să fie ceasuri de rugăciune, de lectură şi hrănire cu cuvântul dumnezeiesc, atunci nu va fi bulversat şi tulburat sufleteşte de cele văzute şi auzite la televizor. În Evanghelie se spune că în vremurile din urmă vor veni mari rele, necazuri, anotimpurile se schimbă, toate provin din greşelile mari făcute de unii inconştienţi.

– Credeţi că este folositoare pentru românul ortodox intrarea în Uniunea Europeană?

Dacă românii ortodocşi vor putea să convingă să creadă pe cei care nu cred în Dumnezeu, atunci le este folositor, dacă, dimpotrivă, se vor molipsi şi vor primi darurile pe care le dă Uniunea Europeană, atunci este vai de ei. O să auzim că sunt prea multe biserici, prea multe şcoli bisericeşti, că la facultăţi sunt prea multe ore de cutare şi cutare, că religia este antisocială şi să se dea deoparte, că este plină Biserica de formele trecutului ş.a.m.d. Dacă o să înceapă să primească darurile diavolului, precum desfrânarea, atunci ţara se transformă într-un bordel. Sodoma şi Gomora nu sunt departe.

Filosoful francez Andre Malraux a spus că mileniul trei va fi creştin sau nu va fi deloc. Adică răul a ajuns la o aşa de mare întindere, încât este la maxim. A nesocotit şi nesocoteşte legile fundamentale, pe care Creatorul le-a pus în univers. Civilizaţia europeană este pe malul prăpastiei. Dacă omul nu se trezeşte, nu poate să meargă mai departe, nu îngăduie Dumnezeu. Răul este aşa de mare, încât Dumnezeu scurtează timpurile. Aşa de tare s-au stricat lucrurile, încât o lume întreagă este prinsă de val şi târâtă la vale, inconştientă de lucrurile rele pe care le face şi îşi pierde sufletul. Dumnezeu nu poate fi indiferent de mulţimea care îşi pierde sufletul, din cauza aşa zisei civilizaţii, şi îi va pune capăt, cum a pus capăt comunismului.

– Putem asemăna vremurile de acum cu vremurile de la plinirea vremii, când Iisus Hristos a venit să răscumpere lumea?

– Atunci era altceva, era plinirea pentru mântuirea lumii, acum este plinirea pentru sfârşitul lumii.

– Mai vedeţi o regenerare a neamului omenesc?

– Depinde de om. Dumnezeu a zis: „Dacă mă veţi vrea şi mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi lua”. E în mâna omului acest fapt. Dacă se trezeşte şi se întoarce la Dumnezeu, lucrurile se schimbă, însă dacă omul continuă să-şi facă rău singur, va avea ceea ce-şi face. Depinde de noi. Noi avem tot ce ne trebuie, avem Sfinţi Părinţi, avem o mulţime de cărţi, avem şi învăţătura Bisericii şi în loc să apelăm la ea, apelăm la celelalte. În loc să folosim bunurile pe care le avem, ne pierdem timpul să vedem ce ne dă vrăjmaşul, televiziunea.

– Aceasta poate fi considerată o autodistrugere lentă?

– Aşa e. Omul nu crede că aici este greşeala cea mare, nu ştie că-i face rău televizorul, i se pare folositor. În ziare s-a scris de un apel, făcut la credincioşi de un preot pentru un bătrân căruia i se stri-case televizorul. Bătrânul, căruia i se apropia sfârşitul, se tânguia că nu mai are televizor. În loc să fie bucuros că nu mai are televizor şi să se pregătească sufleteşte că venea sfârşitul vieţii lui, el se plângea că i s-a stricat televizorul şi cerea să i se dea bani, ca să-şi cumpere altul. Este o înţelegere greşită.

– Cei care sunt beţivi, cei care se droghează sau fumează pot fi consideraţi sinucigaşi?

– Mai rău decât sinucigaşii, ei s-au dat răului de bună voie. Însă, sunt şi ei victime ale acestei năuciri a societăţii în ansamblul ei, trebuie ajutaţi să se vindece de patimile lor.

– Drogurile atacă tot mai mult România.

– Toate patimile, spun Sfinţii Părinţi, deteriorează starea firească a omului, mintea lui normală şi voinţa lui, aşa cum le-a făcut Dumnezeu. Patimile îi dau minţii şi voinţei raţiuni false, adică face lucruri părute bune, care, în fond, îi fac rău. În mod firesc, dacă văd un câine periculos, fug de el, că mă poate ataca. Dimpotrivă, văd că vine, mă duc la el, sare asupra mea şi mă rupe. Cel care a fumat o viaţă întreagă, ştie că tuşeşte din cauza fumatului şi şi-a stricat plămânii şi ficatul, nu mai vorbesc că a cheltuit atâţia bani aruncaţi pe foc. În mod normal, omul fuge de rău, nu bagă mâna în foc că ştie că focul îl arde; dacă vede un şarpe, nu pune mâna pe el că ştie că, dacă îl muşcă, moare. În general, omul fuge de rău, că aşa e făcut de Dumnezeu ca să-şi salveze existenţa. În loc să-şi facă bine, omul îşi face rău singur, scoate mereu ţigara şi o aprinde; nu mai vrea s-o lase fiindcă voinţa s-a stricat aşa de tare că a devenit a doua fire stricată.

Omul, care este făcut de Dumnezeu să fugă de rău, inconştient acum caută să-şi facă singur rău. Aşa sunt toate patimile, ele pervertesc fiinţa bună şi înţelegerea omului. Fără să vrea omul face păcatul, deşi firea lui îl îndeamnă să nu-şi mai facă rău. Omul n-ar mai vrea să-şi facă rău cu gândul, dar mintea sa funcţionează din obişnuinţă pentru că s-a creat firea pervertită spre rău, astfel încât firea, ce în mod normal îl duce la bine, acum s-a stricat şi îl duce la rău. Omul este pervertit împotriva voinţei lui şi împotriva existenţei lui; el face mereu răul pe care n-ar vrea şi nu trebuie să-l facă. Este stăpânit, e robit de păcat, adică el nu mai face voia lui Dumnezeu, ci face voia unei puteri străine, a diavolului care îl stăpâneşte.

– În primele secole după Hristos au existat mulţi mărturisitori, acum nu se mai mărturiseşte, cu atâta tărie, credinţa în Iisus.

– Atunci era altă situaţie, era puternic păgânismul şi creştinii erau socotiţi duşmani ai imperiului şi de aceea erau urmăriţi şi persecutaţi. Nu mai sunt acele situaţii, acum a slăbit mult credinţa. Deşi în vremea comunismului au fost mulţi mărturisitori ai credinţei.

– Credeţi că în viitor creştinii vor fi prigoniţi?

– S-ar putea. Creştinismul nu mai are conducători de talia Sfinţilor Părinţi. Se evită o opoziţie făţişă şi tranşantă a ierarhiei împotriva celor care pervertesc societatea şi mintea oamenilor. Persecuţie a fost şi în timpul comunismului. Creştinii nu aveau voie să poarte crucea la gât. Cineva spunea că nu vroiau să dea voie ca preoţii să meargă pe stradă în rasă, ci numai îmbrăcaţi civil. Erau măsuri restrictive care făceau să sufere sensibilitatea credincioşilor: să nu mai înveţe copii în şcoală credinţa cea dreaptă şi să nu se dea voie să tipăreşti carte religioasă.

– În ţara noastră a fost o revigorare duhovnicească monahală, datorată Sfântului Paisie Velicicovki.

– Se vorbeşte de refacerea monahismului prin paisianism. Dar de ce a venit Paisie în România, de ce nu a stat în Sfântul Munte? Firesc era, ca rus, să se ducă în Rusia cu ucenici cu tot, să facă o mănăstire mare. Nu s-a dus acolo. Între viaţa duhovnicească sporită de la noi şi cea din Rusia era o distanţă ca de la cer la pământ. Documentele ne spun că la Poiana Mărului se stabilise tot un ucrainean – Vasile de la Poiana Mărului, acum canonizat. La noi era o înaltă viaţă duhovnicească, iar în Rusia era slăbănogită din cauza influenţelor tătare şi turceşti.

Se vorbeşte despre reînfiinţarea monahismului în ţara noastră de ucenicii lui Nicodim. În secolul al IV-lea au trăit ca monahi Sfinţii Ioan Casian şi Gherman. Călugării sciţi, care au luat parte la Sinoadele Ecumenice, erau din Ţările Româneşti. Sfântul Ioan Casian a rămas mare părinte bisericesc şi a scris „Regulile” vieţii călugăreşti pentru cei din Apus. Înseamnă că în primele veacuri creştine mona-hismul nostru ajunsese la un nivel ridicat. El nu s-a stins, creştinismul nu a dispărut, chiar dacă au năvălit popoarele migratoare. Nu s-a putut dezvolta la un anumit nivel, dar s-a menţinut permanent.

Nicolae Iorga a spus că o mie de ani creştinismul a fost în schituri, în mănăstiri, în sihăstrii, s-a menţinut sub formă sihăstrească. Nu s-a putut organiza sub formă chinovială, dar s-a menţinut în forma sihăstrească care este cea mai înaltă şi sublimă. Sunt sihăstrii şi azi: Sihăstria Putnei, Sihăstria Neamţului, Sihăstria Voronei şi alte sihăstrii. Când s-a organizat sub influenţa bizantină în formă de biserici mari, sihăstria s-a păstrat şi călugării au continuat viaţa predominant în sihăstrii izolate. Paisie nu a organizat monahismul, el s-a înduhovnicit de monahismul găsit aici în care s-a format.

Era un înalt nivel al creştinismului la noi în ţară. La domnitorul Matei Basarab a venit patriarhul Macarie al Antiohiei, însoţit de Paul de Alep. Acesta a consemnat cu câtă evlavie şi rigoare era ţinut Postul Mare la Curtea Domnească. În duminica înainte de Postul mare, domnitorul a convocat boierimea şi a dat o masă oficială la care a fost invitat patriarhul. Seara, în biserica mare toţi au participat la Vecernie şi în săptămâna următoare, care era prima din Postul Mare, toate pieţele şi târgurile erau închise şi se postea. Miercurea au luat parte domnitorul şi patriarhul la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite şi apoi s-a dat masă de post. Până atunci a fost post total. Se ţinea aşa cum se făcea la mănăstiri.

În Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir spune cum erau mesele domneşti. Erau chemaţi la masa domnească mitropolitul şi stareţi de la marile mănăstiri, dar clericilor li se servea mâncare călugărească fără carne. Nu a înfiinţat aceasta Cantemir, exista demult această rânduială, care dovedeşte viaţa aleasă călugărească. Şi viaţa creştină ortodoxă se menţinea cu stricteţe. În vremea lui Cantemir, în Moldova erau 400 de mănăstiri, schituri şi sihăstrii, la fel în Muntenia. Deci Paisie a făcut doar o rânduială la mănăstirile unde a stat, aici fiind o înaltă viaţă monahală.

La mănăstirea Neamţ a ieşit, în anul 1987, un sfânt din pământ. Înainte de întemeierea mănăstirii exista o aşezare călugărească, era o biserică şi în apropierea ei cimitirul, unde erau îngropaţi cuvioşii părinţi. Sfântul acela a avut o viaţă înaltă şi câţi vor mai fi încă.

Mult înainte de a veni ucenicii lui Nicodim, a fost la noi o viaţă mănăstirească aleasă. La mănăstirea Secu a trăit Varlaam, mare mitropolit care a scris Cazania. La Mănăstirea Neamţ s-au păstrat de la Paisie doar manuscrisele, dar mai nimic din lucrurile lui. Mormântul lui din biserică este gol. Trupul lui l-au luat ruşii.

În general, românii şi cu ruşii nu s-au asortat deloc, sunt diferiţi prin stilul lor de viaţă, felul de a fi şi prin credinţă. Una este credinţa rusească, sentimentală şi alta e cea românească. Am observat lucrurile acestea după ce a început primul război mondial. S-au refugiat în Moldova călugări din Basarabia, pe care au ocupat-o ruşii. Un grup mai mare de călugări au ajuns la Mănăstirea Neamţ. Au stat un timp, dar nu s-au împăcat deloc. Erau români, dar erau sub influenţă rusească. N-au putut să stea. Nu se potrivesc. Românii de la Mănăstirea Neamţ nu aveau o amintire prea bună despre Paisie.

– L-aţi cunoscut pe părintele Dometie Trehenea?

– A fost un român bun şi un duhovnic iscusit. Prin tot ce a făcut, el a lăsat mărturia unei prezenţe româneşti frumoase în Sfântul Munte. A făcut aceasta, în primul rând, cu pilda vieţii lui. A fost şi stareţ la mănăstirea Zografu. Au fost mulţi călugări români în Sfântul Munte împreună cu dânsul. În anul 1963, o delegaţie românească s-a interesat îndeaproape de prezenţa românilor în Sfântul Munte Athos. Erau atunci 70 de chilii româneşti în Sfântul Munte; la fiecare chilie erau 2-3 călugări. Erau câteva sute de călugări români.

În acel an, 1963, a fost sărbătorit un mileniu de existenţă a Sfântului Munte Athos. Au venit toţi patriarhii, printre care patriarhul Atenagora şi patriarhul Iustinian. Atunci s-a îngăduit să mai vină călugări din ţările ortodoxe, căci multă vreme a fost întreruptă această legătură. Din acei părinţi vechi nu mai este niciunul. Ultimul a fost părintele Dionisie Ignat, care a plecat şi el la Domnul. Din anul 1974 s-a dat drumul şi s-a îngăduit să mai vină părinţi români în Sfântul Munte. Marele neajuns era faptul că cei care veneau nu aveau o experienţă mănăstirească, fiind formaţi în perioada comunistă, fără viaţă creştină autentică şi cu resurse duhovniceşti foarte sărace.

– În ţară s-au făcut milioane de avorturi.

– Despre milioanele de avorturi făcute nu se vorbeşte deloc. Sunt fiinţe umane ucise, toată lumea îl aprobă. În Biserică se vorbeşte mereu, dar nu de această. Suntem ţară cu record. Cum este posibil? Este o ignoranţă fantastică în înţelegerea creştină a oamenilor. Omul nu ştie ce face, ce urmează după acest păcat. Dacă s-ar gândi bieţii oameni ce îi aşteaptă la sfârşitul vieţii, ca de foc ar fugi. N-au conştiinţa a ceea ce se va întâmpla. Nu mai cred în Dumnezeu, nu mai cred în viaţa veşnică. Au auzit, cred despre viaţa veacului ce va să fie, dar credinţa este aşa slabă şi searbădă ca şi cum n-ar exista. Sunt grijulii să trăiască bine, să mănânce bine. Ei spun: o mai fi dincolo ceva, dar măcar aici să fie bine. Sunt indiferenţi, nu-i doare capul. Ei vreau să fie bine aici, că aici este sigur. Sunt inconştienţi nu-şi dau seama, nu înţeleg, nu cred.

– Dar politica interesează?

– Dacă politicienii fac rău, eu de ce nu zic nimic bun? Aici este greşit. Dacă sunt creştini, unde văd că e rău trebuie să spun că e rău.

– Sărbătorile au ajuns motive de distracţii. S-a dus în bună măsură duhul sărbătorii de care vorbea Vasile Băncilă.

– Aici e greşeala mare, oamenii văd sărbătoarea în satisfacerea trebuinţelor pământeşti nu cea spirituală, căci aceea este propriu zis sărbătoarea. Se îngrijesc de pântece, de consum ca în Occident şi să facă păcate. Vedem cum se bălăcesc în noroi, în păcate şi consideră că acesta este idealul şi marea fericire. Oamenii nu ştiu, nu sunt lămuriţi. În marea ignoranţă în care trăiesc, îşi irosesc timpul cu televizorul, cu alte distracţii şi nu le mai rămâne timp pentru suflet, să citească cărţi, să se informeze. În necunoştinţă, omul nu a înţeles că ignoranţa este una din proptelele păcatelor, aşa cum spune Sfântul Ioan Damaschin că neştiinţa, uitarea, nepăsarea sunt cei trei mari duşmani ai mântuirii. Omul nu ştie ce e bine şi ce este rău şi îşi caută satisfacţia la nivelul acesta.

– Cum poate veni parohia mai bine în întâmpinarea tinerilor?

– Preotul să facă slujire că aceasta este chemarea lui, nu să facă comerţ, turism sau alte afaceri. Aceasta este datoria preotului: să se dăruiască cu tot sufletul pentru slujirea preoţiei. Dacă vrea să facă ceva, trebuie să fie el întâi convins şi să facă, nu numai aşa de formă, ci cu tragere de inimă, cu entuziasm, cu tărie. Dacă apare lăcomia, ai terminat cu slujirea. Virgil Gheorghiu a scris despre un preot de ţară, dăruit din toată inima slujbei şi poporului. Aceasta este chemarea preotului. Lumea aleargă pe la mănăstiri, dar nu se foloseşte prea mult. Te duci o dată, de două ori pe la mănăstire, te-ai spovedit o dată, n-ai făcut nimic. În parohie, preotul este permanent în mijlocul lor, la îndemână şi se poate apela tot timpul la el.

– Pe tineri foarte greu îi duci să se spovedească.

– Ei nu ştiu ce este spovedania, n-au credinţă, sunt marcaţi de stilul de viaţă în care trăiesc, de cele pământeşti şi nu-i simt nevoia.

– Se vorbeşte mai mult despre antihrist decât despre Hristos.

– Aceasta e diversiunea, înşelăciunea cea mare. Când oamenii ar trebui să vorbească mai mult despre Hristos, de învăţătura Lui, de credinţa în El, de dragostea de Hristos, ei vorbesc despre pecetluire, antihrist. Oamenii trăiesc creştinismul la niveluri foarte diferite.

– Vă mulţumim pentru cele duhovniceşti.

– Vorba multă nu-i bună, ştim o mulţime de lucruri, dar nu le facem, suntem curioşi să ştim, să auzim, dar ducem acelaşi fel de viaţă cu pogorăminte, cu compromisuri, şi rămân lucrurile importante de făcut. Nu numai că rămân, ci se strică şi mai tare. Preoţii ar trebui să strige împotriva diferitelor aspecte ale civilizaţiei, să ferească oamenii de pericole şi să le arate cât de dăunător e televizorul. Dar ca s-o facă, trebuie să fie convinşi că este o unealtă foarte păgubitoare şi că trebuie să nu-l folosească nici ei. De la televizor nu luăm învăţătura noastră creştinească, ci din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi, care ne folosesc şi ne îndrumă.

Toate civilizaţiile sunt atee, materialiste, ele nu pot să-mi dea niciun gram de învăţătură, nu pot să mă facă mai bun, mai creştin, ele nu au posibilitatea să mă înveţe. Acceptăm voluntar să ne facem rău: pierdem timpul, auzim o mulţime de lucruri rele, ne murdărim conştiinţa, viaţa. După ce urmăreşti un ceas la televizor nu te mai poţi ruga, este nefolositoare rugăciunea după ce ai stat la televizor.

Nu poţi să te rogi, pentru că eşti încărcat cu ce ai văzut şi ai auzit. Când spui „Doamne Iisuse” sau „Tatăl nostru”, în mintea ta se derulează secvenţe văzute pe micul ecran. Nu mai este rugăciune, e batjocură. Rugăciunea înseamnă înălţarea minţii la Dumnezeu, să rupi orice legătură cu cele pământeşti. Nu poţi avea o convorbire cu Dumnezeu când eşti plin de imagini, vorbe şi simţiri lumeşti. Un creştin adevărat nu renunţă la convorbirea cu Dumnezeu, sfântă şi folositoare, ca să privească murdăriile vătămătoare ce-i fac rău. Nu-mai o minte bolnavă este în stare de aşa ceva.

1 A trecut la Domnul la 22 februarie 2011.

Sursa: George Căbaş, „Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos”, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos

Foto din arhiva blogului (de sus în jos): (1). Avva Petroniu Prodromitul fotografiat în 2004 de Părintele Theodossios de la Simonopetra, / (2). Schitul Prodromu, / (3). Icoana Maicii Domnului Prodromiţa, / (4). Avva Petroniu împreună cu Pr. Cleopa Ilie şi mireanul Leonida Plămădeală (viitorul mitropolit al Ardealului, ÎPS Antonie), anii ’60, / (5). Avva Petroniu, foto credit George Crasnean, / (6). Monah rugându-se cu metanierul, / (7). Iconostasul bisericii principale a Schitului Prodromu, în stânga se află Icoana Maicii Domnului Prodromiţa, / (8). ÎPS Theofan al Moldovei luându-şi rămas bun de la Stareţul Petroniu, / (9). Avva Petroniu, foto credit George Crasnean, / (10). Craniu din osuarul prodromit, / (11). Schitul Prodromu şi Marea Egee, / (12). Icoană a Cuviosului Paisie Velicikovski, / (13). Stareţul Dometie Trihenea, / (14). Mormântul Părintelui Petroniu, foto credit Laurenţiu Dumitru (jos)

Poveţe părinteşti, Gheronda Efrem Filotheitul

POVEŢE PĂRINTEŞTI

✦ Trebuie să avem luare-aminte şi rugăciune. Una ajută pe cealaltă, precum se ajută mâinile una pe alta; luarea-aminte aduce rugăciunea şi rugăciunea aduce luarea-aminte.

✦ Rugăciunea să fie spusă încontinuu, fie grăită, fie în minte; să nu se oprească niciodată; întreruperea rugăciunii şi trândăvia sunt ca şi când cineva ar purta arma sa pe umăr, în vreme ce duşmanul îl ucide; pe când, dacă îşi ţine mereu degetul pe trăgaci, îndată ce apare duşmanul el trage primul şi îl omoară.

✦ Diavolul tremură la numele lui Iisus Hristos şi când rugăciunea se face astfel încât cineva să înţeleagă ce a cerut, adică să fie conştient, atunci frica diavolului este mult mai mare.

✦ Spuneţi rugăciunea; aceasta sfinţeşte gura, sfinţeşte aerul, sfinţeşte locul în care a fost rostită.

✦ Prin citire, prin convorbiri duhovniceşti, îl loveşti pe vrăjmaş în cap, peste picioare, peste mâini. Prin rugăciunea minţii îl loveşti în inimă, de aceea şi reacţionează atât de cumplit.

✦ Rugăciunea să fie spusă într-una, zi şi noapte, din gură, din minte, din suflet. Să nu lăsăm mintea fără ocupaţie, ci să lucreze la rugăciune sau la contemplare, pentru că altfel vine semănătorul cel rău şi seamănă tulburare în suflet. Monahul care nu zice rugăciunea este monah doar pe dinafară.

✦ Numele lui Iisus sfinţeşte gura, mintea şi inima; diavolul se străduieşte să oprească rugăciunea prin diferite griji, treburi şi nevoi; după ce a fost legat, ca să zicem aşa, stăpânul casei, lesne este după aceea să-şi facă treaba; de aceea trebuie izgonită imediat din minte orice închipuire, orice lucru. În vremea rugăciunii, nimic să nu preocupe mintea, să nu existe nici un lucru pământesc de care mintea să se îngrijească. Spune: “da, diavole, mâine, când îmi voi termina rugăciunea, le voi face pe toate; dar acum exist doar eu şi Dumnezeu, nimic altceva“.

✦ Diavolul ia mintea şi o duce unde vrea el; când mintea se întoarce, aduce în suflet toată mizeria şi provoacă maladii şi boală în suflet. Leacul, terapia, arma împotriva risipirii minţii este trezvia. Diavolul îşi macină toate puterile lui ca să distrugă trezvia.

✦ Vindecarea definitivă de patimi se face prin oprirea nălucirilor, adică a risipirii minţii. Păcatul nu se poate face dacă nu se primeşte mai întâigândul păcatului. Mai întâi se predă omul cel lăuntric, prin nălucire, şi apoi urmează păcatul din afară.

✦ Dacă mintea nu se curăţeşte de năluciri, Dumnezeu nu scrie pe lespedea minţii cuvintele Sale.

✦ Diavolii pun o mulţime de piedici pentru ca omul să nu se roage, deoarece toate cursele, toate capcanele diavolilor, sunt distruse prin rugăciune.

✦ Rugăciunea este o armă atotputernică care nu lasă păcatul să se apropie. Diavolii tremură la rostirea numelui lui Iisus Hristos.

✦ Lucrarea trezviei este meşteşugul meşteşugurilor şi ştiinţa ştiinţelor; e nevoie de un învăţător potrivit, care să cunoască bine meşteşugul. Dar e nevoie şi de ascultare deplină, întrucât, dacă pentru a învăţa un meşteşug ori ştiinţă trebuie să faci ascultare către învăţător, cât de multă ascultare trebuie să faci aici, în ştiinţa duhovnicească, unde diavolul încearcă să strice, să împiedice toată lucrarea: e ca şi când, de pildă, maistrul ar încerca să-l înveţe pe ucenic o meserie, iar un alt maistru, de alături, se străduieşte încontinuu să deformeze învăţăturile primului şi se sileşte să-l convingă pe ucenic că altfel stau lucrurile. Aşadar, gândeşte-te acum dacă e posibil ca ucenicul să înveţe vreodată meseria ascultându-l pe diavol, pe cel rătăcit, fără să-l asculte întru totul pe adevăratul maistru şi dascăl duhovnicesc şi fără să nesocotească sfaturile diavolului.

✦ Deoarece lucrarea minţii noastre nu este desăvârşită, de aceea nu primim mângâiere duhovnicească şi căutăm mângâiere prin vorba lungă, râs şi întoarcere către cele din afară.

✦ O cugetare diavolească te chinuie şi, dacă nu te spovedeşti sau nu te rogi, ca să fugă cugetarea, aceasta devine tortură; cât de înfricoşător este să fii cu diavolii!

✦ Sfinţii Părinţi foloseau aducerea aminte de moarte ca pe o cale de trezvie şi plângeau într-una, rugându-se să nu păcătuiască. Cât trebuie să ne rugăm noi, cei bolnavi!

✦ Cu cât te osteneşti mai mult, cu cât te nevoieşti mai tare, cu atât mai mare comoară îţi aduni în ceruri. Har mare vine în aceia care s-au chinuit, care au suferit mult; în aceia care au trecut prin mari ispite.

✦ Osteneala, sudoarea, chinul, smerenia, umilinţa, dispreţul de sine, acestea îl clădesc pe monahul adevărat, acestea sunt cununile veşnice. Dacă monahul nu este strivit, nu se face vrednic de a-L urma pe Mielul cel blând, în vecii vecilor. De aceea diavolul cel mândru războieşte monahismul, de aceea îi pune pe cei din lume să nesocotească monahismul.

✦ Mustrările sunt ca apa sărată care păstrează dinţii puternici şi aduce sănătate şi apărare; pe când laudele sunt ca dulciurile care distrug dinţii.

✦ Pentru ostenelile virtuţii vom afla odihnă în cealaltă viaţă; truda aceasta este aurul care se adună în cămările lui Dumnezeu; este sămânţa. Acum semănăm, după moarte vom secera şi vom fi uimiţi de recoltă. Cu ostenelile şi suferinţele de aici, zidim palatul nostru din Ceruri. Acum nu se vede nimic.

✦ Îngerul Domnului scrie cât te-ai ostenit, cât ai suferit în fiecare zi; şi în vreme ce ziua se pierde, plata rămâne. Când vom muri se va face socoteala şi vom lua răsplată pentru silinţa noastră.

✦ Unde sunt astăzi oamenii care, pentru iubirea lui Hristos, se supun chinurilor şi dispreţului?

✦ Sfinţii Părinţi s-au străduit să se ostenească cât mai mult cu putinţă, pentru că ştiau că vor găsi mai multe bunătăţi în cer.

✦ Viaţa de acum este ca un târg; toţi schimbă mărfuri, asudă, se ostenesc ca să câştige mai mult; după ce se termină târgul, fiecare are câştig după cum s-a străduit.

✦ Silinţa aduce smerenie, întristare, lacrimi; fără trudă, Hristos nu dăruieşte harul Său.

✦ Ispitele sunt ca furtunile de pe mare; în vremea furtunii lemnele şi murdăriile din mare sunt aruncate afară; marea se curăţeşte şi devine liniştită. Prin ispite se face curăţirea, apropierea de Dumnezeu, înfierea duhov-nicească; la urmă omul devine un mic dumnezeu după har. Dar să-L rugăm pe Domnul să scăpăm de ispita din îngăduinţa Sa, pentru că atunci mântuirea omului atârnă de un fir de aţă.

✦ Harul experienţei de după ispită are valoare mult mai mare decât harul care vine şi se face din mulţumire şi fericire; căci acest har pleacă peste puţin timp, pe când harul experienţei rămâne toată viaţa omului.

✦ Folosul ispitelor este mare, dacă ele provin de la Dumnezeu, spre învăţătură. Prin ispite se dobândeşte virtutea. Dar să ne rugăm ca ispitele să nu vină din îngăduinţa lui Dumnezeu, căci acestea sunt mai presus de puterile noastre. Dumnezeu îngăduie asemenea ispite din pricina egoismului nostru; desigur toţi avem egoism, dar aici e vorba de egoismul care şi-a făcut locaş înlăuntrul nostru şi nu vrem în nici un fel să-l dăm afară şi atunci Dumnezeu îngăduie să vină peste noi ispite care sunt mai presus de puterile noastre. Atunci două lucruri se pot întâmpla: ori te smereşti şi Dumnezeu te iartă, ori, datorită marelui păcat al egoismului, te faci şi mai rău şi atunci se ajunge la sinucideri, ieşiri din monahism etc. De aceea să-L rugăm pe Domnul să ne izbăvească de asemenea ispite.

✦ Judecarea este egoism; nu vezi greşelile tale, ci pe ale celuilalt. Un părinte ce avea darul înainte-vederii a văzut harul plecând de la un monah pentru că îl judecase pe un alt monah. Un avva s-a mântuit şi numele i-a fost scris în cartea vieţii întrucât nu i-a judecat pe fraţii ce se purtau necuviincios. Un alt avva a fost pedepsit trei ani de către un înger pentru că a căzut în judecarea aproapelui.

✦ Ispitele care vin la om au scopul de a-l smeri.

✦ Mi-a spus părintele meu: “Din ispitele mari am primit har mare, am simţit harul, l-am atins. De aceea trebuie să avem răbdare şi să îndurăm cu nădejde ispitele“.

✦ Într-o şcoală, unii sunt notaţi foarte bine, alţii binişor iar alţii sunt respinşi. Acelaşi învăţător, aceleaşi poveţe. E de vină învăţătorul sau elevul? Elevul silitor citeşte zi şi noapte, se nevoieşte, nu doarme noaptea şi astfel sporeşte.

✦ Să nu pierdem nici un minut; vom cere un minut din timpul nostru pierdut şi nu ni se va da; de aceea, în fiecare minut din viaţă să facem lucrarea cea bună.

✦ Diavolul urăşte mult schima îngerească, haina neagră, şi o războieşte; ştie că monahii vor lua locul pe care el l-a avut (vor înlocui tagma îngerilor ce au căzut). Numele monahilor sunt scrise în cartea îngerilor. De aceea turbează diavolul şi îi face şi pe oameni să turbeze împotriva schimei monahale.

✦ La rasă trebuie să cugetăm că este haina cinstită pe care au purtat-o mii de sfinţi şi făcători de minuni; mulţi dintre ei au fost împăraţi, prinţi, episcopi, minţi luminate.

✦ Cât trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru marea cinste pe care ne-a făcut-o chemându-ne în aşezarea monahală, dintre milioane de alţi oameni! Nu cumva suntem noi nevrednici de o asemenea cinste?!

✦ Zic Părinţii: dacă oamenii ar cunoaşte slava pe care o vor primi monahii în cealaltă viaţă, ar pleca toţi în pustie ca să se facă monahi. Iarăşi, dacă ar fi cunoscut războiul venit din partea vrăjmaşului şi suferinţele, nimeni nu ar fi plecat din lume.

✦ Pentru a dobândi iubirea către Dumnezeu şi pentru a se mântui, Părinţii au părăsit lumea şi pe cele lumeşti şi au plecat în pustie; şi dacă atunci ar fi strigat: “Plecaţi din lume!“, când virtutea era mare, cu atât mai mult ar striga astăzi, când în lume există o decădere aşa de cumplită.

✦ Dumnezeu vrea să mântuiască sufletul, dar acesta trebuie să conlucreze cu Dumnezeu; dacă sufletul nu vrea să conlucreze cu Dumnezeu, nu se va mântui.

✦ Dacă oamenii ar cunoaşte măreţia Raiului, ar jertfi totul pentru a-l dobândi.

✦ Harul Domnului este acela care ne ţine; lutul nu se sfărâmă când îl sprijină harul lui Dumnezeu. Dar dacă are îndrăzneală în sine, omul cade îndată; să nădăjduim doar în puterea lui Dumnezeu.

✦ Cu adevărat nespuse, nesfârşite, necuprinse cu mintea, necugetate şi veşnice sunt bunătăţile Raiului; de aceea trebuie să ne dăm toată strădania, toată silinţa, oricât de greu ar fi pentru a câştiga viaţa veşnică. Acolo nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.

✦ Bunătăţile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru copiii lui sunt de asemenea, valoroase şi de mare cinste, dar mintea noastră nu le poate pricepe.

✦ Din bucuria cerească şi din fericirea negrăită ne dăm seama că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru.

✦ Dacă ai smerenie, ai sfinţenie şi dacă ai sfinţenie eşti smerit.

✦ Dacă nu te slăveşte Dumnezeu, slava oamenilor este deşartă, amăgitoare. Dumnezeu nu vede faţa, ci numai inima omului, oricine ar fi acesta.

✦ Adânceşte-te în smerenia nesfârşită a lui Dumnezeu. Domnul a luat trup ca să vină pe pământ, a îmbrăcat firea omenească, pentru că Dumnezeu este înconjurat de asemenea foc încât trebuia să ardă pământul şi pe oameni: “E cu putinţă să-L vezi pe Dumnezeu şi să trăieşti?“. Cu adevărat, cât de mare a fost smerenia lui Dumnezeu! Dumnezeul slavei S-a născut şi a îngăduit să fie biciuit de făptura mâinilor Sale. Făcătorul tuturor este nesocotit, este părăsit de ucenicii Săi, care au promis că vor muri împreună cu El. E atât de greu ca omul să se încline în faţa acestei smerenii a lui Iisus Hristos, să se smerească, să se nesocotească? Nu, desigur. Domnul Însuşi a arătat: smerenie nesfârşită, iubire nesfârşită şi supunere nemărginită. Aceste trei virtuţi sunt absolut necesare pentru ca omul să se mântuiască.

✦ Smereşte-te cât poţi de mult; chiar de vei cere să fii socotit ca o pocitanie, ca ceva scârbos. Chiar Apostolul Pavel a spus: “Ca un gunoi ne-am făcut… nebuni pentru Hristos“.

✦ Cine eşti tu, viermele pământului, plin de atâtea păcate, care nu vrei să te smereşti, să te dispreţuieşti, când Făcătorul, Domnul Care e slăvit de îngeri S-a smerit, a fost scuipat, dezbrăcat în faţa oamenilor şi răstignit?

✦ Un monah s-a dus la un părinte sfânt şi l-a întrebat: “Cum ai dobândit o smerenie aşa de mare şi atâtea harisme, părinte?“. Fiul meu, i-a spus părintele, eu sunt plin de slăbiciuni şi neputinţe, sunt mai rău decât toţi“. Monahul a stăruit. Atunci părintele îi zice: “Primarul satului este ca împăratul în satul lui; însă când împăratul îl cheamă în capitală şi se întâlneşte cu miniştri şi generali, atunci vede că e un nimic, un zero; astfel, cu cât se apropie cineva de Dumnezeu, cu atât se smereşte mai mult“.

✦ Smerenia este cea mai importantă dintre virtuţi; când o dobândeşti, vrăjmaşul nu poate să te lovească. Se dobândeşte încet-încet, îţi trebuie ani întregi pentru a o dobândi pe deplin; însă când o dobândeşti, nu mai e nevoie de strădanie, va lucra de la sine.

✦ După măsura smereniei pe care am dobândit-o se socoteşte sporirea noastră în viaţa duhovnicească, în monahism; sporirea în dobândirea smereniei duce la sporirea în dobândirea virtuţilor.

✦ Zidurile egoismului sunt sfărâmate prin trâmbiţarea smereniei lui Iisus Hristos; smerenia nesfârşită şi ascultarea făcută de Hristos distruge zidurile egoismului.

✦ Este mare păcat să-l urască cineva pe fratele lui (oricine îşi urăşte fratele este ucigător de oameni). Şi nu numai ură, ci chiar răceală sau cugete împotriva fratelui său dacă are, păcătuieşte.

✦ Osândirea de sine aduce două lucruri bune, smerenia şi nejudecarea aproapelui, care sunt neapărat necesare pentru mântuire. Când te învinuieşti într-una pe tine, atunci nu ridici capul, te smereşti, nu judeci pe nimeni.

✦ Să existe între voi iubire sinceră şi sfântă; unde nu există iubire întru Hristos, nu există viaţă duhovnicească.

✦ Dragostea către fraţi trebuie să fie puternică, sinceră, curată; aceasta se vede când îi răbdăm pe fraţi, când îi ajutăm, când nu-i întristăm. Dacă avem dragoste către Dumnezeu, împlinim toată legea. Domnul a zis: “orice oferiţi celui mai mic dintre oameni, Mie îmi oferiţi“. Gândeşte-te acum: orice ajutor îi aduci unui om sărman, Îl slujeşti pe Însuşi Hristos, chiar dacă de multe ori un ajutor adus unui om din lume e folosit pentru a păcătui. Cât de mare răsplată are cel care îl ajută pe un monah care s-a închinat pe sine lui Dumnezeu!

✦ Mare lucru, într-adevăr, sa faci milostenie unui om, căci vei lua răsplată în cer; cât de important e să miluieşti un suflet care este veşnic şi neprihănit!

✦ Părinţii dădeau orice, numai să nu-l întristeze pe fratele lor. Nu vă amărâţi, deci, unul pe altul.

✦ Să fim cu luare-aminte ca să nu-l smintim pe fratele nostru.

✦ Aducerea aminte de moarte sensibilizează conştiinţa, luminează mintea, arată drumul cel curat.

✦ Loveşte fiecare cuget care vine să te ucidă: loveşte-l cu tăişul rugăciunii. Cu fiecare rugăciune îi tai picioarele, mâinile, capul, în final îl faci bucăţi şi dacă îl cauţi, nu mai există.

✦ Prin risipirea minţii, diavolul se străduieşte să împiedice mintea să ducă numele lui Iisus Hristos în inimă, adică împiedică rugăciunea curată.

✦ E nevoie de spovedanie curată. Cei ce au fost vătămaţi, răniţi sau omorâţi, au păţit acestea din cauză că nu şi-au mărturisit cum trebuie cugetele lor.

✦ Cugetele se aseamănă cu viermele acela care încet-încet mănâncă lemnul pe dinăuntru; astfel, pe dinafară lemnul pare minunat, puternic, dar pe dedesubt a fost distrus, încât deodată se rupe de la jumătate. Aşa şi monahul şi mireanul care nu-şi spovedesc sincer cugetele, în final sunt nimiciţi, căci nespovedind chiar şi cel mai mic cuget, încet-încet sunt măcinaţi pe dinăuntru.

✦ Luptă-te din răsputeri să împiedici risipirea minţii. Risipirea minţii este păcat, este deşertăciune duhovnicească.

✦ Fii cu luare-aminte la ivirea cugetelor, la asaltul lor; îndepărtează-te imediat; spovedeşte-te grabnic. La fel este cu barajul unui râu: dacă îndată ce a apărut crăpătura va fi reparat, nu e nici un pericol, însă dacă este lăsat aşa, atunci apele vin cu sălbăticie şi mătură totul în calea lor; astfel şi cu cugetele, dacă nu ne luptăm cu ele dintru început, dacă nu le spovedim imediat, atunci vin cu furie şi distrug totul.

✦ Risipirea minţii este arma principală a diavolului; îndată ce aceasta îţi aduce în minte vreun chip sau vreun lucru, izgoneşte-le! Mintea umblă ca un hoinar prin vecinătăţi şi adună ca un burete toate mizeriile, aducându-le în suflet. Sileşte-ţi deci mintea să fie încontinuu în inimă şi să se ocupe cu rugăciunea sau cu diferite alte lucrări duhovniceşti. Mintea s-a obişnuit să stea pe-afară; imediat ce observi demonul risipirii, adu-ţi mintea ta în inimă. Opreşte cu orice preţ risipirea minţii.

✦ Toate relele din om provin din risipirea minţii. Războieşte-te cu aceasta, ca Dumnezeu să pună în locul ei vederile Sale (contemplaţii, revelaţii).

✦ Părintele meu, Iosif, îşi cerceta conştiinţa în fiecare seară; ce nu a făcut bine, ce patimi au încă putere asupra lui, şi apoi le izgonea.

✦ Prin spovedania sinceră se vindecă toate rănile şi se iartă toate păcatele.

✦ Fereşte-te de vorba lungă. Prin vorba lungă te vatămi şi pe tine, îl vatămi şi pe fratele tău, pe care îl îndemni la vorbă lungă. Prin vorba lungă nu simţi că păcătuieşti, nu te spovedeşti, şi astfel în cartea greşelilor sufletului tău se scrie un păcat care merge la judecată. De asemenea, spovedania nedeplină este păcat; dacă murim pe neaşteptate, cum îi vom ascunde lui Dumnezeu, ce-i vom spune despre vorba noastră lungă nemărturisită, despre spovedania noastră care nu a fost deplină, amănunţită şi sinceră, de vreme ce putem face o spovedanie curată?

✦ Să facem în fiecare zi socoteala duhovnicească. Ce am câştigat şi ce am pierdut: şi pentru fiecare faptă bună să-i atribuim izbânda lui Dumnezeu, iar pentru fiecare faptă rea să aruncăm vina pe noi înşine şi să ne îndreptăm. Dacă nu facem socoteala duhovnicească, există teama că vom eşua.

✦ Adevărul ne eliberează de legăturile minciunii şi amăgirii… Duhul lui Hristos ne-a unit şi suntem toţi ca unul. Să ne rugăm pentru ceilalţi, ca să ne întreţinem unul pe altul cu dragostea şi cu unirea sufletească a lui Hristos. Să avem iubire unul către celălalt, să ne îngăduim unul pe altul, căci faptele noastre de multe ori nu sunt făcute cu grijă.

✦ Lui Hristos îi pare rău pentru noi şi nu ne părăseşte, dar îndepărtează harul Său de la noi, pentru ca omul să se cuminţească şi să înţeleagă că a greşit şi să se întoarcă prin pocăinţă pe calea dreaptă, pentru ca iubirea binecuvântată a lui Hristos să revină. Hristos este mângâierea şi izbăvirea noastră.

✦ Fără învăţăturile Evangheliei nu avem călăuză, nu avem busolă, nu avem nimic, nu ne putem mântui.

✦ Aici, la mănăstire, am venit ca la un cabinet medical, am venit să ne facem bine, nu să ne îmbolnăvim mai rău. La spital, bolnavii se ajută unul pe altul, se compătimesc, îi uneşte durerea. Pe noi de ce nu ne leagă dragostea lui Dumnezeu? Am venit aici să facem sacrificii unul pentru altul. Fără dragoste nu putem face nimic. Iubire desăvârşită are acela care se vinde pentru aproapele său.

✦ Cine este sârguincios în a face ascultare este plăcut părintelui său, ia lecţiile cele mai înalte şi merge la facultate. Când ne facem plăcuţi părintelui, ne facem plăcuţi lui Dumnezeu. Pentru Hristos facem ascultare, nu pentru om, ascultarea merge la Dumnezeu prin părintele nostru.

✦ Unde există ordine şi pace, acolo este şi Dumnezeu; unde este dezordine, acolo este şi tulburare sufletească; iar unde este tulburare sufletească, acolo este şi diavolul.

✦ Când există rugăciunea părintelui, există ocrotire şi binecuvântare şi atunci omul sporeşte. De aceea nu trebuie să facem lucrurile cu neorânduială şi după bunul nostru plac, căci acestea nu ne sunt de folos pe calea duhovnicească.

✦ Apostolii şi toţi oamenii sfinţi au aşezat tot adevărul evanghelic pe credinţa şi neprihănirea vieţii. Nu poate exista viaţă creştină dacă nu există neprihănire. De aceea fiecare dintre noi să rămână la cele pe care i le-a hărăzit Dumnezeu. Unul este în preoţie, altul în viaţa de familie, altul în altă parte. Acolo unde l-a aşezat pe fiecare Dumnezeu, acolo să rămână şi să se nevoiască, ca să-L mulţumească pe Dumnezeu.

✦ Când Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, îl facem pe Dumnezeu să ne dea mai multe… Lui Dumnezeu nu-i place atunci când cârtim.

✦ Câţi în această lume au răbdat chinurile oamenilor, câţi au fost învinuiţi şi defăimaţi, înjuraţi şi îndureraţi, câţi au suferit de boli şi de alte răutăţi, ridicându-şi crucea lor, au după aceea dreptul de a cere învierea. De aceea îngăduie Dumnezeu să ridicăm crucea şi să îndurăm suferinţe, ca să căpătăm dreptul de a învia. Nu ridicăm crucea? Atunci să nu aşteptăm înviere.
Bunul Dumnezeu, ca să nu rămânem şi noi fără înviere, ne dă să ridicăm câte o cruce, pentru folosul veşnic al sufletului nostru.

✦ Eforturile întru Dumnezeu au mare răsplată şi îl învrednicesc pe om să primească slavă şi cinste de la Dumnezeu.

✦ Neprihănirea are mare căutare la Dumnezeu. E nevoie de luptă trupească şi sufletească. Să stăpânim bine gândurile noastre.

✦ Când inima noastră este curată, gura noastră nu va rosti vorbe rele. Când inima noastră este curată, frumoasă şi înmiresmată, frumuseţe şi mireasmă va împrăştia.

✦ Să cugetăm mereu la ultima zi din viaţa noastră, la ultimele clipe; astfel nu vom mai păcătui.

✦ Diavolul întinde curse zi şi noapte, sapă tranşee, adună materiale de luptă, şi noi facem învoială cu acest vrăjmaş?

✦ Diavolul este uneltitor şi viclean; zi şi noapte e grăbit, se grăbeşte să ucidă sufletul nostru; duhul viclean conlucrează cu alt duh viclean, ca să distrugă sufletul, şi noi suntem nepăsători de mântuirea sufletului nostru, în vreme ce ar trebui să ne grăbim; vrăjmaşul se străduieşte să ne mănânce timpul, zilele, lunile şi anii noştri, până ce ajungem la moarte şi atunci ne va spune: “ai făcut asta, ai făcut-o pe cealaltă“, iar conştiinţa va fi nevoită atunci să aprobe; dar dacă toate acestea sunt minciuni, dacă am ţinut legea, dacă am făcut ascultare, atunci diavolii nu ne vor putea face nimic cu învinuirile lor mincinoase. Noi, când vedem cursele satanei, închidem ochii şi mergem într-acolo; vrăjmaşul încearcă să ne convingă de lucruri neîntemeiate şi mincinoase. Şi în timp ce diavolul are putere să ne prindă în mrejele sale, de cealaltă parte, noi Îl avem pe Iisus Hristos, călăuza noastră, Care luptă împreună cu noi prin harul Său, prin îngerii Săi, prin Biserica Sa.

✦ Când aici, pe pământ, prin lucrări şi fapte bune curăţim sufletul nostru, acesta va fi pregătit să treacă vămile văzduhului… De aici va depinde încotro va merge omul după moarte.

✦ Când suntem pe drumul lui Dumnezeu, suntem fericiţi, dar dacă mergem pe drumul diavolului, ne întristăm.

✦ Când lipseşte rugăciunea, lucrul, privegherea, veghea, spovedania, atunci răutatea va veni în noi.

✦ Creştinul care doreşte să se mântuiască trebuie să-şi schimbe gândurile şi hotărârile, să se străduiască să trăiască mai decent, mai simplu. Să înceteze strădania înfrumuseţării exterioare şi să se înfrumuseţeze pe dinăuntru.

✦ Omul trebuie să se pregătească mai întâi prin pocăinţă, prin părăsirea vieţii păcătoase, prin îmbăierea cu sfânta spovedanie, prin post şi rugăciune, prin iubirea aproapelui, şi atunci se va apropia, se va împărtăşi şi se va învrednici de viaţa veşnică. Însă cel care merge cu neruşinare să se împărtăşească atunci când se simte nepocăit, când este nespovedit şi necurăţit, acela nu are evlavie faţă de ceea ce primeşte. De aceea nu este vrednic de viaţa veşnică, ci este vrednic de pedeapsă.

✦ Preoţia este o mare treaptă, şi prin evlavia pe care o arătăm către preoţi Îl cinstim pe Însuşi Dumnezeu şi harul Sfântului Duh.

✦ Dacă inima omului este curată, atunci şi cuvintele lui vor fi cuviincioase, şi diferitele mişcări şi simţuri ale trupului vor lucra după curăţia şi neprihănirea inimii…

✦ Faptele bune sunt rugăciunea, pocăinţa, cântarea bisericească, participarea la slujbele religioase, sfânta spovedanie, sfânta împărtăşanie, ajutarea celorlalţi pe orice cale, cu cuvântul sau cu lucrul, şi îndeosebi prin lucrările dragostei care se fac cu cuget smerit.

✦ Hristosul nostru este Dumnezeul dragostei, al îngăduinţei şi al iubirii de oameni. Este plin de iertare şi milă, dar este şi drept. Toate celelalte haruri au primit loc şi înfăţişare în viaţa noastră. Ne şi miluieşte Dumnezeu, ne şi îngăduie. Ne dă cu îndestulare. Ne iartă mereu, dar nu şi-a arătat dreptatea, pentru ca lucrarea iubirii şi îndurării Lui să-l poată mântui pe om. Însă după moarte, la a Doua Venire, toate aceste îndurări vor fi înlăturate şi va lucra dreptatea lui Dumnezeu.

✦ Oricât s-ar strădui omul, dacă Hristos nu-i dă binecuvântarea Sa, nu va reuşi absolut nimic. Rugăciunea nu are alt rost decât să cheme ajutorul lui Dumnezeu. Iar o dată venit ajutorul lui Dumnezeu, omul conlucrează cu el şi are mare câştig duhovnicesc.

✦ Nepăsarea, trândăvia şi somnul sufletului sunt groaznice, sufletul doarme şi păşeşte prin viaţă ca un robot, fără să simtă rostul şi înclinaţia omului.

✦ Diavolul nu vrea sub nici un motiv ca creştinul să se roage într-una la Dumnezeu, deoarece ştie că în felul acesta se înarmează cu o putere uriaşă şi îl dezarmează pe el.

✦ Înţelepţii părinţi au lovit păcatul cu îndrăzneală. Vindecarea definitivă a patimilor se face prin încetarea nălucirilor, adică a împrăştierii minţii.

Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.

Cântări la Sfânta și Marea Sâmbătă (1999), Corul Mănăstirii Vatopedi

Mega Sabbaton (Holy Saturday / Cântări la Sfânta și Marea Sâmbătă), 1999 by the Fathers of the Vatopedi Monastery. 75 min.

Sfatul nostru: Ca să ascultați în răstimpuri acest album postat online, puneți „semn de carte” la acest link sau salvați-l la „favorites”!