Arhive blog
Monolog la Înălțare
Monolog la Înălțare. Un frumos monolog pe tema Înălțării Domnului al părintelui Andrei Lemeshonok, duhovnicul Mănăstirii de maici Sfânta Elisabeta din Minsk – Belarus.
Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .
Avva Petroniu Tănase (1916–2011) – Despre învăţătura de credinţă cea adevărată (Radio România Cultural, 2005)
avva Petronu Tănase (1916–2011)
despre învăţătura de credinţă cea adevărată
Acum șapte ani, la 9/22 februarie 2011, trecea la cele veșnice gheronda Petroniu Tănase, starețul schitului românesc athonit Prodromu. Cum despre avva Petroniu s’au scris multe pagini, ni s’a părut că cel mai nimerit s’o facă acum ar fi chiar… el. Pentru aceea am cerut binecuvântarea părintelui stareț Atanasie (Dumnezeu să’l mântuiască!) ca să publicăm un amplu interviu pe care l’a realizat Radio România Cultural, în anul 2005, cu vrednicul de pomenire părintele Petroniu. Textul a fost transcris și diortosit de către George Crasnean şi monahul Gherasim Prodromitul – căruia îi mulțumim și pe această cale pentru osteneala sa. Deci zicea părintele Petroniu acum treisprezece ani că…
Una dintre piedicile cele mari, sau ajutătoare mai degrabă, ale rătăcirii lumii de azi este ignoranța. Sfinții Părinți, când vorbesc despre viața călugărească, spun că există – de fapt și pentru viața creștină în general – „trei proptele a tot păcatul”. Așa… Deci acele trei proptele sunt: neștiința, uitarea și nepăsarea.
Omul, neștiind lucrurile cele adevărate și bune, deci atunci când nu le cunoaște pe acestea, este expus la toate primejdiile și minciunile. Chiar atunci când a știut cândva un cuvânt, un lucru bun, dacă însă pentru un timp oarecare nu şi’a mai adus aminte și nu s’a mai interesat de el (adică a fost neglijent cu acel lucru bun), iarăși, nu se folosește cu nimic. Și dacă a stăruit în uitare – ori a știut cândva niște bune povețe ale Bisericii privitoare la mântuirea lui și le’a ignorat – atuncea, în această situație, omul este lipsit de orice apărare. Este primejduit de peste tot, de toate obstacolele, și toate pietrele îi vin peste cap.
Noi spunem că suntem creștini-ortodocși; creștini la modul general, ca să zicem așa. N’am făcut noi creștinismul. Dar noi trebuie să știm cine a adus creștinismul pe lumea aceasta. Apoi să știm ce’i ăla creștinism, nu? Şi mai ales ce cuprinde, care sunt cunoștințele noastre despre creștinism, ce legătură avem noi cu el și cu lucrurile cestelalte? Să vedem cum au procedat Părinții mari ai Bisericii?
Noi știm că în decursul istoriei, au fost momente când învățătura Bisericii a fost pusă în discuție: au fost acele rătăciri, erezii. A fost arianismul, a fost iconoclasmul – împotriva credinței greșite despre icoane – apoi un cârd de alte eresuri care au produs multă tulburare în Biserică.
Deci atuncea ce s’a făcut, cum a procedat Biserica în acele situații? A stat cu mâinile în sân? Nu, ci îndată s’au strâns oamenii de seamă ai Bisericii, conducătorii, sfinții – cei pe care Biserica îi considera și îi recunoştea ca sfinți, căci au fost inspirați de Duhul Sfânt când au grăit despre lucrurile acestea – și au hotărât care este adevărata învățătură în legătură cu dogma care era în discuție. Așa a fost cu arianismul, așa a fost cu monofizitismul, așa a fost, cum am spus, cu iconoclasmul și cu toate celelalte erezii. Și atuncea ei au dat un răspuns, care a fost consfințit și pe care Biserica l’a recunoscut ca fiind cel bun și adevărat, și acesta a rămas valabil în toată vremea până la sfârșitul lumii.
Sfânta Tradiție – adică învățătura Sfinților Părinți – și cu învățătura Sfintei Scripturi – adică învățătura care a adus’o Mântuitorul pe pământ, Sfânta Evanghelie – sunt adevăratele pietre de temelie, izvoarele de bază ale credinței creștine și ortodoxe.
Şi atuncea deci, îndată ce se iveşte un impas în discuții, alergăm să vedem cum e; să vedem ce mărturii avem din Scriptură, ce zic Sfinții Părinți, cum au rezolvat ei problema aceasta? Așa! Și atunci, dacă avem deja acestea, nu ne luăm după tot ceea ce spune oricine pe orice drum.
Eu văd că’i ceva acum care nu se potrivește cu ceea ce știam până acuma… cu ecumenismul acesta: că ne iubim, că’i un singur Dumnezeu, că’i același Dumnezeu, că’i catolicism, că nu știu ce…
Mai departe… îi una, îi alta, le turnăm în aceeași cofă și facem un amalgam și aceea’i credința noastră. Noi până acuma n’am învățat așa dogmele credinței cele ortodoxe. Și atuncea când aud o treabă ca aceasta, îndată îmi dau seama că cel care o spune nu e demn de încredere. Nu’i acord nici o încredere! Simple vorbe ș’atât! Mă duc însă la acela care’i calificat să’mi dea răspuns la întrebare și mă duc la oamenii Bisericii: mă duc la duhovnici, la preoți, la oamenii care știu cum sunt lucrurile acestea. Așa ținem învățătura cea dreaptă a Sfinților Părinți. Nu ne luăm după toate vorbăriile care le auzim pe lumea aceasta. Nu’i așa?
V’am spus, că pentru împlinirea menirii noastre pe lumea asta, ne’a adus Mântuitorul Hristos învățătura Sfintei Evanghelii. El ne’a şi spus care este aceasta când a zis că „Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan 14:6).
Așadar calea cea adevărată care duce la viață – El este! Și atuncea trebuie să ne luăm după El și după învățătura Lui, să vedem ce învățătură are. Luăm învățătura Lui, și aceea trebuie să o ținem, nu a oricărui vântură țară care spune că „Ce mi’i că’i Budha, ce mi’i că’i cutare sau cutare?!”.
Și atunci care e învățătura cea bună? Căci, ca și creștin-ortodox, trebuie să cunoști bine învățătura Mântuitorului Hristos, pentru că – constatăm acum, ca și altădată, ca la începuturile creștinismului – tot așa a apărut gnosticismul și o întreagă serie de alte erezii insuflate de filosofia păgână din antichitate. Și căutau mereu ereticii să acomodeze păgânismul cu creștinismul, ca să aibe continuitate învățătura lor idolatră din lumea de atuncea.
Și acuma, vasăzică, cam tot așa este, căci se găsesc destui oameni care iau învățătura Bisericii și o amestecă cu credințe străine, greșite. În fond, ei anulează învățătura cea bună, ca să o introducă, de fapt, pe a lor. Dar nu este posibil acest amestec, nu se pot încurca unele cu altele! Și asta pentru că există învățătura cea bună a Mântuitorului Hristos!
Şi care e învățătura cea bună a Mântuitorului Hristos pentru mântuire? Noi trebuie; suntem datori să o știm!
Îmi spuneați vorba ceea că „lucrurile s’au învechit și nu mai sunt bune… și nu mai știu ce și cum”. Iarăși o prostie și o greșeală.
Noi știm însă că învățătura aceasta nu ne’a adus’o nici filosoful cutare, nici înțeleptul cutare, nici Budha, nici Mahomed, nici oricine altcineva din lumea aceasta. Ci Însuși Fiul lui Dumnezeu ne’a dat’o și de aceea aceasta’i învățătura cea dreaptă! Pentru că S’a coborât pe pământ și așa a răsărit lumii lumina cunoștinței. „Nașterea ta Hristoase, răsărit’a lumii lumina cunoștinței”, spune troparul Nașterii Domnului.
Omenirea se găsea în întunericul neștiinței, era închinătoare la idoli, la bolovani – căci idolii de piatră erau (și la propriu și la figurat!) – la animale, copaci, și așa mai departe. Nu mai exista învățătură dreaptă, uitaseră de ea, uitaseră legile pe care le dăduse Dumnezeu omului la început, și mergeau pe drumuri greșite. N’avea cine să’i lumineze! Înger din cer de venea şi tot n’ar fi putut să’i lumineze! Și’atuncea a coborât din cer Însuși Dumnezeu – Cel care făcuse lumea – și a adus creației Sale învățătura cea dreaptă. Personal. De aceea, ea este, nu se învechește, și nu’i nici trecută… fiindcă Dumnezeu nu este supus greșelilor și imperfecțiunilor. El nu ne dezvăluie doar o fărâmă din întreg pentru că n’ar ști celelalte părţi (ale întregului).
Ne’o spus totul pentru mântuire! Învățătura Lui este deplină, este definitivă, este infailibilă. Nu se învechește, nu este alta care s’o înlocuiască, n’are nevoie să fie cârpită, nici să fie acomodată! Ea trebuie crezută, așa cum este! Dacă o credem, așa cum este ea, cine va crede, se va mântui! Cine nu va crede, se va osândi!
Asta în linii mari. Acuma rămâne problema cealaltă, pentru că vedem puzderii de prooroci mincinoși, care au apărut odată cu sectele lor și care, fiecare zic că, învățătura pe care o propovăduiesc este cea adevărată. Și că aceea pe care o știți voi …. s’o învechit.
Sunt unii care zic: ”Catolicismul are învățătura cea adevărată!”. Că dacă fost papa Ioan Paul al II-lea pe la noi, catolicismul este cel bun. Alții zic că protestantismul; ș.a.m.d. Și așa zicem și noi: că a noastră credință este cea bună. Și așa fiecare se laudă cu dogmele lui. Care’i deci cea bună?
E normal ca fiecare să’și tragă, cum zice vorba, „focul la oala lui”, și să se considere pe sine îndreptățit în credința sa, pentru că el cu aceea trăiește, cu învățătura în care s’o trezit și pe care o învățat’o.
Dar există un criteriu obiectiv, pentru a ști care este exact, învățătura cea bună. Iar acest criteriu nu este altceva decât a înțelege cuvintele Mântuitorului din Sfânta Scriptură. Să vedem dară ce’a zis El.
Ce’a spus Iisus? Care’i chemarea omului? Pentru ce a făcut Dumnezeu pe om?
Dacă zicem că omul s’o făcut singur, de o ajuns să iasă din maimuță, și altele ca acestea, adică dacă omul vrea să’și tragă originile din animale și să nu fie făptură făcută de Dumnezeu, să fie sănătos! Cine vrea să fie neam cu animalele, să fie! Să trăiască mai departe!
Dar noi creștinii nu credem așa ceva!
Adică să se facă singur!?… S’o făcut universul, s’o făcut singur, nu știu de pe unde a apărut, de prin fundul apelor, iar e o năzbâtie! Căci noi vedem că în viața noastră de toată zilele, nimic nu se face de la sine! Toate lucrurile își au o rânduială, un rost, o socoteală, sunt conduse de Ceva sau Cineva, de o Putere care n’o înțelegem și nici n’o vedem. Dar ele sunt făcute cu multă înțelepciune, cum spune Psalmistul uimit: „Toate cu înțelepciune le’ai făcut” (Psalm 103). Toate’s făcute cu multă chibzuială! Așa!
Știința aceasta obiectivă (care se vrea obiectivă, zic eu), dacă ar voi să fie obiectivă, ea însăși s’ar minuna și s’ar cuceri de cele ce ar descoperi în particulele cele mai minuscule ale materiei, în formele microscopice. Așa!
Uite! Nu mai departe, te duci în grădină aici, la noi! Au primit părinții seminţe. Așa deci, au pus zarzavaturi, în fiecare an fac asta. Dar ce au primit de fapt? Doar niște pliculețe cu niște fărâme negre, despre care ni s’a spus că sunt semințe de zarzavaturi: de roșii, de ardei, de vinete, de cutare…
Au plantat deci fărâmele acelea în pământ și din bucăţele acelea mici a răsărit verdeață, care a crescut, și a făcut frunze: fiecare fel, altfel! Da! Altfel e roșia, altfel este ardeiul, altfel celelalte… Se dezvoltă, cresc și apoi formează fructul.
Cum se poate una ca asta? Cum știe o buruiană deci, să facă treaba asta?
A constatat ştiinţa de acuma că în acea formă de materie, există un program perfect!
Acolo este înscris de fapt programul a tot ceea ce trebuie să fie planta în continuare: cum să crească, cum să se dezvolte, ce formă minuscula să aibă, când să înflorească, când să se coacă, când trebuie să facă fructul, când să se termine, tot, tot, tot! Este înscris totul într’o fărâmă de materie!
Păi cine…, cum s’a făcut singură chestia asta? Cum e posibil să se întâmple asta, când şi cel mai mărunt lucru pe lumea aceasta care necesită oleacă de inteligență, cere puțină osteneală ca să’l faci!
Cum e posibil ca un lucru așa de complicat și de minunat și de interesant ca Universul, să se facă singur? Cred că nu trebuie multă filosofie ca să te gândești la treaba asta! Pot să zică toți filosofii de pe lumea asta ce’or zice, că nu pot să mă iau după ei.
Va să zică toate sunt făcute cu rost, cu socoteală. Există un scop, există o rațiune – cum zic Sfinţii Părinți – pentru fiecare lucru pe care l’a făcut Dumnezeu.
Rațiuni! Părinți numesc acestea rațiuni. Deci există rațiuni duhovnicești! Adică Dumnezeu nu a făcut lumea așa: hai ca să facem ceva, să fie lume, să fie oameni și să mai fie nu știu ce. A făcut’o cu un scop foarte înalt și foarte frumos, așa a creat lumea aceasta.
Atuncea, dacă Dumnezeu ne’a făcut cu un scop și totuși nu ne’a descoperit toată mulţimea tainelor – şi sunt multe lucruri pe care noi nu le știm – însemnează că ele nu ne sunt necesare în momentul de față, fiindcă nu le putem cuprinde – cum zic Sfinţii Părinți.
Ați văzut că Mântuitorul Hristos, pe când era cu Sfinţii Apostoli, le’a spus: „Multe am să vă spun, dar deocamdată nu vi le spun că nu le puteți ține, nu le puteți înțelege”. (Ioan XVI:12)
Așadar Mântuitorul a spus omului mai întâi ceea ce îi era necesar. Mai întâi le’a zis că nu sunteți orice – nu sunteți un bolovan, sau o buruiană –, ci „sunteți făcuți după chipul Meu”! Cu suflare dumnezeiască v’am făcut și v’am pregătit – mai înainte chiar de a vă face pe voi – o Împărăție, o fericire pe care mintea omenească nu poate să o socotească”. (cf. Facere I:26-27)
*
În stadiul în care ne găsim acuma… când era omul înainte de cădere, știți câte ceva din învățătura Bisericii, în Paradis, atuncea situația era alta. Când omul a călcat pe alăturea și a nesocotit porunca și rânduiala dumnezeiască, s’au stricat lucrurile. Și s’au stricat niște lucruri ca o consecință a greșelii pe care a făcut’o. Încă odată, noi suntem sub zodia acestei greșeli pe care a făcut’o Adam, însă ea totuși nu este absurdă, ci rațională și ea, doar că este rânduită, este pusă pe un drum cu mai multe dificultăți, decât cum era mai înainte de cădere.
Deci care’i porunca pe care ne’a dat’o acum Mântuitorul?: „Fiți sfinți fiindcă și Tatăl vostru sfânt este!”. „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Matei V:48)
Tatăl nostru – Dumnezeu!
Adică menirea principală a omului este să fie desăvârșit. Ce’i aia „desăvârșit?”. Sfințenie. Da. Chiar așa!
Au încercat să găsească desăvârșirea aceasta și înțelepții în cele lumești, căci și în antichitate oamenii și’au dat seama că omul, așa cum trăiește el, nu trăiește la ultima sa chemare, ci că mai e câte ceva care trebuie realizat și pe care el încă nu trăiește. Frumusețea, desăvârșirea, așa cum se gândeau oamenii.
„Bunul” și „frumosul”, cum ziceau antichitatea păgână, „kalokagatheia”. Omul trebuie să realizeze frumusețea și bunătatea. Va să zică omul cu posibilitățile pe care le are, are niște potențe, niște puteri, care pot să’l ridice la un nivel superior aceluia în care se găsește. Prin urmare el ar trebui să’și cultive aceste posibilități pe care le are ca să ajungă să se ridice la ținta pe care trebuie să o atingă. Și care sunt acestea? În privința aceasta au fost fel de fel de păreri în lumea păgână dinainte. În lumea creștină, cum am spus, Mântuitorul ne’a arătat sfințenia. Adică sfințenia, desăvârșirea, o reprezintă apropierea de Dumnezeul cel Sfânt. Dumnezeu este duh, nu este trup. Și’atuncea această sfințenie constă în aceea ca trupul acesta pe care’l purtăm să’l pătrundem de duhovnicie, de Duh, să’l înduhovnicim, să’l transfigurăm, să’l prefacem.
Și aceasta când se face și cum se face? Eu vă spun lucrurile astea acum în termeni generali, ca să zic așa. Această schimbare se face de fapt de’a lungul întregii vieți. Face omul ceea ce gândește, ceea ce face produce o schimbare, o prefacere și omul se schimbă încetul cu încetul.
Dacă crede în Dumnezeu, dacă se hrănește cu lucruri bune, cu relații inter-umane bune, dacă merge potrivit cu învățătura Sfintei Evanghelii, această prefacere îmbunătățește omul. Dacă dimpotrivă, el face această schimbare călcând, nesocotind rânduielile și poruncile puse de Dumnezeu, în mod firesc, omul culege şi consecințele. Putem observa aceasta şi în viața de toate zilele. Am făcut un delict de circulație rutieră, am mers pe drum greşit – primesc imediat o amendă, pentru că am făcut ceva ce nu trebuia să fac. Am făcut vreun alt neajuns: am lovit pe cineva, am făcut ceva rău – imediat legislația aceasta omenească constată că ceea ce am făcut nu este bun. În mod firesc omul e făcut să tindă spre bine. Căci așa a rânduit Dumnezeu ca lucrurile să se facă, ca el să se dezvolte normal, să crească și să ajungă la desăvârșire.
Dacă procedează invers, atuncea omul strică acest scop și puterile lui sufletești – care trebuiau să’l facă mai bun – se strică, și din stricăciunea aceasta se produce neorânduiala care are o urmare imediată: suferința, boala, un oarece neajuns, ș.a.m.d. Deci omul, în tot ceea ce face, trebuie să se străduiască să ajungă să plinească chemarea lui – asemănarea cu Dumnezeu, desăvârșirea.
Cum am spus, în decursul istoriei, Biserica a constatat că în lume s’au ivit fel de fel oameni care – mai ’nainte chiar de venirea Mântuitorului – simțiseră că omul e chemat să realizeze ceva cu ființa lui. Dar acest „ce?” al realizării lui era conceput după fel și fel de chipuri, fel de fel de păreri și concepții; acelea din vechiul păgânism de dinainte de Hristos, pe urmă a filosofilor, înțelepților de pe lumea aceasta. Fel și fel de chipuri, fiecare a găsit că „asta-i”. Unul a zis că’i bunătatea, unul a zis că’i frumusețea, unul a zis că’i vitejia, care mai de care…
La noi, grăiesc pentru creștinism, Mântuitorul a venit să aducă lumina cunoștinței, cum zice Biserica. Adică să aducă o cunoștință care luminează pe om, să aducă cunoștința cea adevărată care să’i arate omului exact calea pe care trebuie să meargă. Asta a făcut.
Noi putem observa însă, chiar şi astăzi, la două mii de ani de la această învățătură, urme de la credințele greșite. Ne mai vorbind că există și un principiu al răului, un dușman, care vrea să strice toată lucrarea cea bună: vrăjmașul diavol. Pe deasupra, mai există în om şi perversiuni, adică strâmbătăţi ale așezării lui naturale puse, care și ele văd lucrurile strâmb, și așa mai departe… Și atuncea învățătura cea dreaptă nu mai este trăită de toată lumea la fel, este răstălmăcită, este strâmbată, nu mai duce la scopul pe care trebuie să’l ducă pe om, ci’l duce pe cărări rătăcite.
Și așa a apărut în creștinism acea împărțire de demult: catolicismul și ortodoxia. Iar din catolicism s’a născut protestantismul și miile de secte care au ieșit din el. Și nu s’au vindecat nici astăzi rănile acestei despărțiri, acelei frânturi. Se încearcă în ultima vreme ce s’a încercat de mai multe ori de’a lungul istoriei: să se refacă unitatea Bisericii. Nu s’a reușit. Nici altădată şi nici acum. În vremea noastră iarăși ați auzit de ecumenism. Acuma papa ar vrea, cu vizitele pe care le face încolo şi încoace, să ajungă să se refacă această unitate. Însăși prin faptul că oamenii aceştia încearcă să’l refacă, ei recunosc că creștinismul lor nu este în forma care ar trebui să fie. S’a spart unitatea cea adevărată și ei încearcă s’o refacă. De aceea sunt în discuții ortodoxia, catolicismul și protestantismul. Discută între ele, se apropie. Și s’a zis la început: Să mergem pe calea dragostei – căci așa s’a întâmplat la primele întâlniri dintre ortodocși și catolici. Însă n’au pomenit de dialogul credinței, al adevărului și nici despre adevărata credință, ci doar despre dialogul dragostei, după cuvântul Domnului că „întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan XIII:35).
Așa s’a întâmplat şi la prima întâlnire între patriarhul Athenagoras și papa Paul al VI-lea. A fost primul patriarh ecumenic care s’a întâlnit cu un papă după schisma din 1054 și s’a propus atunci un dialog al dragostei între ortodocşi şi catolici.
Dar s’au purtat discuţii şi mai pe urmă s’a concluzionat că nu este suficientă aceasta. Dragostea nu este singura virtute. Ea este în funcție de adevărul pe care îl deține cineva, de credință pe care o are… Toți creștinii (şi nu numai ei) sunt îndemnați să fie în dragoste, doar că unul este budhist, altul este nu știu ce sectant, altul crede în altceva. Sunt credinţe străine una de alta, nu se împacă, nu’i același Dumnezeu pe care’l cinstesc oamenii. Păi atuncea dacă nu’i același Dumnezeu, dragostea lui față de dumnezeul lui e alta, și a mea față de Dumnezeu – fiindcă eu am alt Dumnezeu – e alta, și fiecare așa mai departe… Dragostea, numai cu numele i se zice dragoste, că nu’i dragostea cea adevărată. Nu poate să fie dragoste fără de adevăr. Așa că s’a constatat atuncea că trebuie pusă la cale, pusă în rânduială și învățătura de credință. Atuncea se va putea ajunge la dragoste, când și credința va fi cea dreaptă, și atunci ea se va putea şi manifesta. Până atunce, nu se poate.
Așa că proorocul cel mincinos care spune că „să ne iubim cu toții” și gata am ajuns la dragoste – minciuni grăieşte, nu spune adevărul, căci nu știe ce spune.
Va să zică reținem din tot ce am spus eu aici: învățătura care’i adusă de Mântuitorul Hristos pe pământ nu este învățătură de filosof, nu este învățătură a vreunui înțelept al lumii acesteia, oricât de deștept ar fi el. Căci orice învățătura omenească este imperfectă, este temporară, nu este veșnică, e legată de timp, de anumite momente ale istoriei.
Pe când învățătura pe care a adus’o Dumnezeu, cea a Mântuitorului Hristos, este adusă de Dumnezeu-Omul, de ființa cea atotdesăvârșită, sfântă, însă și atotînțeleaptă. De aceea și învățătura Lui rămâne în veac, după cuvântul: „adevărul Domnului rămâne în veac” (Psalm 116:2). Ea este valabilă în vecii vecilor, nu se învechește niciodată, nu este imperfectă și n’are nevoie de completări. Hristos ne’a dat tot ceea ce este necesar pentru mântuirea noastră. Va să zică învăţătura Lui nu este incompletă, sau nedesăvârșită, n’a rămas nicidecum în urmă față de știință sau de orice altceva, şi n’are nevoie de nimic. Singura atitudine față de ea este să fie crezută și trăită. Asta’i totul.
Noi trebuie să realizăm ceva cu ființa noastră în această viaţă. De exemplu, să zicem că dumneavoastră v’ați înscris la o facultate. Vreau să fiu doctor! Mă înscriu la facultatea de medicină și mă pregătesc în toate, citesc, fac experiențe, studiez, practice și teoretice, toate lucrurile necesare pentru ca după ce termin facultatea să pot să profesez medicina. Eu vreau să fiu inginer sau electronist. În domeniul ales, mă informez, practic, fac experiențe, citesc, ca după ce am terminat, eu să fiu electronist, să fiu inginer, să profesez lucrul pe care doresc să fiu.
Dar creștinismul nu e o învățătură profesională, pământească, ci ea este legată de însăși existența noastră. Învățătura care ne’a dat’o Însuși Dumnezeu, Hristos. De aceea și poartă numele Lui: noi suntem numiţi după numele lui Hristos – christianismos vine de la Hristos, purtăm chiar numele lui Dumnezeu.
Și dacă’I purtăm numele, pentru ce i’L purtăm? Însemnează că trebuie să realizăm și noi ceea ce Hristos a realizat în Sine, în Ființa Lui pe pământ: idealul desăvârșirii. Acesta trebuie să fie idealul pe care trebuie să’l şi realizăm noi. A avut trup – așa spun Sfinții Părinți: „Dumnezeu s’a făcut om ca să facă pe om dumnezeu”. Adică a luat trup omenesc, afară de păcat. A dormit, a mâncat, a obosit, a însetat, exact ca și noi, oamenii. N’a avut însă păcate. Da’ încolo a fost exact ca orice ființa omenească. Și în trupul acesta pământesc era pipăibil, avea nevoie de mâncare, avea nevoie de somn –; va să zică nu era un trup hieratic pe care încerci să pui mâna și nu prinzi nimica. Exact în acest trup al nostru – afară de păcat – El a realizat persoana pe care trebuie să o plăsmuim şi noi. Și trebuie să o realizăm și noi!
Și atunci – cum am mai spus – ca să ne împlinim rostul nostru pământesc, trebuie să ne uităm permanent la Hristos. Ne uităm la model, la icoană! Așa cum, ca să devin specialist într’o disciplină oarecare, mă uit mereu la personalitățile care au performat maxim în acel domeniu, la savanții şi specialiștii acelei profesii. Tot așa și noi, creştinii, ne uităm la Cel care a realizat pe deplin lucrul acesta, la Mântuitorul Hristos. Iar El ne’a arătat cu ființa Lui, cu fapta Lui de toate zilele și cu învățătura Sa, ce trebuie să facă, care va să zică, un creștin oarecare.
Omul nu trebuie să uite niciodată că’i creștin! Un Sfânt Părinte al Bisericii, Sfântul Grigorie de Nyssa, zice: „Dacă purtăm numele de creștini de la Hristos, trebuie să ne asemănăm cu Cel căruia îi purtăm numele!”.
Dacă aș vrea să cumpăr o bucată de aur, o piesă de aur, iar cineva îmi oferă o bucată de metal lucitor – alamă, aramă, orice altceva – și zice că’i aur, iar eu îi plătesc ca şi cum ar fi aur, dar în realitate nu e, e doar material strălucitor – ori dacă cineva îmi arată o sticlă colorată care sclipește frumos şi zice că’i o piatră scumpă, un mărgăritar, diamant sau rubin, ori mai știu eu ce; și’l cumpăr ca pe piatră de mult preţ iar el e sticlă – cum oare îi voi socoti eu pe oamenii aceia care mi’au vândut acele lucruri? Ca pe înșelători, ca pe mincinoşi, nu? M’au înșelat cu nişte obiecte „de rând” şi m’au făcut să cred că sunt lucruri de „mare preţ”.
De cele mai multe ori tot așa suntem și noi, creștinii, căci purtăm numele lui Hristos – numele Dumnezeului Cel Sfânt! – dar în realitate suntem doar nişte biete surogate. Căci nu arătăm cu viața noastră; nu arătăm pe Cel căruia îi purtăm numele. „Așa să fie purtarea voastră, spune Mântuitorul, ca văzând oamenii faptele voastre să proslăvească pe Dumnezeu” (Matei V:16).
Iar părinții ziceau: „Ai văzut un om, ai văzut pe Dumnezeu”. Dacă omul – fiecare om – e chipul lui Dumnezeu, atunci el trebuie să oglindească în ființa lui însușirile Dumnezeu-Omului, Omul care a fost pe pământ. Şi care au fost acestea? Dragostea între oameni, iertarea, păzirea de păcate: de desfrânare, de minciună, de furt… Toate învățăturile, poruncile care se găsesc în Sfânta Evanghelie.
Creștinul care vrea cu adevărat să știe ce să facă, trebuie să ia în serios ideea aceasta: faptul că e creștin. Măi omule: dacă eu sunt creștin, și’s botezat, și mă numesc creștin, și’s ortodox, apoi trebuie să iau în serios lucrul acesta. Nu pot să fiu creştin doar cu numele, căci atunci sunt fățarnic, sunt mincinos: zic că sunt creștin dar nu fac fapte ale creștinului.
Și ce trebuie să facă creștinul?
Să pună mâna și să citească! Că ignoranța este obstacolul cel mare care duce la greșelile noastre. Că nu știm ce să facem. Dar pune mâna pe Noul Testament și citesc frumos acolo ce zice Mântuitorul Hristos: „iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc rugați’vă pentru cei care vă vatămă și vă prigonesc”. (Matei V, 44). Nu vă legați de cele pământești, de trup și de materie ci aveți credință în Mine că vă port grijă. Eu mă gândesc şi la buruieni și păsări și dacă mă îngrijesc de ele, cu cât mai mult grijesc de voi, ființe alese, care sunteți oameni. Să avem deci încredere în Dumnezeu, că El ne poartă de grijă.
Şi încă altele: ceea ce voiți să vă facă oamenii, faceți și voi lor – să nu fac altora ceea ce voiesc, ori n’au vrut să’mi facă. Să fiu într’o bună rânduială cu oamenii, ca ceea ce vreau să’mi facă alții mie să fac și eu altora. Să iert pe cei care’mi greșesc, să ajut pe cei care sunt în necazuri și’n suferință, să’mi fie milă de ei – să trăim ca frații.
materia: prisosul şi cumpătarea
Apoi materia! Să nu fiu lacom în cele materialnice, să nu mă înec în materie, pentru că în secolul acesta, al materialismului, omul asta face: se îneacă în materie. Materie și materie! Nu’i mai ajunge omului, nu mai poate, în toate domeniile numai materie vezi. Prisosul! Are omul toate felurile de haine și toate tipurile de încălțări, în felurite modele făcute – obiecte care nu mai corespund cu rațiunea pentru care au fost create.
Dar omule, nu mai fi lacom în cele materiale, ci foloseşte lucrurile cele pământești cu dreaptă socoteală şi cumpătare, pentru trebuință, pentru strictă necesitate cum ne învaţă Sfinții Părinți. Regula folosirii lucrurilor să fie cumpătarea și trebuința.
Trebuie să’mi acopăr trupul. În loc să’mi pun o stofă de o mie de lei metrul, pun acolo o stofă de o sută de lei și tot bună stofă e și aceea și’mi acoperă trupul. Și în loc să cheltui o mie de lei, fac economie la nouă sute, nu? Și așa mai departe. Va să zică luxul este păcat împotriva folosirii materiei.
nesaţiul
Lăcomia la mâncare. Mâncăruri multe, petreceri, băuturi și dezmățuri. Nu sunt necesare pentru organism! Hrana este făcută ca să întrețină sănătatea și puterea de muncă, activitatea organismului. O lume întreagă care a trăit cu hrana cea de toate zilele: cu obișnuitele legume, fructe, cu pâine, cu pește, chiar şi cu carne, cu ce i’a fost la îndemână – dar mai ales cu cumpătare! – a dus o viață sănătoasă. Şi chiar știința medicală constată că supraalimentarea este dăunătoare sănătății. Cel care depășește trebuințele organismului, devine suprasolicitat: îi cedează inima, apoi şi celelalte organe i se îmbolnăvesc pe rând – pentru că omul calcă rânduiala pusă de Dumnezeu în lucruri şi nu’şi duce această viață în cumpătare.
respirația sufletească a existenței noastre
Omul n’a apărut singur pe lumea aceasta. Noi știm că există Cineva care ne’a creat, care ne poartă de grijă. Părinții spun să ne gândim la Dumnezeu, să’L respirăm pe Dumnezeu cum respirăm aerul. O secundă nu putem trăi fără El. Dacă Dumnezeu și’ar retrage purtarea Lui de grijă față de lume, lumea s’ar întoarce în neantul din care a ieșit. Toate sunt ținute cu puterea și cu lucrarea lui Dumnezeu. Ș’atuncea, un om înţelept, cu dreaptă socoteală, observă acest lucru.
Cum spuneam de minunăția aceea pe care a pus’o Domnul în fărâma de sămânță: cum se face că zarzavaturile și copacii din grădină știu că omul are nevoie de azot, de calciu și de alte substanțe chimice și le produce întocmai pe acelea de care avem nevoie – ba chiar şi în cantităţile de care avem trebuinţă!? Cum ştie buruiana aceia să scoată din pământ exact ceea ce am eu nevoie ca să trăiesc?
Atuncea legătura cu Dumnezeu este, cum să spun eu, este respirația sufletească a existenței noastre. În momentul în care am uitat de Dumnezeu ne sufocăm, murim. Murim sufletește și rămânem numai cu trupul pe dinafară. Sunt viu dar, de fapt, sunt mort. Va să zică relația cu lumea din afară, cu cei asemenea mie, cu oamenii ceilalți, e pusă în rânduială de Dumnezeu, cum spuneam: de dragoste, de ajutorare, de bunăvoință, de înțelegere.
raţiunea ascunsă a materiei
Dar nici relația cu materia din afară n’o folosesc la discreție, cum vreau, cu lăcomie și cu neorânduială! Un exemplu bun îl avem chiar sub ochii noștri cu așa zisa ecologie, care se plânge acuma şi se teme că folosim fără rânduială bunurile naturale, iar natura de acum nu mai corespunde necesităților umane, își pierde rostul pentru care a fost făcută şi omul culege urmări neplăcute din cauza asta. Va să zică, nu mă pot purta oricum față de lucrurile care le’a dat Dumnezeu în afara mea, ca să le folosesc.
Apoi mai e și altceva: materia cu care ne ajută Dumnezeu, nu este doar simplă, are și ea niște rosturi. De unde această variație infinită a materiei? Forme, culori, dimensiuni, mărimi – toate lucrurile acestea nu’s la întâmplare. Sunt făcute cu o socoteală.
Un om, atunci când trăiește creștinește, înțelege că în afară de utilitatea aceasta imediată a lucrurilor, mai există și altceva. Există și o rațiune mai adâncă a lor. Înțelege și rațiunile duhovnicești pe care le poartă materia făcută de Dumnezeu şi atuncea nu se mai poartă oricum cu ea. Omul de astăzi însă, a pierdut această înţelegere şi nu mai vede în materie decât mâncare și băutură! Folosinţa primară, imediată! Nu mai vede nimic altceva! De aceea le folosește cu abuz și cu lăcomie. Iar aproapele nu mai vede pe fratele său că are aceleași trebuințe. Mai degrabă găsește prilej spre a profita de el, dacă poate, pentru că e nepăsător la nevoile pe care le are aproapele său. Grija numai de sine, egoismul, a ajuns să fie idolul cel mare.
relaţiile omului cu semenii şi cu materia
Însemnează atuncea că toate relațiile acestea fireşti ale omului – cu semenii săi şi cu materia – nu sunt întâmplătoare, ci sunt rânduite într’un anume fel. Dacă omul va respecta rânduielile puse de Dumnezeu lucrurilor, totul va merge bine. Dacă însă nu le respectă, atuncea, în primul rând, nesocotește pe Făcătorul și Stăpânul care le’a pus: de vreme ce nu le împlineşte însemnează că nu’l interesează cine le’a făcut, şi nu’L recunoaşte pe Înțeleptul care le’a rânduit.
În al doilea rând însă, paguba cea mare este că acest fapt are consecințe negative asupra lui. Aicea omul face greșeala cea mare, căci el vede în poruncile și rânduielile puse de Dumnezeu niște constrângeri, niște obligații exterioare care’i strâmtorează aşa zisa libertate. Ar vrea să nu aibă această îngrădire, ci să facă toate după capul lui. Prihana mare aicea este, căci lucrând astfel, toate urmările – inevitabil, rele! – se răsfrâng asupra lui.
Omul după ființa şi firea lui, în chip firesc, năzuieşte spre bine: dorește să fie fericit, vrea să fie sănătos şi să aibă familia în bună înţelegere, va să zică. Pe de altă parte însă, în loc să facă lucrurile după rânduiala lui Dumnezeu, le face pe cele dimpotrivă, care’i fac rău. Aicea’i marea rătăcire a omului: nu’și dă seama că făcând ceea ce face, în primul rând își face rău lui însuși. Aceasta’i una din marile greșeli ale sale.
neamul nostru ortodox
Atuncea – că tot grăiam despre cum trebuie să vieţuiască creștinul – să ne aducem aminte că noi ne’am născut într’o țară creștină – şi, mai ales, ortodoxă! Avem o istorie, avem mărturii despre cum a fost poporul nostru înainte.
Care mărturii? Păi, avem lucruri frumoase, care ne fac cinste: monumente, catedrale, biserici. Constatăm că poporul român n’a prea făcut palate şi nici monumente zoomorfe. Lucrurile cu care se laudă sunt îndeosebi bisericile: Curtea de Argeș, Voronețul, Moldovița, Sucevița, Cozia, „Trei Ierarhi”, ș.a.m.d. Acelea’s cele mai frumoase, dăinuiesc de sute de ani și lumea le admiră şi acum. Ele sunt expresia credinței neamului nostru în Dumnezeu, a relației lui cu Dumnezeu. Da, poporul român a fost un popor credincios: a crezut în Dumnezeu, s’a rugat lui Dumnezeu, a trăit viață creștină și n’a găsit altceva mai bun să facă pe lumea aceasta, decât niște lăcașuri în care să’L proslăvească pe Dumnezeu: bisericile acestea frumoase, care punctează istoria. Ele nu sunt obiecte de muzeu, ci expresia unor suflete frumoase, al unor oameni împodobiţi de virtuţi. Să dea Domnul să fiu și eu la nivelul lor, ca să înfăptuiesc lucruri la fel de frumoase în această existenţă.
dreapta credinţă # noile eresuri
Dar ce fac eu, ca să merg pe linia lor? Păi dacă am realizat care au fost frumusețile spirituale pe care le’au făptuit ei, trebuie să’mi dau seama că, pentru mine, ca român ortodox, acestea îmi sunt indicate! Acestea şi nu piramidele, sau mai știu eu ce alte scorneli, care nu’s, la urma urmei, decât ocări ale creștinismului.
Să luăm, de pildă, Țara Românească: principat cu un trecut frumos şi cu niște urme ale acestui trecut, urme care dau mărturie despre o credință puternică a locuitorilor ei. Iar mărturiile acestea nu sunt venite de altundeva, din altă parte, ci sunt izvorâte din trăirea omului în relaţie cu lumea în care se găsea, cu mediul natural în care fiinţa, cu cadrul istoric, cultural, dacă vreți să zicem, al vieții în general. Ele sunt niște expresii ale omului care a trăit pe acest teritoriu, în condițiile lui, cu propriile sale idei despre viaţă şi veşnicie. Așa a fost de când lumea, deci şi noi trebuie să mergem pe același drum, nu?
Ş’atunci de ce’mi vii matale cu nu știu ce Zen, ori cu nu știu ce altceva adus din altă parte, despre care abia acuma aud prima dată? Pentru că Budda și toate sectele care le avem (acum): iehovismul, baptismul, și celelalte, n’au nicio legătură cu pământul și cu istoria mea! Şi ce fac cu bunurile mele spirituale: le vând oricărui prim venit? Vezi’ți de treabă, domnule! Le’ai făcut în America, le’ai născut acolo, țineți’le acolo! Nu te împiedic eu. Dar la mine acasă lasă’mă în bună pace cu credința mea, pentru că eu le țin pe ale mele. Nici nu trebuie să pleci urechea la ce zice ăla, cutare: că dreapta mea credință s’o învechit, că acum sunt cu dragostea, cu socoteli. Lasă’mă, domnule, cu treburile asta! Țineți’le pentru matale! Eu știu pentru mine ceea ce trebuie să știu, atâta cât îmi e de trebuinţă şi n’am nevoie de îndreptările tale!
Nu grăiţi cu ereticii!
Chiar Sfinții Părinți spun: „Nu grăiţi cu ereticii!”. Nu discutați cu ei pentru că te murdărești! Te murdăresc! Lași să intre în urechi vorbe de rău despre Evanghelie, sau chiar despre Iisus – ori eu sunt obișnuit ca pentru Hristos să am respect și evlavie și când aud numele Lui să mă închin. Și acum el îmi vorbește urât, îmi obișnuiește urechea să audă și altfel de cuvinte despre Hristos. Și atuncea mă vatăm, mă păgubesc sufletește ascultând lucrurile acestea.
De aceea când ei vă spun: „Să discutăm, să știm şi cum zice și ăla și ăla?”, aduceţi’vă aminte că Sfinții Părinții ne îndeamnă: „Nu discutați cu ereticii!”. Nu vă băgați în astfel de treburi, pentru că, fără să ne dăm seama, ne păgubim sufletește, fie și numai auzind discuţii din acestea. „Ascultă măi omule şi vezi’ți de treabă! Aici e țara noastră, iar tu ai venit din altă parte. Dacă’s bune ale tale, țineți’le pentru matale! Noi avem bune ale noastre aicea acasă, n’avem nevoie să importăm scornelile voastre!”.
Biserica ortodoxă şi prozelitismul protestant
Da părinte, dar uitați’vă, de exemplu Statul Român, ați spus și ăsta’i adevărul, neamul românesc e neam creștin și se naște ortodox și cu toate acestea, Statul Român, Guvernul Român, recunoaște existența în România în mod oficial a baptiștilor și a altor secte. N’ar trebui, știu eu, Biserica sau comunitatea credincioșilor, comunitatea ortodoxă să intervină și să spună – nu țin de neamul românesc, nu sunt ale noastre, nu sunt specifice – n’ar trebui să fie aici!
Nu! Au fost toleraţi pentru că Biserica a fost îngăduitoare. Vasăzică nu i’a persecutat, nu a făcut așa ceva celor care erau de altă credință și atunci ei au venit și s’au așezat în țara noastră. Dar eu țin credința mea cea bună, adevărată și nu mă amestec în treburile lor. Însă şi Biserica trebuie să aibă grijă ca să nu’i lase să se bage peste mine. Va să zică „te îngădui să trăiești la mine în țară, dar așa cum eu te respect pe matale, credința mea respect’o și dumneata. Să nu umbli cu prozelitism şi cumpărături – să cumperi sufletele altora”. Pentru că, de obicei, cam totdeauna prozelitismul ăsta a fost interesat. Interesat istoric, interesat de pământuri, interesat de bani şi câștiguri, de socoteli din astea. Întotdeauna! Și acuma’i tot așa! Nu’i credință creștină, că el știe că ceea ce aduce – învățătura lui despre Hristos –, este alta decât cea dreaptă.
Biserica nu poate lua măsuri (în privinţa asta). Singurul lucru pe care poate să’l facă este să întărească pe creștini în credinţă. Pentru că dacă oamenii sunt buni creștini, atuncea nu se prind eresurile. Dacă ogorul e bine lucrat, nu cresc dudăile. Şi cum a ieșit buruiana, ai smuls’o imediat și ea nu mai creşte. Dar dacă ogorul nu’i lucrat, de ce te mai miri că ai buruieni?
televizorul şi… coliva
Uite un exemplu despre ce ar putea face Biserica în vremurile de astăzi cu… televizorul. Televizorul este folosit drept unealtă pentru murdărirea oamenilor, nu pentru folosul lor sufletesc. Și îl folosesc ostentativ și obraznic străinii, care vin la tine acasă și’ți aruncă lături în obraz, fără rușine și fără de respect. Dacă creștinii noștri ar fi întăriți în credință, ar putea lua o măsură în privinţa asta, fără a apela la represalii.
Uite, era în perioada de început a creștinismului un împărat roman, pe nume Iulian Apostatul. O vreme acesta a fost creștin dar, mai pe urmă, a revenit la păgânism. Și încuraja păgânismul și căuta în toate chipurile să îndemne pe creștini să se lase de credinţa lor și să revină şi ei la păgânism. Dar, cum aceştia își țineau dreapta credință, Iulian a trecut și la represalii. Şi s’a gândit el la un moment dat că, dacă nu poate să’i facă pe creștini să se închine la idoli, atuncea alimentele care erau puse la vânzare în pieţe să fie stropite cu sângele animalelor de jertfite zeilor lor. Măcar așa să’i spurce pe creștini, fără voia lor. Și ce s’o întâmplat atuncea? Tot în acea vreme trăia și un arhiereu, un om foarte sfânt, căruia i s’a arătat un mucenic care i’a zis: „Spune repede poporului să nu mai cumpere de mâine alimente din piață”. „Şi ce să mănânce poporul?”. „Colivă!”. Va să zică: „Fierbeți grâu și mâncați!”. De aceea a rămas de la Sfântul Teodor Tiron să se facă colivă sâmbăta, de post. De lucrurile acestea amintește coliva. N’a mai cumpărat nimeni merinde atunci din piață și bucatele s’au stricat. Au trebuit să le arunce pentru că lumea nu le’a mai cumpărat.
Ş’acuma, dacă, de exemplu, la cei douăzeci de milioane de creștini (sau câți credincioși or mai fi la noi, optsprezece milioane), Biserica le’ar zice la un moment dat: „Măi fraților, la cum este folosit astăzi televizorul, este spre paguba și spre jignirea conștiinței voastre de creștini! Mai bine ar fi să nu le aveţi!”. Și dacă cei optsprezece milioane de oameni ar arunca televizoarele, oare producătorilor le’ar fi indiferent? Nu s’ar simți lucrul acesta? Eu cred că ar fi obligați să’şi schimbe metodele de manipulare. „Iar dacă vreți să vă cumpărăm televizoarele, apoi emisiunile să fie pentru sufletele și pentru viața noastră, pentru educarea și pentru formarea noastră de creștini și de români! Nu pentru murdărirea și pierderea noastră sufletească. Dacă însă o țineți tot așa, atunci nu ne mai trebuie televizoare!”.
necunoaşterea învăţăturilor de credinţă ortodoxă
Trebuie să fie oamenii lămuriți. În toate domeniile. Și în domeniul cultural și în domeniul social.
Auzim că sunt o mulțime de copii aruncați, ori ai nimănui, care umblă pe străzi ca animalele. Trebuie să’i strângă alții?! Într’o societate cu adevărat creștină, n’ar mai exista așa ceva – dacă oamenii ar fi educați creștinește, să ducă o viață norală, așa…, în primul rând pentru binele lor! Căci omul, prin fapta bună pe care o face, iese în câștig: câștigul cel mare este în primul rând al aceluia care face binele. La fel cum şi răul pe care’l săvârşeşte omul este paguba cea mare, pe care singur și’o face.
Dar dacă oamenii ar fi lămuriți, ei n’ar mai vedea constrângere în rânduiala cea bună pusă pentru viața virtuoasă și n’ar vedea libertate în a face tot ceea ce vor! N’ar face treaba asta, adică să’și dea cu piatra în cap, să se arunce cu capul în râpă şi să’și rupă gâtul, numai ca să zică că’i liber să facă asta, nu? N’ar mai face aşa ceva, pentru că însemnează că’și face rău singur. Atuncea omul ar face ceea ce trebuie și ar fugi de cele ce nu trebuiesc făptuite. De aceea spun că una dintre greșelile cele mai mari este necunoștința adevărată a învățăturilor Sfintei Biserici, a învățăturilor creștinești!
puterea harică a Sfântului Duh
Vreau să vă mai întreb ceva. Ce se întâmplă acum – și se vede foarte des lucrul acesta în rândul tinerilor și nu numai, în rândul generației care a fost educată în perioada sistemului comunist – sunt oameni care nu înțeleg rolul Bisericii, care, mai mult decât atâta, neagă autoritatea Bisericii de a vorbi în chestiunile de credință și vin și spun că nu au nevoie de un intermediar între ei și Dumnezeu, că n’au nevoie de preot. Ce trebuie răspuns aicea?
Aceasta o spun îndeosebi sectanții care’s lipsiți de o dimensiune mare a creștinătății: nu au puterea harică a Duhului Sfânt. Ei nu au Sfinți, nu realizează sfințenia. Au pierdut perspectiva sfințeniei: „fiți sfinți”. Nu au sfinți şi nu cred în existenţa lor, n’o cinstesc pe Maica Domnului, în schimb cred (ei despre ei) că au o misiune specială pentru viața tuturor creștinilor și atunci ei vorbesc tot așa din această mare şi monumentală ignoranță a neștiinței lor.
Noi însă știm că în Biserică Dumnezeu a fost Cel care a rânduit lucrurile de la început. Au fost mai întâi Apostolii, cărora li s’a lăsat o putere specială de la Dumnezeu: „Mergând învățați, botezați, scoateți diavoli, vindecați bolnavi”. Nu putea să facă toată lumea treaba asta. Ei o făceau în virtutea unei puteri, undei delegații, unei puteri speciale primite de la Dumnezeu, un dar de la Dumnezeu. La noi, Biserica Ortodoxă recunoaște că există această lucrare rânduită de Dumnezeu. Protestanții însă au anulat’o și s’au lepădat de ea, n’o mai au. Dar există o putere pe care Dumnezeu o dă omului s’o folosească, peste posibilitățile lui strict umane, în anumite condiții.
În Biserica Mântuitorului Hristos, Apostolii au rânduit şi ei urmași cărora le’au încredințat acea putere deosebită: episcopii și preoții, care merg până la sfârșitul veacurilor cu acest dar deosebit primit de la Dumnezeu. Și atuncea nu este vorba de niciun intermediar, ci de faptul că, în virtutea puterii care le’a dat’o Dumnezeu, puterea omenească este împlinită, este înmulțită, cu acea contribuție specială a puterii dumnezeiești prin Sfintele Taine care se săvârșesc.
Prin botez omul primește un har special de la Duhului Sfânt. La hirotonie la fel, la cununie la fel, în toate cele șapte Taine. Apoi Biserica, prin Sfânta Liturghie, încununează Sfintele Taine cu Sfânta Împărtășanie. Peste tot, omul, sub forma aceasta văzută, materială, primește un dar special de la Dumnezeu, o putere care îi înmulțește, îi amplifică am zice, puterile lui naturale, sau întărește mai mult puterile celelalte. Este un dar special acordat unor persoane, rânduite de Biserică, pentru ca ele, la rândul lor, cu acest dar să’i ajute pe oameni: pe de o parte să se curețe de slăbiciunile aduse de păcat și de stricăciune, pe de altă parte să se întărească, să poată săvârși și mai bine virtuțile pe care trebuie să le facă.
Nu este vorba de intermediar, n’are nevoie nimeni de vreun intermediar. Asta o spune doar el (protestantul), fiindcă nu are această putere și nici nu recunoaște că afirmă ceva greșit – de aceea nici nu mă iau după el. De la începutul creștinismului s’a rânduit treaba aceasta, n’a adus’o cineva pe lume. Din Sfânta Evanghelie e rânduiala aceasta, instituită chiar de Mântuitorul Hristos!
biserici şi catedrale
A mai fost o polemică acum de curând, de fapt e mai veche, de când s’a reluat ideea construirii Catedralei Neamului. Și au fost voci care au zis că Bucureștiul, de exemplu nu are suficiente biserici și noi ne apucăm acum să construim o Catedrală a Neamului. Care ar fi răspunsul, cum ar trebui să abordăm problema aceasta?
Acuma, sunt lucruri în care nu trebuie să se implice toată lumea. E treaba conducerii Bisericii. Așa! De când există lumea a fost astfel, adică în centrele mari ale creștinismului s’a înălţat câte o clădire mai reprezentativă.
Românii nu și’au făcut însă în decursul istoriei catedrale, ca dovadă că a avut un creștinism smerit. A făcut lucruri frumoase, dar modeste, nu mari, nu catedrale. Românii vedeau catedralele din Occident, le vedeau pe cele din Bizanț, dar ei nu și’au făcut. De obicei aceste lucrări monumentale sunt legate și de oleacă de slavă deșartă, de mândrie, de orgoliu, de nu știu ce… Or, părinții noştri țineau linia ortodoxiei! Trăsătura care trebuie să existe, este așa cum a spus Mântuitorul: „învățați’vă de la mine că sunt blând și smerit” (Matei XI:29). Deci trăsătura definitorie a acestui popor a fost smerenia, simplitatea. N’a făcut lucruri care să impresioneze prin măreţie. O făcut Roma catedrala Sfântul Petru, iaca Sfânta Sofia – pe care a făcut’o Bizanțul cel strălucit, dar care acuma nu mai slujeşte ortodoxiei.
Acuma fiindcă s’au făcut încolo-încoace (catedrale), e treaba Bisericii, nu ne băgăm noi, oricare. Cei care sunt îndrituiţi, or să aibă și răspunderea pentru lucrul care l’au făcut. Eu, cel mai mic și ceilalți simpli creștini, nu ne băgăm. Dacă mă întreabă cineva – sau dacă mi se cere părerea în privinţa aceasta –, răspunsul meu este că nu e treaba mea asta, nu e treaba mea! De asta se ocupă Patriarhia, Sinodul Bisericii – doar sunt atâția ierarhi, atâția oameni învățați acolo.
steaua şi Crucea
Ce ne spuneți de încheiere?
Știți care’i simbolul stelei? Steaua are un vârf ascuțit în sus, încă două pe laturi și alte două așa, în jos. Dacă omul ar sta cu picioarele răsfirate și cu mâinile întinse, şi dacă unești capul cu vârfurile mâinilor și al picioarelor, ies cinci puncte, iese steaua – simbolul omului înfipt în materie. S’o sprijinit bine în pământ ca să cuprindă toată materia, toată lumea s’o țină. Se vrea un simbol al omului care cuprinde totul, omul materialist, omul care’i stăpânul pământului și al lumii, asta se voieşte a fi. Adică omul care s’a așezat în locul lui Dumnezeu.
Spre deosebire de Cruce, pe care Omul este tot cu mâinile întinse, dar cu picioarele strânse. Și există o mare deosebire: dincolo omul e liber, pe când dincoace îi cu mâinile și cu picioarele pironite. Deci, așa cum omul răstignit nu se mai poate mișca, nu poate face nici cea mai mică mișcare, așa și omul întărit în virtute nu mai este atras de nimic. Nu’l mai atrag amăgirile. Nicio ispitire din afară n’are putere asupra lui. De aceea și Apostolul Pavel zice: „eu m’am răstignit lumii, și lumea s’a răstignit pentru mine” (Galateni II:20, VI:14). Pe cruce, eu nu am nicio putere asupra lumii, dar nici lumea nu mă mai poate influența cu ceva. E semnul omului perfect desăvârșit în viața cea virtuoasă. Să vă ajute Dumnezeu să biruiți lumea!
Sursa: Radio România Cultural 2005 / Textul a apărut în serial în revista Lumea monahilor, nr. 128-131 / Interviul a fost transcris și diortosit de George Crasnean și monahul Gherasim Prodromitul / Foto din arhiva blogului, pentru cele cu Avva Petroniu, credit foto George Crasnean.
Mulţumim lui George Crasnean pentru îngăduinţa de a prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos. Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos.
Un lucru trebuie, Gheronda Efrem Filotheitul
UN LUCRU TREBUIE
✦ Un lucru trebuie, această poruncă a lui Hristos este valabilă pentru noi toţi, încât grija faţă de nevoile noastre de trai să fie atât cât e necesar şi să avem toţi ca preocupare a noastră cum să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu, cum să ajungem la mântuirea sufletului nostru nemuritor. Toată grija noastră trebuie să fie cum să ne curăţim sufletul, cum să îl modelăm după voia lui Dumnezeu, cum să facem să nu intrăm în iad. Mântuirea sufletului nostru nu este o joacă. Nu ne putem juca cu sufletul nemuritor.
✦ Suntem muritori şi suntem în trecere pe pământ, şi într-o zi vom pleca la cele veşnice, la Dumnezeu.
✦ Când nu avem mângâiere dumnezeiască, sufletul nostru nu îşi găseşte odihna în nici un fel, căci lucrurile materiale sunt străine de firea lui. Prin urmare, când sufletul omului se obişnuieşte cu cele ale lui Dumnezeu, prin rugăciune şi viaţă virtuoasă, atunci simte mulţumire şi siguranţă, şi Îl simte pe Dumnezeu înlăuntrul său.
✦ De aceea trebuie să ne îngrijim încontinuu să curăţim trupul nostru, să izbăvim conştiinţa noastră de legăturile nevăzute ale păcatelor şi atunci, cu harul lui Dumnezeu, vom reuşi lucrul care trebuie.
✦ Din faptele noastre se va vădi în ce măsură credem în Dumnezeu, în ce măsură credem în veşnicia sufletului şi a Împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea să cugetăm cu toţii serios şi să nu ne înşele diavolul şi păcatul în clipa în care avem nevoie de pocăinţă, lacrimi şi păreri de rău, şi să nu hoinărim încoace şi încolo, jucând, petrecând şi devenind altfel decât ne-a creat Dumnezeu. Nu, să lăsăm acestea şi să ne îngrijim cum să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu. Dumnezeu se uită la suflet, nu la cele dinafară. La cele dinafară se uită diavolul şi păcatul. Dumnezeu priveşte la cele dinăuntru, să înfrumuseţăm sufletul nostru cu virtuţi. Când ne împodobim pe dinafară, ne stricăm pe dinăuntru. Ne stricăm şi sluţim şi sufletul nostru. Pentru toate acestea Dumnezeu ne va cere socoteală.
✦ Aşadar să lăsăm grija traiului nostru şi să ne preocupăm de cum să lucrăm sufletul nostru şi să îl facem rodnic în faţa lui Dumnezeu, căci moartea ne aşteaptă. Alt drum nu există. Toţi vom trece pe acolo. Să ţinem cont de asta, că fiecare dintre noi va muri şi va trece pe la tribunalul ceresc. Să ne îngrijim de judecata noastră.
✦ Nu avem nimic în stăpânirea noastră, nici măcar sinele nostru nu-l stăpânim. Toate sunt nesigure, toate atârnă de un fir de aţă, căci putem să le pierdem pe toate, şi după moarte… Să cerem în rugăciunea noastră ca Dumnezeu să ne dea pocăinţă, întoarcere şi sfârşit bun, şi să primim răspuns bun înaintea Marelui Judecător.
✦ Noi, creştinii, suntem datori să ne îngrijim mult de modul în care ne vom mântui. Avem nevoie şi ne e absolut necesar să ne gândim la felul în care ne vom mântui. Să ne preocupăm şi să ne străduim a afla cum să ne mântuim.
✦ Înfricoşător lucru este mântuirea noastră! Acum trăim şi peste puţin timp murim, închidem ochii. Îndată ce îi închidem pe aceştia, ni se deschid ceilalţi. Şi începe imediat cealaltă viaţă. Trăim însă ca şi când credem asta fără convingere. De aceea patimile şi slăbiciunile ne biruie, lumea ne atrage şi făureşte în noi alte idei, nu acelea pe care le vrea Dumnezeu.
✦ Trebuie să curăţim sufletul nostru de viaţa noastră de aici, folosind diferite mijloace de curăţire, precum taina sfintei spovedanii, lacrimile, nevoinţa, războiul cu gândurile, cu simţurile şi cu orice alt păcat. Mai întâi trebuie să curăţim sufletul nostru şi apoi Dumnezeu ne va da harul Său. Şi când Hristos ne va da harul Său, când ne va deschide ochii sufletului, atunci sufletul nostru va deveni rai şi Împărăţie cerească ce nu poate fi descrisă prin cuvinte!
✦ Întreaga viaţă a lui Hristos nu este altceva decât calea dreaptă, calea smereniei, iubirii şi iertării. Dacă ai smerenie, iubire şi iertare, eşti fiu al lui Dumnezeu, eşti frate al lui Hristos, eşti ucenic al lui Hristos, eşti omul care se va mântui, care va sta de-a dreapta Sa.
Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003
Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.
Adevăruri pe care nu trebuie să le uităm, Gheronda Efrem Filotheitul
ADEVĂRURI PE CARE NU TREBUIE SĂ LE UITĂM
✦ Naşterea lui Hristos a fost nezgomotoasă şi smerită. A venit ca om, nu ca să judece lumea, ci ca s-o mântuiască. A venit ca să-l miluiască, să-l ierte şi să-l mântuiască pe om. A dat poveţe mântuitoare, ne-a lăsat porunci, sfaturi şi pilda Sa sfântă pe care să o urmăm pentru a ne mântui sufletele noastre. Toate aici pe pământ sunt trecătoare şi efemere, se duc ca un vis…
✦ Credem pe deplin în a Doua Venire a Domnului, care va fi măreaţă, înfricoşătoare şi slăvită… Marii părinţi ai Bisericii noastre, asceţii care aveau minte curată şi lumina Sfântului Duh, au păstrat pururea în conştiinţa lor această înfricoşătoare a Doua Venire a lui Hristos. Au cugetat la ea încontinuu, şi asta i-a făcut să se îndurereze mereu şi ochii lor să nu înceteze a plânge…
✦ După moarte, omul este condus direct la tribunalul lui Dumnezeu. Până la a Doua Venire, lucrurile vor fi deja lămurite şi rezolvate pentru fiecare suflet. Atunci se va face împărţirea finală, se va termina toată sărbătorirea.
✦ Deoarece fiecare suflet omenesc va trece prin primul tribunal şi apoi va merge la marea Judecată, marele adevăr care va fi spus la sfârşitul vieţii noastre trebuie să ne preocupe mai mult decât orice altă grijă. Lumea întreagă nu este vrednică şi nu preţuieşte cât un suflet. Sufletul este nemuritor, lumea este stricăcioasă şi se va sfârşi. Suntem aici pentru puţin timp… Să ne pregătim bine şi mântuitor pentru această mare Judecată prin care trebuie să trecem. Moartea ne pândeşte în fiecare clipă. Inima omului lucrează ca ceasul: la fel cum acesta se va opri la un moment dat, exact aşa se va opri din funcţiune şi inima omului. Şi atunci va urma aşezarea sufletului nostru, ori în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, ori în iadul cel veşnic, împreună cu diavolii.
✦ Să fim atenţi să nu ne orbească lucrurile pământeşti, căci grija multă pentru cele trupeşti este amăgire. Grija pentru mântuirea sufletului nostru trebuie să fie neîntreruptă, la fel şi rugăciunea şi mulţumirea către Dumnezeu. Fie că avem necazuri, fie bucurie, mulţumirea să nu lipsească din sufletul nostru.
✦ Să nu credem că numai prin lucruri materiale îi putem fi de folos săracului. Trebuie să-i oferim şi hrană duhovnicească. De multe ori, chiar şi sufletul nostru este întemniţat, este sărac şi gol în fapte bune. De acesta să ne îngrijim mai întâi, să îl îmbrăcăm, să îl hrănim şi să îl scoatem din închisoarea osândei, vinovăţiei şi păcatului. Şi când ajutăm sufletul nostru, e uşor apoi să-l ajutăm şi pe aproapele nostru.
Priviţi cât de jos a coborât Hristos. A coborât şi a zis: “Primiţi-Mă şi pe Mine ca pe un sărac; orice oferiţi acestui sărac, Mie îmi oferiţi. Şi Eu voi lua ceea ce îmi oferiţi voi şi pentru aceasta vă voi da Împărăţia Mea“.
Legea Evangheliei şi poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, nu sunt de neînfăptuit; înfăptuirea poruncilor lui Dumnezeu este fericire şi nu nefericire. Omul suferă când simte ură, când simte gelozie, când simte răutate. Şi preferăm să suferim decât să iubim. Când îl miluieşti pe sărac, trebuie să simţi fericire, să simţi bucurie, pentru că l-ai făcut să-şi afle odihna. Era înfometat şi acum nu-i mai e foame, ori îi era frig şi acum s-a încălzit. Era la închisoare, tu ai plătit şi acum este liber. Aceste fapte nu sunt grele şi omul se simte foarte fericit. Iată calea lui Dumnezeu!
✦ Poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, sunt foarte uşoare, odihnesc, răcoresc şi nasc fericire în sufletul omului. De aceea Hristos nu a cerut multe lucruri. Şi la a Doua Venire nu va zice: “De ce nu aţi lucrat nevoinţa?“. Nu. Va zice: “De ce nu l-aţi îmbrăcat pe sărac, de ce nu l-aţi mângâiat pe cel întemniţat?“. Ce sunt acestea? Faptele dragostei. De aceea a spus Hristos: “Cine este cel care Mă iubeşte? Cel ce ţine poruncile Mele. Cel ce nu Mă iubeşte pe Mine nu ţine poruncile Mele“. Prin cercetarea pe care a făcut-o celor de-a stânga, a vrut să le zică: “Voi nu aţi avut dragoste şi, pentru că nu aţi avut dragoste, nu puteţi intra în cămara dragostei“. Cămara dragostei se câştigă numai cu iubire şi jertfă. De aceea va trebui, cu dragoste şi smerenie, să intrăm în Împărăţia cerurilor.
Strâmtă şi dureroasă este calea ce duce la Viaţă. Drumul larg îi duce pe oameni în iad. Care este drumul larg? Viaţa lumească nepăsătoare şi zilele ce trec fără folos, goale…
Nu trebuie să ne amăgească diavolul, ci să ne străduim, cum se spune în Evanghelia Hristosului nostru, să curăţim interiorul potirului, care este sufletul nostru, inima noastră, mintea noastră. Dacă vei curăţi potirul pe dinăuntru va fi curat şi pe dinafară, omule. Prefăcutule, nu-l spăla pe dinafară şi înăuntru să-l laşi necurăţit. Ochii lui Dumnezeu le văd pe toate. Pe oameni îi vom păcăli, vom arăta altă faţă, dar cele dinăuntru sunt cunoscute de către Dumnezeu. Să ne străduim să devenim cum trebuie pe dinăuntru, să ne schimbăm. Să umplem timpul pe care ni l-a dat Dumnezeu cu fapte bune, cu gânduri bune, cu simţăminte curate.
Să nu ne preocupăm cu vorbe deşarte, să nu ne ocupăm cu discuţii necuviincioase şi vătămătoare. Să ne ferim limba noastră de la a-i judeca pe oameni: pe fratele nostru, pe aproapele nostru. Nu, să nu facem asta! Să ne judecăm pe noi, să ne osândim pe noi. Dacă ne osândim, ne vom izbăvi de osânda lui Dumnezeu. Dacă osândim, vom fi osândiţi, şi dacă judecăm, vom fi judecaţi; şi cu măsura cu care vom măsura altora, ne va măsura şi nouă Dumnezeu.
Fiecare clipă care trece nu se mai întoarce. Diavolul câştigă timpul nostru, şi în acest scop ne preocupă cu lucruri pământeşti şi trecătoare, încât să nu oferim mai mult lui Dumnezeu şi sufletului nostru. Să fim cât mai atenţi să ne aflăm în stare de veghe, să priveghem cu mintea, cu inima, să nu lăsăm să intre gândurile urâte, să nu lăsăm inima să se molipsească.
Dacă nu suntem cu luare-aminte, chiar şi în biserică putem să păcătuim mult. Când venim la biserică şi nu ne îmbrăcăm decent, şi prin lipsa de cuviinţă a îmbrăcăminţii noastre îi provocăm sminteală vreunui om, Biserica devine pricină de sminteală. Şi venind omul să se curăţească pe sine, pleacă şi mai murdar. Pentru că privirea lui a căzut undeva, pe ceva indecent. De aceea trebuie ca îndeosebi femeile să aibă foarte mare grijă ca atunci când vin la biserică să fie îmbrăcate cuviincios, atent. Răspunderea este foarte mare şi este un păcat pe care oamenii nu-l mărturisesc. Îşi spun păcatele, dar nu-i auzi spunând: “Ştii, părinte, în vremea necunoaşterii, când nu-l cunoşteam pe Dumnezeu, nu cunoşteam Evanghelia, pocăinţa, nu am fost învăţat şi poate prin neatenţia îmbrăcăminţii mele am smintit oameni. Fie cu hainele, fie cu locul în care şedeam, fie cu poziţia mea“.
Acestea sunt păcate pe care diavolii ni le pot reproşa, şi noi vom zice: “Dar cum s-au întâmplat acestea?“
“- Iată, când purtai haina aceea, când şedeai aşa, când nu ai avut grijă şi nu te-ai aşezat unde trebuia, l-ai smintit pe acel om.“
Atunci sufletul acela va fi ţintuit de vinovăţie şi astfel judecata va fi pe măsură. Vreau să spun, cu smerenie, că trebuie să fim atenţi la toate astea, căci vom pleca din lume şi vom merge la tribunal, vom merge la judecată… şi acolo vor fi spuse toate. Să avem grijă, deci, să fim cuviincioşi în toate. Să curăţim interiorul potirului nostru, sufletul nostru, inima noastră. Şi unde simţim vinovăţie, să ne pocăim.
Sfântul Vasile cel Mare a zis: “Nici femeie nu am cunoscut, dar nici feciorelnic nu sunt“. Când Sfântul Vasile cel Mare a zis că în viaţa feciorelnică pe care a trăit-o nu a cunoscut femeie, căci nu a fost căsătorit şi nici nu a păcătuit, dar nici cu vreo femeie nu este, s-a referit la gândire. Gândul păcătos trece şi dacă nu avem grijă, ne poate lăsa urme, ne poate lăsa pete şi murdării. Prin urmare, când ne pătăm, de ce avem nevoie? De spălare, de curăţire. Cum se face curăţirea? Curăţirea se face prin lacrimi, se face prin spovedanie şi pocăinţă. De aceea trebuie să avem grijă să nu ne biruiască cele lumeşti sau cele care astăzi ni se oferă ca fiind foarte bogate. Mă refer la ceea ce iubeşte omul: îi place să se înfrumuseţeze şi să se gătească, îi plac podoabele scumpe…
Când eu nu am grijă, ca om, şi provoc ispită fratelui meu, surorii mele, prin împodobirea neatentă, atunci eu port vinovăţia în spate. Lucru ce trece neobservat. De câte ori, dacă ne cercetăm conştiinţa, vom vedea că în viaţa noastră lumească, poate chiar şi acum, nu suntem atenţi? Prin urmare producem sminteală. Pe aceste păcate nu le cunoaştem; să le mărturisim şi vor fi şterse.
De aceea să fim cu luare-aminte la aceste lucruri, ca să fim pregătiţi. Moartea este înfricoşătoare, nu este joacă. Dacă vreunul dintre noi a cunoscut câte ceva despre moarte, dacă a fost primejduit de boală, a văzut cât de înfricoşătoare este. Vedeţi cum lăcrimează omul sau chiar plânge, şi ochii îi sunt neliniştiţi în ceasul morţii? Deoarece vede cum vin puterile potrivnice, vin diavolii să-i smulgă sufletul. Şi sufletul tremură cum tremură frunza de toamnă la cea mai uşoară adiere de vânt.
Troparul slujbei de înmormântare zice: “Ce luptă are sufletul când se desparte de trup, cât lăcrimează atunci, către îngeri îşi ridică ochii şi în zadar se roagă; către oameni îşi întinde mâinile şi nu are cine să-l ajute“. Spune că îşi întoarce ochii către îngeri şi nu primeşte nimic. Căci îngerii zic: “După faptele tale, aliluia. Te-am fi ajutat dar trebuia să ne ajuţi şi tu cu faptele tale“. Îşi ridică mâinile spre oameni şi le cere să-l ajute. Şi ei zic: “Cum să te ajutăm? Noi nu ne putem ajuta pe noi, cum să te ajutăm pe tine?“Şi atunci omul îşi dă seama de adevăr. Dar ce mai poate face în ceasul acela, când îi iese sufletul?
Această cercetare, acest adevăr, această realitate pe care vedem că o trăieşte fiecare om apropiat nouă, când pleacă din viaţă, ar trebui să ne fie lecţie, pentru a ne pregăti pe noi acum, pentru ca atunci când va suna ceasul, să fim gata. Şi cu toate că ne vom amărî, căci moartea este din natura ei grea şi amară, dacă conştiinţa nu va mărturisi împotriva noastră, vom simţi un balsam în suflet. Sufletul nădăjduieşte, simte că ceva se va întâmpla. De aceea deci, înainte de a sosi acel ceas înfricoşător, înainte de a veni această primă judecată a sufletului, şi apoi marea Judecată de la a Doua Venire, să ne pregătim, să fim atenţi, să ne grăbim acum; nu mâine ori poimâine. De astăzi, din clipa aceasta, să punem în sufletul nostru pocăinţă şi să ne întoarcem la Dumnezeu. Şi când Dumnezeu va vedea această intenţie bună din partea noastră, ne va ajuta. Şi va spori această mică intenţie a noastră şi o va face mare, încât să ne putem învrednici de mântuirea sufletelor noastre.
✦ Hristos, Mântuitorul nostru, cunoscând toate câte se vor întâmpla, ni le prevesteşte în Sfânta Lui Evanghelie, pentru ca să luăm măsuri şi să ne pregătim. Să nu avem nici o justificare că nu ni le-a spus, că nu le-am citit, că nu le-am auzit şi că de aceea nu ne-am pregătit. Nu, Hristos ni le-a spus amănunţit. La fel Biserica şi Sfinţii Părinţi Propovăduitori şi toţi cuvioşii lui Dumnezeu vorbesc despre cele pe care trebuie să le lucrăm. Adică despre faptele luminii, ale Evangheliei, pe care, lucrându-le, să scăpăm de toată această uriaşă primejdie.
Din nefericire, toate lucrurile, şi mai ales păcatul, ne arată, precum se vede, că se apropie sfârşitul. Auzim de războaie, şi se vor face. Vedem cutremure. Vedem păcatul, vedem satanismul, şi ce nu ne văd ochii? Tehnologia va ajunge până la a ne scoate din minţi, din credinţă. La ce să ne mai aşteptăm?
Cu toate că şi moartea fiecărui om este o a doua venire, totuşi o aşteptăm acum şi o vedem venind la modul general. De aceea să ne pregătim încontinuu, să ne curăţim, să fim neprihăniţi pe dinăuntru, să lucrăm faptele luminii, cele pe care ni le spune Hristosul nostru, faptele dragostei. Inima noastră să devină lipsită de răutate, precum a pruncilor. Aşa cum a zis Domnul: “Dacă nu ne vom face ca şi copiii în nerăutate şi în dragoste, nu vom putea intra în Împărăţia Cerurilor“. Nu zice să avem mintea copiilor şi judecata lor, ci nerăutatea inimii la care să ajungem în legătură cu aproapele nostru. Acesta poate să ne facă rău, să ne înjure, să ne batjocorească, să râdă de noi, să ne privească cu trufie, noi trebuie să ne păstrăm inima în nerăutate, precum pruncii, şi astfel ne vom mântui. Dar dacă începem să pretindem ce-i al nostru bătându-ne cu pumnii în piept şi să cerem dreptate, vom fi găsiţi vinovaţi. Căci Evanghelia nu ne spune să răspundem răului cu rău.
Mai mult decât toate să ne aducem aminte de ziua aceea înfricoşătoare a Judecăţii, şi desigur, cum a zis Sfântul Siluan Athonitul, să medităm la iad, încât noi să ne ferim a ajunge la această stare. Când această meditaţie va deveni pentru noi temelie şi viaţă, vom fi ajutaţi să ne ferim de faptele întunericului şi astfel vom scăpa de acest groaznic şi înfricoşător iad. Să ne închinăm, să-I mulţumim şi să-L slăvim pe Hristosul nostru, care S-a făcut om pentru ca noi să devenim dumnezei. Să-L cântăm şi să-L preamărim pentru că S-a jertfit pentru noi, ne-a deschis ochii, ne-a arătat drumul luminii, ni l-a trasat şi ne-a ajutat să păşim pe el. Ne-a dat ca armă cu care să-i lovim pe vrăjmaşi în dreapta şi-n stânga, arma luminii, Evanghelia Lui, în care sunt scrise toate, pentru a ajunge biruitori la final, la poarta de aur pe care scrie Ierusalimul Ceresc. Ierusalimul Ceresc îşi aşteaptă copiii şi copiii lui sunt cei care urmează modelul, şi modelul este Hristos. Amin.
Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003
Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.