Părintele Fotis Lavriotul, nebunul pentru Hristos (1913-2010). Viața, testamentul, prezentarea cărții lui Themistoklís Hrystodoúlou

Viața.

Arhimandritul Fotie Lavriotis, cunoscut în insula Lesvos ca Papa-Fotis, s-a născut în Pamfilla, un sătuc de lângă Mytilini în 1913, din părinţii Dimitrios şi Maria Sardellis.

Împreună cu sora sa, mai tânără decât el cu trei ani, a crescut în mijlocul a multe greutăţi şi lipsuri. La şapte ani a rămas orfan. În adolescenţă a descoperit monahismul şi deşertăciunea lumii după vizita în sat a unui propovăduitor; cu acest prilej, s-a hotărît să se facă călugăr.

La şaptesprezece ani pleacă la Mănăstirea Marea Lavră din Sfântul Munte, unde i s-a spus Lavriotis (în greacă, „din Lavră”). Acolo este tuns în monahism şi hirotonit diacon, apoi preot. A vieţuit în Sfântul Munte douăzeci de ani.

S-a întors pe insula unde s-a născut, Lesvos, la chemarea răposatului mitropolit Iacov I al Mytilinei.

A fost numit paroh în satul Trigona Plomariu, unde a rămas până a fost rechemat. În 1950, fostul arhiepiscop al Atenei, Ieronim, l-a numit slujitor al Sfântului Mormânt, la Ierusalim.

După o şedere de patru ani în Patriarhia Ierusalimului, s-a întors pentru a doua oară la locul naşterii. În acelaşi timp cu slujirea parohiei, s-a apucat de reconstruirea Sihăstriei închinate Cuviosului Luca, noul-mucenic.

Papa-Fotis a fost vreme de 68 de ani slujitor al Sfântului Altar. Era iubit şi cunoscut de toţi pentru bărbăţia, nevoinţa şi dăruirea sa faţă de predania ortodoxă. Referindu-se la înfăţişarea sa neobişnuită, obişnuia să zică: „Sunt călugăr, de-asta nu dau mare însemnătate îmbrăcămintei”.

Patruzeci de ani, Papa-Fotis a adunat pietre, oriunde s-ar fi aflat – plăci de piatră sparte sau tăiate, ţigle, marmură şi cărămizi – toate, aruncate din clădiri, curţi şi depozite. Mai apoi, s-a dus la Pamfilla. Acolo a ridicat de unul singur o biserică, din toate aceste rămăşiţe – o adevărată capodoperă, ce pare a se fi pogorît din cer, neatinsă de mână omenească.

Obişnuia să pribegească prin zonă desculţ, iarnă şi vară, cu o rasă ruptă. După o priveghere la o biserică din Thessalonic, un oarecare preot i-a luat din greşeală rasa, lăsându-şi-o pe a sa în schimb pe scaun – o rasă nouă, făcută din mătase. Când Papa-Fotis a băgat de seamă cele întâmplate, a început să plângă ca un copil – rasa nouă era prea călduroasă, iar el o dorea pe a sa, care era mult mai uşoară.

Când, după patruzeci de ani, a încheiat de lucrat la Biserica Sfântului Luca, s-a săvârşit cea dintâi Liturghie. Au luat parte mulţi oameni. Puţin înainte de Vohodul Mic, Papa-Fotis şi-a dat seama că uitase să lase o deschidere în zid pentru uşa din stânga, ca să treacă pe acolo. De îndată, s-a dus şi a luat un târnăcop, cu care a început să spargă zidul. Oamenii au ieşit afară, tuşind din pricina prafului şi înspăimântaţi de pietrele ce cădeau. Însă el şi-a continuat lucrul în tăcere, apoi s-a întors la slujirea dreaptă a Liturghiei…

traducere și prezentare Radu Hagiu

Testamentul.

Modul aparte în care părintele Fotis privea viața duhovnicească și lupta ascetică împotriva deșertăciunii lumii reiese și dintr-un testament pe care el îl scrie la data de 15 aprilie 1988, pe când se afla în Mytilene:

„Subsemnatul, ieromonahul Fotis Lavriotul, cunoscut tuturor, îl însărcinez pe fratele pr. Komniros să săvârșească cele ale înmormântării mele după cum urmează: După ce îmi voi da sufletul din lumea aceasta zadarnică, slujba înmormântării mele să se facă de către un singur preot, acesta să citească rugăciunile (nu să le cânte), fără coșciug, doar o făclie și o cruce, preasfântul simbol al Creștinătății. Apoi trupul meu va fi dus la morga spitalului pentru a fi tăiat, astfel încât doctorii tineri să poată învăța, fiecare pentru specialitatea lui. După aceasta, bucățile tăiate, puse într-un sac, să fie duse pe un munte înalt și să fie aruncate una câte una, spre a fi hrană păsărilor și animalelor sălbatice. Un singur lucru doresc și îi rog pe toți bunii preoți: ca, ori de câte ori vor sluji, să facă pomenire preaneînsemnatei mele persoane și să pregătească pe o farfurioară grâu fiert pentru citirea slujbei de parastas pentru păcătosul meu suflet. Acestea dorind și încredințând spre îndeplinire, Fotis Lavriotul.

PS. Cred din toată inima în înviere și, chiar de arde trupul și ar fi măcinat în praf foarte fin, în ziua Învierii trupurile vor învia din morți și fiecare va primi răsplata faptelor bune sau rele. Dacă nu este cu putință acest lucru, bucățile trupului meu să se arunce în adâncul mării.

PPS. Nu doresc alocuțiuni, rostiri de cuvinte laudative, ci doar rugăciuni, pomenire, Liturghii și parastase.
Fotis”

Prezentarea cărții

Părintele Fotis a fost un călugăr în deplinul înțeles al cuvântului, un autentic exponent al tradiției ortodoxe. A trăit un întreg secol. De mic s‑a dedicat slujirii Bisericii, ajungând ascet în Muntele cel cu nume sfânt, unde a devenit călugăr, diacon și preot. S‑a întors apoi în Lesbos și a slujit timp de o jumătate de secol în satul său iubit, Trigonas.

Pentru credincioșii săi a fost un om iubitor de liniște; se supăra însă atunci când unii clerici și laici moderniști încercau să schimbe – sau mai degrabă să distrugă – tradiția ortodoxă. A fost ultimul din seria marilor părinți Colivazi, din care a făcut parte și Sfântul Nicodim Aghioritul.

Nu ar fi renunţat la credința lui pentru toate bunătățile lumii. Nu se conforma cu cele ale lumii acesteia, nu se temea, nici nu se rușina în fața politicienilor și conducătorilor, nu se purta într‑un fel cu unii și în alt fel cu alții. Certa cu asprime, așa cum făceau prorocii Vechiului Testament – şi totuși, în acea aparentă duritate călugărească nu exista răutate. Certa și iubea în același timp. Iubea pe toată lumea, ura mai degrabă păcatul multora. Mustra și ridica vocea – și totodată ierta.

Dacă vedea nepocăință și încăpățânare demonică, se îndepărta și pleca departe. Nu‑i plăceau formalismele în mănăstiri. Voia să vadă monahi și monahii trăind în simplitate și noblețe necăutată. Făcea multe lucruri care contrastau cu modul de comportament civilizat – dar cu orice conflicte sau neputințe omenești s‐ar fi confruntat, orice amărăciuni ar fi trăit, întotdeauna privea cu mărinimie sufletească spre înălțime. Pentru credincioșii care se luptă în cuptorul atacurilor continue ale ispitelor, ale gândurilor, ale căderilor și care ştiu bucuria ce urmează fie și numai după o singură ridicare din multele căderi pe care le provoacă păcatul, părintele Fotis constituie un prețios far și îndrumător, o pildă bună și un chip de credincios luptător, care întreaga sa viață nu a avut ca oglindă decât icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului și a sfinților, prietenii săi.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!