Arhive blog

Părintele Arhimandrit Zaharia Zaharou, duhovnicul Mănăstirii Essex (Anglia), va conferenția la București (2.10.2018)

ASCOR, alaturi de Libraria Bizantina, va invita marti, 2 octombrie, ora 19:00, la Conferinta Preotia imparateasca, ce-l are ca vorbitor pe Parintele Arhimandrit Zaharia Zaharou.

In cadrul evenimentului va avea loc si lansarea cartii Vesnicul astazi, scrisa de parintele Zaharou si aparut de curand la Editura Bizantina.

Conferinta se va tine in Amfiteatrul I. G. Coman al Facultatii de Teologie Ortodoxa Justinian Patriarhul.

Intrarea este libera.

Vezi și Părintele Arhimandrit Zaharia Zaharou, duhovnicul Mănăstirii Essex (Anglia), va conferenția la Deva (3.10.2018) și Alba Iulia (6.10.2018)

Reclame

Părintele Arhimandrit Zaharia Zaharou, duhovnicul Mănăstirii Essex (Anglia), va conferenția la Deva (3.10.2018) și Alba Iulia (6.10.2018). [update: 2.10.2018 – București]

Cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Gurie, Episcopul Devei și al Hunedoarei, miercuri, 3 octombrie 2018, de la ora 18:00, Părintele Zaharia Zaharou de la Mănăstirea „Sf. Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia, va susține conferința: Încordarea duhovnicească, mijloc de a intra în prezența dătătoare de viață a lui Dumnezeu. Aceasta va avea loc la sala „Spiru Haret” a Inspectoratului Școlar Județean Hunedoara din Deva, strada Gh. Barițiu nr. 2, etajul I.

Conferința Sporind în cunoașterea lui Dumnezeu și a omului susținută de către Părintele Arhimandrit Zaharia Zaharou, duhovnicul Mănăstirii Essex (Anglia) va avea loc sâmbătă, 6 octombrie 2018, ora 19:00!
În cadrul conferinței va avea loc și lansarea cărții „Veșnicul astăzi. Călătorind împreună cu Biserica în lumina praznicelor”.
Intrarea este liberă!

Părintele Arhimandrit Zaharia, originar din Cipru, este unul dintre cei mai profunzi trăitori și mărturisitori contemporani ai credinței ortodoxe, fiu duhovnicesc al Părintelui Sofronie Saharov care, la rândul său, a fost ucenic al Sfântului Siluan Athonitul.

Părintele Zaharia a continuat lucrarea duhovnicească începută de Părintele Sofronie la Mănăstirea Essex, Anglia, unde face apostolat atât pentru creștinii din Anglia, cât și pentru toți cei care caută o oază de spiritualitate ortodoxă.

Vezi și Părintele Arhimandrit Zaharia Zaharou, duhovnicul Mănăstirii Essex (Anglia), va conferenția la București (2.10.2018)

Dialog liturgic la Mănăstirea Simonos Petras

Stenograma dialogului liturgic dintre părintele Petru Pruteanu (în continuare PP) şi părintele Macarie Simonopetritul (în continuare MS), care a avut loc în luna iulie 2018 la Mănăstirea Simonos Petras din Muntele Athos.  

PP: Ştim că în istoria Bisericii, dar şi acum în unele Biserici Locale, există un tipic mănăstiresc şi altul parohial. O astfel de diferențiere exista şi în Bizanţ, cel puţin până în sec. XIII, unde fiecare mănăstire putea să aibă propriul Tipic, la fel şi parohiile în diferite regiuni sau eparhii. Această practică a dispărut şi s-a reluat parţial în sec. XIX prin tipicurile lui Konstantinos (Patriarhia Constantinopolului) şi Violakis (Biserica Elladei). În scurt timp această variantă nouă de Tipic parohial a fost preluată şi de Biserica Ortodoxă Română şi de alte Biserici, unde, în parohii nu se citesc niciodată Ceasurile, nu se prea pun Catisme şi nici Canoane la Utrenie. Şi în Biserica Rusă s-a dorit o astfel de reformă tipiconală, dar ea nu a reuşit din cauza Revoluţiei din 1917. Astfel, la modul oficial, la ruşi nu pot exista diferenţe între tipicul mănăstiresc şi cel parohial, deşi în practică sunt şi acolo destule diferenţe. De cele mai multe ori, în Biserica Rusă, nu se cântă nici o stihiră la Vecernie sau Utrenie, ci toate se citesc, dar se respectă cu multă acrivie structura generală a Laudelor şi nu se omit nici Ceasurile. În ce măsură este îndreptăţită această diferenţiere şi cum o vedeţi Sfinţia Voastră? 

MS: Este vrednică de laudă această acrivie pentru slujbele Bisericii, dar nu este aplicabilă în practică, pentru că oamenii din lume pur şi simplu nu mai vin la astfel de slujbe. Ceea ce a făcut Patriarhia Ecumenică şi Biserica Elladei în sec. XIX a fost bun ca intenţie, dar nu s-a făcut tocmai corect. Au luat elemente din diferite tradiţii vechi şi noi, care nu totdeauna au putut fi bine armonizate. De aceea, în multe parohii şi catedrale din Grecia slujbele se fac mai scurte, dar nu în baza tipicului lui Violakis (cu Evanghelia abia la sfârşitul Utreniei ş.a.), ci adaptând în diferite forme Tipicul neo-savait, devenit tradiţional pentru Biserica Ortodoxă.

Bineînţeles, acele tipicuri din sec. XIX nu au fost inventate de mintea unor oameni neavizaţi; cu toate acestea, rânduiala acelor slujbe nu este general acceptată şi nici nu este foarte logică. De exemplu, nu se mai cântă Canoanele, ci doar Catavasiile, care de multe ori nu au legătură cu sărbătoarea din acea zi. De exemplu, la Schimbarea la Faţă a Domnului auzim în parohii Catavasiile Crucii (care sunt rânduite în această perioadă), dar nu auzim nimic din Canonul acestui Praznic. De aceea, consider că este foarte greu de găsit o soluţie general valabilă pentru slujbele parohiale, deşi înţelegem că ele nu pot fi ca cele din mănăstiri.

Sinteza tipiconală neo-savaită din sec. XIV, care a abolit „slujba cântării” de la Constantinopol şi a dat prioritate tipicului monahal, a fost de fapt o lucrare providenţială a lui Dumnezeu, care a ajutat la păstrarea unităţii ortodoxe, mai ales că, imediat după aceasta, a avut loc o perioadă lungă de turcocrație, când slujbele nu mai puteau avea fastul de altă dată din Constantinopol, ci au urmat rânduiala şi duhul slujbelor monahale. Şi cred că această tradiţie neo-savaită trebuie să fie păstrată, dar pentru fiecare loc şi timp trebuie găsite modalităţi pastorale de implimentare şi adaptare la realităţile concrete în care trăieşte o anumită comunitate, atât monahală, cât mai ales din lume. Există mai multe posibilităţi de adaptare şi scurtare a Tipicului, şi chiar marele liturgist grec Ioannis Foundoulis îndemna mai degrabă spre o variantă adaptată a tipicului monahal, decât spre elaborarea de rânduieli cu totul diferite pentru parohii. Trebuie să ştim să folosim cu discernământ această diversitate liturgică a Bisericii Ortodoxe, iar preoţii care nu înţeleg necesitatea pastorală de adaptare a Tipicului şi vor să citească totul ca la mănăstire, vor rămâne singuri, pentru că nu va mai merge nimeni la slujbele lor.

PP: Îmi amintesc, de exemplu, că Tipicul Sf. Teodor Studitul anula citirea Ceasurilor în duminici, la marile sărbători şi în toate perioada Penticostarului. Şi aceasta nu era o inovaţie parohială, ci o regulă mănăstirească, însă puţini sunt cei care ştiu despre aceasta, ca să poată avea un suport istoric în necesitatea de adaptare a rânduielilor actuale.

MS: Vechile rânduieli liturgice erau destul de flexibile şi, dacă vom cerceta cu atenţie manuscrisele, vom observa o diversitate foarte mare de rânduieli şi texte imnografice, care s-au uniformizat abia prin ediţiile tipărite ale cărţilor de cult. Deja şi credincioşii s-au obişnuit cu aceste rânduieli uniformizate, încât este greu să se mai schimbe ceva în esenţă. Pot exista însă diferite modele de adaptare a slujbelor monahale pentru parohii, aşa încât ele să fie mai scurte şi mai înţelese, iar cei care vor slujbe mai lungi, le pot avea la mănăstire, unde tipicul trebuie păstrat cu mai multă acrivie. Dar nici în parohii şi nici în mănăstiri nu trebuie să se exagereze, iar preoţii care vor să adapteze tipicul la realităţile parohiilor lor, trebuie să ştie bine istoria slujbelor, pentru a nu scurta sau înlătura elemente esenţiale de dragul celor secundare.

PP: Observăm, de exemplu, în Biserica Rusă, că majoritatea preoților încearcă să respecte tipicul privind citirea Psaltirii la Utrenie şi, de fiecare dată, citesc Catismele 2 şi 3 (nu totdeauna integral), aşa cum Tipicul prevede pentru ziua de duminică. Însă această rânduială este pentru mănăstiri, unde se slujeşte în fiecare zi şi se citeşte întreaga Psaltire. N-ar putea să existe măcar în această privinţă o mai multă flexibilitate şi o redistribuire a Catismelor?

MS: Sunt multe posibilităţi de a face slujbele mai vii şi mai dinamice. Dar episcopii şi preoţii trebuie să ţină cont şi de conştiinţa poporului, pentru că există locuri unde orice schimbare trebuie făcută cu multă precauţie. Iar acolo unde preotul învaţă poporul şi îi explică sensul slujbelor, cred că este foarte bine să se citească pe rând întreaga Psaltire: dacă o Catismă pare prea mult, se poate citi doar o „Slavă” sau anumiţi Psalmi mai relevanți, dar este important să existe această varietate care îmbogăţeşte şi dă viaţă slujbelor.

S-ar putea ca şi această recomandare simplă să nu fie acceptată de toţi, de aceea, Biserica Ortodoxă evită să consemneze în scris toate aceste recomandări, lăsând pe fiecare preot să hotărască când şi cum poate dinamiza slujbele în comunitatea sa. Este adevărat că cei mai mulţi nu ştiu să aprecieze ce este important şi ce este secundar în slujbe şi, de aceea, în loc să-i înveţe pe oameni Cuvântul lui Dumnezeu, ei scot catapeteasma din faţa altarului, fac Proscomidia în mijlocul bisericii şi multe alte inovaţii de genul acesta care, în cel mai bun caz, aduc un fel de entuziasm de moment, iar de multe ori smintesc şi traumează conştiinţa religioasă a credincioşilor. Astfel de experimente se pot observa în mai multe parohii din Occident, iar mai nou şi în Răsărit – şi toate sunt rezultatul aşa numitei „eclesiologii euharistice” şi a teoriilor lui Schmemann şi Zizioulas. De aceea, subliniez încă o dată faptul că preoţii trebuie să fie foarte bine ancoraţi în istoricul slujbelor şi să le înţeleagă duhul, ca atunci când vor face o schimbare, aceea să fie spre zidirea comunităţii, nu de dragul modernismului sau a comodităţii. Şi, uneori e bine să păstrăm unele lucruri care poate nu sunt foarte corecte, decât să smintim lumea, care este foarte sensibilă la detaliile ce ţin de slujbe. Totul depinde şi de nivelul de catehizare al comunității…

PP: În prelungirea acestei idei vreau să vă întreb ce părere aveţi despre structura actuală a Lecţionarului biblic? Uneori citim aceleași pericope evanghelice de mai multe ori pe an, dar lăsăm necitite multe alte pericope care sunt la fel de importante. Ar putea preotul să înlocuiască pericopa evanghelică de duminică cu alta din timpul săptămânii, pentru a diversifica şi predicile?

MS: După cum ştiţi, Lecţionarul este cea mai veche carte de cult a Bisericii. A apărut încă prin sec. IV şi a rămas aproape neschimbată de prin sec. XI încoace. Acest lucru nu poate fi neglijat, chiar dacă mulţi teologi, deja de multă vreme, au observat că sistemul este bun doar pentru mănăstiri, unde se slujeşte în fiecare zi, dar nu este deloc potrivit pentru parohii, unde se slujeşte doar în duminici şi sărbători.

Îmi dau seama că această întrebare provine dintr-o preocupare pastorală foarte corectă, numai că ea se referă la detalii foarte sensibile pentru cultul ortodox. De aceea, eu cred că nu trebuie să modificăm Lecţionarul, dar putem să adăugăm la Evanghelia de rând a duminicii o a doua pericopă, la alegerea preotului, pe care ar putea-o explica şi la predică.

Analizând experienţa nefericită a schimbărilor pe care le-au făcut romano-catolicii după Conciliul II Vatican, vedem că o modificare importantă în cult atrage după sine multe alte modificări care devin incontrolabile şi periculoase. E ca şi cum ai deschide puţin poarta unui baraj, dar după aceea nu mai poţi opri nicicum viitura.  

PP: Dar cum vedeţi sistemul lecturilor biblice la romano-catolici, unde au împărţite toate pericopele pe durata a trei ani (anii A, B şi C), aşa încât credincioşii care participă în fiecare duminică la slujbe, au ocazia să audă textele şi comentariile la întreg Noul Testament?

MS: Ceea ce au făcut romano-catolicii este foarte corect. La elaborarea acestui sistem au lucrat teologi foarte bine pregătiţi, care au reuşit să facă o reformă foarte bine gândită din punct de vedere teologic. Dar modalitatea prin care au implementat acest sistem, împreună cu alte reforme liturgice mai puţin reuşite, a fost una modernă şi lumească. Din punct de vedere teoretic, soluţiile propuse de teologii apuseni erau destul de bune, numai că, în această lume căzută, este foarte greu să limitezi schimbările doar până la un punct, apoi să spui că mai departe nu-i voie. De obicei se creează o avalanșă care nu mai poate fi oprită, pentru că omul modern a pierdut duhul ascetic al slujbelor Bisericii şi foloseşte astfel de reforme conform propriilor slăbiciuni. La prima vedere, se creează impresia unei dinamizări a slujbelor şi o deschidere a clerului către popor, dar în final, se produce o desacralizare şi o secularizare totală a slujbelor şi a întregii vieţi a Bisericii. Apusenii nu recunosc aceasta, dar reformele liturgice ale Conciliului II Vatican au generat cea mai mare criză din istoria Bisericii Romano-Catolice…

De aceea, după părerea mea, dacă şi ortodocşii vor modifica substanțial sistemul lecturilor biblice, se va produce o adevărată revoluţie cu urmări imprevizibile, pentru că o astfel de modificare ar atrage după sine şi alte modificări, precum ar fi scoaterea catepetesmei sau scurtarea drastică a slujbelor ş.a. Pentru a rezolva problemele pastorale şi misionare ale comunităţilor ortodoxe, nu trebuie să facem reforme liturgice substanţiale, ci să îmbunătăţim lucrarea pastorală şi catehetică în parohii, pentru a găsi soluţii particulare de rezolvare a fiecărei probleme în parte. Însă formele tradiţionale ale slujbelor şi structura Tipicului bisericesc nu trebuie modificate prin hotărâri oficiale, care să fie impuse tuturor.

PP: De exemplu, în parohia în care slujesc acum în Portugalia, Canoanele Utreniei le punem la Pavecerniţa Mică, pe care o citim seara după Vecernie, ca Utrenia cu Liturghia de duminică să aibă împreună o durată rezonabilă. Totodată, la Vecernie, chiar dacă nu avem rânduite Paremii, deseori citim câte o pericopă din Vechiul Testament, pe care o şi tâlcuim, iar la Utrenie citim integral câte o Catismă din Psaltire. Am observat că şi alte parohii au început să implimenteze aceeaşi rânduială, fără să se confrunte cu careva împotriviri sau probleme din partea credincioşilor, ba chiar sunt mulțumiți şi participă într-un număr mai mare la slujbe, atât dimineaţa, cât şi seara. Credeți că este acceptabilă o astfel de adaptare a Tipicului?

MS: În primul rând constat că toate adaptările pe care le-aţi făcut se înscriu perfect în tradiţia liturgică a Bisericii şi nu reprezintă modificări de esenţă ale cultului. Se vede că cunoaşteţi istoria slujbelor şi sensul fiecărui element în parte, aşa încât aţi făcut o dinamizare destul de bună a slujbelor. Pavecerniţa Mică, chiar dacă e o slujbă monahală, face parte din Laudele Bisericii şi are un moment special prevăzut pentru citirea Canoanelor. Faptul că aţi mutat Canoanele Utreniei la Pavecerniţă nu este deloc greşit, pentru că acestea nu sunt legate strict de slujba de dimineaţă, aşa cum sunt alte elemente ale Utreniei (cei Şase Psalmi, cele 12 rugăciuni ale preotului, Luminânda, Doxologia ş.a.), care nu pot fi puse decât dimineaţa. De asemenea, citirea unui fragment din Vechiul Testament la Vecernie şi tâlcuirea lui este o veche rânduială a Bisericii, care trebuie recuperată şi dezvoltată; iar necesitatea de a scurta timpul Utreniei, de asemenea este justificată, mai ales în diaspora, unde mulţi credincioşi vin de la distanţe foarte mari. Cu toate acestea, deşi aceste adaptări par foarte bune şi cu temeiuri clare în istoria şi tradiţia liturgică, nu cred că un astfel de tipic poate fi impus peste tot. Uneori, pentru a ajunge la o astfel de adaptare a slujbelor, este nevoie de mulţi ani de catehizare şi educaţie duhovnicească a credincioşilor, care s-ar putea să nu înţeleagă detaliile acelor adaptări, dar să simtă în duh dacă ele corespund sau nu Tradiţiei Bisericii.

PP: Ce părere aveţi despre rânduiala liturgică a Mănăstirii Essex din Anglia, unde Vecernia şi Utrenia sunt înlocuite cu rostirea în comun a rugăciuni „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne”? Din câte ştiu, iniţial, această rânduială a fost condiţionată de faptul că nu aveau traduse în engleză toate cărţile de cult, iar „rugăciunea lui Iisus” ar fi fost singura modalitate de a se putea ruga împreună monahii şi monahiile de diferite naţionalităţi. Această rânduială însă continuă şi acum, când există deja traduse cărţile de cult, iar diferite mănăstiri şi chiar parohii din lumea ortodoxă încearcă să împrumute şi să implimenteze aceeaşi practică. Cum vedeţi acest lucru?

MS: Această rânduială este proprie Mănăstirii Essex şi părintelui Sofronie, şi nu este legată doar de lipsa cărţilor de cult, ci şi de specificul gândirii şi trăirii acestui stareţ. În primul rând trebuie să precizăm că părintele Sofronie nu a vrut să facă o mănăstire. El însuşi spunea că are un grup de ucenici cu care vrea să se roage împreună. Abia mai târziu tinerii din jurul Sfinţiei Sale au început să devină monahi şi să fie organizaţi după modelul unei mănăstiri mai mult sau mai puţin chinovitice. Dacă analizăm gândirea şi duhul părintelui Sofronie, ne dăm seama că el, încă pe când era la Russikon, avea o dificultate faţă de slujbele foarte lungi, care i se păreau rigide şi obositoare. De aceea, imediat ce stareţul său Siluan a trecut la Domnul, părintele Sofronie a ales calea pustiei, unde a practicat doar rugăciunea inimii. Aici în Muntele Athos, în special la colibe şi chilii, se practică înlocuirea Laudelor cu un anumit număr de komboskini (şirag de metanii) numai că, fiecare monah face această pravilă în particular. Aici e marea diferenţă! Biserica nu cunoaşte tradiţia ca rugăciunea lui Iisus să se spună în comun în locul Laudelor. Vorbeam o dată cu papa Efrem Katunakiotul şi-mi spunea că atunci când este singur, în locul Laudelor spune rugăciunea inimii, dar dacă are un ucenic sau un vizitator, slujeşte Laudele tradiţionale (chiar dacă într-o formă mai simplă). Monahul nu poate trăi fără slujba Laudelor („psalmodie” – cum o mai numesc Părinţii) şi, dacă nu are condiţii pentru a le săvârşi, le poate înlocui cu „rugăciunea lui Iisus”, dar dacă sunt mai mulţi fraţi, e bine să fie săvârşite Laudele tradiţionale care, prin textele şi duhul lor, ne încadrează în Trupul comun al Bisericii. Deci, în tradiţia athonită Laudele sunt slujbe comune, iar „rugăciunea lui Iisus” este o rugăciune particulară; ele se completează reciproc, dar nu se substituie una alteia.

În concluzie, ceea ce a rânduit părintele Sofronie pentru Essex poate să fie valabil doar la Essex, dar nu mi se pare corect să fie preluat şi de alte mănăstiri, pentru că aceasta, deşi pare interesant din punct de vedere duhovnicesc, are şi implicaţii eclesiologice foarte profunde, care nu trebuie neglijate. Nu ne îndoim de sfinţenia şi autoritatea părintelui Sofronie, dar acea rânduială de slujbe trebuie să rămână o particularitate doar pentru acel loc, care are şi o istorie aparte.

PP: În comunitatea în care slujesc, în special când credincioşii stau în rând la împărtăşire sau la miruit, din cauza spaţiului mic şi a multor copii, se face multă gălăgie. Am încercat diferite metode pentru a depăşi această problemă, iar cea care mi s-a părut mai eficientă este chiar „rugăciunea lui Iisus”. Adică, în timp ce preotul împărtăşeşte credincioşii, toată lumea, inclusiv copiii, rostesc împreună „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” – şi astfel se face linişte, iar cei care stau în rând continuă să se pregătească şi să păstreze trezvia necesară pentru împărtăşire. Ce părere aveţi de această abordare?

MS: Mi se pare o soluţie bună. Până la urmă este o metodă pastorală ce ţine de o problemă concretă a unei comunităţi. Dacă aceasta ajută la păstrarea liniştii şi crează o atmosferă mai potrivită pentru acel moment al slujbei, este foarte bine. Întrebarea precedentă însă era despre înlocuirea slujbelor tradiţionale, în special Vecernia şi Utrenia, cu „rugăciunea lui Iisus”, ceea ce e cu totul altceva.

PP: Există mănăstiri, dar şi preoţi de mir, care în Postul Mare slujesc Liturghia Darurilor Înaintesfinţite în fiecare zi (de luni până vineri). Tot mai mulţi preoţi slujesc această Liturghie seara, pe la orele 17:00 sau chiar 19:00, când credincioşii termină munca, iar preoţii le cer să postească întreaga zi pentru a se împărtăşi. Cum vedeţi Sfinţia Voastră aceste lucruri?

MS: Există şi în Sfântul Munte mănăstiri care slujesc Liturghia Darurilor Înaintesfinţite în fiecare zi, dar acest lucru nu este corect. Postul Mare presupune abstinenţă inclusiv de la împărtăşirea euharistică. Tocmai de aceea Biserica interzice săvârşirea Liturghiei obişnuite în zilele de rând, şi numai de două ori pe săptămână (miercurea şi vinerea) ne împărtășim spre întărire din Darurile Înaintesfinţite. Deci, logica Postului Mare este să trezim prin post dorul după Hristos, ca după Paşti să ne împărtăşim în deplină bucurie duhovnicească. Noi însă am schimbat această logică a Bisericii cu o logică omenească şi ne împărtăşim mai des în Postul Mare, iar după Paşti, cei mai mulţi, nu se împărtăşesc deloc. Acest lucru este greşit şi mi se pare deplasată practica unor preoţi de mir care se cred mai tradiționaliști decât călugării, sfidând de fapt Tradiţia Bisericii.

Iar în ce priveşte ajunarea pe parcursul întregii zile, desigur este un lucru lăudabil, dar nu poate fi impus sau considerat ca normă. De obicei, chiar şi în pustie, monahii posteau până la ceasul IX din zi, adică aproximativ orele 15:00. Acolo unde se săvârşeşte Liturghia Darurilor Înaintesfinţite la această oră, se poate pretinde ajunarea totală până la împărtăşire. Dar în lume, unde oamenii muncesc din greu toată ziua şi termină serviciul abia pe la 17-18, nu se poate pretinde o astfel de ajunare totală. Deci, este corect să se slujească Liturghia Înaintesfinţitelor seara, căci numai aşa i se înţelege sensul şi se respectă ciclul zilelor liturgice, dar în acest caz mirenii pot mânca mâncare de post în partea de dimineaţă a zilei, apoi să ajuneze cel puţin şase ore până la împărtăşire. Chiar dacă, la prima vedere, nu se ajunează suficient, totuşi mi se pare această practică mai corectă decât slujirea Liturghiei Înaintesfinţitelor dimineaţa.

PP: Vă mulţumesc foarte mult pentru această discuţie. Sunt sigur că multora le va fi de folos…

Sursa: teologie.net

Mulțumim Părintelui Petru Pruteanu pentru îngăduința de a prelua acest dialog liturgic pe blogul nostru dedicat iubitorilor Muntelui Athos.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

„Teologia ca o stare a firii” (Arhimandritul Sofronie Saharov în dialog cu Starețul Efrem Vatopedinul), 1992, audio cu subtitrare în limba română

„Teologia ca o stare a firii” (Arhimandritul Sofronie Saharov în dialog cu Starețul Efrem Vatopedinul), 1992, audio cu subtitrare în limba română / Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC

Pr. Sofronie: „Teologia este continutul rugaciunii noastre. Iar un exemplu de o astfel de teologie este Liturghia Sf. Vasile cel Mare. Intrega anafora este teologie si este exprimata prin rugaciune. Iar apoi teologia devine o stare a firii.

Ioan Teologul, din perspectiva academica, nu a fost un teolog… el vorbeste prea simplu… Totusi, teologia lui este o stare a firii. Tot ceea ce el spune devine dogma pentru noi toti. Aceasta stare pe care Siluan a trait-o seamana cu cea a Parintilor Pustiei din Egipt. Avva Pimen, cand aceia i-au spus ca va merge in Rai, le-a raspuns, „Credeti-ma fratilor, unde este satan, acolo voi fi si eu.”

Staretul Efrem: „Acesta este duhul Parintilor…”

Iar Antonie ne-a facut cunoscut gandul pantofarului din Alexandria, „Toti se vor mantui, eu singur voi pieri.” Acestea sunt starile inalte ale ascetismului.

Staretul Efrem: „Osandirea de sine este o stare a firii.”

Da… o stare.

Staretul Efrem: „O stare fara sfarsit.”
Ca si teologia…”

Nouă apariție editorială: „Părintele Sofronie – teologul luminii necreate”. Actele Simpozionului ştiinţific interortodox organizat de Mănăstirea Vatopedi la Atena în 2007

Nouă apariţie editorială (2018) la Editura Renașterea: „Părintele Sofronie – teologul luminii necreate”. Volumul conţine actele Simpozionului ştiinţific interortodox, dedicat arhimandritului Sofronie Saharov şi organizat de Mănăstirea Vatopedi la Atena în 2007. Volumul e publicat în traducerea Părintelui Florin-Cătălin Ghiţ şi a Elenei Dinu, iar apariţia lui e prilejuită de împlinirea, anul acesta, a 25 de ani de la mutarea la ceruri a marelui duhovnic şi teolog contemporan.

Părintele Sofronie (1896-1993) s-a născut la Moscova. A studiat la Institutul de Stat de Arte Plastice din apropierea casei unde trăia și s-a dedicat cu râvnă picturii. În 1921 a plecat din Rusia și a vizitat Italia, Germania, iar în 1922 s-a stabilit în Franța, unde și-a expus lucrările în importante expoziții de pictură. În 1925 s-a înscris la Institutul Teologic Sfântul Serghie din Paris, dar curând a renunțat și s-a retras la Sfântul Munte. S-a închinoviat în Mănăstirea Sfântul Pantelimon, unde l-a cunoscut pe duhovnicul său, recunoscut ulterior ca Sfântul Siluan. Această cunoștință a fost, după cum el însuși mărturisește, cel mai important eveniment al vieții sale, pecetluindu-i întregul parcurs ulterior. După adormirea Sfântului Siluan, Părintele Sofronie s-a retras în pustia Sfântului Munte, unde a stat o vreme slujind ca duhovnic. Din motive medicale a fost nevoit să se mute la Karyes și să se stabilească la Schitul Sfântul Andrei, ca frate aparținând de Mănăstirea Vatopedi. În 1947 a plecat la Paris pentru a publica textele pe care i le-a înmânat Părintele său înainte de moartea lui. În 1959 a întemeiat Sfânta Mănăstire Stavropighie Patriarhală a Sfântului Ioan Botezătorul de la Essex, Anglia, unde a rămas până la adormirea sa, în 11 iulie 1993.

Părintele Sofronie a lăsat în urmă o bogată operă scrisă. Principalele sale lucrări sunt: „Cuviosul Siluan Athonitul”, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, „Despre rugăciune”, „Nașterea întru Împărăția cea neclătită”, „Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu”. Cărțile sale au fost scrise mai întâi în rusă, dar curând au fost traduse în multe alte limbi (greacă, engleză, franceză, germană, arabă, italiană, sârbă, suedeză, română etc.). Cartea sa despre Cuviosul Siluan a circulat în Rusia în mai mult de un milion de exemplare, iar în Grecia a fost scoasă deja a zecea ediție. Părintele Sofronie constituie un punct de referință pentru teologia și viața ortodoxă. A fost numit „teologul principiului ipostatic” şi „teologul luminii necreate”. În confuzia diferitelor personalisme ale epocii noastre, Părintele Sofronie a evidenţiat cu uimitoare deplinătate şi claritate „principiul ipostatic” care constituie chintesenţa teologiei şi antropologiei creştine. A elaborat o bogată învăţătură despre lumina dumnezeiască necreată, pe care s-a învrednicit el însuşi în repetate rânduri s-o contemple. Persoana sa a devenit un punct de atracţie nu doar pentru ortodocşi, ci şi pentru mulţi eterodocşi. A făcut cunoscute adevărul şi ecumenicitatea Ortodoxiei, creând în paralel şi o oază duhovnicească prin comunitatea pe care a fondat-o în mijlocul deşertului spiritual al Apusului postmodern.

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Cluj, 1 martie 2018: Seară duhovnicească cu Părintele Nicholas Sakharov de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia)

Monahism sau căsătorie? La această întrebare foarte des întâlnită în cadrul conferinţelor noastre ne va răspunde Pr. Nicholas Saharov, pornind de la învăţătura Sf. Siluan despre acest subiect.

Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români – Filiala Cluj Napoca (A.S.C.O.R. Cluj) organizează în perioada Postului Mare serile duhovniceşti pentru studenţi şi publicul larg. Conferinţele, cu o tradiţie de peste 20 ani, ne invită şi ne învaţă să pătrundem mai adânc în trăirea spiritualităţii creştin ortodoxe, mai ales în perioada de post şi rugăciune pe care o aduce Postul Mare.

Ciclul serilor duhovniceşti din acest Post vor continua joi, 01 martie 2018 cu invitarea Pr. Nicholas Sakharov, de la mănăstirea cu hramul “Sf. Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia. Pr. Nicholas va participa la ora 18.00 la slujba pavecerniţei mari de la Catedrala Mitropolitană, la sfârşitul căreia va rosti un cuvânt de învățătură. urmând ca la ora 20:00 la amfiteatrul de la Facultatea de Chimie (Str. Arany Janos, 14) să se întâlnească într-un dialog cu tinerii. Tema întâlnirii va avea titlul: “Moştenirea Sfântului Siluan şi contribuţia sa asupra spiritualităţii ortodoxe din perspectiva relaţiei, întâlnită atât în monahism cât şi în căsătorie”.

Părintele Nicholas Sakharov este ucenicul și nepotul cuviosului părinte Sofronie Saharov şi autorul lucrării „Iubesc, deci exist”, o expunere a teologiei Părintelui Sofronie, ucenic al Sf. Siluan Athonitul, păstrător al moștenirii lui duhovnicești și una din cele mai deosebite chipuri spirituale ale Ortodoxiei secolului trecut. Principalele teme de reflecție și dialog pe care Părintele Nicholas Sakharov le va prezenta la Cluj vor fi în relație directă cu tema “Moştenirea Sfântului Siluan şi contribuţia sa asupra spiritualităţii ortodoxe din perspectiva relaţiei, întâlnită atât în monahism cât şi în căsătorie”. Conferințele publice, dialogurile cu studenții și cu tinerii îi sunt familiare Părintele Nicholas, atât prin implicarea sa pastoral-misionară în lume, cât și prin activitatea sa pedagogică la Universitatea Essex, Cambridge și Moscova. “Moştenirea Sfântului Siluan şi contribuţia sa asupra spiritualităţii ortodoxe din perspectiva relaţiei. Este şi doctor al Universităţii din Oxford.

O felicitare de Crăciun a Arhimandritului Sofronie de la Essex

Paraschevi, iubita soră întru Hristos, care numai din smerenie nu dorește să-i menționăm complet datele ei personale, dar care pe timpul studiilor ei în Anglia a fost una dintre primele fiice duhovnicești ale Bătrânului Sofronie, ne trimite fotografiile unor texte scrise de mână pe care i le-a trimis fericitul întru pomenire Egumen Sofronie (Saharov) de la Essex. – Pemptousia

Cel dintâi text este o felicitare de Crăciun pe care fericitul întru pomenire Arhimandrit i-a trimis-o în anul 1967, pe când destinatara trecea printr-un necaz, o serioasă problemă de sănătate a cuiva apropiat din familie.

Arhimandritul Sofronie
The Old Rectory, Tolleshunt Knight
Maldon, Essex
Crăciunul 1967,

Iubită în Hristos soră Paraschevi!
Harul și pacea Domnului să se înmulțească întru voi!
Și mai întâi vă urez Crăciun Fericit și un An Nou binecuvântat!

Paraschevi, vi s-a întâmplat vreodată ca atunci când ați făcut ceva după binecuvântarea mea rezultatul să fie ceva vătămător?

Sau dimpotrivă, atunci când ați făcut ceva după ideea voastră, lăsând la o parte cuvântul meu și smeritul meu sfat, s-a întâmplat vreodată oare ca lucrurile să iasă după bunăvoința lui Dumnezeu și să fie reușite?

Așa și acum, să mă ascultați pe mine, cel lipsit de minte, și să faceți așa cum vă binecuvântez să faceți. Singura cale care vă va fi de folos, atât pentru dumneavoastră, cât și pentru rudele dumneavoastră – este să vă terminați studiile, lucrând așa cum lucrează călugării mei, adică de dimineață până seară sau, mai degrabă, până noaptea. Alungați acum orice grijă lumească în ceea o privește pe [nume privat] și pe familia dumneavoastră.

Nevrednicul Arhimandrit Sofronie
Dragoste vă trimit toți cei care se află în mănăstirea noastră.

***

Celălalt text constituie dedicația autografă a Starețului către destinatară, datată 15 august 1975, atunci când Părintele Sofronie îi dăruiește noua lui carte, Starețul Siluan Athonitul. Dedicația citează și un cuvânt al Sfântului Siluan.

Iubitei noastre surori în Hristos, Paraschevi, calde urări și dragoste,
Arhimandritul Sofronie
15 august 1975

[Cu caractere tipărite:]

Celui s-a avântat din diferite patrii
și s-a sălășlui în Munte,
sălaș al Cuvioșilor Părinți,
celui care de cele împotriva firii s-a îndepărtat,
cele după fire a păzit
și la cele mai presus de fire s-a ridicat.

[Dedicație manuscrisă:]

Din Duhul Sfânt izvorăște dragostea și fără de această dragoste nimănui nu-i este cu putință să cunoască cele despre Dumnezeu ”așa cum se cuvine să cunoască”. SS, p. 443.

[Inițialele S.S. se referă la Starețul Siluan (Cuviosul Siluan Athonitul), încă nu avusese loc așezarea lui în rândul sfinților].

ÎPS Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie: Viaţa de zi cu zi a Părintelui Sofronie Saharov

Printre cititorii cărţilor Stareţului Sofronie sunt unii care îl consideră un mare theolog – cum, de altfel, a şi fost –, dar totodată îşi închipuie că, negreşit, era o persoană la care cu greu se putea ajunge. În realitate însă lucrurile stăteau cu totul altfel. Când îl întâlneai, vedeai un nevoitor a cărui viaţă vădea simplitate şi curăţie, un om autentic şi original, cu adevărat liber de orice fel de patimi, îndoieli sau formalism. Stareţul Sofronie a trecut prin multe experienţe în viaţă, şi omeneşti, şi dumnezeieşti. Nu era înclinat să scrie despre ele, dar a făcut‑o când a fost nevoie.

La momentul apariţiei primei ediţii a cărţii Stareţului Sofronie despre Cuviosul Siluan, citind‑o, s‑a născut în adâncul meu dorinţa de a‑l cunoaşte personal pe autor. În vremea aceea trăia în Anglia, la Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex, şi mi‑am pus în gând să‑l vizitez. Pe atunci avea în jur de 80 de ani, dar era în putere, în ciuda bolilor care îl chinuiau. Primea pe toţi care‑l căutau, stătea de vorbă cu oamenii, spovedea – desigur, nu pe mulţi –, slujea în fiecare duminică, adesea şi sâmbăta, lucra la ultimele lui cărţi, lua masa împreună cu noi în trapeza mănăstirii, ţinea sinaxe cu monahii, călătorea când şi când pentru a cerceta alte comunităţi care îl invitau, vizita uneori casele unor cunoscuţi din oraşele învecinate ş.a. Era un om foarte viu şi răspândea pretutindeni optimism.

În vremea aceea, pe când mi s‑a născut dorinţa de a‑l cunoaşte pe Stareţ, treceam printr‑o perioadă dificilă (din multe şi felurite motive, pe care le voi aminti în continuare). Totuşi, m‑am dus în Anglia să‑l întâlnesc; aceasta s‑a petrecut pentru prima oară în 1976, în urmă cu treizeci şi unu de ani. Am rămas atunci la mănăstire cam o lună şi jumătate, şi după aceea mulţi ani de‑a rândul m‑am întors aici aproape în fiecare vară, bucurându‑mă de părtăşia duhovnicească cu marele şi pururea‑pomenitul Stareţ.

Voi descrie pe scurt câteva din momentele trăite de‑a lungul acestei perioade – şi pe care le trăiau toţi cei ce vizitau mănăstirea cu dorinţa de a‑l întâlni pe Stareţ.

a. Întâmpinarea oaspeţilor

Oricine venea la mănăstire simţea că este primit de monahi, după porunca Stareţului, ca o persoană unică, aparte. Când ştia la ce oră trebuie să sosească un cunoscut, Stareţul îi ieşea în întâmpinare să‑l salute ori trimitea vreun monah să‑i transmită dragostea şi recunoştinţa sa pentru că făcuse o călătorie atât de lungă ca să ajungă la dânsul. Cerea ca toţi să fie trataţi cum se cuvine, astfel încât fiecare să se simtă ca la el acasă.

b. Dumnezeiasca Liturghie‑Rugăciunea

Centrul duhovnicesc al mănăstirii şi al vieţii Stareţului era Dumnezeiasca Liturghie – şi deşertarea jertfelnică de sine trăită în cadrul acesteia. Liturghisea în fiecare duminică, adeseori şi sâmbăta, iar în celelalte zile în care se slujea Liturghia se împărtăşea.

Atunci când slujea, întreg trupul şi sufletul îi erau pe deplin adunate întru sine, ca într‑un pumn strâns. Era vădit că avea mintea adâncită în inimă, încât parcă nici nu îndrăzneai să‑l priveşti, cu atât mai puţin să‑i vorbeşti. Mişcările îi erau blânde, pline de sfinţită cuviinţă. Binecuvânta poporul cu conştiinţa gestului săvârşit, privindu‑i pe toţi cei din jur. Rostea ecfonisele cu o asemenea cadenţă şi tonalitate, încât oricine le putea urmări cu uşurinţă – căci, precum bine ştim, când cineva rosteşte sau cântă prea repede ori prea lent, mintea fuge de la înţelesurile cuvintelor. Se simţea că Stareţul se ruga atât cu raţiunea, când rostea rugăciunile liturgice, cât şi cu mintea (nous), care i se afla neîncetat în inimă. De multe ori, la Dumnezeiasca Liturghie se adâncea întru sine, îndeosebi la citirea Apostolului, şezând puţin în scaun pentru a se odihni, dar fără să aţipească, căci avea conştiinţa a tot ce se petrecea în biserică.

Rugăciunea pe care o rânduise să se facă zi de zi în biserică, la care adesea era şi el prezent, se săvârşea într‑o atmosferă de adâncă străpungere a inimii, ce năştea pocăinţă şi simţirea prezenţei lui Dumnezeu.

Vreme de două ceasuri dimineaţa şi două ceasuri seara, doar la lumina candelelor, în biserică se rostea cu voce tare, pe rând în mai multe limbi, Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑ne pe noi!”, şi rugăciunea către Maica Domnului: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte‑ne pe noi!” (1).

Dumnezeiasca Liturghie şi Rugăciunea sfinţeau întreaga atmosferă de viaţă cu adevărat monahală a mănăstirii.

c. Trapeza

Ca în toate mănăstirile, şi aici vremea mesei era sfinţită. Prezenţa Stareţului era pilduitoare. Adunat întru sine şi gânditor, îşi ţinea trupul doar cu puţina hrană ce‑i era de trebuinţă, mâncând cu multă nobleţe şi fără a înceta să rămână în tot acest timp o prezenţă luminoasă, duhovnicească. Îmi amintesc că în timpul mesei o adâncă pocăinţă şi zdrobire a inimii erau resimţite de toţi. Citirea cuvântului de folos din scrierile Părinţilor, învăţătura şi prezenţa cuvioasă a Stareţului năşteau o atmosferă de adâncă trăire duhovnicească.

În prima zi, la invitaţia personală a Stareţului, vizitatorul se bucura de cinstea de a‑i sta alături la masă, aşezându‑se înaintea monahilor, chiar dacă era mirean. Curând însă, în zilele următoare, îşi relua locul în urma celorlalţi. Stareţul spunea că „primul loc oferit este unul de cinste, căci arată preţuirea pe care o arătăm celor ce ne vizitează – dar şi ultimul loc este de cinste, arătând că oaspetele face parte acum din familia noastră”.

d. Primirea oaspeţilor

Dragostea Stareţului Sofronie pentru oaspeţi era exemplară, plină de nobleţe. Era mişcat că, pentru a vizita mănăstirea, cineva făcea o asemenea călătorie, uneori de la distanţe foarte mari – şi, drept răspuns, i se dăruia pe deplin celui care‑l căuta, mai ales câtă vreme se afla încă în putere şi înţelegea că celălalt se află într‑o mare strâmtorare duhovnicească. Dacă nu putea să‑l întâmpine şi să‑l slujească personal, atunci îşi cerea iertare, rugându‑l pe unul din monahi să o facă în locul său. Se simţea foarte stânjenit, uneori chiar scârbit când vreun vizitator îi arăta un respect aparte, considerându‑l sfânt. Spunea: „Nu vreau ca oamenii, când vin la mine, să mă ia drept sfânt.”

De multe ori le cerea părinţilor din obşte să‑i însoţească pe oaspeţi într‑o plimbare în jurul mănăstirii, uneori până în oraşele din apropiere – Oxford, Colchester şi altele. Se bucura nespus când vizitatorii găzduiţi la mănăstire se simţeau ca la ei acasă.

Odată, vădindu‑şi această virtute a ospeţiei, m‑a luat cu sine pentru a vizita o familie cunoscută dintr‑un oraş apropiat. A făcut‑o anume pentru a mă odihni şi pentru a‑şi exprima în acest chip simţământul iubirii sale de oaspeţi.

e. Dragostea de oameni

Stareţul îi primea pe cei ce vizitau mănăstirea cu multă dragoste. Se bucura că mănăstirea este mereu deschisă şi monahii primeau lumea cu multă bucurie, fără a se simţi împovăraţi. Ştia că oamenii, în vremurile noastre, sunt îndureraţi din felurite pricini şi, din cauza rănilor pe care le poartă, sunt mai sensibili, ajungând să‑şi arate nemulţumirea la fiece mică greutate întâlnită. De aceea îşi arăta cu îmbelşugare dragostea sa, mai ales celor îndureraţi, necăjiţi sau dispreţuiţi de ceilalţi.

Duminicile la mănăstire aveai prilejul să întâlneşti sute de oameni, care după Liturghie se plimbau în voie prin preajmă, mâncau la mănăstire (cei mai mulţi îşi aduceau mâncarea de‑acasă, luând masa sub copacii înalţi din curte), se spovedeau la Părinţii mănăstirii, participau la Paraclisul Maicii Domnului de după‑amiază, ascultau omilia zilei.

Faţă de copii, Stareţul se purta cu o dragoste aparte. Îi îmbrăţişa, le împărţea dulciuri, sărbătorea împreună cu ei şi le cânta La mulţi ani. Într‑un cuvânt, se purta cu copiii asemenea unui copil.

Era foarte mişcat de cei ce se aflau în necaz, în strâmtorarea zbuciumărilor existenţiale, ca şi de cei ce se îndeletniceau cu Rugăciunea minţii în inimă, în duh de pocăinţă. Era mişcat, de asemenea, de cei tineri, de rebeli, de cei ce flămânzeau şi însetau după dreptatea lui Dumnezeu, de cei care treceau prin ce trecuse el însuşi în viaţă. Stătea în faţa lor cu respect şi cu dragoste, şi făcea totul pentru a‑i ajuta.

f. Convorbirea şi spovedania

Dăruia ore întregi pentru a sta de vorbă cu ceilalţi despre diverse probleme duhovniceşti. Îndeobşte avea două feluri de a deschide dialog cu oamenii.

Cel dintâi era atunci când cineva îl ruga anume să se întâlnească şi să discute vreo chestiune importantă care‑l frământa. De obicei, Stareţul primea rugămintea şi‑l chema când găsea vreme potrivită. Întreba cât avea să rămână oaspetele la mănăstire şi, în funcţie de asta, rânduia şi timpul întâlnirii; de multe ori, această întrevedere avea loc în ziua dinaintea plecării. După cum am înţeles, o făcea cu un scop anume: voia să‑l lase pe vizitator să intre mai întâi în atmosfera mănăstirii, să primească duhul ei întreg, să se roage, să se spovedească la duhovnicii mănăstirii, să se străpungă de duhul pocăinţei ce se făcea simţit în mănăstire, să i se curăţească mintea; abia după toate acestea ogorul sufletului îi era pregătit spre a‑i primi cuvântul.

Întâlnirea avea loc în micul birou al mănăstirii. Înainte de a începe, fiind încă în picioare, Stareţul făcea o rugăciune, rostind rar şi apăsat Împărate Ceresc, pentru ca discuţia să fie binecuvântată. Pe toate le aşeza sub acoperământul şi lucrarea lui Dumnezeu. Apoi, făcând o mică introducere, îşi mărturisea bucuria de a‑l întâlni pe oaspete şi adesea, fără ca acesta să‑şi dea seama, călăuzea discuţia spre întrebarea sau problema pentru care venise. Când interlocutorul dorea să se şi spovedească, Stareţul îşi punea epitrahilul cu mişcări lente, citea slujba spovedaniei într‑un ritm foarte domol şi, după ce asculta mărturisirea, spunea un cuvânt tămăduitor, de‑Dumnezeu‑însuflat – căci spovedania nu era o discuţie oarecare, ci Stareţul grăia ceea ce‑i descoperea Dumnezeu, primul cuvânt care i se vădea –, apoi citea rugăciunea de iertare rar şi cu străpungere.

Dacă discuţia avea un caracter general, iar nu personal, atunci, imediat după masa de prânz, oaspetele era invitat împreună cu Egumenul şi alţi părinţi ai mănăstirii la o întâlnire comună, în care, după rânduita trataţie, începeau discuţia de la o temă, dezvoltând şi alte subiecte, de cele mai multe ori theologice şi duhovniceşti. Analiza persoanei‑ipostas, înţelesul principiului ipostatic, cuvântul primit prin descoperire „Ţine‑ţ i mintea în iad, şi nu deznădăjdui”, deşertarea‑kenoza din Dumnezeiasca Liturghie erau unele din temele cele mai iubite ale întâlnirilor sale.

Celălalt mod de a începe o discuţie era „din întâmplare”. Din întâmplare părea pentru vizitator, însă pentru Stareţ putea să fi fost şi „programat”. Bunăoară, îl întâlnea pe oaspete prin curtea mănăstirii şi‑i spunea: „Haideţi să facem o plimbare!” De multe ori, şi pentru a avea o mai mare stabilitate a mişcărilor – mai ales de când avea probleme cu mijlocul, dar îndeosebi pentru a vădi comuniunea, unitatea şi dragostea dintre ei –, îşi ţinea de braţ însoţitorul. Deschidea discuţia, iar interlocutorul, aflându‑se înaintea cuvântului patristic, mângâietor şi preadulce, ca o rouă duhovnicească, ce ieşea de pe buzele Stareţului, nu îndrăznea să grăiască nimic împotrivă, nici măcar să pună vreo întrebare sau să continue discuţia expunându‑şi părerea. Şi nu pentru că Stareţul îl oprea cumva să vorbească, ci cuvântul său îl lăsa ca ţintuit pe interlocutor. În astfel de plimbări l‑am ascultat cuvântând despre legătura între Dumnezeiasca Liturghie şi Rugăciunea minţii, despre lărgimea şi adâncimea pocăinţei, despre pomenirea morţii, despre modul trăirii adevăratei vieţi bisericeşti, despre slujirea pastorală a celor căsătoriţi, despre familie, despre călăuzirea tinerilor, despre diferenţele dintre învăţătura academică şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, precum şi multe alte teme theologice.

g. Vizitele

Inima sa sensibilă, deschisă către toată lumea, îl făcea să se roage pentru toţi oamenii trăitori pe pământ. Mai cu seamă se ruga pentru cei cu care avea o legătură duhovnicească – încă mai mult atunci când se aflau în necaz –, pentru cei ce se nevoiau cu Rugăciunea minţii, cei ce aveau înclinare către viaţa monahală sau se găseau în stadiul duhovnicesc al pierderii Dumnezeiescului Har; se preocupa necontenit de aceştia, cu nobleţe duhovnicească.

De multe ori îi vizita pe cei care‑i cereau ajutorul sau despre care înţelegea el însuşi că au nevoie de ajutor. Trecea pe la casele oamenilor pentru a le spune un cuvânt de mângâiere, îi vizita pe cei bolnavi la spital, cerceta şi alte comunităţi care căutau să trăiască o viaţă duhovnicească.

h. Dragostea pentru natură

Iubea natura, zidirea lui Dumnezeu. Voia să vadă tot locul dimprejurul mănăstirii îngrijit şi respecta fiecare bucăţică de pământ, de vreme ce era rodul energiei‑lucrării creatoare a lui Dumnezeu. Voia să se planteze pomişori la mănăstire şi rânduia el însuşi felul pomilor şi locul unde ar trebui sădiţi. Odată a ieşit din căsuţa lui să ne vadă cum sădim pomişori. S‑a bucurat atât de mult, încât ne‑a chemat să ne ofere ceva răcoritor.

i. Simţul umorului

Se spune că una din trăsăturile caracteristice sfinţilor este simţul umorului. În urma studiilor făcute asupra scrierilor patristice, s‑au găsit multe asemenea exemple. Le putem vedea îndeosebi în scrisorile Sfântului Grigorie Theologul, dar le găsim şi la unii sfinţi contemporani, cum ar fi Părintele Paisie Aghioritul. Acest umor îl avea şi Stareţul Sofronie.

Precum am spus, se mâhnea şi nu mai avea nici un chef să continue discuţia cu cel care venea la el convins că vede un sfânt. Când se întâmpla aşa, se oprea din convorbire şi găsea un pretext pentru a pleca. Folosea fraze pline de isteţime, care cuprindeau o notă veselă, dar şi o fină învăţătură; râdea din inimă de câte ceva ce auzea sau spunea. Câteodată se purta cu o simplitate copilărească, fără însă a deveni copil. Avea toate trăsăturile copilului, înveşmântate în înţelepciunea unui om matur.

Când, plimbându‑se pe drumeagurile mănăstirii, întâlnea vreun grup de cunoscuţi sau de copii, li se alătura (sau i se alăturau) şi le povestea întâmplări cu tâlc, încât toţi pricepeau, din zumzetul de veselie ce răzbătea din acel grup, că Stareţul se află acolo.

j. Despărţirea

Când cineva rămânea la mănăstire pentru mai multă vreme şi intra în atmosfera ei, atunci era considerat membru al acestei familii, astfel încât vremea despărţirii era emoţionantă. Se adunau toţi monahii împreună cu Stareţul în biserica mănăstirii, şi se săvârşea o mică slujbă: se făcea rugăciune pentru ca Dumnezeu să binecuvânteze călătoria celui ce avea să plece, citindu‑se pericopa evanghelică rânduită şi rugăciunea pentru călătorie. Apoi ieşeau afară şi‑l conduceau pe oaspete până la maşină. Îl îmbrăţişau cu toţii şi‑i ofereau un oarecare dar ca binecuvântare, fiind îngăduit chiar să se facă o fotografie atunci când oaspetele o cerea, pentru a păstra o amintire. Era o privelişte emoţionantă să vezi atâţia monahi, cu Stareţul în frunte, făcând cu mâna până ce maşina se pierdea după o cotitură a drumului; unii îşi scoteau şi batistele, fluturându‑le, drept semn de bun‑rămas.

Nu puteai rămâne rece la o asemenea despărţire şi cu siguranță nici o inimă nu stătea nesimţitoare în faţa acestei călduroase manifestări a dragostei.

La întâmplări precum cele de mai sus însumi am fost de faţă, de aceea descrierea lor este autentică. Astfel de situaţii se puteau petrece oricând, în orice zi, în orice vreme, încă şi toate într‑o singură zi, prin urmare pot fi expresia unei rânduieli de toate zilele a Stareţului Sofronie.

Odată mi‑a spus despre aceasta: „La mănăstirea noastră se întâmplă la fel ca în tipicul bisericesc. Avem cartea de bază, Octoihul, în care se găsesc cântările fiecărei zile pe un anume glas, dar în acelaşi timp se schimbă zilnic stihirile din Minei, rânduindu‑se cele ale sfântului prăznuit în ziua respectivă. La fel şi în mănăstirea noastră: temelia neschimbată, Octoihul, suntem noi, obştea – la care zilnic se adaugă noi vizitatori. Cei care vin nu ne schimbă programul, ci primesc ceva de la noi; şi astfel se înalţă doxologia noastră cea de fiecare zi către Dumnezeu.”

Mi‑a lăsat o impresie deosebită faptul că un asemenea theolog însemnat al vremurilor noastre, care a cunoscut theologi şi filosofi de renume – şi care, mai cu seamă, s‑a învrednicit să dobândească o mare experienţă dumnezeiască, precum se vede din scrierile sale, ajungând până la vederea Luminii nezidite –, să fie atât de aproape de noi şi să se poarte într‑un chip atât de simplu şi de omenesc. Păstrând proporţiile, este ca şi cum L‑ai vedea pe Hristos într‑o clipă schimbându‑Se la Faţă pe Muntele Thavor şi în cealaltă aflându‑Se în mijlocul oamenilor, mângâindu‑i în necazurile lor; într‑o clipă rugându‑Se alături de ucenici la Cina cea de Taină şi curând după aceea răstignit; învăţând mulţimile, iar apoi luându‑i pe copii în braţele Sale şi binecuvântându‑i; mustrându‑i pe cărturari şi pe farisei, apoi lăsând‑o pe femeia cea desfrânată să‑I spele picioarele, şi dându‑i iertarea păcatelor.

Stareţul Sofronie a fost un mare isihast, un theolog empiric, dar şi un Părinte duhovnicesc iubitor şi plin de delicateţe. Toţi cei care l‑au cunoscut pot da mărturie despre înţelepciunea, simplitatea, gingăşia şi deplina lui dragoste, pe care le arăta mai cu seamă celor ce‑şi simţeau sărăcia duhului.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: Mitropolitul Ierótheos Vlahos, Știu un om în Hristos, traducere: Ieromonah Teofan Munteanu, ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Sophia, București, 2013, pp. 211-218.

Cartea Părintelui Mitropolit Ierótheos poate fi comandată online de la linkul: goo.gl/c5UT1o

Notă:
(1). „Necontenit se repetă refrenul: «Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pre noi» (σωσον ημας). Niciodată nu i se spune însă: «Miluieşte-ne pre noi» (ελέησον ημας). Prin această expresie, adresată numai lui Dumnezeu, se afirmă credinţa că noi depindem întru totul de mila lui Dumnezeu. «Mântuieşte-ne» adresat Maicii Domnului nu are sensul de mântuire ca operă înfăptuită de Hristos, ci de «scăpare» sau «izbăvire» din diferite greutăţi, necazuri, primejdii, ispite, care însă au şi ele o legătură cu mântuirea” (Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura I.B.M.O.R., ediţia a II ‑a, Bucureşti, 1997, p. 213. (n.trad.)

Deva, 26 mai 2017: Părintele Arhimandrit Zaharia Zaharou de la Essex va susține conferința „Viața vremelnică a omului adumbrită de veșnicia Lui Dumnezeu în sfânta Sa Biserică”

Episcopia Devei și Hunedoarei organizează vineri, 26 mai 2017, începând cu ora 18:00, conferința teologică intitulată: Viața vremelnică a omului adumbrită de veșnicia Lui Dumnezeu în sfânta Sa Biserică, susținută de Preacuviosul Părinte Arhimandrit Zaharia Zaharou, duhovnicul mănăstirii „Sf. Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia.

Conferința va avea loc la sala „Spiru Haret” a Inspectoratului Școlar Județean Hunedoara din Deva, strada Gh. Barițiu nr.2, etajul I.

INTRAREA ESTE LIBERĂ !!

Ultimele zile ale Cuviosului Sofronie Saharov (1896 – 1993). Mărturia Părintelui Zaharia (Zaharou) de la Essex, UK

sofronie-sakharov-in

Cu patru zile înainte de a muri, Părintele Sofronie stătea cu ochii închiși și nu voia să ne mai vorbească. Chipul îi era luminos, deloc trist, dar plin de tensiune. Avea aceeași expresie ca atunci când săvârșea Dumnezeiasca Liturghie. Nu-și deschidea deloc ochii, nici nu vorbea, doar ridica mâna și ne binecuvânta. Ne binecuvânta fără să vorbească, iar eu am înțeles că urma să ne părăsească. Nu voiam să îl obosesc, așa că nu îl mai întrebam nimic. Dacă înainte mă rugam ca Dumnezeu să-i lungească bătrânețile, așa cum spunem în Liturghia Sfântului Vasile, în acele zile însă, văzând că se pregătea să ne părăsească, am început să mă rog astfel: ,,Doamne, dăruiește-i robului Tău intrare cu bogăție în Împărăția Ta”. Mă rugam folosind cuvintele Sfântului Apostol Petru: ,, Că aşa vi se va da cu bogăţie intrarea în veşnica împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos” (II Petru, 1, 11). Mă rugam îndelung lui Dumnezeu, zicând: ,,Dumnezeul meu, dăruiește intrare cu bogăție robului Tău și așează sufletul lui împreună cu Părinții săi”, și-i pomeneam pe toți părinții care s-au nevoit împreună cu el la Sfântul Munte, începând cu Sfântul Siluan și continuând cu ceilalți.

Și în ultima zi m-am dus să-l văd. Era ora șase dimineața, urma să săvârșesc cea dintâi Liturghie a zilei, iar după mine, părintele Chiril, împreună cu ceilalți preoți, pe cea de-a doua. Am simțit că Bătrânul avea să ne părăsească în ziua aceea. Am mers în biserică, am început Dumnezeiasca Proscomidie, la ora șapte au început Ceasurile, urmate de Dumnezeiasca Liturghie. Am spus doar rugăciunile Anaforalei, iar la mănăstirea noastră obișnuim să le citim cu voce tare. Pentru următoarele, rugăciunea mea a fost: ,,Doamne, dăruiește intrare cu bogăție robului tău în împărăția Ta”. Acea Liturghie a fost diferită față de toate celelalte Liturghii pe care le săvârșisem până atunci. În clipa când rosteam ,,Să luăm aminte, Sfintele Sfinților”, părintele Chiril a intrat în altar. Ne-am uitat unul la altul și în acea clipă a început să plângă, iar eu am înțeles că părintele Sofronie ne părăsise. Întrebând când anume murise, am înțeles de la părinți că acest lucru s-a întâmplat la momentul citirii Evangheliei. Părintele Chiril m-a luat deoparte și mi-a spus: ,,Împărtășește-i pe credincioși, iar apoi anunță că Gheronda Sofronie a trecut la cele veșnice, după care fă și un trisaghion pentru odihna sufletului lui. La fel voi face și eu la ce-a de-a doua Liturghie”.

Am frânt cu grijă Agnețul și m-am împărtășit. Am ieșit și i-am împărtășit și pe credincioși și am făcut apolisul Liturghiei. Nici nu știu cum am reușit acest lucru. Mai apoi am ieșit înaintea credincioșilor și le-am spus: ,,Iubiții mei frați, Hristos, Dumnezeul nostru, este semnul lui Dumnezeu pentru toate generațiile acestei epoci, fiindcă în cuvintele Lui găsim mântuirea și dezlegarea tuturor problemelor noastre. Iar acum trebuie să facem după cum ne învață Liturghia, adică să mulțumim, să implorăm mila Lui Dumnezeu și să ne rugăm Lui. Astfel, haideți să-I mulțumim Lui Dumnezeu care ne-a dăruit un asemenea părinte și să ne rugăm pentru odihna sufletului său”. Apoi am început trisaghionul: ,,Binecuvântat este Dumnezeul nostru…”. L-amadus pe Părintele Sofronie în biserică și l-am ținut vreme de 4 zile, pentru că mormântul încă nu-i era gata. L-am lăsat descoperit petoată durat acestor patru zile și i-am citit Sfintele Evanghelii de la început și până la sfârșit, iară și iară, așa cum se face în cazul preoților. Am făcut panihide și pomeniri, precum și celelalte slujbe zilnice, Liturghia, iar el a rămas acolo, în mijlocul bisericii, patru zile.

Elder Sofronios 1_resizeDeși murise, atmosfera nu era deloc tristă, era la fel ca la Paști! Nimeni nu era afectat de pierderea Părintelui, toți se rugau cu însuflețire. Aveam un prieten, arhimandrit pe atunci, care obișnuia să vină la mănăstire în fiecare vară și să petreacă câteva săptămâni la noi. Era părintele Ierótheos Vláhos, cel care a scris cartea O noapte în pustia Sfântului Munte. Acum este mitropolit de Náfpaktos și Sfântul Vlasie. A sosit și el de îndată ce a aflat că Părintele Sofronie a plecat la cele veșnice. Era foarte pătruns de atmosfera ce exista atunci la noi în mănăstire și a exclamat: ,,Dacă părintele Sofronie nu a fost sfânt, atunci nu există sfinți”. S-a întâmplat ca atunci să vină și niște părinți de la Sfântul Munte ca să-l vadă pe Părintele Sofronie, dar nu l-au mai găsit în viață. Părintele Tihon de la Símonos Pétras era unul dintre ei. De fiecare dată când vreun grec venea în Anglia pentru tratament medical, obișnuia să treacă și pe la mănăstire pentru a le citi Gheronda o rugăciune, fiindcă foarte mulți s-au vindecat în acest fel.

A doua sau a treia zi de la moartea sa, la mănăstire a venit o familie cu un copil de paisprezece ani, bolnav. Copilul avea cancer la cap urmând să fie operat zilele următoare. Părintele Tihon a venit la mine și mi-a spus: ,,Oamenii aceștia care au venit acum s-au întristat foarte tare pentru că nu l-au mai prins în viață pe Gheronda. De ce nu mergi să-i citești câteva rugăciuni copilului?”. I-am spus: ,,Haide, vino și sfinția ta ca să faci pe citețul. Haide să-i citim la celălalt paraclis”. Am mers și i-am citit copilului, iar la sfârșit, părintele Tihon mi-a spus: ,,De ce nu treceți copilul pe sub coșciugul cu trupul părintelui ca să se vindece? (…)”. I-am răspuns că nu pot să fac asta fiindcă lumea ar spune că abia a murit Gheronda, iar noi, ucenicii lui, încercăm să ,,silim” recunoașterea lui ca sfânt. ,,Dacă vrei, fă tu acest lucru”, i-am spus într-un final. ,,Ești monah aghiorit, n-o să-ți spună nimeni nimic”. Atunci, părintele Tihon l-a luat pe copil de mână și l-a trecut pe sub sicriul părintelui. În ziulele următoare, copilul a fost operat, dar nu i-au mai găsit nimic. I-au închis tăietura pe care i-o făcuseră la cap și i-au spus: ,,Diagnosticul a fost greșit. A fost, probabil, o inflamație”. S-a întâmplat ca acel copil să fie însoțit de un medic din Grecia, și acela le-a arătat celorlalți tomografiile care dovedeau existența tumorii și le-a spus: ,,Știți foarte bine ce înseamnă acest diagnostic greșit…”. Copilul a trăit și a crescut mare, acum este un tânăr de 27 de ani.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: Arhim. Zaharia Zaharou, Ultimele zile ale părintelui Sofronie, în ,,Pará tin Límnin”, apariție lunară a parohiei Sfântul Dimitrie – Paralímni, iulie 2008 via pemptousia.ro

reposed_elder_sophrony

VIDEO: Cuvinte ziditoare de suflet (ÎPS Athanasie de Limassol, Părintele Zaharia Zaharou, Monahul Moise Aghioritul)

Mitropolitul Athanasie de Limassol – Maica Domnului, Poarta Cerului

Părintele Zaharia Zaharou – Despre inima duhovnicească

Părintele Moise Aghioritul – Smerenia, temelia virtuților

VIDEO: Mărturii despre Gheronda Sofronie Saharov (1896 – 1993): ÎPS Athanasie de Limassol, ÎPS Kallistos Ware, Starețul Efrem Vatopedinul

ÎPS Athanasie de Limassol – „Despre părintele Sofronie de Saharov”

ÎPS Kallistos Ware – „Inovație și smerenie în viața Părintelui Sofronie Saharov”

Starețul Efrem Vatopedinul – „Părintele Sofronie Saharov – un om plin de har”

Viața părintelui Sofronie Saharov (1896 – 1993), documentar Doxologia

Viața părintelui Sofronie Saharov (1896 – 1993)
Un documentar Doxologia.ro / 14 noiembrie 2016

INTEGRAL: Conferința Părintelui Rafail Noica din cadrul Colocviului Internațional Întâlnirea cu duhovnicul, dedicată Părintelui Sofronie Saharov (1896-1993), Iași, Sala Providența, 13 noiembrie 2016

INTEGRAL: Conferința Părintelui Rafail Noica din cadrul Colocviului Internațional Întâlnirea cu duhovnicul, dedicată Părintelui Sofronie Saharov (1896-1993), Iași, Sala Providența, 13 noiembrie 2016.

Vezi și Predica Părintelui Rafail Noica la Catedrala Mitropolitană din Iași: „Purtați în rugăciune pe mai-marii voștri în Duh!” (video)

ÎPS Ierotheos Vlachos răspunde la întrebarea: „Cum ar fi reacționat arhimandritul Sofronie Saharov în faţa Sinodului din Creta?” (update: conferința integrală și predica din Catedrala Mitropolitană)

ÎPS Ierotheos Vlachos răspunde la întrebarea: „Cum ar fi reacționat arhimandritul Sofronie Saharov în faţa Sinodului din Creta?” (extras din conferința Înaltpreasfințitului Ierotheos din cadrul Colocviului Internațional Întâlnirea cu duhovnicul, dedicată Părintelui Sofronie Saharov (1896-1993), Iași, Sala Providența, 13 noiembrie 2016).

INTEGRAL: Conferința Înaltpreasfințitului Ierotheos din cadrul Colocviului Internațional Întâlnirea cu duhovnicul, dedicată Părintelui Sofronie Saharov (1896-1993), Iași, Sala Providența, 13 noiembrie 2016.

Predica ÎPS Ierotheos Vlachos la Sfânta Liturghie săvârșită cu ocazia Sărbătorii Sfântului Ioan Gură de Aur la Catedrala Mitropolitană din Iași (13 noiembrie 2016).