Category Archives: Evdokim Vatopedinul

Cuviosul Evdochim Vatopedinul (5 / 18 octombrie)

Cuviosul Evdochim a fost monah în Mănăstirea Vatopedi. Sfintele sale moaşte au fost descoperite în urma unor reparaţii efectuate în vechiul osuar al mănăstirii, unde răspândeau nespusă mireasmă. Trupul său a fost găsit în poziţie de rugăciune, cu mâinile încrucişate. Pe piept avea o icoană a Maicii Domnului, ceea ce arată că ajunsese acolo din proprie voinţă, văzându-şi dinainte sfârşitul şi nedorind să fie cinstit după trecerea sa la cele veşnice. Pe bună dreptate şi cu dreaptă socoteală a fost numit Evdókimos („vrednic de cinste”) de către călugării din mănăstirea unde el însuşi vieţuise şi care i-au ales acest nume minunându-se de viaţa sa cea bineplăcută lui Dumnezeu precum şi de îngăduinţa lui Dumnezeu de a lăsa să fie descoperite sfintele sale moaşte făcătoare de minuni. Cinstitele moaşte au fost mutate în katholikón (biserica cea mare a mănăstirii) pe data de 5 octombrie 1840 [1].

Sfântul Evdochim. Icoană contemporană portabilă.

Despre acest Cuvios, Gheron Daniil Katunakiotul (1929), de altfel reţinut în aprecierile sale, scrie: „Pentru arătarea adevărului, sunt obligat de marea Voastră dragoste să povestesc pe scurt câte ceva din viaţa necunoscută a Sfântului Evdochim.

Racla din argint în care se păstrează capul Sfântului Evdochim.

După cum bine ştiţi, eu smeritul acum vreo treizeci de ani am vieţuit în Sfânta Mănăstire Vatoped, unde am avut ocazia să studiez îndeajuns viaţa Sfântului. De asemenea, am auzit povestirile unor cinstite feţe care au luat parte la strămutarea moaştelor Sfântului Evdochim, care s-a petrecut prin 1848.

Sfântul Evdochim. Pictură murală din biserica Sf. Ap. Petru şi Pavel, Mănăstirea Bărboi, Iaşi, sec. al 19-lea.

Sfântul Evdochim. Icoană portabilă, 1842.

Au participat la acest eveniment şi Iacov Simitzís, Grigorákis psaltul şi diaconul Daniil din Ierissós, care mi-au povestit multe despre această strămutare. De asemenea, au fost prezenţi şi trei arhierei, Iosif, fostul Episcop al Varnei, Grigorie de Adrianopole şi Hrisant, fostul Episcop al Smirnei, care au luat cuvântul şi au vorbit astfel poporului adunat: „Părinţi şi fraţi, nu trebuie să existe îndoieli în privinţa sfinţeniei Cuviosului, deoarece acesta şi-a văzut dinainte sfârşitul şi a fugit de slava oamenilor şi sosind aici şi-a dat sufletul, iar nemăsurata bună mireasmă a moaştelor acestui sfânt dă mărturie despre sfinţenia sa. Iar din pricină că nu-i cunoaştem numele, pentru aceasta să-l numim Evdochim, fiindcă prin bunăvoirea lui Dumnezeu s-au aflat sfintele sale moaşte.

Sfântul Evdochim. Detaliu de pe capacul raclei din argint aurit, în care se păstrează moaştele sale, 1849.

Într-o singură zi fiind alcătuită slujba sfântului şi făcându-se priveghere de toată noaptea, chiar de atunci au început minunile. Primul tămăduit a fost un monah bătrân din Koultoú (Colciu), care vreme de cinci ani fusese paralizat şi care s-a vindecat îndată” [2].

De asemenea, Gavriil, medic al mănăstirii Vatopedi, care suferea de o boală gravă şi avea dureri grozave, a chemat stăruitor în ajutor pe Sfântul şi i-a făgăduit să-i îmbrace în argint cinstitul cap de va fi vindecat. Cu adevărat, Sfântul i s-a arătat în aceeaşi noapte şi l-a tămăduit cu totul. Astăzi, pe răcliţa din argint în care se păstrează capul Sfântului Evdochim, se poate citi numele celui tămăduit: „Gavriil a îmbrăcat în argint cinstitul cap al Sfântului Evdochim, aflând vindecător durerilor sale” [3].

Pomenirea lui se prăznuieşte cu priveghere în fiecare an, pe 5 octombrie [4]. Imnograful Ghéron Gherásimos Mikraghiananítul, în adaosul la Slujba Cuvioşilor Părinţi Aghioriţi, îl aminteşte în cântarea a patra: „Împreună şi Sfântul Evdochim, ale cărui sfinte moaşte s-au arătat, se bucură” [5]. În mănăstire se păstrează o frumoasă icoană, operă a cunoscutului ieromonah iconar Macarie Galatsánou: „Cu cheltuiala preacuviosului Gavriil, medic vatopedin, de loc din Naoúsi, 1852”. Cele despre viaţa cuviosului Evdochim sunt consemnate şi în manuscrisul ierodiaconului Meletie Vatopedinul, care încheie astfel: „Nimeni din cei ce se roagă cu credinţă Sfântului să nu se îndoiască că va primi ceea ce a cerut, dacă cere cele drepte şi bune. Prin ale cărui rugăciuni, şi noi să fim apăraţi de patimile cele vătămătoare şi Împărăţia Cerurilor să o dobândim” [6].

O slujbă şi un paraclis în cinstea cuviosului a compus şi domnul Haralámpis Boúsias [7].

Monahul Moise Aghioritul

Note:

[1] Kalliníkou Aghioreítou monahoú, Leimonárion, Ághion Óros, 1980, p. 17. Alypíou Aghioreítou monahoú, Pará tas dieksódous ton ydáton, Ághion Óros, 1999, p. 38. Doukáki K., Synaksaristís, Athínai, 1896, p. 59-67. Martzélou G. op. cit., p. 112. Gherasímou Mikraghiannanítou monahoú, „Evdókimos Vatopaidinós (Aghioreítis) Ósios”, Th.I.E., vol. 5, col. 1022. Makaríou Simonopetrítou ierom., Néos Synaksaristís, vol. 2, Athínai, 2004, p. 60. Lazárou Vatopaidinoú monahoú, „Oi Ághioi tis Ierás Monís Vatopaidíou”, Protáton 34 (1992), p. 51. Moyséos Aghioreítou Monahoú, „Oi Ághioi tis Ierás Monís Vatopaidíou”, Protáton 78 (2000), p. 64. Tsolakídi D.H., Aghiológhio, p. 884.

[2] Apántisis Daniíl monahoú pros monahón Markianón eis Iviritikín Skítin, Anaíresis oramáton, Ghérontos Daniíl Katounakiótou, Aghelikós Víos, Ághion Óros, 1987, p. 142-143.

[3] K. 810, I. M. M. Vatopaidíou, p. 76-78.

[4] Platanítou Th. K. protopr., „Eortológhion”, op. cit., p. 31.Hrysostómou Thavmakoú, „Aghioreítai Ághioi”, op. cit., p. 415. Proskynitário I. M. M. Vatopaidíou, op. cit., p. 69. Doukáki K., vol. 10, Athínai, 1895, p. 68-76.

[5] Asmatikí Akolouthía ton Osíon kai Theofóron Patéron imón ton en to Aghionýmo Órei tou Átho dialampsánton, op. cit., p. 45.

[6] K. 810, I. M. M. Vatopaidíou, p. 78. Theofílou Vatopaidinoú Proigouménou, op. cit., p. 90. Matthaíou Víktoros monahoú, O Mégas Synaksaristís, vol. 10, p. 154.

[7] Haralámpous Boúsia, Kanón Paraklitikós eis ton Ósion Patéra imón Evdókimon ton Vatopaidinón, Athínai, 1991. Se găseşte dactilografiat în biblioteca Sf. M. Mănăstiri Vatopaidi. „Paráklisis tou Neolámpous Osíou Evdokímou tou thavmatourgoú tou Vatopaidinoú”, (Ms. p. 45-56). „Luna Octombrie 5. Săvârşim pomenirea Cuviosului şi de Dumnezeu Purtătorului Părintelui nostru Evdochim cel nou arătat, cel din Sfânta şi Preacinstita Mănăstire Vatopaidi, ce se află în Muntele Athos” (Ms. Codex 7/65, 4/810, 1/821, 5/832, 3/833).

Anunțuri

Darul discernământului: Vedeniile lui Dimos

Cei ce au avut şansa de a-l cunoaşte pe bătrânul Daniil Katounakiotul (1846-1929), întemeietorul alesei frăţii a Daniileilor, au vorbit şi-au scris cu neţărmurită admiraţie, descriindu-i personalitatea înzestrată cu rare daruri fireşti şi duhovniceşti. Noi ne vom referi acum numai la darul discernământului.

La Stika, în Epirul de nord, trăia un om pe nume Dimos. Era un bun creştin, cu o credinţă destul de simplă, fiind meşter zidar. Într-o noapte, Dimos visă că undeva se afla îngropată în pământ o biserică. Prin urmare, îi îndemnă pe toţi oamenii locului să apuce sape şi lopata şi să-nceapă a săpa. Au săpat şi, după multă osteneală, într-adevăr, au scos la lumină biserica! Plin de mulţumire, Dimos era mândru tare de izbânda sa. Era foarte încântat că toţi îl admirau. De aceea, atunci când cel viclean îi şopti: „Ei, Dimos, tu eşti om însemnat, tu eşti alesul lui Dumnezeu…”, el primi acest gând fără şovăială.

Fiindcă, aşa cum am spus, omul nostru era zidar, după o vreme s-a aflat cu treabă la Muntele Athos, lucrând la o clădire a Sfintei Mănăstiri Vatoped. La Vatoped este cinstit Sfântul Evdochim, despre a cărui viaţă nu s-a păstrat nimic în istorie, dar ale cărui moaşte, descoperite întâmplător în anul 1840 în cimitirul mănăstirii, sunt izvorâtoare de haruri şi făcătoare de minuni. Dimos avea mare evlavie la Sfântul Evdochim. De un timp începuse să creadă că sfântul îi arăta o bunăvoinţă aparte. Şi, de vreme ce tradiţia nu păstrase nici o informaţie cu privire la obârşia sfântului, Dimos şi-a închipuit că şi sfântul este de fel din Albania.
– Sfântul este arvanit (albanez) ca mine, prinse a spune tuturor.
– De unde ştii? îl întrebau oamenii.
– E arvanit! Nu-i vedeţi capul, că semănăm ca două picături de apă? De altminteri, când, într-o noapte, l-am rugat, ţinând în mână nişte mătănii, să-mi vorbească despre obârşia sa, mi s-a înfăţişat viu înainte şi mi-a spus: „Sunt arvanit din Stika. Ba chiar ne şi înrudim.”
Auzind acestea, părinţii au bănuit că diavolul l-a amăgit cu aceste gânduri deşarte, de aceea l-au sfătuit astfel:
– Când ţi se va mai arăta, să-ţi faci cruce. Şi dacă e lucrare a diavolului, o să piară pe loc.
Însă era prea târziu. Diavolul biruise inima lui Dimos şi nu se lăsa dus prea uşor.

Din întâmplare, atunci se afla la Muntele Athos un episcop, Alexandros de Rodostolou. Părinţii i-au vorbit acestuia despre cazul straniu al lui Dimos, cerându-i părerea. Văzându-l episcopul pe Dimos şi vorbind cu el a ajuns la concluzia că vedeniile sale sunt date de Dumnezeu:
– De vreme ce Dimos este om evlavios, găsind mulţumire în rugăciuni şi închinăciuni, cel ce i se arată vine de la Dumnezeu.

De-acum Dimos se mândrea şi mai mult, fiindcă, vezi bine, un episcop confirmase obârşia dumnezeiască a vedeniilor sale. După o vreme chiar a scris o carte voluminoasă, plină de taine suprafireşti: dezvăluiri, profeţii despre viitor, războaie, venirea lui Constantin cel Mare, semne şi minuni… toate erau de găsit în acea carte.
– Dar toată povestea asta nu poate veni de la Dumnezeu! Aici avem de-a face cu o mare confuzie şi chiar cu un delir. Ce ciudate sunt lucrurile astea! îşi spuneau părinţii între ei.
– Hai mai bine să-l întrebăm pe părintele Daniil de la Katounakia. Sigur el ne va descoperi cu ce-avem de-a face aici, spuseră iar.
Prin urmare, au luat manuscrisele lui Dimos şi-au pornit-o spre părintele Daniil.

Îndată ce-a citit primele pagini, bătrânul Daniil şi-a dat seama care era adevărul. De aceea spuse:
– Aici joacă diavolii! Apoi a scris un text ce cuprindea fragmente patristrice şi argumente teologice, trimiţându-l la Vatoped. Nu avea nici cea mai mică îndoială că era vorba despre o amăgire. Auzind Dimos toate acestea, şi-a ieşit din fire. Înfuriat, striga:
– Măi, măi, episcopul a spus că am dreptate! Adică, dacă un episcop şi atâţia alţi preoţi au accepat că vedenia era de la Dumnezeu, cum cuteza părintele Daniil să spună contrariul?

Bătrânul Daniil nu s-a oprit la citirea textului respectiv ci, mânat de creştinească dragoste, a prins a se ruga. După un timp, vedeniile nu s-au mai arătat…

Mai apoi părinţii au izbutit să-l aducă şi pe Dimos la Katounakia. Bătrânul Daniil l-a primit cu multă dragoste. Însă, când părintele a început să-i explice că cel ce i se părea a fi sfântul Evdochim şi care i se arăta era diavolul mascat, Dimos n-a putut îndura lumina adevărului. Deodată a sărit în picioare şi, furios, a început să strige:
– Măi, măi, nu pricepi, un episcop a spus că am dreptate!
Totuşi, în cele din urmă, fu nevoit să accepte realitatea, fiindcă diavolul, din clipa când i s-a dat în vileag vicleşugul, nu s-a mai arătat niciodată. Toţi părinţii s-au încredinţat că era vorba de o amăgire şi însuşi episcopul Alexandros l-a felicitat pe sihastrul – care avea discernământ – pentru izbânda sa.
(Daniil Katounakiotul)

Din lucrarea “Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul discernământului

Sursă: Blogul Agnos