Category Archives: 18. Mănăstirea Esfigmenu
Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești (Athonitul), nou documentar cu subtitrare în română
Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești – 10 ianuarie
Studioul Mir Priklyucheniy / Republica Moldova
Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .
Mai multe informații despre Cuviosul Antipa de la Calapodești găsiți la linkurile de mai jos:
Sfântul Antipa de la Calapodești (Athonitul), floarea înmiresmată a pustiei (10 ianuarie)
Acatistul Sfântului Antipa de la Calapodești (Athonitul) (audio / text)
Icoana Maicii Domnului a Sfântului Antipa de la Calapodeşti (Athonitul)
Obștea Mănăstirii Esfigmenu cere să se reunească administrativ și să aibă iarăși comuniune liturgică cu celelalte mănăstiri din Sfântul Munte!
Obștea Mănăstirii Esfigmenu cere să se reunească administrativ și să aibă iarăși comuniune liturgică cu celelalte mănăstiri din Sfântul Munte!
În scrisoarea sa către reprezentantul Ministerului de Externe și către Patriarhia Ecumenică, se pare că Egumenul Metodie a cerut să reia comuniunea administrativă și liturgică a obștii cu Patriarhia Ecumenică, pe care a întrerupt-o timp de mulți ani, considerând că Patriarhia nu urmează drumul cel drept din punct de vedere teologic.
Obștea se proclama ca fiind singura „autentică” și învinuia Patriarhia Ecumenică și celelalte mănăstiri că îngăduie relații cu Papa și internaționalizarea Sfântului Munte cu fondurile Uniunii Europene.
Mâine, joi, 21 aprilie, conform unor informații exclusive ale site-ului Romfea.gr, o delegație a Patriarhiei Ecumenice, reprezentată de Mitropolitul Apostolos al Miletului, Amfilohie de Andrianopolis și Maxim al Silivriei, va vizita Sfântul Munte pentru a stabili detaliile ce vor duce la reunirea totală cu Patriarhia Ecumenică și celelalte mănăstiri ale Sfântului Munte.
Se așteaptă cu interes a se vedea care vor fi relațiile cu „noua” obște și cu Egumenul Bartolomeu Esfigmenitul, succesorul Egumenului Hrisostom Katsoulieris.
Tot astfel, nu se știe care va fi reacția credincioșilor ce au susținut cu fanatism obștea „autentică” a Mănăstirii Esfigmenu și l-au criticat pe Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, timp de mai bine de 30 de ani.
Traducere și adaptare de după Romfea.gr pentru Blogul Sfântul Munte Athos de Elena Dinu. Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos
Vezi și Sfânta Chinotită și chestiunea Mănăstirii Esfigmenu, Ieromonahul Nicodim de la Marea Lavră
UPDATE (21 aprilie): Discuțiile s-au dovedit a fi constructive, dar e nevoie încă de rugăciune, nu s-a luat încă o decizie finală. Mai multe la linkul în limba greacă: http://www.romfea.gr/epikairotita-xronika/7770-oloklirothikan-oi-sunomilies-tis-ejarxias-me-tin-moni-esfigmenou
Cuviosul Damian Esfigmenitul (23 februarie)
Acesta este unul dintre cei mai seamă nevoitori ai Mănăstirii Esfigmenu pricină pentru care în Canonul de rugăciune al sfinților din Sfântul Munte Athos se spune: „Mănăstirea Esfigmenu a înflorit prin Damian”.
Cuviosul părinte Damian își îndreptă pașii către viața monahală la vârstă fragedă sălășluindu-se dintru început în Mănăstirea Esfigmenu unde arătă desăvârșită ascultare bătrânului său și întregii obști. Râvna sa aleasă pentru toată nevoința cea duhovnicească îl deosebi curând de ceilalți frați care căutau să urmeze sfaturile și pilda vieții sale.
Aprinzându-i-se inima de o râvnă mai mare, ceru bătrânului său binecuvântarea de a se nevoi în singurătate pentru a nu mai fi întrerupt de cei din jur în nevoința sa. Îndată ce o primi, se sălășlui pe dealul Samariei unde prinse a căuta un părinte duhonivesc și călăuzitor al nevoinței sale, artă a artelor și știință a științelor.
Prin purtarea de grijă a duhovnicescului său părinte, sfântul Damian se iscusi în păzirea de ispitele și cursele vrăjmașilor mântuirii omului, pricină pentru care ajunse curând părinte încercat.
Se învrednici de multe virtuți și daruri duhovnicești, între care lacrimile neîncetate, gândul necontenit la moarte, dragostea lui Dumnezeu și a întregii făpturi, rugăciunea neîncetată a inimii care l-a întovărășit din tinerețe până în ceasul mutării sale la cele veșnice, pe care sfântul părinte pururea le însoțea cu privegheri de toată noaptea și strâmtorări ale trupului.
Într-una din zile, sfântul Damian merse pentru a-l întâlni pe bunul său prieten, sfântul Cosma Zograful (v. icoană) care nu se afla în chilia sa la acea vreme.
Astfel, cuviosul Damian trebui să-i aștepte întoarcerea până la căderea serii. Ajungând la chilie sfântul Cosma și aflându-și prietenul așteptând de vreme îndelungată, vorbiră o vreme oarecare până când sfântul Damian spuse că este timpul să plece, însă întunericul se coborâse de-a binelea și începuse ploaia.
În ciuda stăruințelor sfântului Cosma de a rămâne cu dânsul peste noapte, sfântul Damian spuse că nu are binecuvântarea bătrânului său de a petrece noaptea altundeva decât în chilia sa, așa că se porni la drum prin ploaie. Rătăcindu-se din pricina nopții și a ploii, începu a se ruga cu stăruință:
– Doamne, m-am rătăcit, ajută-mă!
Pe dată ce trezi aflându-se în mijlocul chiliei sale.
Mai apoi, mutându-se la odihna cea de Sus, Dumnezeu voi a-l slăvi pe bineplăcutul său și în lumea aceasta, căci vreme de 40 de zile de la mutarea sa mormântul său răspândea o mireasmă puternică ce se putea simți de la distanța de peste 1 kilometru.
Mutarea sa la cele veșnice se petrecu în preajma anului 1280, iar mai apoi sfântul Damian se arătă izvor necurmat de minuni tuturor ce îi săvârșesc pomenirea cu credință.
Sursă text: Sfinți și Icoane
Sursă Icoană Sfinții esfigmeniți: Doxologia
Sfânta Chinotită și chestiunea Mănăstirii Esfigmenu, Ieromonahul Nicodim de la Marea Lavră
Ieromonahul Nicodim de la Marea Lavră
Președinte al comisiei Sfintei Chinotite însărcinate cu soluționarea schismei esfigmenite
Chestiunea Sfintei Mănăstiri Esfigmenu a fost clarificată din punct de vedere bisericesc, canonic, juridic, instituțional. Nu există nimic nelămurit în acest sens. Ne confruntăm însă, desigur, cu refuzul deținătorilor clădirilor mănăstirii de a le preda, însă treptat se încheie și procedurile juridice de preluare a lor.
Efortul pe care îl fac cei ce dețin ilegal clădirile mănăstirii de a-și impune prezența în Sfântul Munte a fost diagnosticat și descris încă de la început de Sfânta Chinotită: aceștia nu fac altceva decât să provoace mult zgomot jurnalistic și de comunicare, pentru a atrage simpatia opiniei publice. Sfânta Chinotită a păstrat în mod constant și continuă să păstreze tăcerea și ia poziție doar în situații de extremă necesitate, ca să nu dea apă la moară tacticii lor distonante, dar și pentru a nu scandaliza poporul simplu, denunțând fapte necuviincioase, care nu se cuvine să se întâmple într-un loc sfânt. Ne rugăm zi și noapte și avem conștiința împăcată și încredințarea foarte adâncă, că mai devreme sau mai târziu Atotbunul Dumnezeu, precum și Chivernisitoarea acestui loc cu nume sfânt, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, vor reașeza adevărul și că Sfântul Munte va ieși întărit de pe urma acestei intrigi, așa cum s-a întâmplat în atâtea și atâtea momente critice ale istoriei lui.
În calitatea mea de membru al Sfintei Chinotite, am cinstea de a participa la evenimentul de azi, acceptând invitația părinților obștii legale a mănăstirii, care slujesc cu bună izbândă încă din 2005, ridicând la propriu crucea martiriului de a fi insultați și calomniați prin zgomotul jurnalistic și comunicațional de care am pomenit mai înainte. Le mulțumesc pentru invitație și declar că am primit-o călduros, pentru că am conștientizat că în cadrul unei asemenea manifestări este posibilă prezentarea sobră a poziției și acțiunilor Sfântului Munte în abordarea problemei Mănăstirii Esfigmenu celei aflate în multă rătăcire și strâmtorare, dar și în abordarea datelor acestei schisme contemporane.
Sfânta Mănăstire Esfigmenu este una dintre cele douăzeci de mănăstiri suverane, împărătești, stavropighii patriarhale, ale Sfântului Munte, cu o lungă istorie de la bizantini până în vremurile mai noi, care a dat și mari sfinți ai Bisericii noastre și alte personalități însemnate, o adevărată podoabă a societății Sfântului Munte. Până acum câteva decenii era vestită ca una din obștile cele mai bune, mai aspre în nevoință și mai tradiționale ale Sfântului Munte.
Va trebui să menționăm că o mănăstire suverană a Sfântului Munte, dincolo de faptul că este un loc de nevoință a monahilor, are drepturi și îndatoriri mai mari decât alte așezăminte monahale – drepturi și îndatoriri care i-au fost încredințate tocmai pentru a fi păstrată netulburată de-a lungul veacurilor nevoința monahilor în aceste locașuri. O asemenea mănăstire, constituie, așadar, persoană juridică a Dreptului Public, care își exercită public puterea și se bucură de numeroase privilegii și înlesniri care decurg din statutul special al Sfântului Munte, fiind în același timp încărcată și cu răspunderi duhovnicești și administrative corespunzătoare.
Sfânta Mănăstire Esfigmenu, prin actele ocupanților ei, a căzut într-o situație dramatică și inedită în istoria ei, adică, în fond, a ajuns deja la statutul de chilie, de vreme ce nu își mai exercită răspunderile și competențele de mănăstire aghiorită suverană, persoana juridică a mănăstirii nemaifuncționând și devenind astfel fără ipostas. Obștea mănăstirii nu mai există. Clădirea mănăstirea a fost ocupată ilegal de un grup de persoane, care pe proprie răspundere au pierdut statutul de monahi aghioriți și comit uzurpare de putere și o mulțime de alte infracțiuni penale. Dorim să atragem atenția că această stare, în afară de lezarea în sine a mănăstirii, constituie și o foarte serioasă amenințare împotriva Sfântului Munte însuși.
Aghioriții au conștiința comună că Sfântul Munte își datorează în mare parte supraviețuirea și continuitatea de-a lungul a douăsprezece secole grijii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de a-l înzestra, precum și statutului de autoadministrare, care este același pentru întreaga peninsulă, așa încât să vorbim despre ”Sfântul Munte”, iar nu pur și simplu despre o adunare de mănăstiri. Acest lucru este acceptat și de istorie, și de științele juridice. Aceasta este diferența, unicitatea și avantajul Sfântului Munte spre deosebire de alte centre monahale foarte valoroase, precum sunt, de pildă, Meteorele, sau, mai demult, mănăstirile Olimpului Bitiniei. Prin urmare, o noțiune constitutivă fundamentală a centrului nostru monahal este principiul unității și comuniunii bisericești și administrative a tuturor mănăstirilor aghiorite.
Concret, unitatea și comuniunea bisericească este definită prin apartenența comună la jurisdicția directă a Patriarhiei Ecumenice, sub supravegherea supremă a căreia se păstrează cu acrivie statutul aghiorit în cele duhovnicești, în timp ce nu se permite altă pomenire în afara celei a Patriarhului Ecumenic. Mănăstirile suverane sunt datoare să aibă deplină comuniune bisericească între ele și să participe la ceremonii și slujbe comune.
Unitatea și comuniunea administrativă se manifestă prin participarea obligatorie a mănăstirilor suverane la organismele administrative comune (Sfânta Chinotită, Sfânta Epistasie etc.) și prin conformarea față de comandamentele Statutului Sfântului Munte despre relațiile dintre Sfânta Chinotită și Sfintele Mănăstiri și față de deciziile și regulile pe care le votează organele competente comune.
Este vorba de o comunitate religioasă unitară, la care participă ca membri stabili cei care se încadrează liber în aceasta și trăiesc și acționează în deplină comuniune cu ceilalți. Orice om, desigur, are dreptul la libertate religioasă, prin urmare și dreptul de a nu accepta comuniunea cu ceilalți membri ai societății aghiorite, însă, în acest caz, sincer și cinstit ar fi să părăsească de bunăvoie Sfântul Munte.
Astfel, în cazul Sfântului Munte, pentru a fi apărat caracterul monahal întru totul ortodox, Constituția și Statutul Sfântului Munte interzic instalarea eterodocșilor sau a schismaticilor. Având în vedere cele de mai sus, se înțelege de ce în Sfântul Munte nu este permisă toleranță religioasă sau o libertate religioasă individualizată, în sensul în care acestea sunt valabile pentru comunitățile monahale din restul statului elen, ci este protejată la modul absolut libertatea religioasă a Sfântului Munte ca întreg, adică dreptul de a reprezenta o comunitate religioasă cu un mod anume de manifestare a religiozității.
Destrămarea unității bisericești și administrative a Sfântului Munte este de neconceput pentru regimul aghiorit, pentru că provoacă o totală blocare în funcționarea lui instituțională și în definitiv afectează însuși ipostasul său. Chestiunea are dimensiuni instituționale, duhovnicești, bisericești, dar și naționale foarte serioase, pentru că, dacă este acceptată posibilitatea unei mănăstiri de a se rupe de celelalte din motive pe care ea le invocă unilateral, atunci este logic că și alții ar putea să invoce motive de credință, conștiință, etnice etc. de a scoate mănăstirile din comuniunea aghiorită și de a le trece nestingherit în alte jurisdicții bisericești sau naționale, cu urmări catastrofale pentru Sfântul Munte, pentru Biserică și pentru suveranitatea teritorială a țării noastre. Din acest motiv, este absolut interzisă orice modificare a numărului celor douăzeci de Sfinte Mănăstiri suverane ale Sfântului Munte.
La începuturile deceniului ’70 a avut loc o tulburare în Sfântul Munte din cauza ”deschiderilor” ecumenice ale Patriarhiei Ecumenice. Între alte proteste, s-a aplicat și oprirea temporară a pomenirii Patriarhului Ecumenic de atunci de către o pleiadă de sfinte mănăstiri, fără ca, totuși, vreuna dintre acestea să se rupă de comuniunea bisericească cu celelalte mănăstiri suverane și cu Biserica Ortodoxă în întregul ei, nici, desigur, ca vreuna să treacă în altă jurisdicție bisericească, lucruri care, așa cum am spus, sunt interzise categoric. Singura excepție negativă, din păcate, a fost Sfânta Mănăstire Esfigmenu, în care atunci intrau din lume oameni străini de cugetul aghiorit și își impuneau opiniile având ca scop nedeclarat ”cucerirea” cât mai multor mănăstiri de partea lor. Rezultatul a fost ca Mănăstirea Esfigmenu să procedeze la despărțirea ei de trupul aghiorit, lucru nepermis pentru regimul aghiorit care datează de mai bine de un mileniu.
Astfel, dincolo de simpla încetare a pomenirii Patriarhului Ecumenic, mănăstirea a întrerupt de atunci până azi comuniunea bisericească cu celelalte mănăstiri aghiorite și cu toate bisericile ortodoxe, trecând la comuniunea bisericească deplină și exclusivă cu una din grupările așa-numiților ortodocși autentici, care, de reținut, nu au comuniune bisericească nici măcar între ei. De atunci, în mănăstire nu a mai fost primiți ca viețuitori decât cei care acceptau comuniunea bisericească exclusiv cu această grupare, în timp ce ceilalți erau înlăturați. Așadar, această despărțire a fost manifestată în 1972 prin refuzul reprezentantului acestei mănăstiri de a participa la ceremoniile aghiorite comune în cadrul Sfintei Biserici Protaton, dar nici la rugăciunea scurtă, simplă și smerită a reprezentanților care are loc înaintea ședinței Sfintei Chinotite. După repetata constatare a celor de mai sus, Sfânta Chinotită, ca primă măsură, l-a îndepărtat temporar pe reprezentantul Mănăstirii Esfigmenu, cerând și așteptând întoarcerea mănăstirii la rânduiala ei canonică. Această întoarcere nu a avut loc însă niciodată, ci curând ruptura a devenit definitivă, nu doar la nivel bisericesc, ci și la cel administrativ. Mănăstirea, în ciuda invitațiilor repetate ale Sfintei Chinotite, nu a mai trimis reprezentant (cu excepția întrunirii unei Duble Sinaxe Extraordinare din 1973) sau epistat, nu a mai participat la nici o activitate comună, dar nici nu a mai permis exercitarea competențelor Sfintei Chinotite în mănăstire.
Într-o încercare de a opri înaintarea spre catastrofă a mănăstirii, Sfânta Chinotită a recurs în 1974 la decizii de expulzare doar pentru egumen și pentru epitropii mănăstirii, care de atunci au pierdut calitatea de monahi aghioriți. Aceștia nu au respectat deciziile Sfintei Chinotite (tactică ce a devenit constantă de atunci până nu de demult) și au continuat să administreze și chivernisească mănăstirea. De atunci, administrația mănăstirii a intrat într-o stare de ilegalitate și Sfântul Munte nu a recunoscut niciodată această administrație, considerând și actele ei ca fiind neîntemeiate. În acest regim de ilegalitate au avut loc și două alegeri de ”egumeni”, în 1975 și în 1999, care, desigur, nu au fost recunoscute niciodată de către Sfântul Munte. Vă rog să luați aminte mai ales la faptul că toți acești jalnici ocupanți care s-au prezentat și au acceptat să fie rasofiriți, în deplină cunoștință de cauză au fost de acord cu un regim de ilegalitate și anticanonic, știind foarte bine că Sfântul Munte nu îi înscrie în monahologiile centrale și nu îi recunoaște deplin și că, în cele din urmă, nu aveau nici un drept să se instaleze acolo. Gruparea aceasta concentra, așadar, toate caracteristicile unei ”obști speciale”, pe care Statutul Sfântului Munte o interzice (art. 183), și acționa de asemenea susținut și atragerea altora de partea lor, lucru care de asemenea este interzis (art. 184). În acest sens, toți acești oameni reprezintă cazuri clasice de schismatici, lucru care, și acesta, este interzis cu desăvârșire de către Constituția țării (art. 105) și de Statutul Sfântului Munte (art. 5). Și nu au avut loc numai aceste lucruri.
În paralel, nu acceptau controlul clădirilor și al odoarelor mănăstirii de către autoritățile competente, refuzând în felul acesta însăși suveranitatea Statului Elen și valabilitatea reglementările legislative respective, dar nici nu permiteau exercitarea supravegherii de către Sfânta Chinotită a odoarelor mănăstirii, încălcând în felul acesta reglementările respective. În același timp, procedau la acte de administrare a averii mobile și imobile a mănăstirii, deși le lipseau organele legale competente pe care le prevede Statutul Sfântului Munte, comițând astfel uzurpare de putere și alte infracțiuni conexe.
De treizeci de ani, Sfântul Munte nu a recunoscut niciodată legalitatea lor, însă cu toate acestea a arătat și toleranță, în speranța întoarcerii lor la rânduiala aghiorită canonică, neexercitând niciodată violență împotriva lor, ci mai degrabă servindu-i cu dragoste de oameni în nevoile lor ca persoane fizice, lucru pentru care Sfântul Munte a încasat în final din partea lor o nerecunoștință amară. Au avut loc nenumărate încercări de abordare și din partea Sfântului Munte, dar și din partea Patriarhiei Ecumenice, fără nici un rezultat însă.
În acest interval a existat în paralel și un interes ascuns, anume al exploatării faptului că părinții aghioriți le arătau familiaritate, încercând astfel să câștige recunoașterea și legalizarea situației lor ilegale. Acest lucru s-a vădit mai cu seamă în încasarea sponsorizării anuale pe care statul o oferă mănăstirilor aghiorite. Prin anul 1995, deci, s-a observat o intensificare a acestei tendințe care a culminat cu alegerea noului lor conducător, ”Egumenul” Metodie, în 1999, definit de un maximalism și fanatism inedite; astfel a devenit clar tuturor că nu mai exista nici cea mai mică speranță de întoarcere a lor la rânduiala aghiorită canonică, ci revendicau de-acum pe față recunoașterea oficială, lucru care a compromis definitiv orice demers de abordare și de dialog. Este semnificativ că ultima întâlnire pe care am avut-o în calitate de comisie a Sfintei Chinotite, cu reprezentanți ai ocupanților mănăstirii, în jurul anului 2000, dacă îmi aduc bine aminte, a fost cea în care Părintele Metodie, menționat mai sus, nu a venit, punându-i pe reprezentanții lui să transmită cu aroganță autorităților aghiorite că, pentru a participa la discuție, cere să îi fie adresat un document oficial, fie din partea Sfintei Chinotite, fie din partea Administrației Sfântului Munte, în care să fie numit ”Arhimandrit” și ”Egumen al Sfintei Mănăstiri Esfigmenu”. Acest gest a dus la întreruperea definitivă a oricărui demers de negociere.
Sfânta Chinotită a fost nevoită, pentru a proteja sfântul așezământ al Sfintei Mănăstiri Esfigmenu, dar și regimul aghiorit, să nu mai acorde acestei grupări lucruri la care nu aveau dreptul în mod legal, ca nu cumva acest lucru să fie interpretat ca recunoaștere indirectă a lor. De atunci, printr-o atitudine nemulțumitoare caracteristică, a început tactica organizată de denaturare a realității, cei din mănăstire făcând intenționat referire la ”măsuri dure” și prezentând Sfânta Chinotită ca pe un adevărat gâde, iar pe ei înșiși ca martiri, stârnind astfel reacția publică, provocându-i pe prietenii și susținătorii lor să ia atitudine în favoarea lor, și astfel, în anumite perioade, au avut loc tulburările cunoscute, exact cum se petrece și azi, de altfel.
După constatarea refuzului definitiv de întoarcere la ordinea canonică a ocupanților și a revendicării lor arogante de recunoaștere oficială, Sfântul Munte, având drept sfetnic dragostea de Dumnezeu și de om, a înțeles că în virtutea misiunii sale istorice este chemat să se îngrijească cu afecțiune și cu multă durere atât de societatea Sfântului Munte însăși, cât și, mai ales, de Sfânta Mănăstire Esfigmenu, trup din trupul ei, lucrând spre luminarea și mântuirea sufletească a ocupanților ei prin încercarea de a le demonstra că demersul lor este rătăcit. Sfântul Munte a fost nevoit deci să acționeze și pentru propria sa confirmare juridică și să treacă la măsurile de rigoare, având ca unică speranță de soluționare pașnică și normală a problemei și de evitare a impunerii prin forță a legii, demonstrarea și recunoașterea de către toți a ilegalității, dar și a serioaselor dimensiuni religioase și naționale reale ale chestiunii.
Astfel, în urma unui studiu aprofundat al subiectului și a elaborării unei expuneri complete, a fost alcătuit un studiu consultativ foarte vast de către juriști recunoscuți, au fost luate cu seriozitate și prudență hotărâri de către Sfânta Epistasie și în continuare au fost stabilite procedurile juridice necesare pentru luarea acelor decizii pe care le prevăd Constituția și Statutul Sfântului Munte, pentru a se oferi rezultatele legale care vor pune capăt oricărei revendicări în defavoarea Sfântului Munte. În noiembrie 2002 s-a depus un ultim efort de negociere și au fost înmânate convocări personale pentru fiecare dintre membrii ”obștii”, oferindu-li-se astfel dreptul de a fi audiați. Aceștia, în mod cu totul nejustificat, nu au valorificat ocazia de a-și face cunoscute opiniile și de a comunica personal și oficial cu sfintele mănăstiri prin intermediul reprezentanților lor, ci au închis porțile mănăstirii, au refuzat să se prezinte în fața Sfintei Chinotite și au trimis toți aceleași răspunsuri injurioase extrajuridice, având un conținut cu totul necuviincios. În paralel, s-a organizat o nouă campanie de minciuni și dezinformări, prezentându-se convocarea la audiere (adică acordarea dreptului de a vorbi, care era în avantajul lor) ca prigoană pentru credință, într-un mod absolut absurd, lansând calomnii incredibile și lăsând chiar să se ajungă și la amenințări teroriste la adresa mănăstirilor Sfântului Munte.
Astfel, s-a adeverit că separarea lor de comunitatea aghiorită este lipsită de pocăință și definitivă, iar distanțarea acestor persoane de trupul Sfântului Munte este uriașă. S-a constatat de asemenea la nivel oficial închegarea unei ”obști speciale” dintre cele interzise de Statut, care exercită prozelitism și propagandă, deși asemenea acțiuni sunt sancționate cu expulzarea.
În paralel, Cinstita Patriarhie Ecumenică, pe baza acelorași date prezentate, a confirmat constatarea că aceștia liturghisesc, deși se află în schismă, și prin decizie sinodală patriarhală au fost declarați schismatici toți membri acestei ”obști” interzise.
Pe baza tuturor acestor date, Sfânta Chinotită a procedat în cele din urmă la un minuțios act administrativ de expulzare a persoanelor mai sus numite. În urma acestuia, cazul a ajuns în jurisdicția conducerii Sfântului Munte, care a emis actele legale de executare.
Se spera că vor pricepe că nu mai este posibilă și nu mai are nici un suport actul lor de a continua să ocupe o mănăstire suverană (lucru care îi privea, desigur, pe cei care aveau conducerea grupării) și că se vor conforma deciziilor autorităților superioare ale Sfântului Loc, mergând să viețuiască alături de cei de un cuget cu ei oriunde altundeva, în timp ce s-ar fi căutat și alte soluții pentru cei care nu ar fi fost posibil să procedeze la o asemenea mutare din motive de sănătate, vârstă și din alte motive.
Din păcate, de atunci au pregătit sistematic și exercită o campanie fără precedent și fără încetare împotriva Sfântului Munte, a Bisericii și a Statului Elen, de a compromite și, prin constrângere, de a descuraja lupta cinstită și curată a părinților aghioriți pentru Locul lor Sfânt. Astfel, folosind fără frica lui Dumnezeu orice mijloc legal sau ilegal, se folosesc de tehnicile contemporane de confecționare a unor realități fictive, pe de o parte, prezentându-se pe ei înșiși ca victime, chipurile, prigonite pentru credință și pentru cugetul lor religios – câtă vreme lucrurile stau tocmai pe dos –, îi prezintă pe aghioriți ca tirani și răufăcători, lucru pe care nu s-a gândit să-l spună nimeni în istoria de secole a Sfântului Loc, numai dușmanii și împotrivitorii Sfântului Munte puteau să născocească așa ceva. În perspectiva tuturor acestor fapte, s-a adeverit că nu au nici cea mai mică legătură cu ethosul, ifosul, duhul și istoria Sfântului Munte și nici cu tradiția creștină monahală ortodoxă, și că nu sunt decât niște reprezentanți ai cugetului lumesc. De mai multe ori, publicul a avut de atunci nefericirea să urmărească un spectacol teatral fără precedent. Cei care se autopromovează ca fiind, chipurile, reprezentanți autentici ai nevoinței ortodoxe s-au dovedit prin purtarea lor doar niște jalnici actori, cheltuind din plin sume uriașe de bani, bătând zilnic pragul posturilor de radio și televiziune, căutând să publice articole în ziare și publicații, independent de calitatea morală, de altfel, independent de orice fel de calitate a acestora, organizând conferințe de presă în hoteluri de lux, deschizând site-uri pe internet etc., lucruri pe care cele mai multe mănăstirile pe care aceștia le acuză ca fiind, chipurile, secularizate, le evită cu grijă și poate nici nu s-au gândit vreodată să le facă. Cel mai regretabil lucru a fost însă conținutul acestei întregi campanii: anume, ieșirea lor neobrăzată la scenă deschisă și răspândirea unor lozinci facile cum că ar fi prigoniți pentru credință etc., în timp ce de fapt nu era vorba nici de prigoane, nici de credință, ci de o desconsiderare publică o ordinii și prevederilor Sfântului Munte, așa cum vom explica în continuare.
Prin cele ce am menționat mai sus, sper că am schițat concepția Sfântului Munte despre unitatea sa, despre scopurile și direcțiile pe care le-au avut acțiunile noastre în sensul abordării unei situații de schismă extrem de periculoase.
Continuarea evenimentelor vă este cunoscută. După ce deciziile Sfintei Chinotite au fost validate de către Consiliul de Stat și după ce s-a considerat că nu mai există obște în mănăstire, Sfânta Chinotită a numit o nouă obște sub conducerea pururea pomenitului Stareț Hrisostom, care încă din anul 2005, când a preluat această misiune, nu face nimic fără încuviințarea Sfântului Munte și a Patriarhiei Ecumenice.
Prin preluarea îndatoririlor de către noua obște, Sfântul Munte a gustat cu negrăită mângâiere depline restaurare a funcționării lui ca întreg. Slavă lui Dumnezeu, Sfânta Chinotită funcționează de-acum cu reprezentanți ai tuturor celor douăzeci de mănăstiri ale sale, iar opinia și subiectele legate de Sfânta Mănăstire Esfigmenu se fac auzite și sunt examinate de către publicul Sfântului Munte. De asemenea, Epistasia Marii Lavre se bucură de participarea, în sfârșit, a celui de-al patrulea membru al ei, adică a Epistatului esfigmenit, în timp ce la conacul mănăstirii din Karies se slujește normal.
Oamenii aceștia, pe care până în 2005 i-am numit ocupanți ilegali, s-au dedat la ocuparea clădirilor mănăstirii. Dacă e posibil ca în trecut unii dintre membrii grupării esfigmenite să fi fost într-o anumită măsură în necunoștință de cauză cu privire la poziția lor față de Sfântul Munte, azi în nici un caz nu este justificată o asemenea poziție. Prefăcându-se că cred cele ce spun, insistă cu îndârjire să păstreze clădirile și, împreună cu acestea, odoarele, sfintele moaște, prețioasele manuscrise, arhiva, lucrurile mănăstirii. Oameni dintre care unii sunt absolut necunoscuți, au în mâini toate aceste lucruri prețioase pe care le-au păstrat vechii aghioriți, unele dintre ele de mai bine de zece secole.
Astăzi, în gruparea de ocupație, aflată în scădere numerică, după cum suntem informați intră și ies oameni de proveniență necunoscută și cu date personale necunoscute, care, împreună cu ocupanții mai vechi vociferează că sunt prigoniți etc., astfel continuând să promoveze o fictivă situație de prigoană. Confecționează imagini, nenumărate imagini, simple și video, care sunt prezentate la televiziune sau pe internet. Această realitate fictivă, oricât ar prinde, din păcate, în rândul oamenilor simpli, totuși avem simțământul că nu convinge o mare parte a societății, care este suprasaturară de bombardamentul cu aceleași și aceleași lozinci.
Ne rugăm ca apărătoarea și chivernisitoarea Sfântului Munte, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, dimpreună cu Sfinții Aghioriți, să îi întărească pe părinții noii obști a Mănăstirii Esfigmenu, unica de altfel, în îndeplinirea îndatoririi de a continua cu sobrietate și cumpătare să slujească așa cum au slujit până azi, atât sub îndrumarea pururea pomenitului Egumen Hrisostom, cât și sub aceea a întru toate vrednicului urmaș al acestuia, Egumenul Bartolomeu. Preasfânta și Sfinții Aghioriți să îi ajute să poată intra în curând în posesia katholikonului și a clădirilor sfintei lor mănăstiri!
Ne rugăm ca Domnul să nu îngăduie să apară altă situație de schismă atât de dureroasă în sfântul trup al Sfântului Munte. Și să tămăduiască rana, pentru că, Sfințiți Arhierei aici de față, Sfântul Munte a fost grav rănit prin schisma Sfintei Mănăstiri Esfigmenu.
Mulțumim Pemptousia România pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.
Sursa: pemptousia.ro
Viaţa şi mucenicia Sfântului Timothei de la Esfigmenu (+1820)
Sfântul Timotei de la Esfigmenu
29 octombrie
Tracia, sec. XVIII-XIX
Sfântul Timotei a fost un ţăran din satul Kisani, în ţinutul Traciei. Numele său de botez era Triantafilos. Ajungând la vârsta potrivită, s-a însurat, iar după câţiva ani a devenit tată, având două fete.
Familia ducea o viaţă liniştită şi plăcută lui Dumnezeu. Neputând să vadă acest lucru, vrăjmaşul s-a înfuriat şi a făcut tot ce putea ca să strice armonia căsniciei lui Timotei şi a soţiei sale. Astfel, el a aprins pofta unui anume musulman pentru nevasta lui Timotei. Acel musulman, neputându-şi stăpâni patima, a răpit-o cu silnicie. Apoi a izbutit s-o înduplece să se facă musulmană şi a adăugat-o haremului său.
Triantafilos era copleşit de mâhnire de această îndoită nenorocire căzută asupra soţiei sale, care-şi pierduse nu numai căsnicia, ci şi mântuirea, prin păcatul apostaziei. Şi întrucât, sub jugul turcesc, creştinii nu aveau nici un fel de drepturi în astfel de situaţii, el nu avea nici o nădejde să o recapete prin mijloace legale.
Dar dragostea lui pentru ea nu a murit. Astfel că s-a întors către Atotmilostivul Ziditor cu rugăciune stăruitoare, ca să facă cumva spre a întoarce inima soţiei sale la prima ei dragoste. Totodată, temându-se ca fiicele sale să nu păţească şi ele ceva asemănător, le-a trimis să fie crescute de nişte rubedenii.
Între timp, dorinţa lui Timotei ca soţia sa să se întoarcă a crescut. Pe lângă rugăciunea de zi şi noapte pentru ea, el a început să-i trimită şi mesaje tainice prin alţii, cerându-i să se lepede de credinţa musulmană şi arătându-i chinurile veşnice ce îi aşteaptă pe cei ce mor în apostazie.
Cu timpul, rugăciunile lui au fost auzite, căci Tatăl ceresc a aprins în inima ei dorinţa de a se întoarce la felul de viaţă de mai înainte. Acum islamul şi noul ei „soţ” o dezgustau. Venindu-şi în fire, şi-a plâns cu amar păcatele şi a hotărât să ajungă iar liberă.
Ştia că răpitorul ei nu ar lăsa-o să plece cu uşurinţă, aşa că i-a trimis veste lui Triantafilos să se prefacă că primeşte credinţa musulmană şi apoi, prin judecată, să o redobândească de la răpitorul ei. Se părea că nu există altă cale să poată scăpa din harem. Ea i-a mai spus că după ce va scăpa, ar putea să se facă amândoi călugări, spre a se pocăi şi a afla tămăduire păcatelor lor.
Foarte bucuros pentru dorinţa soţiei sale de a se întoarce la Hristos, Timotei a încuviinţat cu plăcere acest plan. El s-a gândit la Sfântul Pavel, care spunea cândva că pentru folosul fraţilor săi iudei ar primi şi a fi anatema de la Hristos (Rom. 9, 3). Deci punându-şi nădejdea în Dumnezeu, s-a dus în faţa judecătorilor turceşti şi le-a vestit dorinţa sa de a se face musulman. A fost îndată primit şi după ce a fost tăiat împrejur (după obiceiul musulman), i s-a dat soţia înapoi.
O vreme ei au încercat să trăiască printre musulmani, ţinând în taină credinţa lor creştinească şi toate rânduielile bisericeşti. Dându-şi seama că turcii erau tot mai bănuitori faţă de ei, au fugit în taină în oraşul Enos. De acolo au plecat la Chidonia, unde Timotei şi-a lăsat soţia într-o mănăstire. Apoi s-a dus în Sfântul Munte Athos.
Sf. Mc. Agathanghel de la Esfigmenu
Acolo a intrat în viaţa monahală în Marea Lavră a Sfântului Atanasie. Pocăindu-se fierbinte de păcatul său de neocolit, s-a osârdit cu vitejie în viaţa monahală. Nu după mult timp, văzând igumenul râvna noului călugăr, l-a tuns cu numele de Timotei. Apoi Viaţa sa povesteşte: „Primind chipul îngeresc (schima mică), şi-a îndoit nevoinţele, şi se afla precum un înger între fraţii Lavrei, împodobindu-se cu neprihănirea şi adânca smerenie. Şi-a împlinit ascultările date lui cu deosebită dăruire şi a trăit astfel în Lavra şapte ani, întărindu-se tot mai mult cu duhul”.
Apoi s-a aflat între călugării din Sfântul Munte că unul dintre ei, Agatanghel, de la mănăstirea Esfigmenu, luase cununa muceniciei din mâinile turcilor. La fel ca Timotei, Agatanghel se lepădase odinioară de Hristos. Acum, asemeni lui Agatanghel, Timotei începea să simtă că şi el trebuie să dea mărturie lui Hristos în acest chip hotărâtor. Ştia însă că trebuie să ceară sfatul înţelept al bătrânilor, spre a se pregăti cum se cuvine pentru chinurile muceniciei.
Astfel, cu blagoslovenia igumenului său, Timotei s-a mutat la mănăstirea Esfigmenu, spre a fi călăuzit de acelaşi părinte care-l pregătise pe Agatanghel pentru mucenicie. Mergea zilnic la moaştele Noului Mucenic Agatanghel, cerându-i să-l ajute în timpul chinurilor. Apoi Viaţa sa spune: „Cum vom vedea, Sfântul Agatanghel a plecat urechea la rugăciunea lui Timotei, căci inima lui era aşa de înflăcărată de dragostea pentru Domnul nostru Iisus Hristos, încât nu mai putea să îndure şi dorea să sufere cât mai curând pentru dulcele Domn Iisus”. În sfârşit, stareţul i-a dat voie lui Timotei să-şi arate credinţa în Hristos înaintea stăpânirii turceşti din Adrianopole.
Deci a plecat cu bucurie să îmbrăţişeze mucenicia, pe care a şi primit-o din mâinile turcilor în Adrianopole, la 29 octombrie 1820.
Sursa: „Căsătoria , cale spre sfinţenie”, David şi Mary Ford, Ed. Sophia 2001, pp. 94-96, via tainacasatoriei.wordpress.com
Contribuții la conturarea Vieții Sfântului Antipa de la Calapodeşti, George Crasnean
Grecii îl cinstesc cu numele de „Agios Antipa Athonites”, ruşii îl numesc cu drag „Sveti Antipa Valaamski”, iar românii îl cunosc sub numele de „Sfântul Antipa de la Calapodeşti”. Este singurul sfânt din neamul nostru cinstit deopotrivă de trei popoare dreptcredincioase–părţi din moaştele sale aflându’se la aceleaşi întreite neamuri: pe lângă cele aflate la mănăstirea rusească a Valaamului, altele se mai găsesc spre cinstire şi închinare în schitul athonit Prodromu, iar în ţara noastră, mănăstirile Christiana din Bucureşti şi Calapodeşti din Bacău sunt binecuvântate de sfintele sale oseminte. În Basarabia se află mâna sa dreaptă la mănăstirea Suruceni şi câteva părticele din moaştele sfântului sunt la mănăstirea Sireţi.
Născut, pentru noi, la Calapodeşti, iar pentru veşnicie, la Valaam, sfântul acesta din neamul moldovenilor de Bacău a văzut lumina în anul 1816, la vremea cărunteţilor părinţilor săi: binecredincioşii Gheorghe Constantin Luchian şi Ecaterina (născută Atanasiu şi călugărită mai târziu cu numele Elisaveta). Alexandru (aşa fusese botezat) n’a pricinuit dureri mamei sale nici la naştere şi nici după aceea, căci a fost un copil cu multă bunăcuviinţă şi credinţă în Dumnezeu – drept pentru care, din pruncie, nici şerpii veninoşi nu’i făceau vreodată vreun rău. Trecând la cele ale veşniciei Gheorghe, tatăl său şi diaconul bisericii, l’a lăsat în grija Domnului şi a mamei sale, înainte de a’şi termina învăţătura la şcoala din sat. Fiind cuprins „fără de veste de o negrăită şi minunată lumină, care i’a umplut inima de o nespusă bucurie”, tânărul de douăzeci de ani a părăsit cele vremelnice ale lumii şi legătoria de cărţi unde era calfă, plecând în căutarea lui Dumnezeu mai întâi în lavra Neamţului şi mai apoi – pentru că egumenul de acolo n’a crezut tinereţilor sale şi nu l’a îngăduit în obşte – în mănăstirea valahă a Căldăruşanilor (probabil), ctitoria celui mai mare ziditor de lăcaşuri sfinte, voievodul Matei Basarab. A stat o vreme sub ascultarea stareţului de aici, dar se pare că a avut parte şi de povăţuirile bătrânului Ghedeon, ce sihăstrea de mulţi ani prin pădurile dimprejurul mănăstirii. După doi ani petrecuţi la schitul Brazi, el a plecat, cu binecuvântarea egumenului Dimitrie – care l’a şi tuns în monahism, dându’i numele de Alipie – către ţinutul sfinţilor din Grădina Maicii Domnului. În Athos s’a nevoit mai întâi făcând ascultare părintelui Nifon Ionescu, dar numai pentru puţină vreme, pentru că acesta l’a trimis ca să deprindă cele ale chinoviei în obştea Esfigmenului, unde a şi vieţuit patru ani în bună pace, plinind greaua ascultare de bucătar. După acesta s’a întors şi a luat schima mare şi numele de Antipa, plecând la isihie şi petrecând o vreme într’o chilie părăsită care însă avea să’i dăruiască un odor de mare preţ: o icoană a Preacuratei, ce avea să se dovedească a fi făcătoare de minuni. După ce zugravul Paisie i’a curăţat’o de înegrirea fumului, cuviosul nu s’a mai despărţit niciodată de această icoană a Maicii Domnului (aflată astăzi în noua mănăstirea kareliană Valamo, dusă fiind de monahii ruşi care s’au refugiat în Finlanda din faţa antihristicului comunism).
Arhimandritul Serghei, egumenul mănăstirii finlandeze Valamo, despre icoana sfântului Antipa:
„Iată adevărata noastră legătură cu Biserica Ortodoxă Română. Aceasta este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, icoana Sfântului Antipa. Aici este şi o bucată din moaştele sale. Abia găsisem această icoană – are o poveste foarte interesantă: acum câţiva ani, nu ştiu exact când, sfântul Antipa a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, apoi de cea rusă, iar moaştele sale sunt la vechiul Valamo, iar ei ne’au dat această mică parte din moaştele sale. Icoana a fost căutată, deoarece este menţionată de însuşi sfântul Antipa, dar nu a fost găsită. Când sfântul Antipa şi-a început viaţa de sihastru într’o chilie mică, a descoperit sub nenumărate straturi de cenuşă această icoană a Maicii Domnului, icoană care s’a dovedit a fi făcătoare de minuni. Preotul tâmplar care îi repara chilia a fost lovit brusc de holeră, iar sfântul Antipa a pus icoana în faţa bolnavului, apoi s’a retras la rugăciune. Când s’a întors, tâmplarul trecuse la lucru, sănătos tun. Antipa a sosit cu icoana la Valamo în septembrie 1865, iar aici a luat în primire o chilie foarte simplă din Schitul Tuturor Sfinţilor. Mai târziu scria că are „o comoară pe care nu o voi da niciodată, indiferent cine ar cere’o! Aceasta este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi va rămâne mănăstirii Valamo.”
Apoi părintele nostru Alexandru, care se ocupă de tezaurul mănăstirii, a luat la rând toate cataloagele de icoane şi astfel a descoperit icoana într’o kiota ( „carcasa” icoanei) în biserica de iarnă. Asta se întâmpla în 10 mai 2006. Nu este foarte mare, cum se observă, dar am încastrat’o într’o ramă mai mare, de teama hoţilor. Părintele Alexandru a cercetat icoana şi a descoperit o inscripţie chirilică pe risa (un fel de cadru protector al icoanei), dar nimeni nu a putut înţelege ce scria. Dar, slavă lui Dumnezeu, după o săptămână, aici a sosit părintele Bogdan Grosu – parcă era diacon pe atunci – şi el şi’a dat seama că inscripţia era în limba română! Stătea scris că icoana aparţinuse lui Antipa, şi că risa fusese primită în 1856 ca dar din partea Smărăndiţei Beldiceanu, membră a aristocraţiei române”. (Interviu luat de Sigrid Crasnean, la 3 iunie 2008).
În vremea în care a fost chiliot rucodelia lui era facerea lingurilor de lemn, pe care şi le vindea în târgul Kareii pentru puţină pâine. Şi tot în acele timpuri a primit bune povăţuiri de la duhovnicul ce’l avea în schitul Laccu, îmbunătăţitul părinte Leontie. Pentru că în acele vremi tocmai se zidea aşezământul românesc de la Prodromu şi la povaţa duhovnicului, cuviosul ieroschimonah Antipa s’a pus sub ascultarea părinţilor Nifon şi Nectarie spre ajutorarea lucrurilor mâinilor lor şi a celorlaţi fraţi de neam. Făcut ierodiacon de către cuviosul Nifon şi mai apoi ieromonah la Prodromu, el avea să intre sub ascultarea de chelar în noul schit, „unde întru toate a arătat o dreptate după Dumnezeu, mustrând pe oricine ar fi fost el, dacă călca regulamentul chinoviei – l’a certat şi pe stareţul lui, părintele Nifon!”. Deşi împotriva doriri sale, ascultarea avea să’l aducă iarăşi în ţara Moldovei, după o petrecere de douăzeci de ani în Sfântul Munte al Fecioarei, de data asta ca iconom al schitului Bucium – metoc al Prodromului – de unde trimetea importante ajutoare fraţilor prodromiţi. După ce a adunat milostenii de la români pentru zidirea noului schit athonit, cuviosul Antipa s’a dus – împreună cu gheronda al său, părintele Nifon – şi la fraţii pravoslavnici ruşi după ajutoare – mai întâi la Kiev şi apoi la Moscova şi Sankt Petersburg, ajungând până la lavra Valaamului – care a rămas tare dragă sufletului său.
Irinarh Şişman-Istoria mănăstirilor athonite – Tom II – Prodromu, pag. 145:
„Trebuieşte a se scrie toate, că pe lângă un lucru bun se întâmplă şi multe rele şi piedici de la urâtorul de bine diavol: în anul 1860, Martie 9, într’un întuneric de ceaţă, pe Marea Arhipelagului, s’a lovit un vapor rusesc cu cel englezesc lângă Sfântul Munte Athon şi s’a înecat cel rusesc, care a avut (cu el) cinci clopote: unul de 1.300 oca, al doilea 750 oca, al treilea 275 oca, al patrulea 140 oca şi al cincilea 70 oca şi argintării în valoare de 3.000 de galbeni, care erau trimise de părintele Antipa din Rusia – după cum se vede înscris în Condica de ctitorii, la fila 148”.
Pentru aceea, după ce a ajutat în multe rânduri schitul românilor prodromiţi trimeţându’le pe vapoare cele trebuitoare noului aşezământ, cu ajutorul mitropolitului Isidor al Sankt Petersburgului, la vremea lui noiembrie 1865, s’a închinoviat pentru totdeauna în monastirea slavilor de pe lacul Ladoga, găsindu’şi pentru asprele sale nevoinţe o chilie pustnicească în schitul cu hramul „Tuturor Sfinţilor” (unde s’a nevoit vreme de cinci ani, după care, egumenul Damaskin a cerut Sfântului Sinod, la 23 decembrie 1871, încuviinţarea intrării în obşte). Supunându’se legilor pământeşti slavoneşti, el a făcut o cerere de dobândire a cetăţeniei ruse, la anul 1872, luna lui septembrie 7, dar din cauza birocraţiei cancelariei guvernatorului de Vyborg, cuviosul avea să rămână tot… moldovean, zece ani nefiind de’ajuns pentru autentificarea slavizării sale. Estimp însă, a ajuns la mare măsură în obştea Valaamului pentru sfinţenia vieţii sale şi pentru lepădarea celor trecătoare lucruri, că nici pat, nici masă şi nici scaun nu găseai în chilia sa, iar mâncarea pe care’o primea sâmbăta la amiază îl îndestula pentru tot restul săptămânii! Pentru acestea, dar şi pentru că Duhul ades îi lumina cunoştinţa – arătându’i cele ce nu totdeauna sunt scoase la vedere pentru ceilalţi oameni încurcaţi în patimile veacului – cuviosul Antipa al Moldovei era tare căutat, deopotrivă de poporenii karelieni, cât şi de monahii dornici de creştere duhovnicească. A lăsat în urmă ucenici care l’au avut la evlavie şi care i’au dus numele în istorie, iar însuşi stareţul său, ieromonahul Pimen, avea să’i povestească în glave slavoneşti petrecerea sa prin astă lume, că „avea viaţă curată şi feciorelnică şi iubea sărăcia, smerenia şi dreptatea”. Sfântul acesta care multă cinste a adus neamului nostru, şi’a cunoscut mai dinainte sfârşitul, că s’au ridicat toate icoanele din chilia lui şi mai apoi s’au lăsat jos, iar numai cea Maicii Domnului, de care nu s’a despărţit vreodată, s’a aşezat pe pieptul său. Şi aşa grijindu’se, după trei zile, la 10 ianuarie 1882, în timp ce un ucenic al său rostea şi pentru el Acatistul Maicii Domnului, sfântul Antipa şi’a încheiat petrecerea celor 66 de ani lumeşti (dintre care şaptesprezece numai la Valaam) şi s’a adăugat cinului drepţilor lui Dumnezeu. Mormântul său din gropniţa obştească avea să fie răvăşit, după jumătatea veacului al XX-lea, de câţiva căutători de odoare, care i’au lăsat piatra funerară dată la o parte. Cu vremea, pământul s’a tot lăsat şi astfel egumenul Andronik Trubaciov a putut afla locul îngropării sale dezgropând moaştele cuviosului la 14 mai 1991. La privegherea din 28 iulie 1991, când era pomenirea sfântului kneaz Vladimir, moaştele cuviosului Antipa au fost aduse în biserica Apostolilor Petru şi Pavel, iar la 24 septembrie 1991, în chiar ziua sfinţilor Serghie şi Gherman de la Valaam, au fost strămutate în biserica aceloraşi cuvioşi, unde au rămas până astăzi.
Cei care l’au cinstit ca sfânt pentru întâiaşi dată au fost monahii ruşi athoniţi de la mănăstirea Sfântului Panteleimon, care l’au aşezat, în 1906 – fără a fi canonizat oficial! – în Mineiul rusesc de pe luna Ianuarie, în ziua a X-a. Ei au făcut aceasta după numai 24 de ani de la trecerea sa la Domnul, pentru că faima de „sfânt” al „cuviosului Antipa de la Valaam” era foarte mare în rândurile pravoslavnicilor ruşi pentru minunile ce le făptuise pentru ei în timpul vieţii. Mulţi îi cunoşteau faptele şi viaţa de la ucenicii săi care încă mai trăiau, iar alţii, poate şi mai mulţi, citiseră cartea stareţului Pimen (ulterior arhimandrit şi egumen al mănăstirii Pafnutije-Borovsky) „Viaţa vrednică de pomenire a ieroschimonahului Antipa” (Замечательная жизнь иеросхимонаха Антипы) ce se tipărise prima oară la 1883, în Sankt-Petersburg (reeditată zece ani mai târziu, în acelaşi loc). Românii l’au canonizat şi introdus în calendar la 10 ianuarie – ziua adăugării sale la numărul drepţilor Domnului – în anul 1992, iar Sanctitatea Sa, Alexei al II-lea, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusiei l’a trecut în rândul sfinţilor Bisericii Ortodoxe Ruse la 19 iulie, anul Domnului 2000. Înaintea lor însă, părintele Makarios Simonopetritul (autorul „Triodului explicat”) îl introdusese deja în Sinaxarul athonit, publicat în 1988, la Salonic. Deşi mai puţin cunoscut nouă – în parte pentru înstrăinarea lui (că a trăit multă vreme departe de ţara sa), dar poate şi pentru smerenia vieţii lui – sfântul Antipa de la Calapodeşti i’a iubit mult şi ajutat pe cei din neamul său cel românesc, pentru care cred că nu încetează a se ruga nici în zi de astăzi, de acolo de sus, din ceruri. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte’ne pe noi. Amin.
George Crasnean
Foto: Desen de Nane Crasnean
Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos .
Sfântul Antipa de la Calapodești (Athonitul), floarea înmiresmată a pustiei (10 ianuarie)
Unul din Sfinţii pământului românesc care se cuvine a fi preţuit mai mult în ţara noastră este Preacuviosul Parinte Antipa de la Calapodeşti. Prăznuit pe 10 ianuarie şi cinstit în mod deosebit de părinţii athoniţi şi de cei din Lavra Valaamului, Cuviosul este aproape necunoscut multor români, chiar şi celor din împrejurimile satului natal, Calapodeşti, comuna Dealu Morii, judeţul Bacău. Drumul, care urcă şi coboară dealurile de răsărit ale judeţului, poartă călătorul într-o altă lume, liniştită, ferită de tulburarea vieţii cotidiene. Simplitatea oamenilor şi peisajul pitoresc provoacă pelerinul să se transpună în timpul copilăriei Sfântului. Singura piedică în calea acestei interiorizări este freamătul maşinilor care transportă muncitorii şi materialele de construcţie necesare ridicării schitului închinat atât Sfântului Antipa, cât şi Tuturor Sfinţilor Români. Pentru că în acest loc, Episcopia Romanului a hotărât de caţiva ani să ridice o mănăstire în cinstea Cuviosului, ale cărui moaşte1 se află la Mănăstirea Valaam. O iniţiativă lăudabilă, care trebuia să-şi fi avut începutul mult mai devreme şi a cărei realizare, astăzi, se desfăşoară anevoios din cauza lipsei vieţuitorilor şi a sprijinului financiar. Să sperăm că în viitor, prin rugăciunile Sfântului, acest loc va deveni unul de sihăstrie autentică unde să se înalţe necontenit rugăciuni către Dumnezeu.
Învrednicindu-mă să mă închin părticelei din sfintele sale moaşte, care răspândeşte o mireasmă puternică, precum şi crucii sale de călugărie – adusă de nişte călugari de la Valaam care, dorind să meargă pe urmele pământeşti ale Cuviosului, au ajuns şi în satul lui natal – m-am întristat şi eu ca şi aceştia, de lipsa de interes pentru Sfântul Antipa. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu multe lucruri care ne întăresc credinţa, şi ne ajută în lupta duhovnicească, dar depinde şi de noi să le descoperim şi să le valorificăm. Nădăjduim ca acest articol să trezească interesul pentru acest mare Cuvios, care nu-şi merită „anonimatul”.
Tânărul Alexandru. Copilăria şi dorinţa vieţii pustniceşti
La începutul secolului XIX, se naşte dintr-o familie evlavioasă, Alexandru, viitorul Ieroschimonah Antipa. Tatăl său, Gheorghe al lui Constantin Luchian, diaconul bisericii din sat, şi mama sa, Ecaterina a lui Atanasie, devenită ulterior schimonahia Ecaterina, şi-au dorit foarte mult copii, dar Dumnezeu nu le-a ascultat dorinţa decât după îndelungate rugăciuni. Şi nu numai că le-a împlinit cererea stăruitoare, ci i-a şi binecuvântat cu un băiat, care va ajunge pe înalte culmi duhovniceşti. Se spune că Alexandru era un copil simplu, nepriceput şi cam neîndemânatic, dar Dumnezeu, care urăşte cele semeţe ale lumii, avea să-l proslăvească în chip deosebit, rânduindu-l în ceata sfinţilor.
Fiind dat la şcoală, deşi arătându-se râvnitor spre studiu, nu putea asimila materia, încât dascălul său l-a povăţuit să renunţe şi să deprindă un meşteşug. Însă tânărul Alexandru, rod al rugăciunii, odraslă aleasă, se încăpăţâna să înveţe a citi, făgăduind că dacă va reuşi se va dedica lecturilor duhovniceşti ale dumnezeieştilor cărţi. Întărit de Duhul Sfânt, Alexandru a izbutit, însă o altă ispită avea să urmeze. Pe când era încă în şcoală, tatăl său a murit, prin aceasta, transferându-i partea sa de responsabilităţi. Acest lucru l-a silit să deprindă un meşteşug, anume cel al legătoriei de cărţi, şi nu după multă vreme, rezolvase problemele băneşti ale familiei. Cu toate că problemele păreau să se fi rezolvat, inima lui suferea de o mare apăsare. Ceva lipsea, se simţea gol pe dinăuntru, şi negăsindu-şi liniştea sufletească în cele materiale, a căzut cu lacrimi în faţa lui Dumnezeu, cerându-I ajutorul. Se spune că la varsta de 20 de ani, aflat în rugăciune, inima i-a fost cuprinsă de o mare bucurie, iar mintea i s-a luminat. A simţit „ceva”, a simţit chemarea dumnezeiască. Un glas tainic l-a chemat şi de acum înainte totul i s-a desluşit. Ascultând glasul Evangheliei, va lepăda deşertăciunea şi dulceţile pământeşti şi va lua „jugul lui Hristos”, lucrându-şi pământul mântuirii. De-acum înainte, desfătarea şi-o va găsi în înfrânare şi asceză; bogăţia, în sărăcie; hrana, în rugăciune, iar prin lacrimile sale îşi va curăţi năvălirea patimilor. Sosise vremea urcuşului său duhovnicesc, spre Împărăţia Cerurilor. Într-o noapte, pe furiş, părăsi casa părintească îndreptându-se spre mănăstirea Neamţului. Ajungând aici şi rugându-se în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, perdeaua care acoperea icoana s-a tras singură într-o parte, în biserică nemaifiind nimeni. Era primul semn al ocrotirii Maicii Domnului, care a primit lacrimile vărsate de părinţii lui, în special de mama sa. Dar căile Domnului sunt întortocheate. Tânărul Alexandru nu-şi va găsi locul în Mănăstirea Neamţului, stareţul rămânând neînduplecat la stăruinţele acestuia de a fi închinoviat acolo. Nevoit să plece, paşii l-au purtat spre o mănăstire din Muntenia2, unde a dus aspre nevoinţe, condiţiile fiind sărăcăcioase. Viaţa lui austeră, desăvârşita lepădare de sine, postul, privegherile, însoţite de rugăciunea tainică pe care a deprins-o de la un schimonah, Ghedeon, din apropierea Mănăstirii, l-au făcut remarcat în obşte astfel încât duhovnicul l-a îndrumat către Sfântul Munte Athos. Totuşi, simţind nevoia confirmării din partea unui Bătrân îmbunătăţit, tânărul Alexandru a alergat la Părintele Dimitrie3, stareţul Mănăstirii Brazi, cunoscut pe atunci ca un iscusit duhovnic. De obicei, acesta oprea pe cei ce doreau să meargă în Sfântul Munte, însă acum, spre mirarea multora, a acceptat, nu înainte de a-l tunde în monahism, cu numele de Alimpie. De-acum înainte, viitorul ieroschimonah Antipa îşi va lucra virtuţile în pământ străin, dar cu inima aţintită mereu spre cele de sus, capătul călătoriei pământeşti a fiecăruia dintre noi.
În Athos, printre străini, dar în grija Maicii Domnului, ocrotitoarea Sfântului Munte şi a lui personal
Ajuns în Sfântul Munte a vrut să intre ucenic la doi călugări români, ieroschimonahul Nifon şi ieroschimonahul Nectarie, dar aceştia au hotărât să-şi facă ucenicia într-o mănăstire grecească. Aşadar, timp de 4 ani, îl vom vedea pe monahul Alimpie făcând ascultare la bucătăria mănăstirii Esfigmenu. Să nu credem cumva că în toţi aceşti ani, Sfântul Antipa va fi fost ferit de ispite. Din contră, a suferit mari încercări, dar marea evlavie la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoarea lui, l-au ferit de deznădejde. După acest timp de ucenicie în mănăstirea Esfigmenu, Părintele Nifon l-a luat ca ucenic, schimnicindu-l cu numele de Antipa. Acest fapt nu este chiar întâmplător. Părintele Nifon4 era frământat de ideea ridicării unui schit românesc în Sfântul Munte şi avea nevoie de ajutor. Văzând în Alimpie un om de nădejde, s-a gândit că va fi tocmai omul potrivit pentru a ajuta la împlinirea acestui gând măreţ. Însă Părintele Nifon a trebuit să-l lase pentru o vreme pe schimonahul Antipa să meargă la pustie, îndeplinindu-i-se vechiul său vis. Totuşi, nu i-a dat nimic pentru cele de trebuinţă, aşa încât Sfântul Antipa se va lovi de noi încercări, pe care le va depăşi prin mijlocirea şi intervenţia directă a Maicii Domnului, în care şi-a pus de la început încrederea. Iată ce-avea să se întâmple. Afundându-se în munte, a ajuns la o chilie dărăpănată, cu pereţii căzuţi, care abia se mai ţinea. Aici a găsit pe o poliţă o icoană cu Maica Domnului, dar fiind veche şi deteriorată, abia i se mai distingea chipul. Părintele Antipa s-a bucurat de găsirea icoanei şi alergând la un pictor pe care-l cunoştea, ucrainean de origine, ierodiaconul Paisie, l-a rugat s-o cureţe cu mare băgare de seamă. Dar spălând pictorul icoana, aceasta s-a curăţat de la sine, strălucind mai mult decât una nouă, iar în scurt timp se va arăta şi făcătoare de minuni. De această icoană, Sf. Antipa nu s-a despărţit niciodată, ea rămânând la Mănăstirea Valaam, în biserica mare a mănăstirii5.
În chilia dărăpănată nu se putea locui, dar Maica Domnului a rânduit ca Sfântul Antipa să se întâlnească „din întâmplare” cu un alt pustnic de la care va primi 5 galbeni, pentru cele ce va socoti de trebuinţă: „Părinte, nişte oameni buni mi-au dat 5 galbeni, rugându-mă să-i dau vreunui pustnic sărac al Muntelui şi eu, rugându-mă Domnului, m-am hotărât să-i dau celui dintâi cu care mă voi întâlni. Aşadar, i-ai sfinţia ta, poate îţi vor fi de trebuinţă.” Schimonahul Antipa a primit cu bucurie, şi slăvind pe Dumnezeu pentru o faptă minunată ca aceasta a chemat un dulgher să facă reparaţii. Doar că după câteva săptămâni, muncitorul s-a îmbolnăvit, căzând jos în apropierea chiliei. Cum Părintele Antipa n-a avut puterea trupească să-l ducă înăuntru, a aşezat icoana Maicii Domnului undeva în apropierea bolnavului, iar el s-a retras în desişul pădurii, pentru a se ruga. O Preasfântă Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, cine nu te va ferici pe tine sau cine nu va lăuda preaslăvitele tale minuni, ceea ce eşti grabnică ajutătoare spre cei ce aleargă la tine şi izbăvitoare din nevoi a celor ce strigă către tine, Împărăteasa Cerului, a monahilor ocrotitoare şi neamului omenesc mijlocitoare! Cu siguranţă asta va fi exclamat Sfântul Antipa, când, întorcându-se de la rugăciune l-a găsit pe dulgher deja lucrând şi complet tămăduit. „Icoana ta este făcătoare de minuni şi ea m-a vindecat. Că fiind eu lungit ca un mort, deodată am simţit venind de la icoana Împărătesei cereşti o adiere caldă şi dătătoare de viaţă, care m-a încălzit desăvârşit, şi făcăndu-mă sănătos, m-am sculat şi m-am apucat de lucru” a mărturisit cel ce mai înainte căzuse jos răpus de boală. Aşadar, după acest eveniment, în urma intervenţiei Maicii Domnului, părintele Antipa va avea o chilie unde se va nevoi toată viaţa, aşa cum îşi dorise. Sau cel puţin aşa părea, pentru că în tot acest timp, strădania Părintelui Nifon de a ridica un schit al românilor în Sfântul Munte a început să prindă contur. Mai întâi s-a cumpărat un metoc în Iaşi, apoi s-a obţinut un teren pe care să se ridice clădirile, iar numărul monahilor creştea. Atunci, bătrânii români s-au gândit să ceară ajutorul părintelui Antipa, iar acesta, făcând plecăciune a acceptat. L-au rânduit chelar, ascultare de care se îngrijea cu stricteţe, iar mai târziu, a fost rânduit duhovnic, dându-i-se în seamă grija schitului, Părintele Nifon fiind plecat vreo 3 ani în România, după ajutoare. După o vreme, metocul din Iaşi având nevoie de un iconom a fost rânduit pentru acest lucru Părintele Antipa, care avea să se despartă pentru totdeauna de locurile sfinte ale Athosului, şi să vină în ţara natală.
În România, la metocul din Iaşi
Iată-l părăsind liniştea Sfântului Munte pentru un oraş agitat, stresant cum am spune noi astăzi. Însă chiar dacă a schimbat locul, Părintele Antipa nu şi-a schimbat obiceiul cel bun, păstrând vii în inima sa, atât râvna faţă de cele duhovniceşti, cât şi dorul de pustie, de care se va învrednici mai târziu. După cum l-a sfătuit şi Părintele Nifon, nu a renunţat nici la rânduiala schimnicească. Postul aspru (nu mânca nimic cu zilele), seriozitatea, râvna, dragostea, smerenia şi blândeţea (chiar şi când mustra, şi o făcea ori de cate ori era cazul) au atras pe cei din jur, ajungând să fie iubit de toţi, indiferent de starea socială. Toţi se bucurau de sfatul lui şi primeau cu smerenie mustrarea, ştiindu-l un mare nevoitor. Se spune că mai ales Mitropolitul Moldovei, Sofronie Miclescu îi purta un respect deosebit, iar acest respect era reciproc. Dar dragostea faţă de Părintele Antipa nu se rezuma doar la mulţimea de oameni care-l înconjura cu diverse ocazii, ci se vedea şi în bunul mers al metocului. Câştigul era astfel dublu, Părintele Antipa reuşind nu numai să strângă ajutoare pentru Schitul Românesc Prodromu din Sfântul Munte, ci lucra şi la zidirea sufletelor celor ce alergau la el. Deşi se afla în ascultare şi toate aveau un rost, dragostea pentru pustie nu-i dădea pace…
Părintele Nifon, fiind pe deplin mulţumit de strădania ucenicului său, dar totodată văzând că cele strânse sunt insuficiente, s-a gândit să meargă şi în Rusia după ajutoare, urmând a lua cu sine, negreşit, pe cine altul decât pe pe smeritul şi înţeleptul Antipa. La aflarea acestei veşti, Părintele Antipa a simţit în sinea sa că odată ajuns pe meleagurile Rusiei, va rămâne acolo. Pentru totdeauna…
În Rusia, printre alţi străini, dar tot aproape de Dumnezeu
Găzduit fiind la nişte oameni evlavioşi din această ţară, va găsi un loc liniştit, o căsuţă într-o livadă, unde se va dedica rugăciunii şi nevoinţei, loc pe care-l va părăsi foarte rar. Chiar şi aşa, colecta mergea foarte bine, pentru că oamenii evlavioşi din acele părţi aflând de dânsul, au adus singuri bunuri şi bani. Mai ales când au auzit că e vorba de a se face o biserică nouă, fiecare se întrecea în a aduce darurile cele mai bine plăcute. Însă o mare ispită era pe cale să se întâmple. Din motive numai de Dumnezeu ştiute şi îngăduite, corabia care transporta odoarele s-a scufundat în Marea Neagră. În acea noapte, Părintele Antipa, se afla în rugăciune. A auzit spărgându-se cu mult zgomot şi fără nici un motiv sticla icoanei Maicii Domnului, cea pe care o avea din Sfântul Munte şi a înţeles din aceasta că trebuie să se aştepte la o nenorocire, lucru care s-a şi întâmplat. Toţi s-au mâhnit, numai el şi-a păstrat nădejdea. În scurt timp a adunat o altă sumă însemnată de bani, cu gândul de a o trimite în Sfântul Munte, dar pentru aceasta, banii trebuiau schimbaţi în aur, iar pe atunci, liberarea aurului din casierie era oprită. Aflat în impas, Părintele a alergat unde în altă parte decât la Maica Domnului, nădejdea celor fără de nădejde şi celor biruiţi ajutătoare. În timpul rugăciunii, a auzit în minte un glas stăruitor: „Asta-i treaba Mitropolitului”. Şi într-adevăr, prin intervenţia Prea Sfinţitului către Ministerul de Finanţe, s-a reuşit schimbarea banilor în aur pentru Sfântul Munte, iar după puţină vreme, credincioşii au uitat de scufundarea vasului şi au început din nou să adune daruri de mult preţ.
Viaţa sa aspră pe care şi-o însuşise de la început nu a putut să nu atragă atenţia celor din jur, impresionaţi de asceza şi înfrânarea Cuviosului, precum şi de dragostea pentru rugăciune şi viaţa duhovnicească. Un respect deosebit îi purtau Mitropoliţii Isidor al Petrogradului şi Filaret al Moscovei, oameni de o foarte înaltă ţinută duhovnicească la rându-le, cel de-al doilea fiind canonizat şi prăznuit la 19 noiembrie. Sfântul Antipa s-a învrednicit chiar să participe la aflarea moaştelor Sfântului Tihon din Zadonsk, invitat la această procesiune de către Mitropolitul Isidor.
La Valaam, în singurătate.
Dorul de linişte l-a însoţit mereu pe Părintele Antipa, iar gândul pustiei îl urmărea stăruitor. De aceea, încă din primele zile ale stabilirii în Rusia, el a vizitat Mănăstirea Valaam, îndrăgind din toată inima colibele netulburate din acel pustiu. Iar după terminarea colectei ce-l mai împiedica să se dedice ascezei în aceste locuri netulburate? Pravila şi-o făcea în limba română şi pe lângă canonul de pustnic (schimnic) şi postul aspru, Părintele mai citea două acatiste ale Maicii Domnului şi pomenea pe cei trecuţi în pomelnicul său, care era foarte lung. Era însetat de rugăciune atât de mult încât se plângea mereu că nu-i ajunge timpul pentru cât ar vrea să se roage. Şi era atât de pătruns de cuvintele rugăciunii încât nu de puţine ori, fraţii l-au auzit plângând şi suspinând. De la biserică era nelipsit, considerând despre aceasta că: „Multe mănăstiri am văzut eu în Rusia şi peste graniţă, zidite cu multă bătaie de cap, dar bătaia de cap şi zidirea lor sunt treburi mireneşti pline de griji. Viaţa monahului este în biserică, iar îndeletnicirea lui, pravila călugărească”. Aşadar, rugăciunea în biserica este de mare preţ, dar acest lucru nu se va putea face fără împlinirea pravilei de chilie, după cum însuşi a dat pildă. Altădată, fiind întrebat ce este de trebuinţă cel mai mult pentru desăvârşirea în rugăciune, a răspuns: răbdarea. Paştele, Învierea Domnului este învăţătura şi sărbătoarea fundamentală pentru orice creştin, iar rânduiala Postului Mare, premergător acestui praznic al praznicelor este una deosebită. Este deosebită atât prin asprime, cât şi prin frumuseţea liturgică. În prima şi ultima săptămână a acestui Post, Părintele Antipa nu gusta nimic, nici mâncare şi nici băutură. Aceiaşi rânduială de post desăvârşit, o avea în fiecare luni, miercuri şi vineri de peste an, precum şi în ajunul Naşterii şi Botezului Domnului. În restul zilelor de marţi, joi, sâmbătă şi duminică gusta ceva la prânz şi doar atât. Deoarece el vieţuia în schit, când venea în mănăstire (de 3 ori pe an) se supunea rânduielii mănăstireşti, care era mai puţin aspră. De asemenea, deşi îi răpeau din timp, Cuviosul primea la el pe oricine-i cerea sfatul. Odată, unul dintre ucenicii din mănăstire l-a întrebat cum poate împăca postul aspru din schit cu pogorămintele mănăstirii, dictate mai ales de întâlnirea cu mirenii. Sfântul a răspuns din Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel: „…întru toate m-am învăţat să fiu şi sătul şi flămând, şi în belşug şi în lipsă” (Filipeni 4, 12). Chilia lui era cu desăvârşire goală. N-avea decât un analog şi o strană, iar în loc de pat avea doar o pătură aspră, întinsă pe jos. Nenăzuind spre nimic pământesc, îşi dedica tot timpul rugăciunii, smerindu-se şi mustrându-se pe sine, ceea ce îl făcea plăcut în faţa lui Dumnezeu, dar îl evidenţia şi în faţa celorlalţi monahi, care îi purtau un respect deosebit.
Aproape de sfârşitul său pământesc
În anul în care a părăsit lumea noastră trecătoare, el a văzut în biserică, în Sâmbăta Mare, nişte monahi necunoscuţi, ale căror chipuri străluceau puternic, într-un mod pe care Sfântul Antipa nu-l putea descrie, pentru că nu-l mai întâlnise. În toamna acelui an, pe când se ruga, icoana Maicii Domnului a plecat singură de la locul ei şi i s-a aşezat pe piept, în timp ce celelalte au căzut jos. Bătrânul a aşezat icoana la locul ei, această întâmplare minunată a destăinuit-o doar cu trei zile înainte de sfârşitul său pământesc şi numai unuia dintre cei mai apropiaţi ucenici ai săi.
Măsura duhovnicească la care a ajuns Sfântul Antipa reiese nu numai din cele petrecute până în momentul descris mai sus, ci şi din următorul: aflat pe patul de moarte, cu două zile înainte de sfârşitul său, înconjurat de cei apropiaţi, călugări şi laici deopotrivă, a cunoscut cu duhul că un frate de mănăstire, ţăran bătrân, cuprins de apoplexie a căzut mort în biserica mănăstirii, aflată la 5 km depărtare. Acest lucru a fost adeverit mai târziu de un monah care tocmai ajunsese în schit.
În data de 10 ianuarie 1882, la vârsta de 66 de ani, iubitorul pustiei şi odrasla României, Părintele Antipa, s-a mutat la cele veşnice.
Încheiere
Iată viaţa împresionantă a Sfântului Antipa, care, alături de Părinţii Nifon şi Nectarie, poate fi considerat ctitorul Schitului Athonit Prodromu din Sfântul Munte Athos, unde mulţi monahi şi mireni, români sau de alte naţionalităţi, şi-au găsit mântuirea. Prin viaţa sa, Părintele Antipa a dovedit că omul sfinţeşte locul şi a confirmat valoarea universală a ortodoxiei, diversitatea în unitate, cum spunea un gânditor rus6. Dumnezeu este acelaşi peste tot şi ascultă rugăciunea noastră oriunde ne-am afla. Postul, credinţa nestrămutată în Maica Domnului şi nu în ultimul rând rugăciunea, au fost armele de care s-a folosit Sfântul Antipa pentru a birui ispitele de multe feluri, de la oameni sau de la draci, unelte cu care şi-a „croit” drum prin deşisul ispitelor vieţii pământeşti. Dintre tot ce putem oferi lui Dumnezeu, numai dragostea nu poate fi echivalată. O spune Sfântul Apostol Pavel în binecunoscutul capitol 13 al Epistolei către Corinteni: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfărşi; […] Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare decât acestea este dragostea.” Ori, Părintele Antipa a dat dovadă de dragoste nefăţarnică, profundă, autentică. A dat dovadă de dragoste când a luat jugul lui Hristos, când a fugit de acasă pentru a se călugări, când a fost rânduit iconom şi în general, în toată viaţa sa duhovnicească – dragoste faţă de rugăciune, dragoste faţă de împlinirea poruncilor, dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele, dragoste pentru tot lucrul bun. Iar Dumnezeu i-a răsplătit înmiit dragostea, rânduindu-l cu moaşte plăcut mirositoare. Sfântul Antipa a semănat dragoste şi a cules veşnicia în Iubirea Absolută; a dat voinţă şi a luat putere, a renunţat la plăcerile egoiste şi trecătoare, iar acum se bucură de dumnezeiasca slavă şi se desfătează de glasurile îngerilor, cu care aduce laudă lui Dumnezeu în Ceruri. Rugăciunea nu este din această lume, iar prin rugăciune, Sfântul Antipa s-a mutat, treptat, în lumea de dincolo. Întâi s-a mutat cu gândul şi cu dorirea, iar apoi sufletul său a moştenit viaţa veşnică.
În urma sa, pe locurile natale, s-a ridicat o mică aşezare dedicată lui, a cărui stareţ, este Părintele Pahomie, originar din Comăneşti, vieţuitor şi el pentru un timp în Sfântul Munte. Acesta, cu ajutorul unor binecredincioşi din Bucureşti a reuşit să îmbrace cu argint crucea de călugărie a Sfântului, adusă de călugării ruşi, oferindu-i cinstirea cuvenită. Această cruce a rămas la diferite persoane până când Sfântul a rânduit să se înfiinţeze acest schit unde sa fie oferită spre închinare. Un preot de mir, în posesia căruia s-a aflat pentru o bucată de timp, a mărturisit că luând-o la el cu ocazia diferitelor procesiuni, a adus multă alinare celor de faţă. Există chiar şi cazul fericit al unei femei dintr-un sat apropiat, care a fost vindecată de o ceaţă pe ochi după ce s-a rugat Sfântului şi s-a atins de această cruce.
De asemenea, Părintele Pahomie mărturiseşte că a simţit de la bun început prezenţa Sfântului pe acele meleaguri şi nădăjduieşte că, în viitor, zona se va umple mai ales de monahi iubitori de nevoinţă, asemeni Cuviosului Antipa, sau măcar de oameni simpli, care să treacă pragul mănăstirii pentru a înălţa un cuvânt de laudă către Dumnezeu, cel minunat întru Sfinţii Săi. Cu siguranţă, Sfântul Antipa de la Calapodeşti este un sfânt al neamului românesc a cărui cinstire trebuie să sporească, mai ales în zonele învecinate: Bacău, Adjud, Bârlad, ai căror binecredincioşi locuitori sunt datori să cunoască Sfântul de lângă ei.
şi publicat în numărul pe decembrie 2009 al revistei ROST
Sursă (text și Icoană): Sfântul Antipa de la Calapodeşti – floarea înmiresmată a pustiei.
Vezi pe site-ul oficial al Mănăstirii Calapodești și paginile:
Sfântul Munte Athos 