Pelerinaj la Muntele Athos (25 – 30 noiembrie 2016). [Îmbarcare din Sibiu, Rm. Vâlcea, Pitești, Bucureşti, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)

Vineri, 25 noiembrie 2016 (ziua 1): Plecare din Sibiu (5.00) – Rm. Vâlcea – Pitești – București (aprox. 10.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranoupoli (cazare în camere cu 3-4 paturi).

Sâmbătă, 26 noiembrie 2016 (ziua 2): Ouranoupoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat până în portul Dafni. Dafni – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu Icoana Maicii Domnului Axion Estin și celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos). Drumeție (fără bagaj) până la Mănăstirea Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii) și Chilia Panaguda (unde a viețuit Sfântul Paisie Aghioritul, cel de curând canonizat). Plecare spre Mănăstirea Pantocrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii). Mănăstirea Pantocrator (cazare).

Duminică, 27 noiembrie 2016 (ziua 3): Mănănstirea Pantocrator. Plecare cu mașina până la Schitul Lacu (închinare la Kiriakon – biserica centrală a schitului). Chilia Buna Vestire – Lacu (cazare)

Luni, 28 noiembrie 2016 (ziua 4): Chilia Buna Vestire – Lacu. Plecare cu maxi-taxi-ul spre Schitul Prodromu. Pe drum se va opri la Izvorul Sfântului Athanasie. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. Drumeție de 40 minute până la Peștera și Chilia Sfânului Athanasie Athonitul. De vorbă cu Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul (dacă este disponibil). Schitul Prodromu (cazare).

Marți, 29 noiembrie 2016 (ziua 5): Schitul Prodromu. Se închiriază un maxi-taxi pentru întreaga zi (6 – 7 h) pentru a vizita: Mănăstirea Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Mănăstirea Karakalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, Izvorul Maicii Domnului) – Schitul Sf. Andrei – Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei) – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Schitul Sf. Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare). Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii). Mănăstirea Vatopedi (cazare).

Miercuri, 30 noiembrie 2016 (ziua 6): Mănăstirea Vatopedi – arsanaua mănăstirii. Îmbarcare pe ferryboat pentru Ierissos. Plecare spre Tesalonic. Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România. Serres – Sofia – București (în dimineața zilei de joi, 1 decembrie 2016) – Pitești – Rm. Vâlcea – Sibiu.

NOTĂ: Este posibil să apară modificări în programul afișat, în funcție de răspunsul pe care-l vom avea în legătură cu cazările! Când avem situația clară, facem update postării de față. Cei înscriși vor fi anunțați personal! (Update: Cazările sunt confirmate!)

Preț: 335 euro [include tot: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli + diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Locuri disponibile: 8 (opt!) Îmbarcare din Sibiu – Rm. Vâlcea – Pitești – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Renault Trafic sau VW Transporter, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) sunt asigurate gratuit de mănăstirile și schiturile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis +  aprox. 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Părintele Nicodim, însinguratul din Kapsala Athosului

Părintele Nicodim Ravaru este un călugăr care străbate calea către Dumnezeu însoţit de o mare smerenie. Bătrânul e unul dintre aceia care se mulţumesc cu puţin şi cred că de aceea are parte de mult. Dispreţuind tot ceea ce noi oamenii socotim bun şi fiind aprins de dragoste dumnezeiască, el a lăsat toate cele lumeşti în ţinutul Neamţului şi s‑a adăpostit sub oblăduirea Maicii Domnului, în grădina ei, în locul numit Kapsala Athosului, nu tare departe de schitul Sarrayului. A socotit că dragostea lumii acesteia ne desparte de dragostea lui Dumnezeu şi pentru aceea a cerut sfat de la cuviosul părinte Cleopa şi numai după încuviinţarea lui şi‑a părăsit tot rostul său din Piatra Neamţ. A fost o viaţă dascăl – şi el şi soţia lui – ba chiar a şi clădit două şcoale, cărora le‑a purtat de grijă ca director. Pe urmă, în bună înţelegere cu cea care i‑a fost tovarăşă de viaţă (şi care s‑a închinoviat înaintea lui) a lăsat toată chiverniseala altcuiva, iar el şi‑a luat câteva cărţi şi a apucat drumul Athosului…

„Coltul de rai” din Kapsala

Dacă nu te îndrumă cineva nu poţi nimeri la bordeiul bătrânului, pentru că este bine ascuns printre tufişurile Kapsalei, iar el n‑a pus nici un indicator şi nici n‑a lăţit poteca ce dă spre „raiul” său, ca să nu‑şi piardă liniştea.

–Părinte, sfântul Isaac Sirul zicea că „osteneala tinereţii este odihna bătrâneţii” şi sfinţia ta ţi‑ai lăsat toată „osteneala tinereţii” şi ai venit la bătrâneţe aici în Kapsala, într‑un bordei şi zici că eşti în rai. Păi aşa arată raiul, părinte?

–Nu ştiu bine cum arată, da’ eu am aici un colţ din el. Gândeşte‑te şi tu: linişte am din belşug, doi pisoi îmi veselesc mereu zilele (pentru „Pat şi Pataşon”, bătrânul legase două jucării chiar la intrare). Mai am şi un petec de grădină (nici măcar „petec” nu este, fiindcă n‑are mai mult de patru metri pătraţi!) şi câţiva butuci de viţă de vie (strugurii mi i‑a dat mie, la kerasmă!), dar mai ales, sunt mult mai aproape de Dumnezeu aicea. Aşa pot să‑mi plâng în linişte greşalele mele – că la Judecată n‑o să dau samă de cele ce am păcătuit, dar că săvârşindu‑le nu m‑am pocăit şi nu m‑am întors la Domnul, o să fiu întrebat. N‑o să mă iscodească nimeni când voi muri: de ce n‑am făcut vreo minune, de ce n‑am fost văzător cu duhul, sau de ce n‑am teologhisit, da’ o să trebuiască să dau socoteală că n‑am plâns pentru toate câte le‑am făcut. Şi de făcut… slavă Domnului! – doar ştii că şi de‑ar trăi omul numai o zi şi tot ar avea pentru ce plânge şi cere iertare! Ş‑apoi, rugăciunea în liniştea bordeiului meu e mai curată de gânduri şi de năluciri şi mai neîmprăştiată – că sunt sub acoperământul Maicii Domnului aici.

– De‑asta sunt şi atâtea icoane pe pereţi şi pe tavan, părinte?

– Da. Ajută în lupta cu gândurile: nu poţi gândi nimica rău când peste tot o vezi pe Maica Domnului, pe Mântuitorul şi toţi sfinţii cerului. Şi iarăşi mă rog şi mi‑aduc aminte de păcatele mele. Şi uite aşa aştept să vină moartea să‑mi îngroape păcatele.

– Se spune că atunci când ţi‑aduci aminte de păcatele tale şi plângi pentru ele, Dumnezeu ţi le uită…

– Numai să nu uit eu vreunul neplâns…

Pomelnicele de la Promachonas

Un călugăr e un călugăr. El nu poate să dea de pomană chiar dacă uneori ar vrea, pentru că a lăsat toate şi a urmat lui Hristos. Părintele Nicodim dă totuşi de pomană, pentru că răspândeşte multă pace şi bucurie celor ce‑l caută pe dânsul. Pentru aceasta întotdeauna ţi‑e dor de întâlnirile cu el. Dacă ţi se‑ntâmplă să‑l zăreşti prin Karyes – atunci când se‑ntoarce de la Liturghie, de la Sarray – negreşit o să‑i vezi şi straiţa românească purtată „arceşte”, precum şi nelipsitul său „caiet de mântuire”. Pentru gheron Nicodim lumea nu poate fi atât de mare încât să nu poată fi cuprinsă într‑o rugaciune – de‑asta poartă cu el mereu caietul cu pomelnice. Nu te va lăsa să te desparţi de el vreodată fără să‑i laşi un lung şir de nume cu toţi cei dragi ai tăi spre pomenire. Tot pomelnicele – şi Dumnezeu bineînţeles! – l‑au ajutat mai demult (pe când România nu intrase în UE) şi în vamă, la Promachonas, când se întorcea în ţară să‑şi reînnoiască paşaportul expirat de ceva vreme. Când vameşii greci au văzut de câtă vreme îi expirase paşaportul bătrânului şi cu cât depăşise termenul de şedere, s‑au luat cu mâinile de cap şi au început să‑i explice bătrânului câţi ani nu mai are voie să intre în Grecia şi ce amendă trebuie să plătească! Nu ştiu ce le‑a făcut bătrânul, dar vameşii nu l‑au lăsat să plece pâna nu i‑a trecut în caietul cu pomelnice şi până nu l‑au miluit şi cu câţiva bani de drum! Că „mult poate rugăciunea dreptului”…

Elineşte

In Athos e bine să ştii elineşte pentru că intâlneşti greci la tot pasul. Şi părintele Nicodim îi întâlneşte, pentru că noapte de noapte pleacă la rugăciune, de la bordeiul său din Kapsala, ori la Pantocrator, ori la Sarray, ori la Iviron – asta pentru că duce viaţă pustnicească şi ca să nu‑l tulbure duhul akediei, nu se lipseşte niciodată de Sfintele Taine. Şi totuşi spune că, dacă din greşeală îi staruie vreun cuvânt elinesc în memorie, îi trebuie cam două zile să‑şi deprindă mintea ca să‑l uite! Întâi m‑am mirat de lucrul ăsta, dar pe urmă am înţeles că de fapt bătrânul nu vrea să se gândească decât la cele sfinte şi să‑şi păstreze smerita cugetare – că de se va vedea mintea pe sine nestăpânită de nimic, se va putea pregăti pentru nemurire. Şi mai zicea gheron Nicodim că monahul trebuie să se silească pe sine şi să caute singurătatea şi întunericul chiliei, ca să nu se întineze când se roagă. Să alunge toate din suflet ca să rămână doar el singur şi Dumnezeu…

Slove

În multe rânduri, la sărbătorile mari, primeam de la părintele Nicodim iconiţe şi urări de petrecere în pace a sărbătorilor. Nu uita bătrânul nici pe fetele mele, nici pe soaţa mea: tuturor ne aşternea câteva slove frumos caligrafiate ce deveneau semne ale aducerii sale aminte… Îi mulţămesc de dragoste măcar acum ca să plinim amândoi ceea ce s‑a zis oarecând cum că se se cere smerenie de la cei tineri şi dragoste de la cei bătrâni. (Îi dau dreptate acum bătrânului când spunea că tot ceea ce a mai rămas din rai se află în inima omului!).

Batrânul şi gheronda Efrem

M‑am întâmplat odată la schitul Sarrayului, la slujba din noapte, pe când venise acolo şi un oaspete de vază, un „despota” din Grecia. După cum era bunul obicei al schitioţilor de la „Sfântul Andrei”, după Liturghia arhierească s‑a pus şi o masă întinsă, de la care n‑a lipsit nici cuvântul de învăţătură elinesc. Mai pe urmă, fiecare şi‑a văzut de‑ale lui: unii luând drumul chiliilor, alţii pe cel al Careii – cei mai vrednici chiar plecând către ascultările lor. Eu tăifăsuiam cu bătrânul Nicodim în poarta schitului, întârziindu‑l din drumul lui către casă şi iscuşindu‑l cu întrebările mele. Tot în acea vreme s‑a nimerit să purceadă către poartă şi gheronda Efrem, cucernicul egumen al schitului – om cu viaţă aleasă, respectat de tot neamul elinesc şi cipriot – care îşi petrecea oaspetele de vază către Karyes. S‑a întâmplat atunci un lucru de mare mirare pentru mine – şi pentru ceilalţi privitori aşijderea – căci stareţul Efrem, la vederea părintelui Nicodim, l‑a lăsat deoparte pe ierarhul grec, a venit către bătrân şi l‑a luat în braţe cu bucuria multă a întâlnirii cuiva drag inimii sale! I‑a spus câteva vorbe apoi l‑a prezentat despotului în cuvinte mişcătoare. Şi privind eu la acea scenă de tainică preţuire am înţeles atunci că în suflete smerite ca acesta se odihneşte Domnul. (Că nu pentru ostenelile noastre, ci mai degrabă pentru smerenie şi inimă curată se arată Dumnezeu sufletului)…

Despre judecarea şi osândirea aproapelui

Acum câţiva ani, într‑un noiembrie cu soare, fiind noi mai mulţi adunaţi la sărbătoarea unuia dintre hramurile lavrei Grigoriului, la pomenirea sfintei Anastasia Romana (ale cărei moaşte se află în mănăstirea athonită), am avut vreme şi prilej de taifas în tihnă cu gheron Nicodim despre cele duhovniceşti….

– Când iubeşte Dumnezeu, părinte: când iartă sau când face dreptate?

– Totdeauna iubeşte, că nu este scădere la El în dragoste. Şi când face dreptate tot din dragoste o face, ca să curme păcatul. Dar Dumnezeu e milostiv, mai ’nainte de a fi drept. Dacă ar fi fost altfel eram pierduţi de mult!

– Şi eu trag nădejde să facă cu mine milă şi nu dreptate.

– Toţi vrem asta. Dar în mod sigur El judecă cel mai drept, că numai El cunoaşte inimile oamenilor. Judecata noastră nu‑i decât o mare nedreptate, pentru că noi cătăm la înfăţişare.

– De asta a zis Hristos să „nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă”? (Ioan 7, 24.). E greu tare cu judecata asta părinte, că poţi să‑ţi osândeşti aproapele şi patima asta e la mare căutare în ziua de astăzi. De ce s‑o fi răspândit aşa printre noi?

– Din lipsa dragostei.

– Da, toţi bătrânii spun că s‑a răcit dragostea…

– Dacă n‑ai dragoste n‑ai nici înţelegere pentru greşelile celorlalţi. Nici Mântuitorul n‑a judecat lumea ci i‑a adus dragostea. („Căci n‑a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” – Ioan III, 17). Iar cel care ia jugul Lui ajunge la iubirea de vrăjmaşi şi nu la judecăţi cu fraţii lui. Asta însă nu se poate fără smerenie. Şi să ştii că inima smerită se umple de dragoste dar cea împietrită, doar de mândrie.

– Cred că asta ne opreşte şi de la rugăciune părinte! Dar mai e câte o ispită „subţire” când ne îndeptăţim închipuindu‑ne că judecăm doar păcatul aproapelui şi nu pe el.

– Noi n‑avem voie să‑I răpim judecata lui Dumnezeu. Dacă El îl îngăduie pe aproapele meu să facă ceea ce face, cine sunt eu să‑l opresc sau să‑l judec?

– Este o istorioară şi în Pateric cu un avva care gândea la fel.

– În afară de asta, ceea ce este dreptate la oameni poate să fie nedreptate la Dumnezeu. şi asta chiar de multe ori, că zice la Isaia „căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul. Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre”. (Isaia 55, 8-9).

Noi trebuie să ne judecăm doar păcatele noastre (pe care trebuie să ni le cântărim fără milă şi fără oprire) şi în afară de acestea numai pe diavol mai putem să‑l judecăm – ca să luăm aminte la întărirea lui în răutate şi să vedem unde poate să ducă lipsa pocăinţei: să ajungi din înger al luminii, demon!

– Deci tot mândria până la urmă…

– Da. Părerea asta bună despre noi şi îndreptăţirea ne duc pe aceeaşi cale diavolească, a osândei.

– Şi ce‑i de făcut părinte?

– Păi dacă osândeşti mereu pe celălalt în loc să‑ţi iei seama la greşelile tale, vei cădea mereu şi în felul ăsta alungi şi harul lui Dumnezeu de la tine.

– „Şi duhul Tău cel Sfânt nu‑l lua de la mine”…

– Dacă ai izgonit harul, tu singur nu te vei putea ridica. Poţi doar să‑ţi dai seama de asta şi să pui început bun prin pocăinţă şi lacrimi. Trebuie făcut ce spunea Isus Sirah: „Adu‑ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi în veac nu vei greşi”. Ş‑atuncea poate vine din harul…

– De fapt, spunea cineva că, prin osândire ne nedreptăţim pe noi înşine şi nu pe ceilalţi, pentru că atunci Dumnezeu îşi întoarce faţa de la noi. 

– Aşa‑i.

– Dar pe eretici părinte? Pe ei cred că putem să‑i judecăm; avem şi pilda aceea din Pateric…

– Da. Chiar mai mult: sfântul Ioan Hrisostom zice că „pe eretic când îl auzi hulind pe Dumnezeu, să‑l loveşti peste gură, că ţi se sfinţeşte mâna”.

– A mai rămas ceva nejudecat de noi despre judecare părinte? Că i‑am judecat până şi pe draci…

– Da. Uite de ce nu e bine să judecăm pe nimeni…

– Ca să nu fim judecaţi (cf. Matei VII, 1)…

– Nu numai pentru asta ci mai degrabă pentru că noi luăm păcatul celui pe care‑l judecăm – că aşa spune Domnul şi El nu minte! – şi rămânem cu el, pe când aproapele nostru poate să scape de el prin pocăinţă (unii au ajuns şi la sfinţenie, iertându‑li‑se multe!).

– Zice înţelept despre asta avva Theodotos: „Nu‑l judeca pe curvar numai pentru că te înfrânezi căci şi tu încalci Legea, doar că într‑alt chip. Adevărat este că Cel care a spus să nu desfrânezi a mai zis şi să nu judeci pe alţii”.

– Amin!

Despre însingurare

– În zilele noastre vorbim tare mult între noi şi cu toate astea ne însingurăm tot mai mult părinte. Am citit odată scrisoarea unui tatã de familie care mărturisea că singura fiinţă care îl aştepta când se‑ntorcea de la muncã era câinele lui. Şi mai spunea, textual: „familia mea nu‑mi dã nici o atenţie!”. De ce rămânem totuşi mereu atât de singuri?

– Pentru că noi ne povestim unii altora singurătăţile fără să le alungăm. Numai Domnul poate face asta pentru că… „Dumnezeu este iubire”. În plus, Hristos a spus că nimenea nu‑şi poate căta mântuirea şi viaţa de veci neglijându‑l pe aproapele său. El nici nu vroia să fie căutat prin ceruri ’nalte ci în fratele tău. Nu ne zicea că „flămând am fost şi nu Mi‑aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi‑aţi dat să beau; străin am fost şi nu M‑aţi primit; gol, şi nu M‑aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M‑aţi cercetat”. (Matei XXV, 42-43). De‑L vezi pe Hristos în aproapele tău, nu va fi niciodată însingurare între voi. Cum să te însingurezi de la „faţa” lui Dumnezeu? Dar dacă însă „nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi‑aţi făcut” – spune Domnul. (Matei XXV, 45). Şi rămâi cu tine însuţi.

– Dar aici, în Kapsala, nu tot de însingurare e vorba părinte?

– Nu poţi grăi de însingurare când te retragi de la cele vremelnice, pentru că singur cu Dumnezeu înseamnă deja o lume întreagă… Însingurarea faţă de lume şi cele trecătoare ale ei e bună, dar nu şi faţă de cele sfinte ale lui Dumnezeu.

Şi drept este că aici în singurătate el nu aude cele ce nu sunt de folos, nu are cui grăi cuvinte deşarte, pe nimenea nu necăjeşte şi nu vede cele ce vatămă privirea. Aşa îndepărtând pricini ale păcatului îşi dobândeşte nerăspândirea la rugăciune, atunci când stă de vorbă cu Dumnezeu. Doar şi sfântul Isaac Sirul zice că nimeni nu se va apropia de Dumnezeu dacă nu se va depărta de lume. Şi aşa, depărtat de „lume” şi de toate vătămările ei, bătrânul Nicodim laudă mereu pre Domnul şi pre Maica Sa şi spune că aşteaptă să moară în fiecare zi. Dar eu cred că el a murit demult vieţii acesteia…

Text și foto George Crasnean
Articolul a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 65-66 / noiembrie-decembrie 2012. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Cuviosul Siluan și „angajații perfecți”. Pildă de rugăciune pentru subordonați

În 1938, un om a murit la Muntele Athos. Era un om simplu, un ţăran din Rusia care a venit la Muntele Athos pe când avea în jur de 20 de ani, rămânând acolo pentru următorii cincizeci. Era un om de o simplitate extremă. Se dusese la Athos pentru că citise într-o broşură despre Sfântul Munte cum că Maica Domnului îşi dăduse cuvântul că va sprijini şi se va ruga pentru oricine I-ar sluji Domnului în aceste mănăstiri. Deci şi-a părăsit satul lui, spunându-şi: „Dacă Maica lui Dumnezeu este gata să mă păzească, atunci mă duc acolo, iar datoria ei e să mă mântuie”.

A fost un om cu totul deosebit şi, pentru o lungă perioadă de timp, a fost însărcinat cu administrarea atelierelor mănăstirii. În acestea lucrau ţărani ruşi tineri, care veneau pentru un an sau doi pentru a face ceva bani, punând efectiv bănuţ peste bănuţ pentru a se putea întoarce în satele lor cu o sumă oarecare şi, în cazul cel mai fericit, pentru a-şi întemeia o familie, înjghebându-şi un bordei şi cumpărând cele de trebuinţă pentru cultivarea pământului.

Într-o zi, unii călugări, care se ocupau de alte ateliere, i-au zis: „Părinte Siluan, cum se face că oamenii care muncesc la tine fac o treabă aşa bună, deşi nu îi supraveghezi, pe când noi ne petrecem tot timpul uitându-ne după ei, şi cu toate acestea ei încearcă în permanenţă să ne înşele?”.

Părintele Siluan spuse: „Nu ştiu. Nu pot să vă spun decât ce fac eu. Când ajung dimineaţa la ateliere, nu vin niciodată fără să mă fi rugat pentru aceşti oameni, şi vin aici cu inima plină de compasiune şi dragoste pentru ei, iar când intru în atelier am lacrimi în suflet pentru dragostea ce le-o port. Iar apoi le spun ce au de făcut în ziua aceea, şi cât timp ei muncesc eu mă rog pentru ei, deci mă duc în chilia mea şi încep să mă rog pentru fiecare din ei în parte. Stau înaintea lui Dumnezeu şi spun: «O, Doamne, pomeneşte-l pe Nicolae. Este tânăr, de-abia a împlinit douăzeci de ani şi şi-a lăsat soţia în sat, care este şi mai tânără decât el, împreună cu primul lor copil. Ce lipsuri trebuie să fie acolo, încât a trebuit să-i lase, fiindcă nu se mai putea hrăni din munca lor de-acolo! Păzeşte-i în absenţa lui. Apără-i împotriva oricărui rău. Dă-le lor curaj să înfrunte acest an şi să ajungă la bucuria întâlnirii, având destui bani, precum şi destul curaj pentru a înfrunta greutăţile»”.

Şi adăugă: „La început, mă rugam cu lacrimi de compasiune pentru Nicolae, pentru tânăra lui soţie, pentru pruncul lor, dar, pe când mă rugam, simţirea prezenţei divine începea să crească în mine, şi la un moment dat Nicolae, soţia lui, copilul lor, satul lor au dispărut şi nu mai ştiam altceva decât de Dumnezeu; eram tras de simţirea prezenţei divine tot mai în adânc, până când dintr-odată, în inima acestei prezenţe, am întâlnit iubirea dumnezeiască îmbrăţişându-i pe Nicolae, pe soţia şi copilul lui, iar acum am început să mă rog din nou, dar cu iubirea lui Dumnezeu pentru ei; însă am fost din nou atras în adâncuri, şi acolo am dat iarăşi peste iubirea dumnezeiască. Şi astfel, spuse stareţul, îmi petrec zilele, rugându-mă pe rând pentru fiecare din oamenii aceia, unul după altul, iar la sfârşitul zilei mă duc la ei, le spun câteva cuvinte, ne rugăm împreună, după care ei se duc la odihna lor. Iar eu mă duc să-mi împlinesc slujirea mea cea călugărească”.

Poţi vedea aici felul în care rugăciunea contemplativă, compasiunea, rugăciunea activă apăreau ca o nevoinţă şi ca o luptă, pentru că nu însemnau doar a spune „Pomeneşte-l, Doamne, pe cutare şi pe cutare”. Însemna ceasuri întregi petrecute doar într-o rugăciune plină de compasiune şi într-una plină de iubire, amândouă unindu-se într-una singură.

Sursa: Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, 2006, pp. 147-149 via Doxologia

Foto jos: Vechea moară a Mănăstirii Russikon (astăzi nefuncțională), locul unde s-a nevoit în ascultare Cuviosul Siluan.

Părintele Serafim Popescu în Sfântul Munte Athos

L-au întrebat părinţii: Ce v-a plăcut mai mult în Sfântul Munte Athos?

–    Râvna şi disciplina călugărilor atoniţi, punctualitatea lor pentru sfintele slujbe, respectarea cu sfinţenie a rânduielilor canonice şi tipiconale, precum şi osârdia lor pentru apărarea Ortodoxiei şi a învăţăturii Sfinţilor Părinţi, chiar cu preţul vieţii. Aceasta m-a mişcat şi m-a zidit mai mult sufleteşte. De aceea, m-am întors din Athos în ţară hotărât să intru şi eu în monahism, după cum am şi făcut.

Sursa: Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2005, p. 714

Notă via Doxologia: Părintele Serafim (1912 – 1990) a fost duhovnic aproape 50 de ani la Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus din județul Brașov şi îndrumător, duhovnic şi prieten al părintelui Teofil Părăian, care îl considera pe părintele Serafim „un om sfânt”. În fotografie, Părintele Serafim Popescu (stg.) alături de Părintele Teofil Părăian (dr.).

[off topic] Gramatica vieții conjugale, ciclul de emisiuni despre familie ale părintelui Pavel Gumerov (video, subtitrare română)

[off topic]. Vă prezentăm mai jos Gramatica vieții conjugale, ciclul de emisiuni despre familie ale părintelui Pavel Gumerov, autorul cărților „El și ea. În căutarea armoniei conjugale” și „Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare”. Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

1. Decizia de a te căsători

2. Relațiile înainte de căsătorie


3. Primul an de căsătorie


4. Viața duhovnicească a familiei

5. Regulile vieții de familie

6. Ierarhia în familie

Pelerinaj la Muntele Athos (25 – 30 noiembrie 2016). [Îmbarcare din Moinești, Onești, Focșani, Buzău, Urziceni, București, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)

Vineri, 25 noiembrie 2016 (ziua 1): Plecare din Moinești (ora 5.00) – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – București (aprox. 10.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranopoli (cazare în camere cu 3-4 paturi).

Sâmbătă, 26 noiembrie 2016 (ziua 2): Ouranopoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat până în portul Dafni. Dafni – Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii). Odihnă, apoi drumeție până la Chilia Sfântul Ipatie. Mănăstirea Vatopedi (cazare).

Duminică, 27 noiembrie 2016 (ziua 3): Mănăstirea Vatopedi. Se închiriază un maxi-taxi local pentru a vizita Schitul Sfântul Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Mănăstirea Pantocrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Mănăstirea Karakalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Schitul Prodromu. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. Drumeție de 40 minute până la Peștera și Chilia Sfânului Athanasie Athonitul. De vorbă cu Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul (dacă este disponibil). Schitul Prodromu (cazare).

Luni, 28 noiembrie 2016 (ziua 4): Schitul Prodromu. Plecare cu mașina până la Schitul Lacu (închinare la Kiriakon – biserica centrală a schitului). Chilia Buna Vestire – Lacu (cazare).

Marți, 29 noiembrie 2016 (ziua 5): Chilia Buna Vestire – Lacu. Plecare până la Mănăstirea Iviron. Închinare la Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Portărița și drumeție până la Izvorul Maicii Domnului de la malul mării.  Mănăstirea Iviron (cazare).

Miercuri, 30 noiembrie 2016 (ziua 6): Mănăstirea Iviron. Plecare spre portul Dafni. Îmbarcare pe ferryboat pentru Ouranoupoli. Plecare spre Tesalonic. Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România. Serres – Sofia – București (în dimineața zilei de joi, 1 decembrie 2016) – Buzău – Focșani – Adjud – Onești – Moinești.

NOTĂ: Este posibil să apară modificări în programul afișat, în funcție de răspunsul pe care-l vom avea în legătură cu cazările! Când avem situația clară, facem update postării de față. Cei înscriși vor fi anunțați personal! (Update: Cazările sunt confirmate!)

Preț: 335 euro [include tot: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli + diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Locuri disponibile: 8 (opt!) Îmbarcare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Renault Trafic sau VW Transporter, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) sunt asigurate gratuit de mănăstirile și schiturile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis +  aprox. 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Cuviosul Evdochim Vatopedinul (5 / 18 octombrie)

Cuviosul Evdochim a fost monah în Mănăstirea Vatopedi. Sfintele sale moaşte au fost descoperite în urma unor reparaţii efectuate în vechiul osuar al mănăstirii, unde răspândeau nespusă mireasmă. Trupul său a fost găsit în poziţie de rugăciune, cu mâinile încrucişate. Pe piept avea o icoană a Maicii Domnului, ceea ce arată că ajunsese acolo din proprie voinţă, văzându-şi dinainte sfârşitul şi nedorind să fie cinstit după trecerea sa la cele veşnice. Pe bună dreptate şi cu dreaptă socoteală a fost numit Evdókimos („vrednic de cinste”) de către călugării din mănăstirea unde el însuşi vieţuise şi care i-au ales acest nume minunându-se de viaţa sa cea bineplăcută lui Dumnezeu precum şi de îngăduinţa lui Dumnezeu de a lăsa să fie descoperite sfintele sale moaşte făcătoare de minuni. Cinstitele moaşte au fost mutate în katholikón (biserica cea mare a mănăstirii) pe data de 5 octombrie 1840 [1].

Sfântul Evdochim. Icoană contemporană portabilă.

Despre acest Cuvios, Gheron Daniil Katunakiotul (1929), de altfel reţinut în aprecierile sale, scrie: „Pentru arătarea adevărului, sunt obligat de marea Voastră dragoste să povestesc pe scurt câte ceva din viaţa necunoscută a Sfântului Evdochim.

Racla din argint în care se păstrează capul Sfântului Evdochim.

După cum bine ştiţi, eu smeritul acum vreo treizeci de ani am vieţuit în Sfânta Mănăstire Vatoped, unde am avut ocazia să studiez îndeajuns viaţa Sfântului. De asemenea, am auzit povestirile unor cinstite feţe care au luat parte la strămutarea moaştelor Sfântului Evdochim, care s-a petrecut prin 1848.

Sfântul Evdochim. Pictură murală din biserica Sf. Ap. Petru şi Pavel, Mănăstirea Bărboi, Iaşi, sec. al 19-lea.

Sfântul Evdochim. Icoană portabilă, 1842.

Au participat la acest eveniment şi Iacov Simitzís, Grigorákis psaltul şi diaconul Daniil din Ierissós, care mi-au povestit multe despre această strămutare. De asemenea, au fost prezenţi şi trei arhierei, Iosif, fostul Episcop al Varnei, Grigorie de Adrianopole şi Hrisant, fostul Episcop al Smirnei, care au luat cuvântul şi au vorbit astfel poporului adunat: „Părinţi şi fraţi, nu trebuie să existe îndoieli în privinţa sfinţeniei Cuviosului, deoarece acesta şi-a văzut dinainte sfârşitul şi a fugit de slava oamenilor şi sosind aici şi-a dat sufletul, iar nemăsurata bună mireasmă a moaştelor acestui sfânt dă mărturie despre sfinţenia sa. Iar din pricină că nu-i cunoaştem numele, pentru aceasta să-l numim Evdochim, fiindcă prin bunăvoirea lui Dumnezeu s-au aflat sfintele sale moaşte.

Sfântul Evdochim. Detaliu de pe capacul raclei din argint aurit, în care se păstrează moaştele sale, 1849.

Într-o singură zi fiind alcătuită slujba sfântului şi făcându-se priveghere de toată noaptea, chiar de atunci au început minunile. Primul tămăduit a fost un monah bătrân din Koultoú (Colciu), care vreme de cinci ani fusese paralizat şi care s-a vindecat îndată” [2].

De asemenea, Gavriil, medic al mănăstirii Vatopedi, care suferea de o boală gravă şi avea dureri grozave, a chemat stăruitor în ajutor pe Sfântul şi i-a făgăduit să-i îmbrace în argint cinstitul cap de va fi vindecat. Cu adevărat, Sfântul i s-a arătat în aceeaşi noapte şi l-a tămăduit cu totul. Astăzi, pe răcliţa din argint în care se păstrează capul Sfântului Evdochim, se poate citi numele celui tămăduit: „Gavriil a îmbrăcat în argint cinstitul cap al Sfântului Evdochim, aflând vindecător durerilor sale” [3].

Pomenirea lui se prăznuieşte cu priveghere în fiecare an, pe 5 octombrie [4]. Imnograful Ghéron Gherásimos Mikraghiananítul, în adaosul la Slujba Cuvioşilor Părinţi Aghioriţi, îl aminteşte în cântarea a patra: „Împreună şi Sfântul Evdochim, ale cărui sfinte moaşte s-au arătat, se bucură” [5]. În mănăstire se păstrează o frumoasă icoană, operă a cunoscutului ieromonah iconar Macarie Galatsánou: „Cu cheltuiala preacuviosului Gavriil, medic vatopedin, de loc din Naoúsi, 1852”. Cele despre viaţa cuviosului Evdochim sunt consemnate şi în manuscrisul ierodiaconului Meletie Vatopedinul, care încheie astfel: „Nimeni din cei ce se roagă cu credinţă Sfântului să nu se îndoiască că va primi ceea ce a cerut, dacă cere cele drepte şi bune. Prin ale cărui rugăciuni, şi noi să fim apăraţi de patimile cele vătămătoare şi Împărăţia Cerurilor să o dobândim” [6].

O slujbă şi un paraclis în cinstea cuviosului a compus şi domnul Haralámpis Boúsias [7].

Monahul Moise Aghioritul

Note:

[1] Kalliníkou Aghioreítou monahoú, Leimonárion, Ághion Óros, 1980, p. 17. Alypíou Aghioreítou monahoú, Pará tas dieksódous ton ydáton, Ághion Óros, 1999, p. 38. Doukáki K., Synaksaristís, Athínai, 1896, p. 59-67. Martzélou G. op. cit., p. 112. Gherasímou Mikraghiannanítou monahoú, „Evdókimos Vatopaidinós (Aghioreítis) Ósios”, Th.I.E., vol. 5, col. 1022. Makaríou Simonopetrítou ierom., Néos Synaksaristís, vol. 2, Athínai, 2004, p. 60. Lazárou Vatopaidinoú monahoú, „Oi Ághioi tis Ierás Monís Vatopaidíou”, Protáton 34 (1992), p. 51. Moyséos Aghioreítou Monahoú, „Oi Ághioi tis Ierás Monís Vatopaidíou”, Protáton 78 (2000), p. 64. Tsolakídi D.H., Aghiológhio, p. 884.

[2] Apántisis Daniíl monahoú pros monahón Markianón eis Iviritikín Skítin, Anaíresis oramáton, Ghérontos Daniíl Katounakiótou, Aghelikós Víos, Ághion Óros, 1987, p. 142-143.

[3] K. 810, I. M. M. Vatopaidíou, p. 76-78.

[4] Platanítou Th. K. protopr., „Eortológhion”, op. cit., p. 31.Hrysostómou Thavmakoú, „Aghioreítai Ághioi”, op. cit., p. 415. Proskynitário I. M. M. Vatopaidíou, op. cit., p. 69. Doukáki K., vol. 10, Athínai, 1895, p. 68-76.

[5] Asmatikí Akolouthía ton Osíon kai Theofóron Patéron imón ton en to Aghionýmo Órei tou Átho dialampsánton, op. cit., p. 45.

[6] K. 810, I. M. M. Vatopaidíou, p. 78. Theofílou Vatopaidinoú Proigouménou, op. cit., p. 90. Matthaíou Víktoros monahoú, O Mégas Synaksaristís, vol. 10, p. 154.

[7] Haralámpous Boúsia, Kanón Paraklitikós eis ton Ósion Patéra imón Evdókimon ton Vatopaidinón, Athínai, 1991. Se găseşte dactilografiat în biblioteca Sf. M. Mănăstiri Vatopaidi. „Paráklisis tou Neolámpous Osíou Evdokímou tou thavmatourgoú tou Vatopaidinoú”, (Ms. p. 45-56). „Luna Octombrie 5. Săvârşim pomenirea Cuviosului şi de Dumnezeu Purtătorului Părintelui nostru Evdochim cel nou arătat, cel din Sfânta şi Preacinstita Mănăstire Vatopaidi, ce se află în Muntele Athos” (Ms. Codex 7/65, 4/810, 1/821, 5/832, 3/833).

O vizită în Sfântul Munte în anul 1923

Am ajuns la mănăstire pe la amiază. Arhondarul, privindu-ne pe sub sprâncene, ne-a deschis uşa unei camere unde se aflau 4 paturi foarte murdare. Aceea era camera de oaspeţi. Am intrat înăuntru, privind, precum cel întemniţat, la singurul loc de mângâiere, fereastra. Era una singură. Măcar dacă ar fi avut o privelişte deosebită! Ne-ar fi ajutat să ne simţim liberi. Din păcate, pentru noi, fereastra dădea spre o vale prăpăstioasă plină de vegetaţie, de lemne şi crengi uscate, unde nu puteai să deosebeşti nici un trunchi întreg de copac. Aşadar, privirea noastră nu avea la ce să spere. Peisajul era unul din acelea pe care natura îl ,,oferă” din plictiseală şi din răutate. Priveliștea nu era prea încântătoare, părea că natura nu avea altceva să ofere în acel loc. Ceva ştiau călugării care au ales acest loc pentru a ridica mănăstirea.

În jurul prânzului, cineva ne-a adus o platou plin cu de toate. Un adevărat festin cu mâncare uscată de mănăstire! Nimic din ceea ce arhondarul aranjase cu atâta migală pe platou nu se putea mânca. Primul dintre noi care a încercat mâncarea, a ridicat mâna şi ne-a făcut semn: ,,Atenţie, pericol!”, care însemna ,,Arde!”. Tot aşa a fost şi masa de seară, şi prânzul din ziua următoare. Legumele şi pastele nu puteau fi mâncate din cauza piperului adăugat din belşug și care, pare-se, era reţeta ,,secretă” a bucătăriei mănăstirii.

Lucrurile au început să meargă şi mai prost, fiindcă vremea liniştită de până atunci s-a înrăutăţit şi s-a pornit un vânt aprig, dintr-acelea care suflă în Athos. Privim de la fereastra ,,temniţei” noastre şi vedem valea răscolită de vântul care suflă cu putere. Frunzişul des pare prins într-un dans ciudat cu vântul, iar mie, acest lucru, îmi aduce aminte de cuvintele unui scriitor care spunea că ,,ramurile se zbat ca nişte câini care vor să scape din lanţ”. Ceaţa acoperise muntele. Un cărăuş ne-a spus că vântul acesta, când se porneşte, poate să treacă în câteva ore, sau poate să ţină chiar şi două săptămâni. Dacă s-ar fi adeverit cea de-a doua predicţie, urma să mâncăm – pentru cine ştie cât timp – tot piperul acela pe care îl puneau în mâncare… Am început să ne plimbăm pe verandă, precum fiarele în cuşcă. O singură mângâiere aveam în tot acest întuneric al deznădejdii: gândul că vom pleca cândva de acolo. Dar oare, vom pleca? Ceaţa care se tot lăsa, vântul care agita natura cu totul, toate acestea ne arătau că vom mai întârzia până a pleca de acolo.

Nimeni dintre noi nu vorbea. Era o linişte deplină. Din când în când se mai auzeau paşii vreunui monah care urca sau cobora scara. Monahul care avea cheile de la bibliotecă era de negăsit. Egumenul nu primea pe nimeni în vizită. Nici un monah nu avea curiozitatea să ne vorbească, şi nici măcar să ne privească. Monahii, aceşti ,,admirabili filosofi”, erau retraşi la chiliile lor. Impresia că un monah se plictiseşte singur la el în chilie – impresia noastră, dar şi a lumii, în general – a dispărut imediat. Doar noi, străinii, fusesem învinşi de plictiseală. Sentimentul era doar al nostru, şi îl dusesem cu noi la mănăstire. Ei erau foarte bine aşa cum erau. În adâncul tăcerii, în nemărginita singurătate, prin repetarea aceloraşi lucruri, ei își aflaseră liniştea. Dispreţul şi ignoranţa în care am fost cufundaţi noi, ceilalţi, erau dovada palpabilă a acestei bucurii. Nimeni nu a schimbat-o nici măcar o clipă pentru a ne privi. Niciodată nu am mai văzut ,,expusă” în acest fel măreţia Ortodoxiei, firescul, rostul de a trăi!

La un moment dat am coborât în bucătărie, sperând că cineva va vorbi cu noi. Am fi vrut să auzim chiar şi un cuvinţel din gura lui Grigóris, ajutorul de bucătar. În zadar! Grigóris tăcea de parcă mintea sa era străbătută de idei existenţiale, în timp ce curăţa ceapă. Arhondarul se mişca continuu pe lângă maşina de gătit, iar pe chipul lui se citea ,,sfânta mânie” pentru străinii care vroiau să-i tulbure liniştea. Cele două-trei cuvinte pe care le-a rostit la un moment dat au fost precum mila pe care un bogat o arată faţă de săraci, aruncându-le câţiva bănuţi. Un cărăuş stătea picior peste picior pe o canapea şi privea focul care ardea în vatră. Ce privelişte minunată! Numai la mănăstiri poţi vedea asemenea foc. Îl priveam toţi ca pe un apus de soare. Şi l-am fi privit mult şi bine, dacă tăcerea nu ar fi fost spartă de vocea stinsă a arhondarului care ne-a informat că la mănăstire, peisajele frumoase sunt unice.

La un moment dat, unuia dintre noi i-a venit ideea să coborâm în curte. ,,Feriți-vă!”, a strigat un altul: ,,o să revedem A Doua Venire!”. Şi, într-adevăr, curtea nu este decât un loc deschis foarte strâmt, şi recreere nu am fi găsit dacă am fi intrat în biserică, să vedem zugrăvit pe pereţi focul [iadului] care îi înghite pe păcătoşi, cântărirea sufletelor şi fiarele. Astfel, ne-am găsit şi noi o îndeletnicire care ne-a bucurat: să facem plimbări interminabile prin cerdac. Iar, şi iar… Aici am simţit pentru prima dată cu adevărat, ce minunat lucru este să păşeşti, precum condamnaţii la moarte cărora li se îndeplineşte ultima dorinţă. Bucuria soldatului care face de gardă ore întregi şi trebuie să-şi umple timpul cu ceva! Dacă nu ar fi existat veranda aceasta, ce ne-am fi făcut? Păşeam călcând apăsat şi făcând paşii mari, ,,înghiţind” distanţe mari, aşa cum cel flămând mănâncă pe nerăsuflate feliile mari de pâine atunci când i se iveşte ocazia. Prin fereastra întredeschisă se auzeau cântări şi rugăciuni care se citeau.

Aşa ne petreceam timpul, până când, în ziua următoare, am reuşit, în sfârşit, să avem parte şi de altă privelişte: am văzut obştea la masă. Această imagine, care nouă ne-a făcut o mare impresie, am surprins-o în ziua următoare, pe la orele 6 după amiaza, la trapeză, acea sală mare care se găseşte la toate mănăstirile, cu mesele de marmură albă, având atârnate pe pereţi aceleaşi icoane cu A Doua Venire. Înconjuraţi de imagini ale Dreptei Judecăţi, imagini înfricoşătoare, într-o continuă ,,dies irae”, cu capetele plecate, călugării mâncau salata de icre şi lintea pe care le aveau înainte. În faţa tetrapodului, în picioare, un monah citea cu voce tare omiliile unui sfânt, după obiceiul care se păstrează la mănăstiri, pentru a nu se bucura trupul prea mult de mâncarea aceea sărăcăcioasă. Retras într-un colţ, mânca egumenul mănăstirii, cu o expresie ascetică severă a feţei pe care vârsta înaintată o făcea să pară de-a dreptul sălbatică. Să fi avut vreo optzeci de ani. La sfârşitul mesei şi-a întins mâna şi a sunat dintr-un clopoţel pe care îl avea înainte. Imediat, toţi călugării, în acelaşi timp, cu o mişcare coordonată şi mecanică, dobândită de-a lungul anilor, s-au ridicat în picioare, aliniaţi, unul în spatele celuilalt şi stând nemişcaţi. Parcă ar fi vrut să arate că se pocăiesc pentru că gustaseră din bunurile pământeşti… Văzându-i aşa pe toţi, drepţi, în picioare, ei au redevenit ceea ce erau. Păcatul de a fi gustat puţină salată de icre şi linte trebuia ,,pedepsit”, trebuia să-şi revină şi să reintre în ,,ritm”. Am simţit o adiere rece când toată această armată de rase negre a trecut prin faţa noastră, înaintând în pas cadenţat, până au ajuns toţi în curtea mănăstirii. Bătrânul egumen, cu chipul lui încruntat, stând afară nemişcat, şi-a ridicat mâna şi a binecuvântat acea mare de rase negre care a trecut prin faţa lui. Mai apoi, după cum prevedea tipicul bisericesc, doi călugări, adică cei doi care pregătiseră mâncarea, au făcut o metanie mare în faţa lui, cerându-şi astfel iertare pentru neajunsurile mâncării. Această privelişte a fost singura noastră răsplată (pentru toată vremea cât am stat la mănăstire).

Iar acum, ce vom face…? Nu aveam nădejdea că vom mai vedea ceva. Ne-am reîntors în ,,temniţa” noastră. Ne uitam pe fereastră şi vedeam aceeaşi imagine, frunzişul din prăpastie şi ceaţa care se tot lăsa peste mănăstire. Am început din nou să păşim… Ah, dacă am fi putut să plecăm…! Dacă s-ar fi oprit vântul…! Dacă am fi găsit şi o barcă…

După ce am visat bărci, frânghii, pânze, ba chiar cum ,,evadam” pe fereastră, cum zburam prin aer, şi multe asemenea ,,acrobaţii”, într-o dimineaţă ne-am trezit că vântul se potolise şi ne-au spus că urma să plece și barca cu motor a mănăstirii. Ne-am strâns lucrurile în mare grabă, am închis valizele şi am coborât. Arhondarul, văzând că străinii pe care îi găzduise pleacă, a rămas – mare minune! – zâmbind, şi, când i-am strecurat o bancnotă de cincizeci – ca răsplată pentru toate lipsurile pe care nu a reuşit să ni le impună – a făcut cel mai nobil gest pe care putea să-l facă: a primit banii fără nici cea mai mică împotrivire. Ospitalitatea de care a dat dovadă nu s-a oprit aici, încredinţându-ne, pe mai departe, ploii care începuse să cadă în rafale.

Am sărit în barcă. Era o barcă robustă, solidă, ca toate care se găsesc la Athos și care trebuie să se lupte cu marea furioasă; era de curând vopsită, iar la cârma ei se afla fratele Evdókimos, novice, desculţ şi gata de plecare… Împreună cu noi călătorea şi un călugăr bătrân care mergea la Tesalonic cu treburi ale mănăstirii. Plouă… Suntem toţi trei acoperiţi cu o pânză de corabie şi cuverturi de lână ca să ne ferim de ploaie. Plouă. Stânci sălbatice, cuiburi de corbi… Trecem pe sub pietre suspendate deasupra capetelor noastre, văi se deschid în faţa noastră şi iar dispar, alte stânci stau agăţate deasupra noastră, titanice construcţii, promontorii pe care natura le-a creat pentru cine ştie ce motiv… Pentru ce oare? Pentru mântuirea unor suflete? Pentru pierderea celorlalte? Pare că cea de-a doua variantă este mai aproape de adevăr, în cazul nostru.

Dintr-o dată, barca noastră rămâne nemişcată. Motorul s-a oprit, nu mai funcţionează. Evlóghios încearcă să-l repare. Plouă. În dreapta noastră, întinderea pustie de apă, în dreapta, stâncile înalte. Un val mai mare ar fi de ajuns să facă bucăţi mica noastră barcă. Motorul porneşte din nou. Pornim. Dar, se opreşte iar… Aşteptăm. Ploaia cade de sus şi ne biciuieşte feţele. Într-un final, Evlóghios reuşeşte să pornească din nou motorul bărcii care, de data aceasta, nu se mai oprește. Continuăm fără nici un fel de peripeţii, şi, sub o ploaie torenţială, ajungem la Dafni.

Micul han din Dafni, cu cărăuşii, hamalii, călugării săi, ni se părea acum, după experienţa noastră, un hotel de pe Coasta de Azur. Când le-am povestit celor de acolo păţania noastră, ne-au întrebat:

– Nu cumva la mănăstirea Dionisiou aţi fost?

– Ba da, chiar acolo.

– Aţi nimerit la mănăstirea cu cel mai sever mod de vieţuire. Dacă v-aţi dus ca să vă relaxaţi, nu v-aţi dus unde trebuie. Dacă aţi vrut să vedeţi ce înseamnă cu adevărat Sfântul Munte, da, aţi găsit ceea ce căutaţi. Obştea de acolo este expresia cea mai ,,sălbatică” a monahismului, iar la Dionisiou, vieţuirea este foarte aspră. Monahismul înseamnă fuga de lume. Apărarea călugărului în faţa ideii de socializare, pe care străinii, fără voia lor, o aduc cu ei în mănăstire, este tocmai ceea ce aţi găsit voi acolo: piper din belşug, cearceafuri murdare şi tăcere.

Foto sus: Mănăstirea Dionisiu cca. 1867-1872
Foto jos: Portul Dafni în 1967
Sursa: Zaharías Papantoníou, Sfântul Munte (1923)

O pagină de istorie a Sfântului Munte: Mănăstirea athonită de rit apusean Amalfion (Morfonou), sec. X-XIII

Ortodoxia trans-națională

Turnul Mănăstirii Amalfion, Athos

Nimic nu poate aduce atât de aproape oamenii de bună credință precum legătura frăției ce se naște din părtășia întru aceeași adevărată Credință Creștină Ortodoxă. Într-o inimă profund ortodoxă, nu poate fi deosebire între iudeu și elin (Galateni 3, 28), nu mai este Răsărit și Apus. O frumoasă pildă a acestui adevăr este însăși istoria mănăstirii de rit occidental Amalfion, far ce a strălucit din Muntele Athos – Sfântul Munte – timp de vreo 300 ani, începându-și existența la sfârșitul secolului al X-lea și rezistând până aproape de finele secolului al XIII-lea.

Vorbind în sens mai larg, acest adevăr este la fel de bine mărturisit de însuși caracterul pe care îl avea Sfântul Munte în vremurile de început, în epoca sa de aur, atunci când monahi veniți aici din toate neamurile, popoarele și graiurile s-au adunat laolaltă pentru a proslăvi pe Tatăl, Fiul și Sfântul Duh înveșmântându-se în preafumos chip al sfințeniei, dând astfel naștere unei comunități transnaționale aflate sub ocrotirea binevoitoare a Împăratului Bizanțului și a Patriarhului Ecumenic.

Introducere în istoria Amalfionului

Pentru pelerinul de astăzi ce vine să viziteze Sfântul Munte, relicvele Mănăstirii Amalfion compun o priveliște izbitoare: pe coasta de est se ridică la înălțime, impunător și maiestuos, vechiul turn dreptunghiular. Este orientat către un încântător golfuleț încadrat de promontoriile de la Kosari și Kophos, situat cam la jumătatea distanței dintre Marea Lavră și Karakalu (în trecut, Mănăstirea Karakalu era condusă de albanezi). Turnul acesta este unul din puținele vestigii ale mănăstirii în care cândva, călugări italieni se nevoiau în ascetism și rugăciune potrivit rânduielilor lăsate de Sfântul Benedict de Nursia Cel de Minuni Făcător; au mai rămas cimitirul, fragmente din zidul de sud-vest și doar ceva rămășițe ale vechii arsanale. Denumirea originală a fostei mănăstiri, Amalfion sau Amalfinou, a ajuns astăzi sub forma de Molfinou sau Morfonou.

Turnul Amalfionului, Athos

Amalfion – butucul unei roți cu patru spițe

Istoria mănăstirii Amalfion este strâns legată nu doar de localitatea italiană Amalfi și părinții greci ai Athosului, ci și de enclava amalfită din Constantinopol, precum și de marea Mănăstire Monte Cassino, punctul din care cultura și spiritualitatea greacă au fost difuzate în toată Italia. Toate aceste patru centre de activitate spirituală și economică au sprijinit întemeierea mănăstirii Amalfion, bucurându-se la rândul lor de buna înrâurire dată de viața acesteia de rugăciune.

Localitatea Amalfi, Italia

Amalfi și Constantinopol

Amalfi, la ora actuală un orășel italian situat pe splendida coastă de sud, mai jos de Napoli (în Provincia Salerno din regiunea Campania), era în veacul al X-lea o strălucită republică maritimă condusă de dogi, superioritatea sa asupra altor state italiane fiind consfințită prin efigia Împăraților bizantini Vasile și Constantin. Amalfitanii erau printre primii occidentali care întemeiau colonii în Orientul Apropiat, ca și în Constantinopol, unde aveau un port comercial situat în apropierea Mănăstirii Sf. Antonie cel Mare de pe țărmul de est al Bosforului. Au avut acolo și o mănăstire, cu o biserică ce se numea Biserica Latină a amalfitanilor închinată Fecioarei Maria Deipara (Deipara, echivalentul latin al grecescului Theotokos – Născătoarea de Dumnezeu, Maica Domnului).

Vedere de sus asupra coastei la Amalfi, Italia

Rânduiala monahilor de aici era benedictină (am folosit generic termenul de „benedictin” referindu-mă la întreaga cultură generată de rânduiala monahală a Cuviosului Benedict, fără a vrea să induc ideea că acolo ar fi existat un „ordin benedictin”, în sensul modern al cuvântului, n.aut.). Mai era o mănăstire amalfitană în Marea Cetate [Constantinopol], care urma o altă rânduială; acea mănăstire era închinată Mântuitorului Iisus Hristos; ambele obști monahale se bucurau de privilegii și de protectorat din partea Împăraților Bizantini. Cele mai vechi mărturii ale acestor ctitorii amalfitane datează din anul 944.

Amalfitanii la Ierusalim

Între anii 1020-1023, la Ierusalim, vechiul adăpost pentru pelerinii din Apus a fost restaurat de către amalfitani și reorganizat sub formă de mănăstire benedictină cunoscută sub denumirea de „Sfânta Maria a Latinilor” (pentru a o deosebi de Sfânta Maria a grecilor).

Povestea acestei așezări monahale amalfitane este cât se poate de interesantă, având multe lucruri în comun cu istoria Mănăstirii Amalfion din Sfântul Munte Athos. Papa Grigorie I l-a trimis la Ierusalim pe Starețul Probus pentru a construi o casă de oaspeți pentru pelerinii din Apus. Construcția a fost finalizată în anul 603, dar se pare că a fost distrusă în 614 de perși. Înainte de anul 800, Carol cel Mare a intrat în tratative cu califul Harun al-Rashid (califul din O mie și una de nopți) pentru ca așezământul să fie reconstruit și încredințat mănăstirii benedictine Sfânta Maria a Latinilor (monahul Bernard, pelerin la Locurile Sfinte în 870, descrie acest loc în jurnalul său).

Biserica Sfânta Maria a Latinilor din Ierusalim, aparținând azi luteranilor

Din câte se pare, în anul 1010, mănăstirea a fost distrusă, la fel ca Biserica Sfântului Mormânt, din ordinul zelosului calif Hakem Biamrillah (el-Hakim). Doar zece ani mai târziu, amalfitanii, grație intenselor negocieri cu califul egiptean Mustesaph, au reușit să reîntemeieze așezământul benedictin pentru a purta de grijă pelerinilor veniți din Apus (în Ierusalim se mai găseau încă două alte astfel de case de oaspeți destinate pelerinor apuseni; unul dintre aceste lăcașuri, cel în care erau primite femeile, avea o capelă închinată Sfintei Maria Magdalena, iar celălalt, destinat bărbaților, avea o capelă cu hramul Sfântului Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei). Prin urmare, n-ar trebui să ne surprindă faptul că amalfitanii au ajuns să ridice și pe culmile Athosului o așezare care să le poarte numele, după ce mai întâi construiseră la Constantinopol, dar înainte de momentul reîntemeierii proprietăților lor din Ierusalim.

Athos – Sfântul Munte

Cum arăta, oare, Athosul ce i-a întâmpinat pe călugării latini la debarcare? La vremea aceea, totul era acoperit de codri sălbatici în care viețuiau mai mult pustnici decât călugări de mănăstire. Prigoana iconoclastă i-a determinat pe mulți pustnici greci să se sălășluiască în secolele al VIII-lea și al IX-lea în Athos, și până la vremea în care Sfântul Athanasie cel Mare întemeia Marea Lavră în secolul al X-lea, isihasmul devenise canon de viețuire în Muntele Athos. Controversa athonită din secolul al X-lea nu era de natură etnică, ci pleca de la faptul că pustnicii nu erau în asentiment cu entuziasmul Sfântului Athanasie de a pune început vieții de obște, din pricina marilor edificii și a turnurilor masive. Aceștia gândeau că o obște mare ar eclipsa felul lor de a viețui, și, de aceea, s-au plâns de aceasta Împăratului.

În anul 972, Împăratul Ioan Tzimiskes a pus capăt o dată pentru totdeauna acestei dispute, pronunțându-se, așadar, în favoarea comunităților monahale și a vieții de obște, consfințind acest lucru prin Tipiconul său numit și Țapul, căci era scris pe piele de capră. Ca urmare, toți pustnicii din Athos ce duceau viețuire de sine intrau sub autoritatea marilor mănăstiri. Din cauza acestui decret, atunci când călugării amalfitani și-au făcut apariția pe scena athonită, ei au adoptat forma de viețuire chinovială, aflată în plină ascensiune.

Cum s-au simțit oare călugării latini ce au ajuns în Athos, făcând parte din suita Sfântului Athanasie? S-au văzut deodată înconjurați de asceții cărora li se dusese vestea, bărbați cunoscuți pretutindeni pentru sfințenia vieții lor. Din câte se pare, athoniții acelor vremuri erau vrednici de descrierea făcută de Sfântul Sava al Serbiei: „Mergând în Sfântul Munte, am văzut bărbați desăvârșiți, cu totul înduhovniciți. Am văzut îngeri în trup și făpturi cerești.” De asemenea, se pare că monahii latini erau la acea vreme la fel de bine veniți în Athos ca și oricare alții. Izvoarele timpurii ale Athosului nu lasă să se întrevadă ideea vreunui conflict etnic: impresia generală este de generozitate, de bună înțelegere și conlucrare în ideea unui scop comun. Cu toate acestea, nu este înregistrată nici o vizită demnă de consemnat a latinilor în Athos înainte de momentul în care este lansată invitația Sfântului Athanasie. El a fost primul care a atras împrejurul său – ca un magnet puternic – o mulțime de monahi de etnii diferite. Erau astfel adunați laolaltă romani, spanioli, calabrezi, amalfitani, armeni, georgieni, și nu în ultimul rând, greci.

Panoramă de la Ravello spre țărmul amalfitan, Italia (Foto: foto Jürgen Lottenburger)

Alți italieni aflați în Muntele Athos

În afară de amalfitani, mai erau mulți italieni în Athos. În Viața Sfântului Athanasie aflăm cum călugărul Nichifor cel Gol se pornise spre Athos din Calabria, dimpreună cu povățuitorul său, Phenton, care se sfârșise pe drum, înainte ca fiul său duhovnicesc să ajungă în Athos; odată sosit aici, Nichifor a intrat ucenic la Sfântul Athanasie. Numele anumitor mănăstiri au legătură cu sosirea în Sfântul Munte a mai multor monahi italieni: Klavros, Chiliados, Sikelos și alții. Sikelos a dat numele unei mănăstiri din secolul al X-lea, căreia i se spunea tou Sikelou (în lb. greacă), adică „a Sicilianului”; în secolul al XII-lea, în același loc era în plină înflorire mănăstirea italo-grecească a Sf. Vasile, numită tou Kalavron (în lb. greacă), adică „a calabrezilor”.

În general, greaca era limba folosită în aceste comunități, având în vedere că era limba ce domina lingvistic toată zona de sud a Italiei ce se afla sub jurisdicția Patriarhiei Constantinopolului, iar nu a Romei. În orice caz, călugării proveniți din teritoriile Italiei și ale Siciliei, de cultură atât greacă cât și latină, vor continua să vină în Athos până în secolul al XIV-lea, printre ei numărându-se mulți dintre părinții vestiți ai Athosului: de exemplu, Nichifor cel Gol sau Cuviosul Isihie, a cărui viață este istorisită de Sfântul Grigorie Palama.

O descriere timpurie a Mănăstirii Amalfion

Cuviosul Gheorghe Aghioritul, în cartea sa scrisă în limba georgiană în jurul anului 1045 și care conține biografia Sfinților Ioan și Eufimie ai Ivironului, spune că în timpul vieții Sfântului Ioan,  în Athos a venit un anume Cuvios Leon, frate al ducelui de Benevento, însoțit de șase ucenici. Tot el ne mai spune că aceștia au ridicat mănăstirea Amalfionului, ajutați fiind de părinții de la Iviron. Ctitoria athonită a lui Leon e descrisă ca fiind „o mănăstire preafrumoasă… în care s-au adunat o mulțime de frați.”

În alt loc, același scriitor consemnează următoarele despre Mănăstirea Amalfion: „Această mănăstire se află pe muntele Athos și în ziua de astăzi, locuită fiind de latini care duc o viață de retragere și bună rânduială (qui probe et rite vitam agunt), urmând pravila și învățătura Sfântului Benedict, iar viața acestuia este istorisită în Dialoguri” (este cunoscut faptul că Sfântul Evfimie al Ivironului a tradus în georgiană Dialogurile Papei Grigorie I Dialogul, spre folosul fraților săi athoniți).

Vedere de coastă a Muntelui Athos – Mănăstirea Grigoriou

Marea Lavră – „Maica” Amalfionului

Între acești călugări italieni și obștea Marii Lavre a Sfântului Athanasie Athonitul s-a legat cea mai strânsă prietenie, după cum ne povestește în mai multe rânduri Cuviosul Gheorghe Aghioritul (acesta zăbovește și asupra bunelor relații dintre Sfântul Athanasie și ivireni sau georgieni). Viața Sfântului Athanasie îi pomenește, de asemenea, pe amalfitani, vorbind despre cât de iute s-au împrietenit aceștia cu Sfântul Athanasie. Se poate spune chiar că Marea Lavră a fost într-o oarecare măsură primul cămin al amalfitanilor, de vreme ce aici și-au avut sălașul până când s-au putut muta în propria lor casă.

Amalfionul se găsea la o distanță de numai două ore și jumătate de Marea Lavră, iar semnătura părinților amalfitani apare de multe ori în importante documente ale Lavrei. Într-un act din decembrie 984, în care Sfântul Athanasie făcea o donație către Sfântul Ioan Ivireanul în calitate de egumen tou Klimi (Mănăstirea Iviron de mai târziu), vedem că doi călugări au semnat cu numele lor în latină: „Ego Jo(hannes) monachus testis sum” și „Ego Arsenius uro indignius monachus testis sum” (Eu, călugărul Ioan, sunt martor și Eu, Arsenie, nevrednicul monah, sunt martor) Știm că în 984 nu fusese încă întemeiat Amalfionul; în Viața Sfântului Athanasie se spune că acest lucru a avut loc după această danie către Sf. Ioan.

Marea Lavră

Dar să vedem câte ceva și despre Mănăstirea-Mamă a Amalfionului, Marea Lavră. Aceasta a fost întemeiată între anii 961-965 de către împăratul Nichifor Fokas, care s-a sfătuit în acest sens cu  Sfântul Athanasie Athonitul. Acest împărat era nepotul Starețului Mihail Maleinos de Kyminas, care era și părintele duhovnicesc al Sfântului Athanasie, iar Sfântul Athanasie era, la rândul lui, părintele duhovnicesc al Împăratului Nichifor. Împăratul jurase că se va tunde în monahism dacă îi va învinge pe sarazini, dar după strălucita sa victorie din Creta (martie 961), nu și-a mai împlinit făgăduința. Prin urmare, Marea Lavră a fost modul său de a-și ispăși greșeala.

Ivironul

Cât despre Iviron, o casă înfrățită de la bun început cu Amalfion, această mănăstire a fost întemeiată la anul 980 de către Sfântul Ioan Ivireanul, nu departe de mănăstirea tou Klimentos (a lui Clement), închinată Sfântului Ioan Botezătorul, iar mai târziu Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Știm că Sfântul Athanasie a trecut la Domnul între anii 997-1011, Sfântul Ioan Ivireanul în jur de 1006, iar Sfântul Evfimie Ivireanul în jurul anului 1028. Dar din datele mult mai precise existente în documentele grecești și georgiene, precum și din Cronica Mănăstirii Monte Cassino, putem ști sigur că mănăstirea Amalfion a fost întemeiată între anii 985-990, după ce amalfitanii trăiseră pentru mai mulți ani la Marea Lavră, făcând parte din furnicarul internațional monahal al Sfântului Athanasie.

Un martor: Leon de Ostia

Cronica lui Leon de Ostia din Cassinese aruncă în mod indirect o oarecare lumină asupra istoriei Amalfionului printr-o interesantă relatare. În ea citim că în anul 986 a izbucnit un scandal: cel de-al douăzeci și optulea Stareț al Mănăstirii Monte Cassino din Italia a intrat în funcție prin nepotism, fără a fi ales de călugări, așa după cum cere Rânduiala Sfântului Benedict. Numele acestuia era Manso și era rudă a puternicului duce Pandolfo de Capua (Leon, ctitorul Amalfionului, era fratele ducelui Pandolfo). Starețul Manso de Monte Cassino a alimentat cu atât mai mult indignarea contestatarilor prin viața sa destrăbălată, ca urmare mai mulți călugări au părăsit mănăstirea – printre care Ioan de Benevento, un oarecare Theoboldo, un altul pe nume Liutius, și alți cinci călugări ale căror nume nu au fost consemnate. Primii trei s-au dus la Ierusalim, ceilalți cinci s-au pornit spre „Lombardia” (probabil Calabria).

Ioan de Benevento a plecat apoi din Ierusalim în Muntele Sinai, a viețuit acolo timp de șase ani, de unde s-a îndreptat spre Grecia, sălășluindu-se „pe muntele ce este numit Aghionoros” (Sfântul Munte adică), și anume în mănăstirea Amalfion, printre conaționalii săi. Aici s-a întâmplat că Sfântul Benedict i-a apărut în vis, poruncindu-i să se întoarcă la Monte Cassino pentru a fi numit stareț. Acest Ioan s-a întors, într-adevăr, la Monte Cassino, unde – Manso murind în 997 – a fost numit  egumen (al 29-lea din istoria mănăstirii).

Al doilea conducător al Amalfionului

În articolul său despre Athos din „Revue liturgique et monastique”, nr. 14 (1929), Dom Rousseau este de părere că Ioan de Benevento (Ioan al III-lea) a ajuns în Sfântul Munte în jurul anului 993. Din câte se pare, la momentul sosirii acestui surghiunit de bună voie, Amalfionul nu mai era condus de sfântul său ctitor, Leon, ci de un anume Egumen Ioan, căci găsim, printre semnăturile de actul de concesiune al unui teren datat în 991, un anume Ioan ce a scris astfel în latină: „Joh(annes) monachus [et] higoumenos inter test(es) manu mea scripsi” adică „Ioan, călugăr și egumen, fiind unul dintre martori, am semnat cu propria mea mână.”

Pioner al Athosului

Prin urmare, Amalfionul, ca una din primele mănăstiri ale Athosului, a deschis drumul viețuirii chinoviale în Sfântul Munte (alături de Marea Lavră, Iviron și mănăstirea ce s-a născut odată cu Amalfionul, Vatopedi). Ar trebui să nu pierdem din vedere faptul că din cele douăzeci de mănăstiri athonite ce își desfășoară activitatea în prezent, doar patru din acestea erau întemeiate la momentul morții Sfântului Athanasie: Marea Lavră, Iviron, Vatopedi și (după unii) Esfigmenou. Amalfionul s-a aflat, ca importanță, între aceste mănăstiri când pe locul doi, când pe patru, cinci sau șase.

Harta Europei în 910 A.D. În peninsula italică se distinge ducatul de Benevento, unde se găsea și Amalfi

Rezumat

Așadar, să recapitulăm acum informațiile ce le-am adunat despre epoca de început a Amalfionului. Ctitorul acesteia a fost un foarte bun prieten al Sfântului Athanasie al Athosului, Leon de Benevento, un călugăr vestit pentru viețuirea sa aleasă. În jurul anului 980, acesta a venit în Athos însoțit de șase ucenici, în perioada în care tocmai era ridicată Lavra georgiană a Ivironului. Din 980 până în 984, amalfitanii au viețuit în Lavra Sfântului Athanasie, iar printre ei se aflau doi părinți pe nume Ioan și Arsenie.

Între anii 985-990, egumenul Leon a ridicat mănăstirea Amalfion, beneficiind de ajutor considerabil din partea Sfinților Ioan și Eufimie ai Ivironului. În jurul anului 991, obștea nu mai era condusă de întemeietorul său Leon, ci de un anume Ioan egumenul (cel mai probabil unul din primii șase ucenici), iar în timpul stăreției Părintelui Ioan (din 993 până în 996 sau 997) a venit să viețuiască la Amalfion un anume Cuvios Ioan cunoscut pentru viața sa sfântă, mai exact viitorul Stareț Ioan al III-lea al mănăstirii Monte Cassino din Italia, un vrednic urmaș al Cuviosului Benedict cel Mare.

E posibil ca Starețul Leon să se fi format duhovnicește la Monte Cassino – despre el se spune, desigur, că vine din „ținuturi romane” – însă în Athos el a venit din Constantinopol, și nu este nici un fel de indicație care să ne facă să credem că cei șase ucenici ai lui aveau vreo legătură cu Monte Cassino; despre aceștia se spune că sunt „romani din cetatea imperială și din alte cetăți”.

Exemple similare: grecii în Apus

S-ar putea ca cititorul să găsească ciudat faptul că în Athos, loc cunoscut pretutindeni ca bastion al tradiției monastice răsăritene, a fost posibilă apariția unei mănăstiri latine cu tradiție monastică apuseană. De aceea am și vorbit despre cele două mănăstiri amalfitane din Constantinopol și despre cea din Ierusalim, și putem găsi multe alte exemple similare, de răsaduri în sol latin – acest fenomen începe îndeosebi odată cu momentul migrării călugărilor italo-greci în nordul extrem al peninsulei italice, după atacul devastator al sarazinilor asupra Calabriei din anul 942. Să ne folosim, așadar, de trei exemple utile de așezăminte grecești care au constituit reflectări în oglindă ale așezămintelor amalfitane din Răsărit.

Valleluce

1. Valleluce – Sfântul Nil de Rossano, zis și Grecul, a venit în mănăstirea Monte Cassino pe când egumen era Cuviosul Aligernus. Starețul Aligernus le-a făcut Sfântului Nil și celor ce îl însoțeau o primire vrednică de un rege, insistând ca aceștia să slujească Sfânta Liturghie în limba greacă, în biserica mare.

Statuia Sfântului Nil din biserica catolică din Valleluce. Se vede limpede că este îmbrăcat în schimă monahală orientală

După slujbă, grecii au ținut o cuvântare despre ritul răsăritean în comparație cu cel apusean. Cuviosul Aligernus l-a convins pe Sfântul Nil și pe toți cei din suita sa să rămână pe una din proprietățile mănăstirii Monte Cassino, la Valleluce; aici, Sfântul Nil, conducător al unei mănăstiri grecești, a scris un imn în greacă în cinstea Cuviosului Benedict. Starețul Aligernus a adormit în 984 (atunci s-a autoinstaurat și nerușinatul Manso, care avea să fie urmat de Cuviosul Ioan al III-lea). Mănăstirea de la Valleluce închinată Sfântului Arhanghel Mihaiil a rămas de rit grec până în 1014 – cu mult după sfârșitul pământesc al Sfântului Nil și al ucenicilor lui.

2. Mănăstirea Sfântului Bonifaciu – în Roma, Papa Benedict al VII-lea (974-983) a dăruit mănăstirea Sfântului Bonifaciu de pe colina Aventino arhiepiscopului Serghie al Damascului, refugiat la Roma în 977, însoțit fiind de un grup de călugări greci. Cunoscută mai târziu sub denumirea de Sfinții Bonifaciu și Alexie (astăzi se numește San Alessio), această mănăstire a urmat atât ritul latin cât și cel grecesc. În timpul primelor două stăreții, sub conducerea lui Sergie (977-981) și Leon (981-999), a avut două obști, una compusă din călugări greci, alta din călugări latini, ambele unite sub un singur Stareț. Grecii urmau ritul și tradiția monastică grecească, iar latinii ritul apusean și tradiția monastică benedictină.

Sant’Alessio all’Aventino

În ultimul pătrar al celui de-al zecelea secol, Sf. Bonifaciu a ajuns să fie cea mai aleasă și prețuită mănăstire din Roma, fiind înzestrată din belșug cu privilegii și danii din partea Papilor și a împăraților romano-germani. În anul 999, Leon, cel de-al doilea stareț, a fost numit arhiepiscop de Ravenna, el fiind unul din italo-grecii care ajungeau la acea vreme să ocupe o funcție înaltă în structurile Bisericii Latine. Este demn de remarcat că poporul italian prefera adesea călugării greci celor latini, pentru că aceștia nu se dădeau înapoi de la tot felul de munci grele și erau neîntrecuți în asceză.

3. Grottaferrata – pentru a avea un al treilea puternic exemplu de mănăstire grecească înfloritoare în spațiul ecleziastic latin, e destul să privim spre Grottaferrata, far călăuzitor al sfințeniei în Italia, ridicată pentru Cuviosul Nil de Rossano de către contele Gregorio I de Tusculum. Unul din egumenii Grottoferratei, Sfântul Vartolomeu cel Tânăr, a fost părinte duhovnicesc al Papei Benedict IX și chiar l-a convins pe acesta să abdice de la tronul papal în 1044.

Când ar trebui părăsite ritul și tradiția unei Biserici?

Călugării greci ce s-au stabilit în Apus, s-au adaptat la condițiile locului urmând unul din cele patru principii fundamentale, pe care am ales să le enunț mai jos de vreme ce acestea sunt întrunite de fiecare dată când călugării latini s-au stabilit în Răsărit:

a) Duceau o viață retrasă de pustnici.
b) Se integrau ușor în comunitățile cu tradiție monastică apuseană.
c) Au fost și cazuri când au constituit jumătate dintr-o obște cu dublu rit, ca de pildă în cazul mănăstirii compuse dintr-o jumătate greacă și o jumătate irlandeză, întemeiată de Sfântul Gerard, episcop de Toul, Franța.
d) Au dat naștere unei mănăstiri de rit grecesc aflată sub supravegherea canonică a conducerii diocezei respective.

Aceste patru aspecte esențiale asigură condițiile indispensabile unui climat de pace și bună înțelegere. De abia după măsurile de centralizare ale Papei Grigorie al VII-lea, de la sfârșitul secolului XI, riturile non-romane (inclusiv cele latine care nu erau în concordanță cu Roma) au început să facă obiectul unui proces de exterminare, iar monahii greci să nu mai fie bine primiți în Apus. În mod cu totul interesant, odată cu începutul secolului al X-lea, atât ritul grec cât și cel latin ajung să fie atât de bine consolidate în formele și cadrul lor dogmatic, încât prezența grecilor pe pământ latin, și viceversa, nu mai putea produce nici o întrepătrundere între cele două rituri. Dar acum să ne întoarcem la Sfântul Munte.

Catedrala Sfântul Andrei, Amalfi, Italia

Poziționarea Amalfionului

Mănăstirea și-a păstrat de-a lungul timpului orientarea latină; adeseori, semnăturile călugărilor amalfitani constituiau singura prezență a unei limbi străine în documentele athonite. Amalfionul s-a numărat printre mănăstirile fruntașe ale Athosului, iar semnătura starețului Ioan – probabil același Ioan care în 991 este menționat ca stareț – apare în multe documente: o decizie a Protosului (conducătorul întregului munte Athos, n. aut.) Nichifor din aprilie 1012 (Johannes, monachus, a cincea semnătură, următoarea după semnătura lui Evfimie al Ivironului); un acord între doi egumeni din februarie 1016 (Johannes, monachus et abbas, a șasea semnătură după cea a Cuviosului Gheorghe al Ivironului); o hotărâre din mai 1017 într-un litigiu ce avea ca obiect de dispută un teren, etc. Acest ultim document este remarcabil prin faptul că semnătura în latină a Starețului Ioan apare imediat următoarea după semnătura Protosului Athosului. În aprilie 1035, atunci când Protosul numește pe un anume călugăr Vasile ca egumen al mănăstirii Sfântului Nicolae „al Rudavilor” [?], a patra semnătură era cea a lui J(o)h(annes) hum(ilis) mo(na)chus Amalfitanus – imediat următoare semnăturii Cuviosului Gheorghe al Ivironului.

În cel de-al doilea Tipicon Athonit din 1045 (constituție imperială emisă de împăratul Constantin Monomahul), vedem că Mănăstirea Amalfionului se bucură de privilegii deosebite. Acest document se distinge prin faptul că atesta un anumit privilegiu acordat Amalfionului – ce contravenea cutumei – și anume acela de a deține o corabie. Corabia în cauză era necesară în special pentru transportul proviziilor venite din colonia amalfitană din Constantinopol.

Anii de după Marea Schismă

În perioada ce a urmat Schismei din 1054 prin care Roma s-a despărțit de Patriarhiile Ortodoxe, în mod cu totul remarcabil, din documentele ce ne-au parvenit nu reiese defel că Schisma ar fi avut vreun efect direct asupra obștii amalfitane. Cu siguranță aceștia au rămas în comuniune cu părinții greci. În 1070 sosea o scrisoare din Italia prin care se încerca ademenirea părinților într-o discuție pe tema pâinii nedospite. Răspunsul acestora, în caz că a fost vreunul, nu ne-a parvenit. Deși sunt informații că amalfitanii din Constantinopol trecuseră de partea Papei, cei din Athos au rămas de partea grecilor.

Interesant este și faptul că deși partida pontificelui de la Roma domina scena Bisericii Latine din Italia – patria viitorilor monahi ce vor veni în continuare în Athos pentru a duce mai departe tradiția Amalfionului – părinții amalfitani nu înclinau deloc nici în favoarea, nici în defavoarea acesteia. Cu atât mai mult, în 1081 unul din părinții răposați ai mănăstirii Kosmidion a lăsat anumite drepturi de concesiune unui anume Benedict, „monah și stareț al mănăstirii imperiale a Amalfitanilor”. Din acest document reiese cât se poate de clar că Amalfionul a ajuns să aibă impresionantul și mult râvnitul statut de mănăstire imperială. La fel de interesant este faptul că ulterior, Amalfionul nu mai prezintă niciodată acest statut imperial.

Acest fapt s-ar putea datora caracterului provizoriu al acestui statut care ar putea reflecta  criza politică din capitală – nu știm cu exactitate. Dar ce știm cu adevărat este că în anul 1052, bisericile de rit apusean din Constantinopol au fost închise de către împăratul Constantin al IX-lea. Fire de obicei împăciuitoare, împăratul răspundea în acest fel hotărârii normanzilor de a închide bisericile de rit răsăritean din Magna Graecia. În ciuda unor astfel de impedimente pentru supraviețuirea latinilor în general, continuăm să vedem mărturii care atestă faptul că Amalfionul își păstrează înalta poziția între mănăstirile athonite.

De fapt, într-o hotărâre din 1087 a Protosului Sava cu privire la mănăstirea Chaldos, semnătura starețului amalfitan se află pe a doua poziție, așa după cum fusese și în 1017. Semnătura era formulată în greacă, dar scrisă cu caractere latine: [Biton] monachos ke kathigoumenos tis monis ton Amalfinon ikia [sic] chiri ypegrapsa. Mai târziu, la sfârșitul secolului XI, mai găsim două alte astfel de semnături, una dintre ele datând din 1083, ambele aparținând „Egumenului Demetrie al Amalfitanilor.”

Veacul al XII-lea

Pe la anul 1108, același Vito (’Biton’) ca și mai sus, sau un altul cu același nume, semna un act – aflându-se pe poziția a cincea: „Vito, călugăr și egumen al Mănăstirii Amalphinou”.

Nu cu mult după aceea, între anii 1118 și 1143, un decret sau un act de altă natură care nu mai există în ziua de astăzi, atesta cedarea de către împăratul Ioan II Comnenul a unor teritorii din zona Serrai și Zichnai mănăstirii amalfitane.

Această donație ne poate da pe bună dreptate impresia că mănăstirea Amalfionului a continuat să înflorească și de-a lungul secolului XII. Putem spune cu certitudine că în 1169, printr-o decizie promulgată de către Protosul Ioan și Sfânta Chinotită a Muntelui Athos, conducerea mănăstirii numite „a Thesalonicăi” a fost încredințată Egumenului mănăstirii Xilourgou (fosta mănăstire a monahilor kieveni care azi nu mai există). În acest document, după semnăturile Protosului și ale Egumenilor Marii Lavre, a Ivironului, și mănăstirii Vatopedi, apare semnătura starețului Amalfionului: Ego M() p(res)b(yte)r et mo(nachus) et abb(as) s(an)cte Marie cenobii Amalfitanorum me subcripsi [sic].

Aceasta este prima dată când găsim titulatura completă a mănăstirii. Prin urmare, se numea Sfânta Marie a Amalfitanilor – același nume ca vechea mănăstire din Constantinopol. Am putea interpreta această retrogradare a Amalfionului pe cel de-al cincilea loc între marile mănăstiri ca fiind semnul unui ușor declin pentru părinții de la Sfânta Maria. Știm prea bine că amalfitanii puneau temei pe generozitatea mănăstirii amalfitane din Constantinopol, astfel că masacrul din Constantinopol a nu mai puțin de 1186 de latini – măcel ce a avut loc în contextul înaintării cruciaților către capitală – a avut mai mult ca sigur mari repercusiuni asupra compatrioților acestora din Athos. Dar cu toate acestea, totul se rezumă la speculații, căci nu avem nici un fel de dovezi în acest sens.

Amalfionul – Contribuții culturale

A fost, într-adevăr, misiunea amalfitanilor, în Athos și oriunde altundeva, ca prin intermediul traducerilor în latină să cultive în rândul compatrioților din Apus o mai adâncă conștiință cu privire la învățătura patristică răsăriteană. De pildă, istoria minunii Sfântului Arhanghel Mihail de la Colose a fost tradusă de un anumit călugăr Leon. Predoslovia acestuia arată, în parte, după cum urmează:

„Eu Leon, cel mai nevrednic dintre toți, și ultimul dintre călugări, am fost îndemnat sau, mai curând, silit de frații din obștea latină a Muntelui Athos, numit și Agio Oro [sic], de-a așterne în scrierea latinească această povestire. Eu știam, însă, cât sunt de nepriceput, neștiutor și străin de orișice meșteșug al vorbelor iscusite… În schimb, m-am supus poruncii lor – fiind nesăbuit în toată prostia mea – și m-am străduit cu dinadinsul să scriu în buchii latinești ce am putut și cât am putut, deși multe din lucruri au rămas neșlefuite”.

Acest Leon continuă, spunând că nu are de gând să tălmăcească fiecare cuvânt în parte, urmărind, însă, mai presus de toate înțelesul acestora, „după cum știm că au făcut și înaintașii noștri.” Se pare că acest Leon și-a desfășurat activitatea înfloritoare la sfârșitul secolului al X-lea. Se poate oare ca el și întemeietorul Leon din Benevento să fie unul și același? Tot ce se poate.

În secolul al XI-lea întâlnim un alt Leon, a cărui origine e necunoscută, „smerit tălmaci din latină și greacă”, acesta traducând mai multe Acta, printre care ale Sfinților Aviv, Gurie și Samona. De fapt, două versiuni în latină au ajuns până la noi, iar una din acestea e posibil să aparțină athonitului Leon. Și există un al treilea Leon, care foarte probabil a fost și el călugăr amalfitan – acesta a tradus Viața Sfinților Varlaam și Iosafat în latină pe când viețuia la curtea din Constantinopol, „în al șaselea an al domniei Sfântului, Slăvitului și Augustului Împărat Constantin Monomahul,” adică 1048 sau 1049.

În cele din urmă, la sfârșitul veacului al XI-lea, găsim multe traduceri făcute de un monah Ioan Amalfitanul, care se numește pe sine „cel de pe urmă monah și preot.” Acesta a tradus în latină viețile Sfinților Gheorghe, Nicolae, Ioan cel Milostiv (Sfântul Ioan cel Milostiv a fost ocrotitorul uneia din cele două case de oaspeți amalfitane de la Ierusalim), Irina (această versiune latină a fost concepută în perioada în care traducătorul plecase în Constantinopol să îl întărească pe un frate amalfitan care zăcea acolo la pat; în convorbirea lor au ajuns și la acest subiect, al vieții Sfintei Irina, și amândoi au căzut de acord că ar fi păcat ca viața acestei sfinte atât de iubită în popor, ocrotitoare a unei vestite biserici din Capitală, să nu fie făcută cunoscută și Latinilor) și Ioan Kalivitul, precum și Cartea Minunilor. Acest Ioan ar putea fi unul din cei doi Ioan care au fost stareți ai Amalfionului (unul din 991 până în 1017, iar celălalt în 1035). Spre sfârșitul vieții sale, acesta a părăsit Athosul, aflându-și sălaș în Constantinopol.

Declinul Amalfionului

În 1198, Sfânta Maria a Amalfitanilor este pomenită într-un decret al împăratului Alexie al III-lea; după acest moment, este cu neputință să mai știm cum au decurs aici lucrurile; cel mai probabil, de-a lungul secolului XIII mănăstirea a intrat treptat în declin. Nu e greu să ne imaginăm cauzele acestui fapt: prăpastia din ce în ce mai mare dintre Ortodoxia Răsăriteană și Roma schismatică; decăderea politică a statului Amalfi și chiar dispariția Republicii în 1137; apariția Veneției ca putere superioară (în 1081, amalfitanii din Constantinopol deveneau deja vasali ai Veneției); și în cele din urmă, ca declinul să fie desăvârșit, sentimentele anti-latine care au ajuns să fie extrem de aprinse în Est după atrocitățile din 1204 săvârșite de armatele din Apus, care au profanat Cetatea cea mare Creștinătății.

În această perioadă, Papa Inocențiu al III-lea adresează două scrisori călugărilor din Athos, dar nu face nici o referire limpede la mănăstirea benedictină. Este posibil – dar nu este decât o speculație conjuncturală – ca această tăcere să fie urmarea unei tendințe a vremii: clericii din Italia ce erau adepți ai Papei evitau să facă referiri la Amalfion. E cert faptul că influentul partizan al Papei, Peter Damian, scriind în jurul anului 1060 unui stareț al Mănăstirii Amalfitane a Mântuitorului din Constantinopol, pentru a ridica în slăvi credincioșia obștii față de Papă, nu face nici o mențiune cu privire la Amalfitanii din Athos – deși într-un asemenea context, ne-am fi așteptat să găsim ceva în sensul acesta.

În 1223, Papa Onoriu III trimitea o scrisoare cruciaților din Negroponte în care se pronunța vehement împotriva călugărilor „Sfântului Munte, răzvrătiți și neascultători față de Sfântul Scaun.” Să fi făcut oare referire la călugării greci din Athos în general? Sau să fi intenționat să includă aici și benedictinii din Athos? Nu știm acest lucru.

Amalfionul încetează a mai fi mănăstire de rit latin

Nu știm exact cum au decurs lucrurile cu Mănăstirea Sfânta Maria a Amalfitanilor în decursul secolului al XIII-lea. Se pare că pe la anul 1287 era desființată. E foarte probabil ca încă dinaintea acestui an să nu mai fi existat aici o obște care să ducă mai departe lucrurile din punct de vedere material și spiritual. În anul 1287, Protosul Ioan al Athosului, la cererea Marii Lavre, trece Amalfionul sub conducerea Lavrei Sfântului Athanasie. Acest transfer este confirmat atât printr-o grammata a Patriarhului Grigorie al II-lea al Constantinopolului, cât și printr-o prostagma (document ce purta pecetea cu bourul de aur imperial n. tr. ) a împăratului Andronic al II-lea Paleologul.

În primul dintre aceste două acte, al cărui original nu mai există, este consemnat faptul că de vreme ce mănăstirea „Molphinilor” a fost prădată, „lăsată în paragină și lipsită total de siguranța cuvenită, de sprijin și îndrumare… și până și biserica și chiliile mănăstirii… sunt o ruină de-a dreptul” și de vreme ce nu a mai rămas nimeni să facă reparațiile necesare sau să „rostească, după rânduială, cucernice rugăciuni spre pomenirea preaputernicului și sfântului nostru împărat ca a întregului popor creștin,” s-a hotărât, după cum au căzut de acord toți egumenii, să o cedeze Marii Lavre – cu condiția ca lavrioții să jure că vor aduce reparațiile trebuincioase și că o vor lăsa în grija unei obști „ce va face posibil ca, dincolo de toate lucrurile pe care călugării trebuie să le facă, să săvârșească sfintele slujbe și ca rugăciunile și toate închinăciunile să fie făcute spre pomenirea preaputernicului și sfântului nostru împărat, ca și a întregului popor creștin”.

Cel mai remarcabil lucru din acest document este faptul că nu conține nici o aluzie la vreo motivație de natură confesională: nici o urmă de ostilitate, tensiune sau controversă cu privire la credința sau lealitatea călugărilor amalfitani, chiar dacă o astfel de atitudine pașnică pare a veni cu totul în contradicție cu vrajba otrăvită a Schismei. (Poate că răspunsul se află în Liber insularum archipelagi din 1420 a lui Cristoforo Buondelmonti – câteva din manuscrisele acestuia au supraviețuit până în ziua de astăzi. Pe lângă hărțile și graficele insulelor ce reprezintă tematica cărții sale, Buondelmonti zăbovește și asupra părinților athoniți, spunând cu mirare aceste cuvinte cu totul izbitoare: “Horis stabilitis Deum laudare conantur, et pax vere in eis regnat sempiterna”: la orele rânduite, se sileau pe sine în a da slavă lui Dumnezeu – pacea ce domnește între ei este cu adevărat veșnică)

S-a spus adeseori că Amalfionul a fost închis în 1287 datorită sentimentelor anti-latine, dar acest lucru pare să nu corespundă cu realitatea din două considerente: (a) în 1287 nu s-a produs închiderea mănăstirii, ci trecerea sa sub conducerea Marii Lavre, și (b) nu există nici o dovadă a vreunui conflict de natură interconfesională sau interculturală.

Adio, Amalfion!

Din câte se pare, am ajuns la momentul în care istoria noastră ia sfârșit. E neîndoielnic faptul că în 1287 Amalfionul a încetat a mai fi mănăstire de rit latin, însă e clar că s-a întâmplat ceva mai mult de atât, căci după această dată, numele său lipsește cu desăvârșire din rândul celorlalte mănăstiri athonite. Să fi fost oare aceasta adevărata intenție ascunsă îndărătul cuvintelor pașnice din actul de cedare al patrimoniului din 1287? Totuși, se pare că nu avem nici un motiv să presupunem acest lucru.

Dacă vrem să îi găsim pe cei ce au tras clopotele de sfârșit ale Amalfionului, e destul să ne gândim la raidurile piraților din 1307, cel mai sângeros capitol din istoria Athosului. Acești mercenari din Spania (ce fuseseră înlăturați din rândul armatei imperiale din pricina lăcomiei lor fără de margini), au prădat Muntele pentru câțiva ani la rând și au ucis în mod sistematic pe toți cei ce le-au ieșit în cale, străini fiind de orice milă. Atât de năprasnice au fost toate aceste asalturi, încât din cele două sute de mănăstiri pe care le avea Athosul în secolul al XIII-lea, doar douăzeci și cinci au supraviețuit până în secolul al XIV-lea. Amalfionul a dispărut, de asemenea, învăluit în tăcere.

Tristă despărțire pentru Părinții ce i-au ridicat zidurile și turnurile din piatră și au pus temeliile moștenirii sale spirituale – Sfinți atât de iubiți și venerați de poporul grec evlavios ale acelor vremuri demult apuse. Amalfionul a ajuns astăzi să fie mai cunoscut datorită faptului că a fost un fel de „rezervație naturală” în care, în mijlocul unei Ortodoxii Bizantine, liturghia latină a înflorit pentru mai bine de două sute de ani, fiind însoțită de o autentică și sfântă nevoință monahală. Iar toată istoria sa dă, într-adevăr, mărturie pentru cuvintele ce le-am rostit la început despre unitatea obștii întru același Adevăr al Ortodoxiei. Aici nu vedem nici „iudeu nici elin”, nici Răsărit nici Apus.

Rămas bun pentru totdeauna sau nu?

Să fie oare Amalfionul doar simplul rod al unui trecut tulbure? Scriitorul acestui articol nu poate crede așa ceva. Sunt de acord, din katholikonul Amalfionului nu a rămas mai nimic. Au mai rămas să își șoptească povestea – pentru toți cei ce ar voi să zăbovească pentru câteva clipe și să asculte – impunătorul turn dreptunghiular, cu ale sale creneluri, de o mare frumusețe și raritate între toate turnurile athonite, purtând blazonul vulturului heraldic (monocefal, cu aripile larg deschise, având capul orientat spre dreapta, este gravat în marmură albă în vârful turnului, fiind o emblemă personală a mănăstirii sau a țării de origine, Amalfi), precum și unele vestigii ale zidului de sud-vest, o parte din cimitir și ceva rămășițe ale vechiului doc unde corăbiile își descărcau cândva încărcătura sosită de la Constantinopol. Astăzi, în zona aceasta a golfului viețuiesc câțiva pustnici ce constituie singura prezență umană, iar pe locul pe care se afla odată mănăstirea s-a instaurat o populație densă de șerpi.

Toți cei ce studiază istoria Amalfionului speră ca într-o bună zi ruinele mănăstirii să poată fi excavate și supuse studiului arheologic. Creștinii ortodocși ce au rezistat tuturor asalturilor ce au venit asupra Credinței lor în secolul al XX-lea se pot bucura că au păstrat neatinsă Sfânta Ortodoxie – aceeași forță care a ridicat cândva Amalfionul pe aceste culmi. Dar sunt și alte lucruri de luat în considerație.

Un îndreptar pentru cei din ziua de astăzi

În primul rând, este adevărat faptul că în lumea ortodoxă de astăzi se află în plină desfășurare un proces de restaurare liturgică a moștenirii primite din partea Apusului. În contextul actual în care acele semințe sunt răsădite pe țarina Apusului căzut, cei dintre noi care ne simțim insuflați nu doar de credința dreaptă a amalfitanilor athoniți, dar și de măreția ritului lor liturgic, nădăjduim ca pentru rugăciunile acestora eforturile de restaurare ale înaintașilor lor să fie încununate de succes.

Cât despre frații noștri de rit apusean, fie ca ei să ducă mai departe moștenirea spirituală a Amalfionului. Fie ca ei să caute neîncetat spre sfințenia și ascetismul transfigurator al  Ortodoxiei – iar nu spre mecanismele culturii consumeriste ale Occidentului decăzut – găsind în cele dintâi adevărata cheie a succesului în drumul de reîntoarcere a apusenilorla moștenirea ortodoxă. Fără această spiritualitate autentică, cantitatea numerică își pierde oricum valoarea.

Fie ca după o iarnă atât de lungă, ortodocșii ritului latin să iasă din nou la iveală așa după cum primăvara, în nopțile cu lună plină se ivesc brândușele, împungând cu sfială plapuma groasă de zăpadă. Iar când va sosi și vara, dacă Dumnezeu va binevoi, fie ca toți aceștia să înflorească în poiana Bisericii precum un pâlc îmbelșugat de flori.

În al doilea rând, nu e imposibil ca în viitor Amalfionul să fie reîntemeiat și reconstruit ca mănăstire de rit latin, formându-se iarăși o obște de călugări din Apus cu rânduială monahală benedictină. După cum a arătat și protoiereul John Shaw din OCA, liturghia de rit apusean nu a lipsit niciodată din viața liturgică a Bisericii Ortodoxe. Manuscrisele atonite în limba greacă și slavonă din secolul al XI-lea și de mai târziu atestă faptul că ritul apusean a fost păstrat ca o slujbă specială ținută în anumite împrejurări: Canonul Liturghiei Sfântului Grigorie I al Romei și Liturghia Sfântului Petru (Apostolul). Credincioșii ruși de rit vechi din Turcia au păstrat în această formă Canonul acestei Messe Occidentale până în anul 1963. Începând cu acest an, comunitățile ortodoxe în care ritul apusean este practicat zi de zi, au ținut în continuare aprinsă flacăra Ortodoxiei Latine până în secolul al XXI-lea. Prin urmare, o astfel de revitalizare a tradiției liturgice latine nu ar fi o inovație, ci un summum argumentum al faptului că Ortodoxia este o manifestare universală – iar nu locală – a Adevărului  lui Hristos.

Având în vedere epidemia de șerpi [din ruinele Amalfionului], o nouă prăznuire a sărbătorii Sfântului Patrick ar fi de mare ajutor ( șerpii au fost izgoniți din Irlanda de către Sfântul Patrick, ocrotitorul Irlandei, după ce șerpii îl atacaseră în timpul unei sărbători, n. tr.).

Nume ale călugărilor și stareților mănăstirii sau ale altor persoane în legătură cu Amalfionul

Data de atestare – Numele; alte informații

Decembrie 984 – monahii Ioan și Arsenie se află încă la Lavra Sf. Athanasie

985-990 – Leon, fratele Ducelui Pandulf al II-lea de Benevento, întemeiază mănăstirea dimpreună cu șase ucenici ai săi și cu ajutorul georgienilor

986-993 – Sosirea lui Ioan de Benevento, călugăr al mănăstirii Monte Cassino, viitorul Stareț Ioan al III-lea al acesteia, care după ce a viețuit în Athos s-a reîntors la Monte Cassino în anul 997

Noiembrie 991 – Ioan Amalfitanul este Starețul Mănăstirii aghiorite Santa Maria a Amalfitanilor

Aprilie 1012 – egumen este un anume Ioan (semnătura este a cincea în document)

Februarie 1016 – egumen este un călugăr cu același nume (semnătura sa este pe poziția a șasea)

Mai 1017 – este menționat monahul Ioan ca egumen al Amalfionului (semnează al doilea)

Aprilie 1035 – un alt călugăr amalfitan pe nume Ioan este Stareț al mănăstirii (a patra semnătură)

Iulie 1081 – egumen al Mănăstirii Imperiale a Amalfionului este monahul Benedict

1083 – egumenul Amalfionului se numește Demetrie

August 1087 – egumen al mănăstirii este Vito (a doua semnătură)

Septembrie 1108 – egumen este Vito (II?) (a cincea semnătură)

August 1169 – Egumen este un anume M. (Manso? Mauro?) (a cincea semnătură)

1198 – Amalfionul este menționat într-un document

August 1287 – dispariția Amalfionului; proprietatea este cedată Marii Lavre a Sf. Athanasie

Bibliografie (lecturi suplimentare)

1. Monasteri e Monaci Italiani all’Athos Nell’Alto Medioevo (Mănăstiri și Monahi Italieni la Athos în Evul Mediu Târziu), Agostino Pertusi, Profesor la Universitatea Catolică din Milano, publicat în „Le Millénaire du Mont Athos, 963-1963, Études et Mélanges” (Un Mileniu de Munte Athos. Studii și Amestecuri), Éditions de Chevetogne, 1963.

2. Cursul profesorului dr. Panagiotis Christou, tradus în engleză, Editura Sf. Ilarion, 1994. Publicat, de asemenea, în revista Ortodoxia Vie, #85, vol. XV, nr. 1, 1994, cu titlul de Amalfionul: Mănăstirea de Rit Occidental din Athos, ed. A. Keller.

3. Orientale Lumen et Magistra Latinitas: Greek Influences on Western Monasticism (Lumina de la Răsărit și Invățătura Latină: Influențe grecești asupra Monahismului Apusean), 900-1100, de Patricia McNulty și Bernard Hamilton, în „Le Millénaire du Mont Athos”.

4. Nuovi documenti sui Benedettini Amalfitani dell’Athos (Documente Noi despre Benedictinii Amalfitani din Athos) în „Aevum”, 27 (1953).

5. Les archives du monastère des Amalfitans au Mont Athos (Documentele Mănăstirii Amalfitanilor de pe Muntele Athos), P. Lemerle, Atena, 1953.

6. L’Italia Meridionale e l’Impero Bizantino dall’avvento di Basilio I alla resa di Bari ai Normanni (867-957) (Italia de Sud și Imperiul Bizantin de la domnia împăratului Vasile I până la capitularea cetății Bari în fața Normanilor), G. Gay, Florența, 1917.

7. Amalfi und Jerusalem im grichischen Kirchenstreit (1054-1090) (Amalfi și Ierusalim în Biserica Greacă), A. Michel, în „Orientalia Christiana Analecta”, 121 (Roma, 1939).

8. Anciens monastères bénédictins en Orient (Vechi Mănăstiri Benedictine în Răsărit), B. Gariador, Paris, 1924.

Sursa: Fr. Hieromonk Aidan Keller, Amalfion. Western Rite Monastery of Mt. Athos. A Monograph with Notes and Illustations, St. Hilarion Press, 1994-2002 via pemptousia.ro

Cele șapte icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului de la Mănăstirea Vatopedi

Dincolo de interesul pe care îl pot prezenta sub aspect istoric sau artistic, imaginile religioase au și o importanță aparte în cult, în măsura în care, prin intermediul acestora, este arătat ipostasul persoanelor zugrăvite. Puterea icoanei rezidă, prin urmare, în harul celui închipuit de iconar, har ce își are izvorul în Dumnezeu. Deși însușirea de a fi purtătoare de har este comună tuturor icoanelor, unele sunt considerate făcătoare de minuni, întrucât, la un moment dat, lucrarea harului lor a fost mai simțită, fie în vremuri grele, de strâmtorare pentru creștini, fie în împrejurări în care necinstirea lor a atras lucrarea harului spre pedepsire.

Între multele icoane făcătoare de minuni ce întregesc tezaurul mănăstirilor aghiorite, cele mai mult aparțin, desigur, Maicii Domnului, dată fiind importanța deosebită a Născătoarei de Dumnezeu pentru Sfântul Munte. În Mănăstirea Vatoped sunt păstrate cele mai multe icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului [din Sfântul Munte], cunoscute sub diferite denumiri.

Maica Domnului Vimatárissa

Maica Domnului Vimatárissa sau Ktitórissa este cea mai renumită icoană găzduită de Mănăstirea Vatoped, considerată a fi protectoarea acestui lăcaș. Este așezată în katholikón-ul Mănăstirii, pe scaunul arhieresc din interiorul Sfântului Altar. Potrivit tradiției, naufragiind corabia în care se afla Arcadie, fiul împăratului Theodosie cel Mare, acesta a fost izbăvit prin ajutorul minunat al Maicii Domnului, care l-a adus pe uscat, fiind aflat într-un tufiș (gr. vátos), în locul unde mai târziu avea să fie construită Mănăstirea Vatoped [gr. vátos, tufiș + pais, copil] și unde acesta a găsit icoana Născătoarei de Dumnezeu. De această icoană este legată o minune petrecută în secolul al X-lea.  În vremea unui atac al piraților arabi asupra mănăstirii, ierodiaconul Sava apucase să ascundă icoana Maicii Domnului, aruncând-o în fântâna Sfântului Altar, împreună cu Crucea lui Constantin cel Mare și cu o făclie aprinsă ce ardea întotdeauna înaintea icoanei Născătoarei de Dumnezeu. Nu reuși, însă, să scape și el însuși de urgia cotropitorilor, care l-au prins și l-au vândut rob în Creta. Când după șaptezeci de ani, în vremea împăratului Nikiphóros Phokás, Creta s-a izbăvit de pirați, și-a recăpătat libertatea și Cuviosul Sava care, fiind acum la adânci bătrâneți, s-a întors în Mănăstirea sa de metanie. Aici îi arătă Egumenului Nicolae locul unde trebuia săpat pentru a descoperi vechea fântână a Altarului, în care, o, minune, găsiră icoana și Crucea plutind drepte deasupra apei, iar lumânarea încă aprinsă, așa cum fusese lăsată cu șatezeci de ani în urmă! Cu alte cuvinte, se petrecuse o îndoită minune – sfintele odoare aruncate în apă nu suferiseră vreo stricăciune, prin minunea și purtarea de grijă a Maicii Domnului, iar lumânarea ardea de șaptezeci de ani fără a se mistui! De atunci, în amintirea minunii, în fiecare luni seara se cântă Paraclisul Maicii Domnului, iar în fiecare zi de miercuri se săvârșește în katholikon-ul Mănăstirii Dumnezeiasca Liturghie. În cadrul procesiunilor  Mănăstirii, această icoană a Maicii Domnului ocupă locul de cinste. În ziua prăznuirii sale, în marțea din Săptămâna Luminată, are loc, în cinstea acesteia, procesiune cu Sfânta icoană în jurul Mănăstirii.

Μaica Domnului Paramythía (Mângâietoarea)

Exista în trecut obiceiul ca părinții Mănăstirii, ieșind din katholikon, să sărute această icoană a Maicii Domnului, după care Egumenul încredința cheile mănăstirii călugărului ce îndeplinea ascultarea de portar al sfântului lăcaș. Potrivit acestei tradiții, pe vremea Bizanțului, într-una din zile când egumenul înmâna cheile portarului, auzi un glas venind dinspre icoană: „Nu deschideți astăzi porțile mănăstirii, ci urcați pe ziduri și izgoniți-i pe pirați”. Aceleași glas răsună și a doua oară. Îndreptându-și privirea spre icoană, egumenul văzu cum Pruncul din brațele Născătoarei de Dumnezeu își întinde mâna, acoperind buzele Maicii Sale și spunând: „Nu te milostivi, Maica Mea, de acești păcătoși. Lasă-i să fie pedepsiți prin năvălirea piraților, după cum merită”. Maica Domnului, însă, luând mâna Pruncului Hristos și întorcând ușor capul, repetă aceleași cuvinte. Monahii alergară îndată spre ziduri, de unde era lesne de văzut cum pirații încercuiseră mănăstirea și așteptau momentul deschiderii porții pentru a năvăli înăuntru și a o prăda. Prin intervenția minunată a Maicii Domnului, mănăstirea a fost izbăvită de urgia piraților. De atunci, în icoană au rămas întipărite aceste ultime mișcări ale feței Dumnezeiescului Prunc și ale Maicii Sale.

Μaica Domnului Esfagméni (Înjunghiata)

Această icoană făcătoare de minuni este o frescă din secolul al XIV-lea amplasată în pridvorul Paraclisului Sfântului Dimitrie, care a fost adăugat katholikon-ului Sfintei Mănăstiri Vatoped. Din lucrarea „Locuri de închinare ale Sfintei Mănăstiri Vatoped”, capitolul „Despre minunea petrecută cu Sfânta Icoană a Maicii Domnului (În)Junghiata” aflăm următoarele: Un ierodiacon, eclesiarhul katholikon-ului, ajungea în repetate rânduri, date fiind îndatoririle ascultării sale, cu întârziere în trapeză. La un moment dat, din pricina unei asemenea întârzieri, trapezarul refuză să îi mai dea eclesiarhului porția cuvenită de mâncare. Cu sufletul plin de revoltă pentru cele petrecute, ierodiaconul se întoarse în biserică și oprindu-se în fața icoanei Maicii Domnului, îi grăi: „Până când o să te tot slujesc și o să mă ostenesc pentru tine, iar tu nici măcar de hrana mea nu te îngrijești?”. Și luând un cuțit, lovi chipul Maicii Domnului, din care, de parcă ar fi fost viu, începu să curgă sânge. Ierodiaconul orbi pe loc și căzu la pământ, ca ieșit din minți. În această stare rămase în fața icoanei timp de trei ani, plângând și rugând-o pe Maica Domnului să fie iertat. După trecerea celor trei ani, Maica Domnului i se arătă egumenului, înștiințându-l de tămăduirea ierodiaconului ce îndrăznise să îi lovească icoana, dar spunându-i, totodată, că mâna ce lucrase această batjocorire va fi pedepsită. Într-adevăr, după adormirea ierodiaconului, odată cu mutarea rămășițelor sale, văzură toți cum, spre deosebire de restul trupului care se dezlegase în cele din care fusese alcătuit, mâna sa dreaptă rămăsese neputrezită și astfel se păstrează până astăzi. Odată, un preot, pelerin în Mănăstire, îndoindu-se de această minune, își puse neîncrezător degetul în locul vechii lovituri de cuțit, de unde țâșni îndată sânge. Cutremurat de minune, preotul nu apucă să iasă din katholikon, căzând jos mort.

Maica Domnului Eleovrýtissa (Izvorâtoarea de ulei)

Această icoană datează din secolul al XIV-lea și este amplasată în chelăria Mănăstirii. De aici este adusă în katholikon în Vinerea din Săptămâna Luminată, ziua prăznuirii sale. Tradiția amintește de următoarea minune: Într-o vreme în care în mănăstire se împuținase uleiul, Cuviosul Ghenadie, chelarul mănăstirii, începuse să-l iconomisească, rânduindu-l doar pentru întrebuințarea sa la candelele bisericii. Bucătarul se plânse, însă, de aceasta egumenului, care îi porunci chelarului să împartă cu generozitate uleiul pentru folosul întregii obști, avându-și nădejdea în purtarea de grijă a Stăpânei Născătoarei de Dumnezeu. Când, într-una din zile, intră în chelărie, Cuviosul Ghenadie văzu uleiul prelingându-se din vasul mai înainte golit, încât ajunsese să curgă până la ușa încăperii. De atunci icoana răspândește o mireasmă deosebită.

Maica Domnului Pyrovolithísa (Împușcata)

Este vorba de o frescă amplasată pe zidul exterior de deasupra porții ce permite accesul în incinta mănăstirii. În anul 1822, un grup de soldați turci, înarmați, au intrat în mănăstire, prilej cu care unul dintre ei, văzând icoana, trase asupra acesteia, astfel încât glonțul găuri mâna dreaptă a Maicii Domnului. În urma săvârșirii acestei fapte, turcul, ca ieșit din minți, se spânzură de un măslin în fața mănăstirii. Ceilalți turci, văzând această pedeapsă dumnezeiască, s-au umplut de spaimă și au părăsit de îndată lăcașul de cult. Comandantul turc, înștiințat fiind de cele petrecute, dispuse ca soldatul, deși îi era nepot, să fie lăsat neîngropat, ca un nelegiuit.

Maica Domnului Pantánassa (Împărăteasa tuturor)

Această icoană făcătoare de minuni, portabilă, este executată pe lemn, datând din secolul al XVII-lea și este amplasată la iconostasul stâng din dreptul coloanei ce ocupă latura nord-vestică a katholikon-ului Mănăstirii Vatoped. Potrivit istorisirilor din zilele noastre ale Părinților mănăstiri, cea dintâi mărturie a faptului că această icoană deține un har deosebit este următoarea întâmplare: Într-o zi un tânăr, intrând în biserică și mergând să se închine la icoană, văzu cum deodată chipul Maicii Domnului străluci ca fulgerul, moment în care o putere nevăzută îl aruncă la pământ. Venindu-și în fire, se spovedi cu lacrimi Părinților, mărturisind că ducea o viață departe de Dumnezeu și că se ocupa cu magia. Astfel, intervenția minunată a Maicii Domnului îl făcu pe tănăr să își schimbe viața și să devină un om cu frica lui Dumnezeu. Această icoană a primit totodată, har de la Dumnezeu pentru a tămădui o boală cumplită, cancerul. Sunt cunoscute nenumărate cazuri de bolnavi de cancer din zilele noastre, care s-au vindecat în urma rugăciunilor făcute în fața icoanei Maicii Domnului Pantánassa.

Μaica Domnului Antifonítria (Împotrivă glăsuitoarea)

Este vorba de o frescă amplasată în pridvorul („mesonyktikó”) katholikon-ului. Denumirea a fost dată ca urmare a glasului ce s-a auzit din această icoană (gr. anti-fonó,  a glăsui împotrivă). Potrivit tradiției, pe vremea când împărăteasa Plakídia, fiica lui Theodosie cel Mare, a vizitat Mănăstirea, îndreptându-se spre intrarea în katholikon, prin mica ușă din partea laterală a clădirii, auzi un glas venind dinspre icoană: „Oprește-te și nici un pas să nu mai faci! Cum ai îndrăznit, femeie fiind, să vii în acest loc?”. Cutremurată, împărăteasa ceru iertare Maicii Domnului și părăsi îndată Sfântul Munte. De altfel, în amintirea acestei minuni, Plakídia ridică, cu propriile sale cheltuieli, Paraclisul Sfântului Dimitrie, anexă a bisericii mari a Mănăstirii.

Sursa: pemptousia.ro

Iconari în Otopeni, Ediția a IV-a

Ediția a patra Iconari în Otopeni se deschide luni, 17 octombrie 2016

tema ediției de anul acesta

Sfântul Ierarh Antim Ivireanul

ateliere deschise publicului larg

icoană, frescă, mozaic, sculptură, orfevrărie, broderie liturgică

Centrul Cultural „Ion Manu” Otopeni

1. Atelier deschis cu participarea tinerilor iconari români // 17-21 octombrie, 9.00 – 13.00 și 15.00 – 19.00
2. Masă rotundă cu invitați din zone conexe iconografiei iconostasului // 22 octombrie, 10.00 – 12.30 și 14.00 – 18.00
3. Vernisajul expoziției // sâmbătă, 22 otombrie, 19.30

Iconari in Otopeni a devenit deja un eveniment așteptat, o întâlnire de cunoaștere a reperelor Tradiției în pictura religioasă românească de azi și a celor care reușesc exercițiul acestei actualizări în propriile căutări, fie icoană, frescă, mozaic, orfevrărie, broderie sau sculptură liturgică. Ediția a patra înseamnă așadar o nouă ocazie de dialog în spațiul prietenos, deschis publicului larg, al Centrului Cultural “Ion Manu” din Otopeni, în formula acelorași trei manifestări: atelier deschis (realizarea de către participanți a icoanelor și a altor obiecte cu destinație liturgică), sesiune de conferințe, expoziție finalizată prin lansarea unui album dedicat.

Încercăm astfel, de fiecare dată, să facem pași înainte înspre promovarea acelor demersuri care cu adevărat reprezintă împletirea vie a Tradiției cu meșteșugul bine stăpânit. Ne străduim să răspundem atât nevoinței iconarului cât și căutării acelora care înțeleg să diferențieze între reproducerea de serie și expresia vie, mărturisitoare.

Limitele creativității în cadrul canonic, conexiunile interdisciplinare cu subiecte adiacente în iconografia contemporană românească de tradiție bizantină, dar mai ales construirea unui spațiu de întâlnire în care participanții să poată deveni nu doar părțile unei con-vorbiri ci și membrii unei echipe ce (îm)părtășește valori comune și căutări riguroase, independente de valul confuz al diluării ce caracterizează vizualul contemporan – acestea reprezintă mizele de substanță ale întregului acestui proiect.

”Simpozionul de artă liturgică contemporană ce se desfășoară anul acesta în perioada 17-22 octombrie la central Cultural Ion Manu din Otopeni a ajuns la cea de-a IV-a ediție. Manifestarea are în centru figura Sfântului Ierarh Antim Ivireanul, personalitate marcantă a istoriei noastre cultural. Se împlinesc trei veacuri de când ocrotitorul breslei iconarilor, el însuși miniaturist și sculptor, a trecut la cele veșnice, prilej cu care vă invităm să ne fiți alături. Atelierele deschise, expoziția și dezbaterile cu care v-am obișnuit deja vor adduce din nou în actualitate teme ce ne privesc.” (Mădălina Mirea, curator eveniment)

Consistența concluziilor primelor ediții ne-a motivat în dezvoltarea acestui traseu cu o nouă ediție anul acesta, pornind de la convingerea că proiectul își poate confirma substanțial importanța doar prin stabilirea de continuități necesare și crescătoare.

Ediția din 2016 prezentă este închinată Sfântului Antim Ivireanul și are ca temă realizarea de icoane cu scene din viața sfântului. Icoanele sunt destinate viitorului centru catehetic ce se va construi în aceeași parohie din oraș, Otopenii de jos. Alegerea acestei teme subscrie faptului că 2016 a fost declarat de Sfântul Sinod ca An omagial al educației religioase a tineretului creștin ortodox și Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul și al tipografilor bisericești,

Avem bucuria să vă anunțăm detaliile și participanții acestei noi ediții!

2.    Atelier deschis

Perioadă desfășurare: 17 (luni) – 21 (vineri) octombrie 2016
Program de lucru: 9:00-13:00 și 15:00-19:00
Locație: Centrul Cultural ”Ion Manu” din Otopeni
Publicul va avea acces pe toată durata desfășurării atelierului.

Participanți atelier

Pr. Ilie Bobăianu, Mănăstirea Slănic-Argeș, icoană
Alina Tarasi, Botoșani,  frescă
Adrian Sicoe, Alba Iulia, frescă
Adriana Chebac, Galați, icoană
Alexandru Săsărman, Cluj-Napoca, frescă
Ana Tarasi, Botoșani, icoana
Claudiu Gheorghe Mihailă, Cluj-Napoca, icoană
Cosmin Limbău, Târgu-Jiu, icoană
Dragoș  Dricu, Craiova, frescă
Gina-Maria Pilipovici, Novi Sad (Serbia), icoană
Mihaela Bădescu, Buftea, icoană
Vasile Tudor, Iași,  icoană

Iuliana Mateescu, Otopeni, legătorie de artă carte bisericească
Maria Viorica Pestroiu, București, grafică manuscris
Adrian Moise, București, sculptură
Alexandru și Anca Costenco, București, mozaic
Dorian Bardașu, Cluj-Napoca, metal

2.    Masă-rotundă

Sâmbătă, 22 octombrie 2016

Conferințe “Programele iconografice în pictura murală”

10.00 – 12.30

Asist. univ. dr. Andrei Mărgulescu, Universitatea de Arhitectură Ion Mincu, București

Calități ale spațiului în arhitectura Împărăției

Preot prof. lect. Univ. Jan Nicolae, Alba-Iulia.  Arca noetică de la Alba-Iulia

14.00 – 18.00

Asist. univ. Mihai Coman, Facultatea de Teologie Justinian Patriarhul București

Pictura naosului de la Mănăstirea Sucevița

Monahia dr. Atanasia Văetiși, Mănăstirea Stavropoleos, București

Programe iconografice in pictura bisericească contemporană

Preot Dumitru Bostan, Biserica Izvorul Tamaduirii, București

Narațiunea iconică. Chip și Asemănare a Împărăției

Alexandru Nicolau, pictor bisericesc, Cornu, Jud. Prahova

Ideea generatoare – note distincte ale unui proiect iconografic

3.    Vernisaj

Sâmbătă, 22 octombrie 2016, ora 19.30 

Prezintă

Mădălina Mirea, curator eveniment

4.    Expoziție și catalog

Expoziția va rămâne deschisă până în luna decembrie 2016 și va cuprinde atât lucrările realizate de participanți în cadrul atelierului deschis, cât și icoane realizate înainte de atelier, pentru a oferi o mărturie cât mai bogată asupra preocupărilor fiecăruia.

În cursul lunii decembrie, vom lansa catalogul ediției de anul acesta, în formula unui caiet de atelier ce va cuprinde texte și mai ales imagini legate de inițiativa noastră. 

Evenimentul este realizat cu sprijinul Primăriei Orașului Otopeni și al Centrului Cultural ”Ion Manu”.

Parteneri: Librăria Bizantină, Librăria Sophia, Școala Agatonia, Square Media, Rost, Total Comunicare

Parteneri media: Igloo, Lumea Credinței, Observator Cultural, Lacasuri ortodoxe, Asociația Culturală Karyes, Familia Ortodoxă, TVR 1, Universul Credinței, Radio Trinitas, Fundația Calea Victoriei, Jurnalul de Ilfov

Pelerinaj la Muntele Athos (31 octombrie – 5 noiembrie 2016). [Îmbarcare din Moinești, Onești, Focșani, Buzău, Urziceni, București, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)

Luni, 31 octombrie 2016 (ziua 1): Plecare din Moinești (ora 5.00) – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – București (aprox. 10.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranopoli (cazare în camere cu 3-4 paturi).

Marți, 1 noiembrie 2016 (ziua 2): Ouranopoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat până în portul Dafni. Dafni – Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii). Odihnă, apoi drumeție până la Chilia Sfântul Ipatie. Mănăstirea Vatopedi (cazare).

Miercuri, 2 noiembrie 2016 (ziua 3): Mănăstirea Vatopedi. Se închiriază un maxi-taxi local pentru a vizita Schitul Sfântul Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Mănănstirea Pantocrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Mănăstirea Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Mănăstirea Karakalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Schitul Prodromu. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. Drumeție de 40 minute până la Peștera și Chilia Sfânului Athanasie Athonitul. De vorbă cu Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul (dacă este disponibil). Schitul Prodromu (cazare).

Joi, 3 noiembrie 2016 (ziua 5): Schitul Prodromu. Plecare cu mașina până la Morfono, iar de aici drumeție o oră până la Schitul Lacu (închinare la Kiriakon – biserica centrală a schitului). Chilia Buna Vestire – Lacu (cazare)

Vineri, 4 noiembrie 2016 (ziua 5): Chilia Bunavestire – Lacu. Plecare cu mașina până la Mănăstirea Sfântul Pavel. Închinare la Darurile Magilor, la lemnul din Cinstita Cruce și celelalte odoare. Mănăstirea Sfântul Pavel (cazare). Opțional, dacă este disponibilitate din partea pelerinilor, drumeție până la Mănăstirea Dionisiu sau Schitul Sfânta Ana.

Sâmbătă, 5 noiembrie 2016 (ziua 6): Arsana Sf. Pavel – portul Dafni – Ouranoupoli. Plecare spre Tesalonic via Mănăstirea Suroti (închinare la mormântul Părintelui Paisie Aghioritul și la moaștele Sf. Arsenie Capadocianul). Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România. București  – Buzău – Focșani – Adjud – Moinești (în funcție de trafic se va ajunge în dimineața zilei de duminică, 6 noiembrie 2016).

NOTĂ: Este posibil să apară modificări în programul afișat, în funcție de răspunsul pe care-l vom avea în legătură cu cazările! Când avem situația clară, facem update postării de față. Cei înscriși vor fi anunțați personal!

Preț: 335 euro [include tot: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli + diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Locuri disponibile: 8 (opt!) Îmbarcare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Renault Trafic sau VW Transporter, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazarea (4 nopţi) sunt oferite gratuit de mănăstirile și schiturile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis +  aprox. 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Comorile Sfântului Munte

Când Sfântul Nectarie s-a dus în Sfântul Munte, un anume egumen l-a ghidat prin mănăstirea sa și i-a arătat mai întâi neprețuitele opere de artă și odoare ale mănăstirii. Când egumenul l-a dus și la căminul de bătrâni al mănăstirii, Sfântul s-a dus și a sărutat un Părinte vârstnic, spunând: Sfințite egumene, acești Bătrâni sunt adevăratele odoare ale mănăstirii voastre!

Sfântul Munte are o unicitate de netăgăduit. Acest lucru nu îl spunem seduși fiind de istoria ori de bogata lui ofrandă, nici pentru că locuim permanent aici și nici pentru că acest lucru l-au spus, l-au scris și l-au mărturisit mulți alții, cu mult entuziasm, de-a lungul vremii.

În ciuda tăcerii lui impunătoare, Sfântul Munte vorbește prin istoria-i de mai bine de un mileniu, prin neprețuitele odoare, prin uimitoarea-i natură, prin modul de viață și ethosul monahilor săi. După cuvântul Mitropolitului Mesogheei, Nicolae, Sfântul Munte ”vorbește impresionând, vorbește insuflând, vorbește emoționând, vorbește cutremurând, vorbește provocând schimbări ale vieții, schimbări ale gândirii, vorbește făcându-i pe mulți să părăsească pe neașteptate toate ale lumii și să se facă monahi. Vorbește totdeauna mult, adânc, și vorbește tuturor… Este cu adevărat un loc foarte aparte care îndeobște străpunge inima și problematizează pe cei ce îi pășesc pragul”. Sfântul Munte are prețioase comori, taine mântuitoare și adevăruri eliberatoare. Îi seduce iremediabil chiar și pe cei de la care niciodată nu te-ai fi așteptat. Nu știu să se fi scris atât de mult despre alt loc din Grecia.

Dincolo de toate, valoarea Sfântului Munte nu stă în prețioasele lui odoare și în frumusețile-i naturale virginale. Valoarea lui stă mai ales în modul de viață liniștit, smerit, simplu. În prezența lui Dumnezeu, a Maicii Domnului și a Sfinților. În Rugăciune, în nevoință, luptă, în iubirea de bine și frumos, în iubirea de virtute, în iubirea de Dumnezeu și iubirea de frați, în urârea răului și a pizmei. Sfântul Munte îi odihnește pe iubitorii de absolut, de perfecțiune, pe iubitorii de Dumnezeu și de sfințenie, pe cei ce iubesc să se dăruiască cu desăvârșire lui Dumnezeu. Sfântul Munte a satisfăcut și cele mai exigente spirite de-a lungul veacurilor, din toată lumea.

Liniștea, seninătatea, pacea au adus isihasmul, blândețea și îmblânzirea omului. Reaua pătimire, înfrânarea, călirea duhului, privegherea și statul în picioare au adus trezvia, curăția, echilibrul. Apoi dumnezeiasca luminare și harul și împărtășirea de îndumnezeire a celor vrednici, smeriți, curați, devotați. Sfântul Munte nu este un muzeu cu exponate scumpe, unde poți face niște fotografii reușite. Sfântul Munte este locul lui Dumnezeu, Grădina Maicii Domnului, locul Sfinților, peninsula nevoitorilor. Numeroșii închinători vin să vadă și să atingă urmele lui Dumnezeu și ale Sfinților și să se închine. Icoanele făcătoare de minuni ale Preasfintei, cinstitele moaște izvorâtoare de mir care răspândesc bună mireasmă, bătrânii încărunțiți, tăcuți, încovoiați.

Deși de un mileniu și mai bine în Sfântul Munte este ținută cu strictețe rânduiala avatonului, totuși aici cea mai cinstită persoană a fost, este și va fi o femeie – Maica Domnului. Aghioriții nu sunt niște misogini. Respectă tradiția, o cinstesc cu deosebire pe Maica Domnului și dimpreună cu ea tot neamul femeiesc binecinstitor de Dumnezeu. În fiecare zi, dimpreună cu numele mamelor și surorilor lor, monahii pomenesc mii de nume de femei aflate în felurite nevoi. Avatonul nu este o rânduială de ieri, de azi, nici o ciudățenie a monahilor. Este un așezământ ascetic care domnește de veacuri și va trebui să fie respectat de toți și de toate. Îndeobște însă, este acceptat, înțeles și respectat.

Este o realitate că Sfântul Munte, în lunga lui istorie, a petrecut felurite peripeții, crize și contestări. Însă sfințenia lui, chiar dacă uneori păstrată într-o minoritate restrânsă, nu s-a pierdut niciodată. Fiecare, ceea ce vrea să caute, aceea și găsește. Cheia este să nu așteptăm cu aviditate lauda omenească, să nu vrem să auzim remarci corecte și justificate, nici să pretindem de la toți să ne aprecieze.

De aceea îi fericesc pe fericiții bătrânei ai Sfântului Munte, pe acei cuviincioși, tăcuți, săraci, cumpătați și liniștiți Părinți care nu așteaptă și nu doresc decât dumnezeieștile adieri ale Duhului. Când Sfântul Nectarie s-a dus în Sfântul Munte, un anume egumen l-a ghidat prin mănăstirea sa și i-a arătat mai întâi neprețuitele opere de artă și odoare ale mănăstirii. Când egumenul l-a dus și la căminul de bătrâni al mănăstirii, Sfântul s-a dus și a sărutat un Părinte vârstnic, spunând: Sfințite egumene, acești Bătrâni sunt adevăratele odoare ale mănăstirii voastre!

Sursa: Makedonia, 18-7-2010 via pemptousia

Interviu cu Părintele Macarie Simonopetritul despre Spovedanie

Preacuvioase părinte Macarie! Pornind de la Tradiţia Bisericii, pe care o cunoașteți foarte bine şi de la propria experiență, aş vrea să ne împărtășiți câteva gânduri despre unele aspecte practice legate de Taina Spovedaniei.

Întâi de toate aş vrea să ne spuneți ce este Spovedania şi dacă este obligatoriu ca ea să fie făcută înainte de fiecare împărtășire?

Înainte de a vorbi despre Taina Spovedaniei şi legătura ei cu Taina Euharistiei, trebuie să spunem că Însăşi Biserica este o taină. Sistemul celor 7 Taine este străin Ortodoxiei şi a fost împrumutat fără discernământ din teologia latină. La origini, Părinţii Bisericii vedeau întreaga lucrare a Bisericii ca o singură taină – cea a mântuirii în Hristos prin Duhul Sfânt. „Sacramentele” sunt doar nişte căi care ne fac părtaşi la Taina lui Hristos. Iniţierea în această Taină unică se face prin Botez şi Mirungere, iar culmea acestei comuniuni cu Hristos o avem în Euharistie. 

Dacă cineva, din cauza unor păcate grave, s-a rupt de Biserică şi nu poate să se împărtășească, Spovedania sacramentală îl ajută să se întoarcă în Biserică şi să se vindece pentru a se putea împărtăşi. Acesta era rolul primordial al Spovedaniei: nu de a-i respinge pe oameni sau de a-i ţine mulţi ani departe de împărtăşanie, ci de a-i vindeca şi a-i întoarce în comuniune cu Biserica prin împărtăşire. În trecut, oamenii îşi mărturiseau doar păcatele grave, iar Biserica nu era un tribunal care să-i judece sau să-i condamne, ci le oferea un medicament duhovnicesc pe care-l considera mai potrivit. Biserica nu spune că dacă ai făcut cutare sau cutare păcat, 10-15 ani nu ai voie să te împărtășești, ci dacă ai făcut ceva grav, boala ta duhovnicească este atât de adâncă încât 5 sau 10 ani va trebui să posteşti mai mult, să te rogi mai mult, să faci milostenie etc., ca să te vindeci. Canonul nu este o aşteptare pasivă până la „ispăşirea pedepsei”, ci o lucrare activă de vindecare, care începe cu oprirea de la păcat şi încercarea de schimbare a vieţii.

În sec. 7-8, simultan în Răsărit şi în Apus (dar independent unii de alţii), vechea practică a Bisericii a fost influențată de practica monahală a descoperirii gândurilor şi mirenii au început a se spovedi chiar şi pentru păcatele mai mici. Între timp, această practică s-a generalizat, iar în secolele următoare s-a ajuns la rânduiala Spovedaniei pe care o avem şi astăzi. Mărturisind şi păcatele mici, şi chiar gândurile, Spovedania nu mai putea fi făcută o singură dată în viaţă, aşa cum era iniţial şi cred că această este cea mai importantă schimbare, pentru că în trecut, Biserica dădea o singură şansă de reîmpăcare (după Botez) şi oamenii luau în serios pocăinţa; iar acum, când sunt mărturisite şi păcatele mici, pocăinţa şi iertarea sunt trăite mai superficial.  

În tradiţia monahală fraţii merg la părintele duhovnicesc pentru a-şi descoperi şi gândurile, nu doar păcatele; deci nu mărturisesc doar ce este negativ, ci şi pe cele pozitive, îşi deschid conştiinţa. Şi astfel, atât părintele duhovnicesc cât şi monahul, pot să înţeleagă care sunt rădăcinile păcatelor şi gândurilor, care sunt patimile şi, ce-l mai important, îl învaţă cum să lupte pentru a-şi curăţi trupul şi sufletul de patimi. Dacă părintele duhovnicesc este şi preot, mărturisirea păcatelor poate avea loc simultan cu descoperirea gândurilor, dar ele sunt totuşi distincte şi nu trebuie confundate. A te mărturisi, înseamnă a cere iertare pentru careva păcate săvârşite, iar a-ţi descoperi gândurile înseamnă a-ţi deschide conştiinţa, a cere sfaturi, a adresa diferite întrebări… Uneori chiar monahii, dar mai ales mirenii, confundă aceste lucruri şi transformă Taina Spovedaniei într-o discuţie duhovnicească sau psihologică; nu spun păcate, ci caută o discuţie cu preotul. Şi acest lucru nu este rău, dar trebuie să înţelegem că aceasta nu este Taina Spovedaniei! Deci, dacă mă spovedesc, trebuie să spun concret cu ce fapte, vorbe sau gânduri am greşit faţă de Dumnezeu, dar nu să înșir tot ce-mi trece prin minte sau să discut problemele familiare sau personale. Şi acelea pot fi discutate cu preotul, dar într-un alt cadru…

A se spovedi cineva sistematic este bine, dar practica aceasta diferă de la o Biserică locală la alta. De exemplu, în Bisericile Rusă şi Română, cu mici excepţii, credincioşii trebuie să se spovedească înainte de fiecare împărtăşire. Este bine că oamenii sunt puşi în situaţia de a medita la viaţa lor şi de înţelege că nu te poţi împărtăşi fără pocăinţă, dar pocăinţa nu implică obligatoriu şi de fiecare dată spovedania. De multe ori, prin parohii, preoții nu reușesc să-i spovedească pe oameni în ajun şi sunt nevoiţi să-i primească în grabă chiar înainte de împărtăşanie. În acest ritm, penitentul abia dacă ajunge să spună două cuvinte, ia „biletul” pentru împărtăşire şi iese fără să înţeleagă nimic. Acest lucru este rău, pentru că golește spovedania de pocăinţă şi o formalizează. Pocăinţă fără spovedanie poate exista, dar spovedanie fără pocăinţă nicidecum! Deci, dacă nu avem păcate concrete de spovedit, nu trebuie să facem o spovedanie formală, pentru a ne linişti conştiinţa, ci ne pregătim şi mergem direct la împărtăşanie. Spovedania şi împărtăşania nu trebuie puse la pachet.

În Biserica Greacă, nu este obligatorie spovedania înainte de fiecare împărtăşire. Această practică ţine separate aceste două taine şi-l lasă pe credincios să se hotărască singur dacă are de mărturisit ceva; îi respectă libertatea. Deci fiecare merge la preot atunci când simte nevoia, e ceva care ţine de pocăinţa personală. Partea proastă a lucrurilor este că mulţi nu se mai spovedesc deloc, chiar dacă se împărtăşesc la marile sărbători. Unii au auzit de spovedanie abia când au ajuns în Sfântul Munte, deşi aveau păcate mari.

Cred că trebuie să ne întoarcem la vechea practică şi să mergem la spovedanie de fiecare dată când avem păcate grave care rup comuniunea noastră cu Dumnezeu, iar criteriul trebuie să fie conștiința noastră.

Mentalitatea omului modern diferă mult de cea a omului din trecut. Cum se reflectă acest lucru în practica spovedaniei?

Diferenţa de mentalitate implică în primul rând o altă percepţie a păcatului. Totul începe de la pedagogia pe care o face preotul cu credincioşii săi, ca să le trezească conştiinţa păcătoşeniei şi să le spună ce este păcat şi ce nu. De fapt e o problemă generală, valabilă cu toate Tainele Bisericii, fiindcă omul modern nu mai ştie şi nici nu este învăţat care este sensul şi scopul acestor Taine.

O altă problemă a omului modern este abordarea fie prea raţională, fie prea psihologică a spovedaniei. Şi observăm cum mulţi merg la preot ca la psiholog sau nu merg deloc, zicând că preotul e un om ca şi el… Într-adevăr, oamenii au astăzi multe probleme psihologice şi psihice, dar spovedania e altceva şi ea începe cu simţul responsabilității pentru mine însumi. Pot fi bolnav, necăjit, înjosit de alţii etc., dar trebuie să încep spovedania cu faptele şi vorbele concrete cu care am păcătuit, fără să mă îndreptăţesc sau să mă ascund după nişte stări ale sufletului. Duhovnicul stabileşte dacă acele stări sunt circumstanţe agravante sau atenuante, nu eu… Pot fi om problematic, dar în cazul acesta tac, nu vorbesc, pentru că voi spune o vorbă care jigneşte şi e păcat. Faptul că sunt complexat sau nervos este o problemă psihologică şi ea trebuie rezolvată, dar la spovedanie spun că am vorbit urât sau m-am mâniat, iar starea mea psihologică nu mă îndreptăţeşte să păcătuiesc, ci trebuie să fiu responsabil şi mai degrabă să-mi înfrânez limba şi să mă smeresc…

Deci, la spovedanie spunem doar păcatele şi primim iertarea, iar dacă vrei să-ţi rezolvi şi alte probleme cu duhovnicul, ar fi preferabil să le discuţi în afara Spovedaniei. Preotul poate da sfaturi omului în funcţie de situaţia şi maturitatea lui, iar dacă acest lucru se întâmplă în cadrul Spovedaniei, nu trebuie totuși să confundăm îndrumarea duhovnicească cu Taina Bisericii.

Din păcate, nu toţi preoţii sunt învăţaţi să dea sfaturi duhovniceşti omului. Ei toţi au aceeaşi putere de a dezlega păcatele, dar nu toţi au înţelepciune şi discernământ. Duhovnicilor li se dă Pidalionul cu toate Canoanele Bisericii, dar fiecare le aplică după cum ştie. Găseşti acolo câţi ani trebuie să opreşti de la împărtăşire pentru cutare şi cutare păcat, dar aceasta nu-i suficient. Pidalionul e un simplu criteriu după care înţelegi care păcat e mai grav şi care mai puţin grav.

Dacă eu merg la preot să mă spovedesc şi văd că acesta are alături Pidalionul, mă înfricoşez. Înseamnă că nu merg la medic, ci la judecător. Cum spunea şi Sf. Paisie Aghioritul, „canoanele (gr. kanones) devin tunuri (gr. kanonia)” în mâna celui care nu ştie să le aplice. Biserica are o lucrare vindecătoare, menită să-l apropie pe om de Dumnezeu, nu să-l îndepărteze. Preotul, ca un medic care are un depozit de medicamente, trebuie să înveţe să prescrie medicamentul potrivit, căci dacă greşeşte tratamentul, îl îmbolnăveşte pe om şi mai mult, iar uneori poate şi să-l omoare.

De exemplu, în trecut era o ruşine dacă cineva nu mergea la biserică sau nu se împărtășea. Iată de ce, oprirea de la împărtăşire nu era doar expresia teologică a ruperii păcătosului de Hristos şi de Biserică, ci şi o trezire a conştiinţei şi ruşinii, o „marginalizare pedagogică”. Acum însă, când pentru omul modern a devenit ruşinos să mergi la biserică şi să te împărtăşeşti, dacă-i vei spune că pentru cutare păcat este oprit 9 ani de la împărtăşanie, el se va îndepărta definitiv de Biserică, care nu mai este a celor mulţi, ci a celor puţini. La modul practic Biserica a devenit marginalizată! Acum penitentul trebuie să depăşească ruşinea în sens invers decât în trecut, şi să se rupă de cei mulţi, ca să se împărtăşească împreună cu cei puţini. Nu înseamnă că nu-i voi da nici un canon sau o epitimie, dar în acelaşi timp trebuie să înţeleg că a opri pe cineva de la împărtăşire pe termen lung nu este o soluţie, căci pe un tânăr acest lucru nu-l deranjează, ci îl menţine şi mai mult în lumea păcatului. Deci e nevoie de multă înțelepciune pastorală, pentru că putem să-l apropiem pe om de Hristos, dar putem şi să-l îndepărtăm…

Credeţi că o revizuire sau o sistematizare a Canoanelor l-ar ajuta mai mult pe preot să se orienteze la Spovedanie?

Nu cred. Canoanele sunt o moştenire a Tradiţiei şi ne dau doar criteriul de canonisire, dar nu şi specificul fiecărui caz în parte. Canoanele nu sunt sentinţe, ci indicatoare. Codificarea şi sistematizarea canoanelor făcută de romano-catolici a transformat viaţa Bisericii într-un sistem de reguli, iar acest lucru este străin Ortodoxiei. Canoanele pentru ortodocşi, ca şi dogmele, nu pot fi sistematizate. Noi nu-L excludem pe Duhul Sfânt din Tradiţia şi experienţa noastră. Da, avem nişte texte, care sunt mărturii ale adevărului dogmatic, dar acestea nu-l epuizează. Biserica este plinătatea harului şi adevărului, şi formulează o dogmă atunci când o impune situaţia, dar niciodată nu-şi propune să sistematizeze învățăturile de dragul unei ordini aparente. Acelaşi lucru e valabil şi cu Canoanele…

De exemplu, în secolul 4 nu se punea problema avortului aşa cum se pune acum. Avem unele referinţe canonice, dar ele sunt vagi şi ne oferă doar criteriul patristic, dar care trebuie adaptat la situaţia de astăzi. Care este acest criteriu? Că avortul este crimă, este ucidere de om! Dar asta nu înseamnă că trebuie să oprim femeile pentru 10 ani de la împărtăşire; unele se pot sinucide de deznădejde. Deci în toate este nevoie de înţelepciune, iar problema începe cu pregătirea preoţilor.

Cum credeţi că ar trebui pregătiţi viitorii duhovnici şi ce calităţi trebuie să aibă un duhovnic?

De multe ori atunci când viitorii preoţi învaţă despre spovedanie, fac un fel de „psihologie pastorală”; este bun şi acest lucru, dar nu-i suficient. Este important ca viitorii duhovnici să înveţe nu doar litera, ci mai ales duhul canoanelor. Pot să citească şi cărţi psihologice, dar mai ales să aibă ei înşişi experienţa duhovnicească a Bisericii, pe care o găsim expusă în cărţile părinţilor pustiei. Acestea trebuie studiate şi trăite, pentru că numai aşa duhovnicul va putea să aibă discernământ şi să ştie dacă cutare canon se potriveşte unui om sau nu; îi face bine sau rău… Nu va ajunge fiecare preot un Cuvios Varsanufie, dar va avea totuşi ceva din duhul părinţilor.

Bineînţeles, şi preoţii trebuie să aibă la rândul lor un duhovnic. Dacă preotul n-a fost niciodată un bun ucenic, nu va putea ajunge vreodată bun părinte. Dacă el însuşi nu ştie să se spovedească, niciodată nu va şti să spovedească pe alţii.

Totodată, preotul care spovedeşte nu trebuie să se pretindă a fi un stareţ, iar credincioşii nu trebuie să-l ia drept stareţ. La acest capitol, situaţia din mănăstire este total diferită de cea din lume. În mănăstire eu mi-am ales stareţul şi ascult de el în toate şi pentru totdeauna. Am lăsat lumea şi familia, şi-l urmez pe stareţ, care este pentru mine icoana lui Hristos, de aceea fac ascultare desăvârşită. Acesta e monahismul! Mireanul însă merge la preot ca prin el să fie în legătură cu Biserica. S-ar putea ca anumiţi preoţi să aibă trăire de stareţ sau să fie stareţii unor monahi, dar legătura pe care o are un mirean cu duhovnicul său nu pot fi după modelul monahal. Preotul nu-i poate cere unui mirean ascultare în toate aspectele vieţii, aşa cum ascultă un monah de egumenul său. Aceasta nu este corect! Mireanul are o altă libertate şi o altă responsabilitate faţă de familie şi societate, nu răspunde doar de el însuşi. Nu e corect ca cineva să-şi întrebe duhovnicul dacă poate sau nu să cumpere sau să vândă ceva, unde să meargă în vacanţă sau altele de genul acesta. Duhovnicul îi poate da fiului duhovnicesc nişte orientări generale în viaţa duhovnicească, pentru a evita păcatul, dar trebuie şi să-l înveţe să fie responsabil pentru deciziile pe care le ia în viaţă. Şi să nu confundăm toată această povăţuire cu Taina Spovedaniei. Uneori oamenii ar vrea să transfere toată responsabilitatea pe umerii preotului, dar un duhovnic adevărat îl va învăţa pe mirean să-şi folosească corect libertatea şi-i va spune că nu se poate implica în anumite aspecte ale vieţii lui, în dormitorul lui sau în afacerile lui… E altceva în mănăstire, unde stareţul cunoaşte şi hotărăşte fiecare detaliu al vieţii monahului, dar acest mod de viaţă a fost ales benevol şi el presupune alte condiţii de viaţă, care nu sunt aplicabile oamenilor din lume.

 Aţi spus mai devreme că duhovnicul nu trebuie să se implice în dormitorul ucenicilor săi. În zilele noastre multe familii, deşi au fost binecuvântate la Cununie să nască copii, după unul sau doi, se protejează şi nu mai vor alţi copii. Unii duhovnici îi opresc pe aceştia de la împărtăşanie, iar alţii sunt mai indulgenţi. Cum vedeţi sfinţia voastră această problemă?

Orice relaţie trupească în afara căsătoriei este păcat, dar uneori se fac păcate şi în cadrul familiei, inclusiv păcate împotriva firii. Acestea trebuie spovedite, dar consider că nu-i corect ca preotul să-i întrebe pe oameni dacă au făcut aşa ceva sau să intre în careva detalii. Poate să le dea ceva să citească, poate să facă cateheze cu familiile din parohie şi să le spună la modul general că există aşa păcate, iar omul va înţelege singur dacă a păcătuit sau nu; iar când va veni la Spovedanie, preotul doar îl va asculta şi-l va îndruma cu înţelepciune. Dacă unul din soţi a spovedit un păcat împotriva firii, iar celălalt se ruşinează sau nu înţelege că trebuie să-l spună, preotul poate pune unele întrebări, dar fără să atenteze la libertatea şi intimitatea omului. De asemenea nu mi se pare corect ca preotul să le spună soţilor de câte ori şi cum să aibă relaţii. Noi le spunem ce recomandă Biserica în privinţa postului, dar fiecare cuplu are măsura şi vârsta sa duhovnicească…

Iar subiectul naşterii de copii e şi mai complicat şi cred că nu putem oferi soluţii generale, ci fiecare caz trebuie analizat în parte. Dacă cineva îl întreabă pe preot despre anticoncepționale, preotul trebuie să-i spună ce învaţă Biserica, căci dacă nu-i va spune, de unde va afla credinciosul? Dar oprirea de la împărtăşire cred că ar trebui să depindă de mai mulţi factori. Dacă o familie are 3-4 copii şi condiţiile lor materiale, spaţiul locativ şi altele probleme nu le permit să aibă mai mulţi copii, cred că se poate aplica iconomia, dar cu condiţia ca metodele de contracepţie folosite de ei să nu fie abortive; nu poţi să le spui să nu aibă relaţii, dar se stabilesc anumite limite.

Iar dacă cineva are doar un copil sau doi, au sănătate şi condiţii, dar nu vor să mai aibă copii, nu-i putem obliga, dar cred că aceştia trebuie să se împărtăşească mai rar, doar la marele sărbători, până vor înţelege că metodele de contracepție pot fi tolerate doar în anumite condiţii şi pentru o perioadă limitată de timp. Astfel, soţii nu vor fi îndepărtaţi de Biserică, dar, în același timp, vor înţelege că modul lor de viaţă nu corespunde chemării şi binecuvântării pe care au primit-o la Cununie, relaţia lor fiind marcată de slăbiciune, egoism, moda timpului etc. Deci nu putem stabili careva şabloane, pentru că şi condiţiile de viaţă ale fiecărei familii diferă de la un caz la altul. Preotul trebuie să aibă înțelepciune şi discernământ, nu doar să lege şi să dezlege.

Mulţumim mult, părinte Macarie. Domnul să ne ajute!

A intervievat, ierom. Petru Pruteanu pentru teologie.net
Simonos Petras / 07-09-2016

Notă: Părintele Macarie, de origine franceză, este stabilit de câteva decenii la mănăstirea athonită Simonos Petras. Este autorul sinaxarului ortodox, „Sinaxarul. Vieţile sfinţilor Bisericii Ortodoxe”. În România este cunoscut mai ales datorită lucrării sale de anvergură (552 pagini) : „Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic”, în traducerea părintelui diac. Ioan I. Ica jr,  Editura Deisis, 2000 ed. I.

Biserica Parohiei Ortodoxe Române „Sfântul Silvestru” din Rocca di Papa (de lângă Roma) s-a împodobit cu o copie a Icoanei Maicii Domnului Pantanassa (Atotîmpărăteasa) de la Mănăstirea Vatopedi din Muntele Athos

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, prin mijlocirea Preacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare si cu binecuvântarea părintelui nostru episcop Siluan, dupa ani de așteptare, am avut bucuria de a primi în parohia noastră o copie fidelă a icoanei Maicii Domnului Pantanassa de la Mânăstirea Vatoped (Sfântul Munte).

Slujba de primire a icoanei a avut loc în seara zilei de 15 Septembrie, când parohia a aniversat șapte ani de existența.

Cu aceasta ocazie, am avut bucuria de a sluji slujba Paraclisului Pantanassa împreună cu Preacuviosul Părinte Atanasie, Vicarul episcopiei noastre și părintele Ioan Gherasimescu de la Parohia Roma 3. Un plus de bucurie a adus corul psaltic al episcopiei noastre condus de pr. Marian Jianu și secondat de pr. Marian Preda care, împreună cu ceilalți componenți ai grupului, au împodobit slujba Paraclisului cu minunatele cântări.

Dăm slavă lui Dumnezeu si Maicii Domnului pentru toate!

Sursă text și imagini: episcopia-italiei.it