Arhive blog

Cinstirea cu priveghere de toată noaptea a unui mare cuvios athonit la Timișoara. Programul slujbelor cu prilejul praznicului Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș (2017)

Vineri, 15 septembrie 2017, când Biserica Ortodoxă Română pome­nește pe Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Catedrala Mi­tro­politană din Timişoara îmbracă haine de sărbătoare, cinstindu-și ocrotitorul spiritual. Pro­gra­­mul liturgic închinat Sfân­tu­lui Iosif, ocrotitorul Banatului:

Joi – 14 septembrie 2017
19:00 – Vecernia cu Litie
20:30 – procesiunea cu moaștele Sfântului Ierarh Iosif, pe traseul Catedrală – Podul Traian – splaiul T. Vladimirescu – Podul Mihai Viteazul – Catedrală
22:00 – Utrenia
0:00 – Sfânta Liturghie

Vineri – 15 septembrie 2017
2:30 – Acatistul Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş
3:30 – Acatistul Sfintei Cruci
4:30 – Acatistul Maicii Domnului
6:00 – Sfințirea apei
6:30 – Taina Sfântului Maslu
9:30 – Sfânta Liturghie arhierească
18:00 – Vecernia
21:00 – Paraclisul Maicii Domnului
23:00 – Acatistul Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş

Sâmbătă – 16 septembrie 2017
7:30 – Utrenia
9:30 – Sfânta Liturghie
18:00 – Paraclisul Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş (așeza­rea sfintelor moaște la locul obişnuit din catedrală)

Vezi și alte linkuri: Icoane ale Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș
Acatistul Sfântului Ierarh Iosif Cel Nou de la Partoş, Ocrotitorul Banatului (15 sept.)
Viața unui mare cuvios athonit: Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș (15 sept.)

Stihirile Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş


Troparul Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș

Anunțuri

Documentar rusesc despre Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință (23 aprilie / 6 mai), a cărui mână dreaptă se află la Mănăstirea Xenofont (subtitrare în limba română)

Documentar rusesc despre Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință (23 aprilie / 6 mai), a cărui mână dreaptă se află la Mănăstirea Xenofont. De la minutul 2.50, un scurt cuvânt al arhimandritului Alexei, Starețul Mănăstirii Xenofont, Muntele Athos. 

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

„Monahul”, un documentar rusesc nou (2017) despre Sfântul Siluan Athonitul (subtitrare în limba română)

„Monahul”, un documentar rusesc nou (2017) despre Sfantul Siluan Athonitul
Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sfântul Ioan Botezătorul pe mâinile cercetătorilor şi la National Geographic

Sfântul Ioan Înaintemergătorul s-a aflat de curând în vizorul cercetătorilor şi a echipei de redacţie de la National Geographic. Motivul a fost dat de recentele săpături arheologice din insula Sveti Ivan din Marea Neagră, situată în apropierea coastelor sudice ale Bulgariei. Aceste săpături arheologice au adus la lumină un relicvariu cu rămăşiţe umane: mici bucăţi de craniu, oase de mandibulă, falange şi încheietură, un dinte, precum şi o cutie din rocă vulcanică purtând inscripţia „Doamne, mântuieşte pe sluga ta Thomá. Sfântului Ioan, 24 mai”.

Relicvariul Cinstitului Înaintemergător aşa cum a fost găsit

Osemintele au fost găsite sub Sfânta Masă, înăuntrul Bisericii. Chivotul cu inscripţie nu a constituit o dovadă foarte puternică pentru experţi. Îndoielile au fost spulberate de analizarea oaselor prin metoda de datare cu Carbon 14, efectuată la University of Oxford. Thomas Higham şi Christopher Ransay au încercat să dateze osemintele, dar numai falangele au conţinut suficient colagen pentru a putea permite utilizarea metodei cu Carbon 14. Rezultatele au surprins şi au confirmat faptul că este vorba de oseminte din secolul I d.H. În acest sens, Dr. Higham a subliniat: „Am fost surprinşi când datarea cu carbon a produs o vârstă atât de timpurie. Credeam că oasele sunt ceva mai recente, mai degrabă din secolele III sau IV […] Dacă este vorba de Ioan Botezătorul sau nu, asta este o chestiune la care nu putem răspunde încă în mod precis, şi nici nu cred că vom putea răspunde vreodată”. Cercetători de la Universitatea din Copenhaga au reuşit să reconstituie fragmente de material genetic din oase, iar analiza ADN a arătat că toate aparţin aceleiaşi persoane, cel mai probabil un bărbat, cu caracteristici genetice tipice Orientului Mijlociu. Semnificativ este faptul că National Geographic a anunţat că intenţionează să difuzeze într-un documentar descoperirile arheologice şi concluziile ştiinţifice.

Este foarte posibil să ne găsim înaintea moaştelor „celui mai mare dintre cei născuţi din femei” (Mt. 11, 11), iar acest lucru nu ne este indiferent, ortodocşi fiind. Astfel, toată această poveste nu ne surprinde, pentru că, în tradiţia noastră, la târnosirea bisericilor, se aşează moaşte în Sfânta Masă. Persoana Înaintemergătorului se găseşte în strânsă legătură cu viaţa monastică, multe mânăstiri fiindu-i închinate şi cinstindu-l. Sfânta Mănăstire Dionisíou din Sfântul Munte, cunoscută şi ca Mănăstire a Cinstitului Înaintemergător, păstrează nestricată mâna dreaptă a Sfântului. Cu adevărat vrednică de luat aminte este legătura dintre membrii Bisericii şi sfintele moaşte ale Înaintemergătorului: conform tradiţiei sinaxarice, “atunci când Evanghelistul Luca s-a mutat în oraşul Sevástia, acolo unde fusese îngropat cinstitul trup al Înaintemergătorului, a luat din mormânt mâna dreaptă a Sfântului Ioan şi a dus-o la Antiohia, unde sfintele moaşte au săvârşit multe minuni. Se spune că la praznicul Înălţării Sfintei Cruci, Episcopul ridica şi cinstita mână. În vremea înălţării, uneori palma se deschidea, iar alteori se închidea. Deschizându-se, făcea cunoscută bogăţie de roade, iar închizându-se, lipsuri şi sărăcie. Din acest motiv, mulţi împăraţi ai Bizanţului au poftit să o ia, mai ales Contantin şi Romanós Porfirogeneţii. Astfel, în vremea domniei celor doi, un diacon al Bisericii din Antiohia, cu numele de Iov, într-o seară în care, după tradiţie, creştinii participau la o Sfeştanie, a furat cinstita mână a Înaintemergătorului, aducând-o la Constantinopol. Aici, împăratul, iubitor de Hristos, a sărutat-o cu multă evlavie, aşezându-o în palatele imperiale. Astfel, în cartierul Forákios, credincioşii s-au adunat pentru a prăznui aducerea cinstitei mâini a Înaintemergătorului la Constantinopol”.

Evenimentele prezentate de cercetătorii de la National Geographic pot constitui un indiciu al prezenţei sfintelor moaşte ale Sfântului Înaintemergător în regiunea Balcanilor şi a Mării Negre. Încă o dovadă a cinstirii Sfântului în Balcani care ar putea avea legătură cu prezenţa sfintelor moaşte este fresca Sfintei Mânăstiri Dionisíou, în care Sfântul Ioan Înaintemergătorul este înfăţişat alături de Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Dionisie, ctitorul Mânăstirii, Sfântul Neagoe Basarab, domnul Vlahiei şi de Alexandru Comnenul, care i se închină (v. foto mai sus).

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Biserica cinsteşte amintirea lui în fiecare an: pe 23 septembrie Zămislirea Sfântului, pe 24 iunie Naşterea Sa, pe 29 august Tăierea Cinstitului Său Cap, pe 24 februarie Prima şi cea de a Doua Aflare a Capului Său, pe 25 mai cea de-a Treia Aflare a Capului, iar pe 7 ianuarie Soborul Sfântului.

Din moaştele Cinstitului Înaintemergător se păstrează astăzi:

  • Parte a Capului la Mânăstirea Dochiaríou din Sfântul Munte
  • Parte a Capului la Geamia Mare din Damasc
  • Parte a Capului la Muzeul Top Kapi din Constantinopol
  • Parte de maxilar „cu trei dinţi” la Mânăstirea Stavronikíta din Sfântul Munte
  • Mâna dreaptă nestricată la Mânăstirea Dionisíou din Sfântul Munte
  • Mâna stângă nestricată la Muzeul Top Kapi din Constantinopol
  • Parte din mâna stângă la Mânăstirea Marii Meteore
  • Un deget la Mânăstirea Vatopedi din Sfântul Munte
  • Parte din mâna stângă la Mânăstirea Sfântului Ioan Botezătorul Makrynós din Mégara
  • Fragmente la Mânăstirile Ivíron, Pantokrátoros şi Sf. Pantelimon din Sfântul Munte
  • O vertebră la Mânăstirea Sfinţilor Arhangheli Aighialeía

Sfântul Ioan Înaintemergătorul deţine un loc deosebit în viaţa liturgică şi în memoria Bisericii. Multe ar putea fi spuse în legătură cu istoricul moaştelor Înaintemergătorului, dar acest lucru va constitui subiectul unui alt articol. Aşteptăm cu deosebit interes şi alte noutăţi despre insula Sveti Ivan şi despre oseminte.

Sursa: pemptousia.ro

[off topic] Hărțile cu moaștele Sfinților Ortodocși din pământurile germane (Germania, Austria, Elveția) și din Țările de Jos (Olanda, Belgia, Luxenburg)

Harta cu moaștele Sfinților Ortodocși din Germania, Austria și Elveția

Harta cu moaștele Sfinților Ortodocși din Țările de Jos (Olanda, Belgia, Luxemburg)

Cele două hărți sunt întocmite de Părintele Ieromonah Grigorie (Vlad) Benea, autorul lucrării „Viețile Sfinților Ortodocși din Apus”.

 

Cuviosul Evdochim Vatopedinul (5 / 18 octombrie)

Cuviosul Evdochim a fost monah în Mănăstirea Vatopedi. Sfintele sale moaşte au fost descoperite în urma unor reparaţii efectuate în vechiul osuar al mănăstirii, unde răspândeau nespusă mireasmă. Trupul său a fost găsit în poziţie de rugăciune, cu mâinile încrucişate. Pe piept avea o icoană a Maicii Domnului, ceea ce arată că ajunsese acolo din proprie voinţă, văzându-şi dinainte sfârşitul şi nedorind să fie cinstit după trecerea sa la cele veşnice. Pe bună dreptate şi cu dreaptă socoteală a fost numit Evdókimos („vrednic de cinste”) de către călugării din mănăstirea unde el însuşi vieţuise şi care i-au ales acest nume minunându-se de viaţa sa cea bineplăcută lui Dumnezeu precum şi de îngăduinţa lui Dumnezeu de a lăsa să fie descoperite sfintele sale moaşte făcătoare de minuni. Cinstitele moaşte au fost mutate în katholikón (biserica cea mare a mănăstirii) pe data de 5 octombrie 1840 [1].

Sfântul Evdochim. Icoană contemporană portabilă.

Despre acest Cuvios, Gheron Daniil Katunakiotul (1929), de altfel reţinut în aprecierile sale, scrie: „Pentru arătarea adevărului, sunt obligat de marea Voastră dragoste să povestesc pe scurt câte ceva din viaţa necunoscută a Sfântului Evdochim.

Racla din argint în care se păstrează capul Sfântului Evdochim.

După cum bine ştiţi, eu smeritul acum vreo treizeci de ani am vieţuit în Sfânta Mănăstire Vatoped, unde am avut ocazia să studiez îndeajuns viaţa Sfântului. De asemenea, am auzit povestirile unor cinstite feţe care au luat parte la strămutarea moaştelor Sfântului Evdochim, care s-a petrecut prin 1848.

Sfântul Evdochim. Pictură murală din biserica Sf. Ap. Petru şi Pavel, Mănăstirea Bărboi, Iaşi, sec. al 19-lea.

Sfântul Evdochim. Icoană portabilă, 1842.

Au participat la acest eveniment şi Iacov Simitzís, Grigorákis psaltul şi diaconul Daniil din Ierissós, care mi-au povestit multe despre această strămutare. De asemenea, au fost prezenţi şi trei arhierei, Iosif, fostul Episcop al Varnei, Grigorie de Adrianopole şi Hrisant, fostul Episcop al Smirnei, care au luat cuvântul şi au vorbit astfel poporului adunat: „Părinţi şi fraţi, nu trebuie să existe îndoieli în privinţa sfinţeniei Cuviosului, deoarece acesta şi-a văzut dinainte sfârşitul şi a fugit de slava oamenilor şi sosind aici şi-a dat sufletul, iar nemăsurata bună mireasmă a moaştelor acestui sfânt dă mărturie despre sfinţenia sa. Iar din pricină că nu-i cunoaştem numele, pentru aceasta să-l numim Evdochim, fiindcă prin bunăvoirea lui Dumnezeu s-au aflat sfintele sale moaşte.

Sfântul Evdochim. Detaliu de pe capacul raclei din argint aurit, în care se păstrează moaştele sale, 1849.

Într-o singură zi fiind alcătuită slujba sfântului şi făcându-se priveghere de toată noaptea, chiar de atunci au început minunile. Primul tămăduit a fost un monah bătrân din Koultoú (Colciu), care vreme de cinci ani fusese paralizat şi care s-a vindecat îndată” [2].

De asemenea, Gavriil, medic al mănăstirii Vatopedi, care suferea de o boală gravă şi avea dureri grozave, a chemat stăruitor în ajutor pe Sfântul şi i-a făgăduit să-i îmbrace în argint cinstitul cap de va fi vindecat. Cu adevărat, Sfântul i s-a arătat în aceeaşi noapte şi l-a tămăduit cu totul. Astăzi, pe răcliţa din argint în care se păstrează capul Sfântului Evdochim, se poate citi numele celui tămăduit: „Gavriil a îmbrăcat în argint cinstitul cap al Sfântului Evdochim, aflând vindecător durerilor sale” [3].

Pomenirea lui se prăznuieşte cu priveghere în fiecare an, pe 5 octombrie [4]. Imnograful Ghéron Gherásimos Mikraghiananítul, în adaosul la Slujba Cuvioşilor Părinţi Aghioriţi, îl aminteşte în cântarea a patra: „Împreună şi Sfântul Evdochim, ale cărui sfinte moaşte s-au arătat, se bucură” [5]. În mănăstire se păstrează o frumoasă icoană, operă a cunoscutului ieromonah iconar Macarie Galatsánou: „Cu cheltuiala preacuviosului Gavriil, medic vatopedin, de loc din Naoúsi, 1852”. Cele despre viaţa cuviosului Evdochim sunt consemnate şi în manuscrisul ierodiaconului Meletie Vatopedinul, care încheie astfel: „Nimeni din cei ce se roagă cu credinţă Sfântului să nu se îndoiască că va primi ceea ce a cerut, dacă cere cele drepte şi bune. Prin ale cărui rugăciuni, şi noi să fim apăraţi de patimile cele vătămătoare şi Împărăţia Cerurilor să o dobândim” [6].

O slujbă şi un paraclis în cinstea cuviosului a compus şi domnul Haralámpis Boúsias [7].

Monahul Moise Aghioritul

Note:

[1] Kalliníkou Aghioreítou monahoú, Leimonárion, Ághion Óros, 1980, p. 17. Alypíou Aghioreítou monahoú, Pará tas dieksódous ton ydáton, Ághion Óros, 1999, p. 38. Doukáki K., Synaksaristís, Athínai, 1896, p. 59-67. Martzélou G. op. cit., p. 112. Gherasímou Mikraghiannanítou monahoú, „Evdókimos Vatopaidinós (Aghioreítis) Ósios”, Th.I.E., vol. 5, col. 1022. Makaríou Simonopetrítou ierom., Néos Synaksaristís, vol. 2, Athínai, 2004, p. 60. Lazárou Vatopaidinoú monahoú, „Oi Ághioi tis Ierás Monís Vatopaidíou”, Protáton 34 (1992), p. 51. Moyséos Aghioreítou Monahoú, „Oi Ághioi tis Ierás Monís Vatopaidíou”, Protáton 78 (2000), p. 64. Tsolakídi D.H., Aghiológhio, p. 884.

[2] Apántisis Daniíl monahoú pros monahón Markianón eis Iviritikín Skítin, Anaíresis oramáton, Ghérontos Daniíl Katounakiótou, Aghelikós Víos, Ághion Óros, 1987, p. 142-143.

[3] K. 810, I. M. M. Vatopaidíou, p. 76-78.

[4] Platanítou Th. K. protopr., „Eortológhion”, op. cit., p. 31.Hrysostómou Thavmakoú, „Aghioreítai Ághioi”, op. cit., p. 415. Proskynitário I. M. M. Vatopaidíou, op. cit., p. 69. Doukáki K., vol. 10, Athínai, 1895, p. 68-76.

[5] Asmatikí Akolouthía ton Osíon kai Theofóron Patéron imón ton en to Aghionýmo Órei tou Átho dialampsánton, op. cit., p. 45.

[6] K. 810, I. M. M. Vatopaidíou, p. 78. Theofílou Vatopaidinoú Proigouménou, op. cit., p. 90. Matthaíou Víktoros monahoú, O Mégas Synaksaristís, vol. 10, p. 154.

[7] Haralámpous Boúsia, Kanón Paraklitikós eis ton Ósion Patéra imón Evdókimon ton Vatopaidinón, Athínai, 1991. Se găseşte dactilografiat în biblioteca Sf. M. Mănăstiri Vatopaidi. „Paráklisis tou Neolámpous Osíou Evdokímou tou thavmatourgoú tou Vatopaidinoú”, (Ms. p. 45-56). „Luna Octombrie 5. Săvârşim pomenirea Cuviosului şi de Dumnezeu Purtătorului Părintelui nostru Evdochim cel nou arătat, cel din Sfânta şi Preacinstita Mănăstire Vatopaidi, ce se află în Muntele Athos” (Ms. Codex 7/65, 4/810, 1/821, 5/832, 3/833).

Cinstirea cu priveghere de toată noaptea a unui mare cuvios athonit la Timișoara. Programul slujbelor cu prilejul praznicului Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș (2016)

program-sf-iosif-2016

Joi, 15 septembrie 2016, de sărbătoarea Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Timişoarei şi Ocrotitorul Banatului, Catedrala Mitropolitană din Timişoara îşi prăznuieşte patronul spiritual. Cu acest prilej, slujbele religioase de hram vor fi oficiate după următorul program:

Miercuri, 14 septembrie 2016

19,00 – Vecernia cu Litie
20,30 – Procesiunea cu Sfintele Moaşte
22,00 – Utrenia

Joi, 15 septembrie 2016

00,00 – Sfânta Liturghie
02, 30 – Acatistul Sfântului Iosif
03, 30 – Acatistul Sfintei Cruci
04,30 – Acatistul Maicii Domnului – Pantanassa
06,00 – Sfinţirea Apei
07,00 – Taina Sfântului Maslu
09,30 – Sfânta Liturghie arhierească
18,00 – Vecernia
21,00 – Paraclisul Maicii Domnului
22, 30 – Acatistul Sfântului Iosif

Vineri, 16 septembrie 2016

07,30 – Utrenia
09,00 – Sfânta Liturghie
18,00 – Acatistul Sfântului Iosif urmat de reaşezarea Raclei cu Sfintele Moaște

chrismon

Vezi și aceste linkuri: Icoane ale Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș
Acatistul Sfântului Ierarh Iosif Cel Nou de la Partoş, Ocrotitorul Banatului (15 sept.)
Viața unui mare cuvios athonit: Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș (15 sept.)

Mâna dreaptă a Sfântului Gheorghe de la Mănăstirea Xenofont din Sfântul Munte

În Mănăstirea Xenofont din Sfântul Munte se păstrează o părticică din mâna dreaptă a Sfântului Mare Mucenic și Purtător de biruință Gheorghe. Vedeți mai jos fotografii cu racla sfintelor lui moaște. Sursa: pemptousia.ro

41

1

21

31

„Sfântul Spiridon al Trimitundei” (documentar ucrainean cu subtitrare în limba română), 2009

„Sfântul Spiridon al Trimitundei” (documentar ucrainean cu subtitrare în limba română), 2009
Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

Racla cu moaştele Sfinţilor Trei Ierarhi de la Mănăstirea Sfântul Pavel din Muntele Athos va fi adusă la Bucureşti cu ocazia prăznuirii Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou – 2015

manastirea-sfantul-pavel-athos

Cu prilejul pelerinajului din anul 2015 la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor (23-28 octombrie 2015), racla cu fragmente din moaştele Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur care se păstrează la Mănăstirea „Sfântul Pavel” din Sfântul Munte Athos va fi adusă la Catedrala patriarhală de o delegaţie a Bisericii Ortodoxe a Greciei, condusă de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Pavlos (Pavel) de Drama.

Moaştele Sfinţilor Trei Ierarhi vor fi aşezate în noul baldachin de pe Dealul Mitropoliei împreună cu moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor şi ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena pentru a fi cinstite de pelerini.

Biroul de presă al Patriarhiei Române

Sursa: Basilica

Foto: Sus – Mănăstirea Sfântul Pavel Xiropotamitul (foto arhiva blogului) / Jos (1): – Racla cu părticele din moaștele Sfinților Trei Ierarhi ce va fi adusă pentru închinare la București, la hramul Cuviosului Dimitrie cel Nou Basarabov (foto credit Pr. Adrian Vanghele) / Jos (2): Odoarele Mănăstirii Sfântul Pavel (foto arhiva blogului)

racla-sfintii-trei-ierarhi-man-sfantul-pavel-athos2

agiou pavlou

16 – 19 octombrie 2015: Racla cu mâna neputrezită a Sfintei Maria Magdalena de la Mănăstirea Simonos Petras va poposi pentru patru zile la Mănăstirea Pantocrator din Drăgănești – Vlașca

manastireasimonospetra1_002

Racla cu mâna neputrezită a Sfintei Maria Magdalena de la Mănăstirea Simonos Petras din Muntele Athos, după ce a fost adusă spre închinare la Iași, la hramul Cuvioasei Parascheva, va poposi în perioada 16-19 octombrie 2015 (adică de vineri până luni) și în județul Teleorman (la 60 km de București) la Mănăstirea Pantocrator din Drăgănești – Vlașca.

Bucureștenii au ocazia să meargă într-un scurt pelerinaj, de o zi, să se închine la raclei cu mâna neputrezită a Sfintei Maria Magdalena, dar şi unui fragment din Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos.

Detalii la linkul: Sâmbătă, 17 octombrie 2015: Pelerinaj de o zi cu ocazia aducerii moaștelor Sfintei Mironosițe Maria Magdalena la Mănăstirea Pantocrator – Drăgănești Vlașca din Teleorman și la Biserica Drăgănescu pictată de Părintele Arsenie Boca, 40 RON

Programul manifestărilor de la Mănăstirea Pantocrator (Drăgănești – Vlașca) prilejuite de aducerea raclei  cu mâna neputrezită a Sfintei Maria Magdalena de la Mănăstirea Simonos Petras din Muntele Athos:

program-pantocrator

De ultima oră:

Moaştele Sfintei Mironosiţe Maria Magdalena vor fi aduse la Catedrala Patriarhală din București.

Vineri, 16 octombrie 2015, moaştele Sfintei Mironosiţe Maria Magdalena de la Mănăstirea Simonopetra din Sfântul Munte Athos vor fi aduse de la Iaşi la Bucureşti şi aşezate în Catedrala patriarhală pentru a fi cinstite de cler şi credincioşi între orele 11.00 – 16.00.

În după-amiaza zilei de 16 octombrie 2015, racla cu un fragment din moaştele Sfintei Mironosiţe Maria Magdalena va fi dusă la Mănăstirea Pantocrator – Drăgăneşti Vlaşca din Episcopia Alexandriei şi Teleormanului. Acolo va rămâne până luni, 19 octombrie 2015, când delegaţia Mănăstirii Simonopetra se va întoarce în Sfântul Munte Athos.

Racla cu moaştele Sfintei Maria Magdalena de la Simonos Petras (Muntele Athos) va ajunge la Iaşi de hramul Cuvioasei Parascheva

manastireasimonospetra1_002

Sfintele moaşte vor ajunge pe Aeroportul Internaţional din Iaşi în seara zilei de vineri, 9 octombrie 2015, în jurul orelor 22:00-23:00. Delegaţia de la Mănăstirea Simonos Petras din Sfântul Munte Athos, care va aduce sfintele moaşte, alături de reprezentanţii Arhiepiscopiei Iaşilor şi de cei ai oficialităţilor locale şi centrale, se vor îndrepta apoi spre Catedrala Mitropolitană din Iaşi. Arhimandritul Dosoftei Şcheul, Mare Eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Iaşi a menţionat că în racla ce va fi adusă din Sfântul Munte Athos se află mâna Sfintei Maria Magdalena şi un fragment din Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos. Începând din seara zilei de duminică, 11 octombrie 2015, pelerinii se vor închina şi raclei ce adăposteşte un fragment din moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, ce va fi adusă de la Bucureşti, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, de Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Sursa: Doxologia

Sts. Simon and Mary Magdalene, SimonopetraUpdate: Sfintele Moaște ale Sfintei Maria Magdalena vor ajunge și-n Teleorman

Racla cu mana neputrezita a Sfintei Maria Magdalena de la Manastirea Simonos Petras din Muntele Athos va poposi si in judetul Teleorman la Manastirea Pantocrator din Draganesti-Vlasca. Cu acest prilej Parohia Sfintii Imparati Constantin si Elena (Serdareasa) din Rosiorii de Vede organizeaza in data de 18 octombrie 2015 (Duminica) un pelerinaj pentru inchinare la Sfintele Moaste si participare la Sfanta Liturghie care va fi oficiata de un Sobor format din 12 arhierei.

Mănăstirea Simonos Petra din Sfântul Munte Athos adăposteşte astăzi mâna stângă a Sfintei Maria Magdalena. Cea mai veche mărturie a prezenţei sfintelor moaşte la Simonos Petra o reprezintă inscripţia de pe răcliţa din argint aurit a Sfintei, în formă de mână, unde se poate citi: „Mâna stângă a Sfintei Mironosiţe şi Întocmai cu Apostolii, Maria Magdalena din Mănăstirea Sfântului Simon în anul 7151” (1642/1643).

slujba-sfintei-mironosite-maria-magdalenaUpdate: Slujbei Sfintei Mironosiţe Maria Magdalena, editată la Doxologia, Iași

Lucrarea de faţă cuprinde, în prima parte, textul liturghic al „Slujbei Sfintei Mironosiţe Maria Magdalena”, iar în a doua parte, aranjamentul muzical al cântărilor de la Vecernia Mare şi Utrenia Slujbei. Textul liturgic care stă la baza slujbei este alcătuit la Mănăstirea Simonas Petras din Sfântul Munte Athos, fiind tradus din limba greacă de Laura Enache, completat cu stihiri din slujba Sfintei din Mineul Românesc şi diortosit de Arhim. Dosoftei Şcheul, mare eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Iaşi. Cântările au fost îngrijite, tehnoredactate şi compuse de Cezar Florin Cocuz.

Alte evenimente „athonite” prilejuite de venirea în România a delegației de la Mănăstirea Simonos Petras care va aduce moaștele Sfintei Mironosițe și Întocmai cu Apostolii, Maria Magdalena:

Click pe linkuri pentru detalii!

 

Cap. XXII: Despre buna-mireasmă a sfintelor moaşte şi despre izvorârea de mir [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Sfântul Teofil Izvorâtorul de mir a trăit în timpul Sfântului Patriarh Nifon (1556). El a fost trimis de Patriarh şi de Sfântul Sinod în Egipt, ca să confirme uimitoarea minune care avusese loc acolo, mutarea muntelui Ntour Tag dintr-un loc în altul. Chiar dacă în lume primise diferite slujbe ecleziastice, inclusiv şi cea de secretar al episcopului, Sfântul Teofil le-a părăsit pe toate, ca să vină la Muntele Athos unde a dus o viaţă ascetică în Sfintele Mănăstiri Vatoped şi Iviru şi în Chilia Pantokrator din pustiul Sfântului Vasile.
Înainte de răposarea sa în Domnul, acest vrednic de pomenire i-a cerut ucenicului său să nu-i îngroape trupul, ci să-l arunce în pădure. Aşa s-a făcut. 40 de zile fiarele sălbatice şi păsările nu i-au atacat sfântul trup. Mormântul său a răspândit un miros dulce de mir, care chiar până astăzi e simţit de oamenii evlavioşi care merg să se închine la moaştele sale. Aşa a fost Sfântul Teofil, adevăratul prieten al lui Dumnezeu, trandafirul mirositor al virtuţii şi ascezei.
În 1948 a răposat în Domnul un sfânt ce s-a arătat mai recent, părintele nostru Sava de la Sfânta Ana, care, după ce a plecat din Ţara Sfântă, a mers să locuiască în Kalymnon unde a înfiinţat Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, pentru femei.
El a fost ucenicul Sfântului Nectarie, făcătorul de minuni. După zece ani de la plecarea sa la Domnul, când osemintele sale au trebuit mutate, trupul său a fost găsit întreg, emanând un miros de mir şi făcând minuni. Într-adevăr, acesta e modul în care Dumnezeu îi slăveşte pe cei ce L-au slăvit pe El.

chrismon

În ţinutul pustiu dintre Kafsokalivia şi Vigla, în cea mai abruptă peşteră de pe Muntele Athos, a trăit părintele nostru Nil Izvorâtorul de mir, ducând o viaţă ascetică foarte aspră, de sfinţenie. După adormirea sa în Domnul, aşa de mult mir a curs din mormânt, încât s-a prelins prin pardoseala peşterii în râpele de dedesubt.

chrismon

Sfântul Simeon a fost părintele duhovnicesc al Sfântului Sava Sârbul. După ce Sfântul Simeon a răposat, s-a slujit o Priveghere în Mănăstirea Hilandar în ziua pomenirii trecerii sale. În timpul doxologiei a venit din mormântul sfântului o mireasmă, care nu poate fi descrisă în cuvinte şi care a umplut întreaga zonă ce împrejmuia mănăstirea. Această manifestare l-a încredinţat pe Sfântul Sava că părintele său duhovnicesc a fost sfânt şi a dat mulţumire mult Milostivului Dumnezeu, Care îi slăveşte pe cei ce L-au slăvit pe El.

chrismon

Sfântul Simeon, ctitorul Sfintei Mănăstiri Simonopetra, a dus o viaţă ascetică într-o peşteră de lângă mănăstire, care se păstrează până astăzi. El a auzit vocea Maicii Domnului la o Priveghere de Crăciun; s-a luptat cu demonii şi a fost biruitor; şi-a salvat ucenicul care căzuse într-o râpă de la o înălţime foarte mare şi a vindecat-o pe fiica demonizată a voievodului Ivan Ugljeşi al Serbiei. După adormirea sa, din sfintele sale moaşte curgea mir, o dovadă palpabilă a sfinţeniei sale.

chrismon

Mare la virtute, cu fapte bune şi credinţă, a fost de asemenea Sfântul Atanasie de la Esfigmenu, un călugăr din chinovie, deosebit, care a slujit la trapeza mănăstirii. Datorită marii sale smerenii, el a fost trecut în slujba patriarhului Constantinopolului şi, după cum spune Sfântul Grigorie Palama, mormântul şi moaştele lui au devenit un izvor de minuni şi de mireasmă nespusă, spre slava lui Dumnezeu şi a monahismului.

chrismon

În 1840 în Sfânta Mănăstire Vatoped monahii au hotărât să transfere oasele părinţilor decedaţi în alt loc. După ce au dărâmat pereţii criptei masive şi au ajuns la temelie, ei au mirosit o mireasmă ce nu poate fi descrisă, «un miros de dincolo de lumea aceasta». Deoarece au continuat, ei au văzut că mireasma venea de la moaştele unui sfânt necunoscut, a cărui piele şi oase erau intacte. Cu mare respect şi evlavie, preoţii, îmbrăcaţi în veşminte, au pus trupul într-un sicriu şi cu lumânări aprinse l-au adus la biserica principală a mănăstirii. Deşi nu ştiau al cui trup era, toţi au fost de acord să-l numească Evdochim şi să-l cinstească pe 5 octombrie în fiecare an. Din starea moaştelor nestricăcioase, e sigur că acest sfânt necunoscut, numit Evdochim, când a ştiut că sfârşitul îi era aproape a venit la criptă unde, printre celelalte oase, s-a pregătit, şi-a încrucişat mâinile şi a adormit ca un drept, necunoscut şi nevăzut de nimeni, evitând lauda omenească şi slava stricăcioasă.

chrismon

Monahul Sava de la Chilia Sfântul Nicolae, care este lipită de Paraclisul de la Ravthouhos şi în prezent aparţine de Pantokrator, a fost cunoscut pentru credinţa cu care participa la slujbe, pentru evlavia şi răbdarea trupească a tuturor nevoinţelor. Un timp a trăit în mănăstirea chinovială Esfigmenu. Când şi-a dat seama că sfârşitul îi era aproape, a venit la mănăstirea în care începuse ca monah. Când, la trei ani după adormirea sa, osemintele sale au fost mutate, craniul său răspândea mireasmă, un eveniment care a devenit binecunoscut.
Un începător, frate de mănăstire, plin de îndoială, cu credinţă slabă, a crezut că poate au turnat nişte miresme pe oseminte, aşa că a luat craniul şi l-a aruncat într-un rezervor. Părinţii l-au căutat cu mare tristeţe. Douăsprezece zile mai târziu ei au descoperit unde îl aruncase. Încă răspândea mireasmă. Atunci începătorul a crezut că monahul Sava era cu adevărat un om sfânt.

chrismon

Un călugăr bătrân a spus:
– Îmi amintesc că prima dată când am venit la Sfântul Munte am trecut pe lângă cimitirul schitului şi osuarul unde erau păstrate osemintele părinţilor. De multe ori am mirosit mireasma ce venea de la ele şi mă opream ca să mă bucur de această experienţă minunată (el avea 89 de ani, iar emoţiile sale erau evidente pe faţa lui). Dar au trecut doi ani şi am pierdut acest dar de la Dumnezeu. N-am mai mirosit acea mireasmă cerească din nou. Dumnezeu m-a lipsit de aceasta. Cine ştie de ce? Probabil din cauza păcatelor mele sau poate că El mi-a dat acest dar divin numai pentru un timp, ca să mă întărească la începutul vieţii călugăreşti.

chrismon

În Chilia «Ypapandi de Sus», care este situată deasupra Schitului Sfânta Ana, trăia un monah evlavios, părintele Dionisie. El încerca să repare nişte pervaze vechi. În locul unde unul a căzut, a dezgropat osemintele unui ascet necunoscut, păstrate întregi.
Uimit şi mişcat de descoperirea lui, căci moaştele răspândeau un miros minunat, el a început să se roage, cerându-i sfântului necunoscut să-i descopere numele lui. De asemenea, a avut gândul să meargă la biserica principală şi să tragă clopotele, ca să anunţe părinţii şi să poată duce moaştele la biserica centrală a Sfintei Ana, cu cinste şi cu tămâiere, şi ca să se poată ruga şi să ceară sfântului să le descopere cui aparţineau aceste moaşte sfinte.
În timp ce se gândea astfel, binecuvântatul ascet i-a apărut în vedenie şi i-a poruncit cu o voce aspră să acopere moaştele şi să nu spună nimănui, atât timp cât va trăi, pentru că Dumnezeu îl învrednicise să le vadă. Părintele Dionisie a spus aceasta grupului său de monahi cu puţin înainte de a muri, dar fără să spună exact unde erau moaştele îngropate, fiind oprit de porunca sfântului necunoscut, care chiar după moartea sa a evitat slava oamenilor, fiindcă era cinstit de Dumnezeu în împărăţia cerească.

chrismon

Vrednicul de pomenire părinte medic Pavel Lavriotul, în una din scrisorile adresate mie în 06.07.1971, scria următoarele:
– Vorbind cu părintele Gherontie, unul dintre Daniilei, am amintit de părintele Leontie, unul dintre binecunoscuţii părinţi duhovniceşti de la Mutalaski Kesaria, pe care-l întâlnisem şi a cărui lucrare, «Catehismul Ortodox», scrisă în turcă, o citisem. Era o lucrare importantă a lui Karamanlides şi o avem în biblioteca noastră. El mi-a răspuns că părintele Leontie murise în Salonic, şi în ziua dezgropării sale trupul i-a fost descoperit nedescompus şi răspândea mireasmă.

chrismon

Un creştin citise în viaţa Sfântului Acachie Kafsokalivitul că, pe când acesta trecea pe lângă cimitirul de la Sfânta Ana, a simţit o mireasmă de mir ce venea de la osemintele părinţilor. Amintindu-şi de aceasta, creştinul care şedea în cimitirul schitului a spus: «Mă întreb dacă mai sunt oseminte ca acelea din zilele Sfântului Acachie?».
Imediat după ce a gândit aceasta, a mirosit o mireasmă venind dintr-un mormânt. S-a sculat, a cercetat totul în jurul său şi a găsit un craniu ce mirosea frumos. Pe el era scris: «Ieromonahul Filimon de la Chilia Adormirii Maicii Domnului, de lângă Voulefterionul* Sfântul Elefterie». El s-a gândit să-i cheme pe ceilalţi, dar la acest gând a început să tremure, pentru că şi-a dat seama că cinstitul părinte nu dorea să se spună despre mirosul ce venea de la osemintele lui.
*Clădirea unde se ţin întrunirile Consiliului.

chrismon

Nu-mi amintesc exact anul (se poate să fie cu 20 de ani în urmă), de sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, în Mănăstirea Dionisiu, chiar înainte de Vecernie, când am intrat prin uşa mică a altarului, am mirosit o mireasmă cunoscută ca cea a Înaintemergătorului, ce venea din Sfântul Altar.
Alteori, mergând pe cărarea de la chilia Sfântului Nil, Izvorâtorul de Mir, spre Marea Lavră, în Hairi, am simţit o boare de mireasmă. În acelaşi loc mulţi părinţi, călători şi pelerini, au avut aceeaşi experienţă. A trecut din gură-n gură cuvântul că în acest ţinut mulţi pustnici s-au nevoit în timpurile vechi, ducând o viaţă ascetică înaltă, de har şi sfinţenie. Locurile exacte ale mormintelor lor sunt necunoscute.

chrismon

În 1927, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, un călugăr, care era bucătarul mănăstirii, a simţit o mireasmă ce nu poate fi descrisă, în timpul «Mărimurilor», când este cinstită mâna dreaptă a Sfântului Înaintemergător. El a mărturisit această întâmplare părintelui Lazăr.

chrismon

Vrednicul de pomenire părinte Lazăr, printre multe istorisiri despre părinţii şi fraţii de la Dionisiu, ne-a povestit despre binecuvântatul sfârşit al ieromonahului Marcu, care a fost egumenul mănăstirii între 1926 şi 1931, şi care toată viaţa a slujit în trei sau patru ascultări, fericit şi smerit. Mânca numai o dată pe zi. Când părintele Marcu a adormit în Domnul, întreaga cameră de spital s-a umplut de o mireasmă care a durat 20 de minute, la care a fost martor binecuvântatul egumen al mănăstirii de atunci, părintele Gavriil, care venise să-i citească rugăciunea pentru moarte.

chrismon

Se ştie că înmormântaţii în pământul sfânt al Muntelui Athos, umplând Grădina Maicii Domnului cu mireasmă de mir, sunt mulţi sfinţi din a căror moaşte curge dulcele ulei al sfinţeniei. În Xenofont, în 1989, de sărbătoarea Sfântului şi Marelui Mucenic Gheorghe, care pe lângă celelalte harisme este şi Izvorâtor de Mir, când Privegherea plină de frumuseţe şi evlavie tocmai începuse, în mijlocul rugăciunii, sfântul egumen Alexie, evident mişcat, a întrerupt slujba ca să anunţe tuturor minunata întâmplare care se petrecea pentru prima dată: a curgerii de mir din mâna Sfântului Gheorghe. Era semn că sfântul era prezent. Părintele Alexie a pus imediat să se citească paraclisul Sfântului Gheorghe şi să se închine toţi la sfintele moaşte.
Cu puţin înainte de binecuvântata arătare, părintele Alexie îl invitase în altar pe Prea Sfinţitul Ambrozie, Mitropolit de Polianis şi Vilkisiou, ierarh remarcat pentru sprijinul dat monahismului, fiind astfel o prezenţă luminoasă la acea sărbătoare. De asemenea, în altar era arhimandritul Hristodul, egumenul de la Kutlumuş, cât şi stareţul de la Schitul Sfânta Ana, părintele duhovnicesc Antim, care avea în jur de 80 de ani. Toţi aceştia erau acolo, pentru a confirma darul curgerii de mir.
Toţi care erau prezenţi la sărbătorirea festivă, reprezentanţii mănăstirilor, pustnici, călugări din chinovii şi credincioşi s-au închinat moaştelor cu inimile înălţate, cu evlavia şi umilinţa potrivite acestui moment, când puternicul şi credinciosul apărător al Muntelui, Sfântul Gheorghe, era prezent cu noi, conducând sărbătorirea, lăudându-L pe Dumnezeu şi fiind slăvit de El.
Era ca şi cum noi toţi, plini de evlavie, spuneam în tăcere: «Mare eşti Doamne… şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale».
În locul de unde curgea mir din Sfintele Moaşte părea a fi o rană. Şi mireasma simţită, caracteristică, era aceeaşi mireasmă pe care o au toate sfintele moaşte. Harul Sfintelor Moaşte era în acord cu mesajul de bucurie transmis la priveghere: «Ne rugăm lui Hristos, Care a fost răstignit şi Care a înviat din morţi. O, moarte, unde este boldul tău? O, iadule, unde este biruinţa ta? Hristos a Înviat şi tu ai fost înfrânt!».
Florile lămâilor şi trandafirii din grădina mănăstirii confirmau prezenţa primăverii, iar curgerea de mir din «Izbăvitorul celor robiţi» era chezăşia că «Hristos cu adevărat a Înviat!». Troparul laudei* se îmbrăcase cu un veşmânt bine-mirositor şi cu o putere tainică:
A venit primăvara; veniţi să prăznuim; a strălucit
Învierea lui Hristos.
Veniţi să ne veselim; pomeniera Biruitorului,
s-a arătat, pe credincioşi bucurându-i…
* το δοξασττικό = Slava care se cântă la laude.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cinstite moaște ale lui Gheron Iosif Isihastul la Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe, Covasna [update: ele au fost mutate la Biserica Sf. Împărați Constantin și Elena, Stupini, Brașov]

La Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe, Covasna, a fost adusă spre cinstire o părticică din cinstitele moaşte ale Cuviosului Iosif Isihastul (+ 1959), cel mai cunoscut isihast al veacului al XX-lea, cel ce a înviorat viața monahală aghiorită prin vrednicii săi ucenici. Ele se află în permanență în Paraclisul Maicii Domnului „Pantanassa” (din incinta Catedralei, în partea stângă), putând fi cinstite de oricine, zilnic, între orele 07.00 – 19.00. Amintim aici faptul că aici, în Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe, se mai află la închinare și părticele din cinstitele moaște ale Sf. Nicolae, Sf. M. Mc. Gheorghe și Sf. Ioan Maximovici (având același regim de cinstire – în ceea ce privește orarul).

Icoana Cuviosului Iosif Isihastul la Sfantu Gheorghe cu cinstite moasteÎncercând a afla mai multe despre acest neprețuit dar ce a împodobit Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe, Covasna (cinstitele moaște sunt prinse în icoana Cuviosului Iosif), am cerut mai multe detalii vechiului prieten, Părintele Cristian Ovidiu Groza, despre care știam dealtfel că redactează o lucrare de doctorat despre Viața și învățătura Starețului Iosif, la Sibiu, sub îndrumarea Părintelui Profesor Ioan I Ică jr.

„Lucrând la teza de doctorat despre Cuviosul Iosif Isihastul am colaborat foarte bine cu părinții de la Mănăstirea Sf. Antonie din Arizona, mai ales cu Pr. Efrem, ucenicul de chilie al Starețului Efrem Filotheitul. Prin intermediul lui am primit material necesar și util în redactarea lucrării. Mi-am exprimat anul trecut dorința de a primi o părticică din Moaștele Cuviosului Iosif, și anul acesta (2014), în ziua de Izvorul Tămăduirii, am primit răspuns că Gheronda Efrem și-a dat acordul de a ne trimite acest sfânt odor, mai ales după ce a văzut imagini cu fresca din Paraclisul Catedralei noastre în care este pictat Gheron Iosif. Am primit Sfintele Moaște prin părintele Stareț Petroniu de la Mânăstirea Pângărați care se afla atunci în America, în Arizona, la Mănăstirea Sf. Antonie. Dar, copleșit fiind de această faptă, am plecat și eu în America pt a-i mulțumi personal Starețului Efrem, primind de la acesta binecuvântare. M-am intors acum 3 zile”, îmi spunea Părintele Cristian în data de 10 iunie.

Aveți mai jos o scurtă filmare din ziua primirii sfintelor moaște ale Cuviosului Iosif Isihastul in Catedrala din Sfântu Gheorghe – 25.05.2014. De asemenea și câteva fotografii de la acest eveniment, fotografii cu Icoana Cuviosului Iosif și părticica cu cinstitele moaște și câteva cadre din Paraclisul în care este zugrăvit Gheron Iosif. Să avem rugăciunile sale! (Laurențiu Dumitru)

UPDATE : Icoana cu părticica de moaște ale lui Gheron Iosif Isihastul s-a mutat, cu binecuvântarea ÎPS Andrei, în decembrie 2016, la Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena din Stupini, Brașov, unde slujește în prezent Părintele Cristian Groza.

Această prezentare necesită JavaScript.

Vezi și

„Mediile de informare îl fac pe om pasiv, spectator al unei cantităţi masive de informaţie. În fiecare zi, oamenii se aşează în faţa aparatului şi se informează de tot ce se petrece în lume şi apoi nu au timp să se roage”, interviu cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul (partea I)

Macarie Simonepetritul

Mănăstirea Simonos Petras se găseşte la două ore de mers pe jos de portul Dafni. Este o mănăstire cu o viaţă duhovnicească renumită în toată lumea. A fost ctitorită de sihastrul Simon, pe o stâncă aflată la câteva sute de metri deasupra mării. Priveliştea este impresionantă. Sfânta Maria Magdalena este ocrotitoarea mănăstirii. În 4 august am participat la sărbătoarea Sfintei, împreună cu mulţi mireni, monahi şi psalţi veniţi de pe tot cuprinsul Sfântului Munte. Mâna ei stângă, care e tot timpul caldă, este comoara cea mai de preţ a mănăstirii. Mănăstirea a fost distrusă de un incendiu şi reclădită de domnitorul român Mihai Viteazul.

Aici vieţuieşte Ieromonahul Makarios, mare scriitor bisericesc. A realizat ediţia franceză a unui Sinaxar ortodox, adaptat în cinci volume, şi Triodul comentat, lucrare care a apărut tradusă în limba română. A vizitat pentru prima oară România în anul 1975, fapt care a contribuit la adeziunea sa la Ortodoxie. În biblioteca mănăstirii, părintele Makarios îmi răspunde cu amabilitate în limba franceză.

Părinte Makarios, vă rugăm să ne prezentaţi câteva aspecte legate de începuturile acestei mănăstiri.

Întemeietorul ei din secolul al XIII-lea, Sfântul Simon vieţuia într-o peşteră din faţa mănăstirii. Într-o zi de Crăciun, în timp ce se ruga în peştera sa, a văzut o stea strălucind pe stâncă şi a auzit glasul Maicii Domnului care îi spunea să întemeieze o mănăstire pe acea stâncă în cinstea Naşterii Domnului. Mănăstirea trebuia să se numească „Noul Bethleem”. Adevăratul nume al mănăstirii noastre este deci Nea Bethleem”.

În secolul al XVI-lea a fost un prim incendiu care a devastat mănăstirea. Mănăstirea a fost reconstruită de voievodul Mihai Viteazul. Pe vremea aceea, el a închinat o biserică din Bucureşti, biserica Mihai Vodă, care a devenit metoc al mănăstirii şi a susţinut mănăstirea timp de trei secole. Drept urmare, mănăstirea a avut multe relaţii cu Ţările Române până în secolul al XIX-lea. Călugării mergeau adesea în Ţările Române la această biserică din Bucureşti. Practic, la fel ca toate mănăstirile din Muntele Athos, prin daniile din Ţările Române mănăstirea a reuşit să trăiască în timpul stăpânirii turceşti. În secolul al XIX-lea, după întemeierea regatului României, aceste metocuri au fost naţionalizate şi mănăstirile au avut, după aceea, ca susţinător, Rusia.manastireasimonospetra1_002

În secolul al XIX-lea, a fost un mare incendiu care a distrus toată mănăstirea, iar călugării s-au dus în Rusia cu moaştele Sfintei Maria Magdalena şi, graţie darurilor făcute de poporul rus, mănăstirea a putut fi reconstruită. Mânăstirea de acum a fost reconstruită după incendiul din 1892. De aceea e una din puţinele mănăstiri din Sfântul Munte Athos care nu are pictură în frescă, nu a mai fost timp să se facă.

Acum se află în curs de restaurare şi este gata să fie şi pictată. O şcoală de pictură bizantină va picta în mănăstire icoane bizantine, în stil tradiţional. Şi, întrucât mănăstirea are unul din hramuri Naşterea Mântuitorului, una din scenele principale va fi aceasta.

Odorul cel mai de preţ din mănăstire este mâna stângă a Sfintei Maria Magdalena. Este mâna pe care a întins-o spre trupul Domnului nostru Iisus Hristos înviat. Adeseori se simte o bună mireasmă. A făcut multe minuni. Aici se găsesc o parte din moaştele Sfintei Ana, mama Preacuratei Maicii Domnului, o parte din moaştele Sfântului Pantelimon, ale Sfântului Trifon şi o bucăţică din Sfânta Cruce.

O icoană a Maicii Domnului se afla în locul unde se păstra uleiul, sub clădirea bisericii (la subsol). Şi în două rânduri, în 1974 şi în 1990, în momentul în care vasele pentru rezerva de ulei fuseseră golite tocmai pentru a primi uleiul nou, lucrare care se săvârşeşte la prăznuirea Maicii Domnului din noiembrie, chiupurile pentru rezer-vele de ulei au fost găsite pline. Iar acel ulei a făcut multe minuni.

Părinte, vă rugăm să ne prezentaţi câteva aspecte din viaţa de azi a mănăstirii.

În mănăstire sunt călugări de opt naţionalităţi: din Africa de Sud, Franţa, Canada, Germania, Olanda, Grecia, etc. N-a fost voia stareţului de a face o comunitate atât de divers etnică, dar aşa s-a întâmplat. În trecut, aici au fost doar călugări din Asia Mică, încât era imposibil pentru cei din Grecia continentală să se călugărească aici. Şi în Mănăstirea Grigoriu au fost doar călugări originari din Peloponez. Cu adevărat, Athosul este un Munte Sfânt. Pentru Biserica Ortodoxă este un factor de redescoperire a valorilor existenţiale ortodoxe, a esenţei, a identităţii.

În ultimii 25 de ani, în Sfântul Munte este o renaştere a vieţii duhovniceşti, este un miracol. În 1960, când s-a serbătorit mileniul Athosului, toţi credeau că era moartea Sfântului Munte. Nimeni nu mai era atras să vină aici, chiar în această mănăstire n-au mai venit călugări tineri timp de 40 de ani. Erau şi puţini pelerini. Unii sperau ca toate mănăstirile să fie transformate în muzee, iar călugării să fie concentraţi în una sau două lavre. În anul 1970 a venit prima comunitate la Stavronikita, apoi altele au venit de la Meteore.

Au venit şi călugări singuri, mai ales la schituri care doreau să ducă viaţa părintelui Iosif Isihastul. A avut loc şi o renaştere a studiilor patristice, mai întâi în Tesalonic, dar şi în toată lumea ortodoxă. S-au realizat ediţii ale Sfinţilor Părinţi, texte din Filocalie, texte din părinţii pustiei. Mulţi au înţeles că descoperirea identităţii reale a Ortodoxiei este întoarcerea la propriile ei rădăcini. Acum vin mulţi pelerini la Sfântul Munte şi viaţa lor se schimbă după întâlnirea cu Athosul.

Ortodoxia greacă contemporană are ceva specific?

Ca francez, deci un om originar din Occident, deşi am trăit 26 de ani în Muntele Athos, nu pot spune că am trăit „în Grecia” şi, de aceea, nu sunt în măsură a evalua Ortodoxia greacă. Cunosc temeinic numai Muntele Athos, nu am stat şi în alte regiuni ale Greciei. Ceea ce cunosc din Ortodoxia greacă e prin intermediul Muntelui Athos, pe el l-am iubit, îl iubesc şi, de aceea, mi-a plăcut să rămân aici. Este vorba de legătura sa organică cu Bizanţul, de tradiţia bizantină şi aceasta nu numai prin limbă – Liturghia se oficiază în limba originară – dar şi prin însăşi legăturile directe cu aceste origini bizantine, iar prin Bizanţ cu rădăcinile apostolice ale Bisericii.

Aceasta ar fi specificul Ortodoxiei greceşti, evident numai un aspect al Ortodoxiei greceşti dintr-o societate foarte puternic marcată de cele patru veacuri de ocupaţie turcă. Cele patru secole de servitute sub turci au forţat poporul grec să se replieze, la fel ca toate celelalte popoare ortodoxe aflate sub jugul musulman, într-o măsură chiar mai mare decât românii. Grecii au fost siliţi să se replieze asupra propriei identităţi naţionale. Prin urmare, turcii au fost cei care au generat, indirect, naţionalismul ortodox.

În epoca bizantină nu exista naţionalism, tendinţa aceasta de închidere ermetică în propria identitate, acest şovinism poate fi o ispită pentru ortodocşii de astăzi – nu numai pentru greci, ci pentru toţi ortodocşii – şi s-a manifestat, aşa cum s-a putut vedea, în dezvoltarea naţionalismelor din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Această situaţie a fost şi un rezultat al opresiunii turceşti, care a obligat popoarele supuse să intre în defensivă. Dar aceasta nu a fost total negativă pentru Ortodoxia greacă, întrucât a determinat-o să sublinieze apartenenţa la Bizanţ, sursa ei tradiţională.

ps-siluan-span-si-makarios-simonopetritulMuntele Athos este un loc al rugăciunii pentru mulţi sfinţi. Vă rugăm să ne vorbiţi despre viaţa şi rugăciunile marilor isihaşti.

Viaţa celor din trecut este cunoscută, ca şi a părinţilor contemporani. Ne bucurăm de şansa de a avea „biografiile” lor şi, mai ales, a marilor personalităţi contemporane cum sunt: Iosif Isihastul, părintele Paisie, părintele Arsenie, părintele Efrem, care au contribuit la o revigorare duhovnicească a Sfântului Munte. Desigur, punctul comun care îi uneşte pe toţi aceşti sfinţi contemporani este jertfa de sine în ascultare, în rugăciune, în greutăţile vieţii, în dificultăţile existenţei din Muntele Athos, într-o perioadă de timp în care viaţa materială era foarte anevoioasă aici.

Toţi aceşti oameni erau nişte luptători neînfricaţi, care aveau o lucrare duhovnicească şi puterea duhului. Rugăciunea lor nu poate fi separată de viaţa de asceză, de nevoinţe, de jertfa de sine. Nu doar în post, în privegheri, în nevoinţă trupească tradiţională constă lucrarea lor, ci mai ales în lepădarea de sine, în ascultare. Un model în acest sens este părintele Efrem de la Katunakia, care, timp de 40 de ani, a trăit în desăvârşită ascultare, dobândind o asemenea transparenţă a sufletului, încât ea se putea vedea pe chipul lui. Fiind un om care se lepădase cu totul de sine, de ego-ul lui, atunci când intra în legătură prin rugăciune cu Dumnezeu era imediat luminat. Lumina lui Dumnezeu venea să-l lumineze, tocmai pentru că eul său nu mai punea frână, nu mai era o oprelişte la aceasta.

În ceea ce priveşte rugăciunea, nu se poate separa rugăciunea isihastă de „restul” vieţii monahale, de viaţa spirituală, de lucrarea poruncilor evanghelice şi, mai ales, de lupta aceasta cu egoismul, iubirea de sine fiind principala piedică în calea rugăciunii. Rugăciunea nu e un lucru în sine, ci vârful, sinteza întregii vieţi creştine.

Marii părinţi duhovniceşti dinaintea noastră ne-au arătat calea evanghelică. Ei erau oameni evanghelici înainte de a fi isihaşti, în sensul desăvârşit al cuvântului. De fapt, a fi isihast înseamnă a fi apostolic, evanghelic. Primul dintre isihaşti e Sfântul Apostol Pavel. Ar fi o greşeală să considerăm isihasmul drept o „şcoală spirituală”, aşa cum fac, de obicei, occidentalii. Nu e un curent, ci pur şi simplu însăşi viaţa duhovnicească, mistică, dezvoltată pe temeliile evanghelice în linia tradiţiei monastice ortodoxe. Şi toţi aceşti sfinţi din secolul al XX-lea erau oameni cu aceeaşi experienţă a rugăciunii, ca marii isihaşti din secolul al XIV-lea.

Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Pavel Athonitul, fiecare cu un limbaj specific, cu o sensibilitate proprie fiecăruia şi epocii lui, a regiunii în care trăia, toţi au drept punct comun asimilarea învăţăturii evanghelice pentru a face din ea o experienţă personală. Ea se reflectă în relaţia omului cu Dumnezeu prin rugăciune şi, mai ales în rugăciunea mentală – νοερά προσευχή (noera prosevhi) – rugăciunea lăuntrică a inimii, a minţii care coboară în inimă. De fapt, aceasta e doar o expresie, un pic tehnicizată, pentru curăţirea inimii, dobândită prin punerea în lucrare a Fericirilor – fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Aceasta ar fi viaţa isihastă.

Toată lumea se poate ruga cu Rugăciunea lui Iisus? Care e deosebirea dintre rugăciunea oamenilor din lume şi cea a marilor isihaşti?

Nu este o deosebire în formă, ci de intensitate. Deosebirea nu este în rugăciunea însăşi, în forma ei, deoarece ea este foarte simplă. Extraordinar în Biserica Ortodoxă este faptul că de la copilul mic, de şase anişori, care abia bâiguie ceva, până la marele isihast avem aceeaşi rugăciune. Toţi credincioşii Bisericii Ortodoxe practică aceeaşi rugăciune, dar cu o tărie diferită, în condiţii diferite. Nu forma rugăciunii se schimbă, ci intensitatea ei, dispoziţia interioară, starea lăuntrică sunt cele care prezintă o adevărată ierarhizare în funcţie de felul în care cel ce se roagă trăieşte relaţia sa cu Dumnezeu, în funcţie de intensitatea iubirii de Dumnezeu implicată în rugăciune.

Pur şi simplu, rugăciunea exprimă iubirea pe care o avem pentru Dumnezeu. Deosebirea fundamentală dintre laicul ce trăieşte în lume şi călugăr, unul şi celălalt având aceeaşi rugăciune, este aceea că laicul, după cum spune Sfântul Pavel într-o epistolă a sa, trebuie să lupte împotriva răspândirilor, împotriva distragerilor de la rugăciune prin grijile vieţii materiale, de viaţa de familie. Rugăciunea lui va fi încununată de lupta cu ispitele şi încercările vieţii de fiecare zi, pe când monahul şi-a „asigurat”, lepădându-se total de lume, mijloacele să trăiască fără distrageri, fără rătăcire, cum zice Sfântul Pavel. Aşadar, fundamentul vieţii duhovniceşti nu rezidă în faptul că cineva este sau nu căsătorit, ci în eliberarea de grijile vieţii care te distrag de la rugăciune. Iar dacă Sfântul Pavel pune în faţă problema căsătoriei, nu o face din punctul de vedere al vieţii trupeşti, ci al grijilor, al inte-reselor traiului – al asigurării stării de lipsă de griji.

metanier-athosFireşte, viaţa monastică ne dă posibilitatea de a sta în faţa lui Dumnezeu fără distrageri, fără a avea mintea alergând încolo şi în-coace, cu gânduri pline de griji care ne zbuciumă. Mai mult decât călugărul cenobitic, cel isihast îşi leapădă mijloacele de trai pentru a nu avea mintea robită şi a nu se gândi la cele ale vieţii. El taie rădăcinile gândurilor, izvorul lor, de alipire de lucruri şi ocupaţii diverse. Aşadar, are un minim ataşament faţă de persoane sau lucruri. Fireşte, este şi sărac prin lepădarea avuţiei, a proprietăţilor, tăind din rădăcină tot ceea ce ar putea genera tensiuni şi sfâşieri interioare, numite prin termenul λογισμός (logismos), în sensul de „gând pătimaş”.

Oricum, gândurile rămân, cugetarea noastră nu poate fi fără gânduri, dar scopul rugăciuni isihaste e evitarea gândurilor pătimaşe, care exprimă patimile noastre, şi dobândirea cugetării concentrate, unită în jurul chemării numelui lui Iisus. Aceasta conduce la simţirea prezenţei Domnului. Deci, scopul rugăciunii nu e repetarea numelui lui Iisus, ci prin repetare să ajungem la simţirea prezenţei lui Iisus, a divino-umanităţii Sale. Nu e vorba de prezenţa Sa fizică, de senzaţia unei reprezentări corporale, a unei viziuni. Toţi părinţii ne povăţuiesc să evităm acestea, pentru a avea sentimentul interior că ne aflăm în prezenţa lui Hristos. Tocmai prin rugăciune ajungem să depăşim răspândirea, pentru a deveni μοναχός (monahos), acel călugăr unit-unificat în această prezenţă a numelui lui Iisus, a persoanei Sale. În Biblie, numele este perceperea persoanei. Prin urmare, numele lui Iisus este însuşi Iisus prezent.

Sunt tot mai mulţi oameni care vin la Ortodoxie, chiar şi în America. Cum vedeţi dumneavoastră acest fenomen?

Este ceva firesc, deoarece Ortodoxia a rămas fidelă propriilor ei izvoare şi, de aceea, are toată bogăţia Sfinţilor Părinţi. Bogata experienţă a sfinţilor, a unor sfinţi care nu sunt o simplă referire istorică – aşa cum fac romano-catolicii, cu referinţe la sfinţii care au trăit cu secole în urmă – ci oferă acest lanţ neîntrerupt al sfinţeniei până astăzi. E această fidelitate atât faţă de izvoarele biblice şi apostolice, cât şi faţă de continuitatea experienţei, a trăirii directe a sfinţeniei.

Omul contemporan nu caută ideile, deoarece cunoaştem „totul” prin accesul în prezent la toate informaţiile. Nu de cunoaştere intelectuală, ci de experienţă, de trăirea real-directă este însetat omul de azi, fiind lipsit de experienţa reală a lucrurilor spirituale. Mulţi occidentali cunosc mai multe decât ortodocşii, chiar şi despre Ortodoxie, despre Sfinţii Părinţi au mai multe cunoştinţe decât noi. Au citit mult mai multe decât noi, dar cunoaşterea exterioară nu-i împlineşte. Ei sunt lipsiţi de experienţă, de experiere. Iar Biserica este tocmai laboratorul experienţei îndumnezeirii, care lucrează activ şi căruia îi reuşeşte această experienţă.

Părintele Seraphim Rose e un mare apologet al Ortodoxiei. În prezent, el este ţinta unor atacuri. De ce?

Pot fi atacate ideile sale de persoanele de un spirit modernist, pentru că este un tip tradiţionalist (în sens orientativ). Unele persoane moderniste, chiar din sânul Ortodoxiei, ar putea ataca anumite idei, pe care le avansa părintele Seraphim Rose. Anumite persoane sunt jenate de grija lui pentru Ortodoxia tradiţională. Dar Ortodoxia, prezentată de Seraphim Rose, nu e toată Ortodoxia, nu este plenitudinea Ortodoxiei, ci doar o versiune riguroasă a Ortodoxiei, un pic îngustă.

Există în Ortodoxia tradiţională, cea efectiv trăită cum este cea greacă, mult mai multe înlesniri şi grade de libertate, mai multe elemente de naturalitate. Sunt unii convertiţi la Ortodoxie, care vor să fie riguroşi, pentru că au trăit, au pătimit toată această risipire, această rătăcire a Occidentului. Convertindu-se la Ortodoxie, ei şi-au asumat o formă un pic zelotă a Ortodoxiei. Părintele Seraphim Rose nu era un zelot, constatăm la el doar o anumită rigoare. Fără îndoială, cei care îl atacă greşesc, sunt de orientare clar modernistă.

Sfântul Grigorie Palama este şi el atacat în zilele noastre. Şi el are adversari.

Totdeauna a avut inamici Sfântul Grigorie Palama, nu e ceva nou, dar cred că în Ortodoxie nimeni nu vrea să-l atace pe Grigorie Palama. Sunt nişte oameni care nu cunosc Ortodoxia, care ignoră chiar şi propria lor tradiţie. Dimpotrivă, tendinţa actuală, mai ales la catolici, este una de apropiere de învăţăturile lui Palama chiar la un nivel oficial. În urmă cu 30 de ani, dominicanii, specialişti în scolastică, în doctrina lui Toma d’Aquino, aveau ca ţintă atacarea tezelor fundamentale ale Sfântului Grigorie Palama. În prezent, printre ei sunt şi unii care îl apără pe Grigorie Palama. În lumea teologică are loc o continuă evoluţie, care se îndreaptă spre demonstrarea justeţei învăţăturii lui Palama. Cei care îl atacă pe Grigorie Palama sunt ecumenişti sau liber cugetători ce nu-i cunosc teologia, ignoră Ortodoxia şi nu cunosc tradiţia ortodoxă.

Vă rugăm, să oferiţi câteva sfaturi tinerilor din întreaga lume care, mai mult sau mai puţin, sunt victime ale televiziunii şi ale celorlalte mijloace media.

Aceasta este marea primejdie a lumii noastre, mai ales în ţările ca România sau Rusia, ieşite de sub comunism, care a ţinut ortodoxia la adăpost. Paradoxal, comunismul a persecutat credinţa, dar, de fapt „a păzit-o”, a conservat-o. Pentru că, atacând-o fundamental şi frontal cu violenţă, nu a distorsionat credinţa ortodoxă. A încercat să facă să dispară credinţa, dar a eşuat, fără a distorsiona înţelegerea Ortodoxiei. Singurul lucru pe care comuniştii nu l-au atacat, lucru foarte preţios mai ales în România, dar şi în Rusia, au fost riturile. Au încercat ei cu biserica vie, dar tocmai aceasta a salvat Ortodoxia: viaţa cultică. Istoricii şi-au dat seama, că, deşi provoacă dificultăţi acest ritualism în Ortodoxie, e important în Ortodoxie pentru lumea modernă, este ceva ce Occidentul a pierdut.

Într-un anumit fel, comunismul a „ocrotit” Ortodoxia, atunci când facem comparaţia cu ce se petrece în Occident, unde creştinismul a fost complet uzat, erodat, din interior. Creştinii înşişi au fost cei care au distrus creştinismul. Creştinii sunt liberi în Occident să meargă la biserică, să creadă, să-şi crească în credinţă copiii, dar este un aspect foarte pervers, care distruge spiritul creştin din interior. Creştinii înşişi îl distrug şi nu este nevoie de persecuţie. Acest creştinism deviat, căldicel şi pervers, pătrunde acum în ţările ortodoxe prin modernism şi indiferentism, încât, în valul de acţiune occidentală modernă, e un semn al antihristului mult mai rău, mai pervers decât comunismul. Iată de ce, fără să fugim în munţi, pentru că nu putem scăpa de această evoluţie, trebuie să ne înarmăm spiritual şi lăuntric.

Unul dintre primele lucruri ale unui creştin care vrea să ducă o viaţă creştinească serioasă şi se îngrijeşte să aibă o viaţă în duh, o viaţă spirituală adevărată, e să închidă televizorul. Deoarece, suntem în faţa unui fapt pervers căci televiziunea poate avea excelente emisiuni religioase sau de alte genuri. Dacă te laşi antrenat de o emisiune religioasă te uiţi şi la altele, şi nu atât conţinutul emisiunilor şi a celor transmise prin mass-media, ci metoda de spălare a creierelor, aplicată de mediile de informare, îţi face rău. Mediile de informare îl fac pe om pasiv, spectator al unei cantităţi masive de informaţie. În fiecare zi, oamenii se aşează în faţa aparatului şi se informează de tot ce se petrece în lume şi apoi nu au timp să se roage. Desigur avem imagini, impresii şi o sumedenie de griji: „ce se petrece în Afganistan? ori ce se petrece în Irak? etc. şi nu ne mai putem ruga.

Uneori putem mijloci pentru nenorocirile din lume, dar una e o mijlocire şi altceva este rugăciunea. Putem mijloci şi să ne rugăm pentru toate necazurile acestei lumi, obsedată de informaţii, dar nu putem ajunge la rugăciunea contemplativă, isihastă. Dacă cineva doreşte o viaţă duhovnicească, de trăire a tainei lui Hristos în sufletul său, primul lucru pe care trebuie să-l facă e să taie sursa gândurilor. Aşa cum face monahul prin retragerea din lume, aşa poate să facă şi laicul fără să se retragă din lume; înseamnă a tăia ocaziile de a absorbi milioanele de informaţii care intră şi rămân în minte. Tot ceea ce percepe omul rămâne în creier. După cum ştim, memoria este un mecanism de rechemare, impresiile sensibilităţii şi cele mentale se păstrează în memorie. Memoria cuiva e slabă, când mecanismul de rechemare a impresiilor este deficient. Dar memoria conţine infinit de multe informaţii. Avem deci un întreg depozit interior, care trebuie simplificat pentru a ajunge la această simţire a prezenţei lui Hristos, αίσθηση (εsthιsi”), cum spun Sfinţii Părinţi.

Sts. Simon and Mary Magdalene, SimonopetraDincolo de ateism, materialism, individualism de toate lucrurile abominabile ce se văd, imoralitatea şi celelalte năvălesc în galop şi în ţările ortodocşilor, care nu au apărare, n-au anticorpi. Nu au reacţii de apărare contra lor şi se impresionează, încât toate aduc duhul grijii de multe, specific Occidentului, risipirea minţii ce pătrunde şi în ţările ortodoxe. Scopul mediilor de informare e spălarea creierelor: primim foarte multe informaţii, iar oamenii care se pricep să manipuleze mediile de informare ştiu foarte bine ceea ce fac. Foarte bine ştiu cum să impună idei, iar ideile care „au trecere” şi li se dă curs sunt ideile anticreştine. Reacţia ortodocşilor este, în primul rând, prin rugăciune şi viaţă spirituală. Iar oamenii care au acces la mediile de informare trebuie să producă anti-medii (medii de informare alternative), care să poarte mesajul ortodox: ziare, situri, posturi de radio ortodoxe, fiecare acolo unde e el difuzând mesaje spirituale pozitive.

Vă simţiţi apropiat în mod special de un Sfânt Părinte?

De toţi Sfinţii Părinţi, dar în special de cei care se referă la viaţa spirituală, părinţii neptici, Părinţii Filocaliei. Îl iubesc deosebit pe Sfântul meu protector, Sfântul Macarie Egipteanul, de la care ne-au rămas foarte frumoase Omilii spirituale. Dar rolul monahului nu este de a se specializa în studiul unui Sfânt Părinte sau altul, ci de a prelua întreaga tradiţie şi de a se hrăni cu ea. Este atât de bogată tradiţia! Cu trecerea anilor, trăind într-o mănăstire, urmărind perindarea ciclică a vieţii sfinţilor, nu mai doreşti să cunoşti noi şi noi lucruri, ci mai curând de a aprofunda clasicii spiritualităţii. Şi eu recitesc periodic aceeaşi Sfinţi Părinţi şi de fiecare dată scot lucruri noi, un alt aspect, un alt mod de abordare. E mult mai folositor să citeşti Părinţii cei Mari, Filocalia, marii cunoscători, „doctori” ai vieţii spirituale, decât să citeşti şi studiezi mereu ceva nou.

Vă rog să ne relataţi un eveniment miraculos, petrecut în mănăstire sau în alt loc; ceva care v-a impresionat.

În genere, nu reţin aşa ceva. Vă voi oferi un exemplu pentru această prezenţă a lumii cereşti. Amintesc că, în anul 1990, a izbucnit un mare incendiu de pădure în Muntele Athos. A început prin luna august pe latura de nord, trecând apoi pe partea aceasta a Muntelui, spre mănăstirea Grigoriu şi Dafni. Mânăstirea noastră a ajuns să fie complet împresurată de flăcări. O mare parte din teritoriul mânăstirii a ars şi multe din chiliile mânăstirii. Se adunaseră o sumedenie de pompieri, chiar şi călugări de la alte mânăstiri au venit în ajutor. A ţinut-o aşa mai multe zile, nu mai reţin exact câte. Din zi în zi, primejdia era tot mai mare, flăcări imense înconjurau mânăstirea.

arhim. Emilianos, SimonopetrasStareţul nostru, părintele Emilianos (foto) era foarte calm. Toţi ceilalţi călugări se agitau să împiedice focul, să nu cuprindă şi mânăstirea. Atunci când pompierii au dat ordin de evacuare a mânăstirii, convinşi că în curând totul va arde, unii dintre călugări au auzit ordinul de evacuare, alţii nu, rămânând în incinta mânăstirii. Călugărul secretar al stareţului l-a căutat pe stareţ, l-a găsit în capela sa şi l-a chemat să plece din mănăstire. Părintele Emilianos era foarte calm. Şi-a luat doar o mică servietă, dar niciun act personal, etc. Au plecat deci. Nu era niciun vehicul, au pornit pe jos, toţi credeau că mânăstirea e pe punctul de a lua foc. Dar primejdia a trecut şi lumea s-a întors.

Şi odată înlăturat pericolul, stareţul ne-a adunat şi ne-a spus: „Sfânta Maria Magdalena ne-a ocrotit încă o dată!” Ne-a povestit, că, în timp ce toţi se agitau de jur împrejur, el se ruga în capelă şi a auzit un glas spunându-i: „În cele din urmă, focul va trece”. Nu ne-a spus că a fost chiar glasul Mariei Magdalena sau al lui Hristos, ci doar că a auzit un glas din cer rostind „focul va trece”. De aceea avea acea siguranţă lăuntrică, acea pace. În momentele acelea nu ne spusese nimic, doar după ce trecuse focul şi mânăstirea scăpase. În mod obişnuit, în istoria mânăstirilor au loc astfel de întâmplări.

Altă întâmplare s-a petrecut în anul 1974 şi în noiembrie 1989, în două rânduri deci. Uleiul mânăstirii se află în nişte recipiente mari de ulei, unul necesar pentru tot anul, un ulei de măsline pentru bucătărie, dar şi pentru candelele din biserică. În luna noiembrie se aduce uleiul nou pentru anul următor. Marile chiupuri, două câte două, erau absolut goale. Călugărul, care avea ascultarea să se îngrijească de rezerva de ulei, le verificase să fie gata pregătite să primească după 1 noiembrie uleiul nou pentru anul viitor. În ajunul operaţiei s-a verificat din nou depozitul, dacă totul este pregătit. Şi descoperă două chiupuri pline cu ulei! Rămâne uimit, ştia bine că le golise pe toate, le curăţise şi le pregătise de umplere. Două sute de litri de ulei, fără să se fi rugat, fără să fi cerut aşa ceva. Ceilalţi monahi au râs de el: ai uitat!”, „nu ai băgat de seamă!”.

Dar a intervenit ceva; mai înainte se lucrase la un «Album» cu mânăstirea şi tocmai în ziua dinaintea sosirii uleiului, fotograful fotografiase şi depozitul de ulei cu chiupurile goale. Deci, două chiupuri pline şi nu numai atât; uleiul din ele a fost împărţit în dar pelerinilor şi s-au făcut numeroase vindecări minunate cu el. „Dar de vreme ce nu s-au făcut rugăciuni speciale pentru a cere ulei, de ce ne-a dat Maica Domnului ulei?” Pentru că minunea s-a petrecut în noiembrie 1989, înainte de incendiul din 1990, ea a fost un semn de ocrotire a mânăstirii de Maica Domnului; un semn înainte mergător care ne asigura că mânăstirea va fi ocrotită, aşa cum a şi fost.

Unii afirmă că ne aflăm „la sfârşitul vremurilor”. Cum aţi comenta aceasta?

printul-charles-la-simonopetra-muntele-athosVă reamintesc că Hristos ne-a învăţat să nu căutăm să numărăm zilele şi să nu iscodim semnele. În epoca noastră, există tentaţia de a se desluşi semnele timpului, ale antihristului, sfârşitul lumii, 666. La urma urmei, toate ideile acestea sunt o încercare pur omenească în sânul credinţei, în sânul Ortodoxiei, de a descoperi semne. Dar alta este atitudinea noastră spirituală. Desigur, face parte din ea şi sentimentul că ne aflăm la sfârşitul timpurilor, este o învăţătură a Noului Testament – timpurile noastre sunt cele de pe urmă. Prin urmare nu e o urgenţă şi ocazie de panică.

Oamenii care vorbesc despre 666 şi altele întreţin o atmosferă anxioasă, de temere, de angoasă. Dimpotrivă, trebuie să fie una de bucurie. Nu pe antihrist îl aşteptăm, ci pe Hristos. Antihristul e doar ultimul obstacol la venirea lui Hristos, iar noi ştim că Hristos va birui. Desigur, iminenţa sfârşitului timpului ne aduce tuturor încercări; antihristul va trage pe mulţi spre pierzanie, o ştim şi o vedem în jurul nostru. Dar credinţa trebuie să hrănească în noi ceea ce este dincolo de antihrist, de sfârşitul lumii şi anume: venirea lui Hristos, în slavă, biruitor. Acesta e sensul credinţei noastre ortodoxe: aşteptarea cu bucurie stăruitoare, fermă a biruinţei lui Hristos.

Toată Sfânta Liturghie, tot conţinutul ei, e sfârşitul timpurilor, un adevărat sfârşit al timpului pe care-l trăim zilnic în Liturghie: venirea întru slavă a Mântuitorului. În Biserică timpul nu mai există, iar atunci când la sfârşitul sfinţirii darurilor ni se aduce aminte de Cruce, de Mormânt, de Învierea cea de a treia zi, de Înălţarea la cer şi de a doua venire, această a doua venire a lui Hristos este aici, este prezentă. Timpul nostru este suspendat, înlăturat şi ceea ce avem de faţă aici, în faţa altarului, a icoanelor, este Hristos venit întru mărire prin Sfânta Împărtăşanie, este venirea glorioasă a lui Hristos. Deci, tocmai timpul e efectiv abolit, cu adevărat sfârşit. Aceasta este viaţa de creştin. A trăi în angoasă este o orientare pur omenească. Credinţa depăşeşte toate acestea, ea ne dă puterea de a înfrunta cu dinamism primejdiile şi avangardele lui antihrist, care vin cu toate ispitele şi păcatele din lumea din jur. Dar atitudinea creştinului nu una de frică, dimpotrivă, e una de biruinţă. Aşa erau martirii, primii creştini.

Ce impresie aveţi de ecumenismul din zilele noastre?

Consider că ecumenismul din zilele noastre nu mai reprezintă un pericol ca altădată. Este ceva care moare domol: congrese, vizite, publicaţii, nimeni nu mai crede în el. Se continuă pentru că „trebuie” continuat şi am impresia că şi conducătorii nu mai cred în el. Primejdia reală vine din altă direcţie, din sincretism, în ceea ce am putea numi drept lipsa de simţ al adevărului la modul global. Acesta este marele pericol! Dar poporul nu va urma ecumenismul oficial, orice ar spune şi ar decide, aşadar nu e un pericol. Acum câţiva ani ar fi putut aduce primejdii pentru viitorul Ortodoxiei.

Mult mai rău, mai pervers este ceea ce mediile de informare descriu prin mondializare, adică uniformizarea valorilor. Încet, încet şi ortodocşii intră în această înseriere şi înlănţuire care nivelează totul: toţi au „aceeaşi valoare”, se pot nivela ortodocşi, musulmani, budişti, acest uniformalism e foarte dificil de ocolit. Şi el generează reacţii fanatice: oameni care vor să reziste la toate acestea cad în cealaltă extremă: spiritul sectar şi fanatic. Trebuie să ştim să ne păstrăm echilibrul, spiritul eclezial, ataşat de adevăr, de unicul adevăr al Bisericii, al Sinoadelor şi al Sfinţilor, dar fără tendinţă schismatică, păstrând unitatea Bisericii. Desigur, mai sunt încă multe probleme pe care le mai pune ecumenismul, uniatismul ş.a.m.d., dar, la urma ur-melor, s-a văzut în ultimii 40 de ani că toate acestea nu au produs nimic. Doar schisme şi frânturi ale Bisericii. Ortodoxia nu s-a lăsat ispitită de ele.

Suntem la începutul celui de al treilea mileniu. Cum vedeţi situaţia Ortodoxiei de acum?

Nu ştiu eu care va fi viitorul Ortodoxiei pentru un mileniu de aici înainte. Istoria se accelerează, efectiv ne aflăm întru totul la sfâr-şitul timpului. A devenit evidentă accelerarea istoriei, a evenimentelor, a schimbărilor, a ideilor care fierb, clocotesc. Greu de spus ce va fi peste 10 sau 20 de ani. Este clar că astăzi Ortodoxia reprezintă pentru lumea creştină singura valoare sigură, singurul lucru solid, ferm pentru creştini. Chiar şi catolicismul, care părea o instituţie de nezdruncinat, pretutindeni se surpă, aproape că se prăbuşeşte.

Numai Ortodoxia, deoarece este ataşată Sfintelor Sinoade şi Sfinţilor Părinţi, reprezintă o valoare sigură, deci şi o speranţă pentru omul de azi care are nevoie de perspective spirituale. Numai Ortodoxia poate vorbi despre viaţă spirituală reală şi, în zilele noastre, catolicii şi protestanţii se hrănesc din spiritualitatea ortodoxă. Spiritualitatea şi monahismul este puterea Ortodoxiei, prin acestea teologia ortodoxă e una mistică. Teologia ortodoxă nu este o una academică, nu este un sistem teologic, ci expresia raţională a experienţei, a trăirii spirituale. Deci, aceasta este puterea Ortodoxiei.

Cum putem trăi concret cu ajutorul bogăţiei Ortodoxiei?

A fi ortodox înseamnă a fi asemenea unui copil, lăsat într-o casă plină de comori. Plimbându-ne printre comorile din jur, ori încotro privim descoperim lucruri vrednice de admirat, dar principalul este să ne însuşim toate acele comori, de a face să fie ale noastre. Nu numai să le admirăm, să le arătăm altora cât sunt de frumoase, ci să putem să le trăim. Deci, să fim în stare nu numai să ne măgulim cu situaţia de a fi ortodox, ci să putem trăi cu adevărat ortodox din această experiere a lui Dumnezeu, pe care ne-au transmis-o sfinţii de odinioară şi de azi.

Această experienţă a lui Dumnezeu oferă marea bogăţie a ortodoxului. Pentru a trăi această experienţă, se cere o urmare a Sfinţilor Părinţi care s-au jertfit pentru aceasta şi au luptat împotriva egoismului, a tendinţei de izolare prin egoism, pentru a se putea deschide şi a primi darurile Sfântului Duh, aflate în Ortodoxie. A fi ortodox înseamnă a lupta împotriva ispitelor din afară şi a celor dinlăuntru, a omului vechi care este în noi pentru a ne putea bucura de comorile pe care Dumnezeu ni le-a pregătit.

Dar cum să devii un om nou?

Foarte simplu! Botezul înseamnă a naşte în noi omul cel nou, împiedicat de omul vechi să strălucească în noi. Dar prin Botez, omul vechi nu mai există, dar noi îl facem să revină. Aşadar, toată viaţa creştinului, după cum zicea Sfântul Marcu Ascetul, constă în lupta pentru a reveni la experienţa Botezului. Nu avem nimic de adăugat, de căutat, pur şi simplu este de ajuns să ne lepădăm de ceea ce am adăugat şi cu ce am întinat veşmântul alb de la Botez. Prin urmare, întreaga noastră lucrare ascetică, nevoinţa noastră, constă în a curăţa acest veşmânt alb, îmbrăcat în ziua Botezului, în copilărie. Copil sau adult, în noi s-a născut omul cel nou, a fost reînnoit omul prin harul Sfântului Duh după chipul lui Hristos. Este o învăţătură foarte importantă a Sfinţilor Părinţilor ai Filocaliei, în special a Sfântului Marcu Ascetul, aceea că întreaga viaţă spirituală constă în a reînnoi trăirea directă a Botezului şi nu a adăuga ceva nou.

Care este importanţa şi valoarea icoanelor în Ortodoxie?

Din perspectiva vieţii spirituale a creştinului, icoana este o fereastră spre Împărăţie. Icoana lui Hristos, a sfinţilor, a Maicii Domnului. Desigur, prin mijloacele tradiţiei artistice a Bisericii, ea ne garantează prezenţa mistică a acestor Sfinţi în apropierea noastră şi a lui Hristos însuşi. Din punct de vedere spiritual, ea nu e numai o prezenţă a sfinţilor care vin spre noi, ci şi o fereastră deschisă care ne cheamă să ne alăturăm lor în Împărăţia Cerurilor. A privi o icoană, a săruta o icoană, înseamnă a fi invitat să-i urmăm pe sfinţi, să-i imităm, pentru ca şi noi, la rândul nostru, să putem iradia de la această slavă a lui Dumnezeu, reflectată de icoană prin nimb, prin lumină. Înseamnă a participa la această slavă în care trăiesc sfinţii.

manastireasimonospetra1Vă rugăm să ne spuneţi ceva despre Sfânta Liturghie.

Sfânta Liturghie e Împărăţia lui Dumnezeu prezentă printre noi, aceasta e slava, gloria Ortodoxiei. Liturghia este sfârşitul lumii în interiorul lumii şi veşnicia prezentă printre noi. Orice interpretare, dată tinerilor, trebuie să sublinieze dimensiunea mistică, chiar dacă nu suntem întotdeauna în stare să o înţelegem. Să nu vedem simplist Sfânta Liturghie ca o obligaţie religioasă de a merge şi a asista duminica la Liturghie pentru că merg şi părinţii noştri, ci să ni se transmită această dorinţă de a depăşi cotidianul. Tocmai pentru că suntem saturaţi de secularizare, de banalitatea din jurul nostru, de vulgaritatea care umple viaţa noastră de zi cu zi.

A merge la Liturghie înseamnă a ieşi din vulgaritatea vieţii obişnuite pentru a putea intra în lumea lui Dumnezeu prin simboluri. Înseamnă a-i hrăni pe oameni în sensul Liturghiei, a-i educa, a-i învăţa despre sensul simbolismului ei, prin mijloace văzute să răzbeşti la realităţile nevăzute. Aşadar, prin icoane care nu sunt toate frumoase, prin preot care nu este mereu un preot bun, prin cântece care nu sunt totdeauna bine cântate, slujindu-ne de tot ceea ce este un intermediar pentru a intra în ceea ce e semnificat, nu în obiectul care semnifică, ci în ceea ce e semnificat în spatele lui ce este prezent în el. Aceasta înseamnă a intra în slava lui Dumnezeu, iar aceasta defineşte identitatea persoanei creştine, ceea ce face să aparţină deja Cetăţii Cereşti. Şi fiecare participă la această Cetate Cerească în timpul Liturghiei.

Ştim că în Athos ne aflăm sub ocrotirea Maicii Domnului. Vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre această ocrotire.

Cu adevărat, Maica Domnului este simţită aici de călugări ca propria lor Mamă, cu toată tandreţea şi afecţiunea ei, dar şi cu familiaritatea cu care îi vorbesc, îi înşiră suferinţele şi grijile lor. Iar ea este, într-adevăr, prezentă printre noi prin minunile ei, prin icoanele făcătoare de minuni din Sfântul Munte şi nu numai. Este o realitate pentru toată Biserica ortodoxă, ea fiind cu adevărat mama ortodocşilor şi ca o mamă, după firea pământească, are duioşie pentru copii ei. De asemenea, ea este Maica rugăciunii.

Vă este cunoscut acel Acatist românesc al Rugului Aprins, scris de părintele Daniil Tudor?

Da. E o extraordinară rugăciune, cu un text extraordinar. Cu mult timp în urmă, l-am cunoscut în traducere, în limba franceză. Este Filocalia în poezie. Acest Daniil Tudor este un mare sfânt. Este chiar frecvent citit la mânăstirea mea din Franţa. Maica Domnului din acest Acatist este Maica Rugăciunii, având refrenul: „Tu care eşti Maica Rugăciunii”. Aceasta este poziţia, locul Maicii Domnului: ea ne conduce în taina Filocaliei, în taina prezenţei lui Dumnezeu în inima noastră.

Partea a II-a a interviului cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul aici: “De când sunt ortodox, de când sunt călugăr, trăiesc într-o neîntreruptă bucurie”, interviu cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul (partea II)

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

Foto din arhiva blogului (de sus în jos): (1). Ieromonahul Makarios Simonopetritul, (2). Racla cu mâna caldă a Sfintei Maria Magdalena, (3). PS Siluan Şpan şi Ierom. Makarios Simonopetritul, (4). Monah rugându-se cu metanierul, (5). Icoană a protectorilor Sfintei Mănăstiri Simonopetra: Sfânta Maria Magdalena şi Sfântul Simon Simonopetritul, (6). Proiegumenul Emilianos Simonopetritul, (7). Prinţul Charles în pelerinaj la Mănăstirea Simonopetra, (8). Iconostasul katholikonului de la Simonopetra, (9). Mănăstirea Simonopetra (jos)

simonopetra_header