TRINITAS TV: Interviu în exclusivitate cu Părintele Prodromos Lavriotul, starețul Mănăstirii Marea Lavră

TRINITAS TV: Interviu în exclusivitate cu Părintele Prodromos Lavriotul, starețul Mănăstirii Marea Lavră

Reclame

Hramul Chiliei Sfântul Andrei – Provata (video, 30 noiembrie / 13 decembrie 2017, 2016, 2015)

Mergând de la Mănăstirea Caracalu spre Marea Lavră, înainte de Turnul Morfono, întâlnim un loc sihăstresc numit Provata. Aici se află mai multe chilii care constituiau un schit până la jumătatea secolului al XIX-lea.

În clipurile de mai sus aveți imagini video de la prăznuirea hramului chiliei Sfântul Apostol Andrei din Sihăstria Provata din trei ani diferiți.

Athosul în vremea de dinainte de stabilirea monahilor

Cercetarea istoriei şi arheologiei Sfântului Munte se împarte în două părţi: Athosul de dinainte de venirea monahilor şi Athosul monastic. Dacă ne gândim că la prăznuirea restaurării icoanelor, în anul 843, se menționează că au luat parte şi monahi aghioriţi, tragem concluzia că, deja, în acea perioadă exista o societate monahală organizată în Sfântul Munte.

Sfântul Eftimie Athonitul (Eftimie cel Nou, 823-898), ctitorul Sfintei Mănăstiri Peristerais de lângă Tesalonic, vine pe la mijlocul secolului al IX-lea în Sfântul Munte şi se zăvorăște într-o peşteră vreme de trei ani, iar apoi vin şi alţi călugări și se stabilesc în apropierea lui. Din pricina întețirii atacurilor piraţilor, acești monahi, dar și alte obști monahale, ies din Sfântul Munte şi se stabilesc în interiorul Peninsulei Halkidiki: obștea Sfântului Eftimie cel Nou la Vrastámou (astăzi Vrástama în Halkidiki, loc de închinare pentru pelerini), iar Avva Ioan Kolovós, un alt mare ascet care avea ucenici, a plecat și s-a stabilit în Sidirokavsíis, unde exista tradiția exploatării minereurilor argentifere, (Stághira de astăzi, nu cea din perioada antică, ci în apropiere de Stratoníki, în Halkidiki).

Atunci când Cuviosul Athanasie s-a retras în Sfântul Munte, el știa exact pentru ce mergea acolo. Există și teoria că el făcea o anumită operă misionară, de natură politică, așa cum făceau și alte obști stabilite în spațiul pan-eladic. Atunci când s-a retras, așadar, în Sfântul Munte, a cutreierat toate locurile pentru a vedea unde se poate stabili și a văzut mănăstirile care existau deja. Se spune că abia în 963 este fondată prima mănăstire, Marea Lavră, dar nu cred că trebuie pusă problema în termeni atât de stricți. Există un document din anii 950 și ceva, păstrat la Mănăstirea Xiropotamou, care menționează persoane juridice, adică mănăstiri care aveau proprietăți și relații cu statul, ceea ce înseamnă că existau mănăstiri, cel mai probabil organizate nu sub formă de chinovie, așa cum a rânduit [pentru prima oară] Sfântul Athanasie Athonitul la Marea Lavră.

Totuși, înainte de 843, ce se întâmpla în Athos? În rândul istoricilor și arheologilor circulă și opinia că locul era pustiu, că orașele antice care au existat aici, pe care le menționeză și Herodot și Tucidide, ar fi dispărut, dar mai existau oameni în Peninsula Sfântului Munte.

Încă nu s-au efectuat săpături care să identifice orașele antice amintite de Herodot și Tucidide. Locurile cetăților menționate de istoricii antici nu pot fi stabilite cu certitudine. Avem, pe de-o parte, mențiunile scriitorilor antici, iar pe de alta, siturile arheologice cu probe sigure că acolo a existate orașe antice [fără să le putem suprapune].

Fără să intrăm în detalii, putem menționa ruinele din locul numit Platí, vizavi de Frankolimena, în golful Ierissós, unde se găsea cetatea antică Díon. Avem, apoi, orașul antic al cărui port care se găsea pe țărmul de lângă Mănăstirea Hilandar, în vreme ce orașul de sus și centrul așezării se găseau la Mikrí Samariá, la capătul Hilandarului, unde încă se mai vede zidul antic. Dacă te plimbi prin acel loc, găsești ceramică neagră, neagră cu figuri roșii, roșie cu figure negre, sau găsești vase miceniene. Pe țărm, între arsanaua Hilandarului și cea a Sfântului Vasile, se afla cimitirul vechii cetăți. Acolo, când se stârnește o furtună mare, cu crivăț din nord, ies și astăzi la iveală morminte preistorice.

O altă așezare antică se găsea pe locul pe care se află astăzi Mănăstirea Vatopedi. Toți spun: dar nu vedem nimic! În cursul anumitor cercetări pe care le-am făcut, am găsit și am văzut. Faptul că vizitatorul grăbit de astăzi nu vede nimic, așa cum nu vede nici chiar vizitatorul atent, este firesc: tot acest ansamblu uriaș al Mănăstirii Vatopedi, pentru a fi construit, a folosit fiecare piatră care s-a găsit în zonă. Așadar, la nivel superficial, nu mai e posibil să vezi astăzi ceva, căci toate pietrele au fost luate. Cu toate acestea, în urmă cu vreo 15-20 de ani, când au avut loc săpături în grădinile Vatopediului, pe un câmp pe care monahii voiau să cultive cartofi, am găsit un chiup mare care servea, probabil, pentru depozitarea cerealelor ori a vinului.

Mai jos se găsea celălalt oraș antic, Kaliakra, care avea construite niște ziduri extraordinare. Coborând din Karyes către Iviron, lângă Chilia Megáli Panaghia, adică fosta Mănăstire Gomátou (mănăstirea aghiorită, nu cea care este în afara Sfântului Munte), acolo s-au descoperit statui și alte antichități. Dar chiar pe locul Mănăstirii Iviron trebuie să fi existat o așezare antică: un loc așa de bun, cu ape curgătoare, cu terenuri întinse… Astăzi, orașul este acoperit de Mănăstire… Toate acestea susțin ipoteza existenței unui sit arheologic, a unei așezări antice.

Şi la Marea Lavră trebuie, de asemenea, să fi existat în Antichitate o așezare, dar oraşul cel mai important a fost Voulevtíria. Voulevtíria este numele vechi al ţărmului de lângă Schitul Aghia Anna (Sfânta Ana). Şi numele acesta provoacă nemulţumire acolo, dar avem informaţii despre coloane care au fost găsite în acel loc, inscripţii, la fel ca şi la Mănăstirea Sfântului Pável din apropiere, unde coboară acel uriaş şi nimicitor torent ce se prăvale de pe vârful Athosului rostogolind la vale stânci de două-trei tone… La incendiul cel mare din 1905, toate grădinile şi podgoriile de la Sfântul Pavel au fost distruse de stâncile prăvălite de sus, de pe Athos.

Și la Nea Skīti se vede că au fost construcţii clasice, au fost descoperite şi statui şi ceramică vopsită în negru și ceramică neagră cu figuri roșii sau roșie cu figuri negre. Înaintând către interiorul Golfului Singhítikos (Golful Sfântului Munte), ajungem la Dafni: acolo unde coboară râpa de la Dafni, între arsanalele Mănăstirilor Simonópetra şi Xiropotámou, în dreapta acelui loc se afla o așezare antică. Atunci când s-au făcut defrişări, în locurile unde au rămas gropi în pământ s-au găsit resturi de ceramică antică.

Şi sus la Mănăstirea Xiropotamou trebuie să fi fost, de asemenea, o așezare antică, căci şi acolo se găsesc artefacte… Oraşul care domina în epoca antică, cel mai important dintre cetățile antice din zonă, se afla între arsanalele Mănăstirilor Konstamonitou şi Zografou: cam pe la mijlocul drumului către Konstamonitou se afla orașul de sus, acolo e și fundaţia unui templu antic. Tot acolo mai era şi o coloană din epoca clasică, pe care părinţii din secolul al XVIII-lea au încastrat-o într-un zid de pe partea dreaptă a drumului, cu puţin înainte de a ajunge la Konstamonitou. Am văzut-o într-o fotografie mai veche, dar coloana a dispărut, nu mai există astăzi.

Acestea sunt, în mare, informaţiile despre oraşele antice care ar trebui studiate temeinic. Deja a început să se facă simţită în rândul unora dintre aghioriţi conştiinţa faptului că trebuie întreprinsă o cercetare arheologică pentru a descoperi istoria veche a Peninsulei Halkidikí. V-am vorbit acum despre locurile unde au fost descoperite antichităţi, dar ar fi frumos dacă am găsi denumirile, dacă am putea identifica oraşele antice menționate în scrieri…

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Ioachim A. Papánghelos
Arheolog

Prăznuirea Cuviosului Athanasie Athonitul la Marea Lavră (video, 2017)

Marea Lavra este prima mare mănăstire zidită în Sfântul Muntele Athos, fiind ctitorită în jurul anului 963 de către Sfântul Athanasie Athonitul cu sprijinul financiar a doi împărați bizantini. Mănăstirea a fost închinată Praznicului Bunei Vestiri, însă după adormirea Cuviosului Athanasie, Marea Lavră a luat drept hram Adormirea Cuviosului, care se prăznuiește în data de 5 iulie. În Katholikon (biserica mare) se păstrează mormântul cu moaștele Sfântului și crucea pe care acesta o purta la piept.

Mai sus aveți o înregistrare video (2 h și 24 min.) din 2017 de la prăznuirea Cuviosului Athanasie la Marea Lavră (5 / 18 iulie), ctitoria sa și locul său de odihnă până la obșteasca înviere.

Mai multe informații despre Cuvios găsiți urmând categoria: Athanasie Athonitul

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Noul Mucenic Constantin Aghioritul, cel din neamul turcilor (2 iunie)

Noul Mucenic Constantin a mărturisit în Constantinopol în ziua de 2 iunie a anului 1819.

Constantin s-a născut în satul Ipsilométopo din insula Mytilíni, din părinți musulmani. Era un tânăr atât de frumos și de bun la suflet, încât stârnea admirația dar și invidia oamenilor. Astfel, o vecină de-a lui, turcoaică, și-a pus în gând să-l otrăvească. Sfântul era atunci în vârstă de doar 15 ani. Otrava pe care i-a dat-o femeia nu l-a omorât, dar a orbit și a rămas țintuit la pat. Mai apoi s-a îmbolnăvit și de variolă. Atunci, o femeie creștină i-a cerut mamei sfântului să o lase să îl stropească cu agheasmă. Mama sfântului, deși era musulmană, văzând că fiul ei merge din rău în mai rău, a primit, iar Constantin s-a vindecat ca și cum nu avusese nimic.

La moartea tatălui său, mama lui Constantin și a fraților lui și-a luat alt soț, dar acesta era un om rău și căzuse în patima beției. Constantin, împreună cu trei dintre frați, a fost nevoit să plece în Smirna, unde a început să lucreze ca vânzător de legume și fructe. Printre clienții săi se număra și Mitropolitul orașului. Mergând adeseori la mitropolit acasă, Constantin a început să învețe limba greacă și să fie interesat de credința ortodoxă. Mitropolitul îl sfătuia mereu să meargă la slujbele ortodoxe și să încerce să ducă o viață duhovnicească mai înaltă. Mergând într-o zi la mitropolie, a găsit acolo un părinte bătrân și l-a rugat să îi citească ceva dintr-o carte de învățătură ortodoxă. Gheronda i-a spus atunci că trebuie să meargă să-și ia ochelarii pentru că nu îi avea la îndemână. Atunci, Constantin a alergat degrabă și i-a adus el ochelarii bătrânului preot, pentru ca să aibă mai mult timp să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Bătrânul l-a răsplătit pe Constantin citindu-i câteva ceasuri din cărțile de învățătură, vorbind cu el și sfătuindu-l, lucru care i-a plăcut foarte mult lui Constantin și, după cum spune Sinaxarul său, ,,a păstrat toate acele cuvinte în inima sa”.

Constantin era doar un copil, un copil cu suflet frumos. Dragostea lui Hristos pentru toți oamenii despre care auzea citindu-se, i-a creat o impresie deosebită. Și-a pus în gând să îmbrățișeze și el această credință a lui Hristos și a dragostei. Astfel, a plecat în Sfântul Munte, la Néa Skíti, unde s-a mărturisit pentru prima dată și a luat hotărârea de a se boteza. Duhovnicul său l-a ținut alături de el câteva zile, catehizându-l, apoi s-a adresat întâi-stătătorilor mănăstirii Sfântul Pavel pentru a lua o hotărâre în privința lui Constantin. Nu era ușor de luat o hotărâre în acest caz, pentru că a boteza un musulman în vremea aceea, putea să aibă consecințe grave pentru mănăstire.

Soborul mănăstirii a hotărât să îl trimită la Marea Lavră, care era pe atunci centrul Sfântului Munte și avea mulți părinți luminați de Dumnezeu. La Marea Lavră l-au primit cu mare dragoste, l-au îngrijit, l-au catehizat, dar nu au îndrăznit să-l boteze. Se găsea, chiar atunci, la Marea Lavră, și Patriarhul Ecumenic Grigore al V-lea, pe care turcii aveau să-l spânzure în cursul evenimentelor din 1821. Astfel, Constantin a fost trimis la Patriarh – aflat în exil în Sfântul Munte în acea vreme– după ce părinții de la Marea Lavră i-au dat și un mic ajutor de 5 arginți. Părinții se temeau ca nu cumva acest tânăr să fi fost trimis dinadins de turci pentru a le întinde o cursă, pentru ca să găsească motiv de a da foc Sfântului Munte.

Constantin, în loc de a merge să îl întâlnească pe Patriarh, s-a dus la Schitul Sfintei Ana, unde îl cunoscuse pe Părintele Hrisant, duhovnic îmbunătățit, alături de care a rămas timp de trei zile. De acolo a plecat iarăși la drum, fără să vadă unde mergea, din cauza ceții – dar, de fapt, pentru că așa a dorit Dumnezeu – a apucat pe drumul care ducea la Kavsokalivia. Ostenit de drum, s-a așezat să se odihnească, și adormind, i s-a arătat în vis Maica Domnului, care i-a spus să nu se întristeze, ci să-și continue drumul către schit. La Kavsokalívia l-a întâlnit pe Gheronda Gavriil, dar bătrânul s-a temut să-l boteze fără binecuvântarea egumenului, așa că l-a trimis, împreună cu monahul Gavriil, la mănăstirea Iviron, unde se găsea, în acea perioadă Patriarhul Grigorie. ,,De ce ai venit la noi, care suntem disprețuiți de către toți”, l-a întrebat atunci Patriarhul, ca să-l încerce. Și a continuat: ,,Ce dorești de la noi, care, după cum vezi, nu avem nimic să-ți dăm? Noi suntem prigoniți de către toți, pe când voi aveți puterea și slava și vă puteți bucura de toate plăcerile vieții și tu nu iei seama la toate acestea? Vino-ți în fire!”. După ce a ascultat toate acestea, Constantin a început să plângă. Patriarhul s-a apropiat de el și, prin cuvinte blânde, l-a mângâiat zicând: ,,Peste câteva luni voi veni eu la Kavsokalívia și te voi boteza. Tu mergi, pregătește-te și, mai mult decât orice, să nu știe nimeni despre aceasta”.

Sfântul a făcut după cum i-a spus Patriarhul și a mers și a stat la Kavsokalívia vreme de șase luni. În toată această perioadă, a stârnit admirația tuturor pentru frumoasele sale virtuți și pentru credința sa.

În cele din urmă, a fost luată hotărârea de a fi botezat. În momentul când preotul a rostit cuvintele ,,se botează robul lui Dumnezeu Constantin”, fața sa a început să strălucească atât de tare, încât monahii ce erau de față cu greu puteau să privească la el.

După botez, Constantin a mers și a aprins o lumânare mare la icoana Maicii Domnului Portaítissa de la Mănăstirea Iviron, iar de acolo s-a îndreptat spre Schitul Sfântului Ioan Botezătorul, unde a avut prilejul să se închine la moaștele sfinților noi mucenici. Aici i s-a născut în suflet dorința de a mărturisi și el pe Hristos. Aceste gânduri ale sale le-a mărturisit duhovnicului schitului, dar acesta nu l-a încurajat către ceea ce își dorea, ci l-a povățuit să rămână pentru o perioadă și să ducă lupta cea duhovnicească a monahului, iar dacă va fi voia lui Dumnezeu, Acela îl va chema să mărturisească.

Mâhnit de acest cuvânt al bătrânului, s-a întors la Kavsokalívia. Acolo a avut o vedenie dumnezeiască: se făcea că se găsește în Aghia Sofia, iar în înaltul turlei se găsea Hristos șezând pe un tron prealuminos, străjuit de oștile cerești. Acolo se afla și un ostaș mai de vază decât ceilalți (părea a fi Sfântul Dimitrie), care l-a luat de mână și l-a dus în fața Domnului. Iar Domnul, privind la el, i-a spus: ,,Lasă-l pe acesta, încă nu a sosit vremea lui”.

Pe atunci, frații lui Constantin se găseau în Magnezia (Asia Mică). Dorința cea mai mare a sfântului era de a-i găsi și a-i face și pe aceștia creștini. Luând binecuvântare de la duhovnicul său, a plecat spre Aivalí, urmând ca de acolo să meargă în Magnezia. La Aivalí fost recunoscut de un turc. Constantin a încercat să fugă la Smirna, dar pe corabie a fost arestat și dus la aga. În fața judecătorului, Constantin a mărturisit că este creștin, zicând: ,,Musulman am fost, dar luminat fiind de Dumnezeu, am înțeles că zadarnică este credința agarenilor, căci numai credința creștinilor este cea adevărată. De aceea, cunoscând ce este mai bine pentru mine, m-am botezat creștin pentru a câștiga viața veșnică”. Aga din Aivalí l-a chemat atunci pe aga din Moschonisión pentru a încerca amândoi să-l readucă pe Constantin la credința musulmană. Însă nici temnița, nici amenințările, nici promisiunile și nici chinurile nu au putut să-l facă pe Constantin să-și schimbe credința. În tot acest timp, creștinii din Aivalí, se adunau și privegheau și se rugau pentru ca Dumnezeu să-l întărească pe sfânt.

Chinurile la care l-au supus erau înfricoșătoare. La fel îl chinuiseră și pe Sfântul Gheorghe cel din Chios, în urmă cu zece ani, tot la Aivalí. Mai întâi i-au așezat pe cap o coroană înroșită în foc, apoi i-au strâns capul într-o curea în care înfipseseră cuie, astfel încât ochii îi ieșeau afară din orbite din pricina strânsorii. Zi și noapte îi strângeau picioarele în butuci de lemn sau îl atârnau cu picioarele în sus, iar trupul i-l loveau și i-l brăzdau cu gheare de fier. Creștinii vedeau cum o lumină plutea deasupra bisericii Sfântului Gheorghe, iar de acolo, lumina mergea și intra în temnița unde se găsea sfântul. În închisoare, Maica Domnului i s-a arătat sfântului și i-a vestit că va sfârși prin moarte mucenicească în Constantinopol.

După toate acele chinuri, l-au adus din nou pe sfânt în fața mai marilor lor, sperând ca de data aceasta să se lepede de credința creștină. I-au dezlegat mâinile, iar în acel moment Constantin și-a făcut semnul Crucii. Văzând aceasta, aga din Moschonisión și-a ieșit din minți, a început să strige, și-a scos sabia și a început să-l lovească pe Constantin peste piept. O cruce luminoasă s-a arătat pe pieptul sfântului, care nu a pătimit nimic. Văzând că nimic nu folosește, aga din Aivalí l-a trimis pe sfânt la Constantinopol, unde a fost supus la alte chinuri. Printr-un monah care l-a vizitat în închisoare, Constantin a trimis scrisori Patriarhului Grigorie – care se afla încă la Sfântul Munte – precum și părinților de acolo.

Adus din nou în fața judecătorului, i-a spus: ,,O, judecătorule, dacă ai știi și tu cât cântărește un suflet, pe dată ai deveni și tu creștin”. Judecătorul, neputând să îndure această ,,ocară”, a poruncit ca sfântul să fie spânzurat, iar apoi să fie îngropat în cimitirul musulmanilor, pentru că el îl considera pe sfânt ca fiind musulman, dar și pentru ca nu cumva creștinii să îi poată lua trupul.

De la Sfântul Munte, câțiva monahi au fost trimiși la Aivalí să afle amănunte despre împrejurările în care a mărturisit Sfântul Constantin și să aștearnă totul pe hârtie. Aceștia au ajuns și în Constantinopol și au cumpărat de la turci veșmintele pe care le purtase sfântul înainte să-și afle sfârșitul. Aceste haine se găsesc astăzi la Sfântul Munte, la Kavsokalívia, unde mulți creștini punându-le peste ei și cerând cu credință ajutorul sfântului, și-au găsit vindecarea de bolile de care sufereau.

Sursa online: pemptousia.ro

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Pătimirile Noului Mucenic Constantin Aghioritul, frescă din Kyriaconul Kavsokaliviei

Tropar, glasul al III-lea,  ,,Dumnezeieștii credințe”:

Toată adunarea creștinilor o ai bucurat,

Iar neamul agarenilor l-ai rușinat,

Propovăduind cu înflăcărare dreapta credință,

Mulțime de chinuri ai îndurat.

O, Constantine, lauda mucenicilor,

Lucrul pe care l-ai dorit, l-ai înfăptuit,

Pomenește-ne pe noi, vrednicule de laudă.

O pagină de istorie a Sfântului Munte: Mănăstirea athonită de rit apusean Amalfion (Morfonou), sec. X-XIII

Ortodoxia trans-națională

Turnul Mănăstirii Amalfion, Athos

Nimic nu poate aduce atât de aproape oamenii de bună credință precum legătura frăției ce se naște din părtășia întru aceeași adevărată Credință Creștină Ortodoxă. Într-o inimă profund ortodoxă, nu poate fi deosebire între iudeu și elin (Galateni 3, 28), nu mai este Răsărit și Apus. O frumoasă pildă a acestui adevăr este însăși istoria mănăstirii de rit occidental Amalfion, far ce a strălucit din Muntele Athos – Sfântul Munte – timp de vreo 300 ani, începându-și existența la sfârșitul secolului al X-lea și rezistând până aproape de finele secolului al XIII-lea.

Vorbind în sens mai larg, acest adevăr este la fel de bine mărturisit de însuși caracterul pe care îl avea Sfântul Munte în vremurile de început, în epoca sa de aur, atunci când monahi veniți aici din toate neamurile, popoarele și graiurile s-au adunat laolaltă pentru a proslăvi pe Tatăl, Fiul și Sfântul Duh înveșmântându-se în preafumos chip al sfințeniei, dând astfel naștere unei comunități transnaționale aflate sub ocrotirea binevoitoare a Împăratului Bizanțului și a Patriarhului Ecumenic.

Introducere în istoria Amalfionului

Pentru pelerinul de astăzi ce vine să viziteze Sfântul Munte, relicvele Mănăstirii Amalfion compun o priveliște izbitoare: pe coasta de est se ridică la înălțime, impunător și maiestuos, vechiul turn dreptunghiular. Este orientat către un încântător golfuleț încadrat de promontoriile de la Kosari și Kophos, situat cam la jumătatea distanței dintre Marea Lavră și Karakalu (în trecut, Mănăstirea Karakalu era condusă de albanezi). Turnul acesta este unul din puținele vestigii ale mănăstirii în care cândva, călugări italieni se nevoiau în ascetism și rugăciune potrivit rânduielilor lăsate de Sfântul Benedict de Nursia Cel de Minuni Făcător; au mai rămas cimitirul, fragmente din zidul de sud-vest și doar ceva rămășițe ale vechii arsanale. Denumirea originală a fostei mănăstiri, Amalfion sau Amalfinou, a ajuns astăzi sub forma de Molfinou sau Morfonou.

Turnul Amalfionului, Athos

Amalfion – butucul unei roți cu patru spițe

Istoria mănăstirii Amalfion este strâns legată nu doar de localitatea italiană Amalfi și părinții greci ai Athosului, ci și de enclava amalfită din Constantinopol, precum și de marea Mănăstire Monte Cassino, punctul din care cultura și spiritualitatea greacă au fost difuzate în toată Italia. Toate aceste patru centre de activitate spirituală și economică au sprijinit întemeierea mănăstirii Amalfion, bucurându-se la rândul lor de buna înrâurire dată de viața acesteia de rugăciune.

Localitatea Amalfi, Italia

Amalfi și Constantinopol

Amalfi, la ora actuală un orășel italian situat pe splendida coastă de sud, mai jos de Napoli (în Provincia Salerno din regiunea Campania), era în veacul al X-lea o strălucită republică maritimă condusă de dogi, superioritatea sa asupra altor state italiane fiind consfințită prin efigia Împăraților bizantini Vasile și Constantin. Amalfitanii erau printre primii occidentali care întemeiau colonii în Orientul Apropiat, ca și în Constantinopol, unde aveau un port comercial situat în apropierea Mănăstirii Sf. Antonie cel Mare de pe țărmul de est al Bosforului. Au avut acolo și o mănăstire, cu o biserică ce se numea Biserica Latină a amalfitanilor închinată Fecioarei Maria Deipara (Deipara, echivalentul latin al grecescului Theotokos – Născătoarea de Dumnezeu, Maica Domnului).

Vedere de sus asupra coastei la Amalfi, Italia

Rânduiala monahilor de aici era benedictină (am folosit generic termenul de „benedictin” referindu-mă la întreaga cultură generată de rânduiala monahală a Cuviosului Benedict, fără a vrea să induc ideea că acolo ar fi existat un „ordin benedictin”, în sensul modern al cuvântului, n.aut.). Mai era o mănăstire amalfitană în Marea Cetate [Constantinopol], care urma o altă rânduială; acea mănăstire era închinată Mântuitorului Iisus Hristos; ambele obști monahale se bucurau de privilegii și de protectorat din partea Împăraților Bizantini. Cele mai vechi mărturii ale acestor ctitorii amalfitane datează din anul 944.

Amalfitanii la Ierusalim

Între anii 1020-1023, la Ierusalim, vechiul adăpost pentru pelerinii din Apus a fost restaurat de către amalfitani și reorganizat sub formă de mănăstire benedictină cunoscută sub denumirea de „Sfânta Maria a Latinilor” (pentru a o deosebi de Sfânta Maria a grecilor).

Povestea acestei așezări monahale amalfitane este cât se poate de interesantă, având multe lucruri în comun cu istoria Mănăstirii Amalfion din Sfântul Munte Athos. Papa Grigorie I l-a trimis la Ierusalim pe Starețul Probus pentru a construi o casă de oaspeți pentru pelerinii din Apus. Construcția a fost finalizată în anul 603, dar se pare că a fost distrusă în 614 de perși. Înainte de anul 800, Carol cel Mare a intrat în tratative cu califul Harun al-Rashid (califul din O mie și una de nopți) pentru ca așezământul să fie reconstruit și încredințat mănăstirii benedictine Sfânta Maria a Latinilor (monahul Bernard, pelerin la Locurile Sfinte în 870, descrie acest loc în jurnalul său).

Biserica Sfânta Maria a Latinilor din Ierusalim, aparținând azi luteranilor

Din câte se pare, în anul 1010, mănăstirea a fost distrusă, la fel ca Biserica Sfântului Mormânt, din ordinul zelosului calif Hakem Biamrillah (el-Hakim). Doar zece ani mai târziu, amalfitanii, grație intenselor negocieri cu califul egiptean Mustesaph, au reușit să reîntemeieze așezământul benedictin pentru a purta de grijă pelerinilor veniți din Apus (în Ierusalim se mai găseau încă două alte astfel de case de oaspeți destinate pelerinor apuseni; unul dintre aceste lăcașuri, cel în care erau primite femeile, avea o capelă închinată Sfintei Maria Magdalena, iar celălalt, destinat bărbaților, avea o capelă cu hramul Sfântului Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei). Prin urmare, n-ar trebui să ne surprindă faptul că amalfitanii au ajuns să ridice și pe culmile Athosului o așezare care să le poarte numele, după ce mai întâi construiseră la Constantinopol, dar înainte de momentul reîntemeierii proprietăților lor din Ierusalim.

Athos – Sfântul Munte

Cum arăta, oare, Athosul ce i-a întâmpinat pe călugării latini la debarcare? La vremea aceea, totul era acoperit de codri sălbatici în care viețuiau mai mult pustnici decât călugări de mănăstire. Prigoana iconoclastă i-a determinat pe mulți pustnici greci să se sălășluiască în secolele al VIII-lea și al IX-lea în Athos, și până la vremea în care Sfântul Athanasie cel Mare întemeia Marea Lavră în secolul al X-lea, isihasmul devenise canon de viețuire în Muntele Athos. Controversa athonită din secolul al X-lea nu era de natură etnică, ci pleca de la faptul că pustnicii nu erau în asentiment cu entuziasmul Sfântului Athanasie de a pune început vieții de obște, din pricina marilor edificii și a turnurilor masive. Aceștia gândeau că o obște mare ar eclipsa felul lor de a viețui, și, de aceea, s-au plâns de aceasta Împăratului.

În anul 972, Împăratul Ioan Tzimiskes a pus capăt o dată pentru totdeauna acestei dispute, pronunțându-se, așadar, în favoarea comunităților monahale și a vieții de obște, consfințind acest lucru prin Tipiconul său numit și Țapul, căci era scris pe piele de capră. Ca urmare, toți pustnicii din Athos ce duceau viețuire de sine intrau sub autoritatea marilor mănăstiri. Din cauza acestui decret, atunci când călugării amalfitani și-au făcut apariția pe scena athonită, ei au adoptat forma de viețuire chinovială, aflată în plină ascensiune.

Cum s-au simțit oare călugării latini ce au ajuns în Athos, făcând parte din suita Sfântului Athanasie? S-au văzut deodată înconjurați de asceții cărora li se dusese vestea, bărbați cunoscuți pretutindeni pentru sfințenia vieții lor. Din câte se pare, athoniții acelor vremuri erau vrednici de descrierea făcută de Sfântul Sava al Serbiei: „Mergând în Sfântul Munte, am văzut bărbați desăvârșiți, cu totul înduhovniciți. Am văzut îngeri în trup și făpturi cerești.” De asemenea, se pare că monahii latini erau la acea vreme la fel de bine veniți în Athos ca și oricare alții. Izvoarele timpurii ale Athosului nu lasă să se întrevadă ideea vreunui conflict etnic: impresia generală este de generozitate, de bună înțelegere și conlucrare în ideea unui scop comun. Cu toate acestea, nu este înregistrată nici o vizită demnă de consemnat a latinilor în Athos înainte de momentul în care este lansată invitația Sfântului Athanasie. El a fost primul care a atras împrejurul său – ca un magnet puternic – o mulțime de monahi de etnii diferite. Erau astfel adunați laolaltă romani, spanioli, calabrezi, amalfitani, armeni, georgieni, și nu în ultimul rând, greci.

Panoramă de la Ravello spre țărmul amalfitan, Italia (Foto: foto Jürgen Lottenburger)

Alți italieni aflați în Muntele Athos

În afară de amalfitani, mai erau mulți italieni în Athos. În Viața Sfântului Athanasie aflăm cum călugărul Nichifor cel Gol se pornise spre Athos din Calabria, dimpreună cu povățuitorul său, Phenton, care se sfârșise pe drum, înainte ca fiul său duhovnicesc să ajungă în Athos; odată sosit aici, Nichifor a intrat ucenic la Sfântul Athanasie. Numele anumitor mănăstiri au legătură cu sosirea în Sfântul Munte a mai multor monahi italieni: Klavros, Chiliados, Sikelos și alții. Sikelos a dat numele unei mănăstiri din secolul al X-lea, căreia i se spunea tou Sikelou (în lb. greacă), adică „a Sicilianului”; în secolul al XII-lea, în același loc era în plină înflorire mănăstirea italo-grecească a Sf. Vasile, numită tou Kalavron (în lb. greacă), adică „a calabrezilor”.

În general, greaca era limba folosită în aceste comunități, având în vedere că era limba ce domina lingvistic toată zona de sud a Italiei ce se afla sub jurisdicția Patriarhiei Constantinopolului, iar nu a Romei. În orice caz, călugării proveniți din teritoriile Italiei și ale Siciliei, de cultură atât greacă cât și latină, vor continua să vină în Athos până în secolul al XIV-lea, printre ei numărându-se mulți dintre părinții vestiți ai Athosului: de exemplu, Nichifor cel Gol sau Cuviosul Isihie, a cărui viață este istorisită de Sfântul Grigorie Palama.

O descriere timpurie a Mănăstirii Amalfion

Cuviosul Gheorghe Aghioritul, în cartea sa scrisă în limba georgiană în jurul anului 1045 și care conține biografia Sfinților Ioan și Eufimie ai Ivironului, spune că în timpul vieții Sfântului Ioan,  în Athos a venit un anume Cuvios Leon, frate al ducelui de Benevento, însoțit de șase ucenici. Tot el ne mai spune că aceștia au ridicat mănăstirea Amalfionului, ajutați fiind de părinții de la Iviron. Ctitoria athonită a lui Leon e descrisă ca fiind „o mănăstire preafrumoasă… în care s-au adunat o mulțime de frați.”

În alt loc, același scriitor consemnează următoarele despre Mănăstirea Amalfion: „Această mănăstire se află pe muntele Athos și în ziua de astăzi, locuită fiind de latini care duc o viață de retragere și bună rânduială (qui probe et rite vitam agunt), urmând pravila și învățătura Sfântului Benedict, iar viața acestuia este istorisită în Dialoguri” (este cunoscut faptul că Sfântul Evfimie al Ivironului a tradus în georgiană Dialogurile Papei Grigorie I Dialogul, spre folosul fraților săi athoniți).

Vedere de coastă a Muntelui Athos – Mănăstirea Grigoriou

Marea Lavră – „Maica” Amalfionului

Între acești călugări italieni și obștea Marii Lavre a Sfântului Athanasie Athonitul s-a legat cea mai strânsă prietenie, după cum ne povestește în mai multe rânduri Cuviosul Gheorghe Aghioritul (acesta zăbovește și asupra bunelor relații dintre Sfântul Athanasie și ivireni sau georgieni). Viața Sfântului Athanasie îi pomenește, de asemenea, pe amalfitani, vorbind despre cât de iute s-au împrietenit aceștia cu Sfântul Athanasie. Se poate spune chiar că Marea Lavră a fost într-o oarecare măsură primul cămin al amalfitanilor, de vreme ce aici și-au avut sălașul până când s-au putut muta în propria lor casă.

Amalfionul se găsea la o distanță de numai două ore și jumătate de Marea Lavră, iar semnătura părinților amalfitani apare de multe ori în importante documente ale Lavrei. Într-un act din decembrie 984, în care Sfântul Athanasie făcea o donație către Sfântul Ioan Ivireanul în calitate de egumen tou Klimi (Mănăstirea Iviron de mai târziu), vedem că doi călugări au semnat cu numele lor în latină: „Ego Jo(hannes) monachus testis sum” și „Ego Arsenius uro indignius monachus testis sum” (Eu, călugărul Ioan, sunt martor și Eu, Arsenie, nevrednicul monah, sunt martor) Știm că în 984 nu fusese încă întemeiat Amalfionul; în Viața Sfântului Athanasie se spune că acest lucru a avut loc după această danie către Sf. Ioan.

Marea Lavră

Dar să vedem câte ceva și despre Mănăstirea-Mamă a Amalfionului, Marea Lavră. Aceasta a fost întemeiată între anii 961-965 de către împăratul Nichifor Fokas, care s-a sfătuit în acest sens cu  Sfântul Athanasie Athonitul. Acest împărat era nepotul Starețului Mihail Maleinos de Kyminas, care era și părintele duhovnicesc al Sfântului Athanasie, iar Sfântul Athanasie era, la rândul lui, părintele duhovnicesc al Împăratului Nichifor. Împăratul jurase că se va tunde în monahism dacă îi va învinge pe sarazini, dar după strălucita sa victorie din Creta (martie 961), nu și-a mai împlinit făgăduința. Prin urmare, Marea Lavră a fost modul său de a-și ispăși greșeala.

Ivironul

Cât despre Iviron, o casă înfrățită de la bun început cu Amalfion, această mănăstire a fost întemeiată la anul 980 de către Sfântul Ioan Ivireanul, nu departe de mănăstirea tou Klimentos (a lui Clement), închinată Sfântului Ioan Botezătorul, iar mai târziu Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Știm că Sfântul Athanasie a trecut la Domnul între anii 997-1011, Sfântul Ioan Ivireanul în jur de 1006, iar Sfântul Evfimie Ivireanul în jurul anului 1028. Dar din datele mult mai precise existente în documentele grecești și georgiene, precum și din Cronica Mănăstirii Monte Cassino, putem ști sigur că mănăstirea Amalfion a fost întemeiată între anii 985-990, după ce amalfitanii trăiseră pentru mai mulți ani la Marea Lavră, făcând parte din furnicarul internațional monahal al Sfântului Athanasie.

Un martor: Leon de Ostia

Cronica lui Leon de Ostia din Cassinese aruncă în mod indirect o oarecare lumină asupra istoriei Amalfionului printr-o interesantă relatare. În ea citim că în anul 986 a izbucnit un scandal: cel de-al douăzeci și optulea Stareț al Mănăstirii Monte Cassino din Italia a intrat în funcție prin nepotism, fără a fi ales de călugări, așa după cum cere Rânduiala Sfântului Benedict. Numele acestuia era Manso și era rudă a puternicului duce Pandolfo de Capua (Leon, ctitorul Amalfionului, era fratele ducelui Pandolfo). Starețul Manso de Monte Cassino a alimentat cu atât mai mult indignarea contestatarilor prin viața sa destrăbălată, ca urmare mai mulți călugări au părăsit mănăstirea – printre care Ioan de Benevento, un oarecare Theoboldo, un altul pe nume Liutius, și alți cinci călugări ale căror nume nu au fost consemnate. Primii trei s-au dus la Ierusalim, ceilalți cinci s-au pornit spre „Lombardia” (probabil Calabria).

Ioan de Benevento a plecat apoi din Ierusalim în Muntele Sinai, a viețuit acolo timp de șase ani, de unde s-a îndreptat spre Grecia, sălășluindu-se „pe muntele ce este numit Aghionoros” (Sfântul Munte adică), și anume în mănăstirea Amalfion, printre conaționalii săi. Aici s-a întâmplat că Sfântul Benedict i-a apărut în vis, poruncindu-i să se întoarcă la Monte Cassino pentru a fi numit stareț. Acest Ioan s-a întors, într-adevăr, la Monte Cassino, unde – Manso murind în 997 – a fost numit  egumen (al 29-lea din istoria mănăstirii).

Al doilea conducător al Amalfionului

În articolul său despre Athos din „Revue liturgique et monastique”, nr. 14 (1929), Dom Rousseau este de părere că Ioan de Benevento (Ioan al III-lea) a ajuns în Sfântul Munte în jurul anului 993. Din câte se pare, la momentul sosirii acestui surghiunit de bună voie, Amalfionul nu mai era condus de sfântul său ctitor, Leon, ci de un anume Egumen Ioan, căci găsim, printre semnăturile de actul de concesiune al unui teren datat în 991, un anume Ioan ce a scris astfel în latină: „Joh(annes) monachus [et] higoumenos inter test(es) manu mea scripsi” adică „Ioan, călugăr și egumen, fiind unul dintre martori, am semnat cu propria mea mână.”

Pioner al Athosului

Prin urmare, Amalfionul, ca una din primele mănăstiri ale Athosului, a deschis drumul viețuirii chinoviale în Sfântul Munte (alături de Marea Lavră, Iviron și mănăstirea ce s-a născut odată cu Amalfionul, Vatopedi). Ar trebui să nu pierdem din vedere faptul că din cele douăzeci de mănăstiri athonite ce își desfășoară activitatea în prezent, doar patru din acestea erau întemeiate la momentul morții Sfântului Athanasie: Marea Lavră, Iviron, Vatopedi și (după unii) Esfigmenou. Amalfionul s-a aflat, ca importanță, între aceste mănăstiri când pe locul doi, când pe patru, cinci sau șase.

Harta Europei în 910 A.D. În peninsula italică se distinge ducatul de Benevento, unde se găsea și Amalfi

Rezumat

Așadar, să recapitulăm acum informațiile ce le-am adunat despre epoca de început a Amalfionului. Ctitorul acesteia a fost un foarte bun prieten al Sfântului Athanasie al Athosului, Leon de Benevento, un călugăr vestit pentru viețuirea sa aleasă. În jurul anului 980, acesta a venit în Athos însoțit de șase ucenici, în perioada în care tocmai era ridicată Lavra georgiană a Ivironului. Din 980 până în 984, amalfitanii au viețuit în Lavra Sfântului Athanasie, iar printre ei se aflau doi părinți pe nume Ioan și Arsenie.

Între anii 985-990, egumenul Leon a ridicat mănăstirea Amalfion, beneficiind de ajutor considerabil din partea Sfinților Ioan și Eufimie ai Ivironului. În jurul anului 991, obștea nu mai era condusă de întemeietorul său Leon, ci de un anume Ioan egumenul (cel mai probabil unul din primii șase ucenici), iar în timpul stăreției Părintelui Ioan (din 993 până în 996 sau 997) a venit să viețuiască la Amalfion un anume Cuvios Ioan cunoscut pentru viața sa sfântă, mai exact viitorul Stareț Ioan al III-lea al mănăstirii Monte Cassino din Italia, un vrednic urmaș al Cuviosului Benedict cel Mare.

E posibil ca Starețul Leon să se fi format duhovnicește la Monte Cassino – despre el se spune, desigur, că vine din „ținuturi romane” – însă în Athos el a venit din Constantinopol, și nu este nici un fel de indicație care să ne facă să credem că cei șase ucenici ai lui aveau vreo legătură cu Monte Cassino; despre aceștia se spune că sunt „romani din cetatea imperială și din alte cetăți”.

Exemple similare: grecii în Apus

S-ar putea ca cititorul să găsească ciudat faptul că în Athos, loc cunoscut pretutindeni ca bastion al tradiției monastice răsăritene, a fost posibilă apariția unei mănăstiri latine cu tradiție monastică apuseană. De aceea am și vorbit despre cele două mănăstiri amalfitane din Constantinopol și despre cea din Ierusalim, și putem găsi multe alte exemple similare, de răsaduri în sol latin – acest fenomen începe îndeosebi odată cu momentul migrării călugărilor italo-greci în nordul extrem al peninsulei italice, după atacul devastator al sarazinilor asupra Calabriei din anul 942. Să ne folosim, așadar, de trei exemple utile de așezăminte grecești care au constituit reflectări în oglindă ale așezămintelor amalfitane din Răsărit.

Valleluce

1. Valleluce – Sfântul Nil de Rossano, zis și Grecul, a venit în mănăstirea Monte Cassino pe când egumen era Cuviosul Aligernus. Starețul Aligernus le-a făcut Sfântului Nil și celor ce îl însoțeau o primire vrednică de un rege, insistând ca aceștia să slujească Sfânta Liturghie în limba greacă, în biserica mare.

Statuia Sfântului Nil din biserica catolică din Valleluce. Se vede limpede că este îmbrăcat în schimă monahală orientală

După slujbă, grecii au ținut o cuvântare despre ritul răsăritean în comparație cu cel apusean. Cuviosul Aligernus l-a convins pe Sfântul Nil și pe toți cei din suita sa să rămână pe una din proprietățile mănăstirii Monte Cassino, la Valleluce; aici, Sfântul Nil, conducător al unei mănăstiri grecești, a scris un imn în greacă în cinstea Cuviosului Benedict. Starețul Aligernus a adormit în 984 (atunci s-a autoinstaurat și nerușinatul Manso, care avea să fie urmat de Cuviosul Ioan al III-lea). Mănăstirea de la Valleluce închinată Sfântului Arhanghel Mihaiil a rămas de rit grec până în 1014 – cu mult după sfârșitul pământesc al Sfântului Nil și al ucenicilor lui.

2. Mănăstirea Sfântului Bonifaciu – în Roma, Papa Benedict al VII-lea (974-983) a dăruit mănăstirea Sfântului Bonifaciu de pe colina Aventino arhiepiscopului Serghie al Damascului, refugiat la Roma în 977, însoțit fiind de un grup de călugări greci. Cunoscută mai târziu sub denumirea de Sfinții Bonifaciu și Alexie (astăzi se numește San Alessio), această mănăstire a urmat atât ritul latin cât și cel grecesc. În timpul primelor două stăreții, sub conducerea lui Sergie (977-981) și Leon (981-999), a avut două obști, una compusă din călugări greci, alta din călugări latini, ambele unite sub un singur Stareț. Grecii urmau ritul și tradiția monastică grecească, iar latinii ritul apusean și tradiția monastică benedictină.

Sant’Alessio all’Aventino

În ultimul pătrar al celui de-al zecelea secol, Sf. Bonifaciu a ajuns să fie cea mai aleasă și prețuită mănăstire din Roma, fiind înzestrată din belșug cu privilegii și danii din partea Papilor și a împăraților romano-germani. În anul 999, Leon, cel de-al doilea stareț, a fost numit arhiepiscop de Ravenna, el fiind unul din italo-grecii care ajungeau la acea vreme să ocupe o funcție înaltă în structurile Bisericii Latine. Este demn de remarcat că poporul italian prefera adesea călugării greci celor latini, pentru că aceștia nu se dădeau înapoi de la tot felul de munci grele și erau neîntrecuți în asceză.

3. Grottaferrata – pentru a avea un al treilea puternic exemplu de mănăstire grecească înfloritoare în spațiul ecleziastic latin, e destul să privim spre Grottaferrata, far călăuzitor al sfințeniei în Italia, ridicată pentru Cuviosul Nil de Rossano de către contele Gregorio I de Tusculum. Unul din egumenii Grottoferratei, Sfântul Vartolomeu cel Tânăr, a fost părinte duhovnicesc al Papei Benedict IX și chiar l-a convins pe acesta să abdice de la tronul papal în 1044.

Când ar trebui părăsite ritul și tradiția unei Biserici?

Călugării greci ce s-au stabilit în Apus, s-au adaptat la condițiile locului urmând unul din cele patru principii fundamentale, pe care am ales să le enunț mai jos de vreme ce acestea sunt întrunite de fiecare dată când călugării latini s-au stabilit în Răsărit:

a) Duceau o viață retrasă de pustnici.
b) Se integrau ușor în comunitățile cu tradiție monastică apuseană.
c) Au fost și cazuri când au constituit jumătate dintr-o obște cu dublu rit, ca de pildă în cazul mănăstirii compuse dintr-o jumătate greacă și o jumătate irlandeză, întemeiată de Sfântul Gerard, episcop de Toul, Franța.
d) Au dat naștere unei mănăstiri de rit grecesc aflată sub supravegherea canonică a conducerii diocezei respective.

Aceste patru aspecte esențiale asigură condițiile indispensabile unui climat de pace și bună înțelegere. De abia după măsurile de centralizare ale Papei Grigorie al VII-lea, de la sfârșitul secolului XI, riturile non-romane (inclusiv cele latine care nu erau în concordanță cu Roma) au început să facă obiectul unui proces de exterminare, iar monahii greci să nu mai fie bine primiți în Apus. În mod cu totul interesant, odată cu începutul secolului al X-lea, atât ritul grec cât și cel latin ajung să fie atât de bine consolidate în formele și cadrul lor dogmatic, încât prezența grecilor pe pământ latin, și viceversa, nu mai putea produce nici o întrepătrundere între cele două rituri. Dar acum să ne întoarcem la Sfântul Munte.

Catedrala Sfântul Andrei, Amalfi, Italia

Poziționarea Amalfionului

Mănăstirea și-a păstrat de-a lungul timpului orientarea latină; adeseori, semnăturile călugărilor amalfitani constituiau singura prezență a unei limbi străine în documentele athonite. Amalfionul s-a numărat printre mănăstirile fruntașe ale Athosului, iar semnătura starețului Ioan – probabil același Ioan care în 991 este menționat ca stareț – apare în multe documente: o decizie a Protosului (conducătorul întregului munte Athos, n. aut.) Nichifor din aprilie 1012 (Johannes, monachus, a cincea semnătură, următoarea după semnătura lui Evfimie al Ivironului); un acord între doi egumeni din februarie 1016 (Johannes, monachus et abbas, a șasea semnătură după cea a Cuviosului Gheorghe al Ivironului); o hotărâre din mai 1017 într-un litigiu ce avea ca obiect de dispută un teren, etc. Acest ultim document este remarcabil prin faptul că semnătura în latină a Starețului Ioan apare imediat următoarea după semnătura Protosului Athosului. În aprilie 1035, atunci când Protosul numește pe un anume călugăr Vasile ca egumen al mănăstirii Sfântului Nicolae „al Rudavilor” [?], a patra semnătură era cea a lui J(o)h(annes) hum(ilis) mo(na)chus Amalfitanus – imediat următoare semnăturii Cuviosului Gheorghe al Ivironului.

În cel de-al doilea Tipicon Athonit din 1045 (constituție imperială emisă de împăratul Constantin Monomahul), vedem că Mănăstirea Amalfionului se bucură de privilegii deosebite. Acest document se distinge prin faptul că atesta un anumit privilegiu acordat Amalfionului – ce contravenea cutumei – și anume acela de a deține o corabie. Corabia în cauză era necesară în special pentru transportul proviziilor venite din colonia amalfitană din Constantinopol.

Anii de după Marea Schismă

În perioada ce a urmat Schismei din 1054 prin care Roma s-a despărțit de Patriarhiile Ortodoxe, în mod cu totul remarcabil, din documentele ce ne-au parvenit nu reiese defel că Schisma ar fi avut vreun efect direct asupra obștii amalfitane. Cu siguranță aceștia au rămas în comuniune cu părinții greci. În 1070 sosea o scrisoare din Italia prin care se încerca ademenirea părinților într-o discuție pe tema pâinii nedospite. Răspunsul acestora, în caz că a fost vreunul, nu ne-a parvenit. Deși sunt informații că amalfitanii din Constantinopol trecuseră de partea Papei, cei din Athos au rămas de partea grecilor.

Interesant este și faptul că deși partida pontificelui de la Roma domina scena Bisericii Latine din Italia – patria viitorilor monahi ce vor veni în continuare în Athos pentru a duce mai departe tradiția Amalfionului – părinții amalfitani nu înclinau deloc nici în favoarea, nici în defavoarea acesteia. Cu atât mai mult, în 1081 unul din părinții răposați ai mănăstirii Kosmidion a lăsat anumite drepturi de concesiune unui anume Benedict, „monah și stareț al mănăstirii imperiale a Amalfitanilor”. Din acest document reiese cât se poate de clar că Amalfionul a ajuns să aibă impresionantul și mult râvnitul statut de mănăstire imperială. La fel de interesant este faptul că ulterior, Amalfionul nu mai prezintă niciodată acest statut imperial.

Acest fapt s-ar putea datora caracterului provizoriu al acestui statut care ar putea reflecta  criza politică din capitală – nu știm cu exactitate. Dar ce știm cu adevărat este că în anul 1052, bisericile de rit apusean din Constantinopol au fost închise de către împăratul Constantin al IX-lea. Fire de obicei împăciuitoare, împăratul răspundea în acest fel hotărârii normanzilor de a închide bisericile de rit răsăritean din Magna Graecia. În ciuda unor astfel de impedimente pentru supraviețuirea latinilor în general, continuăm să vedem mărturii care atestă faptul că Amalfionul își păstrează înalta poziția între mănăstirile athonite.

De fapt, într-o hotărâre din 1087 a Protosului Sava cu privire la mănăstirea Chaldos, semnătura starețului amalfitan se află pe a doua poziție, așa după cum fusese și în 1017. Semnătura era formulată în greacă, dar scrisă cu caractere latine: [Biton] monachos ke kathigoumenos tis monis ton Amalfinon ikia [sic] chiri ypegrapsa. Mai târziu, la sfârșitul secolului XI, mai găsim două alte astfel de semnături, una dintre ele datând din 1083, ambele aparținând „Egumenului Demetrie al Amalfitanilor.”

Veacul al XII-lea

Pe la anul 1108, același Vito (’Biton’) ca și mai sus, sau un altul cu același nume, semna un act – aflându-se pe poziția a cincea: „Vito, călugăr și egumen al Mănăstirii Amalphinou”.

Nu cu mult după aceea, între anii 1118 și 1143, un decret sau un act de altă natură care nu mai există în ziua de astăzi, atesta cedarea de către împăratul Ioan II Comnenul a unor teritorii din zona Serrai și Zichnai mănăstirii amalfitane.

Această donație ne poate da pe bună dreptate impresia că mănăstirea Amalfionului a continuat să înflorească și de-a lungul secolului XII. Putem spune cu certitudine că în 1169, printr-o decizie promulgată de către Protosul Ioan și Sfânta Chinotită a Muntelui Athos, conducerea mănăstirii numite „a Thesalonicăi” a fost încredințată Egumenului mănăstirii Xilourgou (fosta mănăstire a monahilor kieveni care azi nu mai există). În acest document, după semnăturile Protosului și ale Egumenilor Marii Lavre, a Ivironului, și mănăstirii Vatopedi, apare semnătura starețului Amalfionului: Ego M() p(res)b(yte)r et mo(nachus) et abb(as) s(an)cte Marie cenobii Amalfitanorum me subcripsi [sic].

Aceasta este prima dată când găsim titulatura completă a mănăstirii. Prin urmare, se numea Sfânta Marie a Amalfitanilor – același nume ca vechea mănăstire din Constantinopol. Am putea interpreta această retrogradare a Amalfionului pe cel de-al cincilea loc între marile mănăstiri ca fiind semnul unui ușor declin pentru părinții de la Sfânta Maria. Știm prea bine că amalfitanii puneau temei pe generozitatea mănăstirii amalfitane din Constantinopol, astfel că masacrul din Constantinopol a nu mai puțin de 1186 de latini – măcel ce a avut loc în contextul înaintării cruciaților către capitală – a avut mai mult ca sigur mari repercusiuni asupra compatrioților acestora din Athos. Dar cu toate acestea, totul se rezumă la speculații, căci nu avem nici un fel de dovezi în acest sens.

Amalfionul – Contribuții culturale

A fost, într-adevăr, misiunea amalfitanilor, în Athos și oriunde altundeva, ca prin intermediul traducerilor în latină să cultive în rândul compatrioților din Apus o mai adâncă conștiință cu privire la învățătura patristică răsăriteană. De pildă, istoria minunii Sfântului Arhanghel Mihail de la Colose a fost tradusă de un anumit călugăr Leon. Predoslovia acestuia arată, în parte, după cum urmează:

„Eu Leon, cel mai nevrednic dintre toți, și ultimul dintre călugări, am fost îndemnat sau, mai curând, silit de frații din obștea latină a Muntelui Athos, numit și Agio Oro [sic], de-a așterne în scrierea latinească această povestire. Eu știam, însă, cât sunt de nepriceput, neștiutor și străin de orișice meșteșug al vorbelor iscusite… În schimb, m-am supus poruncii lor – fiind nesăbuit în toată prostia mea – și m-am străduit cu dinadinsul să scriu în buchii latinești ce am putut și cât am putut, deși multe din lucruri au rămas neșlefuite”.

Acest Leon continuă, spunând că nu are de gând să tălmăcească fiecare cuvânt în parte, urmărind, însă, mai presus de toate înțelesul acestora, „după cum știm că au făcut și înaintașii noștri.” Se pare că acest Leon și-a desfășurat activitatea înfloritoare la sfârșitul secolului al X-lea. Se poate oare ca el și întemeietorul Leon din Benevento să fie unul și același? Tot ce se poate.

În secolul al XI-lea întâlnim un alt Leon, a cărui origine e necunoscută, „smerit tălmaci din latină și greacă”, acesta traducând mai multe Acta, printre care ale Sfinților Aviv, Gurie și Samona. De fapt, două versiuni în latină au ajuns până la noi, iar una din acestea e posibil să aparțină athonitului Leon. Și există un al treilea Leon, care foarte probabil a fost și el călugăr amalfitan – acesta a tradus Viața Sfinților Varlaam și Iosafat în latină pe când viețuia la curtea din Constantinopol, „în al șaselea an al domniei Sfântului, Slăvitului și Augustului Împărat Constantin Monomahul,” adică 1048 sau 1049.

În cele din urmă, la sfârșitul veacului al XI-lea, găsim multe traduceri făcute de un monah Ioan Amalfitanul, care se numește pe sine „cel de pe urmă monah și preot.” Acesta a tradus în latină viețile Sfinților Gheorghe, Nicolae, Ioan cel Milostiv (Sfântul Ioan cel Milostiv a fost ocrotitorul uneia din cele două case de oaspeți amalfitane de la Ierusalim), Irina (această versiune latină a fost concepută în perioada în care traducătorul plecase în Constantinopol să îl întărească pe un frate amalfitan care zăcea acolo la pat; în convorbirea lor au ajuns și la acest subiect, al vieții Sfintei Irina, și amândoi au căzut de acord că ar fi păcat ca viața acestei sfinte atât de iubită în popor, ocrotitoare a unei vestite biserici din Capitală, să nu fie făcută cunoscută și Latinilor) și Ioan Kalivitul, precum și Cartea Minunilor. Acest Ioan ar putea fi unul din cei doi Ioan care au fost stareți ai Amalfionului (unul din 991 până în 1017, iar celălalt în 1035). Spre sfârșitul vieții sale, acesta a părăsit Athosul, aflându-și sălaș în Constantinopol.

Declinul Amalfionului

În 1198, Sfânta Maria a Amalfitanilor este pomenită într-un decret al împăratului Alexie al III-lea; după acest moment, este cu neputință să mai știm cum au decurs aici lucrurile; cel mai probabil, de-a lungul secolului XIII mănăstirea a intrat treptat în declin. Nu e greu să ne imaginăm cauzele acestui fapt: prăpastia din ce în ce mai mare dintre Ortodoxia Răsăriteană și Roma schismatică; decăderea politică a statului Amalfi și chiar dispariția Republicii în 1137; apariția Veneției ca putere superioară (în 1081, amalfitanii din Constantinopol deveneau deja vasali ai Veneției); și în cele din urmă, ca declinul să fie desăvârșit, sentimentele anti-latine care au ajuns să fie extrem de aprinse în Est după atrocitățile din 1204 săvârșite de armatele din Apus, care au profanat Cetatea cea mare Creștinătății.

În această perioadă, Papa Inocențiu al III-lea adresează două scrisori călugărilor din Athos, dar nu face nici o referire limpede la mănăstirea benedictină. Este posibil – dar nu este decât o speculație conjuncturală – ca această tăcere să fie urmarea unei tendințe a vremii: clericii din Italia ce erau adepți ai Papei evitau să facă referiri la Amalfion. E cert faptul că influentul partizan al Papei, Peter Damian, scriind în jurul anului 1060 unui stareț al Mănăstirii Amalfitane a Mântuitorului din Constantinopol, pentru a ridica în slăvi credincioșia obștii față de Papă, nu face nici o mențiune cu privire la Amalfitanii din Athos – deși într-un asemenea context, ne-am fi așteptat să găsim ceva în sensul acesta.

În 1223, Papa Onoriu III trimitea o scrisoare cruciaților din Negroponte în care se pronunța vehement împotriva călugărilor „Sfântului Munte, răzvrătiți și neascultători față de Sfântul Scaun.” Să fi făcut oare referire la călugării greci din Athos în general? Sau să fi intenționat să includă aici și benedictinii din Athos? Nu știm acest lucru.

Amalfionul încetează a mai fi mănăstire de rit latin

Nu știm exact cum au decurs lucrurile cu Mănăstirea Sfânta Maria a Amalfitanilor în decursul secolului al XIII-lea. Se pare că pe la anul 1287 era desființată. E foarte probabil ca încă dinaintea acestui an să nu mai fi existat aici o obște care să ducă mai departe lucrurile din punct de vedere material și spiritual. În anul 1287, Protosul Ioan al Athosului, la cererea Marii Lavre, trece Amalfionul sub conducerea Lavrei Sfântului Athanasie. Acest transfer este confirmat atât printr-o grammata a Patriarhului Grigorie al II-lea al Constantinopolului, cât și printr-o prostagma (document ce purta pecetea cu bourul de aur imperial n. tr. ) a împăratului Andronic al II-lea Paleologul.

În primul dintre aceste două acte, al cărui original nu mai există, este consemnat faptul că de vreme ce mănăstirea „Molphinilor” a fost prădată, „lăsată în paragină și lipsită total de siguranța cuvenită, de sprijin și îndrumare… și până și biserica și chiliile mănăstirii… sunt o ruină de-a dreptul” și de vreme ce nu a mai rămas nimeni să facă reparațiile necesare sau să „rostească, după rânduială, cucernice rugăciuni spre pomenirea preaputernicului și sfântului nostru împărat ca a întregului popor creștin,” s-a hotărât, după cum au căzut de acord toți egumenii, să o cedeze Marii Lavre – cu condiția ca lavrioții să jure că vor aduce reparațiile trebuincioase și că o vor lăsa în grija unei obști „ce va face posibil ca, dincolo de toate lucrurile pe care călugării trebuie să le facă, să săvârșească sfintele slujbe și ca rugăciunile și toate închinăciunile să fie făcute spre pomenirea preaputernicului și sfântului nostru împărat, ca și a întregului popor creștin”.

Cel mai remarcabil lucru din acest document este faptul că nu conține nici o aluzie la vreo motivație de natură confesională: nici o urmă de ostilitate, tensiune sau controversă cu privire la credința sau lealitatea călugărilor amalfitani, chiar dacă o astfel de atitudine pașnică pare a veni cu totul în contradicție cu vrajba otrăvită a Schismei. (Poate că răspunsul se află în Liber insularum archipelagi din 1420 a lui Cristoforo Buondelmonti – câteva din manuscrisele acestuia au supraviețuit până în ziua de astăzi. Pe lângă hărțile și graficele insulelor ce reprezintă tematica cărții sale, Buondelmonti zăbovește și asupra părinților athoniți, spunând cu mirare aceste cuvinte cu totul izbitoare: “Horis stabilitis Deum laudare conantur, et pax vere in eis regnat sempiterna”: la orele rânduite, se sileau pe sine în a da slavă lui Dumnezeu – pacea ce domnește între ei este cu adevărat veșnică)

S-a spus adeseori că Amalfionul a fost închis în 1287 datorită sentimentelor anti-latine, dar acest lucru pare să nu corespundă cu realitatea din două considerente: (a) în 1287 nu s-a produs închiderea mănăstirii, ci trecerea sa sub conducerea Marii Lavre, și (b) nu există nici o dovadă a vreunui conflict de natură interconfesională sau interculturală.

Adio, Amalfion!

Din câte se pare, am ajuns la momentul în care istoria noastră ia sfârșit. E neîndoielnic faptul că în 1287 Amalfionul a încetat a mai fi mănăstire de rit latin, însă e clar că s-a întâmplat ceva mai mult de atât, căci după această dată, numele său lipsește cu desăvârșire din rândul celorlalte mănăstiri athonite. Să fi fost oare aceasta adevărata intenție ascunsă îndărătul cuvintelor pașnice din actul de cedare al patrimoniului din 1287? Totuși, se pare că nu avem nici un motiv să presupunem acest lucru.

Dacă vrem să îi găsim pe cei ce au tras clopotele de sfârșit ale Amalfionului, e destul să ne gândim la raidurile piraților din 1307, cel mai sângeros capitol din istoria Athosului. Acești mercenari din Spania (ce fuseseră înlăturați din rândul armatei imperiale din pricina lăcomiei lor fără de margini), au prădat Muntele pentru câțiva ani la rând și au ucis în mod sistematic pe toți cei ce le-au ieșit în cale, străini fiind de orice milă. Atât de năprasnice au fost toate aceste asalturi, încât din cele două sute de mănăstiri pe care le avea Athosul în secolul al XIII-lea, doar douăzeci și cinci au supraviețuit până în secolul al XIV-lea. Amalfionul a dispărut, de asemenea, învăluit în tăcere.

Tristă despărțire pentru Părinții ce i-au ridicat zidurile și turnurile din piatră și au pus temeliile moștenirii sale spirituale – Sfinți atât de iubiți și venerați de poporul grec evlavios ale acelor vremuri demult apuse. Amalfionul a ajuns astăzi să fie mai cunoscut datorită faptului că a fost un fel de „rezervație naturală” în care, în mijlocul unei Ortodoxii Bizantine, liturghia latină a înflorit pentru mai bine de două sute de ani, fiind însoțită de o autentică și sfântă nevoință monahală. Iar toată istoria sa dă, într-adevăr, mărturie pentru cuvintele ce le-am rostit la început despre unitatea obștii întru același Adevăr al Ortodoxiei. Aici nu vedem nici „iudeu nici elin”, nici Răsărit nici Apus.

Rămas bun pentru totdeauna sau nu?

Să fie oare Amalfionul doar simplul rod al unui trecut tulbure? Scriitorul acestui articol nu poate crede așa ceva. Sunt de acord, din katholikonul Amalfionului nu a rămas mai nimic. Au mai rămas să își șoptească povestea – pentru toți cei ce ar voi să zăbovească pentru câteva clipe și să asculte – impunătorul turn dreptunghiular, cu ale sale creneluri, de o mare frumusețe și raritate între toate turnurile athonite, purtând blazonul vulturului heraldic (monocefal, cu aripile larg deschise, având capul orientat spre dreapta, este gravat în marmură albă în vârful turnului, fiind o emblemă personală a mănăstirii sau a țării de origine, Amalfi), precum și unele vestigii ale zidului de sud-vest, o parte din cimitir și ceva rămășițe ale vechiului doc unde corăbiile își descărcau cândva încărcătura sosită de la Constantinopol. Astăzi, în zona aceasta a golfului viețuiesc câțiva pustnici ce constituie singura prezență umană, iar pe locul pe care se afla odată mănăstirea s-a instaurat o populație densă de șerpi.

Toți cei ce studiază istoria Amalfionului speră ca într-o bună zi ruinele mănăstirii să poată fi excavate și supuse studiului arheologic. Creștinii ortodocși ce au rezistat tuturor asalturilor ce au venit asupra Credinței lor în secolul al XX-lea se pot bucura că au păstrat neatinsă Sfânta Ortodoxie – aceeași forță care a ridicat cândva Amalfionul pe aceste culmi. Dar sunt și alte lucruri de luat în considerație.

Un îndreptar pentru cei din ziua de astăzi

În primul rând, este adevărat faptul că în lumea ortodoxă de astăzi se află în plină desfășurare un proces de restaurare liturgică a moștenirii primite din partea Apusului. În contextul actual în care acele semințe sunt răsădite pe țarina Apusului căzut, cei dintre noi care ne simțim insuflați nu doar de credința dreaptă a amalfitanilor athoniți, dar și de măreția ritului lor liturgic, nădăjduim ca pentru rugăciunile acestora eforturile de restaurare ale înaintașilor lor să fie încununate de succes.

Cât despre frații noștri de rit apusean, fie ca ei să ducă mai departe moștenirea spirituală a Amalfionului. Fie ca ei să caute neîncetat spre sfințenia și ascetismul transfigurator al  Ortodoxiei – iar nu spre mecanismele culturii consumeriste ale Occidentului decăzut – găsind în cele dintâi adevărata cheie a succesului în drumul de reîntoarcere a apusenilorla moștenirea ortodoxă. Fără această spiritualitate autentică, cantitatea numerică își pierde oricum valoarea.

Fie ca după o iarnă atât de lungă, ortodocșii ritului latin să iasă din nou la iveală așa după cum primăvara, în nopțile cu lună plină se ivesc brândușele, împungând cu sfială plapuma groasă de zăpadă. Iar când va sosi și vara, dacă Dumnezeu va binevoi, fie ca toți aceștia să înflorească în poiana Bisericii precum un pâlc îmbelșugat de flori.

În al doilea rând, nu e imposibil ca în viitor Amalfionul să fie reîntemeiat și reconstruit ca mănăstire de rit latin, formându-se iarăși o obște de călugări din Apus cu rânduială monahală benedictină. După cum a arătat și protoiereul John Shaw din OCA, liturghia de rit apusean nu a lipsit niciodată din viața liturgică a Bisericii Ortodoxe. Manuscrisele atonite în limba greacă și slavonă din secolul al XI-lea și de mai târziu atestă faptul că ritul apusean a fost păstrat ca o slujbă specială ținută în anumite împrejurări: Canonul Liturghiei Sfântului Grigorie I al Romei și Liturghia Sfântului Petru (Apostolul). Credincioșii ruși de rit vechi din Turcia au păstrat în această formă Canonul acestei Messe Occidentale până în anul 1963. Începând cu acest an, comunitățile ortodoxe în care ritul apusean este practicat zi de zi, au ținut în continuare aprinsă flacăra Ortodoxiei Latine până în secolul al XXI-lea. Prin urmare, o astfel de revitalizare a tradiției liturgice latine nu ar fi o inovație, ci un summum argumentum al faptului că Ortodoxia este o manifestare universală – iar nu locală – a Adevărului  lui Hristos.

Având în vedere epidemia de șerpi [din ruinele Amalfionului], o nouă prăznuire a sărbătorii Sfântului Patrick ar fi de mare ajutor ( șerpii au fost izgoniți din Irlanda de către Sfântul Patrick, ocrotitorul Irlandei, după ce șerpii îl atacaseră în timpul unei sărbători, n. tr.).

Nume ale călugărilor și stareților mănăstirii sau ale altor persoane în legătură cu Amalfionul

Data de atestare – Numele; alte informații

Decembrie 984 – monahii Ioan și Arsenie se află încă la Lavra Sf. Athanasie

985-990 – Leon, fratele Ducelui Pandulf al II-lea de Benevento, întemeiază mănăstirea dimpreună cu șase ucenici ai săi și cu ajutorul georgienilor

986-993 – Sosirea lui Ioan de Benevento, călugăr al mănăstirii Monte Cassino, viitorul Stareț Ioan al III-lea al acesteia, care după ce a viețuit în Athos s-a reîntors la Monte Cassino în anul 997

Noiembrie 991 – Ioan Amalfitanul este Starețul Mănăstirii aghiorite Santa Maria a Amalfitanilor

Aprilie 1012 – egumen este un anume Ioan (semnătura este a cincea în document)

Februarie 1016 – egumen este un călugăr cu același nume (semnătura sa este pe poziția a șasea)

Mai 1017 – este menționat monahul Ioan ca egumen al Amalfionului (semnează al doilea)

Aprilie 1035 – un alt călugăr amalfitan pe nume Ioan este Stareț al mănăstirii (a patra semnătură)

Iulie 1081 – egumen al Mănăstirii Imperiale a Amalfionului este monahul Benedict

1083 – egumenul Amalfionului se numește Demetrie

August 1087 – egumen al mănăstirii este Vito (a doua semnătură)

Septembrie 1108 – egumen este Vito (II?) (a cincea semnătură)

August 1169 – Egumen este un anume M. (Manso? Mauro?) (a cincea semnătură)

1198 – Amalfionul este menționat într-un document

August 1287 – dispariția Amalfionului; proprietatea este cedată Marii Lavre a Sf. Athanasie

Bibliografie (lecturi suplimentare)

1. Monasteri e Monaci Italiani all’Athos Nell’Alto Medioevo (Mănăstiri și Monahi Italieni la Athos în Evul Mediu Târziu), Agostino Pertusi, Profesor la Universitatea Catolică din Milano, publicat în „Le Millénaire du Mont Athos, 963-1963, Études et Mélanges” (Un Mileniu de Munte Athos. Studii și Amestecuri), Éditions de Chevetogne, 1963.

2. Cursul profesorului dr. Panagiotis Christou, tradus în engleză, Editura Sf. Ilarion, 1994. Publicat, de asemenea, în revista Ortodoxia Vie, #85, vol. XV, nr. 1, 1994, cu titlul de Amalfionul: Mănăstirea de Rit Occidental din Athos, ed. A. Keller.

3. Orientale Lumen et Magistra Latinitas: Greek Influences on Western Monasticism (Lumina de la Răsărit și Invățătura Latină: Influențe grecești asupra Monahismului Apusean), 900-1100, de Patricia McNulty și Bernard Hamilton, în „Le Millénaire du Mont Athos”.

4. Nuovi documenti sui Benedettini Amalfitani dell’Athos (Documente Noi despre Benedictinii Amalfitani din Athos) în „Aevum”, 27 (1953).

5. Les archives du monastère des Amalfitans au Mont Athos (Documentele Mănăstirii Amalfitanilor de pe Muntele Athos), P. Lemerle, Atena, 1953.

6. L’Italia Meridionale e l’Impero Bizantino dall’avvento di Basilio I alla resa di Bari ai Normanni (867-957) (Italia de Sud și Imperiul Bizantin de la domnia împăratului Vasile I până la capitularea cetății Bari în fața Normanilor), G. Gay, Florența, 1917.

7. Amalfi und Jerusalem im grichischen Kirchenstreit (1054-1090) (Amalfi și Ierusalim în Biserica Greacă), A. Michel, în „Orientalia Christiana Analecta”, 121 (Roma, 1939).

8. Anciens monastères bénédictins en Orient (Vechi Mănăstiri Benedictine în Răsărit), B. Gariador, Paris, 1924.

Sursa: Fr. Hieromonk Aidan Keller, Amalfion. Western Rite Monastery of Mt. Athos. A Monograph with Notes and Illustations, St. Hilarion Press, 1994-2002 via pemptousia.ro

Acatistul Sfântului Cuvios Athanasie Athonitul

Acatistul Sfântului Cuvios Athanasie Athonitul (5 / 18 iulie)

Condacul întâi
O, marea purtare de grijă dumnezeiască ce te-a ales şi te-a dăruit să fii candela luminii lui Hristos, pentru chipul îngeresc monahicesc, ca iubitorii de Dumnezeu şi mai mult să cânte spre slava ta cea mare:  Bucură-te, Sfinte Cuvioase Athanasie din Athon, strălucirea chipului monahicesc!

Icosul întâi
Ştiind Dumnezeu ca eşti pamânt bun şi roditor, din pruncie te-au ales, că părinţii lăsându-te orfan de o maică ai fost crescut, şi aşa chipul de taină monahicesc ca o pecete l-ai primit:
Bucură-te, alesul chipului călugăresc;
Bucură-te, alesul dintre spinii lumii;
Bucură-te, moştenirea cea bună strămoşească;
Bucură-te, cel cu dar ales dăruit;
Bucură-te, că din pruncie cerul ţi s-a deschis;
Bucură-te, că din pruncie ai fost binecuvântat;
Bucură-te, chemarea de mare taină;
Bucură-te, dor de Duh Preasfânt;
Bucură-te, minte de adânca înţelegere;
Bucură-te, inimă de sfântă simţire;
Bucură-te, înţelepciunea cea peste firea omenească;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Athanasie din Athon, strălucirea chipului monahicesc!

Condacul al 2-lea
Aşa a lucrat Dumnezeu, ca să fii cunoscut cu împaraţii şi voievozii lumii, ca prin tine credinţa creştinească să se arate şi mai biruitoare în cântarea: Aliluia!

Icosul al 2-lea
Din Trapezunda ai ajuns în Bizanţ, unde ai învăţat toată ştiinţa omenească, dar mai ales pe cea duhovnicească spre care chemare o aveai:
Bucură-te, Avramie, copilul înţelept;
Bucură-te, că la curţile domneşti tot spre cele de sus năzuiai;
Bucură-te, că desfătările lumii le-ai dispreţuit;
Bucură-te, că bucuria cerească o aveai în suflet;
Bucură-te, că veselia de taină îţi era în inimă;
Bucură-te, că glasul lui Hristos auzeai;
Bucură-te, că lumina Lui vedeai;
Bucură-te, că ai înţeles ce alţii nu pricepeau;
Bucură-te, căutătorule de cele nemuritoare;
Bucură-te, cinstea vieţii monahiceşti;
Bucură-te, vasul ales al sfinţeniei;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Athanasie din Athon, strălucirea chipului monahicesc!

Condacul al 3-lea
Cuviosul stareţ Mihail, unchiul lui Nichifor – voievodul Răsăritului -, luându-te cu sine şi dăruindu-ţi chipul călugăresc cu numele de Athanasie, a întrevăzut lucrarea de taină în tine din cântarea: Aliluia!

Icosul al 3-lea
La nevoinţe aspre te-ai supus ca să cunoşti iscusinţa vieţii duhovniceşti, încât repede pe toţi i-ai întrecut:
Bucură-te, doritorule de viaţă duhovnicească;
Bucură-te, că prin post ai deschis uşa pământească;
Bucură-te, că prin rugăciune ai deschis uşa cerească;
Bucură-te, că prin nevoinţă cele împotrivnice le-ai împăcat;
Bucură-te, lucrarea iscusită a petrecerii călugăreşti;
Bucură-te, că prin ascultare, neascultarea ai iubit;
Bucură-te, împletirea celor din adânc cu cele din afară;
Bucură-te, scoaterea celor din adânc la vedere;
Bucură-te, vederea celor ascunse;
Bucură-te, ochiul de duh pătrunzător;
Bucură-te, ochi al cuvioșiei;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Athanasie din Athon, strălucirea chipului monahicesc!

Condacul al 4-lea
Mutându-se la Domnul cuviosul Mihail, în pustnicie şi mai aspră te-ai adâncit, dar lumina nu putea să stea sub obroc ci trebuia pusă în sfeşnicul cântării: Aliluia!

Icosul al 4-lea
Descoperit de părinţii din Careea Athonului ca  alesul  cel  mult  aşteptat,  ţi-au  încredinţat zidirea bisericii Lavrei celei Mari, unde să se adune cu toţii:
Bucură-te, lumina ce nu putea fi acoperită;
Bucură-te, sfeşnicul cu braţe înalte;
Bucură-te, sfeşnicul cel din față;
Bucură-te, steaua ce luminează în întuneric;
Bucură-te, candela cea împodobită a Muntelui Athos;
Bucură-te, uleiul făcliei nestinse;
Bucură-te, tămâia cea curată;
Bucură-te, smirna cea mai placută;
Bucură-te, apa adusă pe piatră;
Bucură-te, apa din piatra Hristos;
Bucură-te, Părintele virtuţilor celor mai alese;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Athanasie din Athon, strălucirea chipului monahicesc!

Condacul al 5-lea
Rugat de voievozii răsăritului şi apusului Nichifor şi Leon, degrabă la zidirea Marii Lavre ai pornit, ca să fie lăcaşul lui Hristos unde să cânte: Aliluia!

Icosul al 5-lea
Insăşi Preacurata Maică a lui Hristos te-a încredinţat, şi aşa, cu multă râvnă, lucrarea cea mare ai săvârşit, chiar dacă duhurile cele potrivnice s-au răsculat:
Bucură-te, lucrătorule al Bisericii;
Bucură-te, semănătorule neostenit;
Bucură-te, însuşi pamântul cel bun;
Bucură-te, însuşi rodul cel deplin;
Bucură-te, pomul pentru hrana multora;
Bucură-te, izvorul din care mulţi beau;
Bucură-te, holda curaţată de neghină;
Bucură-te, grâul scuturat de pleavă;
Bucură-te, bogaţie adunată la cer;
Bucură-te, comoara nepieritoare;
Bucură-te, vistierie a celor duhovniceşti;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Athanasie din Athon, strălucirea chipului monahicesc!

Condacul al 6-lea
Dorinţa de viaţă liniştită pustnicească ai unit-o cu râvna pentru casa mănăstirească,
spre a fi adunarea celor mulţi, care aleargă la staulul lui Hristos, în cântari de: Aliluia!

Icosul al 6-lea
Rugăciunea şi postul pustnicesc chiar în mijlocul fraţilor şi lucrătorilor nu le-ai uitat, ci le-ai ţinut ca o temelie a vieţii duhovniceşti:
Bucură-te, trezie neabătută de nimic;
Bucură-te, priveghere de zi şi de noapte;
Bucură-te, atenţie spre toate cele sfinte;
Bucură-te, neclintită nevoinţă călugărească;
Bucură-te, iubitorule de chip monahicesc;
Bucură-te, cinstirea de haina cea îngerească a călugăriei;
Bucură-te, că o considerai “veşmântul iubirii de taină”;
Bucură-te, că o vedeai în lumina cerească;
Bucură-te, că o preţuiai ca pe “acoperamântul” Duhului Sfânt;
Bucură-te, cuvântatorul chipului călugăresc;
Bucură-te, cu adevărat podoaba monahilor;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Athanasie din Athon, strălucirea chipului monahicesc!

Condacul al 7-lea
Muntele Athos, Grădina Maicii Domnului, prin tine creşte sămânţa cea nepieritoare
a chipului călugăresc, care până la sfârşitul veacurilor va fi doar cântarea: Aliluia!

Icosul al 7-lea
Sfinte Mare Athanasie Athonitul, pomul din mijlocul vieţii duhovniceşti te-ai facut, din care şi noi ne împărtăşim cu marea bucurie a raiului iaraşi coborât pe pământ:
Bucură-te, samânţa cea bună ce nu se mai strică;
Bucură-te, piatra înmuiată de apa Hristos;
Bucură-te, cel trimis de sus să ne pastoreşti;
Bucură-te, creşterea cea din pustie;
Bucură-te, de acum părintele monahilor;
Bucură-te, păstorul la care vin tot mai mulţi;
Bucură-te, glasul chemării celei sfinte;
Bucură-te, cântecul din fluierul de taină;
Bucură-te, cuvântul Vieţii de sus;
Bucură-te, omul lui Dumnezeu;
Bucură-te, omul cu chipul luminii;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Athanasie din Athon, strălucirea chipului monahicesc!

Condacul al 8-lea
Multe trebuie să fie nevoinţele vieţii călugăreşti şi ostenelile celor râvnitori aduc petrecerea cea de taină; şi atât în pustie, cât şi în mănăstirea cea de obste, totul este iubirea cântării neîncetate: Aliluia!

Icosul al 8-lea
Mulţi caută mai degrabă liniştea, dar trebuie înţeles că liniştea şi odihna doar după multe nevoinţe se câstigă, ca un rod după multe furtuni şi vijelii:
Bucură-te, povăţuitorul iscusit al vieţii monahiceşti;
Bucură-te, chipul părintelui duhovnicesc;
Bucură-te, stâlp al dreptei-credinţe bine întărit şi neclintit;
Bucură-te, cel ce ai trecut prin toate încercările;
Bucură-te, că ai dezvaluit toate patimile;
Bucură-te, că ai scos în afară vicleniile;
Bucură-te, că ţi-ai tămăduit propriile patimi;
Bucură-te, că ţi-ai spălat propriile pacate;
Bucură-te, că ai ieşit din înşelarea pământească;
Bucură-te, că ai găsit calea cea adevarată;
Bucură-te, că şi nouă ne eşti povăţuitor iscusit;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Athanasie din Athon, strălucirea chipului monahicesc!

Condacul al 9-lea
O, cel ales pentru viaţa de taină, ai câştigat chipul întreg al unirii de sus cu cel de jos, al celor din adânc cu cele din afară, în care totul este în cântarea: Aliluia!

Icosul al 9-lea
Puţini sunt cei care pot lupta deodată cu cele trupeşti şi sufleteşti, de aceea te-ai arătat mare povăţuitor pentru fiecare, după neputinţele lor:
Bucură-te, răbdătorule cu cei neputincioşi;
Bucură-te, iertătorule pentru cei smeriţi;
Bucură-te, păstorule cel bun, care aduni şi oile rătăcite;
Bucură-te, că le scoţi dintre spini;
Bucură-te, iubire ce-şi pune sufletul;
Bucură-te, iubire ce se jertfeşte în toate;
Bucură-te, dragoste ce de toate se îngrijeşte;
Bucură-te, dragoste pururea veghetoare;
Bucură-te, dăruire de suflet mare;
Bucură-te, dăruire de inimă de sfânt;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Athanasie din Athon, strălucirea chipului monahicesc!

Condacul al 10-lea
Viclenia celor răi te-a pândit la fiecare pas, să te împiedice de la înfăptuirea cea bună, dar ai trecut peste toate primejdiile cu darul de sus, cântând: Aliluia!

Icosul al 10-lea
Prin facerea de minuni pe toţi i-ai încredinţat că prin voia Domnului toate le-ai facut, ca un placut slujitor şi ascultător al poruncilor sfinte:
Bucură-te, că noua temelie ai pus în Muntele Athos;
Bucură-te, că ai reînviat viaţa monahicească;
Bucură-te, că te-ai făcut părintele cel mare de aici;
Bucură-te, de acum stâlpul neclintit;
Bucură-te, temelie de stâncă;
Bucură-te, tărie ce nimeni nu o mai clinteşte;
Bucură-te, tăria credinţei biruitoare;
Bucură-te, puterea nădejdii mântuitoare;
Bucură-te, nume de acum de mare laudă;
Bucură-te, nume printre cele sfinte;
Bucură-te, zugravire de icoană a chipului monahicesc;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Athanasie din Athon, strălucirea chipului monahicesc!

Condacul al 11-lea
Diavolul, urâtorul de oameni, a prăvălit un lemn mare peste picioarele tale şi trei ani ai stat ţintuit la pat, dar cu mulţumire Domnului ai cântat şi mai mult: Aliluia!

Icosul al 11-lea
Multe trebuie să pătimească cel ce se sfinţeşte şi lucrează cele bune, dar toate acestea sunt “locul cel curăţitor” spre strălucirea cea nepieritoare:
Bucură-te, cu adevărat chipul sfinţeniei;
Bucură-te, că ai câştigat smerenia întreagă;
Bucură-te, că ai trecut prin focul curăţitor;
Bucură-te, că ai ieşit şi mai strălucitor decât aurul;
Bucură-te, că suferinţa ţi-a adus bucuria cea de sus;
Bucură-te, că durerea ţi-a adus veselia nesfârşită;
Bucură-te, osteneala cea vrednică de odihnă;
Bucură-te, că vrăjmăşiile altora le-ai iertat;
Bucură-te, că pe cei ce te urau i-ai binecuvântat;
Bucură-te, că tot răul din tine ai scos;
Bucură-te, că te-ai făcut doar vasul Luminii fără pată;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Athanasie din Athon, strălucirea chipului monahicesc!

Condacul al 12-lea
Mare este taina jertfei pentru Hristos prin care păcatele se iartă şi chipul monahicesc se arată; moartea se biruieşte şi se primeşte Învierea – împlinirea a toate -, în cântarea: Aliluia!

Icosul al 12-lea
De mare taină a fost şi mutarea ta la cele veşnice, că râvnitor pentru biserica lui Hristos, te-ai primejduit până la sfârşit pentru ea, că trebuind să înalţi încă o cladire, s-a surpat şi prin aceasta
te-ai eliberat de cele pământeşti.
Bucură-te, cel învrednicit şi de “mucenicia lucrării sfinte”;
Bucură-te, cel ce ne umpli pe noi de facerile tale de bine;
Bucură-te, că prin aceasta ai primit întreaga cunună;
Bucură-te, ca aşa ai fost chemat la odihnă;
Bucură-te, râvna până la  jertfă pentru casa lui Dumnezeu;
Bucură-te, că ai primit şi pecetea crucii;
Bucură-te, că drumul vieţii cu vitejie l-ai sfârşit;
Bucură-te, că nu te-ai oprit niciodată de la lucrarea sfântă;
Bucură-te, că mai bine te-ai primejduit, decât să nu lucrezi;
Bucură-te, că ai trecut şi prin ultima încercare;
Bucură-te, că ţi-ai pus sufletul pentru fiii tăi duhovniceşti;
Bucură-te, chipul cel mare al iubirii de Hristos;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Athanasie din Athon, strălucirea chipului monahicesc!

Condacul al 13-lea
O, Mare Athanasie cel din Athon, cel ales de Însuşi Domnul Hristos, Părintele cel mare al monahilor şi stăpânul de taină al vieţii duhovniceşti, şi noi îţi aducem cinstirea după cuviinţă, în cântarea: Aliluia! (de 3 ori).

Şi iarăşi Icosul întâi şi Condacul întâi.

Foto sus: Sfântul Athanasie Athonitul, frescă din biserica Protaton (Karyes, Sfântul Munte), facere a lui Manuil Panselinos / foto jos: Marea Lavră, ctitoria Sfântului Athanasie, fotografie de George Crasnean.

Mai multe informații despre Cuvios găsiți urmând categoria >> Athanasie Athonitul

Cap. XLIV: Despre răbdare în încercări şi ispite şi cum să ne luptăm [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Foarte evlaviosul ieromonah Simeon de la Simonopetra ne-a spus:
– Am întâlnit părinţi care erau ca Antim şi Damian şi care nu mergeau niciodată la doctor când se îmbolnăveau.
El spunea de asemenea că egumenul, ieromonahul Haralambie, întotdeauna dormea şezând pe un scaun – un stâlp de răbdare în timpul slujbelor mănăstirii.

Câţiva părinţi spuneau:
– La început, entuziasmul şi râvna monahului trebuie să fie la fel de mare ca Athosul însuşi, iar la sfârşit să fie cel puţin cât un ou sau chiar cât un bob de năut.

Un tânăr monah a mers odată la Avva Zosima Karulitul şi a spus:
– Părinte, mă confrunt cu o ispită.
– Copilul meu, i-a răspuns el, ispite sunt peste tot. Chiar când dormi sau mănânci, ispita e prezentă. Aminteşte-ţi ce se spune în Pateric: «Ia ispita şi nimeni nu se va mântui».
În felul acesta, monahul ce se lupta a fost mângâiat.
Un ascet a trăit 17 ani pe un vârf de munte, expus la soare şi frig. Şi altul, 40 de ani nu s-a întins niciodată pe pat. Dormea pe un scăunel sau pe un scaun, şi aceasta numai pentru scurt timp. El a consumat mai mult petrol pentru lampa sa, decât apa pe care a băut-o. Şi putea să citească inimile oamenilor ca pe o carte deschisă.

Ascetul sârb Gheorghe, care a murit din cauza unei ciuperci otrăvitoare, a fost o figură isihastă vrednică de amintire din ultimii ani de pe Sfântul Munte. Un om închis în sine. El nu avea nimic, era un profund rugător, a cărui viaţă ascetică era întărită de vedenii. Îl cunoştea pe părintele meu şi adesea ne întâlneam cu el. El trăia o formă veche de monahism, într-un loc isihast de deasupra mănăstirii ruseşti Sfântul Pantelimon. El s-a distins prin nemăsurata sa dragoste pentru Dumnezeu şi pentru rugăciunea minţii.

Un ascet spunea:
– Răbdarea se câştigă, nu se cumpără.

Un părinte spunea:
– Răbdarea e necesară în viaţa duhovnicească, şi apoi mai multă răbdare, deoarece o persoană suferă o schimbare constantă de la o zi la alta.

Un pustnic simplu, numit Heruvim, trăia în pustia Sfântului Vasile. Ieromonahul Andrei, fost egumen la Sfântul Pavel, îl întâlnise şi ne-a povestit următoarele:
«I-am dat o pâine şi jumătate, uscată. El n-a vrut nimic altceva.
– Mulţi îngeri, ca numărul paşilor pe care i-ai făcut ca să vii aici, să te ocrotească. Doamne, binecuvintează! mi-a spus mie.
Odată un vânt puternic din sud a rupt acoperişul şi l-a dus departe, până la Kiriakon.
– Vântul mi-a luat acoperişul şi nu ştiu unde este, mi-a spus el într-un mod simplu, stând în colţul chiliei sale ca un copil.
În cele din urmă, a putut să-l bată la loc, fiindcă cunoştea munca la tâmplărie. Era un bărbat înalt, dar mergea întotdeauna încovoiat, rugându-se».

Părintele Hrisostom şi călugărul Sergiu trăiau în peştera Sfântului Petru Athonitul. Sergiu a fost ispitit de diavol să părăsească luptele ascetice, aşa că l-a vizitat pe un părinte în Karyes, care cu dragoste şi răbdare neîntrecută îngrijise de patru părinţi.
– Cum poţi să stai aici singur? l-a întrebat Sergiu.
– Diavolul m-a ispitit şi pe mine să plec, dar ştii ce mă ţine? l-a întrebat curajosul părinte ca răspuns. Vino, îţi voi arăta comorile mele.
– Unde sunt comorile tale? Nu văd nimic aici.
L-a dus într-o cameră unde erau patru perechi de pantofi vechi cu talpă, rasele vechi şi culioanele vechi ale sale şi ale părinţilor, dovada nenumăratelor lupte şi sacrificii.
– Iată comorile mele. Spune-mi, cum aş putea să le abandonez?
Astfel, Sergiu a fost învăţat mai mult de aceste comori tăcute decât de alte învăţături.
Duhovnicul şi bătrânul binecunoscutului Hagi Gheorghe Postitorul i-a spus odată unui episcop, care încerca să-l convingă să-l urmeze la episcopia lui:
– Trei sute de diavoli au încercat să mă ducă departe de Muntele Athos şi n-au putut. Cum crezi că ai putea să o faci tu, Stăpâne?

Un părinte spunea:
– Astăzi călugării se mântuiesc numai prin ispite, pentru că nu au virtuţi. Cei ce îndură ispitele vor fi printre părinţii care au luptat din greu ca să câştige virtuţi. Răbdarea ispitelor fără cârtire este egală cu rugăciunea. Satana nu va ispiti o persoană mai mult decât îi dă voie Dumnezeu. Duşmanul încearcă cu vicleşuguri să slăbească conştiinţa şi să-l facă să deznădăjduiască şi să renunţe, sau să se laude, să fie arogant pentru o sfinţenie care nu există. Cursele şi meşteşugurile diavolului sunt multe. Pe cei ce doresc mântuirea îi atacă puternic. I-am spus lui satan: «Fă ce vrei cu mine! Nu vei ajunge nicăieri. Am un părinte duhovnicesc şi mă împărtăşesc cu Sfintele Taine. Ce poţi face împotriva acestor lucruri, chiar cu vicleniile tale?».
Şi el a adăugat:
– O, câte ispite n-am primit de la el şi cât de mult a încercat să mă păcălească! Am trecut multe ispite, dar în cele din urmă m-am hotărât să stau aici şi să le rabd, dându-mi seama că nicăieri nu poţi evita ispitele. Dacă vrei ca duşmanul să nu te lupte, tot ceea ce trebuie să faci e să mănânci, să bei, să dormi şi să faci orice doreşti. Atunci diavolul nu te va mai tulbura cu ispite sau cu probleme. El e ca un câine. Nu-l deranjezi pe diavol şi stă liniştit. Îl deranjezi, se aruncă la tine şi te muşcă. O persoană ar trebui să aibă un îndrumător experimentat, un duhovnic pe care să-l respecte, pentru că respectul cuprinde smerenia.

Un părinte spunea:
– Când navighezi, întotdeauna trebuie să fii pregătit. Chiar dacă vezi că e linişte în jur, trebuie să te aştepţi să fii confruntat cu o furtună de ispite şi necazuri. Necazurile adesea ne aduc la o stare duhovnicească mai bună. În afară de asta, tainice sunt judecăţile lui Dumnezeu.

Duhovnicul G. spunea:
– Dumnezeu dă mai mult har părinţilor dintr-o chinovie, care sunt răbdători fără să cârtească, decât asceţilor.

Ieromonahul rus Sofronie, care s-a mutat mai târziu în Anglia unde a întemeiat o mănăstire şi a scris biografia Sfântului Siluan, i-a spus părintelui Ioachim:
– Părinte, sunt pe Sfântul Munte de mulţi ani şi n-am avut nici o viziune, apariţie sau înştiinţare dumnezeiască.
Părintele Ioachim i-a răspuns:
– Cine-ţi dă răbdarea de a sta pe Sfântul Munte şi mai ales în îngrozitoarea Karulie, dacă nu Dumnezeu? Ai fi putut să stai fără harul lui Dumnezeu? Nu cere o minune mai mare decât aceasta şi nici nu dori un dar mai înalt.

Bătrânul N. a fost ţintuit la pat 2 ani, în infirmeria Marii Lavre. În tot acest timp nimeni nu l-a auzit să se plângă. Dădea mulţumire şi slavă Atotmilostivului Dumnezeu. El era întotdeauna vesel şi fericit.

Un călugăr bătrân spunea:
– A fi bolnav este pentru cineva o cercetare dumnezeiască. Boala e cel mai mare dar de la Dumnezeu. Singurul lucru pe care omul îl poate oferi lui Dumnezeu este durerea.

Părintele I. suferă constant de diferite boli. În această stare, el spune cu bucurie:
– Sufăr, dar nu vreau să fiu vindecat. Nu cer sănătate, ci răbdare. Şi dacă aş cere cândva lui Dumnezeu sănătate, ar însemna că nu-s în toate minţile. Un om duhovnicesc chiar şi pe patul de moarte va spune că rabdă. Un mirean ar putea gândi altfel.

Un pustnic spunea:
– Monahul stă totdeauna înaintea lui Dumnezeu Cel nevăzut, ca şi cum El ar fi văzut.
Şi mai departe a spus:
– Domnul ne va vizita când nu avem mângâiere de la oameni, sau pentru asceza noastră de bună voie, sau când El îngăduie să suferim ispite şi boală.

Părintele Maxim, care a trăit întâi în Kerasia şi apoi la Sfânta Ana, avea un mod de a fi glumeţ şi ironic, încât mulţi nu aveau o părere bună despre el. A căzut bolnav de cancer, şi în cele din urmă a suferit durerea cu răbdare şi pocăinţă adâncă. A avut moartea unui om drept.

– Cum dreptul Iov, care n-a păcătuit niciodată cum am păcătuit eu, a trebuit să sufere cu răbdare toţi acei ani? a întrebat monahul Nicolae de la Noul Schit.
El a fost lovit de o boală incurabilă, iar mijlocul, abdomenul şi coapsele îi erau pline de viermi. Nu a spus nimănui despre aceasta, suferind singur, ca să poată vedea cât de mult timp poate să rabde. Numai după ce chinul său a devenit insuportabil şi au încercat să-l cureţe, au văzut viermii. A suferit acest chin cu evlavie trei ani. Înainte de a muri, i-a chemat la el pe părinţi şi le-a spus:
– Părinţilor, iertaţi-mă, şi fie ca Dumnezeu să aibă milă de toată lumea.

Artemie Grigoriatul s-a nevoit şi s-a luptat cu multă răbdare. Niciodată nu stătea în strana sa. Când a ajuns la o vârstă foarte înaintată, iar picioarele lui au început să se umfle şi să ulcereze, nu a căutat vindecare. A răbdat, amintindu-şi cuvintele Apostolului: «căci aveţi nevoie de răbdare…» (Evrei 10, 36).

Când cineva l-a întrebat pe părintele bătrân şi bolnav Nicolae de la Noul Schit despre boala sa, răbdătorul bătrân a spus:
– Slavă lui Dumnezeu! Merit mai multe suferinţe.
Când a murit, faţa lui era luminoasă.

Părintele Dimitrie din chinovia de la Grigoriu a fost o minune a răbdării. El a slujit zilnic Sfânta Liturghie timp de 20 de ani, ceea ce-i cerea să stea în picioare, în ciuda faptului că suferea de o hernie serioasă.

Un părinte spunea:
– Noi toţi trebuie să fim răbdători, şi cei tineri şi cei bătrâni. Trebuie să fim răbdători, pentru că nervii noştri sunt suprasolicitaţi. De asemenea, pentru că noi toţi avem un pic de mândrie şi când sinele nostru preia conducerea, o neînţelegere mică devine o ceartă mare. La fel este şi cu ispitele care apar în familie. Indiferent ce se întâmplă, treci cu vederea. Nu face comentarii, pentru că ele nu ajută. Roagă-te puţin. După ce cealaltă persoană s-a liniştit, poţi să vorbeşti. Hai să facem ca pescarii. Ei merg pe mare numai când este liniştită. Trebuie să fim răbdători şi să ne încredem mult în Dumnezeu. Uneori nu suntem pe deplin conştienţi că El ne priveşte şi ne ajută. Noi nu înţelegem aceasta. Dacă oamenii ar înţelege pe deplin acest adevăr, şi-ar încredinţa Lui întreaga fiinţă.

Marea răbdare în mijlocul durerilor şi ispitelor a fost virtutea părintelui Ieronim din Simonopetra, un suflet curajos, cu virtute de diamant, care a fost alungat din mănăstire pe nedrept. A găsit refugiu, ca burdunar*, la Kutlumuş. De acolo a plecat la Kafsokalivia şi a trăit într-o chilie mică care fusese folosită pentru depozitarea mangalului. A fost izgonit şi de acolo şi a plecat la Metocul Sfântul Haralambie din Salonic. În ciuda tuturor acestor suferinţe, el nu a încetat să se roage pentru defăimătorii şi acuzatorii săi.
Niciodată n-am ajuns să-l întâlnim pe acest gigant al răbdării, părintele Ieronim. Ni s-a povestit despre el de alţi părinţi de la Sfântul Munte şi din Atena, unul dintre ei fiind fratele meu duhovnicesc, arhimandritul Ignatie Pouloupatis.
Un tânăr a întrebat pe un părinte:
– De ce Dumnezeu nu forţează cuplurile căsătorite să aibă o singură minte şi să urmeze împreună o viaţă duhovnicească?
– Era mai bine dacă nu era diavolul, a răspuns el. Atunci viaţa duhovnicească ar fi fost uşoară. Dar diavolul există. Şi, desigur, dragostea lui Dumnezeu se îngrijeşte de toate. Ca să se mântuiască un bărbat rău, Dumnezeu îi dă o soţie bună. Sau invers. Fiţi răbdători fraţilor. Totul ia sfârşit.
*Burdunarul (βουρδουάρης) este călugărul însărcinat cu paza şi îngrijirea animalelor (a catârilor) mănăstirii.

Un preot l-a întrebat pe un călugăr bolnav:
– Cum e sănătatea ta, părinte?
– Bine. Acum că am în mine mai multă boală, nu voi merge la Tatăl meu cu mâinile goale.

Un călugăr mi-a spus acestea despre părintele său:
– Avea o rană deschisă pe obrazul său, asemenea cu cea a Sfintei Sinclitichia. Era incurabilă şi, mai rău, din ea ieşeau viermi împreună cu un miros urât. Cu toate acestea, nu s-a plâns niciodată. «Slavă lui Dumnezeu! spunea el. Eu merit toate acestea. Sunt ca o bucată aspră de piatră. Domnul trebuie să mă modeleze încă mai mult».

Părintele duhovnicesc Matei, părintele Leontie şi călugărul Daniil au fost nevoitori şi au trăit în aceeaşi mănăstire. Chiar dacă camerele lor erau înspre nord, ei au refuzat să aibă geamuri de sticlă şi, ca rezultat, au suferit un frig serios, ce pătrundea în chilie. Au răbdat cu bucurie acest martiriu. Părintele Leontie era orb. Făcea de la 3000 la 3500 închinăciuni pe zi. Adeseori se lovea peste faţă.
Odată, un frate călugăr mai tânăr i-a cerut părintelui Leontie un sfat:
– O, fiule, n-am ajuns să fiu smerit cum era Adam înainte de cădere, ca să-ţi dau un sfat! Dar îţi voi spune acestea: învaţă să rabzi totul în chilia ta – foamea, setea, frigul şi altele – care sunt considerate lucruri rele de mulţi oameni, dar care pot fi o bucurie pentru tine, deoarece îţi pot ajuta sufletul să atingă trepte mai înalte.
Odată, când era vreme foarte rece, călugărul mai tânăr i-a văzut pe aceşti trei părinţi la începutul unei după amiezi. Ei erau desculţi, aveau candele aprinse şi citeau Sfânta Scriptură. «La început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul…». Când au pătruns misterul creaţiei, ei au plâns.

Părintele H. ne-a povestit ce i-a spus portarul mănăstirii despre pocăinţă, în prima zi când a venit pe Sfântul Munte:
– Bine ai venit. Ai venit ca să te faci călugăr? Ascultă. Mănăstirea e ca un cuptor, nu cu foc, dar cu oameni care merg ca să se curăţească şi devin mai strălucitori decât un diamant. Cum se întâmplă aceasta? Tăindu-ţi voia proprie. O mănăstire primeşte tot felul de oameni cu idei diferite. Ţinta pentru mintea fiecăruia e să fie unit cu ceilalţi prin tăierea voii proprii. Dacă doreşti să stai în chinovie, vei fi ca un şarpe care, mergând pe o cale strâmtă, cu suferinţă îşi lasă pielea. Prin ispite şi suferinţe, mintea ta va deveni una cu a celorlalţi.

Odată, evlaviosul părinte Artemie de la Grigoriu se plângea:
– Dumnezeul meu, de ce sufăr atât de mult?
Apoi, într-o vedenie L-a văzut pe Hristos, Care i-a arătat mâinile şi coasta Sa, spunând:
– Vezi câte am îndurat? Şi tu, pentru dragostea faţă de Mine, nu poţi fi răbdător?

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XLII: Despre ascultare [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

În aceeaşi noapte în care a fost tuns monah, dreptul Acachie din Kafsokalivia a visat că ţinea o lumânare a cărei lumini era aşa de strălucitoare, încât lumina întreaga zonă. Acest sfânt a trudit mai ales la acel fel de smerenie care e născută din ascultarea deplină. El, cu bucurie şi râvnă îi asculta pe toţi, atât pe egumen, cât şi pe fraţi, împlinind sarcinile grele şi uşoare care-i erau încredinţate.

Pustnicul Damaschin mi-a spus că în Sfântul Schit din Kafsokalivia trăia părintele Grigorie (Karatos), în Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului». El avea sub ascultare un monah, care a căzut grav bolnav şi era pe moarte.
– Părinte, a spus el chiar înainte de a muri, unii m-au întrebat de ce nu mi-am împlinit ascultarea aşa cum mi-a fost încredinţată.
– Spune-le, fiul meu, că în locul tău eu voi fi răspunzător pentru împlinirea ei, i-a spus părintele.
Atunci monahul a zâmbit şi şi-a dat duhul.

Un pustnic mai în vârstă spunea:
– Dintre virtuţile unui monah prima este ascultarea. Cea din mijloc e ascultarea şi ultima e tot ascultarea şi «Doamne, miluieşte…».
Şi iarăşi a spus:
– Ţi-ai găsit un părinte? Ai găsit raiul. Ascultarea e calea cea mai inteligentă şi mai scurtă de a-L găsi pe Dumnezeu. De la început, încearcă să găseşti în ea un gust dulce. Apoi continuă cu curaj şi pe cale vei aduna în sacul tău binecuvântările lui Dumnezeu.

Când părintele doctor Spiridon Kambanos, călugăr la Marea Lavră, l-a primit ca începător pe părintele doctor Pavel Pavlidis, i-a spus:
– Ia o bucată de hârtie, un stilou şi scrie: Viaţa călugărească este «Să fie binecuvântat» şi «Binecuvintează».

Părintele Damaschin din pustia Sfântului Vasile mi-a povestit despre binecuvântatul părinte Gherasim, care a trăit trei ani pe vârful muntelui Carmel, într-un paraclis al Profetului Ilie, mai sus de pustia Sfântului Vasile şi lângă Kerasia. Cu el avea un împreună nevoitor, părintele Calinic şi ucenicul său Isaac. La început, Isaac era neascultător şi certăreţ. Într-o zi, părintele l-a chemat şi i-a spus:
– Fiule, du-te şi caută alt loc. Până acum nu ai făcut nimic altceva decât te-ai certat.
Isaac s-a pocăit şi a început să suspine cu remuşcare. A plecat într-un loc pustiu şi a plâns toată ziua. De atunci înainte s-a schimbat complet. A devenit un ucenic evlavios. Se spune de asemenea că, după adormirea sa, trupul lui a răspândit mireasmă.
«Binecuvântată obşte, binecuvântată obşte!», acestea erau cuvintele pe care le spunea totdeauna monahul Iacob, Luminătorul de la Dionisiu, dar mai ales când s-a apropiat de moartea sa. El era mândria Athosului; un atlet al rugăciunii, un luptător pentru sfânta ascultare şi un exemplu de urmat în viaţa de obşte. El era absolvent al Institutului Politehnic din Atena, dar s-a remarcat şi a primit daruri în şcoala virtuţii, care se numeşte obşte.

Egumenul mănăstirii bulgare Zografu a fost un om sfânt. El avea o înfăţişare îngerească. 40 de ani părintele său nu l-a chemat niciodată pe nume. I-a luat 20 de ani ca să scrie o carte, şi când i-a prezentat-o părintelui său, acela l-a încercat în continuare, spunându-i cu un ton aspru al vocii: «E tocmai bună de ars». Părintele i-a luat-o, dar nu a ars-o, pentru că după moartea lui a fost găsită printre lucrurile sale.

Printre scrierile vrednicului de pomenire părinte Gavriil Dionisiatul a fost găsită următoarea:
«În anul 1810, când era egumen al Mănăstirii Dionisiu evlaviosul ieromonah Chiril, un frate pe nume Evdochim, care dorea să fie martir pentru Hristos, insista la părintele său să-i permită a merge la Constantinopol, ca să moară acolo ca mucenic. Egumenul, cunoscând caracterul neserios al călugărului, nu i-a dat binecuvântarea sa.
Evdochim a găsit pe un alt frate din mănăstire, numit Bonifatie, care avea aceleaşi păreri ca şi el şi au plecat împreună la Constantinopol, unde Îl predicau în public pe Hristos şi-l numeau pe Mahomed profet mincinos. Pentru aceasta, au fost aduşi în faţa judecătorului şi torturaţi, aşa cum făceau turcii de obicei. Nefiind în stare să îndure torturile, s-au lepădat de credinţa în Hristos şi amândoi au devenit musulmani, ca să-şi salveze viaţa aceasta trecătoare.
Câţiva ani mai târziu, Evdochim şi-a revenit în simţiri şi s-a întors la mănăstirea sa, unde a fost primit şi i s-a dat un canon pe care l-a împlinit cu pocăinţă. Apoi, după un timp, crezându-se destul de curajos, a dorit din nou să-şi verse sângele, ca să-şi spele păcatul lepădării. El l-a implorat pe egumenul Ştefan să-i dea voie să meargă direct la Constantinopol, ca să nimicească lepădarea sa prin mărturisirea lui Hristos şi moartea pentru El.
Egumenul l-a mustrat foarte aspru, spunându-i că ar trebui să rămână în rugăciune şi pocăinţă, şi ar fi deajuns ca să primească iertarea de la Dumnezeu. Evdochim a continuat să insiste, iar în cele din urmă egumenul a decis să trimită un frate tânăr, numit Iosif, ca să-l însoţească pe Evdochim la Constantinopol. Iosif era pictor şi foarte drept; el avea mintea unei persoane mai în vârstă.
– Te rog, însoţeşte-l pe frate, din dragoste, la Constantinopol, sprijinindu-l ca martor la martiriul său, pe care-l doreşte atât de mult.
Ca un bun călugăr în ascultare, binecuvântatul Iosif i-a făcut o plecăciune egumenului şi i-a spus:
– Binecuvintează, părinte, şi fie ca harul lui Dumnezeu să-mi dea putere mie, celui nevrednic.
De îndată ce au sosit în oraş, Evdochim s-a prezentat la curte, spunând tuturor că a greşit când a renunţat la credinţa sa şi a criticat religia islamică, proclamând credinţa în Hristos ca singura adevărată. Din acest motiv, judecătorul i-a poruncit să ţină în mâini cărbuni aprinşi, pentru a testa adevărul declaraţiei sale.
Nefericitul Evdochim şi-a pierdut din nou curajul şi a refuzat să facă aceasta şi, sub ameninţările judecătorului că va fi spânzurat dacă insistă asupra declaraţiei sale, s-a lepădat de credinţă din nou şi l-a acuzat pe Iosif, care era în auditoriu, că l-a silit să facă declaraţia aceasta. Apoi, judecătorul s-a întors către Iosif şi i-a spus că dacă refuză să se lepede de credinţa sa şi să devină musulman, va fi ucis, pentru că a încercat să schimbe credinţa unui musulman.
La acestea, vrednicul de pomenire a răspuns că Evdochim însuşi a dorit să devină martir pentru Hristos şi că el l-a însoţit numai din dragoste frăţească. Dar să se lepede de Hristos, singurul Dumnezeu adevărat, şi să devină musulman, nu va face niciodată, chiar de-ar fi să moară de o sută de ori.
După aceasta, Evdochim a fost eliberat şi lăudat de turci, iar Iosif a fost închis. Peste câteva zile a fost condus din nou în faţa judecătorului, unde a repetat din nou mărturisirea lui Hristos. I s-a spus atunci că, dacă continuă să insiste asupra părerilor sale, va fi torturat şi decapitat, iar dacă se va răzgândi, va fi răsplătit cu multe onoruri şi bogăţie. La aceste ameninţări, binecuvântatul Iosif nu a fost tulburat deloc, ci a declarat hotărât credinţa în Hristos. În închisoare a îndurat cu mare putere torturi, iar în cele din urmă a fost decapitat, primind de la Hristos cununa slavei de martir.
Iar vrednicul de milă, Evdochim, rămânând un scurt timp în acea falsă poziţie şi neputând să îndure mustrările conştiinţei sale, pentru comportamentul şi trădarea fratelui său, s-a întors la mănăstire, rugându-se ca ei să aibă milă de mântuirea lui.
După ce au auzit povestea acestei întâmplări, egumenul şi fraţii nu i-au dat voie să intre în mănăstire, dar din milă i-au impus un canon pentru restul vieţii, ca să stea la mică distanţă de mănăstire, lângă un izvor, într-o chilie mică, unde să-şi plângă marile sale păcate, iar înaintea morţii sale i se va permite să primească Sfintele Taine.
Sub acest canon a trăit sărmanul de el aproape 30 de ani, postind, lucrând şi plângându-şi cumplita cădere. Părinţii cei mai bătrâni, ce au supravieţuit veacului acesta, îşi amintesc că venea până la drumul ce duce spre mare, pentru a lua pâine şi mâncare de post. Despre marile sale nevoinţe mărturisesc prispele ce s-au păstrat până astăzi, lucrate numai de mâinile sale, în acea văgăună prăpăstioasă şi stâncoasă, precum şi cei câţiva măslini şi alţi copaci sădiţi de el, ce poartă denumirea de «Evdokimos» sau «La Evdokimos».
La ostenelile trupeşti mai adăuga şi lacrimile nesecate, după cum au constatat duhovnicii mănăstirii care l-au vizitat.
Iar Preabunul Dumnezeu, nevoind moartea păcătosului şi văzându-i întoarcerea prin pocăinţă adevărată, a primit şi a iertat făptura Sa, înştiinţându-l pe acesta printr-o vedenie şi îndemnându-l să se ducă la mănăstire, să ceară să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să fie pregătit pentru cea din urmă clipă din viaţa sa.
El a venit la biserică prin întuneric, a bătut la poartă şi a întrebat de egumenul Evloghie. I-a spus despre vedenie şi cu lacrimi a cerut iertare şi să primească Sfintele Taine. După ce s-a împărtăşit, a refuzat să intre în mănăstire, chiar dacă egumenul i-a dat binecuvântare să facă lucrul acesta. În schimb, s-a întors spre răsărit, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi acolo, lângă intrarea în mănăstire, înainte de zorii zilei şi-a dat duhul, rămânând un exemplu pentru noi toţi, că putem evita blestemata mândrie a neascultării, care a pricinuit căderea omului încă de la început.
Din cauza neascultării au căzut din cer în iad şi unii dintre îngerii netrupeşti. Dimpotrivă, smerenia şi ascultarea l-au făcut pe binecuvântatul monah Iosif să se alăture cetei sfinţilor din cer.
Neascultarea e un mare păcat, dar pocăinţa e admirabilă. Treizeci de ani, Evdochim şi-a petrecut viaţa la o mică distanţă de mănăstire, de unde putea asculta clopotele şi cântările de seară, privind biserica luminată la ceasuri şi privegheri, ştiind că fraţii săi mergeau la slujbe şi primeau Sfânta Împărtăşanie în timpul Liturghiilor. Ca un alt Adam, izgonit din rai şi singur pe marginea prăpăstiei, el avea numai păcatele ca însoţitori.
Fie ca Dumnezeu să o cruţe pe creatura Sa şi să-i dea pace. «Am păcătuit înaintea Ta, Părinte, şi nădăjduim să aflăm mântuire prin mila Ta».

Părintele Efrem din Katunakia, care avea multă învăţătură şi experienţă despre teologie, adesea dădea sfaturi despre iubitul subiect al binecunoscutei ascultări:
„Numai diavolul ştie totul despre importanţa unui stareţ şi despre puterile ce-i sunt date lui. Dacă părintele tău îţi spune să mergi pe lună, du-te. Nu contează cum e părintele. Nu trebuie să aibă importanţă pentru noi. Singurul lucru important e ascultarea. Ai ascultat? Dacă da, vei merge în Rai.
Poţi să primeşti Sfânta Împărtăşanie de zece ori pe zi, sau să te rogi cu rugăciunea minţii sau să mergi la priveghere şi să posteşti tot timpul. Nu e destul. Trebuie să fii ascultător. Te supui? Vei vedea Raiul. Nu te supui? Vei merge în iad. Nu e cale de mijloc. Adam nu s-a supus şi a fost scos afară din rai. Nu e nimic altceva între acestea. Aceasta e singura cale. Proorocul Ilie Îl avea pe Dumnezeu. Elisei îl avea pe proorocul Ilie ca îndrumător. Proorocul Ilie, înainte de a pleca din această viaţă, l-a avut pe Ghezi sub ascultare. El, care a fost ascultător, a fost de folos în vindecarea lui Neeman de lepră. Şi astfel se exprimau şi călugării, cu puţine cuvinte: «Ascultarea înseamnă viaţă, neascultarea înseamnă moarte». Prin ascultare câştigi tot. Nu încercăm să spunem că toate celelalte nu contează. Te pot folosi, dar într-un mod secundar.
Singura fiinţă pe care am iubit-o vreodată şi de care îmi era frică era părintele Iosif. Câteodată, părintele spunea ceva ce în aparenţă părea greşit. Dar trebuie să împlineşti ascultarea. Ascultare deplină. Lângă părintele am trăit roadele unei ascultări depline. Când îi eram ascultător, nu-mi era frică nici de Dumnezeu. Şi ce spunea părintele? «Eşti iertat. Să fii binecuvântat».
Erau doi bătrâni care trăiau lângă noi şi aveau un ajutor. El fusese căsătorit, dar fiindcă era posedat de demoni, soţia lui a divorţat de el, iar el a plecat la Sfântul Munte. A mers la cei doi bătrâni şi ei i-au spus: «Dacă ai grijă de noi, vei moşteni tot ce avem, micuţa noastră locuinţă şi bisericuţa din ea». «Accept», a răspuns el.
El era foarte ascultător; strângea sare din ocnele de sare şi o schimba pe cartofi, ceapă şi fasole. De asemenea, lucra lucruri de mână. Pleca pe întuneric şi venea pe întuneric. Îi judecam pe bătrâni, spunând: «Dacă se îmbolnăveşte tânărul de o asemenea muncă grea, cine va avea grijă de voi?». În ciuda tuturor, nu i s-a întâmplat nimic; el era ascultător şi continua să aibă grijă de bătrâni. Dar când cineva din Statele Unite i-a trimis o sută de dolari, a păstrat banii, fără să-i întrebe pe bătrâni. De atunci înainte a început să facă aşa cum dorea el. Chiar şi demonul din el a devenit tulburat. Când cineva îşi urmează propria voie e egal cu neascultarea. Asemenea lucruri s-au întâmplat de multe ori.
Binecuvântat e monahul din ascultare, care îl iubeşte pe părintele său, aşa cum îl iubeşte acela pe el. Dacă aceasta ar fi peste tot, toţi ar deveni sfinţi. E ca şi cu bătrânul care i-a spus ucenicului lui: «Cum mă vezi pe mine?». «Ca pe un înger», i-a răspuns el. «Va veni un timp când mă vei vedea ca pe un demon», a spus bătrânul.
Nu că bătrânul e un demon. De fapt, ispita vine şi-ţi aduce gânduri împotriva bătrânului; aşa cum mi s-a întâmplat şi mie odată, când n-am putut sluji Liturghia, deoarece am vorbit împotriva lui. Nu judeca pe nimeni, nici pe vecinul tău, nici pe altă persoană. Nu-ţi poţi imagina cât de repede harul lui Dumnezeu se depărtează de tine.

Părintele Ahile de la Sfânta Ana, simplu şi bun la inimă, printre alte multe lucruri ne-a spus şi despre o experienţă personală pe care o avusese. Înaintea morţii sale, propriul său tată, care a trăit până la o vârstă bogată şi înaintată, a venit să stea cu el şi să fie îngrijit. Cu un an înainte de a muri, tatăl său a fost tuns monah de fiul său. Când se apropia timpul plecării tatălui său, părintele Ahile a intrat în camera lui şi a observat că era supărat.
– Tată, de ce eşti aşa tulburat? a întrebat el.
– Fiindcă au venit diavolii, ameninţându-mă, spunând că-mi vor lua sufletul.
– Dacă vin din nou, i-a spus Ahile tatălui său, spune-le: «Ce vreţi de la mine? Sunt sub ascultarea unui părinte. Sunt numai un călugăr sub ascultare».
În ziua următoare, demonii au venit din nou la el. Aşa că el a spus: «Ce vreţi de la mine? Sunt sub ascultarea unui părinte». Demonii au dispărut imediat.

Un ascet ascultător în vârstă şi cu discernământ, care avusese grijă de trei părinţi bătrâni, spunea:
– Ascultarea îţi va aduce de toate. Ascultarea Îl câştigă pe Însuşi Dumnezeu.

Părinţii aghioriţi spun:
– Ascultarea este viaţă; neascultarea este moarte.

În Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului», ce aparţine de unul din schiturile Mănăstirii Xenofont, trăia cu mulţi ani în urmă un călugăr foarte simplu, bun şi amabil, pe nume Teofilact.
Când de sărbătoarea «Teofaniei» a auzit: «Azi apele sunt sfinţite», l-a întrebat pe părintele său, Grigorie:
– Părinte, cum se întâmplă? Sunt toate apele sfinţite? Chiar apele mării?
– Desigur, fiul meu. Harul nevăzut, atotcreator, acţionează asupra tuturor vieţuitoarelor şi a celor fără de viaţă, lucruri văzute şi nevăzute, şi sfinţeşte toată materia, cu scopul sfinţirii omului. Şi prin această apă sfinţită, toţi credincioşii Bisericii sunt sfinţiţi. Aşa că apele mării sunt sfinţite şi devin luminătoare. De fapt, dacă vrei să fii martor la aceasta, coboară-te până la mare şi vei afla apa proaspătă şi azi poţi să o bei.
Astfel i-a vorbit părintele evlaviosului călugăr, care, cu o ascultare fără murmur, a mers cu un vas de la schit până la mare. El a gustat apa şi a aflat-o într-adevăr foarte proaspătă; şi-a umplut vasul şi s-a întors la părintele său plin de bucurie.
Împreună cu părintele său au ţinut aceasta în taină timp de 35 de ani. În fiecare an, părintele Teofilact se cobora până la mare şi lua, ca binecuvântare, apă proaspătă, de băut. Şi aceasta a continuat trei ani după moartea părintelui său, până când a fost silit să descopere această minune celorlalţi părinţi din schit, prin propria sa simplitate şi ascultare. Ei au reacţionat cu îndoială, puţină credinţă şi gândire raţională şi apoi l-au convins pe el să meargă şi să le aducă nişte apă ca să bea. Părintele Teofilact a plecat bucuros. Când s-a întors cu vasul, era umplut, de această dată, numai cu apă sărată de mare.

Un pelerin l-a întrebat odată pe un pustnic:
– E posibil pentru un mirean să fie ascultător, de vreme ce nu e călugăr? Un călugăr îl are pe stareţul său. Dar un mirean?
El i-a răspuns:
– Să spunem că toţi avem acelaşi duhovnic. Acela e cel căruia ne supunem. Dacă lucrezi undeva şi ai un superior, un director sau un director adjunct, trebuie să te supui; nu e altă cale. Părintelui tău duhovnicesc te supui duhovniceşte. Să te supui supraveghetorului tău la muncă e obligatoriu. Nu poţi să faci altceva decât să te supui. Dacă eşti soldat în armată, te supui sergentului tău. Nu poţi refuza. Nu poţi să spui: «Nu, nu merg acolo». Te supui din necesitate. Când îl întrebi pe duhovnicul tău «Ce să fac?», şi el îţi spune «Fă aceasta, fiul meu», trebuie s-o faci. Fiecare persoană are un părinte duhovnic. Părinţii aveau un îndrumător şi un egumen. Tu îl ai pe părintele tău duhovnicesc. E acelaşi lucru. Trebuie să fii sfătuit de el şi să te supui. Iar duhovnicii nu sunt… oameni obişnuiţi. Duhovnicul nu este un om comun. Nu. Dacă a spus duhovnicul un lucru, asta înseamnă că l-a spus Dumnezeu Însuşi. Iar dacă te-a iertat duhovnicul, înseamnă că Dumnezeu te-a iertat.
Să luăm următorul exemplu. Să zicem că ai făcut ceva şi din această pricină duhovnicul îţi interzice să te împărtăşeşti o lună. Te-ai putea oare împărtăşi mai devreme de o lună? Sigur că nu, fiindcă eşti legat. Şi nu te împărtăşeşte nici alt preot, ştiind că eşti legat. Nici tu nu poţi încălca porunca duhovnicului tău, ducându-te să te împărtăşeşti înainte de trecerea lunii. Ci, abia după aceea te vei putea împărtăşi. Duhovnicul are putere mare. «…şi oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, iar oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer». Dacă ţi-a spus duhovnicul «Doamne, iartă-l!», înseamnă că Dumnezeu te-a iertat. Iar dacă nu te-a iertat duhovnicul, nici Dumnezeu nu te-a iertat, căci duhovnicul este reprezentantul Său.
În Schitul Sfânta Ana Mică trăia un părinte cu ucenicul său. Era una din sărbătorile Maicii Domnului. Ucenicul i-a spus:
– Părinte, ar trebui să merg să pescuiesc, pentru că e zi de sărbătoare şi ce-o să avem la cină?
– Fiul meu, i-a răspuns bătrânul, iată vecinii noştri sunt pescari. Dacă Maica Domnului vrea să avem peşte la cină, vecinii noştri ne vor aduce. De vreme ce nu ne-au adus, Maica Domnului nu doreşte să avem peşte.
– Dar, părinte, ar trebui să avem peşte.
– Nu, nu vreau, a spus părintele.
– Voi merge să pescuiesc, a spus ucenicul şi a plecat.
Imediat, părintele s-a gândit că ucenicul său poate avea o mare ispită şi să cadă în mare, din pricina neascultării. Aşa că a mers în camera lui şi a început să se roage cu şiragul de metanii, pentru ucenicul său. Între timp, monahul a ajuns la mare şi a aruncat undiţa. Imediat a simţit că s-a prins ceva de capătul ei. A tras cu putere şi deodată a ieşit din apă un trup negru, foarte negru, cu ochi sălbatici, gata să-l atace pe monah. Dar o putere nevăzută părea să-l ţină pe loc (bătrânul se ruga pentru ucenicul său).
Monahul a fugit îngrozit, cu satana urmărindu-l îndeaproape tot drumul, de pe ţărm până la Sfânta Ana, prin curte, până aproape de uşa chiliei sale. Când a deschis uşa să intre, diavolul i-a spus: «Monahule, ce pot să-ţi fac, de vreme ce părintele tău se roagă cu şiragul de metanii pentru tine? Altfel te-aş fi aruncat în mare şi te-aş fi înecat».
Iată ce poate face neascultarea!

Un monah mai în vârstă spunea:
– Ne lipseşte smerenia. De aceea suntem chinuiţi şi chinuim şi noi pe alţii. Suferim până devenim smeriţi.

De trei ori fericitul bătrân H. de la Sfânta Ana a făcut multă ascultare la duhovnicul său, care l-a ţinut timp de 18 ani paraclisier la Kyriakon! În acei ani, creştinii erau foarte evlavioşi şi avea de la 3 până la 4 Privegheri pe săptămână. Şi acest vrednic de pomenire, întotdeauna desculţ, îşi împlinea îndatoririle sale cu multă grijă. Din cauza muncii grele şi a faptului că trebuia să stea în picioare tot timpul, a plecat din această lume ca un martir, bucuros şi în pace.

Părintele Serafim din Dimitriada a fost un exemplu de monah ascultător pentru părintele său cipriot, Onufrie, de la Sfânta Ana.
Virtutea părintelui Serafim a ajuns înălţimile părintelui său duhovnicesc. Pentru orice i se cerea de ceilalţi părinţi ai schitului să facă, el răspundea întotdeauna «să fie binecuvântat». El avea o ascultare desăvârşită.
Odată, părintele Mina i-a spus:
– Frate, fă dragoste şi du-te la arsana să iei peşte, că avem mare nevoie.
Părintele Serafim s-a supus şi a plecat imediat spre mare. Pescarii însă, neavând peşte, fără ca el să-şi dea seama, i-au pus în desagă*, în loc de peşte, pietre din mare! El le-a cărat la chilie. L-a chemat pe părintele Mina să-i aducă un vas albastru să pună peştele, pentru că sacul lui era foarte greu.
L-a golit în vas şi cu mare uimire au văzut că erau pietricele. Atunci părintele Mina i-a spus:
– Vezi aceasta? Neascultarea ta a schimbat peştele în pietricele.
El l-a crezut şi a început să plângă, cerându-şi iertare.
Părintele Serafim era neînvăţat, dar cu răbdare a practicat caligrafia şi una din lucrările sale de caligrafie, o poezie, e păstrată până astăzi. A avut moartea unui om drept.
În Chilia Sfântului Ioan Botezătorul de la Schitul Sfânta Ana trăia părintele Grigorie, care niciodată nu a fost neascultător. Ca să-l ajute să sporească pe calea nepătimirii, părintele său îl mustra în faţa celorlalţi, în timp ce erau în biserica principală, spunându-i:
– Pleacă de aici.
Şi el, plin de bucurie, cădea la pământ în prezenţa tuturor, atât a părinţilor, cât şi a vizitatorilor şi spunea:
– Aceste picioare mă vor conduce spre Rai!
După plecarea din această lume trecătoare a părintelui său, el, care dorise atât de mult isihia, a mers la Chilia «Adormirii Maicii Domnului» de la Sfânta Ana Mică.
*Desaga (ντορβάς) este traistă formată din două părţi care se poartă pe umeri sau pe şa.

Părintele Azaria se plângea şi plângea de câte ori era neascultător. Când era întrebat despre tristeţea sa, el răspundea:
– Un călugăr din ascultare este sub binecuvântarea şi apărarea părintelui său. Chiar şi în absenţa lui, binecuvântările îl ocrotesc de multe rele. Un călugăr neascultător seamănă cu o barcă prea încărcată, care e lovită de valuri şi până la urmă e scufundată de ele.

Părintele Grigorie de la Sfânta Ana, care dorea isihia, a plecat la Schitul Sfânta Ana Mică, dându-i Chilia Sfântului Înaintemergător părintelui Averchie. Ultimul era originar din Bulgaria şi învăţase cu mare entuziasm să vorbească greaca.
Părintele Averchie a fost întocmai ca părintele său şi ca părintele Mina din Mavrovunio. Nici un cuvânt fără rost nu ieşea din gura sa. El câştiga bani vânzând lămâi şi portocale cultivate în grădina sa, şi astfel îşi cumpăra rezerva anuală de grâu. Întotdeauna îi lua înăuntru pe vizitatorii săi. De fiecare dată când un străin bătea la uşa lui, îi deschidea şi-i oferea 4 sau 5 smochine, pe o scândură de lemn, împreună cu nişte apă, într-o cană de lemn. Apoi imediat se apleca şi pleca, ca să nu piardă prin vorbă legătura cu Dumnezeu.
Când un lucru obştesc trebuia făcut în schit, el era primul care ţinea o funie în mâinile sale, ca să poată fi ascultător cu dragoste, iar ceilalţi părinţi ai bisericii îi spuneau:
– Părinte, eşti bătrân. În fiecare zi este Liturghie şi tu nu mănânci nimic altceva decât pâine şi apă. Ce se va întâmpla cu tine? Trebuie să te gândeşti şi la trupul tău, ca să poţi sluji până la sfârşitul vieţii!
Iar el, foarte serios şi cu lacrimi în ochi, răspundea:
– Părinţilor, acum trebuie să stau treaz în ascultare, că sunt bătrân, ca să nu fiu prins în neascultare în clipa morţii, şi astfel să-mi pierd sufletul!
Rareori mergea la Karyes şi-i sfătuia pe toţi să nu se depărteze deseori de schit.
– Nu e bine pentru călugăr să plece des din schit, pentru că există pericolul pierderii cursului practic al virtuţii, care ridică monahul la înălţimile unei lupte interioare ce-l face nepătimitor.
Mulţi se spovedeau la el, pentru că ştiau că ascultarea lui era ireproşabilă, că niciodată nu-şi avea voia proprie şi că sfatul lui era liber de orice gânduri rele. El slujea Liturghia desculţ, vara şi iarna, fiind ca părintele Ilarion Isihastul, care trăia mai sus de Dionisiu în săraca aşezare a Înaintemergătorului.

Cu mulţi ani în urmă, în una din mănăstirile atonite nu era nici un sicriu, aşa că unul dintre părinţi, care era tâmplar, a făcut unul ca să fie folosit de toţi părinţii, în care puteau fi căraţi până la cimitir când mureau. De îndată ce a fost terminat, a fost dus în biserica principală. Toţi au auzit de el şi au venit să-l vadă. Apoi, «dikaiosul» a spus:
– Mă întreb cine va fi primul care va fi cărat în el de la biserică la cimitir?
Toţi şi-au pierdut curajul, cu excepţia unui tânăr care i-a spus părintelui său:
– Părinte, am binecuvântarea să merg eu primul?
Şi părintele i-a spus:
– Da! ştiind că tânărul ajunsese la înălţimi de virtute.
Părinţii au crezut că tânărul glumise. Dar el a început cu lacrimi de pocăinţă să se pregătească pentru moarte. Părintele său a cunoscut aceasta. Exact cu 40 de zile mai târziu clopotele au bătut. Când au auzit toţi de la schit se întrebau unul pe altul cine plecase, şi când au aflat, au spus:
– O, ce hoţ! Ascultându-şi părintele, care i-a dat binecuvântare să plece primul, a părăsit această viaţă trecătoare pentru cea veşnică. Astfel a furat raiul prin ascultare!
Şi ei, plini de bucurie, l-au urmat până la mormânt, minunându-se că până astăzi ascultării depline nu îi este frică de moarte, dar dăruieşte celor ce o au, trecere fără frică de la pământ la cer! Şi toţi l-au binecuvântat pe tânărul monah şi pe părinţii săi, care au devenit exemple strălucitoare de urmat pentru toţi monahii.

În 1922, unul din părinţii de la Sfânta Ana l-a adus pe tatăl său natural, Ioan, la schit. După un timp, bătrânul a fost tuns monah şi i s-a dat numele Ioachim. Fiul său, călugărul Antonie, i-a spus lui:
– De vreme ce nu poţi să citeşti, poţi să-ţi foloseşti degetele ca să spui Rugăciunea lui Iisus.
Arătând spre mâna tatălui său, a adăugat:
– De vreme ce păcătuim cu aceste mâini, trebuie să ne folosim degetele, să spunem această mică rugăciune, ca să ne mântuim.
Părintele Ioachim s-a supus desăvârşit şi se ruga după cum a fost învăţat. Lui i-au fost dăruite lacrimi neîncetate cu rugăciunea sa şi a devenit atât de smerit, încât de fiecare dată când vedea călugări tineri le săruta picioarele!
Părinţii schitului au vrut să încerce dacă lacrimile sale erau cu adevărat din umilinţă sau dacă avea o voinţă proprie, aşa că într-o zi i-au spus:
– Părinte Ioachim, când treci pe lângă cimitir, ar trebui să spui: «Părinţilor, binecuvântaţi». Şi bătrânul Ioachim, un adevărat fiu al ascultării, când trecea pe lângă cimitir, se oprea la intrare şi spunea: «Părinţilor, binecuvântaţi».
Chiar atunci, oasele celor răposaţi au scârţâit şi el a auzit o voce, spunând: «Domnul, bătrâne Ioachim». Şi părinţii care erau cu el au spus:
– Vai de noi, care am venit aici de tineri, dar nu ne-au fost dăruite încă asemenea daruri!

Părintele Nicanor, duhovnicul mănăstirii sârbeşti Hilandar, ne spunea despre părintele Miron că de 56 de ani nu a părăsit niciodată împrejmuirea mănăstirii. Când părintele său l-a făcut călugăr, i-a dat o cruce din lemn şi i-a spus:
– De acum înainte această cruce e tot ce ai. Vei fi înmormântat cu ea. Ai grijă să nu o pierzi.
20 de ani mai târziu, părintele Miron a căzut grav bolnav. Călugărul ce-l îngrijea la infirmerie se întreba de ce el refuza cu putere să-şi deschidă cămaşa, pentru ca pieptul lui să fie frecţionat cu alcool. După ce i s-a cerut de multe ori, în final a renunţat şi a permis tratamentul. Când i-a deschis cămaşa, infirmierul a văzut mirat cum crucea de lemn fusese cusută de pielea părintelui Miron şi că era întipărită în carnea lui. Imediat, el a plecat şi i-a spus părintelui său duhovnicesc, iar acesta i-a răspuns: «Hai să mergem şi să vedem dacă nu e o înşelare duhovnicească. Ia un brici şi taie cu atenţie carnea, ca să scoţi crucea».
Infirmierul i-a comunicat părintelui Miron porunca părintelui duhovnicesc, iar acesta s-a supus bucuros, oferind imediat trupul său, fără nici o şovăială. Din cauza ascultării, părintele infirmier nu l-a tăiat, pentru că el era sigur acum că părintele Miron şi-a luat această nevoinţă cu un duh de smerenie, din dragoste curată pentru Hristos.

– Când ai devenit călugăr, şi ce te-a făcut să iei această hotărâre?
– Eu, fiul meu, am dorit să fiu călugăr de când eram foarte tânăr, dar părinţii mei nu m-au lăsat, ci m-au căsătorit. Am avut doi copii şi în 1955, la vârsta de 66 de ani, am venit ca să fiu călugăr, întâi la Mănăstirea Grigoriu, ne-a spus un călugăr dionisiatan.
– Şi ai avut curaj să-ţi părăseşti familia?
– O, fiul meu! Am fost ars de dorinţă dumnezeiască, de dragostea mea pentru Hristos, pentru viaţa de mănăstire. Aşa că mi-am părăsit soţia, copiii, tot ce aveam, nurorile, nepoţii, şi am venit să-i ofer lui Dumnezeu bătrâneţea mea, de vreme ce nu mi s-a permis aceasta în tinereţe.
– Ai stat în Mănăstirea Grigoriu mult timp?
– Am stat acolo 8 luni. Apoi, pentru un motiv anume, am plecat şi am venit la Dionisiu. Dar Visarion, egumenul de la Grigoriu, era un egumen bun. El m-a învăţat cum să-mi împlinesc regula de ascultare. Trei şiraguri de metanii pentru Iisus, unul pentru Maica Domnului şi iarăşi la fel, până am împlinit 12 în total. Acum fac unul şi pentru Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Nifon şi, după aceea, cât de multe vreau. Mi-a dat, de asemenea, un meşteşug de ascultare, de vreme ce eram bun la construcţii. Mi-a plăcut ascultarea. De fiecare dată când mi se cerea să merg, spuneam «binecuvintează». Când am venit prima dată aici, mi-au spus numai două lucruri: «Să fii binecuvântat» şi «Binecuvintează». Eram foarte fericit să fac bine pentru ceilalţi.
– Cum altfel, noi, călugării din chinovii, am putea progresa în virtute?
– Ei bine, încă nu ştii? N-ai învăţat? Ascultă! Ascultare şi dragoste. Ascultarea îţi dă pace, bucurie şi dorinţă pentru Hristos. Iar milostenia e de asemeni un lucru mare. Prin aceste lucruri intri în rai. Dumnezeu îţi iartă toate păcatele. Înţelegi? Mândria e un lucru rău. Cât de mult nu-i place lui Dumnezeu! Nu ca fariseul: «Eu dau şi dau». În final, cel ce-şi bătea pieptul a câştigat răsplată.
– Părinte, ce să fac ca să mă mântuiesc? l-a întrebat un pelerin mirean.
– Ascultă-ţi părintele duhovnic şi fii smerit. O persoană suferă adesea din cauza sa, a adăugat, referindu-se la mândrie.

Un ascet spunea:
– Nu e o idee bună să-ţi schimbi îndrumătorul duhovnicesc. Gândeşte-te la o clădire în construcţie, când sunt schimbări permanente de ingineri şi constructori. Rezultatele nu vor fi bune. Îndrumătorul duhovnicesc, ca un înţelept, trebuie să fie liber să ia hotărâri, nu să urmeze linia celorlalţi.
De asemenea a mai spus:
– Nu voi da niciodată o prescripţie de la distanţă. Nu se poate vindeca de (la) departe.

Un părinte a spus:
– Vrei să fii monah bun în ascultare şi, ca rezultat a 10 până la 15 ani de asemenea ascultare, să devii ascultător cu discernământ? Respectă ce spune Sfântul Ioan Scărarul. El povesteşte despre un bătrân care a mers la un începător şi, de asemenea, la unul care fusese monah de 15 ani. El i-a spus primului: «Cântă». «Binecuvintează. Voi cânta». Şi el a cântat. Atunci i-a spus celuilalt călugăr să cânte. Ultimul, care era monah de mulţi ani, a spus: «Binecuvintează. Eu nu vreau să cânt».
Amândoi au făcut bine. Refuzul celui de-al doilea monah de a cânta nu a fost o neascultare. Dar era o neascultare pentru primul dacă refuza, pentru că el era încă începător. Nu există altă cale, trebuie să treci prin ascultarea fără cârteală. Nu e nimic altceva decât «Binecuvintează». După 15 ani, ascultarea fără cârteală te conduce spre ascultarea cu discernământ.
Să nu crezi că un părinte duhovnicesc nu-i iubeşte pe fiii săi. Ar fi minunat dacă fiii l-ar iubi pe părinte, aşa cum îi iubeşte el pe ei.

Cineva, care s-a luptat pentru duhovnicie şi virtute, a spus:
– Un monah, de dragul ascultării, trebuie să moară de multe ori într-o zi.

Odată, un părinte, ca să-l elibereze pe ucenicul său care era legat de lucruri materiale, i-a poruncit să-şi distrugă ceasul din aur de tencuială. Acel monah îşi iubea ceasul ca pe un idol. Era un dar de la tatăl său. După o mare luptă interioară, a triumfat asupra ego-ului sinelui şi a dragostei iraţionale pentru idol şi s-a supus. Astfel a devenit fericit şi liber.

Un călugăr evlavios dintr-un schit se ruga Maicii Domnului să rămână ucenic pentru tot restul vieţii sale pământeşti. Îi era frică de autoritatea ce o presupune un îndrumător duhovnicesc. El spunea: «Sunt un păcătos».
Puţini au fost atât de buni şi darnici ca el, harnici şi neobosiţi în ascultare, muncitori pentru îndatoririle obşteşti. Deşi era slab la trup, munca lui era egală cu a altor zece. Se supunea părintelui său, ca şi cum era un sfânt.

Părintele Iosif, Locuitorul din peşteră, spunea:
– Dacă un monah nu înţelege bine de la început sensul ascultării şi al rugăciunii neîncetate, plângi pentru el. Pentru că, dacă nu înţelege aceasta, este ca şi cum s-ar fi născut orb şi ar fi rămas orb. Venirea la Sfântul Munte nu valorează nici cât biletele pe care le-a plătit să ajungă aici. Un călugăr neascultător devine fiul diavolului. Cel ce-şi amestecă voia sa cu a părintelui său e ca un om ce face adulter. Din această cauză suferă ispite.

Sfântul Siluan spunea:
Odată, în 1932, un călugăr de la Sfântul Pantelimon, din Vechiul Russikon, m-a vizitat. L-am întrebat:
– Ce mai faci?
Iar el, cu o faţă veselă, mi-a răspuns:
– Simt o mare bucurie.
– Şi de ce eşti aşa de bucuros?
– Toţi fraţii mă iubesc.
– Dar de ce?
– Pentru că-i ascult pe toţi. Când mă trimit undeva, eu spun «Binecuvintează».

Era un călugăr care-şi putea împlini ascultarea şi în acelaşi timp să spună rugăciunea lui Iisus şi să verse lacrimi pentru întreaga lume. Egumenul i-a spus că i s-a dăruit această binecuvântare pentru ascultarea lui.

Un ascet spunea:
– Ascultarea nu trebuie făcută cu supărare şi cu forţa. Nici un stareţ şi nici o stareţă nu e un Diocleţian, care spune tot timpul numai «Nu». Trebuie să le fim recunoscători, pentru că ne ocrotesc pe noi. N-ar trebui să fie reacţii negative împotriva lor, nici neascultare.

Un ascet în vârstă a fost întrebat:
– Este nădejde ca să se vindece o boală mai veche a sufletului?
– Este, atunci când faci ascultare şi începi cu privegherea. Într-o săptămână, ţi-ai redobândit sănătatea. «Ascultarea îl mântuieşte pe cel ce face ascultare, iar toate celelalte cad pe capul egumenului.

Monahul român Enoh îl sfătuia pe un monah începător:
– Supune-te părintelui tău şi fii smerit. Omul suferă din cauza gândurilor sale.
Se referea la aroganţă, care vine din încrederea prea mare în propriile gânduri şi în raţionalism.
Un experimentat truditor al duhului şi virtuţii l-a sfătuit pe un tânăr monah în felul următor:
– Un călugăr ascultător îşi curăţă inima cu lacrimi. El poate ajunge la o stare când are lacrimi de bucurie şi de fericire şi sufletul său tânjeşte după isihie. Îndrumătorul său duhovnicesc ştie că este eliberat de «De ce?» şi «De ce în felul acesta şi nu altfel?». El îi vede setea pentru toate acestea şi se roagă Atotmilostivului Dumnezeu să-i lumineze mintea, să-i dea putere sufletului şi minţii, tot ce este folositor unui monah.

Binecunoscutul părinte duhovnicesc Grigorie plângea de fiecare dată când se gândea la unul din ucenicii săi, părintele Cosma.
– Plâng de bucurie, fiindcă niciodată nu m-a dezamăgit, spunea el.

Am luat următoarele rânduri din jurnalul meu, cu data de 10 octombrie 1968:
„Am părăsit grupul de călugări de la Schitul Sfânta Ana la apus şi am plecat prin pustie spre Katunakia. Trebuia să-mi completez informaţiile despre viaţa părintelui Calinic Isihastul, pentru cartea «Figuri Aghiorite Contemporane». Deşi sălbatică, pustia e dulce. Aceasta e datorită liniştii şi tăcerii ce predomină acolo. Stâncile şi râpele au fost acoperite cu câţiva copaci şi de asemenea erau acolo tufişuri, flori sălbatice şi păsări de tot felul. Te întrebi de unde vine acel cântec al păsărilor, aceşti copii mângâietori ai pustiului, care seamănă cu monahii ce trăiesc ca şi cum ar fi cetăţeni ai cerului.
Am mers la părintele isihast, ieromonahul Efrem, pe care l-am cunoscut de mulţi ani. Când m-a văzut pe geamul atelierului său, m-a întâmpinat cu o faţă luminoasă, familiară şi cu multă dragoste, care-l făcea pregătit de a discuta smerit cu oricine şi de a împărtăşi din experienţa sa valoroasă pe care a strâns-o în timp. Lucra peceţi. Căminul vechi de lângă el era aprins. Ţinea apa la fiert, ca să înmoaie lemnul şi să poată sculpta literele IS-HS NI-KA şi partea pentru Maica Domnului şi pentru sfinţi. De asemenea, el avea în grijă doi călugări bătrâni, pe care-i slujea cu răbdare neîntrecută şi cu ascultare binecuvântată, virtuţi care l-au făcut capabil de a trata bolile bătrâneţii, precum greutatea de a auzi, problemele de urinare, ameţeala şi altele. Nu e nevoie de alte lecţii despre o inimă bună şi iubitoare, decât cele demonstrate de pilda lui. El putea întări un suflet slab şi atrofiat cu cuvintele sale ziditoare. Mi-a vorbit despre subiectul său preferat, ascultarea.
– Fii atent la părintele tău, fiule. Dacă te îndepărtezi de el, vei fi ca un şchiop care-şi poate folosi numai un picior. Nu contează ce-ţi vor spune alţii despre părintele tău, el trebuie să fie pentru tine ca Hristos.
Mi-a dat multe exemple. Printre altele, mi-a amintit şi de fratele lui în Hristos, Procopie, care, înşelat de diavol, a fost plecat o lună. I-am cerut să-mi spună ceva despre pericolele egoismului, indiferenţei, rutinei în timpul Sfintei Liturghii şi despre valoarea evlaviei.
– Am venit la Sfântul Munte unde am găsit părinţi simpli, buni, luptându-se. Căutam un îndrumător, pentru că ştiam că sufletul meu tânjea după mai mult. Dar, a continuat el, ascultarea părintelui meu era deasupra tuturor. A fost un timp când mi-au fost dăruite lacrimi. Plângeam peste tot – la muncă, în pat, mergând, rugându-mă – peste tot. Nu-mi puteam opri pocăinţa. Cât de strâmtă e poarta şi cărarea plină de suferinţă! Domnul a spus: «Luaţi jugul Meu şi învăţaţi de la Mine…» şi: «Jugul Meu este uşor şi povara Mea este uşoară».
– Părinte, de ce Domnul spune pe de o parte că este suferinţă şi pe de altă parte că jugul Său este uşor?
– Pentru că totul depinde de intenţii. Uneori crucea noastră e grea, insuportabilă, alteori e dulce şi uşoară. Ai un părinte duhovnicesc? Dacă da, eşti înarmat împotriva diavolului. Dacă nu ai un părinte, eşti dezarmat. Consideră-l pe părintele tău un sfânt, indiferent cine ar fi. Dar adu-ţi aminte că este şi el om. Să nu fii uimit că are slăbiciuni. Cu toate acestea, părintele tău este ca Însuşi Hristos“.

Călugărul Dorotei de la Noul Schit a venit odată la duhovnicul său şi i-a spus că se gândea să-l părăsească pe părintele său.
– Nu-l mai pot suporta. Vreau să plec de aici.
– Părinte Dorotei, a spus duhovnicul, în Noul Schit eşti numai în ascultarea părintelui tău. Oriunde te vei duce în altă parte, vei fi sub ascultarea mai multora.

Un părinte spunea:
– Un călugăr din ascultare este slăvit prin crucea ascultării aşa cum a fost slăvit Domnul, Care S-a supus morţii.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XL: Despre smerenia cea înălţătoare [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Rareori este vreo fiinţă care să arate o smerenie şi lepădare de sine mai mare decât Sfântul Atanasie, care a fost părintele tuturor monahilor aghioriţi. Când a venit la început pe Muntele Athos, el şi-a schimbat numele în Barnaba, de teamă ca Nichifor Foka şi generalii săi din Bizanţ să nu-l găsească. Ca şi cum aceasta nu a fost deajuns, el a mers la Mănăstirea Zegou, ca să fie în ascultarea unui părinte simplu în trăire şi cunoştinţe.
– Cine eşti, frate? De unde eşti şi pentru care motiv ai venit aici? l-a întrebat bătrânul.
– Am fost marinar, părinte, şi când am fost în pericol pe mare, i-am promis lui Dumnezeu că voi părăsi lumea aceasta şi-mi voi plânge păcatele. Luminat de Dumnezeu, am venit aici, la sfinţia ta, şi aş vrea să intru în ascultarea ta.
Părintele, fiind curat, a acceptat această poveste şi i-a îngăduit sfântului să stea cu el. I-a încredinţat îndatoriri destinate pentru tăierea voii şi unirea cu povara ascultării. Când sfântul a împlinit cele mai umilitoare ascultări, el a dorit altele, dorind să dobândească desăvârşita smerenie, când se ajunge la desăvârşirea duhovnicească. El ştia că numai cei ce se smeresc şi devin precum copiii, după cum spune Domnul, vor fi mari în împărăţia lui Dumnezeu. După ce a stat destul timp lângă acest părinte simplu, într-o zi i-a spus:
– Părinte, învaţă-mă literele importante, ca să pot citi în Psaltire. Cât am fost în lume, n-am învăţat nimic altceva decât să vâslesc.
Şi părintele, care nici nu-şi imagina cine era de fapt persoana din faţa lui, a luat o tăbliţă şi a scris pe ea literele alfabetului. Sfântul a luat tăbliţa, a făcut o plecăciune şi a continuat, ca şi cum era un ucenic începător. S-a prefăcut că are greutăţi în învăţarea unor litere şi cuvinte, că e mai puţin inteligent şi chiar a reuşit să-l facă pe bătrân să-şi piardă răbdarea şi să-l mustre aspru. Şi acest minunat monah ascultător, care se prefăcea a fi analfabet, pe când în realitate era unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai timpului său, a încercat să-l încurajeze pe bătrân:
– Părinte, nu fi descurajat de această ispită! Sunt atât de greu de cap! Fii răbdător şi ajută-mă cu rugăciunile tale!
Bătrânul nu s-a lăsat convins şi a încetat lecţiile, iar sfântul continua să se prefacă a fi analfabet.
În timpul unei întâlniri ce avea loc de trei ori pe an la Karyes, sfântului i s-a poruncit să citească Psaltirea. Deja existau zvonuri despre cineva important care se ascundea undeva pe Sfântul Munte. După ce sfântul a refuzat să citească o dată, mai apoi s-a supus. El stătea în picioare şi citea ca un copil ce împleticeşte cuvintele. De îndată ce cel ce se ocupa de citit a auzit acestea, s-a ridicat şi i-a poruncit să citească corect. Apoi limba sfântului, care fusese legată din cauza smereniei, s-a dezlegat şi a arătat arta şi înţelepciunea sa. Când ceilalţi l-au auzit citind cu asemenea uşurinţă şi stil, au fost uimiţi de fenomen. Şi ce putea să spună cineva de părintele său, care era mut de uimire? Ochii lui s-au umplut de lacrimi şi a spus:
– Binecuvântat să fie numele lui Dumnezeu. Prin acest frate înţelept m-ai învăţat cum să mă smeresc.
Şi astfel, Sfântul Atanasie, care voia să se ascundă, a fost descoperit. Atât Nichifor Foka, cât şi guvernatorul Salonicului ar fi fost mulţumiţi să afle acestea. Dar şi după descoperirea identităţii sale tuturor celor adunaţi acolo, el a continuat să-şi arate marea sa smerenie, apropiindu-se de Protos* şi rugându-l:
– Părinte, te rog să nu mă descoperi celor ce mă caută, pentru că altfel voi fi nevoit să părăsesc acest loc, ceea ce m-ar întrista mult.
Protosul a promis să nu spună nimănui, pentru că şi-a dat seama de importanţa de a avea o asemenea persoană în Sfântul Munte. El i-a arătat Sfântului Atanasie o chilie singuratică unde a trăit ascuns, întreţinându-se de unul singur, prin muncă grea.
(*Protos (Пρώτος) este numit la Sfântul Munte acela care, timp de un an, îi conduce pe reprezentanţii Sfintelor Mănăstiri.)

Neştiut şi în taină, îmbrăcat în haine zdrenţuroase, un prinţ a părăsit Constantinopolul şi a venit la Sfântul Munte ca un străin. El avea să devină Sfântul Pavel de la Mănăstirea Xeropotamu.
Odată, Protosul Protatonului l-a chemat şi l-a întrebat de unde este. Sfântul a răspuns:
– Sunt un monah sărac, după cum vedeţi, şi vin dintr-un sat mic şi vechi numit Xeropotamon.
Bătrânul împărat Romanos al Constantinopolului era rudenie cu Sfântul Pavel. El a încercat mult să afle unde plecase sfântul. Dar între timp, Sfântul Pavel a fost convins de Protosul Protatonului ca să-l viziteze pe unchiul său la Constantinopol. El a plecat îmbrăcat într-o rasă zdrenţuită, ţinând în mână Sfânta Cruce, şi cu harul Sfintei Cruci l-a vindecat pe unchiul său, care suferea de o boală de moarte.

Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului, înainte de a fi înscăunat, a fost începător la Mănăstirea Dionisiu. După ce a îndrumat Biserica lui Hristos mulţi ani, el a renunţat la scaun şi s-a întors la mănăstire, unde a trudit pentru pocăinţa sa, fără să-şi descopere identitatea.
El a spus că numele lui e Nicolae şi că doreşte să fie călugăr. Egumenul l-a avertizat întâi că este obiceiul ca fiecărui începător să i se dea sarcina de a avea grijă de animalele mănăstirii. Sfântul a acceptat cu bucurie şi a stat afară, unde era grajdul, având grijă de catâri, hrănindu-i, adăpându-i şi curăţindu-i. El a arătat astfel o răbdare şi o smerenie netulburată.
În fiecare noapte monahii vedeau un stâlp de lumină ridicându-se din grajd până la cer. Ei i-au spus egumenului despre aceasta, iar el, la rândul lui, s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere înţelesul acestei întâmplări supranaturale. Şi, într-adevăr, i s-a descoperit imediat că acea persoană care avea îndatorirea de a avea grijă de animale şi de a căra lemne din pădure era Nifon, Patriarhul Ecumenic, care fusese frate la mănăstire.
În aceeaşi noapte a descoperirii acestuia, egumenul copleşit de smerenia desăvârşită a sfântului, a chemat toţi preoţii şi diaconii şi le-a cerut să se îmbrace în veşminte şi să stea în rând cu ceilalţi monahi, având în mâini lumânări şi cădelniţe, aşteptând să-l primească pe sfânt când se va întoarce din pădure, aducând animalele şi cărând lemne. Când a ajuns, îmbrăcat în rasa lui veche şi cu părul nepieptănat, ei toţi au căzut în genunchi, cerând binecuvântare şi zicând:
– Patriarhul nostru, smerenia ta e destulă! Ia-ne şi ne păstoreşte şi condu-ne la păşunea mântuirii!

Iată unul dintre cuvintele Patriarhului Nifon:
– Cel ce dobândeşte smerenie îşi zideşte casa pe Stâncă, ce e Hristos. Cel ce are mândrie şi se crede evlavios e gol de toate virtuţile, plin de imaginaţie şi construieşte pe nisipul mândriei sale. Smerenia face toate virtuţile neclintite, iar cel ce e smerit, întotdeauna e luminat. Dimpotrivă, mândria satanică şterge toate urmele dragostei şi aduce întuneric în minte. Un om mândru e mereu în întuneric, după cum spune Sfânta Scriptură: «Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har» (I Petru 5, 5).

Sfântul Ioan Cucuzel a fost un muzician deosebit, dascăl şi primul psalt din palat în timpul domniei împăratului bizantin Komninos (secolul XII). A părăsit în taină lumea aceasta trecătoare, cu slava şi plăcerea ei deşartă, şi a venit la Mănăstirea Marea Lavră, ascunzându-şi identitatea şi spunând că a fost păstor cât timp a stat în lume. Egumenul i-a încredinţat turma de berbeci a mănăstirii, ca să o pască în pădure. Între timp, împăratul Komninos l-a căutat peste tot.
Ioan îşi împlinea ascultarea foarte fericit, fiind binecuvântat cu smerenie şi isihie, până într-o zi când a dorit să cânte frumoasele imnuri ecleziastice pe care le cânta la Constantinopol. El a cântat cu o voce atât de dulce, încât chiar caii şi berbecii pe care-i păştea s-au oprit din mâncat şi au stat atenţi, ascultând cu plăcere acea melodie îngerească, ca nişte fiinţe inteligente.
Această privelişte, împreună cu glasul, a fost minunată. Când au văzut aceasta, pustnicii din colibele din împrejurimi, fără ca să ştie Cucuzel, au mers a doua zi să spună egumenului ceea ce au văzut. În felul acesta a fost descoperit Cucuzel. El a fost tuns monah şi a cântat ca psalt la strana din dreapta a bisericii.
În timpul unei Privegheri, când era cântat Acatistul, el a adormit pentru scurt timp în strana sa, şi în somn i-a apărut Maica Domnului ca o regină, în slavă, şi i-a spus: «Bucură-te, fiul meu Ioan! Cântă-mi mie şi eu nu te voi părăsi niciodată!», şi i-a pus o monedă de aur în mâna dreaptă. Mai târziu, această monedă a fost atârnată de icoana ei. Altădată, Maica Domnului i-a vindecat piciorul, spunându-i: «De acum înainte, să fii sănătos».
Sfântul a zidit o Katismă în cinstea Arhanghelilor, unde stătea şase zile din săptămână, iar duminicile şi de sărbători se ducea şi cânta la slujbele din mănăstire.

Un părinte spunea:
– E posibil ca să trudeşti, să te nevoieşti mult timp, dar să nu sporeşti mult din cauza lipsei de smerenie. Alţii, pe de altă parte, pot să se lupte mai puţin (privind asceza, postul şi altele), dar pot să sporească mult, deoarece au smerenie, care le înlocuieşte pe toate.

Şi iarăşi a spus:
– Am văzut dragostea lui Dumnezeu în inima cuiva, pentru că acea persoană a fost nedreptăţită. Dragostea şi mila lui Dumnezeu erau evidente, deoarece sufletul său avea tot ce era necesar. Avea o inimă curată, dragoste şi smerenie. Acestea sunt necesare. Smerenia e ca un magnet, atrăgând harul lui Dumnezeu. Celor smeriţi li se dă har. Aceste lucruri sunt rânduite.

Au trecut trei ani până când dreptul Nifon Kafsokalivitul, care ţinuse tainică identitatea sa, i-a spus părintelui său, Teognost, că era preot. Părintele Teognost, văzând virtutea lui Nifon, n-a vrut să-l aibă ca ucenic, ci ca egal al său. Dreptul Nifon l-a implorat să-l ţină ca ucenic, ca înainte, insistând că un monah nu poate începe viaţa isihastă decât dacă şi-a supus întâi voia proprie. Teognost a refuzat această cerere şi sfântul bărbat a plecat în iubita lui peşteră, unde a trăit o viaţă isihastă timp de 14 ani, având darul lacrimilor şi mâncând numai o masă pe săptămână, uneori cu puţină pâine uscată.

Dreptul Acachie Kafsokalivitul punea smerenia deasupra celorlalte virtuţi. Nu-i plăcea nici să facă, nici să spună ceva arogant, nici, mai ales, să audă ceva de felul acesta. Odată, părinţii schitului s-au adunat în faţa bisericii principale şi au cerut de la «dikaios» ca să fie numit un adjunct, ca el să nu fie deranjat tot timpul. Atunci, egumenul i-a înmânat cârja de păstor dreptului Acachie. Acachie i-a sărutat mâna şi a ţinut cârja în mâna sa numai atunci, iar altădată niciodată, îndepărtând orice gând care l-ar fi putut ispiti la mândrie.

Un ascet spunea:
– Întâi predă-te cu totul lui Dumnezeu şi apoi Dumnezeu te va curăţi şi te va reda oamenilor. Când o persoană crede că e cea mai rea dintre toţi, atunci un «Doamne, miluieşte» spus de aceasta valorează mai mult decât o sută de-a altcuiva.

Părintele Iosif de la Noul Schit era numit «privighetoarea Maicii Domnului», pentru vocea sa minunată şi deosebită. El era primul psalt al schitului. Când cânta, se auzea de parcă erau zece cântăreţi la un loc. Meşteşugul său era sculptura în lemn. A trăit numai până la 57 de ani. Deşi slujea ca prim cântăreţ la biserica centrală, niciodată nu s-a lăudat cu vocea sa frumoasă. El atribuia acest dar lui Dumnezeu, Dătătorul tuturor celor bune, «de la Care e tot darul cel bun şi toată darea cea de sus».

Minunate sunt lucrările smereniei, care conduc o persoană spre înălţimile slăvite şi dumnezeieşti ale harului şi ale cinstei.
Era un călugăr la Sfânta Ana, vas al harului, care a fost psalt la Patriarhie şi a fost un caz asemănător cu cel al lui Ioan Cucuzel. Acest monah a mers la un duhovnic la Sfânta Ana, ca să se spovedească şi să-i ceară sfatul.
– Ce fel de muncă ai făcut? l-a întrebat duhovnicul pe el.
– Am fost primul psalt de la Patriarhie, sfinte părinte.
– Dacă vrei să te mântuieşti, a spus duhovnicul, nu spune nimănui că eşti cântăreţ, căci aici pe Sfântul Munte sunt multe sărbători şi vei fi chemat să mergi şi să cânţi, şi astfel nu vei avea adevărata ocazie de a fi călugăr. Te voi da în ascultarea unui părinte bun. Vei citi bine, dar nu vei cânta niciodată. Vei fi incapabil să cânţi şi te vei preface că nu înţelegi muzica.
– Binecuvintează, părinte sfinte, a spus începătorul, care a fost trimis apoi la un părinte evlavios.
A trecut destul timp, până când duhovnicul l-a întrebat pe părinte:
– Cum merg lucrurile cu începătorul?
– Bine, a răspuns el. E ascultător. Singurul lucru e acela că nu poate să cânte. Dar citeşte foarte bine.
Anii au trecut. Duhovnicul, care era înainte-văzător, a prevăzut că acel cântăreţ, care se ascundea, era aproape de sfârşitul său. La sărbătoarea hramului de la Sfânta Ana se slujea în biserica centrală. Duhovnicul acela a fost numit tipicar al schitului. El i-a poruncit cântăreţului ce se ascundea să se pregătească să cânte Imnul Heruvimic. Călugărul s-a întristat, pentru că nu dorea să fie descoperit, ci să trăiască în taină. El s-a prefăcut că a uitat muzica cu trecerea timpului. Chiar şi aşa, el s-a supus duhovnicului său.
Când a venit timpul Imnului Heruvimic, tipicarul l-a tras pe călugăr acolo unde erau cântăreţii. Ceilalţi s-au întristat, crezând că tipicarul face o greşeală. După ce au auzit cântecul, şi evidentele cunoştinţe muzicale ale acestui cântăreţ şi nobil necunoscut, au spus unul către altul:
– Şi el, binecuvântatul, în tot acest timp ne-a ascultat pe noi şi n-a spus nimic!
După ce Liturghia s-a terminat, duhovnicul l-a luat pe călugăr la chilia sa. După două zile s-a îmbolnăvit şi a adormit în Domnul. Nimeni n-ar fi ştiut lupta victorioasă a smereniei sale, dacă duhovnicul său nu ar fi descoperit-o.

Un bătrân părinte spunea:
– Noi trebuie să cerem de la Dumnezeu smerenia ce vine după lupte. Smerenia vine urmând o logică foarte simplă, şi anume: aceea a cunoaşterii de sine. După ce cineva se cunoaşte pe sine, smerenia devine starea fiinţei sale. Dacă nu e aşa, dacă persoana nu se cunoaşte cu adevărat pe sine, poate fi foarte smerit pentru o clipă şi apoi să-i treacă prin gând, ca rezultat al acestui sentiment, că e chiar cineva! Şi aceasta chiar dacă în realitate nu e nimic. Drept urmare, e posibil să fie nevoie a lupta pentru smerenie până la moarte. Dacă moartea o găseşte cu gândul ce-i spune că e nimic, atunci hotărârea aparţine lui Dumnezeu. Dacă gândurile din ceasul morţii îi spun că ar fi cineva, şi nu-şi pricepe rătăcirea, atunci toate eforturile sale au fost în zadar.
Trebuie să fiu logic. Trebuie să-mi spun: «Sunt monah. Aş fi putut să fiu un animal, dar Dumnezeu nu m-a creat animal. El m-a creat om. El m-a invitat personal să mă alătur îngerilor, şi eu ce am făcut? Dumnezeu a făcut atât de multe pentru mine. M-ar fi putut face o broască, o broască ţestoasă sau un scorpion. Dar El m-a făcut om».
Gânduri ca acestea te smeresc.
Trebuie să răspundem pentru toate câte ne-a făcut nouă Dumnezeu.

În Filocalie (vol. III, pag. 36) este scris:
– Omul care se ridică până la smerenie îşi împuţinează aprecierea de sine, în vreme ce acela care nu are smerenie şi-o înmulţeşte. Cel de-al doilea nu vrea să fie pus într-o categorie cu cei mărunţi, şi din acelaşi motiv e întristat că nu e inclus printre oamenii importanţi.
Vrednicul de pomenire ieromonah Sava Sârbul avea acel fel de smerenie, care considera rangurile lumii acesteia ca fiind nimic. De aceea, a renunţat la toate. Când veneau noi călugări la mănăstirea sa, chiar dacă slujise ani de zile ca supraveghetor şi protos, el se retrăgea la casa pentru bătrâni a mănăstirii, lăsând în camera sa toate lucrurile ce-i aparţineau, ca să le folosească monahii mai tineri, luând cu el numai hainele ce le purta.

Un bătrân a spus:
– Smerenia este prima treaptă a virtuţilor, iar iubirea este treapta cea mai înaltă. De ce nu ne sfinţim astăzi? Tocmai fiindcă nu avem smerenie.

Altul spunea:
– A fi trezvitor este echivalent cu a fi sfinţit. Satana nu merge după cei ce sunt pierduţi, ci după cei înţelepţi. Cei ce făceau minuni au fost cei ce au stat cu Dumnezeu. Satana îi chinuieşte cu încrederea în sine, cu raţiunea şi judecarea. De aceea, să ne păzim mintea la loc ferit, până când va reveni la noi sfinţită.

În Chilia Sfinţilor Trei Ierarhi de la Sfânta Ana trăia în ascultare un călugăr tânăr, numit Nectarie. El avea un stareţ român şi era aproape mereu tăcut. Câţiva părinţi cu discernământ din schit au spus unul către altul:
– Trebuie să încercăm vinul din butoiul lui, cum are gustul: dulce, amar, acru?
Într-o zi, părintele Teodosie împreună cu alţii au plecat la docuri. Părintele Nectarie era şi el acolo. Când l-au văzut, ei s-au hotărât să-l verifice.
– Părinte Nectarie, tu eşti tânăr. Poţi să-ţi duci sacul şi lucrurile şi să mergi pe jos la Karyes. Noi suntem bătrâni şi mulţi, iar barca e mică şi n-o să încăpem toţi în ea (în acei ani părinţii foloseau o barcă mică pentru transport).
La aceste cuvinte, părintele Nectarie, cel tăcut de mai înainte, a devenit mânios. El şi-a deschis gura şi nu înceta să se certe. Atunci părinţii şi-au aplecat capetele şi au spus:
– Butoiul lui e plin cu vin amar (însemnând că tăcerea lui nu era pentru Dumnezeu).
Părintele Nectarie şi-a dat seama care era problema lui, a făcut plecăciuni până la pământ şi şi-a cerut iertare.
– Noi am crezut că te înfrânai, ca să rămâi tăcut. Acum ţi-ai dat singur seama că ai limba ascuţită şi trebuie să o mai îndulceşti, i-au spus ei.
Părintele Nectarie le-a mulţumit şi s-a străduit de atunci încolo să-şi cureţe toată patima ce o avea. A citit «Mântuirea păcătoşilor» şi scrierile Sfântului Damaschin. El dormea pe o scândură de lemn şi se ruga Maicii Domnului să-l ia la viaţa veşnică din această viaţă trecătoare de sărbătoarea Părinţilor de pe Sfântul Munte. Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat. A plecat la cer în acea zi de sărbătoare, împodobit cu darul tăcerii, care l-a ajutat să se păstreze curat de toate certurile.

Un părinte spunea:
– Noi semănăm cu urzicile. Pe câmp, de la distanţă, ele par verzi şi proaspete, dar când te apropii de ele şi le atingi vezi urâţenia lor şi simţi înţepătura lor.

De asemenea, el spunea:
– Nu te baza pe cunoştinţele tale. Ca să poată răsări în tine cunoaşterea dumnezeiască, trebuie să fie ştearsă cunoaşterea lumească; să devii ca un copil, să nu te lauzi cu cunoaşterea ta, căci «cunoaşterea te face mândru», după cum spune Apostolul Pavel. Coboară-te mai jos decât toţi. Batjocoreşte-te. Cât de mult a fost umilit Domnul pe cruce? Ce ruşine? Gol, părăsit, insultat, dar apoi a fost slăvit! La fel şi tu, trebuie să ajungi la cea mai mare umilinţă, şi apoi vei fi slăvit!

Şi iarăşi spunea:
– Sfinţii simt că sunt nevrednici şi păcătoşi.

Vrednicul de pomenire părinte al meu ne spunea următoarele despre părintele H. de la Sfânta Ana, un dascăl cu discernământ al începătorilor.
El l-a vizitat odată pe părintele H. în chilia sa isihastă, în timp ce slujea Sfânta Liturghie. L-a găsit desculţ, îmbrăcat cu haine vechi, zdrenţuite şi cu o cruce mâncată de carii, pe care el însuşi a făcut-o. Era simplu, dar blând, în ciuda înfăţişării sale sălbatice şi nebune, cum se prefăcea că este, cu părul său dezordonat ce-i zbura în toate părţile. În acea zi el avea mulţi vizitatori care ascultau Liturghia în mica bisericuţă a schitului său, şi atunci îi ceruse unui preot din ascultare ca să fie cântăreţ la Liturghie. Preotul avea o voce atât de dulce, că nu ştiai dacă asculţi îngerii sau un om care cântă.
Toţi au simţit o mare plăcere duhovnicească din frumuseţea Sfintei Liturghii din acea zi, dar o întâmplare a marcat-o special. Puţin înainte de a se termina slujba, a stat la intrarea în altar, ca să-l umilească pe ieromonahul său şi ca să se folosească şi vizitatorii săi. Cum făcea adesea, el a început să arunce asupra ucenicului său acuzaţii precum: «Om rău şi fără ruşine, care nu te temi de Dumnezeu şi nu ţi-e ruşine de oameni; eşti un ipocrit. Crezi că eşti sfânt şi-ţi place să fii cinstit şi lăudat. Pleacă, ieşi, ieşi din biserică…».
«Binecuvintează, părinte, ai dreptate», a răspuns el liniştit. Deloc supărat, s-a plecat până la pământ şi a plecat liniştit. Am rămas uimiţi, nemişcaţi, ca statuile, până ce, după câteva momente de tăcere, părintele care păruse aşa de mânios, a stat la intrarea altarului cu lacrimi în ochi şi a explicat cu bucurie.
– Fraţii mei, pentru că am vrut să vă spun ceva folositor şi pentru că sunt neînvăţat şi fără ştiinţă, am vrut să vă arăt cum e smerenia în practică, folosindu-mi ucenicul drept pildă. Trebuie să ştiţi că el este un monah adevărat la Sfânta Ana.

Un pustnic a fost întrebat:
– Ce trebuie să facem când suntem lăudaţi şi măguliţi?
Cu smerenie şi cunoaştere de sine, a răspuns:
– Îţi voi da un exemplu. Când sculptez pe o bucată de lemn faţa unui sfânt şi am terminat-o, cred că e bună. După un timp, o privesc din nou şi descopăr că unele lucruri nu au fost făcute complet. Dacă folosesc o lupă, pot vedea că la urma urmelor nu-i un lucru atât de minunat. Acelaşi lucru poate fi făcut cu mâinile cuiva. Noi credem că ele sunt curate. Dar dacă le examinăm cu o lupă, putem vedea murdărie şi microbi. Trebuie să examinăm îndeaproape şi apoi ne vom da seama că nu suntem nimic, în ciuda multor laude.

Când l-am vizitat pe părintele Bartolomeu, care avea 106 ani, el purta un pulover acoperit cu nenumărate petice:
– Unde este ştiinţă, există şi mândrie. Oriunde este mândrie, Dumnezeu nu e acolo; omul e lăsat singur, cu mândria lui.

Altul spunea:
– Mândria noastră Îl face pe Dumnezeu să nu ne audă.

Am întrebat un călugăr în vârstă ce face şi cum îşi petrece timpul, iar el a răspuns:
– Ocupăm locul degeaba…

Părintele rus Tihon, care a trăit 60 de ani pe Muntele Athos, după ce vizitase 300 de mănăstiri în Rusia, a spus:
– Dimineaţa, Dumnezeu binecuvintează cu o mână lumea întreagă şi-Şi foloseşte ambele mâini să-l binecuvinteze pe omul smerit. Un om smerit e mai presus de întreaga lume.
Şi de asemenea:
– Doamne Iisuse Hristoase, dăruieşte-mi smerenie.
Tot el spunea:
– Un lucru este celibatul şi altceva e smerenia. Mulţi celibatari mândri au sfârşit în iad.

Săracul şi smeritul călugăr Neofit de la Lavra avea întotdeauna, când trebuia să primească Sfânta Împărtăşanie, o căinţă adâncă. Întâi săruta mâna tuturor, chiar şi a începătorilor, cerând iertare. Aşa era smerenia sa.

Un părinte spunea:
– Motivul pentru care suferim e că nu suntem smeriţi, iar lipsa smereniei cauzează şi altora suferinţe. Suntem chinuiţi până când devenim smeriţi.

Odată, eu şi cu un frate duhovnicesc de-al meu l-am vizitat pe părintele Zosima, un pustnic rus din Karulia. L-am găsit aşezat pe pământ şi despicând lemne. I-am cerut binecuvântare, ne-am închinat la icoane în mica bisericuţă şi apoi i-am cerut să ne spună ceva, ca să ne mângâie. Abia atunci şi-a ridicat faţa veselă şi a rostit un cuvânt în ruseşte. Era un cuvânt care cuprindea întreaga viaţă duhovnicească a omului. «Smirenia, smirenia», a spus el, care înseamnă smerenie. Nimic altceva. Şi-a aplecat din nou capul şi, răbdător, a continuat să despice cele câteva lemne pe care le avea pentru iarnă.

Părintele Arsenie Nevoitorul (cu care stătea părintele Iosif, Locuitorul din peşteră), ne-a spus:
– L-am avut pe părintele Iosif ca îndrumător, deşi eu eram mai în vârstă. El avea vederea lui Dumnezeu şi avea ştiinţă. Eu numai am pus lucrurile în practică. Odată, doi oameni doreau să treacă peste un râu. Unul era orb, iar celălalt nu avea picioare. Cel orb l-a cărat pe cel şchiop, care putea să vadă, pe umerii săi, şi au trecut râul. «Părinte Iosif, am spus eu, tu ai vederea lui Dumnezeu şi rugăciunea minţii, dar nu eşti practic. E ca şi cum nu ai avea picioare, iar eu am picioare, dar nu am viziuni şi rugăciunea minţii. Prin urmare, noi trebuie să fim împreună. Eu te voi căra în spate şi vom merge înainte. Tu vei fi ghidul, călăuza, ca să putem traversa râul vieţii».

De curând slăvitul părinte Nectarie de Pentapolis, noul nectar şi miere al Ortodoxiei, pentru adânca sa smerenie a scris părintelui Daniil Katunakiotul, pentru a cere ajutorul şi îndrumarea. Într-una din scrisori, el spune:
– Ne-ai îndatora mult dacă ai avea plăcerea să ne scrii ceva duhovnicesc, să întăreşti credinţa măicuţelor de aici. Scrisoarea ta, scrisă cu experienţa vederii lui Dumnezeu şi a practicii, va fi pentru ele, care sunt lipsite de o asemenea învăţătură trăită, o plăcere şi un sprijin duhovnicesc adevărat.

Patriarhul Chiril a fost întemeietorul academiei ecleziastice de pe Sfântul Munte, care a devenit cel mai important centru de dascăli, îndrumători înţelepţi, ca şi de martiri, oameni drepţi pe care poporul Greciei i-a avut. A fost adesea asuprit de greutăţile create de turci şi de alţi ierarhi. De fapt, turcii l-au îndepărtat din scaunul patriarhal de două ori. El a renunţat la rangul său slăvit şi a venit să fie ucenic, cu un grup de călugări, în Chilia Sfinţilor Apostoli, la schit, mai jos de biserica centrală de la Sfânta Ana. Deşi era foarte bătrân, el a lucrat împreună cu fraţii, cu grijă şi răbdare, în grădina de măslini. A fost admirat de fraţi pentru munca sa, perfecţiunea sa ascetică, răbdarea care trecea peste limitele muncii grele. Părinţii schitului, din respect pentru vârsta şi poziţia sa anterioară, i-au dat un măgar ca să-şi care uneltele şi tot ceea ce avea nevoie.
Într-o zi de vară s-a petrecut o întâmplare uimitoare. În timp ce urca cu măgarul un deal abrupt de la livadă spre schit, în cel mai greu loc, a văzut doi călugări prealuminaţi ce ştergeau sudoarea de pe faţa măgarului. În timp ce se plângea şi se certa cu ei despre aceasta, ei i-au spus: «Nu meriţi nici odihnă, nici ca faţa ta să fie ştearsă de sudoare, pentru că nu ai cărat tu încărcătura. Animalul a făcut toată munca».
De atunci, patriarhul n-a mai folosit animalul istovit şi, fără să se plângă, a cărat totul sus, de-a lungul abruptei Golgote a schitului, până la biserica centrală. Mai târziu, în chilia sa, ca şi un om îndreptat, a devenit un exemplu de ascultare şi lepădare de sine.
A murit în 1775, la o vârstă înaintată, cunoscându-şi dinainte moartea. În timpul ultimelor 24 de ore din viaţa sa a văzut părinţi binecuvântaţi şi îngeri care l-au făcut foarte fericit. Craniul său, care este încă păstrat în chilia sa, e gălbui la culoare, dovadă a vieţii sale virtuoase.

Acesta e şi cazul episcopului Teofan de Euboia, care seamănă cu povestea Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului. Nu avem date despre eveniment, dar admirabilul lucru al povestirii e smerenia omului pe care ea îl descrie.
Episcopul Teofan a venit la Sfântul Munte după o minune copleşitoare la care a fost martor, privind trupul neputrezit a unui nobil decedat. După ce a vizitat multe mănăstiri, a ales ca să stea la Noul Schit, unde şi-a ascuns identitatea cu grijă şi unde a ales să fie în ascultarea unui părinte dificil, numit Chiril.
Răbdarea şi îndelunga suferinţă a episcopului nu pot fi spuse în cuvinte; el părea un monah simplu, sub ascultare, care împlinea toate sarcinile şi ordinele pe care dificilul său părinte i le dădea. Au trecut doi ani, timp în care el a fost în această stare. Spre sfârşitul Postului Mare din al doilea an, un vas care venea din Euboia, încărcat cu felurite produse, a ancorat în portul schitului. Părinţii au mers la arsana să cumpere alimente pentru Paşti: ouă, brânză şi alte produse. Începătorul Teofan a mers şi el să-şi ia alimente. Dar căpitanul, care l-a recunoscut, a spus în faţa tuturor:
– Nu eşti tu, episcopul Teofan, care a dispărut cu doi ani în urmă? Şi a căzut la pământ, ca să i se închine.
Negând acestea, a spus:
– Trebuie să fie o greşeală, prietenul meu. Nu sunt eu acela. Probabil semăn cu cineva.
El s-a întors la schit hotărât să plece de acolo, de vreme ce a fost descoperit şi toţi bănuiau cine este. Părintele său l-a admirat ca pe un om de o mare smerenie şi răbdare, încât a căzut la picioarele lui, cerând iertare pentru felul lui crud de a fi cu el.
Episcopul Teofan a plecat în pustie, la Chilia «Izvorul Tămăduirii», şi a trăit acolo ca un simplu monah.

Ce putem spune despre duhovnicul Ignatie Katunakiotul? După sfârşitul fiecărei Liturghii, părintele său îl mustra, iar el nu se plângea niciodată. În schimb, spunea aceste cuvinte minunate:
– Părinţilor şi fraţilor, ascultaţi! Când părinţii noştri ne insultă şi ne pălmuiesc, nu trebuie să fim nici trişti, nici veseli şi trebuie să-i ajutăm, căci ei ne ajută să ne eliberăm de tridentul* diavolului, care e mândria, egoismul şi aroganţa. Dacă trece o zi şi părintele meu Neofit nu mă insultă, sunt foarte trist şi spun sufletului meu: «Neimportantule! Nevrednicule părinte Ignatie, azi n-ai fost mustrat, aşa că ai grijă la tridentul diavolului, căci el va străpunge mai adânc în tine».
(*Furcă cu trei dinţi care era considerată în antichitate ca simbol al puterii zeului Neptun [Nota editorului].)

Un părinte foarte simplu spunea:
– Oamenilor învăţaţi li se întâmplă următorul lucru: caută să cerceteze cele dumnezeieşti. Dacă însă nu-ţi ajunge funia, de ce încerci să cobori în prăpastie?

Pustnicul român Enoh spunea:
– Monahul trebuie să fie smerit, nu să ajungă sus sau jos. Poate fi mântuit cu smerenia. Dar, oh, pentru preot este o povară dublă! Este foarte greu, sunt numai câţiva preoţi buni. De ce ar vrea cineva acest rang? Nu vrei să-ţi mântuieşti sufletul? Ai venit la Sfântul Munte să-ţi mântuieşti sufletul, nu să cauţi slavă. Fii simplu şi smerit. Doresc numai să-mi mântuiesc sufletul. Nu e alt lucru mai bun decât mântuirea sufletului.
Chiar dacă acest părinte trecuse de 75 de ani, el nu dădea nimănui voie să-l respecte. Se privea pe sine ca şi cum ar fi fost nimic. Cerea un pic de pâine ca să-i hrănească pe ceilalţi oameni în vârstă ca el, care erau slăbiţi şi istoviţi. Se pleca şi cerea binecuvântare de la toţi monahii, începătorii, oamenii mireni şi pelerini. Odată, a vrut să cumpere o desagă, dar era prea scumpă şi nu avea bani. Deodată a observat un sac de pânză obişnuit în colţul magazinului.
– Cât costă? l-a întrebat pe vânzător.
– Acesta nu costă nimic. Pentru ce îl vrei?
– Îl voi purta în spate în locul unui rucsac, a spus el.
– Ei bine, nu ţi-e ruşine să porţi un aşa lucru în spate?
Şi părintele Enoh a răspuns:
– De ce să fiu stânjenit, când sunt mai fără valoare decât acest sac!

Talentatul teolog şi ieromonah Hrisostom de la Marea Lavră a fost întrebat de patriarh dacă n-ar dori să fie hirotonit episcop. El a refuzat, alegând smerenia în locul înaltei slujbei ecleziastice, şi a spus:
– Nu voi renunţa la culionul de călugăr.

Cu câtva timp în urmă un important vizitator ortodox, străin, a cerut să-l întâlnească pe părintele Siluan. Ieromonahul N., membru al consiliului de conducere, i-a spus vizitatorului:
– Nu înţeleg de ce tu, un teolog învăţat, vrei să-l vezi pe părintele Siluan, un ţăran neînvăţat. Nu e nimeni altcineva cu mai multe cunoştinţe pe care ai vrea să-l întâlneşti?
Atunci vizitatorul a răspuns cu durere în suflet:
– Ca cineva să-l înţeleagă pe părintele Siluan, trebuie să fie foarte învăţat.
Acelaşi ieromonah N., neîmpărtăşindu-se nefericitul din dumnezeieştile experienţe ale sfântului, spuse odată cuiva:
– Mă întreb de ce merg la el. Cred că nu citeşte nimic.
– Nu citeşte nimic, dar face totul. Nu ca cei ce citesc mult, dar nu fac nici un lucru, i-a răspuns acel om.

Odată l-am întrebat pe un pustnic simplu, în vârstă:
– De ce lămâii dumitale sunt plini de fructe?
– Pentru că le-am aplecat crengile, fiul meu, a răspuns el.

Am întâlnit un călugăr tânăr care era sub ascultare, din a cărui gură nu au fost rostite niciodată cuvinte, după cum îl sfătuise părintele său duhovnicesc.

Sfântul Siluan de la Muntele Athos spunea:
– Acesta e cântecul meu iubit: În curând voi muri şi sărmanul meu suflet va coborî în iad. Acolo voi suferi singur, în sclavie şi întuneric, şi voi vărsa lacrimi amare. Cum să nu-L caut pe El? El m-a căutat întâi şi mi-a apărut mie, păcătosului… Domnul Însuşi m-a învăţat cum să mă smeresc: «Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui». Astfel se câştigă împotriva vrăjmaşilor. Dar când mi-am mutat mintea de la gândul iadului, toate gândurile mele tulburătoare şi-au recăpătat puterea lor.

Un pustnic în vârstă ne spunea:
– Mulţi părinţi contemporani au înţeles că umilirile şi mustrările de la părinţii lor au fost folosite ca să ajute la curăţirea inimii de patimile mândriei şi îngâmfării şi astfel mulţi să guste din dulceaţa mântuirii sufletului lor. Deşi mulţi dintre ei nu au avut şcoală, ei au putut să interpreteze scrierile Sfântului Grigorie Teologul. După munca de peste zi, mulţi alergau la chilia lor, ca să se mângâie cu rugăciunea şi cititul. Au ajuns la asemenea înălţimi ale smereniei încât se considerau ultimii oameni.

Când toţi părinţii şi fraţii în Hristos îi urau «Rai bun» părintelui Teofilact de la Noul Schit, le spunea:
– Raiul nu-i un grajd, ca să mă primească pe mine, un animal!
Aşa era defăimarea de sine la părinţi.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXXVIII: Despre virtutea îndumnezeitoare a rugăciunii, care cuprinde toate celelalte virtuţi [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Când Sfântul Acachie Kafsokalivitul stătea la rugăciune în picioare, părea un stâlp drept, neclintit; iar când stătea jos, era neştiutor de trupul său, căci era într-o stare de înălţare a fiinţei sale plin de har şi lumină dumnezeiască, necreată.

Mult evlaviosul ieromonah Mina din Mavrovunio trăia în Chilia Schimbării la Faţă din Schitul Sfânta Ana. În timpul zilei şi al nopţii, el făcea de la 1000 până la 3000 de metanii şi de la 50 până la 100 de şiraguri* de metanii. Datorită faptului că se ruga mult, el nu avea timp să vorbească cu nimeni. Nu numai că se împărtăşea cu Dumnezeu, prin rugăciune, dar astfel el se apăra de a cădea în judecată, prin prea multă vorbă.
(*Un şirag de metanii are 100 de bobiţe. Deci el rostea de 5.000–10.000 de ori rugăciunea lui Iisus.)

În Chilia «Intrării în Biserică Maicii Domnului» a aceluiaşi schit, trăia un călugăr numit Procopie. Într-o zi, când se simţea trist şi deznădăjduit, a apărut în faţa lui un bătrân cu barbă albă şi l-a întrebat:
– Ce se întâmplă? De ce eşti trist?
– Ce se întâmplă? Aş vrea să învăţ muzică şi nimeni nu vrea să mă înveţe, pentru că nu pot cânta armonios, a răspuns el.
– Te voi învăţa eu. Cu mine vei fi cel mai bun cântăreţ. Dar aş dori să-mi faci întâi o favoare, a spus străinul.
– Ce? Orice doreşti! a răspuns Procopie.
– În loc de plată aş dori să arunci şiragul de metanii pe care-l ai în mână şi să încetezi a te ruga.
Atunci Procopie şi-a dat seama că străinul era diavolul şi a devenit foarte, foarte mânios şi a spus:
– Înapoia mea, satano!
Şi satana a dispărut imediat.

În 1942, la vârsta de 93 de ani, bătrânul Artemie a murit. Era curat la inimă, cuvânt şi comportament. Ca şi în scrierile sale, la fel a fost şi în viaţa de zi cu zi. El a fost călugăr în Mănăstirea Grigoriu. Nu judeca şi nu clevetea pe nimeni şi purta cele mai ieftine haine. Acest binecuvântat părinte îşi folosea rareori patul său. De obicei stătea pe un scăunel, îmbrăcat, pregătit şi aşteptând să-i cheme pe toţi la biserică pentru rugăciune. Adesea mergea la Paraclisul Sfintei Anastasia să se roage în genunchi. Când se deschidea biserica, el era primul care intra. Se închina cu multă evlavie la Sfintele Icoane. Picturile de pe pereţi, pe care nu le putea ajunge cu buzele, el le atingea cu mâinile lui. Niciodată nu se aşeza în strană. În timpul slujbelor, Privegherilor şi Liturghiilor stătea drept, ca un stâlp neclintit.
Un monah din Creta, care trăia în Chilia Sfintei Cruci, situată între Kerasia şi Kafsokalivia, şi-a pierdut vederea. Când s-a întâmplat aceasta, el a început să-şi dedice tot timpul rugăciunii. De vreme ce era orb, nu făcea nimic altceva decât să se roage neîncetat, cu voce tare, cu Rugăciunea lui Iisus, stând în picioare, cerând lui Dumnezeu să-i lumineze inima.
Într-o zi, doi jurnalişti ce erau în pelerinaj şi treceau pe lângă chilia* monahului orb, l-au auzit rugându-se. Au stat afară aşteptând, nedorind să întrerupă «slujba bisericii». Ei au crezut că la fel se face în tot Muntele Athos şi au scris: «Necontenite sunt rugăciunile de pe Muntele Athos…».
*(Chilie (Κελλίον) este numită o casă sihăstrească, ce aparţine şi depinde de o mare mănăstire.)

Un ascet obişnuia să-şi trimită ucenicul la Karyes să vândă lucrul mâinilor sale. Acolo, în Protaton, călugărul a auzit cântece frumoase. Într-o zi, el i-a spus părintelui său:
– Părinte, m-am tot gândit. Ar trebui să vezi cum Îl laudă acolo pe Dumnezeu prin cântece, coruri şi alte multe lucruri. Aici, singurul lucru pe care-l facem e să ne rugăm «Doamne, miluieşte» cu şiragul de metanii.
A doua zi, părintele i-a spus:
– Hai să mergem, fiule, să vedem ce fac părinţii aceia acolo, ca să învăţăm şi noi tipicul lor.
Când au intrat în biserică, el s-a aplecat şi i-a şoptit la ureche:
– Într-adevăr, fiule, aici îl laudă pe Dumnezeu.
Şi încă n-a terminat de spus acestea, când un puternic cutremur a zguduit tot. Imediat, cântăreţii au pus jos cărţile şi au încetat cu «terirem-urile»*, începând să se roage cu şiragurile de metanii: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii».
– Părinte, hai să mergem, hai să continuăm munca noastră în liniştea chiliei noastre. Orice facem noi e mai presus de muzică.
Ei şi-au dat seama că cel mai bun mod de a se ruga este cu şiragul de metanii.
(*Sunt silabe încântătoare şi fără un înţeles în sine cântate uneori pentru a umple un spaţiu melodic pentru care nu mai există cuvinte.)

Asceţii Agatanghel şi Anania erau pustnici în Sfântul Munte, unde duceau o viaţă îngerească. Ei iubeau smerenia şi dispreţuiau mândria. De asemenea, erau puţin «nebuni pentru Hristos», dorind ca virtutea lor să fie ascunsă, rugăciunea lui Iisus fiind bine înrădăcinată în inimile lor.
– Călugăraşul meu, Hristos este aici. Ţi-a spus sau te-a asigurat când va veni din nou? spuneau ei călugărilor începători. Trebuie să-ţi faci canonul tău, dar să cugeţi că nu-l faci.

Un pustnic mai în vârstă spunea:
– Mulţi au rugăciunea minţii, dar ei nu ştiu.

Binecunoscutul părinte Sava nu-şi folosea patul ca să doarmă pe el. El avea în chilia sa două funii legate de tavan. Îşi sprijinea mâinile în ele şi astfel se ruga, stând drept toată noaptea.

Un monah mai în vârstă spunea:
– Baza tuturor este ca să spui rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul».
De asemenea, el spunea că şi «Doamne, miluieşte» poate cutremura cerul şi pământul.
Adesea, îi auzim pe părinţii din Sfântul Munte spunând: «Noi am devenit călugări pentru un singur motiv: ca să ne rugăm».

Pustnicul Hrisostom ne spunea:
– În Kafsokalivia era un monah foarte bătrân numit Anatolie. El avea o voce îngerească. Se spune că, de câte ori cânta «Cuvine-se cu adevărat», îşi ridica mâinile şi cânta cu atâta bucurie în inimă, încât şi candelele erau puse în mişcare. Odată, când mă coboram de la Sfânta Ana, l-am auzit cântând şi m-am gândit: «Ce voce! Cântă oare îngerii?».

Un monah nevoitor spunea că:
– Întâi satana doreşte să ne oprească de la rugăciune. De îndată ce cineva începe să se roage, vrăjmaşul încearcă să împrăştie mintea cu gânduri şi tot felul de iluzii. Dacă această metodă nu dă rezultate, va apărea el însuşi, numai ca să ne tulbure şi să ne forţeze să ne întrerupem rugăciunea. Odată, când stăteam în genunchi la rugăciune, o lumină puternică a venit din spatele meu. Mi-am dat seama că era de la diavol. Nu i-am dat atenţie şi mi-am continuat rugăciunea, fără să fiu tulburat. Apoi, doi demoni mici au apărut lângă mine şi au început să danseze şi să se joace, încercând să mă facă să râd.

Alături de marea sa asceză şi umilinţă adâncă, ascetul Tihon avea de asemenea darul rugăciunii neîncetate, chiar şi în timpul somnului.
– Când te rogi, spunea el, rugăciunea trebuie să devină una cu inima, aşa ca atunci când lipeşti două obiecte cu clei.
El mai spunea:
– Înainte să începi un proiect, trebuie să te rogi lui Dumnezeu: Luminează-mă şi dă-mi putere. Când ai împlinit acel plan, să spui: Slavă lui Dumnezeu!

Un părinte spunea:
– Adevărata cunoaştere a rugăciunii inimii începe la om mai întâi prin adevărata înţelegere a neputinţelor şi a slăbiciunilor proprii. Dumnezeu nu lasă la greu pe nimeni. Cel ce are rugăciunea minţii cere să fie vindecat, vrea să înţeleagă, caută îndrumare. Cel ce e curat cu inima vrea un îndrumător duhovnicesc, are frica de Dumnezeu în el şi se smereşte pe sine. Această frică îl ocroteşte de înşelări. În acest punct începe cateheza. Este ajutat, forţându-se pe el însuşi, şi lucrările lui bune sporesc. Acea persoană ajunge în cele din urmă la vederea lui Dumnezeu şi înţelege sensul Judecăţii de apoi, a iadului şi a împărăţiei cereşti. Cine merge în adevăr nu va cădea în capcane. Acela va înţelege tot. Cel ce merge pe o cale greşită e ca şi cum ar păşi pe aer.

Binecunoscutul egumen de la Karakalu, ieromonahul Kodrat, avea starea de rugăciune mereu cu el. Zi şi noapte, muncind sau vorbind, rugăciunea sa interioară nu înceta niciodată.

În mănăstirea bulgară Zografu era un duhovnic, părintele Ioan, care era un om al rugăciunii, pocăinţei şi discernământului. În timpul mesei, chiar când mânca, nu înceta să spună rugăciunea lui Iisus cu mintea.

Bătrânul pustnic Hrisostom ne spunea:
– Timp de 40 de ani, în pustie, am făcut toate slujbele cu şiragul de metanii. În timpul Postului Mare încercam să ne concentrăm minţile asupra Celui Răstignit. Dar foarte repede pierdeam atenţia rugăciunii. Trebuie perseverat.

Respectatul părinte Gherasim Imnograful ne-a povestit cum în 1935 i-a dat 200 drahme săracului ascet Filaret.
„Era un timp de mare nevoie şi am văzut că este foarte disperat. I-am spus:
– Nu-ţi face griji. Ia aceşti bani. Nu e nevoie să mi-i dai înapoi. Pentru aceasta, roagă-te mult iubitului Dumnezeu să aibă milă de mine.
Ascetul Filaret a primit banii şi, după ce i-a mulţumit fratelui său pentru bunătate, a pornit spre Sfânta Ana. Pe cale, ca de obicei, el spunea rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă». Cum mergea, a văzut în faţa lui patru hârtii împrăştiate, una lângă alta, în rând, şi a fost impresionat, deoarece arătau diferit de celelalte. Le-a ridicat şi cu simplitatea binecunoscută s-a întors la părintele Gherasim.
– Părinte, ce sunt hârtiile acestea? Le-am găsit în apropiere, în timp ce mergeam spre Sfânta Ana.
M-am minunat de providenţa dumnezeiască şi de puterea rugăciunii.
– Părinte Filaret, i-am spus eu, sunt patru bancnote de 50 de drahme. Dumnezeu ţi le-a trimis. Dar spune-mi, ce ziceai şi la ce te gândeai pe drum spre schit?
– Ce altceva, părinte, decât rugăciunea lui Iisus. Câteodată, totuşi, gândul îmi era la datoria de 200 de drahme şi mă gândeam cum voi putea vreodată să-mi plătesc datoria! Unde aş putea găsi banii? Aşa că primeşte-i, te rog, ca să fiu eliberat de datorie şi de acest gând!“.

Alt ascet spunea:
– L-am întâlnit pe bătrânul meu, care a plecat din această lume în timpul rugăciunii, care ajunge la cer ca un stâlp de foc. Înţelegi ce adâncime a tainei e sub toate acestea?
Şi altul spunea:
– Monahul seamănă cu Moise, care a cerut să-I vadă slava lui Dumnezeu (Ieşire 33). Şi Dumnezeu i-a răspuns că nimeni nu poate să-L vadă.
Se referea, desigur, că nimeni nu poate să-L vadă pe Dumnezeu în esenţa Sa. El spunea că trebuie să rămânem neclintiţi în credinţa noastră şi să stăm în chilie ca profetul în peştera de stâncă. Trebuie să rămânem în întuneric, îndurând cu răbdare ostenelile, plictiseala, supărarea, lipsa harului în timpul rugăciunii – tot ceea ce îngăduie Dumnezeu. Şi uneori, Dumnezeu cu mâna Sa îl va binecuvânta pe monah şi-l va lumina cu prezenţa Sa, cu a infinitelor energii ale Sfântului Duh.
Acelaşi părinte mai spunea:
– Cum îndrăznim să cerem să-L vedem pe Dumnezeu? Mai potrivit este să ne înfăţişăm goi înaintea Sa, lepădând orice grijă şi toată iubirea pentru lume, pentru noi şi pentru gândurile noastre, chiar şi în nevoinţele noastre, să-I cerem să îndrepte asupra noastră numai o privire. Privirea Sa ar fi ca şi cum L-am vedea pe Dumnezeu.
Şi iarăşi spunea părintele:
– Un monah nu numai că studiază dogmele, ci şi trăieşte după ele. Când citeşte Sfânta Scriptură, ori scrierile patristice, el nu o face ca să câştige cunoştinţe, ci ca să înveţe un limbaj ce nu poate fi exprimat prin cuvinte, şi cu ajutorul căruia vorbeşte cu Dumnezeu, prin rugăciune.

Un călugăr mai în vârstă, truditor al rugăciunii minţii, spunea:
– N-ar trebui să pierdem nici o ocazie dată nouă de a spune rugăciunea lui Iisus. Nu trebuie să lăsăm mintea să hoinărească asupra lucrurilor zadarnice. Prin rostirea rugăciunii lui Iisus mintea găseşte odihnă şi bucurie. E ca şi cu copiii mici care aleargă toată ziua, strigând, jucându-se şi lovindu-se unul de altul. Dar ceea ce îi odihneşte şi le dă o mare bucurie e noaptea, când se află în braţele mamelor. La fel şi mintea, în loc să se împrăştie, trebuie să se dedice rugăciunii minţii.

Un părinte spunea:
– O, binecuvântate suflete, ascultă acestea! Nimic din ceea ce putem spune despre rugăciune nu-i destul. Fiindcă rugăciunea nu se termină niciodată. E ca dialogul cu Dumnezeu. Nu pot spune ce simte o persoană când se roagă. Un lucru trebuie făcut cunoscut, acela că sufletul celui credincios are nevoie să se roage continuu. Când se termină doxologia, începe implorarea. Când se termină implorarea, încep rugăminţile. Şi aşa începe mereu una dintre acestea, iarăşi şi iarăşi. Când te rogi, adu-ţi aminte de fratele tău care se îndoieşte şi roagă-te zilnic ca Dumnezeu să-l lumineze şi ca să fie binecuvântat să afle calea spre mântuire.

Părintele duhovnic Mina din Mavrovunio, ce se nevoia în Schitul Sfânta Ana, mergea în fiecare zi în paraclisul Chiliei lor şi citea, rugându-se, toate canoanele ce sunt cuprinse în Ceaslov: de la Paraclis până la icoasele Cinstitei Cruci, şi Plângerile, până la ceasul al şaselea bizantin, adică până la ora 12 (la miezul nopţii), după ora obişnuită. Niciodată nu părea obosit. Sufletul lui se asemăna «cu un pom răsădit lângă izvoarele apelor» (Psalmul 1, 3).

Marele părinte Calinic Isihastul spunea:
– Să fii veghetor e un dar de la Dumnezeu! Aşa cum Atotţiitorul Dumnezeu l-a creat întâi pe om, şi apoi a suflat în el suflare de viaţă, la fel călugărul trebuie să se curăţească întâi prin practicarea virtuţilor. Apoi va fi capabil să primească darul rugăciunii minţii şi paza. Apoi se va muta de la practicarea virtuţilor la vederea lui Dumnezeu.

Părintele P. ne spunea:
– Odată i-am cerut lui Dumnezeu ceva ce credeam că-mi va fi de folos în viaţa mea duhovnicească. Am insistat trei ani. După ce au trecut aceşti trei ani şi încă şapte luni, mi-am dat seama că starea mea duhovnicească a avut de suferit din cauza lucrului pe care-l cerusem insistent de la Dumnezeu ca să-l primesc. Apoi am insistat din nou, rugându-mă: «Dumnezeule, ia-l de la mine, ia-l, ia-l». După alţi trei ani, El l-a luat. Cineva ar putea spune, de vreme ce am cerut, de ce nu l-a îndepărtat Dumnezeu imediat. Poate din cauză că, după un timp, după ce aş fi uitat, aş fi cerut din nou. Aşa, Dumnezeu m-a lăsat să aştept un timp, şi în cele din urmă mi-a îndeplinit dorinţa.

Isihastul E. din Katunakia spunea:
– Acum că ai venit la Sfântul Munte, tot ceea ce ar trebui să obţii e un şirag de metanii. Te va conduce la lucruri necunoscute ţie. Te va conduce pe trepte mai înalte. «Doamne, miluieşte-mă». Dacă ai vreo problemă spune din nou «Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». Ai o ispită cu cineva, cu vecinul tău, cu prietenul tău, cu şeful tău? Spune «Doamne, miluieşte». Astfel va fi găsită o soluţie pentru problema ta. Aşa vei ieşi din încurcătură.
– A fost un an când am avut o ispită. Ce să fac? Ce? «O, Maică Preasfântă a lui Dumnezeu, ajută-mă să vin repede să-ţi fac o rugăciune! Maica mea, ajută-mă!». Nu a fost prea mult până când rugăciunile mele au primit răspuns. Ispita s-a dus, până a treia zi. Ce bucurie că s-a dus. Atât de repede ajută Maica Domnului pe cineva care posteşte. Ia un şirag de metanii: «Doamne, miluieşte-mă». Dacă devii una cu şiragul de metanii, vei fi luminat şi vei ajunge la o treaptă mai înaltă, total necunoscută ţie acum. Toţi călugării, pustnicii, asceţii, cei ce locuiesc în schituri şi călugării din mănăstiri, ei toţi au şiraguri de metanii în mâinile lor.

Un ascet spunea:
– Când rugăciunea lui Iisus se spune de la sine, nu e alt sentiment mai dulce decât acesta. Atunci uiţi să mănânci sau să dormi şi te bucuri că eşti la schit, până părintele tău te întrerupe ca să încerci umilinţa.
O călugăriţă a ajuns la această stare de rugăciune. După o zi grea de muncă, noaptea, ea spunea rugăciunea lui Iisus. Aceasta a durat 5 zile. Iar când stareţa ei a oprit-o, ea a zis: «Eu cred că am greşit ceva». Şi din pricina smeritei ei ascultări, s-a pocăit.

Unul din părinţii cei mai în vârstă ne spunea următoarele:
– Când eram tânăr, am dus lucrurile mâinilor mele să le vând unor creştini evlavioşi. Oriunde mergeam, pe vapor, sau pe străzi, mulţi necredincioşi se adunau în jurul meu, spunând lucruri împotriva existenţei lui Dumnezeu. Şi mă rugam Maicii Domnului să nu părăsească poporul nostru şi să-l înrobească din cauza acestor oameni care nu au credinţă în Dumnezeu. Apoi l-am întrebat pe părintele meu ce să fac când aceşti oameni încearcă să mă amărască, înconjurându-mă şi asuprindu-mă. El mi-a spus: «Când se apropie de tine, stai în picioare, încrucişează-ţi mâinile pentru rugăciune, şi nu va fi nici un atac şi vei rămâne liniştit». Am făcut aşa şi am fost liniştit. Aşa cum soarele împrăştie norii, rugăciunea îi îndepărtează pe cei ce vor să atace sufletul cu blasfemii şi să-l umple cu patimi dezgustătoare.

Odată, într-o zi de sărbătoare, Sfântul Nicodim mergea spre Marea Lavră. În calea sa a întâlnit o chilie unde şi-a petrecut noaptea. La miezul nopţii el a văzut pe bătrân cu ucenicii săi intrând în biserică. În taină, a intrat şi el acolo şi a văzut pe bătrân şi ucenicii săi rostind rugăciunea lui Iisus, uneori în genunchi, alteori în picioare. Şi în momentul împărtăşirii cu Sfintele Taine, el a văzut feţele lor strălucind, un pic mai puţin decât soarele.

Părintele Ioachim de la Sfânta Ana se ruga fără încetare, ziua întreagă. Ori la muncă, ori stând, ori vorbind cu cineva, el reuşea să fie mereu în legătură cu Dumnezeu. El spunea blând:
– Dacă-i iei unui călugăr rugăciunea, atunci îl lipseşti de dreptul de a simţi că este cu adevărat un fiu al lui Dumnezeu.
Adesea ne vizita în timp ce lucram pentru sarcinile ascultării noastre şi ne întreba dacă spunem rugăciunea lui Iisus sau Acatistul Maicii Domnului. Vorbea rareori şi numai când era necesar. Dar se ruga mereu. El a găsit un loc liniştit în mica pădure din spatele chiliei sale, unde putea să-şi ridice mâinile spre cer ore întregi, şi aşa cu bucurie se împărtăşea cu Iisus prin rugăciune. Şi dacă-l întreba cineva unde a întârziat, el răspundea: «Am fost în grădina Ghetsimani, acolo am fost».
El era aşa de concentrat la rugăciune, încât nici mâncarea şi nici odihna nu i se păreau necesare.
Un an întreg a avut binecuvântare de la părintele său să nu-şi folosească chilia. El stătea în picioare, în strana sa din paraclisul chiliei, rugându-se.
Părinţii spun că în acel an, părintele Ioachim a avut multe binecuvântări dumnezeieşti şi experienţe cereşti în inima sa. Ei auzeau adesea plângerile lui sau cântările lui triumfătoare. Şi în timpul tuturor slujbelor, părintele Ioachim părea odihnit şi bucuros, ca şi cum ar fi avut cel mai odihnitor somn în noaptea dinainte.
Trupul său nu putea ţine pasul cu inima lui şi a început să slăbească. Asceza din anul în care a privegheat nopţile şi a stat în picioare i-a cauzat ulceraţie la picioare din cauza proastei circulaţii. Astfel, bătrânul său a fost nevoit să-i interzică să privegheze toată noaptea în biserică.
Apoi, acest curajos luptător a inventat o altă nevoinţă. El a pus în unul din colţurile chiliei sale o pătură aspră de păr şi acolo îşi petrecea noaptea întreagă stând învelit în altă învelitoare grea. El nu-şi punea capul pe pernă. Îşi întindea numai picioarele cu ulceraţie, pentru a se uşura. În această nouă arenă îşi petrecea nopţile în rugăciune şi, uneori, când aţipea, buzele sale continuau să spună rugăciunea lui Iisus: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă». De fiecare dată când spunea: «O, Preasfântă Treime!», sau «O, Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, ai milă de noi şi ne mântuieşte!», el era copleşit. Se putea crede că nu era altă rugăciune aşa puternică ca a lui. Respectul pe care-l arăta Sfintei Treimi nu poate fi descris. Ori de câte ori, în timpul slujbei, era un tropar închinat Sfintei Treimi, el stătea atent. Iar pentru el, numele lui Dumnezeu era cel mai dulce cuvânt dintre toate.

Ascetul Tihon spunea că monahul trebuie să se schimbe continuu între o oră de muncă şi o oră de rugăciune. El ne-a povestit de asemenea o întâmplare ce s-a petrecut într-o mănăstire rusească, în timpul Acatistului Maicii Domnului, una din rugăciunile sale preferate.
– Era odată un monah care spunea Acatistul Maicii Domnului de 24 de ori pe zi. Când auzea ceasul sunând ora el începea. Orele erau măsura sa. Şi încă cu atâta evlavie le spunea de fiecare dată, de parcă le spunea prima dată. Într-o zi, a auzit un glas venind din icoană care i-a spus: «Bucură-te, robule! Bucură-te, şi tu!».
Părintele Tihon citea, de asemenea, în fiecare zi, Evanghelia după Matei. El iubea mai ales capitolul despre Judecata de apoi, căci dorea să-şi ţină mintea mereu asupra judecăţii. Şi-a pregătit singur mormântul, ca să-şi aducă mereu aminte de moarte, să poată privi la el, să plângă şi să aştepte cu bucurie clipa când mormântul îl va primi în el.
Tot el spunea că nu trebuie să muncim Duminica şi povestea cum Dumnezeu a trimis mană israeliţilor, ca să-i hrănească în pustie, dar nu şi în a şaptea zi. Dumnezeu nu i-a binecuvântat pe cei ce erau lacomi, iar cei ce au adunat mană au găsit-o stricată şi plină de viermi. Aşa au rămas israeliţii în corturile lor, ca să-L laude pe Dumnezeu.
Părintele Tihon însuşi închina întreaga Duminică lui Dumnezeu. El nu se grăbea să termine Sfânta Liturghie. Adesea slujea Sfânta Liturghie până la vremea Vecerniei. Şi dacă n-avea lacrimi în timpul Heruvicului, el nu se ridica din genunchi pentru restul slujbei.

Părintele Daniel de la Noul Schit a trăit până la 115 ani. El a avut vedenii minunate. Când folosea şiragul de metanii, diavolul venea şi i-l trăgea, arătând ca un şacal, dar el continua să se roage.

Alt părinte spunea:
– Este la fel de necesar pentru un om să spună rugăciunea lui Iisus, mereu, ca pentru o barcă în pericol trimiterea semnalelor S.O.S.

Într-o parte veche a mănăstirii ruseşti, într-o casă mică, trăia părintele Israel, care era foarte bătrân. El l-a întâlnit pe cuviosul Serafim de Sarov. El stătea drept, tăcut, ca un chiparos duhovnicesc.
Odată, Sfântul Siluan l-a întrebat:
– Părinte, fiind singur aici, poţi spune rugăciunea minţii cu uşurinţă?
– Fiul meu, nu este rugăciune mai adevărată decât rugăciunea minţii.

Părintele Dionisie de la Sfânta Ana nu vorbea cu nimeni şi nimeni nu-i vedea faţa, pentru că întotdeauna îi era acoperită, ca să se poată ruga neîncetat. El aduna cimbru din Krya Nera, prepara un amestec de ulei cu această plantă şi o vindea, ca să se întreţină pe el şi ucenicii săi, ţinând porunca care spune că nimeni nu trebuie să trăiască din munca altuia.

Părintele Arsenie de la Mănăstirea Sfântul Pavel, care a trăit aproape 100 de ani, a avut o asemenea dorinţă de rugăciune şi un asemenea respect pentru Maica Domnului, încât purta cartea cu rugăciunile către Maica Domnului Portăriţa în buzunarul său, ca să se poată ruga în timp ce lucra în grădina mănăstirii.

Un monah evlavios ne-a spus:
– Rugăciunea, care e obligaţia noastră principală, a luat locul al doilea în vieţile noastre. Şi munca, care ar trebui să fie pe locul doi, a devenit o prioritate.

Un ascet spunea despre călugărul care în timpul rugăciunii este în prezenţa lui Dumnezeu următoarele:
„El rămâne în extaz şi observă natura lucrurilor, şi mintea sa, fiind în tăcere, ascultă cu urechile sufletului său cântecele cântate în biserică! Sufletul saltă de bucurie şi mintea găseşte o asemenea plăcere în aceste vedenii, încât nu vrea să se întoarcă pe pământ, unde aude cântăreţii cântând numai heruvicul. Astfel e răsplătit un monah în ascultare, prima dată. Părintele său şi împreună vieţuitorii săi îl văd şi se minunează cum e mintea lui încântată. Când mintea cuiva e în extaz, el nu doreşte nimic altceva decât să rămână în nemişcare absolută şi să nu fie tulburat, nici măcar de o frunză din lămâiul din apropiere.
Să vezi ce a făcut Sfântul Grigorie Palama! El a plecat la sfârşitul Privegherii şi Liturghiei de toată noaptea de la Marea Lavră la Chilia Maicii Domnului, care mai târziu a fost numită «Sfântul Grigorie Palama». Nu a luat nimic cu el, nici pâine, nici apă şi a stat acolo întreaga săptămână în extaz, întreaga lui fiinţă arzând de frumuseţea lui Dumnezeu. De câte ori se întorcea la mănăstire, faţa lui strălucea.
Călugărul trebuie întotdeauna să-şi propună să fie pe cea mai înaltă treaptă a vederii lui Dumnezeu, stare care e dincolo de lumea aceasta şi vine din dragostea lui Dumnezeu. Cine a ajuns la asemenea dragoste divină nu găseşte mângâiere în această lume, dar caută întotdeauna să intre în legătură cu ceea ce e dincolo, dând în acelaşi timp mulţumire şi lăudând pe Dumnezeu, Cel în Trei Persoane, Care locuieşte în inima lui. Mintea unor monahi rămâne în acea stare cerească mai multe zile, în timp ce pentru alţii vedenia poate dura numai cât ai clipi din ochi“.

Odată, doi pelerini au mers pe Sfântul Munte să-l întâlnească pe Avva P. Ei au cerut de la el cuvinte de mângâiere. Avva P. le-a stins setea, spunându-le despre «apa vie» care vine din vederea şi revelarea lui Dumnezeu.
– Ce să vă spun? a zis el. Să vă spun despre cel a cărui chilie a fost umplută cu lumină divină, necreată, cu câteva zile în urmă? El n-a ştiut dacă era în trup sau afară de trup, deoarece a fost înălţat în duh. Şi când şi-a revenit, iar lumina divină, necreată, nu mai era, şi a văzut lumina soarelui, creată, şi-a dat seama de imensa diferenţă dintre cele două. El s-a aflat pe sine în trupul său, care părea insuportabil de greu, şi a oftat, tânjind după dulceaţa şi strălucirea acelei Lumini.

Un bătrân a spus:
– Cel ce se îngrijeşte de rugăciune, găseşte [răspuns la] cele contestate.

Mi-l amintesc pe părintele Auxentie de la Mănăstirea Grigoriu. El era orb şi se călăuzea de la chilie la biserică atingând pereţii mănăstirii, spunând rugăciunea lui Iisus sau Acatistul Maicii Domnului. În biserică, după ce se închina la icoane, el stătea în strana lui drept, ca un stâlp de foc.

Această întâmplare e binecunoscută:
Odată, recent canonizatul Sfânt Nectarie de Pentapolis a vizitat Schitul Sfânta Ana, ca să vadă un vestit dascăl şi practicant al Rugăciunii lui Iisus. Acolo ei au vorbit şi s-au rugat trei zile şi trei nopţi, fără încetare.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXXVII: Despre blândeţe, ca cea a lui Hristos, şi despre nerăutate [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Ieromonahul român Leontie din Negreşti, judeţul Neamţ, a venit la Sfântul Munte în 1852 şi a murit în 1901. El şi-a cunoscut dinainte moartea sa. A fost cunoscut pentru smerenia şi inima sa curată, deoarece niciodată nu se supăra şi nimic din ce vedea sau auzea nu-l tulbura. A fost un om paşnic. În fiecare după amiază îşi punea epitrahilul şi vizita cimitirul, unde se ruga pentru părinţii şi fraţii plecaţi.

 

Bătrânul Z., un părinte de la Noul Schit, a fost ca un miel al lui Dumnezeu, fără pic de viclenie. L-am vizitat spre sfârşitul vieţii sale, când era ţintuit la pat. Odată i-au fost furate 150 kg de ulei. Ucenicul a fost nemulţumit, iar atitudinea lui l-a întristat pe bătrân.
– Binecuvântate, de ce nu mulţumeşti lui Dumnezeu? Acum eşti liber şi cu mai puţine patimi, pentru că avem numai un vas de ulei în loc de trei, a spus bătrânul.
Dar ucenicul lui a continuat să protesteze, să critice şi să aibă suspiciuni.
– Priveşte, fiul meu, i-a spus părintele Z. Priveşte partea bună a lucrurilor. Nu crede tot ce auzi, ci numai jumătate din ceea ce vezi cu proprii tăi ochi.

Un părinte blând şi neprihănit spunea:
– Toţi părinţii sunt buni. Toţi se luptă cât pot ei de bine şi numai stând aici, în Grădina Maicii Domnului, este nădejde de mântuire.

Adâncit întotdeauna în foloasele rugăciunii minţii, părintele Stachis era un pustnic vrednic de admiraţie. Numai o dată m-am învrednicit să-l văd la arsanaua Schitului Sfânta Ana, deoarece trăia în lumea ascunsă a tăcerii, a unui adevărat isihast. Chilia lui era în partea cea mai de nord a Katunakiei, deşi la început fusese călugăr pe Muntele Sinai. Cum a trecut odată o mare ispită cauzată de trei mireni, e o bună dovadă a smereniei sale neîntrecute şi a lipsei de mânie.
Aceşti oameni construiau cuptoare de cărămidă la o mică distanţă de chilia lui. Unul dintre ei înjura şi vorbea urât cu părintele Stachis, care păstra tăcerea. Ceilalţi l-au sfătuit pe tovarăşul lor să înceteze cu felul acesta nerespectuos şi păcătos de a fi, avertizându-l că un asemenea comportament ar putea aduce ceva rău asupra lui, ceea ce s-a întâmplat într-adevăr. La trei zile după ce cuptoarele au fost aprinse, ele au explodat, făcând zadarnică toată munca zidarilor.
Părintele Stachis avea şi altă virtute. Când bătrânul său a fost ţintuit la pat de boală, părintele Stachis nu putea munci destul pentru a se întreţine pe el şi pe bătrân şi nu s-a ruşinat să ceară, ceea ce a făcut-o cu o smerenie tăcută şi respectuos.
Mulţi părinţi din mănăstirile idioritmice, când s-au mutat din lume, practicau asceza, isihia şi smerenia. Unul dintre ei a fost vrednicul de pomenire părintele Teofil, de care îşi amintesc cu respect toţi călugării din Marea Lavră. El a fost un mare sprijinitor al chinoviei, credincios sarcinii ascultării lui până la sacrificiul de sine şi moarte, desprins total de rude şi lume, blând cu toţi, iubitor al singurătăţii şi rugăciunii. Adeseori mergea la îndepărtatele Paraclisuri din împrejurimi, ca să se roage. Părintele Teofil a fost un adevărat prieten a lui Dumnezeu, cu o fire entuziastă şi perseverentă.

Monahul Ioasaf de la Sfânta Ana nu a produs niciodată în viaţa sa vreo supărare. El a fost un exemplu de ascultare, smerenie şi răbdare. A murit în 1947.

Monahul Sofronie Bizantinul, om de litere, care trăia la Sfânta Ana, s-a remarcat prin smerenia şi inima sa curată. El a fost secretar al schitului şi principal editor al ziarului «Noul Logos». S-a nevoit într-o chilie părăsită de la Pine. A murit la o vârstă înaintată.

A fost un monah care în cei 30 de ani ai vieţii sale nu a supărat pe nimeni.

În aşezarea isihastă a vechiului Russikon trăia un monah paşnic, Onisifor. El era aşa de smerit, încât atrăgea oamenii prin simpla lui prezenţă.

Călugărul doctor Spiridon Kambanos, Lavriotul, ajutătorul părinţilor bolnavi şi suferinzi, a nevoitorilor pustnici şi a celor din chinovii, era neinteresat de bani şi a fost cunoscut pentru smerenia, bunătatea şi iertarea sa. Odată, când a fost lovit prin cuvinte de unii, el i-a iertat şi le-a spus cuvintele Domnului: «Dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce mă baţi?» (Ioan 18, 23). Aceste lucruri ne-au fost povestite de ucenicul său, călugărul doctor Pavel Lavriotul.

Cuviosul părinte Atanasie, bibliotecarul Schitului Sfânta Ana, a fost acuzat pe nedrept în 1935 că a furat un manuscris şi a fost întemniţat trei ani. Nevinovat, el a suferit această ispită cu deplină linişte, îngăduinţă şi fără gânduri rele. El a refuzat să-i urmărească în justiţie pe acuzatorii săi, şi a lăsat Preadreptei Judecăţi să aducă dreptatea.
Pe patul de moarte, cu ultima lui suflare, adevăratul hoţ a mărturisit că a ascuns cartea în gropniţa schitului, unde sunt păstrate oasele celor răposaţi.

Monahul Nil a fost un lăudat rod al Sfintei Mănăstiri Simonopetra. El a slujit ca secretar principal al Consiliului Sfântului Munte. A fost atât de smerit, pe cât de cult. Patriarhul Ioachim al III-lea scria mulţilor săi prieteni: «De multe decenii Patriarhia n-a primit asemenea scrisori de la Sfânta Comunitate». Erau momente când i se vorbea părintelui Nil necuviincios, dar reacţia sa era aceea de a spune cu linişte şi calm: «Eu îi văd pe toţi părinţii de la consfătuiri ca pe îngerii lui Dumnezeu, şi prin feţele lor evlavioase îi văd pe părinţii din vechime, întemeietori ai sfintelor mănăstiri». De vârstă medie, având doar 40 de ani, el a murit de tuberculoză. El a fost luat pe neaşteptate, ca bunătatea lui să nu fie schimbată de cel rău.
Când lucra la Patriarhia Ierusalimului, arhimandritul Ioachim Spetsieris (1880–1934) s-a dovedit a fi un lucrător al virtuţii şi ascezei monahale. El a început nevoinţa în Noul Schit, unde s-a întors cu bucurie după ce şi-a desăvârşit studiile şi a slujit Biserica.
A fost cunoscut mai ales pentru răbdarea şi smerenia sa. De fiecare dată când cineva spunea: «Părinte, acei oameni vorbesc de dumneata», el răspundea: «Vă rog, fraţii şi prietenii mei, nu vorbiţi greşit despre nimeni, nu vorbiţi cu răutate împotriva binefăcătorilor mei».

Egumenul Sofronie de la Mănăstirea Sfântul Pavel, care a murit în 1881, în al optzecilea an al vieţii sale, era un om foarte smerit. De fapt, el era adesea criticat pentru smerenia şi blândeţea sa. Nimeni nu l-a văzut mânios. Se spune că osemintele lui erau binemirositoare. Părintele Ioachim Spetsieris ne-a povestit despre virtutea acestui bărbat.

Părintele Varlaam de la Mănăstirea Xenofon, care a trăit peste 100 de ani, a lăsat în urma lui, în inimile şi minţile monahilor mai tineri decât el, care l-au întâlnit aproape de sfârşitul vieţii sale, raze de bunătate, blândeţe şi dragoste. Chiar la vârsta de 100 de ani curăţa încă pomii, dar nu pentru că muncea din greu şi nici pentru răbdarea pe care o avea în boli (suferind de hernie, pentru care niciodată nu a purtat brâu) era atât de iubit, ci pentru dragostea şi răbdarea pe care le arătase de nenumărate ori.
Odată, a mers cu nişte părinţi mai în vârstă la metocul mănăstirii, la Sfântul Nicolae, Halkidiki. Acolo erau nişte probleme cu oamenii din zonă. Părintele Varlaam le-a vorbit cu blândeţea lui obişnuită, dar acei oameni, neascultători din fire, l-au defăimat şi au turnat un bidon cu vopsea pe capul lui. Bătrânul s-a întors la părinţi şi, fără să se plângă, i-a asigurat liniştit că îi iertase deja pe duşmanii săi.

Sufletul vrednicului de pomenire părinte Atanasie, egumen al Sfintei Mănăstiri Grigoriu, era ca un port fără furtună. Egumenul de mai târziu, Visarion, spunea: «El se aseamănă cu figurile ascetice ale Tebei din Egipt. Mult mai îndrăgea duhul nemâniei şi al blândeţii, pe care se străduia să-l sădească şi în ucenicii săi. Încă şi poet a devenit pentru aceasta, dându-le să citească versurile sale, dedicate sfintei blândeţi. Un oarecare călugăr grigoriat a primit această poezie a sa, la metocul din Voultista:
O, ce drag şi dulce-mi este
omul blând şi cumpătat!
Când altul m-a împilat
la ce bun sa-l fi mustrat?
Piere oare-a sa turbare,
auzind a mea mustrare?

Când prinde-a se-nverşuna,
de-aş începe-a-i da răspuns,
într-o clipă, chiar ca el,
turbat şi eu am ajuns.

Însă-n ceasul învrăjbirii
buzele-mi n-or să grăiască,
ci-aşteapta-voi, potolit,
norii să se risipească.

Nedreptatea voi zdrobi-o
mai apoi, blând, cu răbdare,
şi-auzi-mă-voi mai bine,
nerănit de-nverşunare.*
*Traducerea poeziei aparţine Cristinei Băcanu [Nota editorului].

Părintele isihast Efrem din pustia Katunakia, un bun dascăl al vieţii îngereşti, care încă trăieşte* şi-i îndrumă pe atleţii lui Hristos, ne-a spus:
Următoarea întâmplare a avut loc în Mănăstirea Iviron. Un bărbat căra lemne de foc. Un preot i-a cerut să-i aducă şi lui:
– Îţi voi aduce, părinte. Cât vrei?
– Zece sarcini.
Omul i le-a adus.
– Adu-le mai aproape, a spus preotul.
– Trecerea e prea strâmtă şi prea abruptă pentru animal, părinte. Îi e frică, a răspuns omul.
– Îţi spun: adu lemnele mai aproape.
Şi ei s-au certat.
– Nu vei fi iertat, a spus preotul.
– Nici tu nu vei fi iertat, a răspuns omul şi a plecat.
– Acum ce mă fac? s-a gândit preotul. Nu pot sluji Liturghia. Nu pot. Ce am să fac? A! Când va trece mâine omul, îi voi face plecăciune şi-i voi cere iertare. Dar dacă se îmbolnăveşte fiul lui şi trebuie să plece până atunci? Cum îl voi găsi pe om?
Între timp s-a lăsat noaptea, iar porţile mănăstirii au fost închise.
– Şi acum? s-a gândit preotul. Nu pot să ies să-l caut nici să intru înăuntru când mă întorc. Dar acum, că ne-am blestemat unul pe celălalt? Am o adevărată comoară pe care o pot folosi. E rugăciunea. Maica Domnului mă va lumina ce să fac.
Când noi, călugării, avem vreo problemă, cerem ajutorul Maicii Domnului. El a început să se roage: «Maica Domnului, ce să fac?».
Nu a durat mult până ce i s-a dat răspunsul. A aprins o lanternă, a ieşit prin poarta mică a mănăstirii şi a început să urce muntele, noaptea, numai cu lanterna, ca să-l călăuzească.
– Bună seara.
– Bine ai venit, părinte.
– Binecuvântate, a spus preotul, ne-am certat pentru nişte lemne. Iartă-mă!
– Dumnezeu să te ierte, părinte! a răspuns el. Te rog, iartă-mă şi pe mine.
– Dumnezeu să te ierte, a răspuns preotul şi a plecat ca să slujească Liturghia.
Când ai o neînţelegere cu cineva, să nu mergi să iei împărtăşania până nu te împaci întâi.
Un incident asemănător s-a întâmplat cu câţiva ani în urmă. Trecea un mic vaporaş şi l-am văzut pe părintele Democlit, care era medic la Noul Schit, şi pentru că părintele meu era bolnav, am urcat la bord ca să-l întreb ceva despre el, dar nu i-am spus nimic căpitanului şi el a crezut că merg la Dafni. După ce toţi părinţii au urcat la bord, vaporaşul s-a îndepărtat de doc.
– Kosta, i-am spus căpitanului, eu nu călătoresc.
– De ce nu mi-ai spus nimic?
Am răspuns:
– Am vrut numai să-i spun o vorbă medicului până vin ceilalţi părinţi la bord.
Kosta a întors în doc şi eu am sărit.
– Du-te dracului, a ţipat el.
Am mers la părintele meu şi i-am spus ce mi s-a întâmplat cu Kosta. Mi-am dat seama că nu pot sluji Liturghia şi am hotărât ca la prânz, când Kosta se întoarce, să merg la el şi să-i cer iertare. La prânz am plecat.
– Cum stau lucrurile, Kosta? am întrebat.
– Totul e bine, părinte.
– Binecuvântate, în această dimineaţă am greşit şi te-am supărat. Iartă-mă!
– Dumnezeu să te ierte.
După ce ne-am împăcat, am putut să slujesc Liturghia!
Părintele Efrem le mai spunea mirenilor:
– La fel ar trebui să procedezi cu prietenii şi colegii tăi muncitori. Dacă spui ceva greşit, nu merge să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine. Nici măcar nu poţi să te rogi. Rugăciunea nu ajunge nicăieri. Trebuie să fii iertat. Apoi poţi să te rogi şi să iei Sfintele Taine.
* Părintele Efrem Katounakiotul era în viață când s-a editat prezentul Pateric athonit, însă a răposat în 1998 [Nota editor blog].

Un bătrân smerit dintr-o chinovie, spunea:
– Nu mă plâng de nimeni. Toţi mă iubesc. Toţi sunt buni. Sunt aşa de fericit! Îi dau slavă lui Dumnezeu. Îmi vine să plâng de bucurie.

Vrednicul de pomenire duhovnic Simeon, fostul egumen de la Simonopetra, era atât de lipsit de răutate, încât atunci când a cunoscut o persoană care a furat ceva, nu a trădat-o. Când a fost întrebat despre aceasta, el a răspuns: «Întreabă-l pe Sfântul Simeon; el ştie…».

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXXII: Despre un sfârşit cuvios [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Sfântul părintele nostru Pavel din Xeropotamu era un făcător de minuni. El l-a vindecat pe bătrânul împărat Romaos al Constantinopolului de o boală de moarte. Ca recunoştinţă, împăratul i-a dat o bucată din Sfânta Cruce şi bani pentru cheltuielile construirii Mănăstirii Xeropotamu.
Spre sfârşitul vieţii lor, sfinţii străluceau ca soarele, şi cei ce erau prezenţi la plecarea lor din această lume nu puteau îndura acea strălucire şi cădeau la pământ. O asemenea stea strălucitoare de virtute, blând cu cei din jur şi aspru cu sine însuşi, a fost dreptul Pavel, care a fost întemeietorul a două mănăstiri.

În Mănăstirea Vatoped a trăit un cuvios călugăr, prosmonarul* mănăstirii, care a auzit un glas venind de la icoana Maicii Domnului spunându-i că mai are de trăit numai un an. Ea l-a sfătuit să se pregătească pentru plecarea din această viaţă trecătoare. Mai târziu, a auzit din nou vocea ei, spunându-i: «A sosit timpul ca să pleci la Domnul».
* Prosmonar (προσμονάριος) este acela care îi primeşte pe străinii şi pelerinii unei mănăstiri.

Învăţăturile părintelui Damaschin de la Sfânta Ana despre isihie au fost multe, dar, din nefericire, nici una dintre acestea nu ne-a fost transmisă în scris, deoarece nimeni nu s-a gândit să le noteze în acea vreme. Viaţa lui s-a sfârşit astfel:
Era pe 6 martie, în timpul Postului Mare, când, după vechile rânduieli, nimeni nu ieşea afară din chilia lui. Părintele Damaschin, fiind înştiinţat că viaţa lui va lua sfârşit în aceea zi, i-a spus bătrânului Onufrie, care-l vizita atunci, să-i ceară ucenicului părintelui Mina să vină la el. Când a cerut aceasta, el plângea, aşa că părintele Onufrie l-a întrebat:
– Ce s-a întâmplat, părinte Damaschin? De ce plângi?
– Părinte Onufrie, ia această carte a Sfântului Efrem şi păstreaz-o, căci eu mor nepocăit.
Uimit, părintele Onufrie i-a spus:
– Părinte Damaschin, ai fost isihast atâţia ani şi atâţia oameni s-au mântuit şi au ajuns la sfinţenie cu învăţăturile tale. Cum poţi să spui că nu te-ai pocăit?
Iar el i-a răspuns cu lacrimi şiroind pe faţa lui:
– Da, părinte Onufrie, nu m-am pocăit pentru că ar fi trebuit să rămân ucenicul părintelui Mina şi să stau necunoscut în chilia mea, fără să văd pe nimeni, pentru că laudele împiedică mântuirea unui monah adevărat.
Părintele Onufrie a plecat la părintele Mina şi l-a înştiinţat despre tot ce s-a întâmplat. Apoi, imediat, amândoi s-au întors la chilie unde l-au găsit pe părintele Damaschin deja adormit în Domnul, murind ca un sfânt. Ei l-au îngropat şi s-au întors imediat la chilia lor. Când au intrat, părintele Mina a spus:
– Tremur. Am febră.
Pe 9 martie, de sărbătoarea celor 40 de Sfinţi Mucenici, părintele Mina a plecat din această lume trecătoare, având moartea unui drept.

Monahul Eftimie, autorul vieţii Sfântului Nicodim Aghioritul, scrie despre sfârşitul sfântului următoarele:
«În ultimele zile i-au făcut toate lucrurile necesare înainte de moarte: Spovedanie completă, Sfântul Maslu, Împărtăşire zilnică cu Sfintele Taine. A treisprezecea zi, el s-a simţit mai rău şi nu a fost în stare să spună cu mintea rugăciunea lui Iisus, aşa cum era obişnuit să facă. El a fost nevoit să spună rugăciunea tare şi le-a spus fraţilor:
– Iertaţi-mă, părinţilor, mintea mea e obosită şi nu pot să mă concentrez la rugăciunea minţii; de aceea o spun tare. Viaţa mea se sfârşeşte, dar Dumnezeul Cel Sfânt vă va răsplăti pentru truda dragostei voastre ce o aveţi pentru mine, un păcătos. Vă rog să-mi aduceţi moaştele Sfântului Macarie din Corint şi a sfântului părinte Partenie.
Luându-le în braţe, sărutând Sfintele Moaşte şi vărsând lacrimi, a spus:
– Părinţi sfinţi, de ce m-aţi părăsit? Voi aţi plecat în pace, agonisind multe virtuţi în viaţa pământească, iar acum vă bucuraţi de slava lui Dumnezeu, în timp ce eu sufăr din cauza fărădelegilor mele. Vă rog, părinţilor, rugaţi-vă Domnului ca să aibă milă de mine şi să mă învrednicească să fiu acolo, cu voi.
Astfel plângând, a petrecut o zi întreagă, iar spre seară sănătatea lui s-a înrăutăţit. Fraţii au stat treji toată noaptea, aşteptând plecarea sa. Apropiindu-se de el deseori, îl întrebau:
– Cum te mai simţi, părinte? şi vorbeau cu el câte puţin timp.
În al şaselea ceas al nopţii, după ce l-au întrebat din nou, el a răspuns:
– Mor, mor, mor. Vă rog, împărtăşiţi-mă.
Fiind pregătit, el a primit Sfintele Taine. După puţin timp ei l-au găsit cu mâinile încrucişate, cu picioarele întinse, şi l-au întrebat:
– Învăţătorule, cum te simţi? Te odihneşti?
Iar el a răspuns:
– L-am primit pe Hristos în mine. Cum să nu am pace?
După ce au vorbit unul cu celălalt, puţin timp, el a tăcut».

Cu puțin timp înainte de a adormi în Domnul, marele pustnic şi dascăl al rugăciunii minţii şi îndrumător a multor suflete, Calinic, isihastul din Katunakia, a avut o vedenie cu bărbaţi sfinţi aghioriţi care-l aşteptau, ţinând în mâini lumânări. Faţa lui strălucea de bucurie, când l-a chemat pe ucenicul său şi i-a spus:
– Te rog, du-te şi pregăteşte biserica, pentru că părinţii aghioriţi au venit să mă ia. I-am rugat toată viaţa să-mi dăruiască acest dar.
Aceste lucruri despre sfârşitul fericit al acestui bărbat binecuvântat, mi-au fost spuse de ucenicul său, părintele Hristodul, un om simplu în cuvinte şi fapte şi neprihănit ca un miel a lui Dumnezeu, care acum e plecat din această viaţă.

Un monah a adormit în Domnul în timp ce Îl chema pe Sfântul Duh. În ultimele clipe ale vieţii sale a strigat: «Duhule Sfinte! Duhule Sfinte! Duhule Sfinte!», de trei ori, şi a plecat din lumea aceasta.

O viaţă şi o moarte sfântă a avut pustnicul Filaret, prieten al virtuţii şi al pustiei. Chiar înainte de plecarea sa din viaţă, el a chemat doi fraţi de la Daniilei, Daniil şi Acachie. Întâi le-a vorbit despre rugăciunea minţii şi viaţa îngerească a călugărilor, apoi s-a ridicat şi le-a cerut să-i cânte imnul Muntelui Athos: «Axion Esti». El a stat şi a ascultat atent, plângând continuu, apoi i-a îmbrăţişat şi sărutat cu dragostea lui Hristos şi le-a spus:
– Fraţii mei, îngeraşii Maicii Domnului, de acum înainte nu vă voi mai vedea cu ochii omeneşti, pentru că am fost chemat la Domnul, prin mijlocirea Maicii Domnului şi a părinţilor aghioriţi din locaşurile cereşti.
În ziua următoare, când au mers să-l vadă şi să primească binecuvântarea lui, ei l-au găsit întins pe patul său de lemn, cu mâinile încrucişate şi ochii închişi, ca şi cum ar fi dormit.

Părintele Iacov din Kafsokalivia a mers la bătrâneţe la Lavra, ca să fie îngrijit. Când a simţit că sfârşitul îi este aproape, el a hotărât să meargă în taină în pustia unde a trăit mulţi ani, ca să moară. Într-o după amiază, când părinţii cântau Vecernia, el a plecat fără să anunţe, cu o lampă de ulei aprinsă. În timp ce mergea spre pustie, se ruga necontenit Sfinţilor Trei Ierarhi: «Sfinţilor Trei Ierarhi, ajutaţi-mă să merg şi să mor acolo». El a mers încet toată noaptea. Când a ajuns la chilia sa, a stins lampa. Vecinii săi l-au văzut şi au alergat să-l întâlnească. El a trecut pragul chiliei sale repetând într-una: «Sfinţilor Trei Ierarhi, ajutaţi-mă să mor aici». Şi apoi, şi-a dat duhul său în pace.

Când evlaviosul ascet Petru, care a trăit aproape întreaga sa viaţă în aer liber, şi-a simţit sfârşitul aproape, a mers să-şi ia rămas bun de la părinţii din pustie. «Nu ne vom mai vedea», i-a spus părintelui Gherasim Imnograful.
În ajunul sărbătorii Sfântului Petru Athonitul, s-a întors în peştera unde este o biserică închinată Sfântului. Acolo erau alţi pustnici prezenţi la sărbătoare. El a primit Sfintele Taine, iar părinţii l-au salutat cu tradiţionalul salut pustnicesc: «Un Rai bun, părinte Petru». La acestea, el a răspuns «Amin» şi a adormit în pace.
Cu câteva zile înainte de aceasta, el a mers la Karyes şi a vândut lucruri meşteşugite de el, ca să asigure bani pentru cheltuielile de înmormântare şi cele 40 de Liturghii.

Sfânt şi plin de bucurie, ca la Înviere, a fost sfârşitul părintelui Damian Simonopetritul. El a văzut dinainte sfârşitul său, a intrat în biserică şi a cântat «Hristos a Înviat». A murit în 1927, după patru zile de febră.
Fiind mândria vieţii chinoviale, a purtat aceeaşi rasă timp de 50 de ani. În loc să aibă o chilie, el folosea un paravan din lemn, pe care l-a făcut să stea ascuns în colţul unui coridor, unde se ruga şi dormea.

Monahul Hariton Kafsokalivitul era fiul duhovnicesc al isihastului Hariton. El a urmat calea binecuvântată a părintelui său şi a fost devotat luptei şi căii ascetice încă din tinereţe. Viaţa lui a fost o permanentă priveghere şi rugăciune, iar moartea lui a fost ca a unui sfânt. El a fost ţintuit la pat şi chiar înainte de sfârşitul său a avut o vedenie.
– Părinte Atanasie, i-a spus fratelui călugăr, priveşte copiii aceia mulţi îmbrăcaţi în alb. O, ce frumos! Ei ţin flori în mâini. Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai lăsat să-i văd pe îngerii Tăi.

Odată, de Sărbătoarea Paştelui, s-a întâmplat un eveniment minunat în biserica Schitului Sfânta Ana. În momentul slujbei de Paşti, când se cânta «Astăzi este ziua Învierii», un călugăr din ascultare de la Chilia «Doctorilor fără de arginţi» stătea în mijlocul bisericii şi făcea plecăciune până la pământ, ca atunci când primim Sfintele Taine. Nimeni nu l-a întrebat de ce le-a făcut. După masă, acel călugăr a plecat la chilia sa. Înainte de a bate clopotul pentru Vecernie a venit vestea că el a plecat din viaţa aceasta.
Părinţii aghioriţi cred că cei care pleacă la Domnul în ziua Învierii nu mai trec prin vămile duhurilor rele.
Ei l-au binecuvântat pe acel călugăr care a prevăzut plecarea sa prin acele plecăciuni, care au descoperit marea sa dorinţă de a pleca la Dumnezeu în slăvita zi de Paşti, cerând iertare de la fraţii săi.

În altă zi de Paşti, un alt frate a plecat la Domnul, în timp ce părinţii cântau «Astăzi este ziua Învierii». Acel frate, de multe ori binecuvântat, stătea drept în picioare în strana sa, ţinând în mâini o lumânare aprinsă de Paşte, iar sufletul lui vesel, plin de bucuria Învierii, s-a ridicat la cer. Când părinţii s-au apropiat de el, l-au aflat mort. Ei l-au înmormântat în cimitirul schitului. Trupul său a rămas moale. Nu la toţi călugării, după moarte, trupurile devin rigide. Unele rămân flexibile.
Minunate suflete, mijlociţi pentru noi păcătoşii!

Episcopul Ierotei de Melitoupolis a fost de faţă la sfânta plecare la Domnul a binecuvântatului părinte Artemie Grigoritul. Chiar înainte de a adormi în Domnul, el stătea liniştit pe pat, ţinând în mâini şiragul de metanii.
– Episcope, eu plec, plec. Binecuvintează ca să găsesc milă înaintea lui Dumnezeu, a cerut el.
– Te vei face bine şi ne vom întâlni din nou, a spus episcopul.
– Sper să ne întâlnim din nou, oricare ar fi voia lui Dumnezeu, dar astăzi stai, din dragoste pentru mine, şi du-te mâine. Vreau să am de la tine ultima binecuvântare.
Două ore mai târziu, după ce a primit Sfintele Taine, el şi-a dat duhul spunând: «Slavă Ţie, Doamne! Slavă Ţie!».

Ieromonahul Metodie trăia într-o chilie părăsită a Sfântului Nil. El era milostiv cu toţi. Nimeni nu pleca cu mâna goală, când îl vizita. S-ar fi dat milostenie pe sine însuşi, dacă ar fi putut. El a plecat la Domnul ca o păsărică nepământească. În timp ce călugării cu care locuia îi citeau rugăciunile de seară ale îngerului păzitor, evlaviosul părinte a cerut:
– Părinte Nil, citeşte din nou «Sfinte Îngere păzitorul vieţii mele…».
Când s-a aşezat, şi-a dat sufletul, cu trei răsuflări liniştite. Iată sfârşitul unui om drept.

Un monah l-a întrebat pe altul, care avea peste 100 de ani:
– Acum, când trebuie să pleci din viaţa asta trecătoare, ce simţi?
– Simt aşa o bucurie şi o linişte, ca şi cum aş merge la o nuntă, a răspuns el.

Un călugăr bun şi evlavios de la Mănăstirea Sfântul Pavel a adormit în Domnul în afara mănăstirii, în timp ce stătea pe o piatră şi binecuvânta cu mâna dreaptă.

Un ascet în vârstă numit Hrisostom, care încă trăieşte şi a petrecut patruzeci de ani de viaţă ascetică în singuratica Katunakia, mi-a spus:
– Era un călugăr numit B. ce avea acelaşi duhovnic ca şi mine. El era un atlet mai ales în întrecerea pentru ascultare. În timp ce sufletul lui pleca la Domnul, faţa lui strălucea. Mai târziu, am fost înştiinţat că exact în timpul plecării lui din trup, o femeie posedată dintr-o mănăstire din afara Atenei a spus: «Văd acum un monah în ascultare din Katunakia, care este judecat de duhurile rele, iar acum el este încoronat cu o panglică roşie şi poartă cuvintele «Un înger al secolului VIII».

Pe 13 noiembrie 1985 am vizitat Chilia Sfântului Hrisostom, ce aparţine de Mănăstirea Kutlumuş, unde iubitul meu părinte Moise este nevoitor. Am fost acolo ca să petrec sărbătoarea. S-a întâmplat ca în acea Sfântă Sărbătoare a Sfântului cu gură şi cuvinte de aur, să fie oficiată o slujbă de pomenire pentru vrednicul de pomenire părinte Ioan, care atunci când a îmbătrânit a fost îngrijit de părinţii acestei mănăstiri. Acest binecuvântat părinte, care a murit la 95 de ani, a prezis cu mai multe zile înainte trecerea sa:
– Vreau să mor de sărbătoarea Sfântului Ioan Hrisostom, aceeaşi zi în care a adormit în Domnul şi stareţul meu.
Şi aşa s-a întâmplat.

 

Hagi Gheorghe s-a apropiat de sfârşitul său fiind în Constantinopol. În acelaşi timp se apropia şi sfârşitul fratelui său duhovnicesc, părintele Neofit de la Kafsokalivia. Părintele Neofit era foarte bătrân, evlavios şi binecuvântat. Într-o zi a căzut în extaz. Când şi-a revenit în simţiri, el a spus:
– Chiar acum am fost în Constantinopol cu Hagi Gheorghe.
– Ce ne-ai adus de acolo? l-au întrebat pe el.
– Iată, v-am adus colivă.
– Şi ce ţi-a spus Hagi Gheorghe?
– El mi-a spus: «Voi veni după tine peste trei zile».
Şi, într-adevăr, la trei zile după moartea lui Hagi Gheorghe, de la 17 decembrie 1886, pe 20 decembrie, părintele Neofit şi-a dat sufletul în pace, fără să fie bolnav.

Părintele Teofil de la Lavra a avut grijă să se pregătească pentru slujbele de înmormântare. În acest scop, înainte de moarte, el a împărţit toate lucrurile sale fraţilor şi părinţilor.

– Hristoase al meu, mila Ta e mare!
Acestea au fost ultimele cuvinte ale părintelui Avacum, cel care umbla desculţ, când a murit în pace.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXXI: Despre vedeniile şi apariţiile dumnezeieşti [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

De-a lungul secolelor, oameni cu poziţie socială şi politică înaltă, precum regi, regine, prinţi şi nobili au intrat în viaţa monahală plini de nădejde.
Dreptul Pavel de la Xeropotamu a fost un asemenea exemplu. El a fost fiul regelui Mihail Kouropalatinul. Neputând să îndure nedreptatea şi dezordinea omenească a timpului său, el a renunţat la succesiunea la tron şi a devenit călugăr. Înaintea naşterii lui, mama sa, vrednica Procopia, a avut o vedenie în legătură cu el. Ea a văzut că a născut un miel pe o grămadă de grâu. Curând după naştere, mielul a fost atacat de doi lei a căror forţă a copleşit-o, ţinând în mână Sfânta Cruce, care i-a ucis.
Cei doi lei reprezintă pe satana şi lumea, ce a fost învinsă de sfânt, blândul, dar curajosul miel al lui Hristos, ce a hrănit multe suflete cu cuvintele sale dulci, ca şi cum ar fi avut grămezi de grâu duhovniceşti şi pâine de har.

Când Sfântul Grigorie Sinaitul a părăsit Sfântul Munte, Marcu cel simplu s-a pregătit să-l urmeze. El aproape plecase de pe Sfântul Munte când a auzit o voce şi s-a întors să vadă cine-l strigă. Apoi a văzut un lucru ciudat şi minunat. Munţii erau înconjuraţi cu ziduri înalte de cetate şi turnuri mari, crenelate de la un capăt la altul. Înăuntrul zidurilor erau palate înalte, frumoase, din aur, unde regina cerului, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, şedea înconjurată de o mulţime fără număr de îngeri, arhangheli şi călugări, care-i cântau laude necontenit.

Sfântul părinte rus Antonie, din Mănăstirea Esfigmenu, a ajuns să fie cunoscut în jurul anului 1012. El a întâlnit călugări de la Muntele Athos pe când era în Constantinopol şi a fost impresionat de evlavia şi virtutea lor. Când a văzut înălţimea eforturilor lor ascetice, el a venit în Munte şi a intrat sub ascultarea egumenului de la Esfigmenu. Acolo a stat ca începător trei ani, înainte de a fi tuns monah. Stareţul Sfântului Antonie a avut o vedenie în care el a fost îndemnat să-şi trimită ucenicul înapoi în Rusia, ca să introducă viaţa monahală şi acolo, pentru folosul sufletelor, deoarece în acel pământ întins, unde creştinismul de abia pătrunsese, viaţa monahală era necunoscută încă. Şi, într-adevăr, Sfântul Antonie a înfiinţat o mănăstire în Kiev, împreună cu dreptul Teodosie, care a fost egumen.

În naosul bisericii de la schitul din Kafsokalivia există o pictură murală a sfinţilor părinţi care s-au nevoit în zonă, îngenunchiaţi în faţa tronului Sfintei Treimi, rugându-se pentru toţi călugării aghioriţi. Pictorul care a pictat această scenă s-a inspirat din vedenia Sfântului Acachie, care l-a văzut pe Sfântul Maxim Kafsokalivitul în timpul Liturghiei tămâind în Kiriakon, îmbrăcat în veşminte preoţeşti şi urmat de patruzeci de părinţi sfinţi.

Când Sfântul Dionisie de la Muntele Olimp se nevoia în Muntele Athos, şi-şi construia un paraclis, o cunoştinţă de-a sa l-a vizitat. Acel călugăr, în timp ce se apropia de locuinţa prietenului său, a văzut alţi doi oameni, care-l ajutau pe dreptul Dionisie la căratul pietrelor, până la locul unde sfântul zidea biserica. Când l-a salutat pe sfânt, ceilalţi doi bărbaţi au dispărut şi numai Sfântul Dionisie era acolo, şezând singur. Uimit, monahul ce-l vizita a întrebat cine erau ceilalţi doi şi unde au plecat. Dar sfântul a răspuns că nu a fost nimeni acolo, decât Dumnezeu. El şi-a dat seama că Domnul a trimis îngeri ce semănau cu bărbaţi, ca să-l ajute şi să-l ocrotească, iar el a preamărit pe Dumnezeu pentru purtarea Sa de grijă şi călăuzirea dumnezeiască.

Viaţa sfântului părinte Cosma Zografitul, care era de origine bulgară, a fost plină de multe revelaţii sfinte. El a venit pe Munte în 1280 şi a trăit în Mănăstirea Zografu un timp scurt, înainte de a se muta la viaţa isihastă în pustia din apropiere. Lui i-a fost dat darul clarviziunii şi înainte-vederii. Într-o vedenie, a văzut sufletul egumenului de la Hilandar chinuit de diavoli. De asemenea, el a văzut pe Născătoarea de Dumnezeu, în ziua de Bunavestire, slujind în biserică şi la trapeză.
Odată, când părintele Cosma a dorit să mănânce peşte, un vultur a smuls unul de la un pescar numit Hristofor şi i l-a adus sfântului. Sfântul Cosma a suferit, de asemenea, mult din cauza atacurilor demonilor.
În timp ce părinţii cântau la înmormântarea lui, toate animalele din regiunea apropiată s-au strâns, atât cele de pe pământ, cât şi cele din aer, şi toate au plâns, fiecare cu plânsul ei, în felul ei, ca şi cum ar fi vrut să-şi ia rămas bun, pentru ultima oară, de la nevoitorul plin de har.
Trebuie să amintim că osemintele sale n-au fost găsite când a fost deschis mormântul său.

În Marea Lavră s-a nevoit mult evlaviosul Grigorie Domestikos. În timpul Vecerniei din ajunul Teofaniei*, după ce a cântat: «Întru tine se bucură…», el a adormit pentru scurt timp şi a văzut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu stând acolo şi spunându-i:
– Am primit cântarea ta, Domestikos, şi îţi mulţumesc foarte mult.
Tot atunci ea i-a dat o monedă de aur, care este atârnată pe icoana ei până astăzi.
* Botezul Domnului nostru Iisus Hristos (6 ianuarie).

Odată, când dreptul Eftimie, ctitorul Mănăstirii Iviron, era preot slujitor la sărbătoarea «Schimbării la Faţă» şi slujea pe vârful Muntelui Athos, toţi cei ce erau acolo au fost acoperiţi de o lumină cerească, ce i-a făcut să cadă la pământ, nefiind în stare să suporte acea strălucire.

Binecunoscutul părinte M. de la Sfânta Ana l-a trimis odată pe un ucenic cu un comision. Când trecea pe lângă biserica principală a schitului, călugărul a văzut o femeie în vârstă măturând biserica şi curtea de afară. Nu era nimeni altcineva decât Sfânta Ana, mama Născătoarei de Dumnezeu.

Mult respectatul cărturar şi călugăr Teoclit Dionisiatul mi-a spus că, odată, a mers să-l întâlnească pe pustnicul rus Tihon, un suflet minunat cu o înfăţişare biblică. Pe când se apropia de chilia lui, a auzit un cântec dumnezeiesc. El a crezut că se săvârşea Liturghia şi a aşteptat în afara chiliei până când s-a terminat. Când a intrat, el l-a găsit pe părintele Tihon singur, împărtăşindu-se în acel moment cu Dumnezeieştile Taine. El întotdeauna lua Sfintele Taine [uscate], pe care le păstra de-a lungul anului şi din care se împărtăşea. Părintele Teoclit s-a mirat de cântecul pe care-l auzise mai devreme.
Cu puţin înainte ca părintele Tihon să adoarmă, binecuvântatul ucenic al pustnicului era respectatul părinte Paisie. Era în ajunul Praznicului Naşterii Maicii Domnului, pe 8 septembrie. Părintele Paisie l-a vizitat în chilia lui.
– Tu eşti, Sfinte Serafim? a întrebat părintele Tihon, care era aproape pe moarte.
– Ce spui părinte? Nu înţeleg.
– Ei bine, a spus el, cu puţin timp în urmă a fost aici Sfântul Serafim de Sarov cu Maica Domnului şi vorbeau împreună.
– Ce ţi-a spus Maica Domnului? a întrebat Părintele Paisie.
– Mi-a spus că mă va lua după ziua Praznicului ei.
Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat. Pe 10 septembrie, după două zile de la Praznic, părintele Tihon a adormit în pace, ţinând în mână crucea. Înainte de a răposa, părintele Paisie i-a dat nişte busuioc ca să miroasă.
– Nu miroase minunat, părinte?
– Da, fiul meu, dar mireasma Raiului e cu mult mai frumoasă decât aceasta!

Când slăvitul părinte rus Siluan Athonitul era începător şi trecea prin martiriul atacurilor demonilor, a ajuns într-o zi în aşa o stare de deznădejde, încât a spus: «Dumnezeu e nemilos!». De îndată ce a avut acest gând, el s-a simţit complet abandonat şi sufletul său a fost aruncat în întunericul unui chin îngrozitor. La puţin timp după aceea, el s-a dus la Vecernie în biserica Sfântului Prooroc Ilie, care e lângă moara de la Sfântul Pantelimon. Acolo el l-a privit pe Hristos ieşind din icoana din partea dreaptă a iconostasului. Înfăţişarea Lui era nespus de frumoasă, iar sufletul şi trupul Sfântului Siluan au fost umplute de focul harului Sfântului Duh (Luca 12, 49).
El a căzut pe pământ, pentru că nu a putut îndura această vedenie. Curând după aceea, Domnul a dispărut din vederea lui. După cum ne-a spus sfântul mai târziu, el nu a putut să spună în ce stare era în momentul vedeniei, «dacă era în trup sau nu», când a auzit «cuvinte de nespus» venite de sus (II Corinteni 12, 22). În acel moment, faţa senină a lui Hristos, Care le iartă pe toate, plină de umilinţă şi bucurie, a apropiat de El întreaga fiinţă a Sfântului Siluan, a cărui suflet a fost scos din captivitatea lumii acesteia, prin prezenţa lui Dumnezeu şi a dragostei Lui divine.

Urmând acestei arătări a lui Dumnezeu, în care el a devenit familiar cu lumina adevăratei stări veşnice, Sfântul Siluan a cunoscut realitatea Praznicului Învierii: totul era frumos, lumea era minunată, oamenii plăcuţi, natura frumoasă, trupul plin de lumină, cuvântul lui Dumnezeu dulce, privegherile dorite şi sufletul milostiv pentru toată lumea.

Odată un călugăr bun şi evlavios a văzut-o pe Maica Domnului măturând Mănăstirea Lavra. Curând după aceea sultanul a poruncit armatei să se retragă din Muntele Athos. Era în 1928.

Un chip nevoitor, binecuvântat, a fost părintele Evloghie de la Mănăstirea Faneromenu. El nu era aspru cu ceilalţi, dar cu sine era neîndurător. A mâncat fără ulei treisprezece ani, urmând rânduiala lui Hagi Gheorghe. În timp ce slujea la bucătărie, la hramul de la Chilia Sfânta Treime, el a văzut doi demoni şezând pe farfuriile murdare şi lingând resturile de la mâncare, căci fiind sărbătoare puseseră şi carne. După aceasta, bătrânul Hagi Gheorghe, care întotdeauna postea, a dat diferite sfaturi ucenicilor săi. Şi ca să-i convingă de gravitatea neascultării lor, el i-a făcut pe demoni să stea până i-a chemat pe toţi ca să-i vadă. Ei i-au văzut şi s-au minunat. Tremurând de frică, au cerut iertare de la adevăratul ucenic a lui Hristos, marele Hagi Gheorghe.

În anul 1894 trăia la Mănăstirea Dionisiu un mare părinte numit Iacov. El era un om al virtuţii, ascezei şi dreptăţii.
Odată, pe când era treaz, în intervalul obişnuit dintre ceasuri şi Sfânta Liturghie el a crezut că se află în curte, în spatele sfântului altar al bisericii. El i-a văzut pe toţi cei o sută de fraţi din mănăstire ca şi cum ei erau un snop de grâu strâns. De asemenea, l-a văzut pe Sfântul Ioan Botezătorul, ocrotitorul şi patronul mănăstirii, ieşind din biserică şi ţinând în mână o unealtă de vânturat. Acolo l-a văzut pe dumnezeiescul Botezător vânturând călugării mănăstirii în aer, ca şi cum ar fi fost un snop de grâu.
Unii dintre ei au căzut pe pământ, iar alţii, ca pleava, au fost măturaţi de vânt înspre mare. La vederea acestora, bătrânul cu inimă bună a plâns. Când s-a terminat vânturatul, acei monahi care au adus roadă s-au plecat înaintea Sfântului Înaintemergător şi au reintrat în biserică.

Un pustnic i-a spus acestea unui frate:
– Fratele meu şi părintele meu, nu ştiu cum, dar eu, cel nevrednic, am fost onorat să primesc Sfânta Împărtăşanie de la un înger al Domnului. Întâi am văzut o lumină, apoi un înger a venit ţinând în mână Sfintele Daruri. Cum s-a întâmplat, nu ştiu!

Este un metoc al Mănăstirii Dionisiu în Halkidiki, numit Vozina. Între 1919–1920, bătrânul Nifon a fost econom al mănăstirii, iar ajutorul său a fost părintele Lazăr. Într-o zi, a venit un sătean cu un măgar, ce căra două burdufuri din piele de capră pline cu ulei, având fiecare cantitatea de 80 oca şi le-a dat părinţilor.
– Tatăl meu, a spus săteanul, a murit cu o lună în urmă. De trei ori l-am visat într-un rând. El îmi tot spune: «Fiul meu, Yannis, umple două burdufuri din piele de capră cu ulei şi du-le economului de la Dionisiu. De asemenea, dă-i acel măslin mare care e la capătul proprietăţii noastre, deoarece l-am luat de la mănăstire, căreia îi aparţine. Fă aceasta fără întârziere, ca sufletul meu să-şi găsească odihna, fiindcă sunt chinuit mult».

Isihastul Iosif, care a adormit în pace în 1959, ne-a spus despre o vedenie pe care a avut-o la începutul vieţii sale ascetice. S-a întâmplat când spunea dulcea rugăciune a lui Iisus:
– În timp ce eram cufundat în rugăciune, fiind atent la cuvintele rugăciunii, deodată am fost înconjurat de lumină şi întregul loc s-a umplut de lumină. Deodată au apărut în jur trei copii de şase sau opt ani, asemănători la înfăţişare şi vârstă. Ei erau fermecători şi frumoşi, încât, privindu-i, a fost captivată întreaga mea fiinţă. Ei veneau spre mine ritmic, împreună, ca şi când era numai unul. Ei cântau «Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aliluia». Când au venit aşa de aproape, încât aş fi putut să-i ating, ceea ce am şi încercat să fac, ei s-au întors fără să se uite în spatele lor, cântând continuu acelaşi imn. Ei m-au binecuvântat cu semnul Sfintei Cruci, cum binecuvintează preotul!

Cinstitul isihast din Katunakia, părintele Efrem, ne-a spus că, făcând multe rugăciuni cu lacrimi, a fost asigurat că atât părintele Nechifor, cât şi primul său stareţ, Efrem, amândoi răposaţi, au fost mântuiţi.

Un bătrân spunea:
– Călugării nu cred uşor în vedenii.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Românii de la Muntele Athos între religie şi dictat, Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu (studiu, 2008)

Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu

Conform tradiţiei, originile vieţii monahale athonite s-ar afla în timpul împăraţilor Constantin cel Mare (313 – 337) şi Teodosie (408 – 434), când merg până se presupune că s-au aşezat aici primii călugări. După ocuparea Palestinei (638) şi Egiptului (640) de către arabi, unii călugări din aceste ţări se refugiază la Muntele Athos, iar în secolele VIII – IX, în timpul disputelor iconoclaste, alţi călugări din Imperiul bizantin se retrag tot aici.

Cea mai veche mănăstire este Marea Lavră, întemeiată de Atanasie Athonitul (963), urmată de Iviru (972), Vatoped, Filoteu, toate datând înainte de anul 1000. În secolul al XI-lea iau fiinţă mănăstirile Esfigmenu, Dohiar, Xenofon, Xiropotam, Caracalu, Costamonitu şi Zografu. În secolul al XII-lea Rusicon şi Hilandar iar în secolul al XIV-lea Cutlumuş, Pantocrator, Sfântul Pavel, Grigoriu, Simonpetra.

În decursul vremii, numărul mănăstirilor a variat, după cum au evoluat evenimentele istorice. În timp unele au dispărut, altele au fost asimilate, iar ordinea lor ierarhică s-a schimbat. În prezent la Athos sunt 20 de mânăstiri mari, cărora le aparţine teritoriul şi conducerea. Pe lângă acestea se mai află 8 schituri [14 schituri], circa 20 de chilii [zeci de chilii], multe colibe şi câteva mici sihăstrii. Schiturile, chiliile, colibele şi celelalte aşezări monahale se găsesc sub controlul şi administraţia mănăstirilor pe teritoriul cărora se află. Ele nu dispun liber de averea lor şi nici nu participă la conducerea Sfântului Munte.

Condusă până în secolul al XVIII-lea de un Protos, comunitatea athonită începe să fie îndrumată treptat de adunarea colectivă a celor 20 de egumeni ai marilor mânăstiri, denumiţi iniţial proistoşi şi apoi epistaţi. Aceştia, împărţiţi în cinci grupe de câte patru epistaţi, a alcătuit Epistasia, care exercită conducerea prin rotaţie, în fiecare an de la 1 iunie până la sfârşitul lunii mai a anului următor. Cei patru epistaţi ai fiecărui grup, aleg din sântul lor un preşedinte care ţine cârja Primatului şi poartă titlul de Protoepistat sau Protosul Sfântului Munte.

Ca organ administrativ permanent, superior Epistasiei, funcţionează Adunarea Extraordinară sau Sfânta Sinaxă, formată din reprezentanţii celor 20 de mânăstiri, iar ca organ legislativ şi judecătoresc, Dubla Adunare Bianuală sau Sintaxa Dublă Extraordinară. Acestea se întrunesc de două ori pe an în orăşelul Careia, capitala Athosului.

Comunitatea athonită s-a bucurat din secolul al IX-lea şi până la cucerirea Constantinopolului de către otomani (1453), de autonomie teritorială şi administrativă din partea împăraţilor bizantini. Sultanii otomani au confirmat şi au întărit aceste privilegii, iar cele 8 tipicoane I (972), II (1046), III (1394), IV (1406), V (1574), VI (1783), VII (1810), VIII (1910), au asigurat autonomia administrativă, politică şi religioasă a Sfântului Munte.

După cucerirea Constantinopolului în anul 1453 şi până la mijlocul secolului al XIX-lea, susţinerea Muntelui Athos a revenit Ţărilor Române. Fără ajutorul masiv, material şi moral al românilor, aşezămintele Sfântului Munte, cu toată autonomia dată de turci nu s-ar fi putut menţine.

Evenimentele politice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea au adus problema Sfântului Munte în atenţia Conferinţelor de pace europene. Astfel prin Tratatul de pace de la Berlin (1878), se întăreau privilegiile Sfântului Munte. Situaţia a rămas neschimbată până la Războaiele Balcanice (1912 – 1913). În noiembrie 1912 armata greacă a ocupat Muntele Athos, iar puterile europene şi-au rezervat dreptul de a decide asupra statutului acestuia în cadrul Conferinţei de pace de la Londra.

În noiembrie 1913, Muntele Athos era declarat autonom, independent şi neutru. Primul Război Mondial a împiedicat aplicarea hotărârilor Conferinţei de la Londra. Guvernul grec a instalat la Careia funcţionari de poliţie pentru asigurarea ordinii. În anul 1918 Chinotita de la Careia, capitala Sf. Munte, în colaborare cu un consilier grec, întocmea un statut în care se specifica autonomia, neutralitatea şi independenţa în condiţiile stipulate la Tratatul de la Londra din anul 1913.

Grecia recunoştea autonomia Muntelui Athos şi prin Tratatul de la Sèvres (1920), iar la Conferinţa de la Lausanne (iulie 1923), în urma răszboiului greco- turc, Muntele Athos rămânea sub administraţie elenă cu titlu de teritoriu sub mandat. La începutul anului 1924 o comisie alcătuită din cinci călugări a alcătuit Statutul Muntelui Athos, semnat la 10 mai 1924 de reprezentanţii a 19 mănăstiri athonite, mânăstirea rusă Sfântul Pantelimon refuzând să-l semneze. În anul 1925, Patriarhia de la Constantinopol, a acceptat statutul, iar guvernzul elen emitea la 16 septembrie 1926 Decretul – lege intitulat ,,Despre ratificarea regulamentului Sfântului Munte Athos”. Prin acest statut, schiturile, chiliile şi colibele athonite sunt declarate anexe ale celor 20 de mari mânăstiri; se stabileşte numărul mânăstirilor mari la 20, se refuza dreptul de proprietate al celorlalte aşezăminte, cu excepţia celor 20; se prevede obligativitatea cetăţeniei greceşti pentru toţi monahii athoniţi indiferent de naţionalitate; se declară schiturile, chiliile, colibele, proprietate neînstrăinabilă a mânăstirilor tutelare; se interzicea transformarea schiturilor în mânăstiri sau a chiliilor în schituri şi a colibelor în chilii, se oprea vânzarea chiliilor şi colibelor fără aprobarea prealabilă a mânăstirilor tutelare, care erau declarate primul cumpărător; se limita la trei numărul monahilor cu drept de moştenire asupra unei chilii.

Constituţia elenă, elaborată în anul 1926 proclama suveranitatea statului grec asupra Muntelui Athos şi interzice orice modificare a sistemului administrativ în ceea ce priveşte nunărul mânăstirilor şi regulile ierarhice sau raportul lor cu aşezămintele dependente de ele. Statul elen era reprezentat de un guvernator iar puterea judecătorească era exercitată de autorităţile mânăstireşti şi Chinotită.

Deşi Constituţia Greciei a suferit după anul 1926 mai multe modificări, statutul Muntelui Athos a rămas neschimbat. Astfel constituţia elenă din iunie 1975 stabileşte că Muntele Athos reprezintă o regiune care se autoadministrează, dar face parte din statul grec. Din punct de vedere spiritual, Muntele Athos se află sub jurisdicţia directă a Patriarhiei Ecumenice, iar monahii primesc cetăţenia greacă. Statul elen asigură menţinerea ordinii şi securităţii publice în Sfântul Munte. Prin urmare, prerogativele civile, politice şi bisericeşti ale organelor de conducere ale Sfântului Munte au fost transferate în competenţa statului grec care le exercită de fapt.

De la jumătatea secolului al XIV-lea şi până în secolul al XIX-lea, nenumărate documente greceşti, slavone şi româneşti dovedesc că toate mânăstirile Sfântului Munte au beneficiat de întreţinere, refacere şi înzestrare prin contribuţia voievozilor, boierilor şi credincioşilor români. Începând cu Vladislav I şi sfârşind cu ultimii demnitari români din secolul al XIX-lea, mânăstirile athonite au primit ajutoare în bani, le-au fost închinate moşii, sate, mânăstiri, păduri, podgorii, bălţi, vămi, vaduri de mori etc. La jumătatea secolului al XIX-lea, toate aceste proptietăţi aduceau un venit anual de aproximativ 7 milioane de piaştri, în timp ce bugetul Principatelor Române era atunci de 50 de milioane de piaştri, prin urmare reprezenta 1/7 din bugetul lor. Făcând aceste danii, poporul român, voievozii şi biserica lui au fost, alături de împăraţii bizantini, cei mai de seamă spijinitori ai aşezămintelor Sfântului Munte.

Documentele athonice atestă prezenţa elementului românesc la Muntele Athos încă din secolul al IX-lea, prin prezenţa românilor sud-dunăreni. Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, documentele încep să ateste daniile domnitorilor români dar şi existenţa la Sfântul Munte a unor monahi români. Numărul monahilor români, athoniţi a sporit în timp, înregistrându-se la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea un proces de afirmare a vieţii monahale la Sfântul Munte. Ei au vieţuit alături de călugării greci, ruşi, bulgari, sârbi sau în chilii şi colibe proprii. La mijlocul secolului al XVIII-lea ei au pus bazele schitului românesc Lacu, pe moşia mânăstirii Sfântul Pavel. După unele informaţii el a fost întemeiat de câţiva călugări de la Mânăstirile Neamţ, Căldăruşani, Cernica şi de la câteva din Basarabia. La mijlocul secolului al XIX-lea se ridică din temelii schitul românesc Prodromu pe moşia mânăstirii Lavra. După ce în anul 1820, călugării moldoveni Justin şi Patapie au cumpărat de la mânăstirea Lavra chilia Ianucopole, datorită evenimentelor de la 1821 au revenit ân ţară şi chilia a reintrat în proprietatea originară. În aprilie 1852, călugării moldoveni Nifon şi Nectarie, cu sprijinul domnitorului Grigore Ghica şi al Mitropolitului Sofronie, au recumpărat chilia Ianucopole cu 70000 de lei aur şi au încheiat cu mânăstirea Lavra un nou act, prin care aşezământul primea denumirea de schit chinovial moldovenesc. În iunie 1853, Grigore Ghica atribuie schitului un fond anual de 3000 de galbeni, iar în iunie 1856, Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol dă un singhiliu, întărind actul încheiat de Lavra cu părinţii Nifon şi Nectarie. În martie 1857, stareţul schitului Prodromu, Nifon (v. foto), solicită Mitropolitului Ungro-Vlahiei, Nifon, să binecuvânteze zidirea noii biserici a schitului şi să încuviinţeze o condică pentru strângerea de milostenii, cerere care a fost acceptată¹.

La 19 iunie 1871, domnitorul Carol I recunoştea dreptul schitului românesc Prodromu de a se bucura de protecţia legilor ţării, iar în sigiliul său era înscris ,,Sigiliul Chinoviului Român”, în loc de moldovenesc, în semn de recunoaştere a contribuţiei tuturor românilor şi a schimbării intervenite după Unirea din 1859.

Din deceniul al treilea al secolului al XIX-lea au izbucnit la Muntele Athos conflicte cu caracter naţional. Rând pe rând, ruşii, apoi sârbii şi bulgarii au obţinut reprezentare în Chinotita de la Careia (ruşii – mânăstirea Rusicon, sârbii – mânăstirea Hilandar, bulgarii – mânăstirea Zografu). Călugărilor români athoniţi nu li s-a recunoscut de către elementul grec majoritar dreptul de a se organiza distinct. Ei erau subordonaţi în continuare, în totalitate, atât eclesiastic, canonic cât şi economic mânăstirilor greceşti. Un rol însemnat în atitudinea grecilor faţă de români l-a avut secularizarea averilor închinate, realizată de Alexandru Ioan Cuza în anul 1863. Grecii pierdeau cele mai importante resurse pe care le primiseră până atunci din Ţările Române.

În aceste condiţii, monahii români, indiferent că veneau din România, Transilvania, Basarabia, încep să-şi constituie chilii şi colibe prin cumpărarea fie a terenului, fie chiar a acareturilor de la mânăstirile greceşti. Comparând datele furnizate de ministrul plenipotenţiar al României la Constantinopol, Ghika Brigadier, în martie 1901, de superiorul schitului românesc Prodromu, Antipa Dinescu, în septembrie 1905 şi de Memoriul istorico-statistic asupra Muntelui Athos şi situaţia călugărilor români athoniţi din anul 1908, rezultă că la începutul secolului al XX-lea existau 32 de centre româneşti athonice cu un număr de 628 de monahi români trăitori în cele două schituri româneşti, Lacu şi Prodromu, precum şi în 24 de chilii şi 26 de colibe. Nu ne vom ocupa de chiliile şi colibele româneşti.

După 1863, după Legea secularizării averilor mânăstireşti închinate Muntelui Athos, situaţia călugărilor români de la Sf. Munte s-a înrăutăţit considerabil.

Documentele menţionează situaţia Schitului Lacu şi Prodromu.

Astfel monahul de la Prodromu, Ghedeon, elabora în 8 iunie 1881 un Memoriu², asupra situaţiei schitului Lacu. După ce descria locul arid de pe moşia mânăstirii Sfântul Pavel, pe care era situat schitul, monahul aprecia că grecii acceptaseră aşezarea călugărilor români ,,fiindcă este cu greu de locuit de alte naţiuni şi mai cu seamă de greci”. Şi pentru că monahii români plăteau bir anual mânăstirii Sfântul Pavel, Ghedeon continua: ,,în tot anul îl vinde românilor acest loc şi el tot grecesc este³. Monahul prodromit descria situaţia de ,,clăcaşi greceşti” a monahilor români de la schitul Lacu, care vieţuiau în 50 de case constituite de ei. Unii locuiau singuri, alţii câte doi, trei sau patru. Cele 50 de case formau fiecare ,,o stăpânire” şi erau supuse mânăstirii Sfântul Pavel, care, ,,numai ea este în drept a-i judeca şi a hotărî pentru dânşii cum voieşte”. Mânăstirea chiriarhică recunoştea dintre ei pe unul ca ,,reprezentant sau dichiu şi doi membri, însă anual”. Aceşti reprezentanţi ai schitului erau obligaţi să respecte învoiala cu mânăstirea chiriarhică ,,iar nu cu interesul naţionalităţii din care se compune acest loc”. Prin urmare, monahul prodromit deplângea lipsa de autonomie a monahilor români de la schitul Lacu ,,şi, într-un cuvânt, stăpânire românească nu este acolo, ci grecească”. Şi el demonstra în continuare ,,cum acest loc se vinde şi niciodată nu este vândut”⁴.

Este explicat sistemul care funcţiona la Muntele Athos în relaţiile dintre cele 20 de mânăstiri independente şi schiturile şi chiliile dependente de ele. Şi monahii chiliilor care alcătuiau schitul Lacu le cumpărau de la Mânăstirea Sfântului Pavel, căreia îi plăteau un bir anual, iar dacă vindeau o treime din preţul încasat revenea mânăstirii. Dacă titularul chiliei deceda şi nu avea moştenitori (diadohi), chilia revenea mânăstirii, iar dacă avea diadoh, acesta plătea mânăstirii a treia parte din valoarea chiliei. Mai mult, era semnalat faptul că ,,nimeni nu are voie să aibă mai mulţi ucenici, ci numai unul sau cel mult doi”, fapt ce determina într-adevăr vinderea şi cumpărarea chiliilor în mod repetat, aducând venituri mânăstirii chiriarhice.

Se specifica faptul că monahii schitului nu puteau ,,avea nici o relaţie cu vreo autoritate bisericească şi politicească în numele lor sau al naţiunii lor, ci numai în numele mânăstirii celei greceşti”. Urmarea acestei lipse de autonomie era că, ,,orişicând ar vrea acea mănăstire a desfiinţa acest schit Lacu şi a-l transforma în grecesc poate prea bine, pentru că numele lui este schitul Lacu al mânăstirii Sfântului Pavel, iar nu al românilor şi, deşi se numeşte astăzi de noi, de români, schitul Lacu Românesc, este numai un nume simplu, iar nu propriu, dat şi recunoscut de mânăstirea supremă Sfântul Pavel sau de vreo altă autoritate”⁵.

În privinţa modului de întreţinere a călugărilor schitului se arata în memoriu, că unii dintre ei veneau cu bani din România, din care se întreţineau, alţii confecţionau linguri şi cruci, ,,însă cu toţii, în genere, sunt datori a săpa viile mânăstireşti greceşti şi a le culege alunii şi olivii”. Aceste îndatoriri ale călugărilor schitului către mânăstirea chiriarhică erau apăsătoare şi le îngreuna peste măsură existenţa. Călugărul Ghedeon aprecia faptul că monahii trebuiau să dea dovadă de umilinţă, însă ,,eu zic umilit fie, dar înaintea lui Dumnezeu şi a lepădării de pofte”, iar nu umilit prin interzicerea manifestării naţionalităţii lui şi a ,,progresului spiritual cuvenit naţiunii lui, niciodată la aceasta nu trebuie umilit, ci să fie egal”. Călugărul prodromit, care vieţuia la celălalt schit românesc, care ducea o luptă îndelungată cu mânăstirea Lavra, pentru recunoaşterea unor raporturi echitabile în relaţiile dintre schituri şi mânăstiri, arăta şi care erau urmările lipsei de egalitate în drepturi şi ale supremaţiei monahilor greci athoniţi.

Monahul Ghedeon arăta că majoritatea călugărilor schitului Lacu erau săraci şi nu aveau cu ce plăti birul anual. În acest scop, pentru a-i ajuta, statul român le dădea subvenţia anuală de 1200 de lei. Se arăta şi cum foloseau ei subvenţia: pentru plata birului tuturor călugărilor către mănăstirea Sfântului Pavel, pentru reparaţii ,,la trebuinţele comune ale lor, adică biserici şi mori”, pentru acoperirea cheltuielilor făcute la sărbătoarea hramului Sfântului Dimitrie ,,şi să nu mai umble cu talerul pe la greci din mănăstire în mănăstire”, iar atunci când mai rămâneau bani, se dădeau celor mai săraci dintre ei.

Stareţul şi epitropii prezentau un raport la sfârşitul fiecărui an, înaintea Soborului schitului, asupra modului cum fusese folosită subvenţia. Se constata că unii călugări voiau ca subvenţia să fie împărţită de la început între ei, lucru care ar fi dus la situaţia ca ,,tot cel care are mai mult să ia mai mult şi cel care nu are, să ia mai puţin şi să fie silit a-şi plăti birul de unde ştie şi când are nevoie de reparaţii şi cheltuieli comune să umble cu talerul pe la uşile grecilor”. Aşadar, se considera că modul cum era folosită subvenţia era corect.

Din memoriu reiese că monahul Ghedeon nu cunoştea conduita noului dichiu al schitului, dar existau zvonuri despre nişte neînţelegeri între călugări asupra modului de întrebuinţare a subvenţiei. Dichiul depusese subvenţia schitului pe anul 1880 la schitul Prodromu, obţinând o dobândă de 5% pe an, fie pentru ,,neînţelegerile între ei sau nu au avut trebuiinţă neapărată acum de bani”.

În încheierea Memoriului, monahul prodromit, sugera guvernului român să le ,,ordoneze să-i întrebuinţeze după cum am zis mai sus… Iar, de găseşte guvernul de cuviinţă, să-i împărţească între ei, apoi împărţescă-i, şi când au necesităţi comune, umble cu talerul pe la uşile străiunilor, dacă le face onoare”⁶.

La 24 martie 1883, într-un memoriu înaintat consulului român la Salonic, dichiul Iustin împreună cu toţi părinţii şi fraţii schitului Lacu, în număr de 67, se plângeau că ,,ne aflăm în mare strâmtoare, împilaţi întru toate dinspre Sfânta Mănăstire, lemnele ce le-am avut prin grădini ni le-am tăiat”. Mai mult, birul anual, care fusese până atunci de 12 lire, fusese mărit la 25 de lire otomane ,,şi cei mai mulţi dintre noi nu sunt în stare ca să-şi scoată pâinea zilnică”, fiind nevoiţi să ceară călugărilor ruşi de la mânăstirea Sfântului Pantelimon ,,câte puţini posmagi”. Aceasta, explică ei, din cauza faptului că fuseseră secularizate mânăstirile închinate din România în decembrie 1863, iar monahii greci, supăraţi, îi înfruntau, spunându-le: ,,duceţi-vă la guvernul vostru, că el ne-a luat moşiile noastre!”. Mai mult decât atât, biserica era într-o avansată stare de degradare, încât era ,,rezemată în lemne, stă să cadă şi voie de a se reînnoi nu ni se dă”⁷. Consulul era rugat ,,de a nu fi trecuţi cu vederea, chibzuiţi precum Dumnezeu v-a lumina, arătaţi unde se cuvine ca să ne mai uşurăm de această nevoie”⁸.

În perioada următoare schitul a primit subvenţia din partea statului român uneori cu întârziere, însă situaţia lui era precară faţă de situaţia schitului Prodromu. La 12 mai 1905, într-un memoriu adresat ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, arhimandritul Antipa Dinescu, stareţul schitului Prodromul evidenţia situaţia monahilor români de la schitul Lacu, care au cerut mânăstirii chiriarhice Sfântul Pavel să reclădească biserica Sf. Dimitrie care se ruinase pe aceeaşi temelie. ,,Li s-a dat voie, însă cu condiţiune ca suma de bani necesară să se dea în mănăstire, iar grecii să tocmească meşteri zidari şi tâmplari la lucrarea bisericii şi să fie plătiţi tot de ei, din banii adunaţi din milostenie cu condică, de monahii români, îndatorându-i a face oarecare îmbunătăţiri şi în biserica mânăstirii. Încântaţi de multe laude şi promisiuni, le-au luat cu încetul atâţia bani, încât au făcut tâmpla de piatră de marmură, multe iconostase şi alte îmbunătăţiri în interiorul bisericii catedrale a mânăstirii, plus cadouri particulare”. Şi arhimandritul arăta că noua biserică a schitului Lacu a ajuns să coste ,,îndoit şi pentru aceasta, căci banii se depuneau în mâna grecilor şi ei îi speculau după cum voiau”. Când au voit să sfinţească noua biserică, grecii le-au cerut monahilor români de la schitul Lacu încă 500 de lire turceşti ,,în folosul mânăstirii, cu un cuvânt să o răscumpere încă o dată. Neavând şi nici voind a le mai da bani li s-au dat voie să slujească Sfânta Liturghie numai cu Sfântul Antimis. Vom vedea în viitor ce va mai urma”⁹.

În timpul Primului Război Mondial, schitul Lacu, nu mai primea nici un ajutor din ţară. Dintr-un memoriu adresat primului ministru, I. I. C. Brătianu, la 21 iulie 1919,, rezultă că în schit vieţuiau 70 de monahi ,,care trăim cum numai un singur Dumnezeu ştie” şi care, din cauza marilor greutăţi materiale, îşi amanetaseră chiliile. Aceştia solicitau ajutor de la ,,patria noastră mumă şi la sfetnicii ei, de a se milostivi asupra noastră cu ceea ce vor binevoi”. Semnau dichiul, ieromonahul Nicolai şi epitropii, Sava Rădulescu şi ieromonahul Iosif¹⁰.

La 10 august 1920, dichiul Ioanichie monahul, împreună cu epitropii, acordau o împuternicire ieroschimonahului Damaschin ,,pronumit M. Beju”, român din Transilvania, proprietar al chiliei Buna Vestire care făcea parte din schitul Lacu, pentru a primi din partea guvernului român subvenţia pentru perioada 1915 – 1920. În locul banilor, dichiul solicita ,,să ne dea grâu” şi alte lucruri ce erau necesare vieţuitorilor schitului ,,fiindcă-n ţara grecească era scump şi banii româneşti nu umblă”¹¹. Din referatul întocmit pe împuternicire rezulta că nu se eliberase nimic pentru perioada 1915 – 1920, în bugetul pe anul 1920 figura 1400 de lei, iar pentru 1917 – 1919 fodul fusese reportat.

La 15 martie 1922, dichiul chiliei Sfântul Ierarh Nicolae din schitul Lacu, Eftimie monahul, îi scria Episcopului de Argeş, Visarion Puiu, că a achitat datoriile pe care le avea, totuşi mânăstirea chiriarhică Sfântul Pavel ,,nu-mi îngăduie a mai trăi aici, invocând fel de fel de motive cu totul neserioase. Mi-a ordonat să vând casa, ceea ce eu n-am făcut încă. M-a anunţat acum că va veni cu chinoul să mă dea afară cu ucenicii împreună”. Monahul athonit se hotărâse împreună cu ucenicii, ,,văzând atâtea tulburări, nesiguranţa şi lipsa de orice sprijin în străinătatea aceasta”, să se retragă într-un schit din Basarabia, ,,unde nu vom mai fi socotiţi ca sarea în ochi şi vom scăpa de a mai robi străinilor”. Îl rugau pe Visarion Puiu, ,,ca după cum altădată ne-aţi arătat toată bunăvoinţa şi tot sprijinul… şi vom fi toată viaţa recunoscători celui ce ne va scăpa din robia străină în care ne aflăm, unde cel ce judecă condamnă şi execută, neavând cui ne plânge durerea”¹².

Monahul Eftimie Movilă, superiorul chiliei Sfântul Nicolae din acelaşi schit, îi scria aceluiaşi episcop, Visarion Puiu, şi-l recomanda pe schimonahul Inochentie de la chilia Înălţarea Domnului, unde era stareţ ieromonahul Ioachim, ca fiind ,,călugăr cu viaţă bună şi cu ajutorul lui Dumnezeu… să-l binecuvânteze şi să-l ajute să vadă Episcopia Argeşului şi alte mânăstiri”. Monahul Eftimie intenţiona să viziteze şi el ţara ,,dacă se vor mai alina evenimentele prin care treceau … În Muntele Athos domină o scumpete şi o criză nemai pomenită la toate, nu ştiu până când”¹³.

După anul 1924, când monahismul athonit intră în criză, schitul Lacu decade spiritual şi material. Monahii bătrâni se sting din viaţă unul câte unul. Tinerii nu mai vin, în primul rând din cauza piedicilor puse de autorităţile elene. Chiliile se pustiesc şi se ruinează. Procesul se accentuează după anul 1945, când regimul comunist întrerupe orice legătură cu Muntele Athos şi când ajutoarele ce mai veneau din partea credincioşilor români încetează cu totul. În anul 1975, schitul Lacu mai avea doar 4 monahi bătrâni în frunte cu egumenul Neofit Negară. În anul 1976 soseau din ţară 3 călugări tineri: ieromonahul Iulian Lazăr, monahul Meletie Ifrim de la Mânăstirea Sihăstria şi monahul Melchisedec de la Mânăstirea Putna¹⁴.

În prezent Schitul Lacu mai are 10 chilii [13 chilii] şi alte câteva în ruină, şi este locuit de 40 de călugări români:

Cea mai importantă dintre ele, chilia Buna Vestire (v. foto), are 9 monahi în frunte cu stareţul Ştefan Nuţescu;

Chilia Sfântul Artenie – 8 monahi, stareţ părintele Pimen;

Chilia Sfântului Prorooc Ilie – 2 monahi, stareţ părintele Sofronie;

Chilia Întâmpinarea Domnului – 4 monahi, stareţ părintele Paisie;

Chilia Sfântului Ierarh Nicolae – 5 monahi, stareţ părintele Rafael;

Chilia Acoperământul Maicii Domnului – 3 monahi, stareţ părintele Isidor;

Chilia Sfântul Antonie cel Mare – 4 monahi, stareţ părintele Nichifor;

Chilia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului – stareţ monahul Pimen Vlad.

Pentru întreţinerea schitului, statul român ar trebui să reînceapă acordarea unei subvenţii aşa cum a procedat în 2007 cu celălalt schit românesc, Prodromu, pentru că şi monahii isihaşti din chiliile Schitului Lacu duc aceeaşi viaţă a sfinţeniei, prin ascultare, nevoinţă şi rugăciune.

Schitul Prodromu, a trecut şi el prin numeroase perioade de tulburări, parte din cauza certurilor dintre călugări, parte din cauza poziţiei şi atitudinii Patriarhiei de la Constantinopol.

Călugării români de la Prodromul au fost dezbinaţi la un moment dat: unii au trecut de partea Mânăstirei Lavra, ceilalţi au rămas să susţină cauza românească, să obţină recunoaşterea ridicării schitului Prodromul la rang de mănăstire.

În primăvara anului 1881 a avut loc un mare proces între mânăstirea Lavra şi Schitul Prodromul, apoi s-a întrunit sinodul de la Constantinopol, starea schitului rămânând aceeaşi, ba chiar mai rău.

Călugării adresează memorii Minist. Cult. şi Instr. Publice¹⁵, acesta Minist. Afac. Străine¹⁶.

Năzuinţa călugărilor români de a li se recunoaşte dreptul distinct de comunitate naţională era justificată. Ideea pentru care s-au străduit multă vreme, aceea de a obţine recunoaşterea ridicării schitului românesc Prodromu la rang de mânăstire, cu toate drepturile aferente, alături de cele 20 existente, între care 17 greceşti, una rusească, una bulgară şi una sârbească, nu a exclus nici o eventuală altă soluţie, care să le asigure un statut aparte, pe baze naţionale, recunoscut ca atare.

Întreaga lor acţiune a urmărit doar aspecte de organizare şi regim de existenţă sau stare materială, nepunându-se în nici un fel în discuţie problemele de credinţă sau de autoritate religioasă. Această năzuinţă românească era îndreptăţită şi din cauza constrângerilor venite din partea clerului grec. Călugării români erau supuşi diverselor abuzuri în ceea ce priveşte contractele, taxele, dările, interzicerea culturilor, a ridicării de noi lăcaşuri sau locuinţe, a închinovierii unor călugări sau a împiedicării noilor veniţi de a se stabili ca monahi acolo. Mari greutăţi erau făcute cu hirotonisirea sau înaintarea în grade, cu folosirea pădurilor şi a surselor de apă¹⁷.

Astfel, într-un memoriu din 13 iunie 1881 al călugărilor români de la schitul Prodromul adresat Ministrului Cultelor, se arăta ,,ca numărul părinţilor să fie mărginit, ceea ce dă Lavrei motiv de a avea drept de autoritate înăuntrul schitului, care ar fi o mare înjosire pentru români ca monahii greci viind în schit să numere pe părinţii români ca pe nişte dobitoace, deoarece toate schiturile locale, atât chinoviale, cât şi idiorithmr (de sineşi) greci, ruşi, bulgari şi sârbi, nu sunt constrânşi în număr hotărât de părinţi, ci numai chinoviul român, pretenţie ce nu corespunde cu spiritul actual de fondaţie a schitului. Că cheresteaua pentru care am plătit până acum şi suntem datori a plăti totdeauna pe viitor câte 1000 lei vechi, ca să ni se dea pentru toate trebuinţele casei, ni se interzice”¹⁸.

Un alt memoriu al monahilor de la schitul Prodromu, din 29 septembrie 1881,sublinia poziţia părtinitoare a Patriarhiei de la Constantinopol, care, pe de o parte, promitea reprezentanţilor României sprijin şi, pe de altă parte, nu recunoştea drepturile aşezămintelor româneşti, ba mai mult le restrângea. Astfel, în urma unei noi audienţe la Patriarhie a consulului României la Constantinopol, Al. Fara, din însărcinarea Mitropolitului Primat român în privinţa situaţiei schitului Prodromu, Pariarhul a răspuns că: ,,hotărârea ce a dat-o contra drepturilor schitului nostru, prevăzută în singhiliul din 1876, a făcut-o nevrând şi că i-a promis că dacă schitul va intra în negocieri de pace cu Lavra, conform hotărârii ce a dat P.S.S. la 13 august a.c. şi neîmpăcându-se, atunci P.S.S. are să dea un singhiliu mai bun decât cel din 1876… Cu asemenea promisiuni P.S.S. Patriarhul din Constantinopol mai înainte de a elibera hotărârea P.S.S. din 13 august a.c., a asigurat pe onor. Dl. Dimitrie Brătianu, pe onor Dl. N. Bordeanu, precum şi pe onor. Dl. Olănescu, prim secretar al legaţiunii române din Constantinopol, că P.S.S. nu va ataca drepturile schitului nostru român prin singiliul din 1876. Care promisiuni s-au adeverit false, după cum se constată în menţionata hotărâre. De asemenea şi acum din câte a promis onor. Dl. Fara, nici una va îndeplini, ci numai că voieşte să se profite de ocazie. Pentru aceasta fac toate tentaţiunile ca chestia schitului nostru român să nu intre pe canalul politic, spre a fi recunoscut formal de autoritatea guvernului otoman, că România cere un stabiliment de pioşi români în Muntele Athos; şi aşa să-şi piardă schitul toate drepturile recunoscute de Marea Biserică prin singiliul din 1876, care este pus sub scutul european şi prin acest mod să înlăture dreptul guvernului român de a apăra acest sacru stabiliment, lâsându-l la dispoziţiunea Sanctităţii Sale şi a grecilor lavrioţi”¹⁹.

Monahii români implorau autorităţile române să nu creadă ,,falsele promisiuni de la Fanar; nici una n-a admis şi nici că vor admite, ci numai că vor să profite de ocaziune (ceea ce este ruşinos pentru naţiunea română, a fi jucată ca o păpuşă de politica grecilor)… şi pierzând odată ocaziunea progresării sale, care i se oferă prin art. 62 al Tratatului de la Berlin, se pierde şi orice altă speranţă de prosperitate morală şi materială, de la care naţiunea noastră s-ar fi putut cândva nu puţin profita”²⁰…

Aer. 62 al Tratatului de la Berlin, invocat de monahii români în memoriu, prevedea garanţii internaţionale pentru Sfântul Munte: ,,ecleziasticii pelegrini şi călugării tuturor naţionalităţilor se vor bucura de aceleaşi drepturi, avantaje şi privilegii… Călugării din Muntele Athos, oricare ar fi ţara lor de origine, vor fi menţionaţi în posesiunile şi avantajele lor anterioare şi se vor bucura fără nici o deosebire de deplina egalitate de drepturi şi prerogative”²¹.

În urma conflictului dintre Prodromu şi Marea Lavră din perioada 1880 – 1890, Lavra acţionase şi ea urmărindu-şi interesele.

După 1910, conducătorul Comunităţii Fraţilor Români de la Athos, Teodosie Soroceanu împreună cu Stareţul de la Prodromul Antipa Dinescu, vor relua seria memoriilor adresate Bisericii Ortodoxe Române şi Guvernului, solicitând din nou, ridicarea schitului la rangul de mânăstire, alături de cele 20 de mânăstiri athonite. ,,Saptes prezice mânăstiri pentru greci, una pentru ruşi, una pentru sârbi şi una pentru bulgari, socotim că ar putea deocamdată să fie de ajuns, şi ca un omagiu adus Ţărilor Române, să se fi gândit cineva ca să nu fim cum suntem azi, în condiţii umilitoare pentru noi toţi ca naţiune, fără nici o mănăstire acolo”²².

Statul român şi-a sporit preocuparea pentru îmbunătăţirea situaţiei monahilor români. Războaiele Balcanice au dus la modificarea situaţiei politice din zonă, în luna noiembrie 1912 statul grec lua în stăpânire Peninsula Chalcidică şi introducea starea de asediu. Autorităţile otomane erau înlăturate, dar era garantată păstrarea autonomiei Sfântului Munte. La Conferinţa de la Londra era discutată situaţia călugărilor athoniţi şi se avansau mai multe soluţii: fie rămânerea în cadrul statului otoman cu vechiul regim, fie încorporarea în statul grec cu un regim de autonomie, fie crearea unei organizaţii independente sub garanţie internaţională. Ministrul român de la Londra, N. Mişu, sugera autorităţilor române să se înţeleagă în privinţa obţinerii ,,a cel puţin un vot în Adunarea de la Careia (Chinotita), fie prin cumpărarea drepturilor autonome ale unei mânăstiri părăsite, sau prin recunoaşterea chiliilor noastre ca mânăstiri independente, ceea ce va fi mai greu”²³.

La 3 octombrie 1913 Chinotita de la Careia hotăra păstrarea sistemului existent, transferând drepturile Imperiului Otoman către regatul grec şi respingând ideea internaţionalizării sau neutralităţii Muntelui Athos. Ocazia favorabilă a rezolvării pozitive a solicitărilor monahilor români athoniţi din vara anului 1913 a fost pierdută.

În anul 1914, izbucnea la schitul Prodromu un conflict între o parte a călugărilor şi stareţul Antipa Dinescu, care era acuzat de nerespectarea Regulamentului adoptat în anul 1891. Stareţul era dat afară cu forţa din funcţie şi din schit. Trimis să soluţioneze conflictul, consulul general al României la Salonic, G. C. Ionescu, constata în februarie 1915 că răzvrătirea era condusă de mânăstirea Lavra, iar ,,dezordinea şi necinstea care domneşte în mânăstirile greceşti se va înrădăcina şi la Prodrom”²⁴. Conflictul de la Prodromu se va derula între anii 1914 – 1917 şi va reizbucni în martie 1919, deoarece călugării răzvrătiţi, ce fuseseră exilaţi, au fost reinstalaţi în schit cu ajutorul autorităţilor elene.

Din documentele păstrate în fondul Ministerului Cultelor şi Artelor la DANIC, rezultă că în aprilie 1920, călugării de la Prodromu l-au ales stareţ pe protosinghelul Simeon Ciomondra, dar nu a fost recunoscut de Lavra, pentru că era născut în Macedonia, iar articolul 4 din hotărârea sinodului din 1883, prevede ca stareţul să fie român născut în România. În 1921 a fost ales un altul Hrisostom Apostolache.

În iulie 1922, Mitropolitul Primat, Miron Cristea, înainta Ministerului Cultelor, un Memoriu în care solicita intervenţia pe lângă autorităţile elene pentru obţinerea independenţei schitului şi numirea unui reprezentant în Chinotita de la Careia²⁵.

Dar instabilitatea de la conducerea schitului şi certurile dintre călugării prodromiţi continuau însă, aducând grave prejudicii imaginii acestuia şi demersurile autorităţilor române.

În cadrul reformei agrare făcută în Grecia în 1924 s-a trecut şi la exproprierea moşiilor aparţinând mânăstirilor athonite. Numai moşiile mânăstirii sârbeşti Hilandar dar şi metocul din insula Thassos al schitului Prodromu, nu fuseseră încă expropriate. În toamna anului 1927 acesta a fost expropriat, confiscându-se recolta, măslinii, uneltele, teascul de ulei, tot ce aveau acolo şi o fără nici o despăgubire ameninţându-se însăşi existenţa schitului Prodromu.

A urmat o perioadă extrem de grea pentru călugării athoniţi în general şi pentru cei de la schitul Prodromu în special. Dependenţa de mânăstirea Lavra, lipsa unui reprezentant în Chinotita de la Careia care să le apere drepturile, exproprierea metocului din insula Thassos, impunerea cetăţeniei elene, conflictele dintre călugări întreţinute de Lavra, disensiunile create de adoptarea noului calendar, proasta administrare a bunurilor din ţară şi apoi ruperea legăturilor cu România după instaurarea regimului comunist, au făcut ca cel mai important schit românesc de la Muntele Athos să decadă economic, iar călugării să dispară unul câte unul, fără să poată aduce ucenici din ţară care să-i înlocuiască.

În luna iunie 1963, când Patriarhul Justinian a participat la festivităţile dedicate mileniului Muntelui Athos (v. foto), a vizitat şi schitul Prodromu. Grădinile schitului erau bine întreţinute, şi în el vieţuiau 18 călugări, în frunte cu arhimandritul Veniamin Popa, care-i urmase la conducere, ieromonahului Arsenie Mandrea, din anul 1946. Stareţul remarca faptul că Justinian era primul Patriarh al României care vizita schitul, şi solicita ajutor pentru efectuarea reparaţilor necesare clădirilor şi bisericii, precum şi trimiterea de călugări din ţară pentru ,,împrospătarea personalului monahal”²⁶. Acest lucru se va întâmpla abia peste un deceniu. Arhimandritul Veniamin Popa a condus schitul în perioada 1946 – 1975, fiind urmat de protosinghelul Ilarion Lupaşcu, în perioada 1975 – 1984. În anul 1975 soseau în schit patru călugări tineri de la mânăstirea Sihăstria, iar în perioada 1978 – 1985, mai veneau încă 8 monahi. La conducerea schitului începând cu anul 1984 şi până în prezent se găseşte arhimandritul, Petroniu Tănase, remarcabil duhovnic şi teolog athonit.

În anul 1986, schitul era locuit de 16 monahi, dintre care şase aveau peste 50 de ani, iar restul erau monahi tineri, cu vârste între 27 şi 35 de ani. În perioada următoare statul român a donat schitului un tractor cu remorcă şi o maşină de teren. Faţă de vremurile trecute, când schitul dispunea de venituri de la proprietăţile din ţară şi de la metocul din insula Thassos, în prezent este unul dintre cele mai sărace de la Muntele Athos.

După anul 1990, cu ajutorul statului român şi al altor donatori, s-au refăcut o parte din atelierele schitului, a fost restaurată biserica principală, brutăria, sinodiconul, corpurile de chilii din partea de sud, de nord şi de apus, arhondaricul, bucătăria şi trapeza, s-a îmbunătăţir sistemul de aprovizionare cu apă, prin instalarea unor conducte metalice şi construirea a două cisterne de apă. A fost construit un drum carosabil între schit şi Marea Lavră.

În prezent, la schitul Prodromu vieţuiesc 27 de călugări români, conduşi de venerabilul arhimandrit Petroniu Tănase. [Egumenul Schitului Prodromu este (din februarie 2011) Preacuviosul Ieromonah Atanasie (Floroiu), care urmează Părintelui Protosinghel Petroniu (Tănase), plecat la Domnul]

La 23 aprilie 2007, prin Legea nr. 497, s-a instituit cadrul juridic referitor la sprijinul financiar acordat de statul român schitului Prodromu. S-a alocat anual de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Culturii şi Cultelor, o sumă în lei echivalentă cu 250000 de euro, destinată ,,acoperirii cheltuielilor de restaurare şi întreţinere a clădirilor de incintă şi a celor 4 biserici, realizării de materiale cu caracter de promovare, precum şi pentru susţinerea activităţilor acestui schit”²⁷. La 7 aprilie 2008, Parlamentul României modifică articolul 4 al acestei legi aducând precizarea că această sumă este destinată ,,restaurării, reparării, întreţinerii şi administrării clădirilor din incintă şi a celor 4 biserici; achiziţiei de mijloace fixe pe baza listei de investiţii, avizată conform dipoziţiilor legale în vigoare; activităţilor de întreţinere şi producţie în regie proprie; plăţii unor activităţi de manoperă şi prestări de servicii; susţinerii activităţilor existenţiale şi spirituale ale monahilor, primirii şi cazării pelerinilor; realizării unor materiale destinate promovării schitului”²⁸. Se reia, astfel tradiţia, întreruptă timp de o jumătate de secol, de sprijinire a acestui centru de înaltă trăire spirituală.

În concluzie putem afirma că:

Aşezămintele monahale româneşti de la Muntele Athos reprezintă şi astăzi ortodoxia românească în acele locuri, iar scăderea drastică a numărului monahilor athoniţi şi a lăcaşurilor lor de cult, nu trebuie să lase societatea românească indiferentă. Faptul că aceste aşezăminte au fost sprijinite constant de statul român, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până la Primul Război Mondial, cu subvenţii şi ajutoare însemnate pentru construirea şi întreţinerea bisericilor şi a chiliilor, reprezintă o atitudine care trebuie reluată în zilele noastre, spre a putea salva cel puţin cele două schituri şi cele câteva chilii româneşti în care mai pâlpâie încă, cu mari strădanii personale ale acestor monahi, tradiţia românească în Muntele Athos.

Faptul că în anul 2007, statul român a acordat o subvenţie de 250000 de euro pe an pentru schitul Prodromu, este un prim gest, care dovedeşte că societatea românească nu i-a abandonat pe aceşti fii ai ei, care au ales să se retragă în Muntele Athos şi să se roage pentru acest popor din care fac parte suportând întregul dictat al călugărilor greci de-a lungul timpului. Acordarea de ajutoare băneşti şi materiale trebuie însă să se îndrepte şi către monahii români ai schitului Lacu, ca şi către chiliile care au în urmă o istorie de peste 140 de ani, şi care sunt păstrătoare şi continuatoare ale tradiţiei monahale româneşti.

Prin urmare, statul, diplomaţia, Patriarhia Română, dar şi societatea românească, trebuie să vegheze ca vieţuirea monahilor români athoniţi să fie decentă, pentru a putea reprezenta mai departe valorile ortodoxiei româneşti la Muntele Athos. Căci, aşa cum subliniază actualul stareţ al schitului Prodromu, părintele Petroniu Tănase, ,,Documentele păstrate sunt mărturii grăitoare, care pun în lumină gândul şi fapta acestor monahi împlinite departe de hotarele ţării lor, la îndemnul conştiinţei lor naţionale româneşti”²⁹.

Dr. Adina Berciu-Drăghicescu este profesor universitar la Catedra de Ştiinţele Informării şi Documentării a Facultăţii de Litere, titular al cursului de arhivistică şi documentaristică. Este preocupată de domenii precum: arhivistică, muzeologie, heraldică, sigilografie, numismatică, vexilologie, miniaturistică.

Notă: Mulțumim distinsei doamne profesor pentru îngăduința de a prelua studiul domniei sale pe Blogul Sfântul Munte Athos. Între paranteze pătrate, cu scris albastru, am făcut pe alocuri mici precizări și corecturi, unele datorate schimbărilor produse de la momentul scrierii studiului până astăzi (n. edit. blog)

Referințe bibiografice:

1 D.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 268/1975, f. 123-124.

2 AMAE, fond Constantinopol, vol. 276, nepaginat.

3 Ibidem.

4 Ibidem.

5 Ibidem.

6 Ibidem.

7 Ibidem, fond Problema 15, vol. 21, f. 31.

8 Ibidem.

9 Ibidem.

10 Ibidem, fond Ministerul Cultelor, Direcţia Contabilităţi, dosar 956/1919, f. 1.

11 Ibidem, dosar 100/1920, f. 4.

12 Ibidem, fond Visarion Puiu, dosar 9, f. 17.

13 Ibidem, f. 22.

14 Gh. Vasilescu, Monahul Ignatie, Românii şi Muntele Athos, vol. II, Bucureşti, edit. Lucman, 2007, p. 241.

15 Ibidem, f. 13, fond Minist. Cultelor şi Instruc. Publice, dosar 6/1881, f. 11.

16 Ibidem, f. 15.

17 Gh. Zburchea, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică, Secolul VIII – XX, Ed. Biblioteca Bucureştilor, 1999, p. 169.

18 D.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 6/1881, f. 24.

19 Ibidem, f. 46.

20 Ibidem, f. 47.

21 Gh. Zbuchea, O istorie a românilor, p. 165.

22 Şcoli şi biserici româneşti din Pen. balcanică. Documente. 1864 – 1948, vol. I, p. 257.

23 Ibidem, p. 39.

24 Ibidem, p. 293.

25 DANIC, fond Ministerul Cultelor şi Artelor, dosar 11/1992, f. 44.

26 Monahul Ignatie, Gh. Vasilescu, Românii şi Muntele Athos, vol. II, p. 210.

27 Monitorul Oficial, partea I, nr. 298/8 mai 2007, p. 6.

28 Ibidem, nr. 283/22 aprilie, 2008, p. 2.

29 Gh. Vasilescu, Ignatie Monahul, op. cit., vol. I, p. 402.