Starețul Pimen Vlad de vorbă cu George Crasnean: Cum să te lași în mâna lui Dumnezeu

Părintele Pimen Lacuschitiotul

George Crasnean

Părintele Pimen are fire de poet. Având o astfel de simţire, el a şi scris cea mai bună carte – în graiul nostru – despre mănăstirile şi schiturile athonite: „Sfântul Munte Athos – Grădina Maicii Domnului” (pe care toţi pelerinii şi aghioriţii români o cunosc).

De loc este din Cornu Luncii, din Ţara Bucovinei, iar de metanie, de la mănăstirea Sihăstria, unde a vieţuit doi ani înainte de armată şi alţi doi, după aceea. De douăzeci și patru de ani însă, se nevoieşte în Sfântul Munte, la schitul Laccu, dimpreună cu fratele său după trup, părintele Dosoftei. Vrednic fiind, a construit două chilii acolo: una închinată Sfântului Artemie, acum 21 ani – pe care o păstoreşte fratele său – şi o alta nouă (târnosită în 2009), cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, în care se osârduieşte împreună cu alţi opt monahi. Înţelegând că liber de toate nu eşti decât atunci când slujeşti Domnului și una din surorile părintelui s’a călugărit acasă, în ţară.

Credeţi’mă că orice întânire cu părintele Pimen este o bucurie! Oriunde s’ar întâmpla aceasta, el răspândeşte tihnă şi te odihneşte, pentru că îl simţi fără vicleşug în inimă şi curat la suflet. Cum reuşeşte să rămână neîmpovărat de griji – stareţ fiind – m’am mirat odată, întrebându’l. „Îi arăt doar Domnului, şi nu oamenilor, toate cererile şi doririle mele”, mi’a răspuns el. Asta înseamnă să crezi cu adevărat că Dumnezeu îţi poartă de grijă şi să nu te întemeiezi pe sinele tău! „Arunci astfel Domnului grijile tale şi, în felul acesta dobândeşti şi pacea”. Ţinându’şi inima întoarsă către Dumnezeu, părintele Pimen petrece murind lumii şi veacului acestuia răpind astfel dinainte bunătăţile lumii făgăduite…

Cam aşa scriam despre părintele Pimen în aprile 2010. După şapte ani am ajuns iarăşi faţă către faţă…

călugăria este chemare de la Dumnezeu

Când ați venit părinte, în Athos?

În 1993 am venit.

De unde?

Din Sihăstria Secului.

Acolo e și metania?

Da. Dar mai întâi am stat la schitul Sihăstriei. De pe la sfârșitul lui 87, 88 și 89 – cam doi ani – am stat sus, la Sihla. Pe urmă am plecat în armată, dar cei de la Comisariat ne’au trimis acasă că tocmai în ziua aceea fugise Ceaușescu. Nu știau ce să facă cu noi și ne’au zis: Duceți’vă acasă până trece revoluția și veniți pe urmă! Așa că am plecat înapoi către casă…

La Cornu Luncii…

Da. (Între Gura Humorului și Fălticeni). M’am întors pe urmă, când se liniștiseră treburile, și am făcut armata.

Dar cum a venit părinte, dorul ăsta de călugărie?

Auzi: călugăria nu’i când vine sau nu vine. Călugăria este chemare. Când te cheamă Dumnezeu atuncea poate să te lege și cu zece lanțuri: le’ai rupt și te’ai dus. Când trebuie să iei calea mănăstirii, ai plecat!

La matale cum s’au petrecut lucrurile: ușor-ușor, ori așa… deodată?

Deodată. A fost ca un foc. A fost harul lui Dumnezeu și când harul coboară asupra ta nu mai vezi nimic altceva. Am plecat la mănăstire târziu – după ceasurile zece din noapte – și omătul era până la streașina casei. Când te cheamă Dumnezeu lași totul și pleci. Nu mai stai să faci planuri de călugărie.

Dar înainte de asta, nu ți-a trecut niciodată prin cap să te călugărești, părinte? Pentru că, bănuiesc, că erai un bun creștin încă din tinerețe…

Da. Mergeam de ani de zile la mănăstire: aveam duhovnic acolo. Mă duceam tot timpul la părintele Cleopa. De la biserică nu lipseam niciodată. Vara, în vacanță, mă duceam și stăteam câte o lună, două pe la mănăstire, dar, în sinea mea, nu luasem o hotărâre definitivă în privința călugăriei. Eram și conștient de importanța acestui act, pentru că mă gândeam uneori: oare o să pot rămâne toată viața în mănăstire? Dar când a venit harul…

Și acum? Mai e aceeași revărsare de har?

Nu. S’a terminat. Însă atunci… Era, cum s’ar spune, ca atunci când te arunci în prăpastie cu capul în jos pentru că știi că Dumnezeu te prinde. Știi sigur că te va lua în braţe. Atunci lași toate deoparte și pleci. Te’ai dus, iar mai departe te lași în voia lui Dumnezeu.

Harul lui Dumnezeu depășește omenescul, dispare orice gând atunci…

Şi de acasă câţi eraţi, părinte?

Nouă.

Aşa mulţi?

Da. Eu provin dintr’o familie creştină.

Şi de călugărit? Parcă şi un frate al sfinției tale este monah: părintele Dosoftei?…

Da. E şi el în Lacu. Ai mai scris acum câțiva ani despre el și l’ai botezat Sofronie. Mă tot întrebam atunci despre care Sofronie e vorba?

Îmi cer iertare! Cel cu jumătate de barbă albă și jumătate neagră, nu?

Da. Ehei! Acum e cu toată barba albă.

Deja?

Deh! Viața omului e suiș până spre patruzeci de ani, apoi începe coborârea. După ce ai trecut de patruzeci de ani începi să primești telegrame: părul se face sur (sau cade!), și încep să mai scârțâie câte un picior, câte o mână de’acuma.

despre boale

Păi și sfinția ta câți ani ai, că barba e destul de neagră?

Patruzeci și șapte.

Deci… în coborâre!

Păi da. Și eu. Toată puterea omului e până spre patruzeci de ani. Până atunci poate să mai viseze, să se lupte cu munții și toate celelalte. După aceea începe să mai scârțâie câte una, alta: asta înseamnă că omul trebuie să înceapă să se pregătească. De va fi în putere, trăiește optzeci, poate și mai mult, dar cu chin și osteneală la anii bătrâneții că acum vine plata păcatelor: boalele și moartea.

Bine, dar matale n’ai voie să te îmbolnăvești, că nu prea faci păcate aici, în Sfântul Munte…

Păi e suficientă umezeala asta din Lakkou și reumatismul apare imediat. Nu trebuie să mai aștept și răsplata greșelilor. Umezeala asta te omoară! Și vara – când e cald – se ridică umezeala dinspre mare și aici stă, la noi în „groapă” („lakkou”, în limba greacă, adică numele schitului). De asta nu viețuiește nimeni pe aici – în afară de români. Nu e nicio chilie cale de trei ceasuri, până la Agiou Pavlou (mănăstirea Sfântul Pavel) și nici în partea cealaltă, până la Provata, către Karakalou. Și marea e departe…

despre Lakkou

O adevărată enclavă românească datorată umezelii!

Da. „Pustia cea mai dinlăuntru, cea mai din adânc” – așa era numit locul ăsta din vechime.

Dar de ce au ales românii locul ăsta?

Pentru că le’a plăcut liniștea. Au fost iubitori de însingurare. Însă aici aveau și apă. Își făceau pe lângă chilii câte o mică grădină și viețuiau la pustie în felul acesta. Scobeau în lemn niște uluce pe care le puneau apoi unele peste altele și în felul ăsta își aduceau apa la grădină. Nu existau fântâni, furtune, sisteme cu picurător și toate înlesnirile din ziua de azi.

Sfinția ta trebuie să știi care e istoria acestor locuri…

Ce știu este că mai demult pământurile acestea au fost ale Vatopedului, însă la un moment dat au făcut un schimb cu Sfântul Pavel (mănăstirea) – căreia îi datora ceva bani – și așa a ajuns locul în stăpânire la Agiou Pavlou. La început au stat niște sârbi aici – erau mulți și în Sfântul Pavel (mănăstirea) dar, încet-încet, locul s-a pustiit. Pe urmă au venit românii aici.

Și astăzi câte chilii sunt în Lakkou?

Paisprezece sunt terminate deja și mai sunt trei în construcție.

Deci șaptesprezece.

Da. Cam așa.

profeția avvei Cleopa

Și în Athos, cum ați ajuns părinte?

Exact cum am mers la mănăstire, așa am venit și în Sfântul Munte. M’a luat Maica Domnului de mână și m’a adus. Deci, cu o lună mai ’nainte, nici prin cap nu’mi trecea să vin în Athos. Eram liniștit: numai ce mă puseseră ajutor de iconom la Sihăstria. Aveam „în stăpânire” treizeci de monahi și vreo douăzeci de muncitori și toate muncile din mănăstire. Trecusem prin mai toate ascultările până atunci; și la oi fusesem un an.

Atunci (cu o lună mai ’nainte de plecare) venise tata pe la mine și am urcat oleacă împreună prin livadă, sus pe deal, ca să mai povestim în tihnă. S’a întâmplat însă că, tocmai atunci cobora tăpșanul părintele Cleopa. Și cum mergea el către mănăstire, odată se întoarce către mine și’mi zice: „Ai grijă, să nu fugi cumva la Athos!”. Dar el zicea asta ca omul care știa mai bine decât mine ce urma să fac eu. Ca și cum ar fi spus de fapt: „Știu c’o să fugi în Athos!”. Tata mă întreba de ce grăiește vorbele acestea? „Știu și eu? El știe ce zice!”, i’am răspuns, nedând importanță cuvintelor bătrânului. A trecut asta, au mai trecut patru săptămâni, iar eu – într’o lună de zile doar – nu mai vedeam decât Athosul înaintea ochilor! Și, deși era destul de greu pe’atunci, într’o săptămână le’a rânduit Maica Domnului pe toate și am plecat în Țara Sfântă și către Athos, fără niciun ban în buzunar! Îmi trebuiau vize de Israel și Schengen și le’am primit fără nicio problemă pe amândouă! Mi se deschideau toate ușile ca prin farmec! De fapt Maica Domnului era cea care mijlocea pentru mine ca să ajung în „grădina” ei! Aș putea scrie o carte numai despre acest pelerinaj al meu: cum dormeam uneori prin tufișuri (pentru că n’aveam nicio lețcaie în buzunare!) și pe la ceasurile cinci dimineața, ieșeam și eu și mă aranjam: căutam o toaletă ca să mă spăl, iar apoi o luam din loc.

Unde asta?

La Ierusalim. Așa am petrecut vreo săptămână prin Israel, până a mijlocit Maica Domnului și m’am trezit și cu bani și cu viză Schengen, ca să pot pleca către Grecia și Agion Oros! Am mai făcut și foame vreo trei zile – cât a durat călătoria cu vaporul de la Tel Aviv până la Athina. Deh! Astea erau posibilitățile! O istorie întreagă și călătoria asta a mea de la Atena la Salonic și apoi în Athos. Vă dați seama?: eu nu cunoșteam pe nimeni – nici la Salonic și nici în Sfântul Munte – ca să’mi fac rost de Diamonitirion (permis de intrare în Athos). Dar m’a ajutat Maica Domnului și mi’a trimis în cale, la vreme potrivită, oameni care să mă ajute.

în „Grădina Maicii Domnului”

Și în Athos unde ați mers întâia oară?

La Prodromu. Pentru că – întâmplător sau nu – mașina schitului era la Careia (Karyes) și m’a luat și pe mine până la chinoviul nostru (al românilor) de acolo. Pe urmă, pentru că trebuiau să vină mai mulți pelerini în Prodromu și nu prea aveau locuri de cazare la arhondaric, ne’au adus în Lacu. Și aici am rămas!

Unde anume?

Păi nu era decât o singură chilie atunci: la kiriakon (biserica schitului). „Casa părintească” – așa îi ziceam noi. Dar ploua în chilia ceea! Doamne iartă’mă! Și nici nu puteai s’o repari cu una cu două, că era acoperită cu piatră și ardezia era pusă pe lut, iar pământul fugise la vale. Eu aveam în chilie, deasupra patului, un lighean. Și de acolo o tablă pe care se scurgea apa către o sobă – unde aveam un alt lighean de „captare”! Atunci cam așa arătau chiliile la toți călugării din Lacu.

Grea viață!

În vremea aceea chiar era sărăcie în schit! Puneam câțiva cartofi în grădină, adunam și câteva urzici și asta era mâncarea: făceam o oală mare de ciorbă care ne ajungea o jumătate de săptămână. Joia mai făceam una, cu care ne mai hrăneam trei zile. Așa am trăit vreo doi ani. Mai mâncam câțiva struguri după „Schimbarea la Față” și asta era! N’aveam două rânduri de haine. Straiele de biserică. Atât! În rest, am găsit noi prin pod niște cârpituri și ne’am făcut haine de lucru din ele.

Ați dus’o greu!

Da. Pe’atunci, dacă primeam un loukoumi (rahat) îl tăiam în patru bucăți mai mici, ca să avem pentru kerasmă (tratație), la musafiri. N’aveai decât ce creștea în grădină, în timpurile acelea.

Și nu era mai bine?

Ba daaa! Mult mai bine! Aveai liniște. N’aveai tulburare. Cu toate că liniștea vine din interior. Uite! Părintele Porfirie o trăit treizeci de ani în Atena și la ce măsură ajunsese?! Trebuie să te încrezi total în Dumnezeu! Toate spaimele omului vin de la necredința lui în Dumnezeu: c’o să te îmbolnăvești, c’o să mori de foame, că n’o să răzbești la pustie…

Deci Sfinția ta trăiești după spusa Domnului: „Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei”. (Matei VI, 34).

Și vezi că zice chiar și să „nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?”. (Matei VI, 31). Te încredințezi lui Dumnezeu, sau Maicii Domnului – că ea e cea mai bună mijlocitoare: prin ea vin toate darurile. Și n’ai nevoie de nimic pentru că toate cele de trebuință ți le dă Domnul. Cele pe care nu le ai – și zici tu că’ți lipsesc – însemnează că nu’ți sunt de trebuință.

Am ascultat cândva o predică a unui grec care povestea cum au reușit câțiva elini să țină piept, ba chiar să și învingă, mai multe trupe de fasciști italieni. Era vorba de Georgios Kastritis care a văzut’o pe Maica Domnului însoțită de o ceată de sfinți și spunând că merge în linia întâi a frontului ca să’i apere pe ortodocși! Iată cine a câștigat lupta de fapt! De aceea, zicea părintele acela că, de multe ori se întâplă ca noi s’o cinstim pe Preacurata mai mult decât pe Hristos – dar El nu se supără. Pentru că la Dumnezeu nu e ca între oameni: El se bucură, de fapt, că’I cinstim mama! Pe împărăteasa cerului și a pământului! Și cine e mai puternic – în cer și pe pământ – decât Maica Domnului? Iar dacă „te ții de poalele Maicii Domnului” ce rău poate să se atingă de tine? Te lași în grija ei și n’are ce să te doară. Au nu știe ea ce te doare pe tine?

Ș’apoi de ce să’ți faci atâtea griji? Că ce’o să mă fac mâine? Dar ești sigur c’o să ajungi ziua de mâine? Dacă ai pus noaptea capul pe pernă și nu te mai ridici la rugăciune dimineața? Cea mai mare luptă a vrăjmașului cu omul e că nu’l lasă să trăiască prezentul. Sau în viitor sau în trecut, dar nu prezentul! Bătrânii să povestească cât de vrednici erau o dată, în tinerețile lor, iar cei tineri, cu planurile de viitor. Și ei nu trăiesc clipa. Nu trăiesc prezentul. Că mâine o să fac cutare lucru, poimâine altul, dar astăzi nu face nimic. Și mai ales, nimic pentru mântuirea lui. Dar omule, bucură’te de clipa asta: de oamenii de lângă tine, pe care Dumnezeu ți i’a trimis în cale…

Amin părinte! Înseamnă că de asta am venit la Sfinția ta astăzi!…

De frumusețile din jur, de păsări, de copaci, de flori și iarbă… Dar nu – omul își zice mereu că mâine o să facă ceva, însă când vine ziua de mâine spune la fel: că tot mâine va face și va drege! În felul ăsta, nici nu trăim, nici nu murim! Cu un picior în groapă și cu unul pe mal nu mai trăim prezentul și nu ne mai bucurăm de nimic.

Voi sunteți în lume: bucurați’vă unul de altul! De soțiile voastre, de copii voștri. Mai lăsați de la voi, nu băgați în seamă toate cele – că și voi mai greșiți câteodată și trebuie să vă rabde cineva. Iar seara ia’i pe toți în brațe. Cereți iertare de la toți. Că nu știți dacă dacă vă veți mai trezi dimineața. Ori poate să moară vreunul dintre ei! Și a rămas supărare între voi, Doamne ferește! Deci, toate lucrurile astea nu ne lasă să ne bucurăm de viață, dacă nu știm să le folosim. Să trăim frumos și să ne bucurăm de tot ceea ce ne’a lăsat Dumnezeu să ne bucurăm. Și să mergem la bucurie și dincolo.

Dar noi ce facem? Mașina, 200 km la oră – și cine mai vede că a înflorit copacul? Se mai uită cineva cum crește iarba? Nu.

Mai degrabă stă pe Facebook și Instagram.

Da. Poate. Sau poate că străbăți sute de kilometri și nu vezi nimic, pentru că în mintea ta nu sunt decât numai planuri. Mintea ta este în altă parte. Astăzi toată lumea vorbește despre dragoste, dar toți suferă de singurătate. De ce? Pentru că nimeni nu mai trăiește în prezent.

Ai dreptate părinte. Eu aș zice că nu există decât clipa de față: cele de ieri au trecut, iar cele de mâine, n’au venit. Acum nu există decât grăirea noastră…

Da. Ce voiam să mai spun e că, înainte vreme, în orice sat se cunoștea toată lumea cu toată lumea. Om cu om. Nu cădea o piatră undeva fără ca să știe și baba din capătul satului. Iar preotul își cunoștea toată turma. Acuma, trăiesc oamenii de douăzeci de ani în același bloc și nu se cunosc între ei. Cel mult se salută când se întâlnesc și atât. Dar oamenii ar trebui să se bucure unul de altul.

Da. Mai ales că spune avva Apollo: „l’ai văzut pe aproapele tău, L’ai văzut pe Dumnezeu”.

Da. Și Sfântul Antonie (cel Mare) zice că de la aproapele tău îți vin și viața și moartea. Ș’apoi nu poți să fii într’atâta de sărac încât să nu poți dărui ceva. Măcar un zâmbet. Unii poate vor spune că ești cam într’o ureche, alții vor zice că ești fericit, dar celor mai mulți le vei face bine. Mai bine decât dacă ai sta ursuz. Înainte, la țară toată lumea se saluta, ba se mai și întrebau de multe ori de sănătate…

Părinte, eu când m’am mutat de la țară la oraș, jumătate de an am dat „ziua bună” la toți pe care’i întâlneam! (George Frîntu).

Asta era buna creștere de acasă. Dacă cumva nu dădeai „bună ziua” până și preotul afla imediat de necuviința ta!

Am pățit’o și eu părinte la vremea prunciei mele. Aveam vreo cinci ani pe’atuncea și mă grăbeam într’o bună zi să ajung la dispensar, la tata – Dumnezeu să’l ierte! – și’am trecut pe lângă câțiva oameni, care lucrau la un șanț, fără să le dau binețe. M’au strigat și mi’au zis: Măi, tu ești băiatul lui Mihai a’ lui Grui?”. După încuviințare, zice Ilie Paleru’: „Ia întoarce’te c’ai uitat ceva!”. M’am întors, m’am uitat atent pe jos: nu pierdusem nimic. Zic ei: „Mai întoarce’te odată!”. Abia atunci am realizat că nu le zisesem „Doamne ajuta!”. Așa era lumea în vremea tinereții mele!

Da. Noi am putea trăi atât de frumos între noi, dar cu mai multă dragoste și respect. Însă, de cele mai multe ori, nu ne lasă egoismul din noi. Mereu grija unei zile – care nu e a noastră oricum – și încă o boală: tot timpul să avem dreptate!

despre îndreptățire

Treaba asta cu îndreptățirea, e plagă națională, părinte! Nu mai răbdăm nimic și pe nimeni. Și cât de frumos zicea Sfântul Isaac Sirul: „Cel ce poate să rabde o nedreptate și îi stă în putință s’o înlăture, a căpătat mângâiere de la Dumnezeu”!

Da. Dar astăzi fiecare vrea să i se dea dreptate – toată lumea vrea să aibă dreptate. Mi’aduc aminte de o istorioară cu un rabin la care veneau evreii să le facă dreptate. Și, într’una din zile, pe când Rahela făcea mâncare în bucătărie – dar, fiind ușa întredeschisă, mai trăgea cu urechea și la vrajbele cu care veneau oamenii la judecată – își aude soțul dând dreptate la doi oameni pentru aceeași pricină. Contrariată l’a întrebat și ea: „Cum se poate să aibă dreptate și unul și celălalt?”. „Măi, știi ceva? Și tu ai dreptate”, i’a răspuns înțeleptul evreu. El dădea dreptate fiecăruia. Vezi! Contează starea de pace pe care o ai. Să nu te tulburi și atunci păstrezi pacea și împrejurul tău: în obște, ori acasă, în familie. Numai așa poți s’o dăruiești și celorlalți.

„Dobândește pacea și mii de oameni se vor mântui în jurul tău”! (Sf. Serafim de Sarov)…

Da. Îmi povestea o fată că a fost luată asociată la un notariat mare din București. Nu era singura, ci mai erau vreo zece acolo. Fiind o fire optimistă, veselă, când și’a văzut colegele așa încrâncenate și sobre și’a zis că n’o să poată trăi cu ele acolo. Dar prin pronia lui Dumnezeu s’a întâmplat că a trebuit să le fie șefă colegelor ei și atunci s’a gândit să schimbe puțin lucrurile și să răspundă cu zâmbete și bunăvoință tuturor. Purtându’se mereu așa a reușit ca, într’un singur an, să’i schimbe pe toți, iar astăzi acel notariat chiar se bucură de reputația de a fi „cel mai prietenos” din București. Vezi, cum un singur om a’ lui Dumnezeu a reușit să dăruiască… „pace tuturor”!

judecarea aproapelui

Am observat părinte că noi, cei din lume, chiar avem o problemă mare cu judecarea aproapelui…

Asta se întâmplă pentru că nu ne mai vedem greșalele noastre. Mereu pe ale celorlalți, dar „bârnele” noastre, niciodată. Iar asta nu este smerenie.

Bun. „Teoria” o știu, dar cum facem – practic – să scăpăm de păcatul acesta?

Prin tăcere. Spun Sfinții Părinți că „de câte ori am grăit, am greșit”…

Da. Și că „nimeni nu s’a căit că a tăcut”…

Să începem cu tăcerea. Și să te ții de ea. Să’ți pui lege: n’am să mai grăiesc mai mult decât e neapărat de trebuință.

Da părinte: aici în „pustia cea mai dinlăuntru”, se poate. Dar dacă ești în lume și – uite – lucrezi ca fata aceea la notariat. Ce te faci când ai „program cu publicul”?

Trebuie căutată calea de mijloc. Când e neapărată nevoie să vorbești, grăiești. La muncă, n’ai ce face. Dar nu’ți căuta prilejuri: la o bere, cu prietenii, prin cluburi… Cât despre judecarea apropelui, spun Sfinții Părinți că ei gândeau cam așa: „Eu sunt un ticălos. Ce drept am eu să’l judec pe fratele meu, mai înainte de a’l judeca Dumnezeu?”. Căci acolo unde sunt doi și grăiesc despre un al treilea – care nu este de față – e vorba de judecată.

Dar noi nu’l îndreptăm pe cel care îl judecăm, ba dimpotrivă, aruncăm povara unor cuvinte grele asupra lui. Cum spune și starețul Tadei: noi nu ne dăm seama câtă putere au chiar și gândurile noastre! Dacă mai mulți oameni îl judecă și îndreaptă asupra lui gânduri rele, acel om va ajunge „năuc de cap”. Asupra lui se va revărsa toată răutatea celorlalți. Și invers. Uite: tu ești aici și te rogi pentru un frate de’acasă și acela se face sănătos! Așa și noi: Ai auzit ce’a făcut episcopul cutare? Și în loc să’l ajuți cu o rugăciune, ca să’l îndreptezi (dacă a păcătuit!), tu îi faci un rău. Iar dacă sute de mii de oameni gândesc la fel despre acel ierarh, săracul nici nu știe de ce i se împleticesc picioarele, de rău ce’i este! L’ai nenorocit de tot! Dar nu zice nimeni: Hai „să plecăm genunchii noștri” la rugăciune pentru el! Pentru că dacă am face așa, Dumnezeu l’ar schimba – de’ar fi greșit. Însă nouă ne este mai ușor a judeca pe cineva decât să batem zece metanii pentru el și să stăm câteva clipe cu mâinile ridicate la rugăciune pentru dânsul! Ia să stăm câteva mii de oameni în rugăciune pentru un ierarh, să vezi cum î’ar spune Dumnezeu: „Trezește’te vlădica și te’ndreptează, că uite câți oameni strigă la Mine!”.

Eu cred însă că asta se întâmplă (și) pentru că pe noi ne mustră conștiința pentru răutățile noastre și atunci găsim o „scăpare” în faptul că și altul mai greșește. Vezi cum făceau Sfinții Părinți? Notau cele mai mari virtuți pe care le vedeau făptuite la ceilalți și, atunci când dracul slavei deșarte le șoptea că au ajuns la măsură, repede tăiau gândul comparându’se cu unul dintre sfinți. Noi însă facem invers: dacă ne apucăm de băut, ne gândim imediat că încă n’am ajuns ca cei de prin șanțuri!

femeia „văzută” de bărbați

Fiecare judecă după starea lui, după patima care’l stăpânește. Să zicem că o femeie merge pe stradă în miez de noapte. Dacă o vede un credincios, poate să gândească despre ea că vine de la vreo priveghere, de la vreo biserică sau mănăstire. Dacă o vede un mirean obișnuit, poate să creadă că femeia a ieșit la o plimbare. Dacă o vede un scandalagiu, poate să creadă că a izgonit’o bărbatul ei de’acasă. Iar dacă o zărește un om pătimaș, poate să creadă despre ea că vine cine știe de pe unde „și’a făcut de cap”. Deci: e vorba doar de o simplă femeie care merge pe stradă și iată câte judecăți poate să nască! Ea poate că este nevinovată: a ieșit, pur și simplu, la o plimbare, însă fiecare o vede după starea lui, după patimile lui. Este o vorbă care spune că „ochiul curat pe toate le vede curate”. Chiar și în cei mai răi oameni găsește ceva bun, o părticică din chipul lui Dumnezeu. Dacă te judeci pe tine vei găsi întotdeauna un motiv ca să acoperi greșelile aproapelui tău.

chiliile părintelui Pimen

Părinte, cum ți’a fost viețuirea în schitul Lacu?

Am stat în schit primii doi ani și am luat totul de la zero. Cum v’am spus: trăiam din grădină – și pentru ea a trebuit să luptăm ca să defrișăm terenul și să cărăm pământ, pentru că locul era pietros. Pe urmă am sta doi ani în mănăstire, la Sfântul Pavel, ca să mai învăț limba greacă. Când m’am întors, acum nouăsprezece ani, am luat chilia „Sfântul Artemie” și am reconstruit’o. La început am fost singur, apoi a venit și fratele meu, părintele Dosoftei, ca să viețuiască acolo. Am zidit chilia de la zero. Adică de la zero absolut, pentru că nu era nimic acolo, doar piatră și pădure. Un an am stat într’un cort. Nici mâncarea nu prea ne ajungea, dar mai mergeam pe la mănăstire și mai aduceam câte’o traistă de conserve și pâine. Dintru început am făcut trei chilii ca să avem unde sta, iar pe urmă tot am adăugat până a ieșit așa cum o vedeți. Uite’așa a rânduit Maica Domnului să ridicăm chilia sfântului fără niciun ban strâns dinainte. Mai împleteam eu metanii, mă duceam pe la mănăstiri și le dădeam și de la fiecare plecam cu câteva materiale de construcții.

După ce am isprăvit’o, am viețuit acolo doisprezece ani dar, „la plinirea vremii”, m’am apucat s’o ridic pe asta în care grăim noi acum. Eu de la început am vrut s’o zidesc pe asta, dar mănăstirea a dorit ca mai întâi să ridicăm chiliile din jurul bisericii mari și abia după aceea să ne apucăm și de cele de mai sus. Asta fiind cel mai departe de kiriakon, a trebuit s’o lăsăm la urmă. Aici era o grămadă mare de bolovani, iar schitul voia să construiască o casă pentru muncitori. Pe timpuri fusese o biserică mare aici, tot cu hramul „Intrării Maicii Domnului în Biserică”. Și, cum la „Sfântul Artemie” eram cam mulți – vreo zece monahi – și bisericuța cam mică, m’am gândit că a venit timpul să cer chilia asta (din nou) de la mănăstire. Însă, mai ’nainte de a o cere de la mănăstire, am făcut rugăciune către Maica Domnului ca să mi’o dea și n’am avut niciun fel de îndoială c’o voi primi. (Locul mai fusese cerut și de alții, mai înainte, dar nu l’au căpătat). Cum nu erau decât câteva pietre surpate pe locul ăsta, mulți dintre frați ziceau:„Ori îi nebun, ori are un sac de bani!”. „Sunteți zece la Sfântul Artemie; mai mulți ca oriunde în schit: ce vă lipsește vouă?”, se întrebau ei. (Pe atunci mai erau opt călugări la părintele Ștefan (Nuțescu), șase într’altă chilie și în rest, câte trei-patru.

Păi eu știam că o chilie poate să aibe maxim nouă călugări – mă rog, exeptând Burazheri (o „chilie” mai mare decât multe mănăstiri athonite – precum Stavronikita, Konstamonitou, etc – care are o obște de treizeci și cinci de monahi)…

După legile vechi, mănăstirile înscriau șase pe o chilie. Însă chiliile care aparțin de schituri au alte legi față de cele ale mănăstirilor. Așa și cu Burazheri. Dar, cum spuneam, aici m’am apucat prima dată să curăț și să îndrept locul. Era un grec, un buldozerist, care lucase mult prin Lacu și ne înțelegeam bine. Cu el am început munca, pentru că eu n’avem bani, dar el mi’a spus: „Îmi plătești când poți”. Și i’am dat abia după un an-doi. Cu el am săpat totul pe aici și mai lucram cu încă patru muncitori.

Gigi Becali

Aveam un prieten grec care mă tot suna și mă întreba cum mai merge treaba. Eu îi răspundeam că lucrul merge, problema era cu plata lui: aveam datorii deja de 10.000, 20.000, apoi 30.000 de euro. „O să te omoare argații, că n’o să ai de unde le da banii!”, mă „încuraja” el. „Eu fac tot ce e omenește posibil ca să’i plătesc! De restul se ocupă Maica Domnului și am nădejde că ea nu mă va lăsa nici de data asta!”. Și nu m’a lăsat. În ziua în care mă hotărâsem să nu mai fac datorii peste cele treizeci de mii de euro, a oprit la chilie un Land Rover închiriat. Au coborât cinci oameni din mașină și vine unul dintre ei până la la mine. „Doamne ajută părinte!”. „Dumnezeu să vă binecuvânteze!”. „Merge treaba, părinte?”. „Merge”, zic. „Bani aveți?”. „Nu”. „Datorii?”. „30.000 de euro”. „Ionuț, adu sacoșa aia cu bani încoace. Ia părinte 30.000 de aicea și să fii sănătos!”. S’a’ntors și’a plecat. După ce m’am dezmeticit un pic am fugit repede la mașină și l’am tras de mânecă pe unul dintre oameni: „Da’ cine’i creștinul ăsta așa de milostiv, ca să’l pomenesc și eu la slujbe?”. „Cum, nu’l știi părinte? E Gigi. Gigi Becali. Chiar n’ai auzit de el?”. „N’am auzit în viața mea de dânsul”, i’am mai răspuns eu încă mirat de așa întâmplare minunată. Vă dați seama? Omul ăsta mi’a dat treizeci de mii de euro fără să mă întrebe măcar cum mă cheamă, fără să știe nimic despre mine! Pur și simplu mi’a pus banii în mână, s’a întors și a plecat! Și așa a făcut pe la toate chiliile românilor: le’a plătit tuturor datoriile.

Peste câteva zile mă sună iar grecul: „Cum mai stai cu datoriile?”. „Păi nu mai am datorii”. ”Cum așa?”. Și i’am povestit întâmplarea. „Minune!”, zice. „Cum se poate să dea cineva atâția bani la un necunoscut?”, se tot mira el. „Prietene, cele ce la oameni sunt cu neputință, la Dumnezeu sunt cu putință” (Luca XVIII, 27), i’am răspuns atunci.

Deci te’a ajutat mult Gigi, părinte!

Da. Cam 40% din tot ceea ce vedeți aici, s’a construit cu banii lui. Restul e „banul văduvei” de la credincioși.

acoperișul Maicii Domnului

Acoperișul a costat și el, foarte mult. 25.000 de euro doar cel de pe chilie, afară de ardezia de pe biserică, pe care’o pusesem mai din timp. Pusesem cartonul asfaltat și șipcile pe chilie dar, pentru că deja aveam 20.000 de euro datorie, nu eram în stare să mai procur alți 25.000. Între timp, șipcile au început să se strâmbe, cartonul să cedeze, iar ploaia să se strecoare în casă. Ș’atunci am apelat iarăși la Preacurata: „Maica Domnului” zic, „fă cum vrei tu, dar ajută’mă să acopăr chilia până la iarnă, că ne plouă în casă!”. (Trebuie să vă spun că eu nu i’am cerut niciodată Maicii Domnului bani, ci doar cele de trebuință neapărată).

Și, într’o noapte eram la priveghere, la kiriakon – chiar în spatele bisericii, pentru că mai făceam și eu închinăciuni, să nu mă ia somnul. Și atunci vine la mine un om să mă întrebe dacă… mi’am acoperit chilia! I’am răspuns că „nu, pentru că m’a costat 20.000 de euro să pun ardezia pe biserică, iar chilia fiind mai mare, cu siguranță va costa mai mult”. A plecat și s’a întors puțin mai târziu. „Și cam cât ar trebui să dea cineva ca să fie ctitor al chiliei Sfinției tale?”, m’a întrebat de data asta. „Păi, ar trebui o sumă mai consistentă ca să rămână în veci pomelnicul lui la sfânta masă”, zic eu. „Oare 25.000 de euro ar ajunge pentru asta?”. „Bineînțeles”. Iar a plecat omul. În sfârșit; se termină slujba, când dau să plec către casă, vine acel creștin la mine și’mi pune în mână un plic gros cât o cărămidă, zicându’mi: Părinte, ai 25.000 de euro în plic ca să’ți acoperi casa. Banii ăștia eu i’am adunat în mult timp și nu mă puteam hotărî în ce afacere să’i investesc. Aveam vreo două variante, dar nu eram decis și atunci am apelat la Maica Domnului – să mă învețe ea ce să fac cu banii. Şi ea mi’a spus: Du’te și dă’i părintelui Pimen ca să’și acopere chilia!”. Bucuros eu, după ce i’am mulţumit şi Maicii Domnului pentru aşa ajutor trimis, l’am căutat imediat pe meşterul care’mi acoperise biserica – pentru că ştiam că are lucrări antamate pe un an înainte. Aşa era şi de data asta, dar mi’a zis grecul că are două săptămâni libere până la următoarea lucrare. „Gata”, zic, „ne apucăm de treabă”. Repede am comandat piatra (ardezia) la Kavala şi am început lucrul. Vreau să vă zic că materialele pe care le’am cumpărat (pentru că a trebuit să schimb şi cartonul asfaltat) şi manopera m’au costat, nici mai mult, nici mai puţin decât… 25.000 de euro! Am vrut să vă povestesc măcar un episod al construcţiei acestei chilii, dar să ştiţi că ea toată a fost zidită în felul acesta. Şi biserica tot aşa am făcut’o.

Lucru minunat: asta este singura biserică din Athos în care trebuie să te descalţi!

Agia Paraskevi

Trebuia s’o sfinţesc: au venit lacuschitioţii la slujbă și m’au întrebat: „Frate, dar tu ce faci aici? Moschee?”. „Măi, trebuie să am şi eu ceva specific!”, le’am răspuns eu. Uite: aici în dreapta am pictat’o pe Sfânta Ecaterina – că, după Maica Domnului, la ea am eu cea mai mare evlavie – şi mă tot gândeam – şi eu şi pictorul – pe cine să zugrăvim în partea stângă. Pe care dintre cuvioase. (Ştiţi că la noi, în Athos, sfintele se zugrăvesc deasupra, însă eu am voit neapărat s’o pictez neapărat pe Sfânta Ecaterina aici, în partea dreaptă, unde stau). Şi mai înainte de a isprăvi fresca, mă duc odată în ţară, pe la Iaşi, pe la Cuvioasa Parascheva. Când să plec, cineva de la catedrală îmi spune: „Părinte, tocmai am schimbat veşmintele cuvioasei. N’ai vrea să le iei dumneata?”. „Mai întrebi omule? Bineînţeles că le vreau!”. Pe urmă, mă sună şi o creştină ca să’mi trimită şi perna sfintei. Zic eu în sinea mea: „E clar. Pe Sfânta Parascheva trebuie s’o pictăm în cealaltă parte!”. După ce am zugrăvit’o, ne’a şi ajutat. Cu două săptămâni mai înainte de sfinţire n’aveam sfinte vase, candele şi multe altele. Şi nici bani.

Ca de obicei, părinte!

Da. Mă obişnuisem deja. Şi vine sărbătoarea Sfintei Vineri. Cum în schit nu i s’a făcut slujbă specială, am privegheat’o noi pe cuvioasa, la chilie, la „Sfântul Artemie”, că încă stăteam acolo. Şi, în toiul nopţii mă cheamă un frate: „Părinte hai la telefon că vrea neapărat cutare credincios să vorbească ceva cu Sfinţia ta!”. Şi zice acela (direct) către mine: „Părinte cum stai cu datoriile?”. „Ca de obicei”, spun. „În creştere!”. „Uite, vreau să’ţi trimit ceva bani, dar n’am prin cine”. Cum un frate de’al meu tocmai venea în Munte, mi’a adus şi plicul cu bani de la acel prieten. Am şi dat îndată fuga la Athena să caut opt candele de argint, vase liturgice din argint şi o raclă pentru moaşte – tot din argint. Şi tot umblând pe la meşterii greci de acolo, până la urmă am găsit unul care mi le’a făcut pe toate în banii aceia, pe care’i aveam. Şi uite’aşa s’a îngrijit cuvioasa de odoarele bisericii noastre, chiar în ziua praznicului ei! Anul următor m’am dus la cuvioasa de la Iaşi, ca să’i mulţumesc de tot ajutorul pe care ni l’a dat. Cum mi s’a părut că am stat prea puţin cu ea, m’am întors şi a doua zi (în chip minunat) – la Utrenie şi Liturghie – şi am stat în voie de vorbă cu ea.

V’am spus toate acestea ca să ştiţi că tot ce vedeţi aicea s’a făcut din mila Domnului prin intervenţii ne-omeneşti: cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al sfinţilor. Ş’atuncea pentru ce să ne consumăm noi, când Dumnezeu şi sfinţii Săi sunt cei care lucrează, de fapt.

Da: „omul asudă şi Dumnezeu lucrează”…

Toate se fac de la sine, dacă omul îl caută necontenit pe Dumnezeu şi face voia Lui. El îţi poartă de grijă atunci. El şi Maica Sa…

tractorul lui Becali

Cu iertare să’mi fie părinte, dar văd că ţi’au purtat de grijă şi cu ditamai tractorul!

Tractorul acela – ştii care’i treaba cu el? O vrut Becali, la timpul acela, să dea întregului schit, ori un tractor, ori o maşină mai mare, de care să se folosescă toţi fraţii. S’au dus părinţii şi s’au interesat dar mănăstirea le’a zis că nu le dă voie să’şi ia camion. Dacă vor, pot să’şi ia un tractor mai mare. Au căutat ei unul care să facă de toate şi au găsit aşa ceva pe la Salonic, dar costa nici mai mult, nici mai puţin decât 120.000 de euro! S’au dus la domnul Becali şi acesta le’a zis: „Bun. Vă dau banii, dar cu o condiţie: tractorul stă la părintele Pimen şi el are grijă de dânsul”. Aşa a ajuns tractorul la mine, cu toate că eu n’am ştiut nimic despre el până nu mi l’au adus în ogradă! Nouă chiar nu ne foloseşte acum, dar e în grija mea, aşa că „fac ascultare” şi mă ocup de el.

V’a ajutat mult Becali aici, în Lacu!

Mult. Cum zicea şi un bătrân: „De la voievozi încoace, n’a mai fost niciun român care să ne ajute atât de mult!”. În schit la noi a lăsat vreo două milioane de euro şi, în plus, douăzeci de TIR-uri de cherestea!

Eu am auzit că a dat românilor aghioriţi peste cinci milioane de euro!

A dat cu siguranţă! Dar i’a mai ajutat şi pe prodromiţi cu nişte sume importante. Păi şi atunci când era închis, a trimis Prodromului 500.000 de euro! La început a adus el banii în Athos dar mai pe urmă, le trimetea chilioţilor euro în conturi, prin bancă şi funcţionarii greci s’au speriat când au văzut ce sume veneau! Verificau să nu fie erori în sistem! Să aibe parte de mântuire, că ne’a ajutat mult. Şi Dumnezeu îl ajută pe el! Construieşte acum un spital, am înţeles. A ridicat case, biserici, mănăstiri. Se luptă să facă ceva pentru aproapele lui. În felul lui, el este un luptător.

Poate că unii vor spune că „are de unde”. Dar sunt atâţia alţii care „au de unde” şi nu se ostenesc cu nimic pentru aproapele lor. Ş’apoi, „cui i s’a dat mult, mult o să i se şi ceară”. Mie dacă mi s’a dat mai puţin, mai puţin o să mi se ceară.

Câţi monahi se nevoiesc aici părinte?

Opt, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Este şi un monah din Basarabia printre ei? Siluan?

Da. Este.

Îi transmite toate cele cuvenite o fostă colegă de şcoală primară, Raisa. Preoteasă, care este însărcinată a şaptea oară.

Uite ce frumos! Bătrânii spuneau că „la fiecare naştere Dumnezeu deschide un robinet în cer ca să aibă şi pruncul acela din ce trăi”. Cunosc o familie în Athena care are şase copii. Trăiesc frumos şi creştineşte: el munceşte, ea creşte pruncii. În fiecare seară, înainte de rugăciune, citesc din Vieţile sfinţilor. La şcoală sunt cei mai buni, mai buni şi decât grecii, pentru că au mintea curată şi Dumnezeu îi înţelepţeşte. Îmi spuneau că nu le lipseşte niciodată nimic. Ba dimpotrivă, din cât au, mai dau şi altora – care poate n’au copii.

Până la urmă tot acolo ajungem: la credinţă. Căci de vom avea’o măcar „cât un bob de muştar”, Dumnezeu va muta şi munţii pentru noi. Dar vezi, bobul de muştar este rotund, fără colţuri. La fel trebuie să fie şi credinţa noastră: fără colţuri.

11 Martie 2017

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Text și foto George Crasnean. În ultima fotografie, cea de jos, Părintele Pimen Vlad apare alături de Virgiliu Gheorghe (Schitul Prodromou, iulie 2014).

Prima parte a interviului a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 125 din 20 noiembrie 2017, iar partea a doua va apărea în Lumea monahilor nr. 126 din 20 decembrie 2017. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos .