Arhive blog

Cu Părintele Damaschin Grigoriatul despre preoție și patimi [prima parte]

Despre preoţie şi patimi,

cu părintele Damaschin Grigoriatul

Interviu realizat de George Crasnean

Părintele Damaschin, de la mănăstirea athonită Grigoriou, este cel mai misionar monah pe care l’am cunoscut. A învăţat singur limba română în doar şase luni de zile şi a făcut’o atât de bine încât a tradus apoi zeci de cărţi de spiritualitate ortodoxă românească în limba elină – ale Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Arsenie Boca, Dometie Manolache, Arsenie Papacioc, Iachint Unciuleac, Petroniu Tănase, etc. A făcut două lungi pelerinaje la mănăstirile noastre: întâia oară în 1984 – când a petrecut două luni în România – şi a doua oară, acum trei ani. Mi’a mărturisit că, dintre toate graiurile, albaneza a fost limba care i’a dat cel mai mult de furcă: i’au trebuit doi ani ca să înveţe shqipëria. Acum a deprins şi limbi africane: swahili şi hirudi, de când face misiune în Burundi şi Rwanda. (A mai stat şi doisprezece ani în Congo, la Kolwezi). Foarte bun psalt, el ţine de multe ori strana dreaptă la hramurile românilor athoniţi, cântând şi lăudând pe Domnul în graiul nostru. Pentru africani, imnele bisericeşti bizantine, tot părintele Damaschin le’a tradus în swahili. Dar, în afară de toate acestea, părintele are foarte multă dragoste pentru aproapele şi, ştiind asta, am cerut binecuvântare de la părintele stareţ pentru un interviu. Iar cum gheronda Hristofor a încuviinţat lucrul acesta, am urcat în arhondaricul mănăstirii şi am început a grăi…

lupta duhovnicească

Părinte, cum am putea împăca „duhul curăţiei” – către care osârduieşte sufletul – cu „pofta cea trupească” – de care nu prea scapă multă lume?

Pofta omului este firească. Nu este un păcat. Dar Hristos ne’a dat şi măsură. Dreaptă socoteală. Este ca atunci când – de exemplu –, mergem la oraş: nu putem să facem asta oricum, ci pe stradă trebuie să ţinem cont de semafoare. Când se aprinde culoarea roşie nu putem traversa. Se întâmplă ca oamenii să se unească trupeşte şi înainte de căsătorie. Şi nu pentru naştere de prunci. Însă, dacă oamenii practică unirea aceasta carnală mai înainte de a fi căsătoriţi, atunci ei cad în păcatul curviei. Pentru că, dacă omul face cu bucurie aceste trupeşti păcate, el săvârşeşte păcatul curviei. Şi Sfântul Apostol Pavel spune că aceştia (curvarii) nu vor intra în Împărăţia cerurilor. (I Corinteni VI, 9). Păcatul aduce însă cu el şi supărare. Din cauza conştiinţei care ne spune că acest lucru (curvia) este păcat. Şi ce putem să facem atunci? Aceasta luptă duhovnicească – pentru ca omul să devină „curat” – nu este posibilă decât creştinului ortodox. Pentru că în alte religii nu este harul lui Dumnezeu (care să’l ajute pe om în această luptă). Nu este posibilă pentru că ceilalţi creştini, de altă religie, nu au Duhul Sfânt: nici catolicii, nici protestanţii, nici iehoviştii. Această luptă cu poftele trupului poate s’o facă numai omul care este creştin ortodox şi s’a botezat.

Şi cum anume putem duce această luptă, părinte?

Încet, încet. Omul care are frica lui Dumnezeu şi vrea să se mântuiască, are tot mai mare atenţie cu sufletul lui: ca să nu săvârşească păcate care sunt ruşine înaintea lui Hristos. Şi va ţine poruncile Lui. Asta este cea mai mare luptă: (plinirea poruncilor).

curăţia preotului

Ştiţi că omului care vrea să fie preot, dar a căzut (în păcat) înainte de căsătorie cu o femeie, îi este interzisă hirotonia. Pentru că cel care vrea să săvârşească Tainele lui Hristos trebuie să fie curat. Iar pentru aceasta trebuie să fie foarte atent şi responsabil, căci el intră în categoria preoţească şi devine „părinte”. Iar un părinte trebuie să lucreze în numele lui Hristos.

Preotul are harul dobândit la botez şi un alt har – al preoţiei – căpătat prin punerea mâinilor, la hirotonire. Ca şi simplu creştin, este dator să fie atent la harul căpătat la botez, dar el trebuie să lucreze şi cu harul dobândit la preoţire. Preotul trebuie să mântuiască adică să’i ajute pe ceilalţi să meargă în Împărăţia lui Dumnezeu dar şi să se mântuiască.

Părinte, credeţi că un preot poate să mântuiască pe alţii şi, în acelaşi timp, el să şi’o piardă pe a lui?

Da. De aceea trebuie mare atenţie! La noi se spune că mai bine să mergi în rai cu kombustini (metanii), decât în iad cu epitrahil! Călugării noştri spun aşa.

Sfântul Cosma Etolianul

Ştiţi că preoţia monahală este misionară – atât interioară cât şi exterioară. Sfântul Cosma Etolianul (+ 24 August 1779) a fost un exemplu de misionarism monahal: el a plecat de la mănăstirea Filotheou la 1760, în perioada când Grecia era stăpânită de turci, ca să revigoreze ortodoxia în rândul poporul nostru.

În locurile unde predica el, oamenii ridicau câte o cruce din lemn, în amintirea lui. A clădit două sute cincizeci de şcoale greceşti şi o mie două sute de şcoli primare!

Da. A fost un mare predicator şi cel mai mare călugăr misionar. A făcut minuni şi a fost şi un mare prooroc: ne’a lăsat 130 de profeţii; chiar una despre cel de’al treilea război mondial – care se pare că a început în anul 2012, în Siria.

Ştiu că i’a spus şi lui Ali Paşa ce are să i se întâmple în viaţă şi turcul a fost cel care i’a ridicat prima biserică – în Berat (Albania), la 1814 – şi i’a făcut şi o raclă din argint pentru moaşte.

Tot el a spus că, la sfârşit, cei care nu vor avea frica lui Dumnezeu vor fi chiar preoţii. Acesta este lucru înfricoşător.

Da părinte! Eu ştiu că Sfântul Ioan Gură de Aur a zis că „la o mie de preoţi, dacă unul se va mântui”! Şi asta în secolul al IV-lea! D’apoi la sfârşitul veacurilor?!

Da. Şi Sfântul Vasile cel Mare spunea – vorbind despre gânduri: Eu nu am păcătuit cu femeie, dar nici fecior nu sunt”!

Wow! Şi cine ar putea fi atât de curat ca să fie vrednic să slujească lui Dumnezeu?

păcate din iconomie

Uitaţi: un episcop grec a vrut să facă iconomie şi a hirotonit trei preoţi într’un an. Era lipsă de preoţi şi s’a gândit că este bine ce face. Numai că acei tineri nu au avut o viaţă curată înainte de a fi hirotoniţi şi nu au plăcut lui Dumnezeu şi, în câteva luni – mai puţin de un an! –, au murit toţi trei. A iconomisit în locul lui Dumnezeu şi El nu vrea oameni necuraţi să’I slujească.

Şi a păcătuit episcopul?

Păcatele nu sunt numai pentru noi, sunt şi pentru episcopi. Toţi suntem păcătoşi. Dar un om care are frica lui Dumnezeu trebuie să facă ascultare. Şi dacă face ascultare se va pocăi. Şi Dumnezeu va iconomisi. Dar înainte de moarte trebuie să facă pocăinţă şi să ceară iertare. Ca să nu meargă la iad.

Şi tot ce face pentru credincioşi în timpul acesta, toate Sfintele Taine săvârşite de el mai sunt valabile? Este adevărat acel „ex opere operato” („prin lucrarea înfăptuită”)?

Dacă hirotonia unui preot este valabilă, atunci toate Tainele săvârşite de el sunt valabile. Uitaţi: Dumnezeu este iubitor de oameni şi nu este grabnic la pedeapsă. El ştie că noi suntem păcătoşi. Şi noi, călugării, suntem la fel. Care dintre noi este vrednic de Împărăţia Lui? Cine este sfânt dintre noi? Este adevărat că părintele Paisie – cu care am trăit aici, în Athos, douăzeci de ani – a fost sfânt. Dar câţi sunt ca el?

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Păi şi sfinţii se considerau păcătoşi…

ploaie australiană

Cel care se consideră sfânt… nu este sfânt. Sfântul Paisie – când a mers în Australia, în 1969, împreună cu stareţul şi câţiva călugări de la mănăstirea Iviron – a fost rugat de credincioşii ortodocşi de acolo să facă rugăciune pentru ploaie. Dar Sfântul Paisie le’a spus de trei ori: „Veniţi toţi şi plecaţi genunchii şi poate Dumnezeu va auzi rugăciunile voastre. Iar eu mă voi ruga împreună cu voi”. Şi când s’a rugat cuviosul Paisie, după vreun sfert de oră, a apărut pe cer un nor care a dat ploaie. Adică „baza” pentru viaţa omului – şi pentru cea monahală – este întotdeauna smerenia. Şi Sfântul Paisie s’a smerit şi atunci, în Australia, (când a fost rugat să se roage). Creştinii adevăraţi trebuie să fie smeriţi. Altfel sunt duşmani ai lui Hristos. Smerenia este un mare har (căpătat) de la Duhul Sfânt. Şi ei – catolicii şi protestanţii – nu au Duhul Sfânt şi (de aceea) nu au smerenie.

despre „smerenia” protestantă şi cea catolică

Când am întâlnit un pastor protestant care predica negrilor, la Kinshasa, l’am întrebat: „Când veţi muri, în ce loc veţi sta în rai?” – pentru că ei toţi cred că numai în rai vor merge. Şi el mi’a răspuns: „Eu?! Eu, pentru că sunt predicator; locul meu ar trebui să fie pe lângă Hristos!”. Cine dintre ortodocşi ar putea să spună aşa (ceva)? Niciunul. Dar ei, pentru că nu au smerenie, vorbesc astfel.

Altădată, am întrebat un teolog papist: „Ce spuneţi voi în inima voastră, atunci când vă însemnaţi cu semnul crucii? Ce rugăciune ziceţi înlăuntrul vostru, în cugetul vostru, când faceţi acest semn?”. Şi el mi’a spus: „Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că suntem mântuiţi”. Care ortodox poate să spună aşa ceva? Niciunul! De ce? Pentru că un creştin ortodox are o trăire lăuntrică care’l face să se simtă mai păcătos decât toţi ceilalţi păcătoşi. Dar fără smerenie izgonim, scoatem afară Duhul Sfânt, cu mândria noastră! Nu poate să lucreze Duhul Sfânt în noi (dacă suntem atât de trufaşi)!

Dumnezeu ne va judeca pentru nepocăinţă

La preoţi este altceva. Acolo, în viaţa personală, dacă este vrednic sau nu, cine ştie? Numai el şi Dumnezeu. Dar când e vorba de Sfintele Taine: Sfânta Liturghie, Botezul, Cununia, acolo vine harul lui Dumnezeu – pentru noi vine, dacă el nu este vrednic.

Omul să aibe frică de Dumnezeu. Că nu ştim: trăim, sau murim. Sfinţii Părinţi spun aşa: Dumnezeu nu vrea să ne judece pentru păcatele noastre – pentru că toţi suntem păcătoşi şi El pentru noi, cei păcătoşi, a venit în lume, nu pentru cei drepţi. Nimeni nu este fără de păcat. Şi El ştie asta. Dar Dumnezeu ne va judeca pentru nepocăinţa noastră şi nu pentru păcate. Pentru că nu vrem să ne pocăim, pentru aceasta vom fi judecaţi. De păcătuit putem păcătui şi din pricina lipsei de învăţătură. Şi din multe alte motive.

despre fecioria preoţească

Dar un om curvar nu poate să fie preot. Poate fi sfinţit, dar nu poate să fie preot. El trebuie să fie fecior la căsătorie. Altfel nu poate să se preoţească. El nu are voie să păcătuiască (să curvească) între botez şi cununie.

Şi dacă totuşi el se preoţeşte, al cui e păcatul: al episcopului care’l hirotoneşte, sau al preotului?

Uitaţi: ştiu că situaţia în România este altfel. Cunosc şi situaţia din Biserica Ortodoxă Greacă şi pe cea din Biserica Ortodoxă Română. Duhovnicii de acolo fac multe iconomii (pogorăminte) şi primesc mulţi tineri care au făcut multe păcate (din acestea) înainte de căsătorie.

Şi în cazul acesta, mai are preotul vină, dacă episcopul a ştiut aceste păcate ale sale şi totuşi l’a hirotonit? Cine se face vinovat: preotul sau episcopul?

Dacă preotul ştie că acest păcat al lui îl opreşte de la hirotonire, el nu trebuie să accepte preoţia. Dacă însă nu ştie de acest canon, trebuie să asculte de duhovnic. Dar Domnul are grijă: ştie Dumnezeu cine trebuie să fie preot şi cine nu trebuie.

socoteala la judecată

Părinte, eu ştiu de la părintele Iulian (Prodromitul) că în faţa lui Dumnezeu episcopul răspunde – dacă a fost în cunoştinţă de cauză. Şi chiar mi’a dat şi argument scripturistic de la proorocul Iezechiel: „pe tine te’am pus Eu să’i fii de strajă casei lui Israel, iar tu vei auzi cuvânt din gura Mea. Când Eu îi spun celui păcătos: Cu moarte vei muri!, dar tu nu’i vei spune necredinciosului să ia aminte la calea lui, iar nelegiuitul va muri în nelegiuirea lui, atunci sângele lui din mâna ta îl voi cere. Dar dacă tu îi vei grăi celui păcătos despre calea lui, anume să se’ntoarcă din ea, dar el nu se va întoarce din calea sa, atunci el în nelegiuirea lui va muri, dar tu ţi’ai mântuit sufletul”. (Iezechiel XXXIII, 7-9). Deci, dacă episcopul – căci el este „straja casei lui Israel” – nu’l va îndemna să „ia aminte la calea lui”, atunci „sângele necredinciosului, din mâna” ierarhului va fi cerut.

Da. Dacă episcopul ştie de păcatul lui, nu trebuie să’l hirotonească.

despre hirotonie

Nu sunteţi ieromonah, nu’i aşa, părinte?

Nu sunt. Cu toate că patriarhul Theodor al Alexandriei – cu care am lucrat şapte ani în Burundi – a vrut să mă hirotonească. Mi’a spus că a vorbit cu cei din sinod şi au hotărât să mă facă episcop de Burundi. Şi alţi episcopi din Africa, chiar şi din România, au voit să mă facă preot, arhimandrit, episcop. Dar nu. Nu am vrut.

Trebuie cu frica lui Dumnezeu să lucrăm pentru mântuirea noastră. Dumnezeu este atotputernic şi are grijă de Biserica Lui. Nu trebuie să facem noi asta în locul Său. Şi apoi, preoţia nu se comercializează.

dobândirea Harului

Părinte, cum să mai discearnă omul Adevărul şi Calea în tot acest bombardament informaţional?

Creştinul trebuie să vadă mai întâi ce spune Scriptura, ce spun părinţii aghioriţi, ce spun părinţii Paisie Olaru, Cleopa Ilie şi Ioanichie Bălan – care au fost foarte atenţi şi au avut cel mai mare respect pentru canoanele sfinţilor şi nu au făcut păcate opritoare de la preoţie. Şi să ştie că izvorul luminii necreate din viaţa noastră este rugăciunea. Rugăciunea inimii. Mai întâi cu gura şi apoi cu mintea în inimă. Important este, cum zicea şi Sfântul Serafim de Sarov că scopul omului este dobândirea harului lui Dumnezeu. Şi cum putem dobândi acest har? Citind? Nu. Ci vorbind cu Dumnezeu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte’mă pe mine, păcătosul”. Dacă vom spune această rugăciune mai întâi câteva minute pe zi, apoi o oră şi tot aşa mai mult, atunci ea va rămâne în noi şi harul lui Dumnezeu de asemenea. Purificare lăuntrică se face numai cu rugăciunea lui Hristos şi cu spovedanie. Nu trebuie să uităm cuvintele Sfântului Ioan Climakos care spune „Loveşte’i pe potrivnici cu numele lui Hristos Iisus, căci nu este armă mai puternică nici în cer, nici pe pământ“. (21, 7).

Iar dacă noi trăim în smerenie şi bunătate, satana nu poate să ne aducă gânduri rele.

judecarea aproapelui

Un alt mare păcat din ziua de astăzi este judecarea aproapelui. Şi cu gura şi cu gândul. Uitaţi: Dumnezeu-Tatăl a lăsat pe Fiul Său să judece lumea. Iar Hristos n’a acceptat să judece oamenii şi i’a lăsat pe apostoli să facă asta. Deci nici Dumnezeu–Tatăl, nici Fiul n’au vrut să judece oamenii, ci au lăsat judecata în seama apostolilor. (I Corinteni VI, 2).

desfrânarea

Cum se poate scăpa de curvie, părinte?

Să nu avem mândrie. Şi, pe lângă smerenie, suntem datori să avem grijă ca trupurile noastre să fie în fiecare zi obosite. Monahul trebuie să’şi facă toate ascultările, ca să’l găsească dracul curviei ocupat şi să nu’l mai ispitească…

(va urma)

Mănăstirea Grigoriou, luna lui martie, 2018

Interviu realizat de George Crasnean
Foto cu Părintele Damaschin de George Crasnean
Foto cu Mănăstirea Grigoriu de Pr. Constantin Prodan

Articolul a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 131 / mai 2018. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos

Reclame

Interviu cu Arhimandritul Nikodim, Starețul Mănăstirii Filotheu: „Dumnezeu, prin iubirea Lui, ne face veşnici dacă Îl ascultăm”

Interviu cu Arhimandritul Nikodim, Starețul Sfintei Mănăstiri Filoteu din Muntele Athos, realizat de Arhim. Dr. Policarp Chițulescu și publicat în Revista Martyria,  nr. 2/2016.

Preacuvioase Părinte Nicodim, întâi de toate, vă mulțumesc că v-aţi făcut timp să ne vorbiți puțin pentru folosul preoților şi al creștinilor români. Îi mulțumesc şi părintelui Filotheu care este traducătorul dialogului nostru. Iată, sunteți stareț al Mănăstirii Filotheu de 15 ani.  Vă vizitează, vin în pelerinaj mulți ierarhi, preoți, monahi, teologi şi simpli creștini doritori de o clipă de odihnă sufletească.

N: Da. Aşa este. Sfântul Munte are mireasma lui de sfințenie căci aici s-au nevoit, au dus lupta cu patimile şi au atins culmile sfințeniei mulți monahi. Rugăciunea lor şi cu smeritele noastre rugăciuni sunt cele care întrețin văpaia Duhului care bucură şi odihneşte pe cei ce vin aici cu sinceritate şi râvnă.

P: Trăim într-o lume foarte tulburată, agitată. Am observat că sunteţi foarte bine informaţi. Sfânta Chinotită vă convoacă mereu pentru a găsi soluţii în problemele contemporane, iar  pe de altă parte, cei ce venim aici vă relatăm tot ce este în lume, aşa încât ştiţi bine ce se petrece în afara Sfântului Munte şi cunoaşteţi şi rănile pe care ni le face duhul lumesc.

N: Lumea este tulburată pentru că uită şi neglijează scopul vieţii. Dacă ar pune în cântar viaţa de aici şi nemurirea atunci nu ar mai sta pe gânduri.  Vedeţi și păziţi-vă de toată lăcomia spune Mântuitorul când ne dă pilda cu bogatul căruia îi rodise ţarina. Lăcomia era problema, nu bogăţia. Lipsa de măsură, împietrirea omului în poftele lui nenumărate au dus până într-acolo că omul nu mai ştie şi aproape nu mai poate să se oprească din a strânge, din a avea, din a rezolva şi pe aceasta şi pe aceea. În acest fel, neoprindu-se la timp el nu mai are vreme nici pentru rugăciune, nici pentru slujbă nici măcar pentru a-şi asculta propriile gânduri. De multe ori alergăm, chiar rezolvând treburi pentru Biserică, dar aceasta nu trebuie să ne desfiinţeze. Toate să le săvârşim cu măsură, în afară de dragostea pentru om, care este poruncă dumnezeiască. Aici la noi în Sfântul Munte avem slujbe de noapte pe care le-aţi gustat şi sfinţia voastră slujind cu noi. Aţi văzut că ele se săvârşesc neclintit. Aproape nimeni nu lipseşte. Zilnic toţi sunt prezenţi, inclusiv un număr mare de pelerini. De aici trebuie să ne hrănim, de la dumnezeiescul altar.

P: Acum aţi atins o altă problema pe care voiam să v-o înfăţişez. În mănăstirile din România, monahii, mai ales cei din provincie (unde sunt şi cei mai numeroşi) muncesc mult, excesiv. Oboseala le răpeşte puterea de a participa la sfintele slujbe sau atenţia pentru a se ruga. Nu mai ating aici problema canonului de chilie. Cum vedeţi un echilibru între muncă (ascultare), slujbele de la biserică şi canonul de chilie?

N: Cum spuneam mai devreme. Bieţii monahi sunt afectaţi şi ei de ritmul lumii. Munca fără discernământ distruge, nu construieşte. Să ne amintim că egiptenii, pentru a-i face pe evrei să uite de Dumnezeu, i-au pus la munci continue, istovitoare. Acum ne amintim şi acea pildă cum că nu putem nici să stăm numai în contemplaţie, adică trebuie să şi muncim pentru pâinea noastră. Echilibrul între muncă şi rugăciune şi studiu, aş spune, trebuie să-l  realizeze stareţul mănăstirii. El dozează cu grijă ocupațiile fiecăruia încât nimeni să nu se păgubească. Stareții vor da seama în faţa lui Dumnezeu pentru felul în care s-au mântuit ori, Doamne ferește! s-au pierdut călugării lor. Mă înfricoșează această realitate, dar trebuie să o spun. De aceea, aici deși avem livezi cu pomi şi grădini mari, pădure şi carieră de piatră şi nenumărate ascultări la biserică unde petrecem cam 6-8 ore pe zi, în zilele obișnuite, nimeni nu lipsește de la slujbă fără un motiv întemeiat. Bătrânii din mănăstire au o tradiție veche a rugăciunii și noi cei care suntem mai tineri privim la ei când tindem să exagerăm cu cele administrative. Mai mult, le cerem des sfatul şi ne folosim de discernământul lor în cele sfinte.

P: pentru că tot vorbim de muncă şi rugăciune, ce să mai zicem de bieții creștini care în România nu mai au de mult program de muncă 8 ore ci 10, 12 sau chiar 14 ore.  Soții nu se mai întâlnesc între ei, copiii nu se văd cu părinții, duminica oamenii vor să doarmă în loc să meargă la Sfânta Liturghie. Cum se mântuiesc acești oameni, părinți, familiști, în acest context aşa de descurajator pentru viața sufletească, pentru câștigarea nemuririi, până la urmă?

N: Revin la punctul din care am plecat. Armele pe care le au călugării trebuie să le adopte şi mirenii. Întâi, credinţa ca devotament şi grijă de a fi cu Hristos te nelinişteşte când nu-ţi mai vezi soţia sau soţul, când nu-ţi mai creşti copiii şi când pur şi simplu, mâncăm, muncim, dormim. Deci doar o credinţă adevărată ne poate ajuta să rezistăm. Să ne mulţumim cu mai puţin (din cele pământeşti), dar  să ne facem timp pentru rugăciune zilnică, pentru oxigen duhovnicesc. Lipsa de încredinţare în voia şi grija lui Dumnezeu fac ca zilele noastre să devină chinuitoare, stresante. Aceste tensiuni şi nemulţumiri duc chiar la îmbolnăvirea trupului. Aşadar, creştinii să îşi facă timp pentru mărturisire periodică la duhovnic. Cine poate spune în cuvinte cât de curăţitoare şi liniştitoare este iertarea primită la spovedit şi limpezimea gândurilor pe care o primim după ce ne-am mărturisit? Vă daţi seama, părinte Policarp, această baie a sufletului ne înnoieşte. Ea aduce iertarea pe care nu o putem obţine de la nimeni decât de la Hristos prin mâna preotului prin care El lucrează după propria făgăduinţă şi poruncă. Oamenii să îşi înveţe copiii de mici să se roage, să-i ducă la spovedit şi împărtăşit, dar mai întâi să le explice de ce este bine un astfel de lucru.

P: Vă întrebam cum să se mântuiască creştinii în ritmul de azi?

N: Să se roage pe drum, la volan, să asculte rugăciuni la radio – am înţeles că aveţi un Radio şi o televiziune a Bisericii.

P: Da, Radio Trinitas şi Televiziunea Trinitas.

N: Nici nu vă imaginaţi cât bine aduc acestea în casele oamenilor. Desigur, că ei nu trebuie să înlocuiască mersul la biserică cu ascultatul sau vizionatul de emisiuni religioase. Dar este vorba că trebuie să ne creăm mijloace de a ne aminti de Dumnezeu. Eu le spun tuturor să citească Psalmii, Rugăciuni către Maica Domnului, către Mântuitorul, către Sfântul ocrotitor în pauzele de lucru şi oricând au răgaz. Cum să nu-i ajute Dumnezeu când ei nu-L uită şi se încred în puterea, mila, iertarea şi ajutorul Lui? Să nu-L supărăm pe Dumnezeu cerându-I bani sau succes lumesc. Să fim serioşi, El le cunoaşte pe acestea şi ni le dă cu spor când noi suntem ascultători voinţei Lui, poruncilor Lui care ne dezrobesc de pofte, de păcatele distrugătoare. Ştiţi întâmplarea cu acel pustnic sfânt pe care văzându-l creştinii pelerini ce veneau la mănăstirea lui, l-au pus episcop cu sila în cetatea lor. Iar bietul de el, văzând care sunt treburile eparhiei a început să alerge să le rezolve, neglijându-şi rânduiala lui de dinainte, adică rugăciunea care te predă lui Dumnezeu cu toate grijile şi gândurile. Mergând aşa lucrurile, cu timpul, a început să se neliniştească şi plângea că nu poate să rezolve toate. Într-una din nopţile albe de grijile ce avea, L-a văzut aievea pe Mântuitorul şi el, căzându-I  la picioare, L-a întrebat cu lacrimi de ce acum nu mai are liniştea pe care o avea înainte de episcopie? De ce acum are atâtea griji şi nu sporeşte, pe când în pustie, toate mergeau de la sine? Mântuitorul i-a răspuns: când erai pustnic, te lăsai în grija Mea şi nimic nu-ți lipsea, acum fiindcă te îngrijorezi şi alergi încercând să rezolvi singur, fără să ceri ajutorul Meu, te-am lăsat pe tine să te descurci. Deci vedem că nu trebuie să neglijăm, oricât de ocupați am fi, să vorbim cu Mântuitorul, să-L rugăm să ne descurce El. Aşa, toată osteneala se transformă în rugăciune. Aici este cheia. Să nu despărțim treburile noastre de rugăciune, de Hristos şi vom avea bucurie, spor şi mântuire.

P: Mărturisesc că sunt impresionat că sfinția voastră găsiți o cale de mijloc între grija lumii şi grija sufletului. De fapt, tot timpul Sfântul Munte a dat răspunsuri echilibrate şi inspirate de Dumnezeu. Aş vrea să vă întreb, Preacuvioase Păinte stareţ Nicodim, referitor la preoţi. Sfinţia voastră slujiţi altarul de peste 20 de ani, eu de aproape 15 ani. Spovedanii, probleme şi alte feluri de ispite care vin în viaţa preoţilor sunt adevărate provocări. Vreau să vă întreb ce să facă preoţii ca lucrarea lor să fie cât mai eficientă? Cum să-i apropie pe creştini de Hristos?

N: Anii de slujire, discuţiile cu nenumăraţi preoţi care vin după sfat la mănăstirea noastră şi în tot Sfântul Munte, consfătuirile cu nenumăraţi ierarhi din toată lumea care vin aici, mi-au arătat că problema cea mai serioasă pe care o avem duhovnicii de rezolvat este spovedania, adică îndrumarea, desluşirea modului cum un creştin îşi poate însuşi mântuirea, în funcţie de contextul în care trăieşte şi de pregătirea pe care o are. Căci cui i s-a dat mult, mult i se va cere. Adică, întâi de toate noi trebuie să dăm un răspuns, o mărturie în această lume căzută.

P: Ce mărturie?

N: Că Dumnezeu există, că preoţii sunt demni de crezare prin vieţuirea lor devotată, fidelă lui Hristos. Oamenii nu ne judecă pe noi preoţii ca pe oamenii obişnuiţi, cu neputinţe şi slăbiciuni, ei nu acceptă să ne comportăm la fel ca ei, şi este şi pe bună dreptate. Nu poţi să-l vezi pe cel căruia i te spovedeşti că se ceartă cu vecinii, că se duşmăneşte cu oamenii. Nu-l poţi vedea pe preot că umblă beat, fără reverendă, amestecat în chefuri şi obiceiuri care sunt condamnabile. Dacă facem din preoţie un mijloc de trai, de câştig, cerându-le oamenilor bani pentru slujbe, atunci vom pierde turma. Aici este înţelepciunea şi credinţa: dacă ştim şi credem cu tărie că Hristos ne conduce şi ne apără, nu ne speriem că rămânem fără bani. Deci El ne va da tot ce ne trebuie. Aşa i-am sfătuit pe preoţii tineri care vin la noi, să nu ceară, să-L lase pe Hristos să-i ajute. Credeţi-mă, părinte Policarp, cu lacrimi mi-au spus cei ce m-au ascultat că e incredibil cât de mult le-a ajutat Dumnezeu să nu ducă lipsă de nimic. Este adevărat ce vă spun. Altfel, ne transformăm în perceptori de taxe, ne pierdem sfinţenia altarului. Aici în Grecia este mare grijă pentru rânduiala bisericii. Preoţii nu scurtează slujbele şi ţin o curăţenie desăvârşită în biserici. Este mare păcat, ierosilie (batjocorire de cele sfinte), să ţii biserica neîngrijită, murdară, sfeşnicele, cădelnița necurățată cu anii. După cum mi-aţi relatat că aţi văzut sfinţia voastră. Ce sfinţenie, ce fior să simtă sufletul unui om când intră într-o biserică neîngrijită? Ştiţi ce se spune în Sfânta Scriptură despre batjocoritorii de cele sfinte. Dacă am ales preoţia, trebuie să ne-o asumăm. Noi nu mai suntem oameni obişnuiţi, cu obiceiuri comune. Să nu uităm acest lucru, nu ne mai aparţinem. De aceea şi hirotonia se dă celor însuraţi, după ce s-au căsătorit. De ce? Hirotonia este ultimul, supremul legământ pe care îl facem şi e de nedesfăcut…

Deci preoţii să-i caute la casele lor pe oamenii care nu vin la biserică, dar nu pentru a le cere ci pentru a-i cunoaşte. Să-şi  facă timp să le vorbească, să le dea cărţi, să le citească din ele, preoţii să vină pentru mireni ca din altă lume: reverenda, barba, curăţenia trupului sunt şi ele aspecte care fac mesajul nostru mai primit. Apoi, să-i mărturisească cu răbdare, să le citească rugăciuni la nevoie, să le facă botezurile şi cununiile pe îndelete, fără grabă şi cu frica lui Dumnezeu. Să-i povăţuiască continuu. Cum să-i aduci la biserică dacă nu sunt slujbe? Îmi povestea un tânăr preot că nu vin oamenii la slujbe şi că ce rost ar avea să le mai facă? I-am spus că pentru dragostea lui pentru parohieni şi pentru Dumnezeu să facă slujbele şi să se roage să vină. În timpul acesta, să-i slujească cum poate el mai bine. Ce credeţi, a venit după vreo doi ani şi mi-a spus că n-a fost zadarnic. Acum are biserica plină, după ce un an întreg a avut 2-3 oameni la slujbă. Vedeţi sfinţia voastră, depinde şi de păstor. Din cauza păstorului umblă oile în rătăcire… . Preotul să se ocupe de copii, să-i împrietenească cu biserica, să-i ajute pe vârstnici, să nu fie nepăsători la nevoile lor. Adică să le fie tuturor un adevărat părinte. Dar pentru aceasta trebuie credinţă adevărată şi vocaţie. Vai de preoţii care sunt neglijenţi sau indiferenţi. Certarea lui Dumnezeu îi va ajunge încă din lumea aceasta. Dar fericiţi vor fi păstorii care îi iubesc pe păstoriţii lor. Am văzut câtă lumină şi bucurie şi cât sens este în viaţa acestora. Să ne ferească mila Lui de pedepse.

P: Preacuvioase Părinte Stareţ, vă rog să transmiteţi un cuvânt preoţilor şi creştinilor care vor citi povăţuirile pe care le-aţi dat până acum.

N: Vedem că azi lucrarea răului este făţişă, este legiferată ironic, sub haina libertăţii şi a drepturilor omului. Dar pentru că viaţa nu ne-am dat-o singuri, ea trebuie trăită în echilibru, iubire, credinţă. Numai credinţa în Hristos aduce aceste măsuri. Omul devine liber când nu mai este stăpânit de patimi, de poftele distrugătoare. El nu e liber când şi le satisface ci când se înfrânează. Credinţa în Dumnezeu ne aduce nemurirea, merită să trăim credinţa ca pe unica realitate necesară. Cine poate stăpâni pământul? Pierim, aşa cum spune Psalmul, ca iarba câmpului, ca şi cum nici nu am fost pe pământ. Dar Dumnezeu prin iubirea Lui ne face veşnici dacă Îl ascultăm şi ne iubim între noi. Cine aduce pe alţii la credinţă, are mari şanse de mântuire. Cine crede că trăieşte credinţa fiind nepăsător faţă de cei din jurul lui, se înşeală groaznic.

P: Preacuvioase Părinte stareţ, vă mulţumesc şi vă rog să mă mai primiţi şi altă dată pentru cuvânt de îndrumare.

N: Vă aşteptăm cu drag aici, unde sunteţi ca acasă şi vă doresc tuturor sănătate şi zel duhovnicesc.

Arhimandritul Nikodim este stareţul Sfintei Mănăstiri Filotheu din Muntele Athos, a 12-a din şirul celor 20. Interviul a fost realizat în vara anului 2016 de părintele Policarp Chiţulescu, slujitor la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti. El a fost publicat în revista Martyria. Revistă de teologie și spiritualitate ortodoxă, nr. 2 / 2016 / Versiunea online este publicată pe site-ul Arhiepiscopiei Râmnicului 

Mulțumim Părintelui Ștefan Zară de la Arhiepiscopia Râmnicului pentru îngăduința de a prelua interviul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

„Biserica a fost bântuită de mulţi eretici şi de mulţi răuvoitori, dar aceste 7 Soboare au curăţat drumul Ortodoxiei. Să călătorim pe acest drum”, interviu cu Ieroschimonahul Dionisie Ignat de la Chilia Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Colciu

Gheron Dyonisie

În apropiere de mănăstirea Vatopedi se găseşte zona numită astăzi Colciu. Cândva au fost aici un schit şi zece chilii. Acum este viaţă monahală în patru chilii. Am ajuns la prima chilie de la Colciu, cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul. Aici l-am reîntâlnit cu multă bucurie pe părintele stareţ Ilie şi pe fratele Alexandru. Ne-au inundat amintirile despre părintele Ioan Guţu care a trăit aici; am fost la osuar şi printre multele cranii albe la culoare se afla unul galben, semn al sfinţeniei; era al acestui părinte, de care sunt legate mai multe minuni. În minte ne răsuna unul din cuvintele de folos ale Părintelui: „Dacă crezi şi respecţi poruncile dumnezeieşti şi îţi încredinţezi viaţa lui Dumnezeu, primeşti har peste har”.

Am fost primit cu toată dragostea la Chilia „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, al cărei stareţ e părintele Ioan Şova. O tradiţie foarte veche menţionează că locul acestui locaş a fost ales printr-o minune săvârşită de Sfântul Gheorghe, aşa zisa „Minune cu turcul”: Un boier turc, care plutea cu corabia în apropierea coastei de răsărit a Athosului, a fost surprins de o furtună. Ajuns cu corabia într-un golf şi fiind înfricoşat, a cerut ajutorul Sfântului Gheorghe care l-a izbăvit în chip minunat. Turcul a ridicat în semn de mulţumire un lăcaş de închinare Sfântului Gheorghe, chiar pe locul actualei biserici a chiliei.

Aici s-a nevoit marele duhovnic Dionisie Ignat. Părintele Dionisie s-a născut în 1909 în comuna Vorniceni din judeţul Botoşani, într-o familie de agricultori cu opt copii. Tatăl, Ioan, un om foarte credincios, moare de tânăr, astfel că Dumitru (numele de mirean al Părintelui Dionisie) nu şi-l aminteşte prea bine. Gheorghe este cel mai mare dintre copii, cu zece ani mai în vârstă decât Dumitru, mezinul familiei. Mai târziu amândoi sunt tunşi în monahism, Gheorghe primind numele de Ghimnazie la Schitul Măgura din Moldova, unde este hirotonit şi ierodiacon, iar Dumitru devenind monahul Dionisie în Muntele Athos.

În ziua de 6 septembrie 1926 intră în Sfântul Munte fratele Dumitru cu Părintele Ghimnazie şi cu încă doi mireni. Dumitru avea pe atunci 17 ani. Urmează ani de nevoinţe la mai multe chilii, iar în anul 1937 vine la Chilia „Sfântul Gheorghe” din Colciu. A avut ca duhovnici părinţi îmbunătăţiţi pe ieromonahul Antipa Dinescu, ieromonahul Elisei Cilipiu, Ghimnazie Ignat, Dometie Trihenea.

Prin mila Domnului, Părintele Dionisie a fost 59 de ani duhovnic şi mângâietor de suflete. Se ruga Domnului să-i lase mintea, deşi era perfect lucid. Pelerinii veneau la el din întreaga Grecie, căci era înaintevăzător. Chiar şi prinţul Charles al Marii Britanii a venit şi a vorbit cu el. A trecut la Domnul în anul 2004, în vârstă de 95 de ani.

Lumea s-a îndepărtat mult de Dumnezeu în zilele noastre?

Nu doar de Dumnezeu s-a îndepărtat. În timpurile noastre, omenirea s-a îndepărtat mult de adevăr, după cum citim în sfintele cărţi şi cum spun Sfinţii Părinţi. De vină sunt şi timpurile. Lumea e tot mai departe de Dumnezeu pentru că înlesnirile tehnicii îi fac pe mulţi să afirme că ei sunt mari creatori. Creştinul nu mai are conştiinţa şi evlavia ca să-şi aducă aminte că Dumnezeu a făcut toate cele ce sunt şi toate cele ce se descoperă. Omul nu ar face nimic, dacă puterea dumnezeiască nu l-ar lumina în tot ce face. Astfel se răceşte credinţa.

Care sunt cele mai importante lucruri pe care ar trebui să le aibă în vedere tinerii?

În primul rând, tinerii trebuie să fie creştini buni şi curaţi. Prin curăţenia sufletului se coboară harul Sfântului Duh mai mult şi cu mare dar. Dacă eşti încurcat în lucruri lumeşti, mai cu seamă trupeşti, este mai greu. Prima dată trebuie tămăduite stricăciunile făcute sufletului prin păcatele mari, întinarea şi împătimirea minţii şi a voinţei, iar pentru asta trebuie timp. Trebuie osteneală pentru a tămădui rănile păcatelor ca să rămâi curat. Dacă are curăţenia sufletului, orice persoană îşi poate însuşi smerita cugetare şi atunci harul Sfântului Duh vine şi luminează puterile sufleteşti.

Care e începutul pe care ar trebui să-l facă un tânăr în calea sa spre mântuire?

Întâi de toate trebuie să aibă conducător, un călăuzitor duhovnicesc, ca să nu dea greş în nicio faptă şi cugetare. Dacă se duce la duhovnic cu smerita cugetare, atunci Dumnezeu îl luminează pe preot ca să-i spună ce îi este de folos, mai mult pentru că se coboară harul Sfântului Duh. Trebuie să creadă tot ce-i spune duhovnicul luminat de Dumnezeu şi să le respecte cu sfinţenie, căci doar atunci progresează. Dacă se duce la duhovnic ca o iscoadă să vadă ce-i spune, fiind cam plictisit de cel pe care l-a avut, atunci nu poate progresa pentru că nu se duce cu smerita cugetare şi este depărtat de harul Sfântului Duh. Fără conducător, fără duhovnic este greu. Noi, ortodocşii, avem de mici copii harul Sfântului Duh, dar fără conducător ni se pare că un lucru este bun, deşi acela duce în prăpastie. Să ne smerim în faţa celor care ne arată adevăratul drum spre mântuire.

Spun Sfinţii Părinţi că cele două aripi pe drumul mântuirii sunt rugăciunea şi postul. Ce sfat daţi tinerilor pentru a practica rugăciunea şi postul?

Biserica are rânduieli pentru post care trebuie respectate. În călugărie sunt nevoinţe mult mai aspre. Pentru creştinii civili, mireni, este rânduit ceea ce scrie în canoanele Sfinţilor Părinţi, anume miercurea şi vinerea să le respecte cu evlavie şi sinceritate prin post şi abţinere de la cele trupeşti. Să nu le strice, mâncând de dulce şi întinându-se trupeşte şi să respecte şi celelalte patru mari posturi, aşezate de Sfinţii Părinţi. Azi, lumea nu prea mai ia în seamă posturile.

După cum ştim chiar şi conducătorii, voievozii şi cronicarii ţărilor noastre româneşti spun că în timpurile vechi posturile erau ţinute cu sfinţenie şi asprime. Lumea de acum nu mai este cum era pe vremuri, rezistentă, ci este şubredă cu viaţa şi cu sănătatea. Cu toate acestea, trebuie să respectăm ceea ce au spus Sfinţii Părinţi la cele şapte Soboare, pentru că astfel suntem siguri că nu greşim. Dacă nu respectăm şi încălcăm postul, crezând că nu se întâmplă nimic sau că nu putem posti că e prea greu, atunci ne-am depărtat de la adevăratul drum spre mântuire.

Ortodoxia se bazează pe cele şapte Sfinte Soboare ale Sfinţilor Părinţi; posturile puse de Sfinţii Părinţi sunt rânduite nu ca să distrugă sănătatea trupului, ci ca să ne întărească sufleteşte şi trupeşte. Pentru că prin post şi prin rugăciune, trupul primeşte sănătate şi putere de la suflet. Cu înţelepciune, Sfinţii Părinţi au prevăzut măsurile postului pentru fiecare om, sunt şi pogorăminte pentru cei neputincioşi şi bolnavi. Sfinţii Părinţi nu s-au gândit numai la mântuirea sufletului din acest trup şi din această viaţă, ci au avut grijă totdeauna şi de sănătatea trupului. Dacă respectăm cu sfinţenie cele lăsate de ei, putem să ne împlinim viaţa şi dorinţa sfântă a mântuirii.

Părinte, spuneţi-ne cum să se roage tinerii?

Fiecare creştin are un început, aşa cum începem noi la biserică. Să înceapă cu toate rugăciunile lăsate de Biserică. În sufletul şi în cugetul său, adică tainic, fiecare să spună: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Orice creştin să aibă rânduială de rugăciune dimineaţa şi seara, cu un Acatist, cu o catismă din Psaltire, cu un Paraclis, cu alte rugăciuni ale Sfinţilor Părinţi. Împreună cu duhovnicul şi povăţuitorul său, fiecare să-şi stabilească o rânduială după măsura puterilor sale şi a timpului pe care îl are.

Vă rugăm să ne vorbiţi despre practica isihastă, despre treptele rugăciunii lui Iisus?

Eu nu am dobândit rugăciunea aceasta, harul acesta, dar după cum am învăţat, omul trebuie să câştige rugăciunea aceasta, curăţindu-se mai întâi desăvârşit de toate patimile. Dacă ai patima urâciunii, dacă n-ai dragoste adevărată, atunci nu poţi dobândi această rugăciune. Ne spune Scriptura să iubeşti pe vecinul tău ca pe tine însuţi. Trebuie să-l iubeşti nu numai pe cel care-ţi face bine, ci şi pe duşmanul tău ca, astfel, să-ţi cureţi sufletul desăvârşit. Să-l ai pe cel care ţi-a făcut rău ca şi pe cel care ţi-a făcut bine, doar atunci poţi progresa şi poţi cu înlesnire să începi această rugăciune. Deci, mai întâi trebuie să te curăţeşti de patimile trupeşti şi de orice răutate, şi atunci poate sălăşlui rugăciunea mântuitoare „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosulîn inima, în adâncul sufletului şi în cugetul tău. Dacă eşti plin de toate patimile, de urâciune, de minciună, de clevetire, de zavistie, este greu, nu poţi; încerci, te necăjeşti s-o dobândeşti, dar nu reuşeşti, pentru că aceste patimi te împiedică să te adânceşti în inima ta şi să te rogi.

Aşadar, când am început lupta pentru mântuire, atunci am început şi războiul nevăzut.

Într-adevăr, pentru că atunci când te rogi cu adevărat, începi lupta pentru mântuire şi diavolii te atacă cu gânduri şi ispite, când baţi la porţile împărăţiei cu „Doamne, Iisuse. Este o luptă pentru a intra pe poarta cea îngustă a minţii în ceruri, dar şi un război asupra duhurilor necurate ce vor să ne împiedice de la aceasta. De aceea, trebuie să ai mare experienţă, smerenie şi sfătuire cu duhovnicul, dar şi mare putere, mult suflet şi mare hotărâre pentru că suntem oameni trupeşti, iar duhurile rele ne luptă îngrozitor. Ele ne învălmăşesc gândurile şi pierdem rugăciunea dacă nu băgăm seamă, de aceea trebuie hotărâre şi atenţie mare pentru a învinge slăbiciunea firii.

Ce ne poate ajuta în acest război nevăzut?

De foarte mare folos în acest război sunt postul, rugăciunea şi nerăutatea, care ne ajută să ne păstrăm mintea limpede, trează şi plină de discernământ. Pentru că războiul cu duhurile întunericului nu poate fi câştigat, decât cu ajutorul harului Duhului Sfânt, sălăşluit într-un suflet subţiat prin post şi rugăciune şi necuprins de pizmă. Când eşti ispitit şi te tulbură vrăjmaşul diavol, să nu pui vină pe cineva, ci să spui: „eu sunt vinovat şi el are dreptatecu toate că, poate, n-are. Ca să reuşeşti aceasta tot timpul, trebuie ca sufletul să fie călit în răbdare, iar postul asta face. Rugăciunea aduce harul, adică arma de biruinţă în această luptă, iar nerăutatea sau lipsa pizmei e mărturia sănătăţii şi curăţiei sufletului, a puterii de discernământ. Pentru a o dobândi, trebuie spovedanie deasă la duhovnic. Nu poţi progresa, dacă nu-ţi curăţi mai întâi sufletul şi inima; nu poţi câştiga nicio luptă. Întâi te cureţi pe dinăuntru şi, apoi, dobândeşti orice cu osteneala postului, a rugăciunii şi cu deasă spovedanie la duhovnic, iar diavolul nu poate să te biruie pentru că eşti curat. Este un drum anevoios şi, ca să ştii că drumul acela merge bine, trebuie să te duci să spui gândurile tale duhovnicului. Dacă mergi după ideea ta, de multe ori dai greş şi socoţi că mergi pe drumul cel bun, când de fapt te duci în prăpastie. Orice început trebuie făcut prin sfat duhovnicesc şi astfel poţi reuşi ca să câştigi dorinţa mântuitoare.

Care sunt concluziile Sfinţiei voastre după o viaţă petrecută aici în Sfântul Munte?

Cea mai mare faptă bună a oricărui creştin este postul şi rugăciunea, căci ele curăţă omul. Dacă ai post şi rugăciune şi nu ai smerita cugetare, nu reuşeşti să mergi înainte. Temelia vieţii monahului şi a oricărui creştin e smerita cugetare. Căzând de la înălţime pentru mândrie, ispititorul ştie că Dumnezeu, în bunătatea lui, vrea ca în locul de unde a căzut să pună sufletele curate ale monahilor şi ale creştinilor. El e viclean şi ştie că a căzut din cauza mândriei, de aceea tuturor, începând cu copilul mic, le insuflă mândria şi părerea de sine, înălţarea minţii. Este cea mai periculoasă, nu poţi merge înainte, nu îţi cunoşti neputinţa, greşeala ta adevărată.

pr-dionisie-ignat-iosif-vatopedinulPe smerita cugetare poţi să zideşti orice faptă bună, să înalţi scara tuturor bunătăţilor la înălţimea cerului. Dacă nu ai smerita cugetare, cu orice faptă bună vei fi în pericol, omul fiind neputincios. Dacă ai făcut o faptă bună şi nu ai conştiinţa că n-ai făcut nimic, că ţi-ai făcut doar datoria de creştin, atunci degeaba te-ai necăjit. Dacă ai smerita cugetare, orice faci socoteşti că n-ai făcut nimic, ci doar ce eşti dator să faci, smerindu-te: „eu sunt praf şi cenuşă”. În acest mod poţi ajunge la înălţimea faptelor bune. Sfinţii Părinţi ne spun că greu câştigi mântuirea fără smerita cugetare. La fel şi cu celelalte fapte bune, la rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase”, dacă n-ai smerita cugetare nu poţi. Ea este o temelie tainică, pe care nu poate s-o dezrădăcineze orice ispită şi alte patimi şi răutăţi. Prin smerita cugetare, orice ai pătimi, orice s-ar întâmpla, cu înlesnire te întorci la drumul adevărului; dar dacă nu o ai, cu greutate te reîntorci la calea dreaptă. Pot să spun că este taina faptelor bune.

Orice ar face, omul să se socotească nevrednic şi, astfel, nu va putea intra ispititorul cu mândria lui, pentru că el ştie că numai prin smerita cugetare poţi ajunge la starea faptelor bune. Totdeauna, călugărul trebuie să bată război cu înălţarea minţii. În viaţa noastră, aceasta este o veşnică poruncă şi trebuie să luptăm împotriva înălţării minţii ca şi cum am fi în prima linie cu vrăjmaşul în războiul nevăzut. Noi, creştinii, sperăm că o să biruim şi vom câştiga mântuirea, numai dacă luptăm să căpătăm smerita cugetare.

Cum se ajunge la smerenie?

Te lupţi cu tine însuţi, să nu dai crezare gândurilor tale, sfătuindu-te tot timpul cu duhovnicul. Smerenia duhovnicească o poţi căpăta numai prin rugăciune îndelungată. Ne-o dă harul Duhului Sfânt, altfel noi suntem neputincioşi. Omul este neputincios şi plin de sine din tinereţile lui. Copilul mic crede că ce zice el e bine, iar dacă îl îndrepţi se supără. Aceasta vine de la ispititorul, ca de mic copil să aibă în inima lui înălţarea minţii şi, astfel, nu poate înainta la cele duhovniceşti. Cu ajutorul şi cu mila Părintelui ceresc, omul poate lupta ca să dezrădăcineze această părere de sine. Viaţa noastră e o luptă grea.

Ce părinţi aţi cunoscut în Sfântul Munte, ale căror viaţă şi fapte v-au impresionat?

Au fost nenumăraţi părinţi apropiaţi de Dumnezeu şi chiar sfătuitori şi duhovnici buni au fost mulţi. Au fost şi părinţi români şi greci. Amintesc pe părintele Antipa Dinescu, egumen la Prodromu, care, în cele din urmă, a plecat împreună cu doi ucenici în pustie unde avea o chilie. În acele vremuri era cel mai bun duhovnic, cel mai sever, cel mai grav la socoteală. Orice necaz şi amărăciune ai fi avut pe sufletul tău, îi cereai sfatul şi învăţăturile, iar el te făcea din omul care ai fost un altul, te renăştea prin har din nedumerire şi ispite. Au mai fost părintele Serafim, părintele Ignatie, părintele Arsenie şi alţii.

Ce aţi dori poporului român şi Bisericii Ortodoxe Române în noul mileniu?

Ce altceva decât spor întru adevăr şi băgare de seamă. Dorim să se respecte ceea ce am moştenit de la vechii creştini, prin hotărârea celor 7 Sfinte Soboare Ecumenice. Biserica a fost bântuită de mulţi eretici şi de mulţi răuvoitori, dar aceste 7 Soboare au curăţat drumul Ortodoxiei. Să călătorim pe acest drum. Dacă respectăm ceea ce ne-au lăsat Sfinţii Părinţi îndumnezeiţi de harul Sfântului Duh, dacă facem fapte bune, sperăm să căpătăm sfânta mântuire.

Dionisie-Ignat-Rafail-NoicaDesigur, Biserica Ortodoxă Română a trecut prin multe necazuri, greutăţi. Cel mai dureros a fost pe vremea comuniştilor când, chiar din partea Bisericii, s-au dus la mănăstiri arhierei şi au spus ca tot tineretul trebuie să plece, că aşa aveau ordin de la autorităţi. Este un lucru dureros. Mi-a spus cineva că la mănăstirea Ţigăneşti, stareţa a spus: „Ce-ai spus, preasfinţite? Să dau tineretul afară? Dar până acum ne-ai spus să păstrăm curăţenie, să nu facem sminteală, că nu se poate mântui nimenea decât prin curăţirea trupului şi a sufletului, iar noi ca şi călugăriţe miresele lui Hristos, să fim exemplu la toată lumea. Cum spui să dau tineretul afară? Bucăţi ne vei scoate de aici dacă vine armata, dar noi nu ieşim din mănăstire”. S-a dus şi a reclamat-o la „direcţie” şi i s-a zis: „Lăsaţi-o. Lăsaţi-o, că se face tulburare”. A fost stareţa „bărbat” şi nu s-a reuşit. Dar la celelalte mănăstiri câţi nu s-au pierdut.

Credem că nu se va mai întâmpla aşa ceva în Ortodoxia noastră, cu toate că avem mulţi duşmani contra ortodocşilor. N-au reuşit duşmanii, dar ne trebuie şi nouă răbdare ca să arătăm lumii întregi că ortodocşii respectă ceea ce au moştenit de la Sfinţii Părinţi. Avem duşmani nu numai nevăzuţi, ci şi văzuţi. Mai cu seamă în timpurile de faţă, că suntem ca în scrierile Sfinţilor Părinţi, în cel de pe urmă veac. Suntem cu nădejdea la Dumnezeu, la bunătatea şi ajutorul Lui.

Maica Domnului e ocrotitoarea Sfântului Munte. Cum simţiţi prezenţa ei?

De când am venit în Sfântul Munte şi până astăzi, eu socotesc că sunt într-un rai pământesc. Ori de câte ori am avut tot felul de necazuri şi ispite, am strigat la Maica Domnului care m-a ajutat totdeauna, fiind foarte grabnică folositoare în toate necazurile, ispitele şi nevoile. Necazuri şi ispite au fost, dar dacă omul n-are ispite nu se poate mântui. Chiar Sfântul Antonie cel Mare spune: „Ai luat ispitele de la monah, i-ai luat mântuirea”. Prin ispite omul se experimentează, se oţeleşte, iar Maica Domului nu ne lasă să fim biruiţi.

Sunt tineri care vor să intre în monahism. Cu ce gânduri ar trebui să intre? La ce să se aştepte?

Zice aşa Sfânta Scriptură: „Dacă vrei să-i slujeşti lui Dumnezeu, pregăteşte-ţi întâi inima de ispite şi necazuri. Strâmtă şi cu necazuri e calea ce duce la Împărăţia Cerurilor”. Să nu te gândeşti că la mănăstire o să trăiesc bine şi am să mă duc deodată în rai. Sunt necazuri multe, ispite mari, şi dacă te hotărăşti a pleca la mănăstire să te gândeşti că „orice s-ar întâmpla, cu ajutorul lui Dumnezeu o să rabd”. Orice funcţie şi înţelepciune ai avea, trebuie să spui că „eu sunt nimica”. Să mergi cu multă smerenie: „Smeritu-m-am şi m-am mântuit”, spune Scriptura. Oricine se duce la mănăstire, să nu se gândească: „mă duc să fac o ascultare, două, să citesc, să mă sfinţesc, să mă pregătesc de necazuri, că necăjăcioasă este calea care duce la cer”. Dacă te hotărăşti şi te gândeşti că „orice s-ar întâmpla o să am răbdare”, atunci îţi ajută darul Sfântului Duh. Deci, cu greutate. Nu-mai cu gândul acesta să mergi la sfânta mântuire.

Scriu Sfinţii Părinţi că „de-ar şti fiecare creştin ce bunătăţi îi hărăzeşte Dumnezeu în cealaltă lume şi ce îndrăzneală mare are la Părintele ceresc, toţi s-ar face călugări; dar ispitele vieţii acesteia dacă le-ar şti, cu anevoie s-ar face călugări”. Capeţi harul mântuirii şi te învredniceşti de mari bunătăţi, dar trebuie răbdare multă. De aceea, Sfinţii Părinţi au lăsat ca cel care merge la mănăstire să fie făcut călugăr, abia după trei ani de zile de încercare. În trei ani de zile te convingi dacă poţi răbda sau nu. Mai demult, în Sfântul Munte Părinţii au redus perioada de încercare la un an de zile. Dacă după un an de zile are purtări frumoase, are dreptul să se facă călugăr. Alţi părinţi consideră că este mai de folos mai mult timp, de 2-3 ani pentru încercare. Este bine ca cineva să preia urma noastră, dar se întâmplă şi necazuri. Chiar aici, la Mânăstire Iviru era un preot, credeai că-i îngerul lui Dumnezeu şi l-au făcut şi duhovnic, l-au băgat şi-n conducere, dar în cele din urmă a alunecat şi s-a dus. Iar conducătorii lui erau părinţi duhovniceşti cu harul cuvântului. De aceea este mai bine ca începătorul să stea mai mult timp, căci ispitele sunt mari.

Pentru cei care vor să se preoţească, ce gânduri de întărire le daţi?

Preoţia e un mare har dumnezeiesc. Dar trebuie să fie făcută corect, cum cer canoanele, să aibă curăţia sufletească şi trupească prima dată. Să se gândească că preoţia nu este un serviciu, ci un har dumnezeiesc. Ca preot, trebuie să fii cum au fost şi Sfinţii Apostoli, că ai o sarcină grea. Nu se poate fără preoţie, căci fără ea nu merge nici Ortodoxia înainte. Dar cel care se face preot, trebuie întâi să se judece singur, să se vadă pe sine cum se găseşte: „Mă fac preot, dar am eu ceea ce mi se cere ca preot?”. Trebuie să fii ca un soare, ca o lumină să luminezi enoriaşii când te-or vedea, nu numai cu uniforma, ci şi cu faptele. Ca păstor sufletesc trebuie să dai seama pentru toate oile cele cuvântătoare pe care le păstoreşti. Dacă din lenevirea ta şi din nepurtare de grijă se pierde un suflet, trebuie să dai seamă înaintea lui Dumnezeu. Preoţia nu-i misiune lumească, ci duhovnicească. Trebuie să ai grijă de tot sufletul ca să nu se piardă. De aceea trebuie pregătire, căci numai aşa poate omul să se facă bun preot. Dacă soco-teşti preoţia ca orice funcţie lumească, e o greşeală mare, nu eşti de niciun folos creştinilor pe care-i păstoreşti şi nici sufletului tău. De aceea trebuie să ai mare grijă de această misiune mare.

Cei doi stâlpi ai Bisericii Ortodoxe sunt monahismul şi familia creştină. Familia creştină e în criză, statisticile spun că tot a treia căsătorie ajunge la divorţ. În ţara noastră sunt 5 milioane de oameni care trăiesc singuri şi tot mai mulţi copii n-au decât un părinte. Atacurile celui rău sunt îndreptate spre familia creştină ca s-o distrugă.

dionisie-ignat-efrem-vatopedinulSă mă ierte Dumnezeu, dar eu socotesc că toate aceste nenorociri sunt din cauza lipsei de fermitate şi de atitudine din partea conducerii Bisericii. Conducătorii au fost intimidaţi şi împiedicaţi în timpul comunismului şi n-au fost silitori, ca ziua şi noaptea să sfătuiască oile cuvântătoare de ce să se păzească şi ce să agonisească. Nu le-au arătat primejdia şi urgia lui Dumnezeu care vine peste familiile care divorţează. Dacă conducătorii Bisericii, preoţii şi arhiereii le-ar arăta mereu primejdia sufletească şi naţională, poate n-ar fi progresat spre rău atât de mulţi oameni, numiţi creştini, dar cu fapte păgâne. Divorţurile sunt ale păgânătăţii. Eşti creştin ortodox, ai copii şi divorţezi, dar nu te întrebi unde merg copii aceia. Preoţii şi conducătorii bisericii trebuie să fie neadormiţi, zi şi noapte să se roage lui Dumnezeu ca să-i înţelepţească şi să-i poată converti pe toţi la creştinism.

Se cheamă creştin, dar nici Tatăl Nostru nu ştie a-l zice în casă. Sunt creştini, dar nu se duc la biserică cu anii. Ce poţi găsi într-un suflet sălbăticit care nu se duce la biserică şi nu se spovedeşte? De aceea, conducătorii bisericii sunt obligaţi de Dumnezeu să-i sfătuiască, să le arate drumul pierzării şi drumul mântuirii, aşa cum se pricep. Dacă conducătorii nu prea vorbesc, copiii n-au de unde să înveţe. Dacă părinţii ştiu câteva rugăciuni, îşi învăţă şi copii, dacă nu cunosc, trăiesc ca dobitoacele. Nu eşti creştin, dacă trăieşti fără să ştii drumul obligatoriu al mântuirii. Dacă preotul n-are harul cuvântului, iar e mare primejdia. Nu-i uşor a lua sarcina preoţiei, că te aşteaptă osteneală şi multe greutăţi.

Care e raportul între a spune adevărul şi a judeca pe aproapele? Cum să nu cazi în judecata aproapelui când spui adevărul?

Spunând adevărul, l-ai atacat pe om, dar nu l-ai judecat. Spui „uite, aşa este scris”, nu te referi la persoana anume, ci spui că cine face greşeala aceasta, este sub canoane. E o urgie dacă judeci. Spunând adevărul, arăţi drumul ca să se poată mântui, după cum ne-au sfătuit Sfinţii Părinţi. Cel care face toată fărădelegea, n-are mântuire.

La ora actuală se face religie în şcoală, dar generaţia anterioară nu a făcut.

Sunt greutăţi mari, dar conducerea Bisericii trebuie să-şi facă datoria. Sigur, e o greutate titanică, dar conducătorii Bisericii să nu înceteze a spune adevărul. Semănând Cuvântul lui Dumnezeu, năpădeşte inimile cele nevinovate. Fiindcă ei sunt nevinovaţi, nu au de unde învăţa. Nu aud cuvântul mântuirii şi ei, în fond, nu sunt nişte fiinţe rele.

Cum poţi îndrăzni să spui ceva ierarhilor Bisericii, chiar dacă spui adevărul? Nu înseamnă că loveşti în Biserică? Căci măreşti puţin câmpul de acuze împotriva ierarhiei şi abia aşteaptă duşmanii Bisericii să arate cu degetul.

Adevărat, aveţi dreptate, dar dacă episcopii ar vedea primejdia, nu s-ar irita, dacă un altul i-ar aminti: „Preasfinţite, bine ar fi să facem aşa”. Să ai grijă cum o spui, nu ca şi cum l-ai învăţa, nu ca şi cum i-ai ordona, ci ca şi cum i-ai cere sfatul: „Oare, n-ar fi bine, Preasfinţite, să facem aşa? Că uite ne prăpădim cu totul”. Pentru că dacă omul este pe o scară mai înaltă, apare primejdia mândriei. Dacă are smerita cugetare, el primeşte sfatul şi de la un copil; se gândeşte că pe copil l-a înţelepţit Sfântul Duh să zică şi poate îndrepta lucrurile. Dacă sunt biruiţi de slava deşartă, mare primejdie ne aşteaptă.

Vom mai ajunge vreodată să avem o conducere politică creştină în ţară?

Tare greu. În politică, în ţară şi pe tot pământul, acum conduce răutatea, masonii, care se tot înmulţesc şi numai Dumnezeu ştie ce ne aşteaptă. Cel puţin să ţinem cu multă stricteţe şi cu respect ceea ce am apucat: creştinătatea ortodoxă. Ştim cine vatămă şi cine foloseşte, iar dacă conducătorii sunt de partea stângă, atunci sunt mari greutăţi. De partea noastră este Iisus şi avem un loc pe vecie. La noi erau nişte părinţi foarte înaintaţi în cele duhovniceşti, iar stareţul îi vedea pe vrăjmaşi. În faţa ruinelor unde a fost mănăstirea, mai departe era un izvor de apă şi acolo se adunau diavolii; acolo îi vedea părintele că discutau cum să distrugă Sfântul Munte, cum să aducă aici lume şi fel de fel. Şi Sfântul îi auzea cum discutau şi îi afurisea şi ei fugeau. Odată, unul dintre ei mergea cu nişte căpestre puse pe mână, iar Sfântul i-a spus:

– „Vezi, dacă eşti diavol faci numai nebunii, prostii. Ce umbli acuma cu căpestrele celea?Păi, nu ştii? Uite, căpăstrul ăsta îl am pentru rege, ăsta pentru primul ministru, ăsta pentru arhiereu, ăsta-i pentru patriarh şi spunea numai nume mari.

– „Vezi, dacă eşti diavol, numai minciuni spui. Dar al meu unde-i?” „Păi, tu nu ştii?! Dacă pun căpăstru la conducători, îi duc unde vreau, iar tu mergi în urma lor jucând, ca şi cum ai face fapta bună. După ce am pus căpăstrul la conducători, voi veniţi singuri”.

De la alţi părinţi cunoaşteţi şi alte întâlniri cu cel rău?

Au fost mulţi, dar toţi care aveau îndrăzneala aceasta se ascundeau, nu-mi spuneau mie. Vedeau vicleşugurile vrăjmaşilor şi se luptau, dar toţi care au văzut, s-au ascuns pentru că dacă spui că vezi ceva, poţi să cazi în mândrie şi pierzi drumul. Numai prin smerenie poate omul progresa. Sunt şi acum oameni buni în Sfântul Munte. Este greu în ţară la noi, dar cu ajutorul lui Dumnezeu vom înainta. Când aud atâtea, aşa de rău îmi pare, ca şi cum eu aş pătimi.

Avem multe mănăstiri şi schituri şi tot mai mulţi tineri se îndreaptă spre viaţa monahală.

Acesta e un har dumnezeiesc deosebit. Cu toate că ţara noastră a trecut prin iadul comunismului ce a distrus atâtea şi a dat înapoi credinţa, acum tineretul înclină iar spre monahism şi spre Ortodoxie. Dacă suntem ortodocşi, sângele şi trupul lui Hristos este în noi şi, cu toate că ne-a făcut să uităm şi ne-a aruncat în prăpastie, tot ne sculăm. Acesta este harul Duhului Sfânt, care face ca atâţia tineri să se îndrepte spre mănăstiri, deşi ţara a trecut printr-o mocirlă spirituală. Este un har, o iconomie divină, ca astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se refacă Ortodoxia şi să revină acolo de unde a plecat.

Părintele Dumitru Stăniloae credea că odată cu căderea comunismului lucrurile se vor îndrepta, dar a constatat cu durere că răul a apărut cu măşti mai perfide şi mai înşelătoare. Înainte ideologia era clară, de care te puteai feri şi nu erai obligat să activezi, dar acum răul are atâtea forme, încât nici nu realizezi că e rău, ci crezi că e bine. Înşelăciunea este mult mai perfidă şi mai periculoasă decât înainte, încât foarte mulţi sunt înşelaţi şi cad nevinovaţi. Mai ales tinerii nu realizează, ei sunt sinceri şi cred că şi alţii sunt sinceri şi astfel sunt înşelaţi. Ce poţi să faci?

Ce greutăţi! Trebuie multă rugăciune pentru ca Dumnezeu să se milostivească de noi.

Simţi o strângere de inimă când vezi copiii mici, te gândeşti ce viitor îi aşteaptă în lumea aceasta îndepărtată de Dumnezeu?

Cei care au copii trebuie să aibă grijă de ei ca de sufletul lor; să-i crească de mici cu frica de Dumnezeu şi să-i lumineze după priceperea lor. „Aşa mi-a spus tata, aşa mi-a spus mama. Iisus mă pedepseşte dacă fac rău”. Dacă aduci un copil pe lume şi nu ai grija lui, omenirea este în mare primejdie.

Dacă nu le oferi educaţia de mici, ai pierdut copiii din mână. Atunci când sunt mari, spre 20 de ani, ce poţi să mai faci?

Nu mai poţi face nimic, nu te ascultă, s-a terminat. Din lipsa educaţiei, acum sunt egoişti de mici; nici nu te socotesc ca tată şi ca mamă. De mici copii trebuie educaţi.

dionisie-ignat-colciu-inmormantare-2004E un duh foarte puternic al mâniei ce cutreieră lumea. Unii sunt conştienţi că sunt atacaţi de acest duh. Cum pot să lupte cu el?

Asta-i firea. Şi ea apare de când eşti mic, de copil. Mânia îţi creşte faţă de părinţi din cauza mândriei. Eşti mânios pentru că eşti mândru, dacă ai fi smerit, nu te-ai putea mânia din toate nimicurile. Sunt legate una de alta patimile acestea. Vrăjmaşul pune mândria în toţi. Se pare că se apropie împărăţia lui antihrist.

Cum să începem despătimirea?

Dacă eşti pătimaş în orice lucru, trebuie o mare silinţă ca să scoţi patima din rădăcină. Dacă eşti creştin şi ştii drumul Bisericii, drumul mântuirii, poţi birui patimile, dar trebuie multă răbdare. Dacă nu o ai patima de mic copil, este mai uşor să o dezrădăcinezi.

Părinte, am încercat să spun „rugăciunea lui Iisus” şi n-am putut să fiu constant şi m-am oprit. Ce se întâmplă cu mine?

– „Rugăciunea lui Iisus” este ca o nevoie. Ca să o câştigi, ca să o poţi agonisi, trebuie întâi să te dezrădăcinezi de toate patimile. Nu te lăsa, să o zici cât poţi, pentru că ne spun Sfinţii Părinţi şi numai o cruce clară dacă faci, o să ai parte de la Dumnezeu. Îngerul păzitor scrie tot ceea ce faci. Cu atât mai mult, când zici mereu „Doamne, Iisuse Hristoase…nu eşti în pagubă. Chiar dacă trupul şi inima ta nu pot să spună mereu „Doamne, Iisuse Hristoase…, tot să zici că nu eşti în pagubă. Trebuie mai multă osteneală, dar nu te lăsa.

Recomandaţi Rugăciunea lui Iisus la toată lumea?

La toată lumea. Chiar dacă nu poţi, cugetul şi inima ta căpăta harul dumnezeiesc ca să zică „Doamne, Iisuse”, dar păgubaş nu eşti, căci prin rugăciune eşti aproape de Dumnezeu. Mulţi părinţi sunt ne-căjiţi pentru că nu au putut-o agonisi, dar nu au avut pagubă, ci numai câştig.

Spun unii părinţi că Rugăciunea lui Iisus e cea mai directă cale către Dumnezeu.

Sigur, este cea mai scurtă, mai importantă, mai puternică şi mai apropiată de Dumnezeu. În vechime, la fiecare respiraţie a creştinului ortodox, care a căpătat harul rugăciunii, vrând-nevrând se instala rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase… Nu-i grea. Încet-încet o să o agoniseşti, dacă poţi să te dezrădăcinezi de patimi.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

Foto (sus) – credit Laurenţiu Stan – 2004
Foto (intermediare / arhiva blogului):
Părintele Dionisie Ignat împreună cu Gheronda Iosif Vatopedinul / …cu Părintele Rafail Noica / …cu Stareţul Efrem Vatopedinul / slujba de prohodire a Părintele Dionisie Ignat – 2004.
Foto (jos) – credit Laurenţiu Dumitru – Chilia Sf. Gheorghe – Colciu, 2012

Colciu (1)

Cuvintele Bătrânilor: Preotul și misiunea sa

cuvintele-batranilor-carteXIV. Preotul şi misiunea sa

1. Bătrânul Ioil susţinea că cel ce s-a consacrat lui Dumnezeu are în el foc sfânt, foc aprins de Însuşi Dumnezeu: “Dorinţa de a te consacra lui Dumnezeu presupune atât jertfe din partea omului cât şi un foc atât de puternic încât să ardă toate dorinţele trupeşti iar aspiraţiile pământeşti să nu se aprindă în el. Această dorinţă nu poate fi întreţinută şi atinsă. Eu însumi nu pot aprinde acest foc. Nimeni n-are puterea de a aprinde focul care-l face pe un tânăr de 20-25 ani, adică un bărbat în toată puterea tinereţii, capabil de a înfrânge toată dorinţa trupească şi de a căuta nevoinţa şi renunţarea. Singur Dumnezeu poate aprinde un asemenea foc.”

2. Următoarea experienţă liturgică a Bătrânului Iacob nu-i lipsită de interes: “Oamenii sunt orbi şi nu văd ce se petrece în timpul Sfintei Liturghii. Odată, când slujeam, ceea ce am văzut m-a împiedicat să ies din altar la vohodul mare: am simţit deodată că cineva mă prinde de umăr şi mă duce la proscomidiar. Crezând că este cântăreţul, m-am întors şi am văzut o aripă imensă pe care Arhanghelul a petrecut-o în jurul gâtului meu, şi el mă conducea pentru a face vohodul mare. Asemenea lucruri se petrec în altar la Sfânta Liturghie! Uneori, nu puteam suporta ce vedeam şi mă aşezam pe un scaun. Unii conslujitori credeau atunci că nu mă simt bine: ei nu ştiau ce vedeam şi auzeam eu!”

3. Acelaşi Bătrân zicea: “Când preotul scoate miridele şi-i pomeneşte pe credincioşi la proscomidie, îngerul Domnului coboară din cer, preia aceste pomeniri şi le depune în faţa tronului lui Dumnezeu ca rugăciune pentru cei ce au fost pomeniţi.”

4. Există un motiv pentru care cuvintele predicatorilor rămân în general fără rezultat. Referitor la acest subiect, Bătrânul Amfilohie sublinia: “În zilele noastre, cuvintele predicatorilor sunt ca esenţa de terebentină aruncată pe foc. Poporul sărac şi neştiutor n-ascultă. El vrea să vadă fapte şi o viaţă plină de milă creştină. El vrea să fie compătimit frăţeşte. Numai prin dragoste, prin fapte de milostenie, îi vom strânge pe fraţii noştri în jurul lui Hristos.”

5. Un episcop se plângea că predica sa înflăcărată nu dădea roade. Bătrânul Ieronim i-a zis: “Nu-i suficient ca vânătorul să fie un excepţional trăgător la ţintă. El mai trebuie să-şi încarce arma nu numai cu praf de puşcă, ci şi cu plumb! Învaţă întâi prin exemplul tău, şi tu vei vedea apoi că predica ta dă roade!” Altă dată, el sublinia: “Când predicatorul n-a făcut experienţa celor propovăduite, n-a fost format, cum îi va putea forma pe alţii? Mai bine înveţi prin fapte decât prin cuvinte!”

6. Bătrânul Epifanie zicea: “Preoţia este un mare dar făcut oamenilor de Dumnezeu.”

7. Unui arhimandrit, care era nefericit pentru că n-a devenit episcop, acelaşi Bătrân i-a zis: “Lucrul acesta mi se pare o hulă. Dacă mâinile tale murdare pot lua pâinea şi vinul şi, prin invocarea Duhului Sfânt, le prefac în Trupul şi Sângele lui Hristos; dacă ai primit puterea să-i faci, prin Botez, pe urmaşii lui Adam participanţi la Crucea şi Învierea Domnului; dacă ţi s-a dat puterea de a-ţi pune epitrahilul şi mâinile pe capul celui mai mare păcătos al pământului şi acela să iasă de la spovedanie cu sufletul curat, cum cutezi să te simţi nefericit? Pentru că nu porţi mitră? Dumnezeu să aibă milă de noi!”

8. Apărând cu zel haina preoţească, Bătrânul Epifanie zicea: “Preotul este întruparea absolutului, expresia veşniciei, expresia temeiniciei şi neclătinării, crainicul Cerului, chipul nestricăciunii, îndrumătorul înspre eternitate. Înfăţişarea lui rămâne aceeaşi de-a lungul veacurilor, ca aducere aminte şi simbol a adevărurilor veşnice şi neschimbabile pe care le reprezintă!”

9. “Reverenda, zicea Bătrânul Amfilohie, este stindardul Bisericii lui Hristos. De aceea, noi care o purtăm, trebuie să ne sforţăm s-o onorăm printr-o viaţă sfântă, pentru ca şi cei ce n-o poartă s-o onoreze şi s-o respecte”.

10. Bătrânul Filotei vorbea cu căldură despre ţinuta preoţească: “Eu sunt fericit de a purta reverenda şi o consider mai preţioasă şi mai nobilă decât orice haină, chiar decât purpura regală! Mă simt nevrednic de a purta o haină la fel de simplă, onorabilă şi sfântă, ca a milioanelor de călugări, martiri, mărturisitori şi sfinţi, care au cinstit-o. Sunt îndurerat gândindu-mă la clericii care n-o mai poartă, îşi rad barba, şi-i deplâng.”

11. Epifanie, Bătrânul din Athena, era un exemplu luminos de preot total dăruit slujirii. Redăm câteva din cuvintele referitoare la clerici: “Cu toate că nu provin dintr-o familie săracă, n-am nimic; nici măcar o palmă de pământ. N-am nici o avere mobilă sau imobilă, decât veşmintele simple şi modeste, reverenda şi cărţile. Până-n ziua de astăzi, Domnul mi-a ajutat să nu primesc nici daruri, nici salar, nici recompensă pentru vreo slujbă.” “Să nu uităm, fie că suntem preoţi căsătoriţi sau celibatari, suntem reprezentanţii lui Iisus Cel blând şi smerit cu inima. Am fost chemaţi să sporim în smerenie şi nu pentru a ne certa în altar pentru întâietate.” “Clericii, mai ales cei celibatari, trebuie recrutaţi dintre bărbaţii maturi, cu o educaţie excelentă , cu o evlavie profundă, cu o moralitate ireproşabilă, cu un caracter ferm, şi care au dobândit o formare deplină, la care se ajunge prin muncă şi sudoare, prin rugăciune şi meditaţie, prin post şi priveghere, prin sărăcie de bună voie şi suferinţă, şi prin o seamă de renunţări. Căci asceza nu este privilegiul şi datoria doar a călugărilor, ci a fiecărui credincios, a clericilor şi în special a celor celibatari. Biserica Ortodoxă este profund ascetică, şi cei ce nu iubesc asceza şi sunt prieteni cu comoditatea şi cu confortul n-au loc în ea.”

12. Bătrânul Daniel rezuma astfel calităţile duhovnicului: “El trebuie, în primul rând, să aibă o binecuvântată indulgenţă faţă de păcătoşi şi să manifeste o mare dragoste. În al doilea rând, trebuie să fie discret şi să prefere mai bine moartea decât să dezvăluie păcatul penitentului. În al treilea rând, el trebuie să fie călăuzit de virtutea dreptei judecăţi.”

13. Un bun duhovnic compătimeşte cu penitenţii. Bătrânul Iacob îşi mărturisea astfel propria sa suferinţă: “Eu compătimesc dimpreună cu penitentul pe care-l spovedesc, eu sufăr împreună cu el. Eu sufăr şi plâng pentru el. Îl rog pe Sfântul David, după spovedanie, să uit ce nu-i necesar şi să-mi amintesc ceea pentru care trebuie să mă rog. Eu mă rog pentru penitenţii mei, mă neliniştesc pentru ei şi aştept să revină la spovedanie.”

14. Bătrânul Filotei, duhovnic cu multă experienţă, zicea: “Mărturisesc că adesea, după ce am spovedit toată ziua şi bune ore din noapte, în marile oraşe mai ales, dar şi în sate, mă simţeam atât de epuizat încât cădeam ca mort pe pat, crezând că nu mă voi mai ridica, că voi muri sau voi rămâne mai multe zile bolnav, imobil şi inactiv. Dar dimineaţa, când mă trezeam, mă simţeam proaspăt şi bine dispus.”

15. Bătrânul Epifanie zicea: “Nu este mai mare bucurie pentru mine decât a rămâne ore întregi pe scaunul de spovedanie pentru a-i împăca pe oameni cu Dumnezeu.”

16. Bătrânul Filotei vorbea astfel despre sarcina de duhovnic: “Faţă de generaţia noastră pervertită, duhovnicul trebuie să uzeze de iconomie, căci dacă el uzează de rigoare, nici un penitent nu poate fi găsit vrednic de a se cumineca, sau foarte puţini. O prudenţă absolută şi un mare discernământ sunt necesare duhovnicului. El trebuie, de asemenea, să se roage cu căldură lui Dumnezeu, Tatăl nostru Cel ceresc, să-l lumineze asupra felului în care să uzeze de iconomie.”

17. Duhovnicul trebuie să aibă o mare experienţă pentru a-i putea întâmpina pe oameni cu sensibilitate pastorală. Bătrânul Porfirie, care a devenit duhovnic la 21 de ani, mărturisea următoarele: “La început n-aveam experienţă şi dădeam canoane severe, călugărilor şi laicilor care veneau să se spovedească mie, şi un mare număr dintre ei reveneau să mă vadă după puţin timp, pentru a-mi spune că nu pot împlini canonul ce li l-am dat. Am înţeles că datorită lipsei mele de experienţă canoanele ce le dădeam erau prea severe”. Altă dată zicea: “Când sunt în post, îl înţeleg mai bine pe penitent.”

18. Referitor la principiul iconomiei pe care duhovnicul trebuie să-l aplice, Bătrânul Daniel sfătuia astfel: “Pentru a fi în siguranţă, părinte duhovnic, nu fi prea indulgent în aplicarea canoanelor dar nici prea aspru, căci vei îndepărta penitenţii de pocăinţă. Cazurile şi păcatele vrednice de iconomie judecă-le cu mare discernământ şi funcţie de principiul iconomiei. Dar pentru păcatele care nu sunt vrednice de iconomie fii riguros, pentru a nu trebui să te justifici în ziua judecăţii”.

19. Bătrânul Ieronim spunea că cea mai deplorabilă boală a preoţilor este iubirea de arginţi: “Vai de preotul care devine lacom, căci va cădea şi-n alte numeroase patimi.” Şi îi dădea aceste sfaturi practice unui tânăr preot: “Când ieşi din casă şi mergi pe stradă, oriunde ai merge, să ştii următoarele: lumea observă cum merge preotul, cum vorbeşte şi cum se comportă. Mergi normal. Nu balansa braţele. Poartă o rasă lungă, cum se cuvine, cu mâneci largi. Mergi cu atenţie, ca un creştin, şi nu cu un aer frivol ca oamenii din lume”.

20. Bătrânul Ioil le zicea copiilor săi duhovniceşti: “Voi aveţi un mare dar de la Dumnezeu: mă găsiţi când voiţi şi eu sunt gata să vă ascult cu gingăşie şi dragoste. Mă aveţi în buzunarul vostru! Numai după ce voi muri veţi înţelege ce vă spun acum!”

21. Amfilohie, Bătrânul din Patmos, avea obiceiul de a zice: “Eu mă asemăn cu un arbore bătrân la umbra căruia oile blânde a lui Hristos îşi găsesc plăcerea de a se adăposti în zilele calde de vară, iar păsările mici să se aşeze pe ramurile lui. Toate îl roagă pe bătrânul arbore să trăiască, pentru a profita de bucuria lui. În acelaşi timp rădăcinile lui slăbesc puţin câte puţin. O iarnă grea va veni, un vânt puternic îl va dezrădăcina, şi va fi bun doar de foc. Pentru moment bătrânul arbore le mulţumeşte oilor şi păsărilor care-i ţin companie în singurătatea sa”. Altă dată, îşi exprima aşa dragostea pentru fiii săi duhovniceşti: “Fără voi, copiii mei, nu vreau Raiul!”

22. Următoarele cuvinte ale Bătrânului Epifanie merită să fie citate: “Inima mea n-are decât intrări, n-are ieşiri! Cel ce intră în inima mea rămâne acolo. Orice ar face, eu îl iubesc la fel ca atunci când a intrat prima dată în inima mea. Eu mă rog pentru el şi-i cer mântuirea”. “Cea mai teribilă suferinţă pentru mine este de a şti că am rănit o persoană iubită”. “Eu vreau ca cei ce sunt aproape de mine să se simtă în largul lor şi nu în apăsare. Nu chem pe nimeni, nu reţin pe nimeni, nu izgonesc pe nimeni. Cine vrea, să vină! Cine vrea, să rămână! Cine vrea, să plece! Nu socot pe nimeni ucenic sau slujitor”: “Am renunţat la toate posibilităţile înainte de a le avea: am renunţat la calitatea de profesor universitar, la locul de secretar al Arhiepiscopului sau al Sfântului Sinod, la demnitatea de superior al unei frăţii apostolice, la postul de paroh al unei mari biserici, la slujirea de episcop. Am un singur patrafir pentru a spovedi sufletele, şi nimic altceva!”

23. Bătrânul Iosif îi scria unuia dintre fiii săi duhovniceşti: “Dorinţa mea, focul inimii mele, dragostea dumnezeiască care-mi aprinde fără încetare lăuntrul, este ca sufletele să fie salvate şi oferite Domnului nostru Iisus ca jertfe duhovniceşti”. Pentru lucrul acesta el se ruga mult, văzând că învăţăturile pe care le dăm altora nu dau întotdeauna rezultate şi nu schimbă decât rareori caracterul şi felul de a trăi a celor ce le ascultă. Marele isihart sublinia: “Dacă harul lui Dumnezeu nu-l limpezeşte pe om, oricâte cuvinte i-ai spune, nu va trage nici un folos. Le ascultă un moment şi, puţin după aceea, se va întoarce captivat fiind de patimile sale. Dar dacă harul lucrează în acelaşi timp cu cuvântul, funcţie de dispoziţia interioară a omului, o schimbare se va produce imediat. Din acest moment viaţa lui se va schimba. Lucrul acesta se întâmplă cu cei ce n-au urechile şi conştiinţa împietrite. Dimpotrivă, celor ce aud ce e bine, dar neascultători rămân în voia lor cea rea, le poţi vorbi o zi şi o noapte, umplându-le urechile cu toată înţelepciunea Părinţilor, făcând minuni în faţa ochilor lor şi vărsând asupra lor Nilul întreg, nu vor primi nici o picătură de apă! Vor, în acelaşi timp, să vină la sihăstria mea pentru a vorbi şi a-şi petrece timpul cu nădejdea să scape de acedie. Din acest motiv eu închid poarta, nu deschid nimănui şi mă folosesc de isihie şi de rugăciunea lui Iisus”.

24. Bătrânul Iacob supunea: “Când am îmbrăcat reverenda, toţi am avut dorinţa de a ne sfinţi. Trebuie să fim atenţi. Căci cinstea din partea lumii, mândria şi slava deşartă ne pot face să ne pierdem sufletul în loc de a ne sfinţi”.

25. Lumea zace în rele, dar acest lucru nu trebuie să ne descurajeze. Bătrânul Ieronim sublinia: “Dacă sunt mii de orbi şi unul care vede, acesta îi poate călăuzi pe toţi, ca să nu se rătăcească”.

26. Într-una din ultimele sale zile de viaţă, Bătrânul Antim le destăinuiau călugăriţelor sale: “Aş vrea să am puterea de a face bine aproapelui, dar nu pot. Mă rog doar şi suspin către Domnul să mă ţină în viaţă atâtea zile, cât va vrea şi să-mi dea harul Său, pentru a le putea da câteva lucruri celor care se apropie de mine: o cruce, un sfat, o mângâiere, o rugăciune… Oricine se află aproape de mine este prietenul meu, fie că-i evreu, musulman sau altceva, şi doresc ca Domnul să mă arate vrednic de a face câteva lucruri pentru ei şi ai ajuta, cum am făcut toţi aceşti ani”. El avea, bineînţeles, aceeaşi dragoste pentru călugăriţele sale, fiicele sale duhovniceşti: “Eu sunt părintele vostru, le spunea el, şi cu toată bătrâneţea mea, n-am încetat de a întinde peste voi haina gingăşiei mele părinteşti. Mă silesc, în plus, de a vă planta mici copaci, de a zidi, de a face tot ce pot pentru ca voi să fiţi liniştiţi, ca voi să trăiţi în pace, apărate de toate relele, şi ca voi să nu plângeţi, să nu vă tânguiţi şi să nu suferiţi când mă veţi pierde”.

27. Bătrânul Porfirie zicea: “Dacă eu sunt în relaţii reci cu episcopul, dacă episcopul este supărat pe mine, rugăciunea mea nu atinge cerul”. Şi făcea această confidenţă: “Pentru a mă ajuta să-mi fac mai bine misiunea şi a conduce cât mai multă lume spre El, Dumnezeul nostru Sfânt mi-a acordat harisma de a vedea un pic mai mulţi ca alţii”.

28. Adresându-se fiilor săi duhovniceşti, acelaşi Bătrân, zicea următoarele referitor la sfaturile ce le da: “Nu descoperiţi altora ce vă spun, căci cuvintele mele sunt remediul specific vouă, sunt pentru cazul vostru. Remedii identice aplicate altor persoane, chiar dacă prezintă simptome identice, nu vor da aceleaşi rezultate bune!”

29. Sfinţii Bătrâni reuneau viaţa mistică cu apostolatul. Bătrânul Amfilohie spunea în felu-i caracteristic: “Eu nu fac decât să semăn sămânţa monahismului şi apostolatului, fără nici o artă. Eu Îl rog pe Dumnezeu să trimită inginerul agronom competent pentru a cultiva ştiinţific ceea ce eu am semănat, fără ca eu însumi să cunosc arta culturii duhovniceşti. Văd că acum Dumnezeu face din Patmos un loc potrivit pentru un aeroport spiritual”. Şi adăuga: “Voci dezolante se aud din profunzimile Africii cerându-ne lumina creştinismului şi călăuzirea duhovnicească pentru a înainta pe drumul sfânt al Golgotei. Noi n-avem dreptul să ne facem urechile surde. Trebuie să întindem braţele spre fraţii noştri care sunt atât de obosiţi şi se află departe de Biserica Ortodoxă. De aici încolo, deci, să punem în funcţie centrala de energie atomică duhovnicească!”

30. Bătrânul Amfilohie sugera câteva lucruri originale şi foarte importante pentru drumul spiritual al tuturor credincioşilor, mai ales al păcătoşilor: “Trebuie ca în toată Grecia să se creeze spitale duhovniceşti pentru păcătoşi, spitale în care ei să poată sta două-trei luni, în funcţie de rănile lor. Şi după ce vor dobândi principii de viaţă creştină, se vor întoarce acasă cu obiceiurile bune câştigate în aceste aşezăminte duhovniceşti”.

31. În 1879 Sfântul Sinod l-a condamnat la exil în Mănăstirea Paloiokastrita din Corfu, pe nedrept, pe Bătrânul Eusebiu. De acolo el comunica, prin scrisori, cu fiii săi duhovniceşti. În una din scrisorile sale, el scrie: “Dacă aş fi liber, aş vrea mult să colind oraşele şi satele pentru a învăţa, mângâia şi sfătui pe fraţii mei care suferă şi să le transmit adevărurile preţioase şi salvatoare pe care eu le cunosc, prin harul lui Dumnezeu”.

32. Bătrânul Daniel constata cu zece ani mai înainte ce se petrece acum: “Vedem cu mare tristeţe că în facultăţile de teologie se disting puţin luminile încercate ale Bisericii. De ce? Pentru că cei mai mulţi vor să cunoască intelectual doctrina şi nu se preocupă de exercitarea virtuţii nici a filozofiei cele după Dumnezeu, care sfinţeşte sufletul. Ei încearcă doar să-şi satisfacă misiunea lor înaltă printr-o înţelepciune exterioară şi de aceea eşuează”. Şi completa: “Părinţii mari şi dascălii Bisericii s-au ridicat deasupra lucrurilor pământeşti cu ajutorul a două aripi: educaţia şi viaţa virtuoasă. Şi ei au fost iniţiaţi în tainele supranaturale a sfintei teologii. Aşa îşi ocroteau ei oile duhovniceşti în Hristos de rătăcirile eretice”.

Vezi și Scurtă biografie a părinților pomeniți în carte

Sursă: Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis, Colecția Isvoare duhovnicești IX, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, traducere de ÎPS Andrei al Alba-Iuliei

Recomandăm preluarea doar parțială a textului, cu continuare (link) spre pagina de față. Mulțumim!