Category Archives: Maxim Grecul

Mănăstirea Vatoped [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

vatopedu1

Dragostea Maicii Domnului

La Mănăstirea de obște Vatoped, în urmă cu multe sute de ani, când piraţii prădau coastele Mării Mediterane şi Mănăstirile Sfântului Munte, într-o noapte au coborât pe uscat şi s-au ascuns în tufişurile din apropierea Mănăstirii Vatoped, cu scopul ca dimineaţa, când se vor fi deschis porţile Mănăstirii, să năvălească înăuntru, să-i junghie pe monahi, să răpească tezaurele sau să săvârșească orice alt rău de care ar fi fost capabili.

Înainte de răsăritul soarelui, când slujba s-a terminat, monahii s-au dus, după rânduială, la Chiliile lor, spre a-şi continua canonul de rugăciune şi a se odihni.

Egumenul a rămas în biserică să-şi facă acolo canonul de rugăciune. Dintr-odată, din icoana Preasfintei s-a auzit un glas care i-a spus: „Să nu deschideţi astăzi porţile Mănăstirii, ci să vă urcaţi pe metereze să-i alungaţi pe piraţi!”

Egumenul şi-a îndreptat atunci privirea spre locul de unde venea glasul şi a văzut cum chipul Preasfintei și al dumnezeiescului Prunc Iisus Hristos din icoană prinseseră viaţă. Pruncul Şi-a întins mâna şi încerca să acopere gura Maicii Sale, a Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea, spunându-i: „Nu, Maica Mea, să nu le spui nimic, ci lasă-i să fie pedepsiţi în chip cuvenit”, însă Preasfânta, încercând să oprească mâna lui Hristos şi ferindu-și capul spre dreapta şi ținându-l departe de mâna Lui, a rostit din nou aceleaşi cuvinte: „Să nu deschideţi astăzi porţile Mănăstirii…” ş.a.m.d..

paramythiaAtunci egumenul i-a adunat pe toţi monahii şi le-a spus cele petrecute. Fraţii au alergat în biserică şi au văzut transformarea sfintei icoane, care-şi schimbase cu totul forma iniţială. Cu toţii au fost cuprinşi de uimire şi I-au mulţumit Domnului şi Preasfintei Sale Maici pentru grija deosebită şi dragostea arătată, spre ocrotirea monahilor şi a sfintelor așezăminte în faţa distrugerii barbare.

S-au suit cu toţii pe ziduri şi s-au împotrivit atacului piraţilor, care au plecat neputincioși.

De atunci, această icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului a primit numele de „Mângâietoarea” şi se află într-un paraclis, în partea centrală a Katholikón-ului Mănăstirii, cu prefacerile cuvenite: chipul Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea exprimă dragoste alinătoare, privirea arată îndurare, blândeţe şi milostivire, iar pe buze i se vede un zâmbet cuminte şi mângâietor. În schimb, expresia de pe chipul Pruncului dumnezeiesc este ameninţătoare, trăsăturile feţei Sale trădează mânie, privirea este aspră, vădind indignarea Sa.

Mănăstirea a dat Sfinţi

După cum toate Mănăstirile din Sfântul Munte au dat o mulţime de sfinţi şi bărbaţi înţelepţi, la fel şi Mănăstirea Vatoped, în afară de ctitorii ei şi Sfântul Evdókimos, care este prăznuit la 8 octombrie, a dat, în decursul veacurilor, mulţi monahi cuvioşi şi înţelepţi şi a oferit găzduire împăraţilor cucernici şi evlavioşi, ca Ioan Cantacuzinul, care a fost tuns monah aici şi a primit numele de Ioasaf, şi împăraţii sârbi Simeon şi Sava care, până să-şi zidească propria lor Mănăstire, au fost primiţi şi li s-a oferit sprijin din partea părinţilor vatopedini, dar şi multor altora precum:

1. Cuviosul Ghenadie, dohiarul1 Mănăstirii, care a găsit, în urma unei neobişnuite minuni a Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea, toate butoaiele goale pline cu atâta untdelemn, încât dădea pe dinafară nu doar din butoaie, ci şi din clădire.

2. Cuviosul Neofit prosmonarul2, care a auzit glasul Născătoarei de Dumnezeu spunându-i că va mai trăi încă un an, apoi se va duce la Domnul.

soborul sfintilor vatopedini3. Preasfântul egumen al Mănăstirii, care a auzit glasul Maicii Domnului spunându-i să nu deschidă porţile Mănăstirii ca să nu intre barbarii, ci să se urce pe ziduri şi să lupte împotriva duşmanilor şi piraţilor năvălitori.

4. Preasfântul Diákonos vimatarul3, care cu ocazia unei alte năvăliri a barbarilor a apucat să ascundă într-o fântână icoana Născătoarei de Dumnezeu şi cinstita Cruce în Sfântul Altar şi, după şaptezeci de ani, când s-a întors din robie, a găsit icoana aceea stând în picioare în fântână, cu o lumânare aprinsă, iar sfânta Cruce tot în picioare. După această minune negrăită a trăit o viaţă îngerească pe pământ şi s-a mutat la Domnul la adânci bătrâneţi, cu chipul strălucind de lumină.

5. În această Mănăstire au trăit și au strălucit cu o viaţă virtuoasă şi o vieţuire nepătată Eftimie, egumenul Mănăstirii, care, împreună cu alţi doisprezece monahi, i-a mustrat faţă către faţă pe latino-cugetătorii lui Mihail Paleologul şi Ioan Bekkos, care l-au înecat pe Eftimie aruncându-l în mare legat în lanţuri şi i-au spânzurat pe monahi în locul numit Furkovúni4, aflat pe dealul din spatele Mănăstirii.

6. În această Mănăstire s-a nevoit Cuviosul Nicodim Stareţul, care a fost dascălul Sfântului Grigorie Palama întru filosofia creştină şi rugăciunea minţii.

7. Cuviosul Agapie, care a fost luat prizonier de agareni5 şi a mărturisit pentru dragostea lui Hristos.

Sfântul Maxim Grecul

Sf.Maxim GreculO sfântă mlădiţă a acestei Mănăstiri a fost şi Maxim Trivólis, aşa-numitul „Grec”, înţeleptul şi marele dascăl al Rusiei şi al poporului slav. În această Mănăstire a fost hrănit duhovniceşte, a învăţat virtutea şi a primit harismele Duhului Sfânt.

Faima înţelepciunii şi virtuţii lui Maxim a ajuns până în Rusia. Şi ducele de atunci, Vasile Ivanovici, l-a chemat oficial în Rusia, unde a întemeiat o Şcoală Teologică, care a dat naştere unei mari mişcări şi renaşteri duhovniceşti. Sfântul Maxim Grecul a murit la 1556, la Lavra Sfântului Serghei, şi pomenirea sa se prăznuieşte de către [biserica] rusă la 21 ianuarie spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletească a fraţilor ruşi.

Schitul Sfântului Andrei

Trei zile în iad

Părintele Ioan, impreună-nevoitorul Stareţului Damaschin la Schitul Sfântul Vasile, ucenicul Stareţului Iosif, mi-a povestit următorul fapt care s-a petrecut acum şaptezeci de ani la Schitul rusesc al Sfântului Andrei, numit „Serai”:

Un frate rus de la Schitul acesta s-a îmbolnăvit foarte grav şi era chinuit de dureri cumplite. În timp ce se ruga lui Dumnezeu să-l vindece, vede deasupra patului un Înger care îi spune: „Părinte, ce alegi? Vrei să rămâi bolnav la pat, în starea în care ești, cu aceste dureri, trei ani sau preferi să stai trei zile în iad şi să te faci bine?”

Părintele i-a răspuns: „De vreme ce e numai pentru trei zile, aleg iadul.”

Dintr-odată s-a aflat într-un loc „de o durere nespusă şi chinuri negrăite”, cu pedepse cumplite, şi după puţină vreme îl vede din nou pe Înger, care îl întreabă: „Cum te simţi, părinte? Eşti bine aici?” Şi monahul i-a răspuns: „Mă întrebi cum îmi este, după ce în loc de trei zile, cât mi-ai spus că o să rămân în iad, am petrecut aici deja trei sute de ani în chinuri cumplite şi de nesuportat?” Îngerul i-a spus: „Frate, nici măcar jumătate de oră n-a trecut încă şi spui c-au trecut trei sute de ani?” Închipuiţi-vă! Trei sute de ani n-au fost decât jumătate de oră. Câte secole vor fi durat cele trei zile?

Şi monahul i-a zis Îngerului: „Repede, te rog, să mă duci în patul durerilor. Mai bine să mă chinui acolo trei ani, decât aici, în iadul cel îngrozitor, vreme de trei ceasuri.”

Atunci Îngerul i-a împlinit monahului dorinţa şi l-a readus în patul său, unde a rămas bolnav vreme de trei ani.

Schitul Sf. Andrei Serai. Intrarea (1)Întrucât unii oameni pot să aibă îndoieli față de această întâmplare, am socotit de cuviinţă să adăugăm o epistolă a dumnezeiescului Chiril, Patriarhul Alexandriei, pe care a tradus-o dascălul Agapie Criteanul într-o limbă mai simplă, după cum urmează: „Sfântul Chiril al Alexandriei istoriseşte într-o epistolă, pe care o scrie Sfântului Augustin, că trei oameni au înviat din morţi, pentru raţiuni pe care le cunoaşte numai Dumnezeu, Cel ce pe toate le lucrează spre a noastră mântuire. Unul dintre ei, pe care l-am găsit şi la care m-am dus, plângea fără să-şi afle mângâiere şi, la întrebarea mea, nu mi-a dat nici un răspuns, ci continua să plângă. În cele din urmă, după ce s-a săturat de insistenţa mea, pentru că l-am jurat în numele Domnului să-mi spună un cuvânt spre folosul celor de faţă, mi-a răspuns aşa: Dacă ai şti pedepsele din iad, ţi-ai dori să fie cu putință să nu ai parte de ele câtuşi de puţin. Dar cum crezi că sunt pedepsele pregătite celor care păcătuiesc? Îţi spun eu că sunt mai mari decât toate pedepsele din lumea de aici. Şi cu greu suspin a spus: Dacă toate necazurile, durerile şi chinurile de care poate avea parte cineva în lumea asta le compari şi le pui alături de cele mai mici şi mai neînsemnate din iad, acestea de aici ţi se vor părea plăceri şi desfătări. Crede-mă, nu există nimeni care să vrea să încerce mărimea acelor chinuri şi să nu prefere să sufere aici până la sfârşitul lumii, fără nici o mângâiere, cu toate încercările şi durerile pe care le-au avut de îndurat oamenii de la Adam până astăzi, în loc să se ducă o singură zi acolo în iad. Aceasta este pricina lacrimilor mele, pentru că am greşit în faţa lui Dumnezeu, Care este într-atât de drept, încât nici demonilor nu poate să le facă nici cea mai neînsemnată nedreptate. Să nu ţi se pară vrednic de admirat plânsul meu, ci mai degrabă spăimântează-te şi minunează-te de faptul că oamenii, deşi cunosc că vor avea parte de asemenea chinuri, nu fac nimic în privinţa aceasta, nici nu se îngrijesc să-şi spele păcatele. Să mai ştii şi aceasta, că în clipa în care sufletul se despărţea de nefericitul meu trup, am încercat atâta durere şi suferinţă, încât este cu neputinţă să înţelegi sau să crezi, până nu vei trece tu însuți prin toate acestea.”

patericul-sfantului-munte-cartonata~8239439Iar noi, care scriem toate acestea, nu suntem mișcați pe cât ar trebui [de aceste cuvinte], pentru că trăim departe de Dumnezeu şi inima ni s-a împietrit, dar, fraţii mei, acestea sunt fapte adevărate şi există multe altele asemenea, consemnate în manuscrise şi codici vechi din timpuri de demult pe care am putea să le menţionăm aici. Preabunul Dumnezeu ne arată astfel de semne ca să ne trezească din somnul greu al păcatului și să ajungem la pocăinţă şi la trezirea conştiinţei, pentru a ne mântui de chinurile iadului veşnic neprețuitul şi unicul nostru suflet cu care ne naştem, spre a trăi pururea cu Dumnezeu.

Note:

1 Scil. pivnicer (n. trad.).

2 Preotul care săvârşeşte paraclisele şi dumnezeiasca Liturghie în zilele de rând (n. trad.).

3 Paraclisierul însărcinat cu îngrijirea Sfântului Altar, care poartă asupra sa şi cheile de la raclele sfintelor moaşte (n. trad.).

4 Scil. „Muntele mâniei” (n. trad.).

5 Scil. musulmani (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 292-297 / Fotografii din arhiva blogului.

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Sfinţii vatopedini, George Crasnean

În toată vremea Vatopedului, s’au nevoit mare număr de sfinţi între zidurile lavrei, mulţi ştiuţi doar de Dumnezeu, dar şi 43 dintre ei fiind pururea în amintirea vie a lumii ortodoxe.

Sfântul Eftimie şi cei doisprezece mucenici vatopedini (1280)

Sfântul Eftimie a fost egumenul Vatopedului într’o epocă foarte tulbure din viaţa ortodoxiei. El a stăreţit în vremea basileului Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282) şi a patriarhului ecumenic Ioan al XI-lea Vekkos (1275-1282), când împăratul Bizanţului, simţind ameninţarea necredincioşilor turci în spate, a căutat ajutor în vestul Europei, iar papa n’a scăpat prilejul de a impune o unire a dogmelor la sinodul de nepomenire de la Lyon (1274). Înainte de anul 1280, purtătorii ereticelor dogme unioniste au încercat să silească şi pe aghioriţi să primească cugetarea cea latinească însă sfinţii monahi au primit mai degrabă cununa cea mucenicească decât eresul catolic. Aşa şi cuviosul Eftimie, „fiind puternic întemeiat în predaniile ortodoxe a mustrat pe latinocugetători”. Codicele nr. 293 al mânăstirii Vatopedu „Peri tis Ieras Vasilikis kai Patriarhikis Monis Megistis Lavras tou Vatopediou Proskinitarion oraion kai alithestaton kai perigrafi leptomeris”, la filele 45-46, nu ne lasă să uităm:

„Stând şi aflându’se mânăstirea aceasta bine aşezată şi îmbogăţită cu tot felul de bunătăţi… în timpul împărăţiei lui Mihail Paleologul şi a Patriarhului Ioan, cel supranumit Vekkos, care, stăpâniţi de către bulgari, au mers în Italia cerând ajutor. Aceia le’au cerut să se unească cu ei în credinţă, iar aceştia s’au împărtăşit şi au luat ajutor prisositor şi întorcându’se pentru a veni în Cetate, au venit în Sfântul Munte…După acestea au venit şi în Vatopedi şi au vrut să facă asemenea. Iar egumenul şi fraţii cei împreună cu el au mustrat erezia împăratului şi a patriarhului. Iar acei lupi mâncători de sânge şi nu (de) miei i’au scos pe monahi afară din mănăstire şi i’au spânzurat într’un munte, care de atunci a fost numit Furkovounion. Iar pe egumen, care se numea Eftimie, împreună cu alţi doisprezece învăţaţi ieromonahi, care i’au mustrat în faţă cu bărbăţie, pe ieromonahi i’a spânzurat, iar pe egumen înlănţuindu’l l’au dus şi l’au lăsat pe o piatră dincolo de mare, la Kalamitzi, care este departe de mănăstire ca la trei mile şi acolo a fost înecat şi astfel a luat cununa mărturisirii lui. Iar acea ridicătură s’a numit de atunci scaunul egumenului. Toate celelalte lucruri ale mânăstirii câte le’au găsit, le’au jefuit şi au pustiit’o. Iar după câteva zile încetând acea tulburare, au ieşit monahii din pădure, unde reuşiseră mai înainte să fugă scăpând de moarte. Au găsit trupurile celor junghiaţi mai înainte răspândite pe pământ, neîngrijite şi moarte şi cu multe lacrimi şi tânguiri le’au îngropat zicând şi psalmii: „Dumnezeule, intrat’au neamurile în moştenirea Ta…” şi celelalte. Pe fiecare îl îngropau acolo unde îl aflau. Acestea au avut loc în luna octombrie la anii 6953 şi astfel a avut loc sfârşitul”.

Kir Haralambos Busia a alcătuit slujba pomenirii acestor sfinţi mucenici ai ortodoxiei, ce se face la fiştecare patru ianuarie, iară chipul cuviosului egumen s’a pictat la 1802 în pridvorul katholikonului.

Sfântul Agapie de la Colciu (XIII)

A fost un ucenic al unui bătrân care se nevoia la chilia Sfintei Treimi de la Colciu (nu departe de lavra Vatopedului), în vremea veacului al XIII-lea. Necredincioşii turci l’au dus în robie în ţinutul Magnesiei vreme de doisprezece ani, până când rugăciunile lui către Maica Precista au fost ascultate şi în chip minunat Născătoarea de Dumnezeu i’a înlesnit lui a „se întoarce la părintele lui fără frică”, dezlegându’l din lanţurile musulmane. Pentru aceasta Agapie a şi purces la drum negreşit către Athos. Doar că bătrânul lui în loc de bucurie s’a aflat mâhnindu’se pentru că „a înşelat pe hagareni” şi n’a făcut ascultare de stăpânul său, plecând fără încuviinţarea acestuia. De data aceasta ascultând de avva, cuviosul Agapie s’a întors la agareanul care, mult mirându’se de aşa credinţă şi virtute, a voit a cunoaşte pe bătrânul aghiorit. Aşa că şi el, împreună cu cei doi fii ai săi şi cu Agapie, a plecat pe calea sfinţeniei către Colciu, unde a şi rămas petrecând în dreaptă credinţă toate zilele vieţii lui. Iar pomenirea acestui sfânt ascultător Agapie de la Colciu se face în fiecare an în ziua de început a lunii martie.

Sfântul Grigorie Palamas (1296-1359)

„Sfântul energiilor necreate”, Grigorie Palamas (prăznuit la 14 noiembrie, dar şi în Duminica a II a Sfântului și Marelui Post), aghioritul arhiepiscop al Tesalonicului, s’a născut în 1296 la Constantinopol, într’o familie aristocratică – tatăl său fiind un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Palaiologos (1282-1328). Acest basileu avea să’i fie şi tutore nu mult după aceea, când tatăl său a murit şi, în această calitate, s’a ocupat îndeaproape de educaţia lui superioară, nădăjduind că mai târziu va putea conta pe el în administraţia imperială. Tânărul Grigorie însă, plinind douăzeci de ani şi ajungând deja la cunoştinţa Adevărului, s’a retras zădărniciilor acestei lumi devenind rasofor în lavra Vatopedului la 1316 (ori 1318), sub purtarea de grijă a cuviosului Nicodim (prăznuit la 11 iulie). Demonstrând că nu întotdeauna bogăţia stă în calea sfinţeniei, mama şi surorile lui Grigorie s’au călugărit şi ele la scurtă vreme după el. După ce avva Nicodim a trecut în veşnicie, tânărul monah Grigorie a fost, vreme de opt ani, ucenicul bătrânului Nekiphoros, iar după ce şi acesta s’a dus către Domnul, a plecat şi el la Marea Lavră a sfântului Athanasie. A fost mai întâi trapezar aici, apoi bun cântăreţ bisericesc vreme de trei ani, pentru ca după aceea să se retragă în liniştea schitului Glossia unde, deprins fiind cu meşteşugul rugăciunii neîncetate, a trăit ca un adevărat călugăr isihast până la 1326, când a fost nevoit să plece din Athos, datorită ameninţării iminentei invazii turceşti. Retras în Tesalonic, împreună cu ceilalţi fraţi din schit, el avea să fie hirotonit preot aici şi avea să vieţuiască într’un mod mai puţin obişnuit: cinci zile le petrecea în hesychia şi rugăciune şi numai sâmbăta şi duminica venea în mijlocul oamenilor să slujească şi să predice. Vreme de cinci ani (1326-1331) a trăit astfel în Macedonia, adunând mulţi ucenici în jurul său la Bereia, unde se retrăgea la linişte. Care linişte avea să’i fie tulburată de un învăţat călugăr calabrez, Varlaam – venit la o universitate constantinopolitană după 1330 – ce ridiculizase, după un pelerinaj în Athos, lumina necreată văzută de isihaşti şi rugăciunea minţii (susţinând că era o erezie mesaliană, sau bogomilică).

Impregnat de teologia scolastică apuseană, Varlaam înţelegea harul divin necreat ca pe o lucrare creată, distinctă de Dumnezeu, ceea ce ducea la imposibilitatea unirii credincioşilor cu Dumnezeu, adică, de fapt, îndumnezeirea persoanei umane nu mai era posibilă. Ori Palamas susţinea că „destinul omului în creştinism este acela de ajunge un Hristos prin asemănare, adică un fiu adoptiv al lui Dumnezeu, sau de a ajunge Dumnezeu nu prin identitate, ci prin participarea la natura dumnezeiască”.  (Sfântul Grigorie Palama, Filocalia a VII-a, p. 205). El a făcut distincţia dintre „ousia” divină – întru totul incognoscibilă – şi energiile divine necreate, care se împărtăşesc oamenilor de Persoanele Sfintei Treimi susţinând că una este fiinţa Lui Dumnezeu, de neatins cu gândirea, şi altceva, harul care se revarsă apofatic din ea. Aflându’se în eroare când afirma că harul reprezenta ceva creat de Dumnezeu şi oferit oamenilor, Varlaam, tocmai prin dogmatizarea caracterul creat al harului refuza credincioşilor îndumnezeirea. El nu admitea decât cunoaşterea pur raţională (catafatică şi/sau apofatică), pe când sfântul Grigorie susţinea şi o altă cunoaştere – superioară celeilalte –: cea venită prin iluminare de la Duhul Sfânt. Această cunoaştere însă, nu era accesibilă oricui, ci numai aceluia ce reuşea să treacă prin praxisul ascetic care să’l despătimească şi să’l purifice pentru ca prin rugăciune neîmprăştiată şi neîncetată să ajungă la extazul luminii taborice.

Acest punct de vedere şi l’a susţinut sfântul Grigorie Palamas, mai întâi la rugămintea călugărilor athoniţi – scriind în 1338 „Triadele în apărarea sfinţilor isihaşti” şi în 1340, „Tomul Aghiorit” – apoi în faţa sinodului de la Constantinopol (Agia Sophia) din 1341, care a acceptat doctrina palamită a energiilor necreate şi l’a anatemizat pe Varlaam ca eretic izgonindu’l în Calabria. Disputele varlaamiţilor cu palamiţii nu s’au încheiat însă aşa uşor: vor mai fi sinoade în 1345, 1347 şi 1351 referitoare la isihasm, pentru că Akyndinos („cel care nu face rău”!), un călugăr bulgar varlaamit, a căpătat sprijinul patriarhului Ioan XIV Kalekas (1341-1347) – ba chiar şi pe al basileului Andronicus III Palaiologus (1328-1341) – reuşind să’l întemniţeze în 1344 pe sfântul Grigorie. În 1347, patriarhul Ioan al XIV-lea a fost schimbat cu Isidor (1347-1349), iar sfântul a fost eliberat şi numit arhiepiscop al Tesalonicului, pentru ca la sinodul din Vlaherne (1351) să’şi apere caracterul ortodox al învăţăturilor sale, Isihasmul devenind doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe. Plecând din Constantinopol cu o corabie bizantină sfântul Palamas a fost capturat de către turci şi ţinut ostatec un an până a fost răscumpărat (vreme în care a predicat chiar şi necredincioşilor agareni!). reîntors la Salonic, sfântul Grigorie a mai trăit trei ani într’aceeaşi viaţă sfântă, săvârşind şi multe minuni înainte de 14 noiembrie 1359, când a plecat să se’ntâlnească cu Dumnezeu. Peste nouă ani, patriarhul Filotei (1354-1355, 1364-1376) a fost cel care i’a alcătuit biografia şi slujbele când Sinodul de la Constantinopol l’a proclamat sfânt.

Sfântul Maxim Grecul (1480-1556)

„Din ceea ce eu însumi am îndurat mulţi ani, am putut să îi învăţ şi pe alţii să aibă o astfel de răbdare în necazurile neaşteptate care vin asupra lor prin judecăţile tainice ale lui Dumnezeu, pentru unele păcate ale noastre”. Astfel mărturisea acest neobişnuit martir al ortodoxiei care n’a pătimit de la necredincioşi, ci chiar de la cei dintru acelaşi crez al credinţei, de la cei ce voiau a fi „a treia Romă”. „Mă torturau cu fumul, frigul şi foamea pentru păcatele mele cele multe şi nu pentru vreo erezie”, mai zicea sfântul Maxim, neînvinuindu’i cumva pe ruşi pentru toate aceste cazne.

Acest plăcut de Dumnezeu om se născuse în Epirul Greciei la apusul veacului al XV-lea, din neam ales al oraşului Arta. Primind şi o educaţie pe măsură, el a călătorit mult în Europa şi şi’a desăvârşit studiile la Paris, Florenţa şi Veneţia. Ajungând la cunoaşterea cea adevărată şi dându’şi seama de zădărnicia acestei lumi trecătoare, la întoarcerea acasă a lăsat toate şi a plecat în Sfântul Munte, închinoviindu’se în lavra Vatopedului. Aici, fiind din fire studios, a cercetat cu pasiune manuscrisele vechi ale basileilor Andronicus Palaiologos şi Ioannis Cantacuzinos (amândoi ajunşi monahi vatopedini).

În vremea aceea cneazul moscovit Vasili III Ivanovici (1505-1533) a voit a pune bună rânduială în cărţile şi manuscrisele elineşti rămase de la mama sa, Sophia Palaiologina şi drept aceea a rugat pe patriarhul Teolipt I al Constantinopolului şi apoi pe protosul Athosului, Simeon, să’i trimită la curte un călugăr învăţat spre a’l ajuta în această treabă. Călugărul Maxim, care a fost ales să plece la Moscova, cunoştea şi vorbea mai multe limbi, dar slavona, în care i se ceruse a tălmăci toate cărţile patristice şi liturgice, n’o stăpânea. El s’a silit mult, începând cu Psaltirea adnotată, să ducă la bun sfârşit această misie, dar chirilicele nu erau chiar literele alfabetului său, astfel că s’au strecurat unele inadvertenţe în traducerile sale. Cât a trăit mitropolitul Varlaam, Maxim a fost preţuit pentru munca sa, dar atunci când Daniel, succesorul său în scaunul mitropolitan al Moscovei, i’a cerut a tâlcui în slavoneşte Istoria bisericească a lui Theodoret de Cyr au apărut şi problemele pentru că sfântul l’a refuzat, spunându’i că „în această istorie sunt şi scrisori ale ereticului Arie şi acesta poate fi un pericol pentru cei mai puţin învăţaţi”. Această ruptură avea să fie urmată de o alta atunci când marele cneaz Vasili a decis să’şi repudieze soaţa (întrucât aceasta era stearpă), iar sfântul Maxim şi’a permis să’l certe pentru că a cedat patimilor cărnii şi i’a trimis cartea sa „Capitole instructive privind dreapta credinţă”. Astfel, cu toate că el a scris foarte aspru împotriva musulmanilor (15 cărţi), catolicilor şi protestanţilor (7 cărţi), bogomilismului (5 cărţi contra „Apocalipsei lui Avraam”, „Visul şi ApocalipsaMaicii Domnului”, „Testamentul celor 12 Patriarhi”, „Porţile lui Aristotel”, şi „Sestocril”), încă 15 cărţi moralizatoare şi 7 istorice, Vasili III nu i’a iertat îndrăzneala şi l’a ţinut închis în temniţă vreme şase ani. „Cât am fost suferind în închisoare m’am consolat şi întărit cu răbdare” îşi amintea sfântul Maxim, care tot atunci a scris cu cărbune pe unul din ziduri un canon al Sfântului Duh care se citeşte şi astăzi în Biserică: „Aşa cum Israel a fost hrănit cu mană în pustie, la fel, Doamne, umple sufletul meu cu harul Tău prin care să slujesc întotdeauna Sfintei Treimi …”. După ce a fost eliberat, sfântul a fost trimis sub supravegherea episcopului Acacius la Tver, unde a trăit în excomunicare vreme de douăzeci de ani. Petrecând şaptezeci de ani din viaţă, sfântul s’a retras apoi în lavra Sfintei Treimi-Serghiev, unde a rămas până la ieşirea sa din trup, întâmplată la 21 ianuarie 1556. Îngropat în Lavră, cuviosul Maxim a fost cinstit din vechime ca sfânt, el fiind pictat într’o icoană din Sinaxarul sfinţilor din Radonej (6 iulie), dar în şedinţa ţinută la mănăstirea sfântului Serghie din Radonej, Sfânta Treime, între 6 şi 9 iunie 1988, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Rusia l’a canonizat oficial.

Sfântul Cosma Etolianul, „luminătorul Greciei” (1714-1779)

Grecii îi datorează foarte mult sfântului Cosma din Etolia (Aitolia), cel care a făcut să renască elenismul într’o vreme în care era ameninţat cu asimilarea de către ocupaţia turcească. Originar din oraşul Mega Dendron (care se tâlcuieşte „Copacul Mare”), el a venit în Athos, pe când avea douăzeci de ani, ca să studieze la Academia Athonită de la Vatopedu. Mai târziu a şi intrat în monahism la mănăstirea Filotheu, dar stareţul de acolo, ştiindu’i râvna pentru înţelepciune, l’a trimis la şcolile înalte de la Constantinopol. Deprinzând aici foarte bine şi arta retoricii, cuviosul a plecat apoi în insulele Ionice, iar mai târziu în nordul Greciei să propovăduiască cuvântul Domnului creştinilor năpăstuiţi de stăpânirea musulmană. Se zice că în 16 ani, sfântul Cosma a înfiinţat mai bine de 100 de şcoli, toate cu predare în limba greacă, pentru ca neamul său să nu’şi uite originile şi graiul scripturilor. După revolta din Orlov (Pelopones 1770), acest sfânt din Etolia a predicat mai mult în sudul Albaniei, în vremea stăpânirii lui Ahmet Kurt Paşa asupra paşalâcului de Berat. A iluminat mulţime de creştini, dar a fost la mare evlavie chiar şi la musulmani, pentru vieţuirea sa sfântă. Aşa se face că la Kolkondas, pe malul râului Seman, în regiunea Fier, din Albania, un turc (deci un necredincios!) – Ali Paşa – a fost cel care a ctitorit prima mănăstire închinată sfântului Cosma Etolianul. Acuzat pe nedrept de către nişte evrei că ar lucra pentru imperiul ţarist, eruditul sfânt a fost întemniţat de către musulmani şi spânzurat la 24 august 1779, fiind aruncat mai apoi în râul din apropiere. Un preot, pre nume Marcu, având descoperire dumnezeiască, a luat trupul sfântului şi l’a înmormântat la mănăstirea cu hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” din Kolkondas. Pentru că tot ceea ce’i profeţise lui Ali Paşa (la Tepeleni) s’a plinit cu de’amănuntul („Vei ajunge un om mare şi vei cuceri mai toată Albania: vei subjuga Preveza, Parga, Souli, Delvino, Gardiki şi puternica fortăreaţă Kurt Pasha. Vei lăsa un nume mare, în urma ta. Vei merge şi la Constantinopol, însă cu o barbă roşie. Aceasta este voia Domnului. Să’ţi aduci aminte însă, în vremea domniei tale, să iubeşti şi să aperi creştinii, dacă vei dori ca urmaşii tăi să rămână la putere”.), acesta i’a zidit biserică şi mănăstire nouă, la 1814 în Kolkondas, aşezând aici şi moaştele sfântului într’o raclă de argint. Ali Paşa avea să ajungă la Constantinopol „cu barba roşie” pentru că, după ce a fost omorât, doar capul său a fost trimis la Stambul. A rămas în schimb ctitoria lui şi nici regimul ateist al Tiranei, care a încercat să dărâme mănăstirea, n’a putut s’o facă, pentru înfricoşătoarele minuni ce se petreceau în lăcaşul sfântului. Iar râul Seman, atunci când a umplut toată valea de apă, cu mai mult de doi metri înălţime, n’a putut să strice ceva din mănăstirea sfântului Cosma Etolianul. Prăznuirea acestui sfânt bărbat, cu dreptate numit „luminătorul Greciei”, se face într’a patra zi a lunii august.

George Crăsnean

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Foto (sus): Sinaxa Sfinților Vatopedini (10 iulie), icoană portabilă, Vatopedi, 1849