„Dacă vrei să cunoști taina Muntelui Athos…”. Convertirea părintelui Daniil (Sandu Tudor)

Un bărbat de o remarcabilă frumuseţe, de o eleganţă vestimentară (în viaţa lumească) care ajungea să frizeze dandysmul, căsătorit de trei ori, fără copii. Căsătoriile le socotea nişte nereuşite, ba chiar eşecuri. În privinţa aceasta se considera un defavorizat, căci avea într-un fel nostalgia cununiei unice ca formă de realizare plenară a existenţei, la nivel omenesc.

Era o personalitate extraordinară, cea mai puternică pe care am întâlnit-o vreodată în viaţă, şi care m-a marcat considerabil, având în vedere că l-am cunoscut încă din prima copilărie. Într-adevăr spune că l-a cunoscut la începutul anilor ’30, ca cel mai important prieten al tatălui său, Alexandru Mironescu.

Agresiunea sacră pe care o desfăşura împotriva cuiva, isprăvea întotdeauna, graţie modului dinamic – cu care era dăruit – de a percepe pe celălalt, prin a propune de fiecare dată o posibilă devenire în credinţă, concepută – pe urmele marilor părinţi ai spiritualităţii – ca un proces de creştere continuă, căci o credinţă stagnată este moartă, sau aproape. Pentru el această credinţă avea să rămână aşa cum a debutat un scandal, „scandalul adevărului”, fără ca prin aceasta să răstoarne rutinele şi obişnuinţele pioase care au tendinţa să o sufoce, dacă ele n-ar fi fără încetare reînsufleţite. Nu era un reformator, un revoluţionar, ci mai curând un restaurator al semnificaţiilor originare.

Nu era un convertit; credinţa lui era înnăscută – moştenită mai cu seamă de la mama lui, pe care o venera – însă cu el s-a petrecut o deşteptare, o intensă conştientizare a identităţii ortodoxe, cum s-a întâmplat, de altfel, şi cu alţi membri ai grupului, cu ocazia trecerii prin cercurile tinerimii creştine, mai ales prin ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini, filiala română a YMCA).

După vagi studii universitare, niciodată isprăvite, Sandu Tudor s-a întors la publicistică în calitate de ziarist şi poet colaborator la revista Gândirea şi participând la curentul de idei declanşat de aceasta. Între altele, revista îşi propunea să dezvolte o nouă meditaţie asupra Ortodoxiei. În 1925 publică un volum de poezii intitulat Comornic, care i-a adus premiul Fundaţiei Regale „Carol I”.

Încă din 1927 a abordat poezia de factură exclusiv religioasă, scriind Acatistul Părintelui nostru Sfântul Dimitrie cel Nou, boarul din Basarabov —, publicat la Bucureşti în  1942 şi 1950, Acatistul Rugului Aprins, publicat la Madrid în 1983, apoi prin 1950, Acatistul Sf. Ioan Bogoslavul şi Acatistul Sf. Calinic Cernicanul, ambele tipărite la Madrid în 1987, de Fundaţia Culturală Romană. Către mijlocul deceniului ’30 a editat pe socoteala sa revistele „Floarea de Foc” şi „Credinţa”, reviste literare, dar şi de amplă dezbatere de idei sociale, politice, filosofice şi religioase…

Sandu Tudor nu era un sistematic. În expresia profesorului Alexandru Mironescu era „o bibliotecă deranjată”, însă fiecare cuvânt al lui era o temă de meditaţie. Prelegerile lui erau un dezastru, un amalgam de note deranjate, prin care se uită un minut fără să spună un cuvânt. Când credeai că a teminat, abia atunci începea. El avea o înclinaţie deosebită către substratul tainic al lucrurilor, fapt care l-a apropiat de literatură patristică şi de mistica literaturii călugăreşti. A trăit printre oamenii bisericii, pe care-i critică în ziarul lui, „Credinţa”, mergând uneori până la şantaj. Ura superficialitatea. Cine nu avea rezonanţe duhovniceşti, nu putea rămâne în cercul prietenilor lui.

Convertirea lui totală pentru cele duhovniceşti s-a întâmplat în urma unei călătorii la Sfântul Munte. Acolo a întâlnit pe un călugăr vagabond, pe care l-a angajat să-l ducă în munte. Acesta i-a spus: „Dacă vrei să cunoşti taina Muntelui Athos, pune-ţi pantaloni lungi, lasă barba să-ţi crească şi vino cu mine, dar să faci ceea ce fac eu. Mulţi vin ca dumneavoastră, să vadă bibliotecile, tezaurul sau Sfintele Moaşte şi se întorc acasă necunoscând nimic. Călugării nu descoperă tainele vieţii călugăreşti turiştilor. Aceia vin şi se duc aşa cum vin. Aşa că am mers cu părintele Averchie.” Se duse vestea că Averchie merge cu un călugăr foarte evlavios, practicant al Rugăciunii inimii.

A venit de acolo cu scăunelul, cu metoda respiraţiei şi cu toată taina rugăciunii interioare a isihaştilor, luată nu din citit, din filocalii, ci direct de la meşterii anonimi ai zilelor noastre, călugării isihaşti. Acolo a înţeles Sandu Tudor că eul nostru este infinit şi că în acest centru existenţial al fiinţei noastre pe care călugării îl numesc „inima”, în sens de „adânc”, există Dumnezeu şi că Dumnezeu este pecetea personalităţii noastre. A înţeles astfel că rugăciunea este o stare şi nu o activitate formală.”

Pentru Sandu Tudor acum începe reconsiderarea culturii umane şi a procesului intelectual, care, având alte puncte de referinţă decât Dumnezeul din om, devin nu numai superficiale, ci chiar demonice.

Nu este o convertire teoretică. El spunea că pentru a putea intra în ordinea duhului, trebuie mai întâi să te „îndobitoceşti”, dându-le exemplul altui vagabond din „Povestirile unui pelerin rus”.

A ajuns la Schitul Sfânta Ana, acolo a început să plângă. Stareţul Schitului i s-a adresat părintelui Sandu Tudor: „Frate Sandule, spune-mi ce făceai dumneata în lume, la ora asta din noapte?” Prin mintea lui au început să treacă: Capşa, cluburi de noapte, cabarete pariziene, şedinţe literare, petreceri, iar stareţul i-a spus: „Noi, cei din Athos, avem o credinţă. Dacă mai ţine Dumnezeu lumea, este pentru că la miezul nopţii călugării se roagă.”

A restaurat cu banii lui chiliile şi Paraclisul mânăstirii Antim, pictat de Nicolae Stoica. Şi-a ales că patron pe Sf. Simeon Noul Teolog, la fel de violent în raporturile lui cu formalismul Bisericii oficiale. S-a mutat în clopotniţa mănăstirii, iar de acolo şi-a organizat întâlnirile în biblioteca mănăstirii.

Aşa, Sandu Tudor devenise punct de atracţie pentru intelectualitatea bucureşteană. A fost sfinţit călugăr, după care s-a dus la Schitul Rarău, după ce a trecut prin Schitul Crasna, judeţul Gorj, şi prin Schitul Sihla din Sihăstria. Atunci a scris despre el un articol Olivier Clément, profesor la Şcoala Teologică Sf. Serghie din Paris. Iar în urma acestui articol a început să se intereseze securitatea. Apoi a urmat arestarea sa. Pedepsele au fost mari. Ieroschimonahul Daniil a luat 25 de ani, muncă silnică, şi a murit în închisoarea de la Aiud că martir.

Mie mi-au revenit, dintre lucrurile sale, icoana Maicii Domnului, pictată de N. Stoica, precum şi un manuscris al unui Acatist original, cu corecturi personale. Poate că acestea m-au determinat să scriu rândurile de faţă.

Arhimandrit Roman Braga

Trisaghion, Mr. George Papanikolaos, Mount Athos Version

Ἅγιος ὁ Θεός – O Trisagios Ymnos – The Thrice Holy Hymn (Mount Athos Version) Pl. 1st

Chanted by Byzantine Master and Professor of Byzantine Music Mr. George Papanikolaos from Samos, Greece.

The Thrice Holy Hymn: Plagal of 1st Tone, composed by a monk on Mount Athos, which is chanted in the Divine Liturgy of The Greek Orthodox.
MOUNT ATHOS VERSION

1st Stasi:
Holy God, Holy Mighty, Holy Immortal Have Mercy on Us.

2nd Stasi:
Holy God, Holy Mighty, Holy Immortal Have Mercy on Us.

3rd Stasi:
Holy God, Holy Mighty, Holy Immortal Have Mercy on Us.

Glory to The Father and To the Son and To the Holy Spirit
Both now and Ever and unto the Ages of Ages
Amen.

Dinamis….with Terrirem and Ananes

Pelerinaj la Athos (9 – 14 decembrie 2012). Participare la Privegherea pentru praznicul Sf. Ap. Andrei la Schitul Prodromu

Duminică, 9 decembrie: Plecare din Moinești – Adjud – Focșani – Buzău – București (aprox. 17.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranopoli

Luni, 10 decembrie (ziua 1): Ouranopoli. Cu ferryboatul până la Dafni. Dafni – Karyes – Schitul Lacu (închinare la Kiriakon). Chilia Buna Vestire – Lacu a părintelui Ștefan (cazare).

Marți, 11 decembrie (ziua 2): Schitul Lacu. Drumeție (2h) până la Morfono (doar dacă e vreme frumoasă!). De la Morfono se pleacă cu taxiul până la Măn. Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița). Măn. Marea Lavră (cazare).

Miercuri, 12 decembrie (ziua 3): Măn. Marea Lavră. Se merge în drumeție ori cu mașina până la Schitul Prodromu. Izvorul și Peștera Sfântului Athanasie Athonitul. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. De vorbă cu Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul (dacă este disponibil). Participare la priveghere pentru praznicul Sf. Ap. Andrei. Schitul Prodromu (cazare).

Joi, 13 decembrie (ziua 4): Schitul Prodromu. Se închiriază un maxi-taxi pentru întreaga zi pentru a vizita: Măn. Caracalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Măn. Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Măn. Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Pantocrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sf. Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Măn. Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sf. Andrei Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei, Seminarul teologic Athoniada). Schitul Sf. Andrei – Serai (cazare).

Vineri, 14 decembrie (ziua 5): Schitul Sf. Andrei Serai – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos și Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului “Axion Estin”), Măn. Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii) – Chilia sârbească Sf. Sava (închinare la Icoana Maicii Domnului – Galactotrofusa – Maica Domnului care alăptează). Plecare cu mașina din Karyes spre Dafni, îmbarcare pe ferryboat spre Ouranopoli. Plecare spre Tesalonic. Vizitarea orașului Tesalonic (vizitarea Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România. Serres – Sofia – București (aprox. 7.00 am) – Buzău – Focșani – Adjud – Moineşti.

Preț: 190 euro + diamonitirionul* (25 euro) + transportul în Sfântul Munte – ferryboat și taxi (aprox. 85 euro pentru acest traseu).

Locuri disponibile: 8 / Plecare din Moineşti – Adjud – Focșani – Buzău – București – Giurgiu / Ghid asigurat / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Mercedes Vito, 2007, 8+1 locuri, aer condiţonat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte!

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + 110 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,

Laurențiu Dumitru
Organizator pelerinaje Athos / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii, preoţii şi monahii plătesc doar 10 euro diamonitirionul (permisul de vizitare al Sfântului Munte).

Spre Hristos via Lupșa, via Essex. Câteva gânduri despre rugăciunea de obște cu „Doamne, Iisuse…”

Laurențiu Dumitru

Cu mila Domnului, mergând când pe picioare, când pe genunchi, sunt de mai bine de cincisprezece ani în Biserică. În acest răstimp am avut bucuria să văd multe colțișoare de rai și să ascult nenumărați părinți cu viață curată. Mărturisesc că nu credeam ca după atâta vreme să mă mai poată impresiona ceva în mod deosebit.

În vara anului trecut însă (2010 n.n.) am poposit pentru vreo 4 zile la mănăstirea Lupșa din Alba. Aici am aflat o mică obște de monahi frumoși, iubitori ai liniei duhovnicești ce o avem de la Cuviosul Siluan Athonitul (de altfel, Cuviosul Siluan cel Mare este al doilea hram al bisericii mari a mănăstirii).

Tot aici, la Lupșa, am descoperit rugăciunea lui Iisus rostită în biserică la vreme de vecernii. O rânduială de obște cu 400 de „Doamne, Iisuse”, apoi alte 100 rugăciuni scurte la Maica Domnului , apoi la Sfântul Siluan ori la diferiți sfinți. Ea este identică cu cea de la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul de la Essex, ctitoria Arhim. Sofronie Saharov, unde tot anul trecut mi-a ajutat Domnul să ajung. Rânduiala facerii slujbelor cu „Doamne, Iisuse” se trage însă din Sfântul Munte, de la chiliile pustniceşti din Karulia, Katunakia, Kavsokalivia, dar nu numai. Părintele Sofronie, ca monah aghiorit, a preluat-o, silit fiind şi de condiţiile practice ale obştii sale de la Essex (multietnică şi, la început, lipsită de cărţile de cult).

Primul contact cu o astfel de rânduială de rugăciune de obște este răvășitor. Prezența în biserică la rugăciunea ceasta devine un barometru onest care îți dezvăluie întreaga neputință și akedie a firii, dar trezește și un dor neostoit de a trăi fără încetare cu Domnul.

Deși s-au editat nenumărate cărți care vorbesc pe-ndelete despre practica rugăciunii lui Iisus, am observat că de cele mai multe ori părinții sfătuiesc ucenicii să se roage cu „Doamne, Iisuse” cât și cum pot. Astfel, rugăciunea ceasta de toată vremea, zisă și a monahilor, devine pentru mirean un fel de accesoriu pentru vremurile în care nu are altceva de făcut – în drum spre școală, în drum spre casă, prin magazine, când spală un vas ori înainte de a adormi. Nu spun acestea cu sens peiorativ, e bine că oamenii se roagă cât și cum pot. E o măsură și asta, iar pentru vremurile noastre se poate socoti chiar o măsura mare.

Cele ce voi spune de acum sunt doar impresiile mele personale, cu totul subiective, așa cum le-am simțit și trăit. Rânduiala de obște cu rostirea lui „Doamne, Iisuse” este o slujbă… dificilă, greu de parcurs cu mintea și inima. Realizezi de-ndată că e cu totul altceva decât te așteptai să fie. Realizezi că slujbele noastre, Liturghia în special, dar și celelalte, se desfășoară înaintea noastră aidoma unui spectacol (la care, desigur, suntem co-participanți), cu momente și gesturi liturgice bine stabilite care rememorează întreaga istorie a mântuirii noastre. Desfășurarea ceasta pas cu pas, ca într-un algoritm, ușurează cumva înțelegerea și participarea noastră la slujbă. Rânduiala cu „Doamne, Iisuse”, îți dă o altă vedere a lucrurilor. Pomenirea neîncetată a Numelui și lipsa unei desfășurări ori a unor momente anume, dă un caracter ușor static care însă te pune pe jar. Rugăciunea ceasta nu îți dă voie să ieși din tine, să te gândești la altceva. La fiecare 2-3 secunde se aude iarăși și iarăși din strana în care pâlpâie o lumânare, aceeași scurtă și dulce rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte pre noi și lumea Ta!”. Iarăși, și iarăși, și iarăși, și iarăși, și iarăși. Și o bucurie de nedescris te inundă și parcă te doare că te-ai rugat astfel doar pe autobuz sau la coadă la Orange, când de fapt se putea mai des. Și iaca, în vreo două ceasuri rânduiala ceasta se sfarșește, dar parcă nu-ți vine să o mai lași. Parcă nu te lasă inima…

Dimineața, după rânduială, Sfânta Liturghie și un număr mare de credincioși și monahi se împărtășesc. În următoarea zi se împărtășesc alții. Uimire, bucurie și cutremur. Deasa împărtășire fiind și ea o rânduială a obștii de la Essex pe care pr. Rafail (Noica) în conferințele sale ne-a dezvăluit-o și care se trăiește aidoma în mănăstirile legate întrucâtva de Părintele Sofronie. Din păcate asta nu se întâmplă în prea multe locuri. Deși Sfinți mari au scris inspirat despre împărtășirea deasă, încă suntem tributari unor catehisme mai noi care rânduiesc nejustificat ca fiind suficientă împărtășirea de 4 ori pe an.

Mulți se odihnesc astăzi în felul cesta curat, evanghelic de a trăi Ortodoxia pe linia duhovnicească a cuviosului Siluan continuată de Arhim. Sofronie și de ucenicii acestuia dintre care avem încă aproape pe Avva Rafail Noica și Arhim. Zaharia Zaharou.

La ceas de miezonoptică, întâmpinat cu un cuvânt bun și un ceai cald la pangarul părintelui Simeon la Lupșa sau al părintelui Anthony la Essex, nu pot să nu observ că tocmai acestea sunt cele mai frumoase și îngrijite pangare mănăstirești din câte am văzut.

Am realizat parcă pentru prima oară care este esența viețuirii creștine. Ea este cuprinsă în chip profetic în cuvintele Psalmisului (115, 4): „Paharul mântuirii voi lua (Sfânta Împărtășanie) și numele Domnului voi chema (chemarea numelui lui Iisus)”. Cu cât trăim mai adânc, mai deplin, mai des aceste realități duhovnicești, cu atât mai mult suntem mai aproape de Viață.

27.01.2011

+++

UPDATE

Părintele Zaharia (Zaharou) povestește într-o conferință că venind oarecând un preot catolic la Mănăstirea “Sf. Ioan Botezatorul”, la Essex, UK, s-a mirat ca părintii se rugau în biserică cu rugaciunea lui Iisus: “Nu pot să înțeleg de ce trebuie să repetați atâta timp aceeași rugăciune…”. Părintele Sofronie Saharov, însă, într-un mod foarte prietenos, i-a raspuns: “O repetăm pentru că o înțelegem greu și odată ce am înțeles-o nu mai vrem s-o lăsăm”. Dea Domnul să o înțelegem și noi și să n-o mai lăsăm!

Pot să mă rog către părinţii cu viaţă sfântă, însă necanonizaţi (ex. Paisie, Porfirie)?

Pot să chem în rugăciune mijlocirea Părintelui Porfirie sau a altor părinţilor cu viaţă sfântă, însă necanonizaţi?

Laurențiu Dumitru

– răspuns către Ştefania –

Întrebarea este extrem de importantă şi nu stă doar pe buzele tale, am auzit-o des în ultima vreme. Ca să răspundem la întrebarea acesta e nevoie de mai multe precizări. Din păcate, în lumea ortodoxă contemporană s-a încetăţenit, într-o oarecare măsură, o înţelegere neortodoxă, de influenţă apuseană (romano-catolică) a ceea ce se numeşte astăzi „canonizare” (în fapt, vechiul termen ortodox, mult mai potrivit, este cel de „proslăvire”). Proslăvirea ortodoxă a Sfinţilor nu înseamnă că Biserica îl „sfinţeşte” pe Cuviosul sau Cuvioasa respectivă prin hotărârea (tomos-ul) ei, ci că Biserica (în întregul ei) încuviinţează şi generalizează evlavia locală către o persoană cu viaţă sfântă. De fapt, potrivit predaniei ortodoxe, unul din paşii către proslăvirea (canonizarea) cuiva este tocmai evlavia către dânsul, ce se manifestă prin rugăciuni, alcătuirea de acatiste, zugrăvirea de icoane ale sale. Oamenii recunosc astfel, în aceştia, adevărul cuvintelor Psalmistului: „Nu voi muri, ci voi fi viu” (Psalmi 117, 7) – părtăşia şi legătura neîntreruptă dintre Biserica pământească şi cea cerească, prin harul Duhului.

Exemple care să întărească acest adevăr sunt multe în istoria Bisericii noastre. Sfinţenia lui Paisie (Velicikovski) de la Neamţ a fost recunoscută imediat după adormirea sa. Stareţul Paisie a trecut la Domnul la 15 noiembrie 1794, fiind înmormântat în biserica mare a mănăstirii. Ucenicii săi au alcătuit la scurt timp viaţa sa. I s-a pictat de asemenea şi o icoană, aşezată lângă piatra sa de mormânt. Astfel, evlavia populara l-a proslăvit imediat după adormirea sa, recunoscându-i sfinţenia vieţii. Abia în 1988 a fost canonizat de Patriarhia Moscovei. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotărât canonizarea sa în şedinţele din 20-21 iunie 1992. Proclamarea oficială a avut loc la 15 noiembrie 1994, la două sute de ani de la trecerea sa la cele veşnice.

Aş mai pomeni doar cazurile Sfântului Calinic de la Cernica şi Cuvioasei Parascheva de la Iaşi, care au fost proslăviţi de Biserică ca sfinţi abia în 1952, sau a Cuviosului Daniil Sihastrul, proslăvit în 1992 – deşi până atunci erau cinstiţi ca sfinţi, fără tăgadă (şi Cuvioasa Parascheva, şi Cuviosul Daniil sau Onufrie de la Vorona – canonizat în 2005 -, au avut moaştele aşezate spre închinare, în raclă, cu multă vreme înainte). Nu cred că socoteşte nimeni că ei (ca şi mulţi alţii) au devenit sfinţi abia după canonizare, ci erau aşa din timpul vieţii, prin harul lui Dumnezeu, „vase alese” ale Sale. Acum, spre exemplu, la mănăstirea Petru-Vodă (Neamţ) se găsesc spre închinare moaşte galbene, frumos mirositoare de la mărturisitorii din închisoarea de la Aiud. Într-o fericită zi şi ei se vor afla în sinaxarele noastre.

Sunt, de asemenea, relevante cuvintele Sfântului Ioan Iacob, scrise la canonizarea Cuviosului Nicodim Aghioritul: În Biserica cerească, Cuviosul Nicodim este de multă vreme între Sfinţi şi se roagă pentru noi, pământenii, la tronul Dumnezeirii, dar Soborul Bisericii pământeşti abia acum [în 1952] s-a gândit să-l cinstească aşa cum se cuvine. Lumina Sfântului nostru Părinte Nicodim care a răsărit la ceruri acum 152 de ani, s-a vădit astăzi mai bine în Biserica de pe pământ, ca să lumineze tuturor!

E adevărat, privind din cealaltă parte, că evlavia populară în sine nu este o chezăşie a sfinţeniei cuiva – au existat şi cazuri de „evlavie mincinoasă”, către cineva care nu era sfânt (vezi, de pildă, în România, cazul părintelui Inochentie de la Balta, Basarabia – sec. XIX). Chezăşia sfinţeniei se întăreşte prin viaţa dusă de acela, de starea sa în dreapta credinţă (ortodoxie), de eventualele minuni săvârşite în timpul vieţii şi după moarte, de eventuala nestricare a trupului său (ultimele două nu sunt însă condiţii obligatorii). Şi, îndeobşte, sfinţenia este un lucru de care se încredinţează ucenicii încă din vremea vieţii (cum este, de pildă, în cazul Părintelui Sofronie de la Essex).

Dacă e potrivit a chema în rugăciune mijlocirea unor părinţi repausaţi, cu viaţă sfântă, însă necanonizaţi, mi-am întrebat în urmă cu vreo câţiva ani părintele duhovnicul. În principiu, mi-a spus dânsul, e bine să ne rugăm către cuvioşii la care avem evlavie, cel ce-i cheamă în rugăciuni nu greşeşte. Însă, se-nţelege, vorbim doar de cultul personal, de rugăciunea de acasă. Părintele meu îmi spunea că are obiceiul de a-i pomeni pe aceşti marii trăitori şi duhovnici împreună cu cei răposaţi, însă cu nădejdea că, dacă au câştigat îndrăzneală către Domnul, să se milostivească şi de el.

Dacă cercetăm în viaţa Bisericii descoperim ca absolut firească rugăciunea către cuvioşii părinţi. Spre exemplu, Sfântul Simeon Noul Teolog a avut o mare evlavie către părintele său duhovnicesc, Simeon Evlaviosul; Sfântul a ţinut o „legătură” neîncetată cu el prin rugăciune, i-a alcătuit chiar şi o slujbă, i-a zugrăvit icoane, chiar dacă n-a fost canonizat (şi nu este nici până în ziua de astăzi).

Părintele Serafim Rose a alcătuit un acatist în cinstea dascălului său, Sfântul Ioan Maximovici (+ 1966). Acatistul a primit la acel moment încuviinţarea PS Nectarie (Kontevici) de Seattle. Precizez că Părintele Serafim a răposat 1982, iar proslăvirea oficială a Sfântului Ioan Maximovici s-a făcut de către Biserica Rusă din diaspora, la San Francisco, abia în 1994.

Sfântul Siluan Athonitul (+ 1938), în cartea „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, vorbeşte despre sfinţenia preotului de mir Ioan de Kronstadt care va fi proslăvit mult mai târziu, în 1964 de către ROCOR (Russian Orthodox Church Outside Russia – Sinodul episcopilor ruşi din diaspora), iar în 1990 de către Biserica Ortodoxă Rusă.

Cu binecuvântări locale sau pur şi simplu din evlavie populară avem azi acatiste către Părintele Porfirie Bairaktaris, către Paisie Aghioritul, către Serafim Rose sau Stareţul Tadei al Vitovniţei. De asemenea, de ceva vreme circulă pe la noi un acatist al Sfinţilor Români din închisori.

Ca mod de adresare, sigur că nu putem să ne adresăm îndrăzneţ şi direct cu apelativul „Sfinte” (deşi în Biserica primară se numeau sfinţi toţi cei ce primeau învăţătura lui Hristos şi se botezau – cf. II Corinteni 13, 12), mai potrivit este a spune „Cuvioase Părinte”, „Fericite Părinte”, acestea sunt titulaturile care se dau adesea părinţilor cu viaţă sfântă, dar încă necanonizaţi de Biserică. Grecii spun Makarios, ortodocşii de limbă engleză folosesc Blessed. În română însă echivalentul ar fi Cuvios. Evident, termenii sunt interşanjabili – fiindcă numesc aceeaşi realitate duhovnicească. În calendar, în mod tradiţional, „cuvioşi” sunt numiţi simplii monahi sau mireni care au cunoscut o canonizare mai mult sau mai puţin întârziată, sau care au un cult mai puţin generalizat; „sfinţi” sunt cei arhicunoscuţi, cinstiţi şi răspândiţi în întreaga Biserică Ortodoxă, în sobornicitatea ei geografică; „fericiţi” nu cunoaştem în română decât pe Fericitul Augustin (pe care unele sinaxare greceşti îl numesc Agios Avgustinos o Megalas, Sfântul Augustin cel Mare – deci folosirea acestui titlu în română e mai degrabă o „reţinere” faţă de acest sfânt al Bisericii). În fine, reţine că sfânt, cuvios, fericit ş.a. au acelaşi înţeles semantic duhovnicesc; de pildă, Parascheva de la Iaşi este numită când „Cuvioasa”, când „Sfânta” – motivaţia fiind (în mare măsură) cea pomenită anterior, perioada destul de lungă de la adormire până la canonizarea propriu-zisă.

Deci, dacă avem o evlavie şi o afinitate mai mare către un părinte adormit, de a cărui sfinţenie avem încredinţare, negreşit că Domnul primeşte rugăciunile pe care le facem printr-însul. Nu e defel un lucru scandalos sau smintitor, ci ceva poate chiar necesar (cu accentele de rigoare, puse pe cum înţelege Ortodoxia sfinţenia şi canonizarea). Ca să te încredinţez, o dată în plus de folosul rugăciunilor către părintele Porfirie, îţi spun că am avut o discuţie cu webmasterul site-ului grecesc http://www.porphyrios.net care mi-a spus că grecii se roagă la Părintele Porfirie (Of course. We pray to Elder Porphyrios).

O tânără îmi spunea că după ce a citit pe nerăsuflate trei cărţi despre Părintele Porfirie a simţit ca vii cuvintele Părintelui, cuvinte care i se adresau personal. S-a hotărât să-l numească din acel moment „duhovnicul meu din Cer”. I-a dat îndrăzneala acesta însuşi Părintele prin cuvintele: Când voi pleca voi vorbi şi mai uşor cu voi.

Vezi și Cuvioșii Paisie Aghioritul și Porfirie Kavsokalivitul în amintirea ÎPS Ierotheos Vlachos

Notă: Textul a fost publicat inițial pe blogul personal (pridvorul lui Laurențiu Dumitru). El apare și în cartea mea „Tinerii între cer și pământ” ( Ed. Egumenița, 2008 ).

Părintele Aed Jweinat și raza de soare

Părintele Aed Jweinat a fost unul dintre sfinții veacului trecut, fiind cunoscut pentru multele sale minuni pe care le-a săvârșit în Iordania, la începutul veacului al XX-lea. S-a remacat îndeosebi prin smerita sa cugetare. Părintele Paisie Aghioritul îl pomenește în volumul Nevoința Duhovnicească, fragment pe care îl vom reda mai jos. Părintele Aed provenea din orașul Housoun din Iordania, slujinf zilnic ca preot în Biserica Sfântului Gheorghe.

Scrie Părintele Paisie despre Părintele Aed:
“În Iordania era un părinte foarte simplu care făcea minuni. Citea oamenilor bolnavi sau animalelor care aveau vreo boală şi se făceau bine. Mergeau şi musulmani la el şi-i vindeca. El, însă, înainte să liturghisească, avea obiceiul să guste puţină apă cu pâine, iar apoi, toată ziua nu mai mânca nimic. Cumva a aflat Patriarhul despre el că mănâncă înainte de Sfânta Liturghie şi l-a chemat la Patriarhie. Se duse acela, fără să ştie de ce e chemat. Până să-l cheme înăuntru, a aşteptat împreună cu alţii pe un hol. Afară era foarte cald, iar storurile erau trase, abia printr-o deschizătură intra o rază de lumină. Părintele a crezut că e o sfoară întinsă, şi pentru că transpirase, şi-a scos rasa şi a atârnat-o peste rază. Când au văzut asta cei ce aşteptau împreună cu el pe hol, s-au pierdut cu firea. Au intrat la Patriarh şi i-au zis: Părintele care ia o gustărică înainte de Sfânta Liturghie şi-a atârnat rasa pe-o rază de soare !”.

Îl cheamă Patriarhul înăuntru şi începe să-l întrebe:
– Ce faci ? Cum eşti ? Cât de des slujeşti ? Cum te pregăteşti de Dumnezeiasca Liturghie ?
– Păi, citesc utrenia, fac nişte metanii, apoi pregătesc o gustare, mănânc un pic, iar apoi liturghisesc.
– Dar de ce faci aşa ? îl întrebă Patriarhul.
– Păi dacă mănânc un pic înainte de Liturghie, atunci când fac potrivirea, Hristos merge deasupra. Dacă, însă, mănânc după Sfânta Liturghie, Hristos rămâne dedesubt !

Cu gând bun o făcea ! Îi zice Patriarhul: Nu, nu e corect astfel. Mai întâi să faci potrivirea, şi apoi să mănânci puţin… A pus metanie Părintele şi a primit sfatul…”

Sursa: Pemptousia

Viata Sfântului Agapie Vatopedinul, film grecesc (trad. ro)

Cum embedul nu funcţionează bine pe trilulilu, vă ofer doar linkurile spre cele două părţi ale filmului. Filmul începe cu o scurtă reclamă pusă de trilulilu.

http://www.trilulilu.ro/video-film/sf-agapie-1
http://www.trilulilu.ro/video-film/sf-agapie-2

Viata Sfântului Agapie Vatopedinul, film grecesc

Raclă cu Sfinte Moaşte, donată de un schit athonit în 1936, descoperită la Biserica „Sfântul Dumitru” din Constanţa

O raclă ce adăposteşte părticele cu zece Sfinte Moaşte a fost descoperită în clopotniţa bisericii „Sf. Dumitru” din Constanţa – informează Biroul de presă al Arhiepiscopiei Tomisului. Moaştele sunt însoţite de documentul în limba greacă, emis de către donator, stareţul Schitului Vatopedin „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” – Muntele Athos, care autentifică originalitatea acestora. Data la care a fost făcută donaţia către biserica românească este 18 aprilie 1936.

Din spusele părintelui Ilie Petre, parohul bisericii „Sf. Dumitru”, racla cu Sfintele Moaşte a fost, cel mai probabil, ascunsă în clopotniţa bisericii în anii `60 pentru a le proteja faţă de autorităţile comuniste.

Din documentul de autenticitate reiese că racla conţine părţi din moaştele Sfântului Constantin cel Mare, ale Cuviosului Iacov Iviritul, ale Apostolului Filimon, ale Sfântului Nou Mucenic Teodor, ale Sfântului Modest, ale Sfintei Varvara, ale Sfinţilor fără de arginţi, ale Sfântului Trifon, ale Sfintei Teoctista şi ale unui sfânt anonim.

Racla cu sfintele moaşte va fi expusă spre închinare credincioşilor începând cu seara zilei de joi, 25 octombrie, la biserica „Sf. Dumitru” (str. Dorobanţi, nr. 64, zona Delfinariu).

Sursă: Blogul lui Claudiu Târziu

Credincioşi greci în pelerinaj la Monumentul Noilor Martiri din regimul comunist, Aiud. Ne vorbeşte Părintele Augustin

Parohia Sf. Nicolae din Patra (Grecia) in pelerinaj la Sfintele Moaste ale Noilor Martiri (sec. xx) de la Aiud, 9 iulie 2012
Atrocitatile ateismului impotriva credinciosilor ortodocsi romani. Vorbeşte Părintele Augustin Vărvăruc / Traduce în neo-greacă Pr. Dr. Ciprian Staicu