Category Archives: Elisei Simonopetritul

Interviu cu Arhimandritul Elisei, Starețul Mănăstirii Simonopetra: „Cea mai dificilă problemă a omului contemporan este distragerea atenției și pierderea timpului întru îndeletniciri nefolositoare”

Interviu cu Arhimandritul Elisei, starețul Sfintei Mănăstiri Simonopetra  din Muntele Athos, publicat în revista Martyria, nr. 1/2017

1. Societatea de astăzi și cum trebuie să fie viața creștină.

Societatea de astăzi, lumea contemporană, care este deja unită sub aspect cultural, este caracterizată de către mulți ca o lume post-creștină. Firește cei care fac aceste constatări sunt foarte încântați de aceasta. Ei cred că în sfârșit omul s-a eliberat de așa zisele îngrădiri pe care i le-a făcut religia. Vedem însă că în loc să își găsească libertatea, omul contemporan este mai mult decât în oricare altă epocă legat și subjugat de idolii pe care și i-a făcut. Ar fi o mare greșeală să zicem că epoca noastră nu este religioasă, este mai degrabă foarte religioasă, însă idololatră. În ciuda reușitelor științei și a tehnologiei, oamenii s-au făcut robi falșilor dumnezei care ies în evidență prin media, reclame, modă, etc.

Foarte mare este progresul tehnologic din ultimele zeci de ani, dar aceasta a constituit mai curând un revers cultural și duhovnicesc. Am dat înapoi, și o poate constata oricine privind nivelul de educație al copiilor noștri care văd multe imagini, au multe informații, însă nu știu să se exprime în limba lor, nu știu să comunice și să se comporte comunitar. Am putea să menționăm și alte simptome ale acestei îmbolnăviri de care suferă epoca noastră. Dar zicem următoarele: în loc de post-creștină, aș zice mai degrabă că lumea este pre-creștină. Mesajul Domnului Hristos nu a pătruns peste tot, fiindcă nu este ascultat de cei mai mulți membri ai societății de astăzi. Prin urmare nu și-a pierdut nimic din actualitatea lui, de ajuns să se găsească oameni care să poată mărturisi cu putere mesajul real și pentru totdeauna nou și revoluționar al Învierii și al vieții celei întru Hristos. „Creștinismul abia a început”, zicea Părintele Alexander Men.

2. Alergarea lumii … și multele informații.

În înțelesul pe care îl dă Noul Testament, caracteristica „lumii”, adică a omului care a căzut în mâinile stăpânului acestei lumi, este confuzia, „diversiunea cea cu vicleșug” care îl scoate pe om din el însuși cu scopul de a se preocupa exclusiv de cele din afara lui, de cele din jur. Devine „ieșit din sine” după cum se spune la începutul Triodului despre fiul cel pierdut. Și noi trăim deja, mai ales în ultimul timp în urma dezvoltării noilor medii de comunicare, trăim într-o lume a cantității și a înstrăinării. Și cu cât sporesc și se înmulțesc cunoștințele despre materie, cu atât se micșorează cunoașterea cea reală care începe cu autocunoașterea.

Da, cei mai mulți oameni se adâncesc astăzi într-un ciclu de informații pe care nu pot să le controleze și le sunt nefolositoare în esență. Însă deși trăiesc mai mult decât în orice alt veac în deșertăciune, cu toate acestea ei încă sunt „chipul lui Dumnezeu”, o scânteie rămâne înlăuntrul omului și așteaptă să se reînsuflețească. Și când se deșteaptă cineva și începe să înțeleagă că în deșert se scurg înapoi toate cele ale idolilor, atunci înțelege precum fiul cel pierdut că s-a îndepărtat de patria sa cea adevărată, de căminul părintesc, și poate să se ridice și să înceapă calea de întoarcere. Fiindcă atunci când se aprinde înlăuntrul omului acea scânteie a dragostei și a dorului după Dumnezeu, poate ușor să se desprindă de cele care îl leagă și îl țin încătușat, după cum un narcoman sau un alcoolic poate să se detoxifice numai dacă găsește o orientare pozitivă, un răsărit al vieții lui. Și va fi dorul după Dumnezeu acela care îl va ajuta să se întoarcă din multele informații inutile ca să caute „știrea și informația” cea adevărată – expresie folosită și de părinții filocalici – vestire care va dărui inimii lui rugăciune și participare la viața Bisericii.

3. Cel mai rău lucru este că omul nu se poate ruga …

În loc să spunem că nu se poate ruga omul contemporan, poate ar trebui să spunem mai corect că nu vrea să se roage, sau că nu a învățat ce este rugăciunea. Fiindcă dacă știa, foarte ușor ar fi putut arunca toate cele nefolositoare din viața lui ca să se ocupe numai cu rugăciunea și cu vederea lui Dumnezeu.

Omul trăiește întru necunoștință și de multe ori chiar intenționat întru neștiință, pentru că pe Dumnezeu chiar dacă nu Îl cunoaștem, tot ne este frică de El. Și rareori există atei reali, cei mai mulți oameni au o credință ascunsă în adâncurile sufletului, o simțire a prezenței lui Dumnezeu în viața lor, dar le este frică să o înfrunte cu curaj, fiindcă știu că aceea îi va sili să își reconsidere întreagă viața lor și să iasă din letargia confortului lor, să se trezească și să înceapă să lucreze duhovnicește. 

4. Care este cea mai dificilă problemă a lumii contemporane?

Poate cea mai dificilă problemă a omului contemporan este, așa cum am spus la început, distragerea atenției și pierderea timpului întru îndeletniciri nefolositoare, inutile, și consecințele lor, adică necunoașterea și uitarea lui Dumnezeu. Filosofii cei vechi spuneau că filosofia este cercetarea și studierea morții. Când ajunge omul să înțeleagă că va muri, poate chiar astăzi, dacă nu zace totalmente în ne-simțire – și din păcate mulți au ajuns în această situație – atunci poate să decidă începutul unei lucrări care să pună în valoare viața lui. Și dacă are minte, va decide să lucreze pentru ceva care nu se supune morții. După cum și Sfântul Metodie, apostolul slavilor împreună cu fratele său Sfântul Chiril, când erau tineri încă, au decis să nu se ocupe cu nimic din cele care nu sunt nemuritoare. Și singurul lucru pentru care merită să trăim este Viața care a ieșit din Mormânt a treia zi. Și singurul Om pe care merită să-L urmăm și să-L iubim deplin este Dumnezeu-Omul Iisus Hristos Care ne și dăruiește fiecăruia posibilitatea să devenim dumnezei după har și să gustăm hrana cerească a raiului.

Nu există alte probleme esențiale pentru om astăzi la fel ca și ieri, decât numai problema morții. Și pe aceasta a rezolvat-o Hristos prin Învierea Lui.

Cel care trăiește întru Dumnezeu-Omul Cel Înviat, nu poate să se supere, nu poate să fie amărât sau trist, deoarece trăiește în fiecare zi și continuu Paștele, ca și Cuviosul Serafim de Sarov care îi heretisea pe toți cei care îl vizitau, zicându-le: „Hristos a înviat!”.

5. Este posibil să trăim după voia lui Dumnezeu când suntem înconjurați de necredință, desfrâu, etc. ?

Firește, lucrurile erau mai ușoare când societatea și statul erau oficial creștine, când instituțiile și legile protejau oamenii și asigurau un minim nivel de viață morală. Însă și atunci exista multă ipocrizie, și nici oamenii nu erau mai duhovnicești sau mai creștini decât făpturile cele neputincioase ale epocii noastre care se lasă târâți acum de imagini necuviincioase și mesaje blasfemiatoare. Dar noi nu trebuie acum să lăsăm mâinile căzute jos zicând că toate s-au stricat și nu putem să mai facem nimic. Chiar dacă este mai greu, acum să le stăm împotrivă, hai să evităm ispitele și capcanele diavolului și să trăim o viață creștină. Trebuie să știm că aceasta ține de noi și de voința noastră, nu mai aparține legilor și instituțiilor.

Aș zice – poate paradoxal – că tocmai epoca noastră cea pierdută este entuziasmantă, deoarece ne cere să luăm riscul de a fi creștini în mod real, creștini autentici. La fel precum primii creștini care erau o minoritate și peste tot îi urau, îi urmăreau și îi întemnițau, așa și acum lumea continuă să urască pe Hristos și pe ucenicii Lui. Mântuitorul Hristos ne-a spus: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât” (Ioan XV, 18). Așa și noi revenim la situația normală a creștinismului abia în persecuții, în prigoniri. Și aceasta are mare valoare, deoarece are făgăduința vieții celei veșnice.

6. Cum să-și aleagă cineva un duhovnic?

Este foarte simplu. Va alege un preot cu care simte că poate vorbi deschis, în fața căruia poate să își deschidă inima ca în fața lui Dumnezeu. Nu este nevoie să fie făcător de minuni și faimos ca duhovnic, e de ajuns să fie un preot canonic și să îl înțeleagă.

Cât despre ascultarea față de duhovnic, se știe că în aceasta se fac și greșeli, fiindcă ascultarea laicului față de duhovnic nu este identică cu a monahului față de starețul său. Monahul este îndatorat cu deplină ascultare în toate detaliile vieții zilnice, trebuie să își mărturisească chiar și gândurile, în timp ce laicul menține o anumită libertate. La duhovnic își înfățișează în linii mari toată viața și cele mai importante lucruri din ea, nu îl va întreba ce să mănânce și cum să se îmbrace. Acestea sunt exagerări care din păcate le încurajează unii duhovnici care voiesc să stăpânească peste fii lor duhovnicești. Călăuzirea duhovnicească trebuie să fie o pedagogie a libertății, mai ales în cazul laicilor.

7. Cum să dobândim trezire duhovnicească și putere și să alungăm duhul achediei?

Cu toții suntem neputincioși. Vai de noi dacă ne considerăm puternici și rezistenți. Sfinții Părinți ne spun că viața duhovnicească este să ne prezentăm neputința noastră înaintea lui Dumnezeu. Este de ajuns să decidem aceasta și să știm cum trebuie să ne prezentăm în fața lui Dumnezeu. Pentru că reprezentarea neputinței noastre nu este cât o să postim, cât o să priveghem și celelalte, nu este nici câte daruri o să-I aduc lui Dumnezeu, ci simplu golirea sinelui nostru, aruncarea preocupărilor celor nefolositoare, după cum am spus mai înainte, și mai ales un timp anume pe care am să Il ofer numai lui Dumnezeu în fiecare zi, ca să pot să aud și eu pașii Lui în inima mea. La început o să aud doar zgomotul lumii, o să simt o plictiseală (achedie) teribilă, dar dacă o să-mi silesc sinele meu un picuț, atunci voi începe să gust ceva cu totul altfel, se va îndulci inima noastră de ceva pe care nu îl cunoaștem exact ce este, însă ne va da bucurie. Și atunci chiar o să îmi placă să fac această întâlnire zilnică cu nevăzutul și necunoscutul Dumnezeu.

8. Cum să dobândim nădejde în Dumnezeu și în sfinți și să devenim mai răbdători?

Pentru a ieși din deznădejde și din nerăbdare, mi se pare că cel mai bine este să cunoaștem mai bine pe sfinți și, bineînțeles, pe Însuși Hristos. Cum va fi aceasta? Ar fi de ajuns să citim zilnic câte puțin din Evanghelie și din Viețile Sfinților fără spirit critic, cu încredere în tradiția Bisericii și cu convingerea că sfinții nu erau niște superoameni, ci ca și noi, oameni cu neputințele lor, însă oameni care au răspuns la scânteia dragostei lui Dumnezeu care s-a aprins în inima lor și care au folosit voința lor ca să stea împotriva farmecului încântător, dar înșelător, al acestei lumii.   

Când voi avea ca paradigmă a vieții mele viața sfinților și mai ales a celor contemporani nouă, când voi gusta bucuria prezenței lui Dumnezeu în viața mea prin Sfintele Taine și prin sfintele virtuți, atunci voi dobândi cu adevărat acea răbdare din belșug în legătură cu ciudățeniile aproapelui. Nu mă vor vătăma, voi învăța să îi accept pe ceilalți așa cum sunt, fără să vreau să îi schimb ca să se potrivească cu criteriile mele.

9. Cum pot stareții să își conducă obștile și să-i țină pe monahi?

Mi se pare că egumenul trebuie să înțeleagă că el este părintele unei familii duhovnicești și să facă tot posibilul ca să cultive aceasta, adică acest cuget de familie să fie lesne de înțeles, nu emoțional, adică să spună cuvinte dulci monahilor ca să îi țină în mănăstire și să-i îndemne la ascultare, ci să le deschidă vederea cea duhovnicească. De aceea, foarte importantă într-o mănăstire este cateheza care hrănește cugetul comun al frățietății. Problema nu se pune să avem o mulțime de mănăstiri, ci mănăstiri care să fie realmente „case al lui Dumnezeu și porți ale cerului”.

 10. Cum să înmulțim dragostea când părinții urăsc pe copii și îi ucid prin avorturi și copiii ucid pe părinți prin indiferență?

Atunci când se răcește dragostea pentru Dumnezeu, desigur că aceasta se preschimbă în ură pentru om, fiindcă atunci privește fiecare numai interesul lui și caută fiecare să se îndulcească cât mai mult posibil trupește din viață. Dar care este rezultatul? Părerea de rău, nefericirea, singurătatea. Lumea plăcerilor care este scoasă în evidență prin reclame și media este o lume a morții, o cultură a morții. Această lume care se îndreaptă spre autocatastrofă a fost biruită doar de Viața Care a răsărit din mormânt, cum am spus mai sus. Din Învierea Domnului a răsărit o lume nouă și numai când va trăi cineva în Hristos va putea să învingă puterile morții. Să nu credeți că vom putea sta cu mijloace omenești împotriva avorturilor, eutanasiei, ispitelor creării supraomului care se pregătește în laboratoarele din Silicone Valley. Doar cu puterea Crucii va putea omul să găsească nu numai dragostea, care este viața și energia lui Dumnezeu, ci și omenia. Altminteri, lumea va deveni o junglă. Lumea de astăzi chiar ne arată că nu există cale de mijloc pentru a alege: fie Hristos – Arhontele vieții celei veșnice, fie diavolul – stăpânitorul acestei lumi. Și viața, care e izvorul dragostei, unde să o găsim dacă nu în Biserică, în Trupul lui Hristos?

11. Un cuvânt de mângâiere la final.

Uite, din Sfânta Scriptură care e izvorul a toată mângâierea:
„Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi ” (Evrei XIII, 8).
„Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan XVI, 33), „pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii este credinţa noastră” (I Ioan V, 4).  

Interviu realizat de Pr. Ștefan Zară pentru Martyria. Revistă de teologie și spiritualitate ortodoxă, nr. 1 / 2017 / Versiunea online este publicată pe site-ul Arhiepiscopiei Râmnicului / Traducerea dialogului Monahul Gherasim Prodromitul.

Mulțumim Părintelui Ștefan Zară pentru îngăduința de a prelua interviul realizat de sfinția sa cu Părintele Stareț Elisei Simonopetritul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Anunțuri

Sfântul Munte și puterea politică, Arhimandritul Elisei Simonopetritul

elissaios-simonopetras-2003 in REgumenul Sfintei Mănăstiri Simonos Petras, Arhimandritul Elisei, într-un interviu acordat în exclusivitate Pemptousiei, vorbește despre legăturile Sfântului Munte cu puterea politică.

***

Pemptousia: Cunoscându-vă de mai mult timp, știu că aveți o sensibilitate și față de prezentul în care trăiește Biserica, în afară de ,,cele viitoare”. De curând, în țara noastră au avut loc alegeri parlamentare. V-aș ruga să ne spuneți dacă monahismul, și, desigur, și monahismul aghioritic, are, sau ar trebui să aibă o poziție față de puterea politică, în general. Sfântul Munte are de înfruntat, astăzi, noi provocări în raporturile sale cu puterea politică?

Gheronda Elisei: După cum bine știm, monahii de la Sfântul Munte nu sunt obligați să voteze, sunt scutiți de această obligație prevăzută în Constituție. Pe de altă parte, monahii nu sunt atât de preocupați de viața politică. Auzim, vedem ce se întâmplă dar nu ne ocupăm noi cu analiza vieții de pe scena politică a țării. Ceea ce este important pentru noi, așa cum am spus și mai înainte, este că, pentru noi, puterea politică – fiindcă trăim într-o țară democratică – este determinată de alegerea pe care o fac oamenii în mod liber, prin vot. De aceea, noi, monahii nu putem spune că preferăm pe cineva anume. Pe cine preferă oamenii? Pe acela! Ei bine, noi o să respectăm alegerea oamenilor și vom fi de acord cu o anumită conducere politică dacă aceea a fost aleasă în mod democratic de către oameni. Pentru că acesta este un drept al oamenilor, este dorința oamenilor de a alege un candidat sau altul, un partid sau altul. De ce acest lucru? Este bună sau nu decizia pe care o iau oamenii? Nu știu, timpul probează… De aceea și puterea politică este limitată, nu este veșnică, tot timpul trebuie să existe schimbarea forțelor de pe scena politică. Asistăm astfel la o continuă schimbare astfel încât să fie satisfăcute toate cerințele, dorințele, nevoile și drepturile oamenilor. Prin urmare, noi suntem deschiși acestei situații. ,,Asta dorește poporul?”. La fel și noi.

_MG_9634 in

Mai există și un alt punct de vedere, conform căruia trebuie să acceptăm o nouă conducere politică ca pe un fel de provocare, știind foarte bine că Dumnezeu îngăduie să fim conduși de anumiți oameni pentru că nimeni nu poate să conducă dacă Dumnezeu nu îngăduie acest lucru. Pot să-l aleagă oamenii, dar, dacă Dumnezeu vrea, acela nu va putea vreodată să conducă. Pot exista diferende în privința cuiva dar acest lucru nu are importanță: alegerea unei majorități reflectă o anumită realitate și trebuie s-o acceptăm ca atare. Dar noi trebuie să urmărim 2 lucruri: trebuie să-i iubim pe oameni, fără a-i judeca, să le arătăm ceea ce suntem noi și să comunicăm corect cu ei. De aici încolo, ce vor face ei, este o altă problemă. Acesta este lucrul pe care îl putem oferi noi, monahii. Desigur, există o multitudine de legături reciproce între Sfântul Munte și Stat, legături care au fost stabilite și se desfășoară conform legilor în vigoare. Iar aici, se poate, desigur, ca aceste legături să sufere schimbări. Iar aceste schimbări pot fi prilejuite de schimbarea conducerii politice atunci când, în mod firesc, se face o informare reciprocă. Ei bine, acest eveniment prilejuiește o oarecare confruntare. Pentru că Sfântul Munte trebuie să supraviețuiască în continuare pe aceleași baze. Statul poate să aibă viziunea sa, punctul său de vedere, și atunci are loc această ,,confruntare”. Dar, din experiența pe care o am eu de atâția ani la Sfântul Munte pot spune că toate problemele și-au găsit rezolvarea de fiecare dată.

Pemptousia: E important acest lucru…

Gheronda Elisei: Da, este important acest lucru, pentru că este de la sine înțeles că Sfântul Munte trebuie să continue să dăinuiască în continuare. Nu cred că vrea nimeni să influențeze – în sens rău – viața monahală de la Sfântul Munte pentru că Athosul este al tuturor, nu este al meu sau al tău, este al tuturor grecilor. Nimeni nu poate spune că el are mai multă grijă față de țara sa. Pentru că nu putem spune că cineva nu-și iubește țara. Nu trebuie să facem asemenea discriminări în rândul oamenilor care formează același popor. ,,Cine își iubește mai mult țara?”. Nu cred că se poate pune problema în acest fel. Însă, față de tot ceea ce am spus până acum, mai trebuie adăugat un lucru. Și anume, că un rol important îl au oamenii, oamenii ca persoane. Iar eu cred foarte mult în oameni. Fiecare epocă și fiecare loc își are oamenii săi. Și este bine să existe diversitate și în privința persoanelor.

Pemptousia: Da, este foarte important, și, în același timp este și teologic…

Gheronda Elisei: Da, este teologic dar și omenesc în același timp. Niciodată nu trebuie să avem îndoieli în ceea ce privește persoana umană. Fie că îi vedem de la început într-o lumină pozitivă ori negativă. Nu știm care va fi rezultatul. Frământarea pe care o are omul în sufletul său poate să ducă la rezultate pe care nu ni le putem închipui. Este foarte important să reținem acest lucru iar eu cred foarte mult în oameni, nu teoretic, ci din experiența de viață.

VIDEO: Conferința Arhimandritulului Elisei Simonopetritul: „Monahismul orthodox – Un dar pentru lume” (Iași, 11 octombrie 2015)

Conferința „Monahismul orthodox – Un dar pentru lume” susținută de Părintele Stareț Elisei de la Mănăstirea Simonos Petras din Sfântul Munte Athos, duminică, 11 octombrie 2015 în Aula ,,Mihai Eminescu” a Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași

chrismon

Update:

Predica Starețului Elisei la resfințirea Bisericii „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil” – Roşca din cartierul Tătărași, Iași, duminică, 11 octombrie 2015. Înregistrarea cuprinde, printre altele, și mărturia unei minuni săvârșite de Sfântul Paisie Aghioritul, împlinirea unei promisiuni unor credincioși din Cipru (min. 5.20 – min. 11.20).

Iași, 11 octombrie: Părintele Stareț Elisei de la Mănăstirea athonită Simonos Petras va susține conferința „Monahismul orthodox – Un dar pentru lume” [update, link cu înregistrarea video]

Conferinta-Staret-Elisei

Duminica, 11 octombrie 2015, de la ora 16.00, în Aula ,,Mihai Eminescu” a Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași va avea loc conferinta „Monahismul orthodox – Un dar pentru lume”, susținută de Părintele Stareț Elisei de la Mănăstirea Simonos Petras din Sfântul Munte Athos.
Părintele Stareț Elisei face parte din delegația de la Mănăstirea Simonos Petras care va aduce moaștele Sfintei Mironosițe și Întocmai cu Apostolii, Maria Magdalena.

chrismon

Update: VIDEO: Conferința Arhimandritulului Elisei Simonopetritul: „Monahismul orthodox – Un dar pentru lume” (Iași, 11 octombrie 2015)

Arhimandritul Elisei Simonopetritul ne vorbeşte despre viaţa monahilor aghioriţi

Archimandrite Elissaios. Simonopetras, 2003

Arhimandritul Elisei Simonopetritul ne vorbeşte despre viaţa monahilor aghioriţi

Importante detalii – în mare parte necunoscute – despre viaţa de zi cu zi a monahilor aghioriţi, ale locurilor în care se nevoiesc cât şi despre modul în care îşi împart cele douăzeci şi patru de ore, ne arată Stareţul Mănăstirii Simonopetra – Arhimandritul Elisei.

Manolis Melinos: Cuvioase Părinte Stareţ, vă rog să mergem în katholikon – cum se numeşte biserica centrală a mănăstirii. Acolo întâlnim mulţi slujitori, multe slujiri necunoscute publicului larg dar şi multora dintre noi, cei cu o oarecare educaţie bisericească. Vorbiţi-ne despre acestea, căci ne par stranii unele lucruri, cum ar fi – mişcarea continuă din timpul slujbelor. Ne atrage atenţia faptul că un monah îl înştiinţează pe altul să citească sau să psalmodieze ceva. Imediat după aceea, îi indică altuia ori vreun monah aprinde anumite candele sau lumânări în cutare moment, stinge altele în alt moment şi multe de felul acesta.

Arhimandritul Elisei Simonopetritul: Oficiul slujbelor este, în orice caz, ceva deosebit. Deoarece majoritatea orelor monahilor sunt afierosite cultului divin, se înţelege că s-a dezvoltat o anumită rânduială tipiconală în biserică. Viaţa de cult a monahului este un întreg circuit. Cel ce prevalează în biserică din perspectiva slujirii practice este eclesiarhul. Putem spune că acesta coordonează tot ceea ce ţine de slujirea în biserică. Eclesiarhul este cel care execută. Slujeşte întotdeauna îmbrăcat în mantie. Aceasta este haina monahului care slujeşte în biserică.

M.M.: Ce simbolizează, cu exactitate, mantia monahală?
A.E.S.: La tunderea monahului spunem: „A primit marele şi îngerescul chip”. Vrem să arătăm că în această haină va sluji întreaga sa viaţă monahală. Este haina pe care monahul o îmbracă de la început şi o poartă până la sfârşit. Adică, aşa cum monahul se înveşmântează în moarte care este viaţă, aşa o şi poartă cu sine. Din momentul în care moare pentru lume înseamnă că se îmbracă în moarte. Îmbrăcat în moarte, poartă mantia în care, învăluit, este coborât în pământ. Noi monahii, suntem înmormântaţi în pământ, fără sicriu, înfăşuraţi în mantie. Ca fătul în placentă ne aflăm în măruntaiele mamei pământ, aşteptând învierea morţilor ca să ne naştem din nou şi să ne îndreptăm spre „întâmpinarea Domnului în văzduh”.
O altă slujire importantă în biserică este cea a canonarhului, de care aţi amintit. El coordonează slujba. De aceea vedeţi că toate depind de canonarh. În special aici, în Sfântul Munte (fără ca aceasta să însemne micşorarea stareţului), a avut şi are mare însemnătate canonarhul. A dirijat şi dirijează totul în biserică, aşa încât şi Stareţul pentru a spune ceva, în principiu, canonarhul îi va arăta când şi cum.
Conducând slujbele de cult, canonarhul încearcă să menţină o participare totală a monahilor pe parcursul acestora. Înseamnă deci că poate schimba cântăreţii, le poate spune ce să facă, poate desemna isonarii ş.a.

M.M.: Face pe moment toate acestea sau trebuie să le facă cunoscute dinainte?
A.E.S.: Depinde; în general, pe moment. Nu poate dinainte căci le va spune la momentul potrivit. De exemplu, când vrem să cinstim pe cineva îl vom invita să cânte „Ceea ce eşti mai cinstită…”. Este o dovadă de preţuire şi faţă de Maica Domnului, desigur, şi faţă de cel ce va cânta. Aşadar, canonarhul selectează, cunoscând, de pildă, cine are calitatea de a citi sau a cânta frumos, cine trebuie să citească (pentru că are nevoie…). Este un echilibru pe care acesta îl menţine. Poate interveni chiar şi asupra momentului la care se vor aprinde sau stinge anumite candele sau lumânări. Există, bineînţeles, tipicul, dar canonarhul, din diferite motive, îl poate schimba. Expresia „după cum voieşte mai marele”, în esenţă, înseamnă „după cum voieşte canonarhul”! În alte vremuri şi alte împrejurări, canonarhul aducea membri simpli ai bisericii în zona participării active la slujbele de cult- cum ar fi citirea prorociilor, psalmodierea troparelor simple, etc.

M.M.: Gheronda, ceea ce m-a impresionat în katholikonul mănăstirilor aghiorite este faptul că în timpul vecerniei, preotul slujitor rămâne mai tot timpul în afara Sfântului Altar având epitrahilul agăţat de uşile din miljocul Altarului. Îl poartă numai la rugăciunea de cerere, la rostirea unui cuvânt..
A.E.S.: În primul rând, ştiţi că fiecare slujbă se săvârşeşte într-un anumit loc. Spre exemplu, ceasul al nouălea, litia şi pavecerniţa se săvârşesc în litie (exonartex), vecernia, utrenia şi Sfânta Liturghie în katholikon. Desigur, în multe mănăstiri în care spaţiul permite, se poate ca utrenia să se săvârşească într-un loc iar Sfânta Liturghie în altul. În spaţiul slujirii, preotul nu este un „străin” dinafara obştei, ci este un împreună-slujitor. Se bucură desigur de preţuire în calitate de preot. În viaţa de obşte, preotul şi diaconul nu păstoresc, ci împreună-slujesc.
Îngăduiţi-mi ca în acest punct să revin asupra slujirilor despre care am vorbit mai înainte şi să adaug faptul că în biserică avem şi slujirea taxiarhului, cel care este responsabil cu locurile pe care le vor ocupa pelerinii. Avem, de asemenea isonarul, paraclisierul. În afara bisericii, ca să completăm menţiunea anterioară, avem – supraveghetorul, deşteptătorul – ce are atribuţia de a vesti monahilor slujba de noapte, infirmierul, îngrijitorul monahilor bătrâni, cizmarul, viticultorul, grădinarul, plugarul, dulgherul, bibliotecarul, caligraful (în vechime), croitorul, ţesătorul (tot în vechime), pescarul şi multe altele…

M.M: Vorbiţi-ne despre structura administrativă a unei mănăstiri aghiorite. Superiorul este Stareţul. Dar nu este singur. Este înconjurat de Bătrâni, de epitropi ş.a. Vorbiţi-ne despre aceste lucruri.
A.E.S.: Întotdeauna, în ceea ce priveşte conducerea mănăstirii, Stareţul a acţionat „cu sfat”. Avea anumiţi preoţi consilieri pe care îi consulta, dar aceasta o făcea neoficial. Multe au început în felul acesta dar pe parcurs au căpătat o formă organizată. Ceva asemănător s-a petrecut şi în Sfântul Munte. Aici, înainte de 1924, nu exista un aspect conventional ci toate se întemeiau pe sfânta deprindere, adică pe tradiţie. Acum, Sfântul Munte are o administraţie generală raţională, dar, în special, o administraţie practică guvernează viaţa fiecărei mănăstiri. Din punct de vedere administrativ, economic, ş.a., mănăstirea este co-administrată de către Adunarea Bătrânilor, alcătuită din şase, opt, zece monahi, care se numesc proestameni. Aceştia alcătuiesc corpul de decizie. Stareţul prezidează. Adunarea Bătrânilor, ai cărei membri sunt aleşi pe viaţă, reprezintă, să spunem, consiliul administrativ. Comitetul executiv este format din epitropi, de obicei doi sau trei, în funcţie de problemele mănăstirii.

Manolis Melinos
scriitor teolog,
Director al Bibliotecii Sfântului Sinod

Sursa grecească: Agioritikovima

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos

Se va prelua cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos

Simonopetra (10)

Viaţa în Sfântul Munte, Arhimandritul Elisei, Stareţul Sfintei Mănăstiri Simonopetra

Arhimandritul Elisei, Simonopetra, 2003Stareţul Sfintei Mănăstiri Simonos Petras : Sfântul Munte este…

15 Decembrie 2011- Haralambos
Arhimandritul Elisei, Stareţul Sfintei Mănăstiri Simonopetra

A vorbi despre Sfântul Munte este un act de mare curaj, căci Sfântul Munte nu este un loc limitat ci înfăţişează o Istorie şi o Experienţă a o mie de ani. De aceea putem spune că este ca şi cum ai examina creierul, a cărui cunoaştere este nesfârşită. Întrezărim, cum spune Scriptura, în ghicitură, adică prin intermediul unor oglinzi, neavând de fapt o cunoaştere totală. Avem încă multe de cunoscut, atât duhovniceşte, cât şi din istoria şi civilizaţia Sfântului Munte.

Sfântul Munte este unicul Centru Monahal viu ce reuneşte toate formele de vieţuire monahală – anahoreţi, chinoviţi, lavrioţi, isihaşti-, ceea ce arată respectul pentru om, pentru libertatea şi înclinaţiile sale, adăugând următoarea caracteristică, de asemenea foarte importantă: unitatea în diversitate. Deşi cuprinde o varietate de forme de vieţuire, Sfântul Munte este unitar.

Sfântul Munte este tradiţional, şi de multe ori suntem consideraţi extrem de tradiţionalişti. Ni se spun diferite lucruri dar noi nu ne temem, căci tradiţia noastra nu este una tipiconală. Atmosfera Sfântului Munte este firească. Trăim în tradiţia noastră; trăim în siguranţa noastră. Aşa cum un copil ce trăieşte printre ai lui caută siguranţa, caută să cunoască pe tatăl şi pe mama sa, să trăiască atmosfera familiei sale, aşa şi în Sfântul Munte, trăim această atmosferă tradiţională. Tocmai de aceea spunem că trebuie să respectăm, să luăm parte la această tradiţie, din respect, căci veacurile au arătat cum trebuie să vieţuim; au dat experienţa. Care experienţă? A acelora care au fost ieri.

Eram oameni cultivaţi când am venit din lume, dar nu asta are importanţă aici, ci trăirea. Auzim pe bătrâni spunând diferite lucruri pe care le-au trăit. Aşadar, am plecat, am uitat că am studiat, am uitat că am mers la universităţi, căci am văzut clar că aceasta este experienţă – este viaţă ce naşte viaţă adevărată. Ei bine, nu ai cum să nu respecţi şi să nu iubeşti aceasta. Deci, în sensul asta respectăm tradiţia. În timp ce putem avea o varietate de forme, putem avea gândurile şi opiniile noastre, trăirile noastre, nu putem şi nu avem dreptul de a distruge unitatea.

Viaţa în Sfântul Munte este profund evanghelică, apostolică şi socială. Piatra credinţei este Hristos. El este fundaţia. El stăpâneşte toate. Viaţa în Sfântul Munte este totodată apostolică, pentru că are în structura ei- ce aveau apostolii? – are în structura ei slujirea. Are jertfa, rugăciunea, asceza, ascultarea, moartea. Tunderea în monahism înseamnă moarte. Purtăm rase negre care semnifică întocmai moartea, faptul că am murit lumii deşi trăim în lume. Trăim în comuniune cu oamenii dar avem, totodata, acest simţământ al jertfei, al morţii pentru viaţă, pentru a ne împărtăşi, cu orice chip, de viitor şi a câştiga Împărăţia cea veşnică, după cum spun sfinţii şi părinţii noştri. O a treia caracteristică, foarte importantă, este calitatea socială a vieţii din Sfântul Munte. Cum trăim noi aici? Trăim ca în familie. Trăim în chinovie, în adevărată comuniune. Trăim toţi laolaltă. Este în Psaltire un verset care spune: „ Iată ce este bun şi ce este plăcut”. Nu există ceva mai frumos şi mai plăcut decât a locui Fraţii ca într-o Familie. Suntem douăzeci de mănăstiri, şi aici este lucrul minunat, că deşi suntem douăzeci de mănăstiri, cinci sute de chilii, simţim că formăm un singur trup.

Sfântul Munte este cel care îmbrăţişează întreaga lume. De aceea există. Să ne arate pe unde să o luăm. Este busola care arată că într-acolo ne îndreptăm. În acea direcţie poate merge omenirea. (…) Drumul către Dumnezeu este bunul comun al tuturor. Nu se poate să fie numai al nostru ci este al tuturor acelora care îl doresc. În sensul acesta, Sfântul Munte, Monahismul Aghiorit, nu este trecut.

Traducere din limba greacă de Elena Dinu. Se va prelua cu menţionarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Sursa textului grecesc: gerontes.wordpress.com
Sursa video film documentar – Sfânta Mănăstire Esfigmenu

Simonopetra (10)